Viata Si Activitatea Sfantului Ierarh Antim Ivireanul In Tara Romaneasca

CUPRINS

Capitolul I. Cine a fost Antim Ivireanul? …………………………………..…. pag. 3

Istoria Gruziei, țara de origine a mitropolitului ……………….…… pag. 4

Capitolul II. Situația politică, economică și culturală a Țări Românești

în sec. al – XVII–lea ……………………………………………………… pag. 7

Capitolul III. In ce context a ajuns Antim în Țara Românească? …………… pag.11

3.1. Patrimoniul cultural moștenit de la înaintași ………….……………. pag.12

Capitolul IV. Activitatea tipografică a călugărului Antim ………………….. pag.23

4.1. Ierarh din 1705. Activitatea la Rîmnic ………………………………. pag.38

4.2. Mitropolit al Țării Românești ……………………………………….. pag.43

Capitolul V. Didahiile – expresie a geniului predicatorial al lui Antim……. pag.60

5.1. Antim Ivireanul – ctitor de limbă …………………………..……..… pag.64

5.2. Antim Ivireanul – ctitor de biserică …………………………………. pag.65

Capitolul VI Antim Ivireanul patriot și om politic ……………….…………. pag.70

Concluzii ………………….……………………………………………………… pag.73

Bibliografie …………………………………………………………………….. pag.75

Cuprins ………………………………………………………………………….. pag. 78

CAP I. CINE A FOST ANTIM IVIREANUL?

Istoria Gruziei, țara de origine a mitropolitului din sec.I până în sec. XVIII (evoluția socială, culturală și economică a Gruziei).

Copilăria și tinerețea mitropolitului Antim Ivireanul, recunoscut de toți istoricii români dar și străini drept una dintre cele mai ilustre figuri din istoria culturii românești și unul dintre cei mai vrednici ierarhi ai bisericii noastre, este prea puțin cunoscută. Se știe numai că a fost fiul unor anume Ioan și Maria după cum o spune el însuși în cuvântările sale, idee analizată și de istoricul Nicolae Iorga ca reacție firească la afirmațiile mai mult sau mai puțin bazate pe dovezi concrete ale unor istorici susținători ai premisei că părinții mitropolitului ar fi români de neam, pribegi dincolo de Azov.

Alte presupuneri ne aduc informația că Antim s-ar fi născut în sudul Dunării și s-a călugărit la Mănăstirea Ivir (Iviron) din Athos, potrivit lui Alexandru Odobescu, altele ne spun că ar fi venit în Moldova încă din copilărie unde a pribegit îndelung.

Episcopul Melchisedec al Romanului atrage pentru prima oară atenția asupra lui Antim Ivireanul și susține că acesta s-a născut în Caucaz, in Iberia sau Iviria, motiv pentru care Antim se semna recomandându-se ca fiind « ivirean ».

Melchisedec menționează despre Antim ca fiind un bun vorbitor al mai multor limbi dintre care georgiana îi era limba maternă. Ceea ce prezintă episcopul Melchisedec ni se pare cel mai aproape de adevăr, lucru demonstrat si de aprecierea acestor informații de către istoricii contemporani cum sunt profesorul Petru Haneș, Ioan Bianu, P. Constantinescu – Iași, D. Bogdan, Emile Picot sau Mario Ruffini care remarcă apartenența ierarhului nostru la poporul georgian pe care el însuși o evocă de fiecare dată când are ocazia în predicile sale la fel ca și descendența din părinții Ioan și Maria sau faptul că este străin de poporul român cum îi spune domnitorului Constantin Brâncoveanu în scrisoarea din 13 ianuarie 1712. Cu toate acestea considerăm pe deplin elucidată problema originii etnice a mitropolitului având și garanția mărturiilor istoricului florentin Anton Maria del Chiaro, care, cunoscând îndeaproape pe mitropolit, afirmă că acesta era georgian, spunând și că numele său de botez era Andrei și că în adolescență a fost luat rob de turci, ajungând apoi la Constantinopol. Același istoric florentin, vorbește totuși despre el ca “luat sclav și dus la Constantinopol”, ori dacă știm că în aceea vreme (secolul XVII), locuitorii Caucazului de Nord răpeau oamenii făcând incursiuni in zona georgiană a Mării Negre și îi vindeau în sclavie în Crimeea de unde îi duceau atât in capitala imperiului otoman, Constantinopol, cât și în alte zone aflate sub stăpânire turcă, este ușor de înțeles care ar fi putut fi mijloacele prin care Antim, viitorul mitropolit al Țării Românești, va fi ajuns la Contantinopol.

Din mărturisirile lui Anton Maria del Chiaro referitoare la situația lui Antim ca sclav al turcilor, alături de puținele informații istorice destul de sumare, ajungem la concluzia că Anti s-a născut în preajma anului 1650, iar la vârsta de șaisprezece ani a fost vândut ca sclav la Constantinopol, unde, ajungând, se face cunoscut datorită aptitudinilor sale excepționale privind însușirea limbilor greacă, neogreacă, turcă și arabă. Este foarte probabil, cunoscută fiind corespondența dintre patriarhul Ierusalimului și împărații georgieni, dar și dintre patriarh și catolicosul Georgiei, ca Antim să fi ajuns la Patriarhia Ierusalimului care în acea vreme funcționa la Constantinopol și să fi devenit traducătorul corespondenței amintite, căci cunoaștem nevoia unui traducător cunoscător de limbă georgiană din plângerea patriarhului către catolicosul Georgiei, menționată de Ș. Kurdghelașvilli, în care se cerea acestuia din urmă în mod insistent un sclav care să servească la voluminoasele scrisori

Această informație este cu atât mai verosimilă, știind că în acea vreme, cum am spus, patriarhia Ierusalimului funcționa la Constantinopol. Profitând de această situație, Antim, în îndelungata lui ședere la Constantinopol, se pare că își câștigă libertatea și își creează chiar și o situație materială potrivită cum vom vedea mai târziu că ii spune lui Vodă Brâncoveanu, cum că nu vreo sărăcie sau lipsă l-au împins să vină în Țara Românească.

Pe lângă averea care la Constantinopol ii putea asigura un trai liniștit, Antim își însușește o bogată învățătură de carte, însăși patriarhia în care activa fiind recunoscută ca o adevărată oază de cultură după cum vedem din istoria ei, iar energia lui îl face să intre în grațiile multor personalități ale vremii.

Dată fiind, deci, această presupunere, suntem îndreptățiți să credem că Antim vine în Țara Românească la sugestia patriarhului Dositei al Ierusalimului făcută iubitorului de cultură domnitor al Munteniei Constantin Brâncoveanu, dornic de a-și atrage la curte cât mai multe minți luminate și personalități ale vremii ce-l vor ajuta in planul său de răspândire a culturii grecești în întreaga ortodoxie.

Se cuvine din moment ce am expus atât cât este cunoscută prima parte a vieții mitropolitului Antim Ivireanul, să vorbim oferind câteva date generale si despre patria natală a lui:Iviria, Gruzia sau Georgia cum este cunoscută în zilele noastre.

Poporul gruzin este un popor de o străveche cultură, despre el vorbind istorici greci precum Herodot, Strabo, Xenofont sau Hesiod care ne dau bogate informații cu privire la starea lor materială și spirituală. In antichitate gruzinii se întindeau pe teritoriile de la Țărmul estic al Mării Negre, iar din sec. I intră în sfera de influență a imperiului Roman disputată îndelung între părți și romani, teritoriu care însă la începutul erei noastre, in sec. I-II se detașează treptat de sub orice influență căpătând statutul de țară favorizată din partea împăraților Romei, începând cu Traian, care doreau sa-l aibă ca aliat.

Noul stat, Chartli, cristalizat în peninsula Iberică, va avea succes, datorită independenței și statutului său favorizat, la învățătura creștină cu atât mai mult cu cât avea dese contacte atât politice cât și sociale și economice cu Imperiul Roman , aceasta realizându-se mai ales in sec. IV când deja in Imperiu, creștinismul era cunoscut ca religie a Romei. Mijloacele prin care Gruzia vine in contact cu învățătura creștină fac ca aceasta să intre foarte ușor in comunitatea țărilor europene creștine cu care stabilește legături mai ales de ordin cultural, aducând in cultura europeană nume precum Petre Iverul (Dionisie Areopagitul) Zahari Chartreli; Ioane Pedritzi ; Michael Modrekeli, nume care au contribuit din plin la marea sinteză de idei care a intrat în gândirea filosofică universală sub denumirea de “cultura orientului creștin”, elementul georgian, alături de cel slavon (armenesc) și de cel românesc fiind cele ce vor avea un rol important in crearea literaturii creștine de limbă greacă.

Privitor la istoria Gruziei, procesul de cristalizare a ei ca si stat continuă cu izgonirea in sec. VII a perșilor din Transcaucazia de regele bizantin Iracli, făcând, deci posibilă aproprierea între ele a populațiilor din Estul si Vestul provinciei, pentru ca in sec. XI – XII (in vremea împăratului David al IV – lea Constructorul – 1089-1125), Gruzia să devină un stat puternic centralizat, iar cultura sa originală să cunoască o dezvoltare deosebită in toate planurile dar mai ales in arhitectura și literatura, acestea fiind favorizate de instalarea și dezvoltarea feudalismului gruzin.

Cultura și civilizația gruzină ajung la apogeu în perioada împărătesei Tamara (1153-1184), strănepoata regelui David, când Gruzia devine cel mai puternic stat din Asia Mică in urma victoriilor asupra statelor musulmane vecine ajungând să dețină vaste teritorii in Caucazul de Nord, in Transcaucazia Răsăriteană, țărmul sudic al Mării Negre, întreaga Armenie, iar populația gruzină ajungea la 12.000.000 de locuitori.

In această perioadă se scriu adevărate opere filozofice iar gândirea filozofică, teologică se leagă de numele lui Arseni Icatoeli sau Ioane Pedritzi, alături de cele amintite se dezvoltă și literatura istorică apărând „Chartlis Țhovreba” in care se reuneau scrierile unor istorici gruzini. Cultura elenă și bizantină, arabă sau persană, alături de tradițiile gruzine sunt bogat reprezentate în obiceiurile și monumentele de cultură gruzine cum de altfel și ele își au locul în civilizația bizantină, elenă sau în celelalte ale Europei cu care se află intr-o strânsă legătură.

Regresul Gruziei începe după invazia acesteia de către mongoli care ii distrug atât economia cât și unitatea politică, iar tot efortul depus in secolul XIV de Gheorghi al V-lea Magnificul, situația țării se îmbunătățește din nou, dar pentru o perioadă relativ scurtă căci intre 1384 si 1403 este călcată de Tamerlan in mai multe rânduri, momente care aduc și regresul ca stat al Gruziei, dar și un regres al populației care se rărește și face ca economia să înregistreze un mare deficit, iar starea de rău a populației se menține din cauza altor invazii venite sin părțile Asiei Mici, totul in această privință culminând o dată cu căderea sub turci a Constantinopolului in 1453. Fiind compromisă unitatea politică a țării, aceasta se va diviza in cele din urmă in mai multe principate: Caheti și Chartlî în răsăritul Gruziei si Imereti in partea apuseană a țării, principat care mai târziu se va diviza mai departe in alte formațiuni voevodate: Abhazia, Guria, Megreli. In sud se va forma din fostul teritoriu un voievodat independent: Samțe – Saatabago.

Din secolul al XVI –lea, țara se transformă intr-un teatru de lupte între Turcia si Iran. De-a lungul timpului, după scindarea regatului, au existat conducător; turci care doreau exterminarea totală a gruzinilor spre a-si însuși pe deplin teritoriile nou eliberate cum a fost cazul provinciilor Caheti si Cartlî care au avut de înfruntat șahului Abas I. Cele două principate capătă in 1518 numirea de teritorii privilegiate, adică principele era suveran pe pământurile sale dar trebuia să fie recunoscut de șahul Iranului. Astfel evoluează de-a lungul timpului Iviria care continuă până in secolul XVII să fie de multe ori ținta invaziilor sau a disputelor privind stăpânirea teritorială a ei de către musulmani.

CAP. II. SITUAȚIA POLITICĂ, SOCIALĂ, ECONOMICĂ ȘI

CULTURALĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI IN SECOLUL AL XVII – LEA

Spre sfârșitul sec. XVII, mai precis din 1678, pentru o perioadă scurtă privită din punct de vedere istoric, pe tronul Țării Românești urcă Șerban Cantacuzino, o figură importantă în rândul domnitorilor români, in virtutea faptului ca și-a adus un mare aport în lupta anti-otomană la nivelul întregii Europene și anume politica lui duplicitară față de austrieci in timpul asediului Vienei din 1683 când se angajează in fața lor să stea pasiv pe câmpul de luptă cu înrea regatului, au existat conducător; turci care doreau exterminarea totală a gruzinilor spre a-si însuși pe deplin teritoriile nou eliberate cum a fost cazul provinciilor Caheti si Cartlî care au avut de înfruntat șahului Abas I. Cele două principate capătă in 1518 numirea de teritorii privilegiate, adică principele era suveran pe pământurile sale dar trebuia să fie recunoscut de șahul Iranului. Astfel evoluează de-a lungul timpului Iviria care continuă până in secolul XVII să fie de multe ori ținta invaziilor sau a disputelor privind stăpânirea teritorială a ei de către musulmani.

CAP. II. SITUAȚIA POLITICĂ, SOCIALĂ, ECONOMICĂ ȘI

CULTURALĂ A ȚĂRII ROMÂNEȘTI IN SECOLUL AL XVII – LEA

Spre sfârșitul sec. XVII, mai precis din 1678, pentru o perioadă scurtă privită din punct de vedere istoric, pe tronul Țării Românești urcă Șerban Cantacuzino, o figură importantă în rândul domnitorilor români, in virtutea faptului ca și-a adus un mare aport în lupta anti-otomană la nivelul întregii Europene și anume politica lui duplicitară față de austrieci in timpul asediului Vienei din 1683 când se angajează in fața lor să stea pasiv pe câmpul de luptă cu întreaga armată chiar in riscul de a atrage atenția căpeteniilor oștirii otomane, care însă nu i-au putut dovedi activitatea duplicitară, așadar putem vorbi despre o contribuție adusă de domnitorul muntean la salvarea Vienei si astfel la întărirea frontului creștin in fața armatei otomane. Această faptă este descrisă și într-o scrisoare a generalului austriac Walstein către domnitorul Șerban Cantacuzino în care acesta din urmă este lăudat pentru izbânda împotriva turcilor cu toate acestea, sfârșitul secolului XVII găsește Țările Române intr-o mare tensiune cauzată atât din partea influenței otomane, cât și din cauza ocupației austriece in Transilvania, aceasta mai ales după 1683 fiind nevoită să facă față expansiunii Austriei si Poloniei care nu-și ascund intențiile de a anexa toate cele trei principate românești.

Pe de altă parte situația Țărilor Române se agravează cu atât mai mult cu cât Turcia încetând a mai reprezenta o mare putere in Europa, pierzând Transilvania, crește birul pe care îl percepea Țării Românești în vederea menținerii poziției față de puterile creștine. În această situație, Șerban Cantacuzino nutrește planuri mari care vizau in primul rând obținerea independenței statului și recâștigarea teritoriilor pierdute de pe malul stâng al Dunării. În concepția lui, toate aceste planuri vor culmina cu declanșarea unei revolte în Balcani ce va avea ca urmare alungarea turcilor din Europa si refacerea imperiului bizantin.

Corespondența lui Șerban Cantacuzino cu Viena ii aduce acestuia in 1686 recunoașterea dinastiei ereditare și i se acordă titlul de baron, toate acestea însoțite de promisiunea unui ajutor militar de 6000 de oameni in luptele cu turcii, însă i se va cere în schimb închinarea țării și un tribut anual de 75.000 de taleri. Pentru a slăbi presiunea imperialilor a căror cerere nu este eronată Șerban Cantacuzino caută ajutor la Moscova unde, prin arhimandritul Isaia se plânge țarului de intensificarea catolicizării întreprinse de austrieci in Transilvania cu această ocazie, Serban Cantacuzino cere ajutor in vederea eliberării de sub dominația otomană pentru a nu fi nevoit să apeleze la ajutorul austriecilor care astfel si-ar fi intensificat propaganda calvină în mediul românesc caracterizat prin ortodoxie. In același timp frații domnului Constantin stolnicul și Mihai Spătarul, alături de viitorul domn Constantin Brâncoveanul subscriu un mesaj către cancelarul transilvan Mihai Teleki prin care asigură sprijin și devotament in caz de grea cumpănă. Împresurat totuși de pretențiile împăratului austriac Leopold I cu privire la situația Țării Românești, sfârșitul vieții îl găsește pe Șerban Cantacuzino față cu trimisul vienez, generalul veterani venit spre a grăbi semnarea tratatului privitor la înțelegerea impusă de imperiali. Aflat în delicata situație de constrângere, domnitorul se angajează să trimită la Viena o delegație care va trata supunerea față de Austria, iar in fața lui Veterani se angajează pentru găzduirea și hrana a douăsprezece regimente. Moartea domnitorului vine pe neașteptate la 29 octombrie – 9 noiembrie 1688 chiar înainte de a parafa tratatul cu austriecii care fusese deja semnat de delegația trimisă la Viena.

La conducerea țării, după moartea unchiului său, vine Constantin Brâncoveanu care până atunci fusese in funcția de „mare logofăt”.

Venirea pe tron a lui Constantin Brâncoveanu, deși pare foarte simplă la prima vedere, nu a fost deloc așa, căci acest fapt se petrece pe fondul unor vechi tensiuni intre Cantacuzini, reprezentanți mai ales in acest plan de domnitorul Șerban Cantacuzino și familia cu care ei erau înrudiți.: boierii Băleni, iar în plan extern, tânărul domnitor a avut de înfruntat opoziția marilor puteri, ale Europei, cum ar fi Austria a cărui împărat Leopold l-ar fi dorit ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, fiul fostului domnitor, iar Ludovic al XIV –lea al Franței îl prefera pe Emeric Tokoly, în timp ce hanul Crimeii îl prezenta Imperiului Otoman ca viitor domn al Țării Românești pe unul din fii săi care aveau mare trecere în fața sultanului.

Pentru a obține recunoașterea porții otomane, Brâncoveanu a trebuit să plătească cu greu bir în aur, lucru menționat și de ambasadorul Franței acreditat la Constantinopol care vorbește intr-una din relatările sale despre mari sume de bani aduse sultanului și înalților funcționari turci care îi vor recunoaște domnia.

Alegerea ca domn a lui Constantin Brâncoveanu, venind în mare grabă mai ales după moartea neașteptată a înaintașului său la domnie, vădește dorința boierilor munteni de a nu se crea agitație in jurul tronului Țării Românești, dată fiind și presiunea care o învăluia din afară despre care am amintit, astfel că scrisorile vremii ne încredințează cum „trupul lui Șerban Cantacuzino zăcea încă neîngropat, când boierii și mitropolitul țării, Teodosie si cu patriarhul Ierusalimului, Dionisie, se întruniră la sfat în spătăria cea mică să aleagă un nou domn”. Iată conjunctura în care Constantin Brâncoveanu, coborâtor din familia basarabilor și nepot al fostului domn Șerban Cantacuzino vine pe tronul Țării Românești, frământată încă de pretențiile puterilor străine de a o stăpâni dar și de luptele mocnite ori intrigile anumitor figuri politice autohtone care aveau anumite interese față de suveranii otomani sau austrieci sau chiar slujindu-si propriile interese după cum ne putem da seama din însemnările vremii care menționează cum, chiar de la numirea noului domn, au contribuit intervențiile fratelui fostului domn și anume stolnicul Constantin Cantacuzino văzînd în nepotul său și tânărul domnitor un instrument politic eficace în vederea apropierii țării de Înalta Poartă otomană și in acest sens stolnicul aduce la București pe Ahmed Aga baș-capegiul căruia cu grele eforturi financiare îi cumpără consimțământul (echivalent cu aprobarea sultanului) de a-l numi pe Constantin Brâncoveanu. Prezența la București a lui Ahmed baș-capegiul reprezintă, deci, o dovadă suficientă a faptului că totul după moartea lui Șerban Cantacuzino a fost realizat de către un om înțelept suficient de priceput în treburile politice ale țării care nu putea fi decât stolnicul Constantin Cantacuzino învinuit de cronicarii contemporani precum Radu Popescu, Ioan Neculce sau Dimitrie Cantemir chiar de uciderea lui Șerban Cantacuzino, acuzație însă îndoielnică nefiind dovedită de-a lungul vremii . Ceea ce este însă o certitudine este faptul că domnitorul Brâncoveanu a primit domnia la intervențiile discrete, dar decisive făcute de unchiul său dinspre mamă, stolnicul la ale cărui insistențe de a primi domnia cedează, moment în care însăși Ahmed baș-capegiul îi oferă caftanul domnesc adus de boieri.

În sfârșit, odată obținută confirmarea domniei, cumpărată cu bani grei de la demnitarii otomani ca Mustafa pașa de la Adrianopol și subalternii săi, Brîncoveanu obține de la hanul tătarilor și serachierul de la Babadag promisiunea de a nu-și campa trupele în Buceag în acel an, lucru ce ar fi însemnat din nou eforturi materiale din partea românilor din zonă.

Primindu-și în final însemnele domnești precum cuca, caftanul și steagul de domnie, dar și tuiurile (simboluri ale funcției politice deținută de un domnitor în Imperiul Otoman) și învestirea oficială, noul domnitor își propune să schimbe planurile împăratului Leopold al Austriei de a încheia tratatul cu Țara Românească potrivit căruia aceasta din urmă se va supune Austriei, tratat care a fi trebuit încheiat de fapt înainte de moartea fostului domnitor.

Acest lucru se petrece intr-un mod cu totul neașteptat în situația in care solia trimisă de Șerban Cantacuzino se apropia de Viena având conștiința faptului că pentru domnie, boierii îl vor susține pe Iordache, fiul fostului domn. Constituind și aceasta o schimbare în cursul treburilor interne ale țării, marele agă Constantin Bălăceanu, membru al soliei de la Viena, își propune să tulbure domnia lui Brâncoveanu și să-l înlăture din scaun cu ajutorul austriecilor, iar firele acestui complot ajung cam până în Țara Românească unde văduva lui Șerban Cantacuzino, doamna Maria se străduia să obțină domnia pentru fiul ei Iordache, iar disensiunile între noul domnitor și văduvă apar pe tema dărilor neplătite ale fostului domnitor, acestea însumând 133.000 de taleri achitați totuși de Brâncoveanu Curții de la Viena.

Încercările de răsturnare de la domnie a lui Brâncoveanu care nu mai vine la București ci îl lasă să vină cu solia imperială de la Viena numai pe nobilul maghiar Ladislau Csaky, numit să înmâneze diploma prin care împăratul intr-un mod cu totul fals analizează scrisoarea trimisă de Șerban Cantacuzino în vederea încheierii tratatului de suzeranitate. Dată fiind situația in care se afla acum tânărul domnitor cât și întreaga țară atât în relația cu Austria cât și in relația cu Imperiul Otoman privind menținerea în tron a lui Brâncoveanu, pusă față în față cu dorința unora ca la domnie să fie pus Iordache Cantacuzino, regența acestuia revenindu-i doamnei Maria din cauza vârstei fragede a lui Iordache, Țara Românească era pe punctul de a-și obține eliberarea de sub turci însă cu prețul supunerii în fața austriecilor care vizau instalarea lor atât militară cât și politică și religioasă de la trecătorile Carpaților până la Dunăre. In cele din urmă, apelând la negocieri cu austriecii prin intermediul logofătului Radu Popescu, ținute la Brașov cu generalul Heissler, trimisul lui Leopold al Austriei, tratative care, prelungite strategic de Brâncoveanu, au împiedicat înaintarea în Țara Românească a austriecilor, iar reluarea operațiunilor militare între turci și austrieci constituie momentul în care Constantin Brâncoveanu își pune in aplicare politica echilibrată colaborând cu ambele puteri in ascuns, însă în situația ocupării de către austrieci a unei părți din Țara Românească, determină pe domnitor să cheme pe tătarii aflați în Buceag care intrând in conflict cu ocupanții, îi vor face pe aceștia din urmă să plece înapoi în Transilvania, lucrare ce va fi desăvârșită în 1690 când Constantin Brâncoveanu va iniția o companie împotriva austriecilor având ajutorul atât al turcilor cât și al tătarilor. Lupta s-a dat la Zărnești unde armata austriacă este înfrântă împreună cu conducătorul ei Ionathan Heissler care a fost luat prizonier, iar aga Constantin Bălăceanu și cancelarul Transilvaniei Mihail Teleny au pierit în luptă. Această victorie va aduce astfel recunoașterea deplină a lui Brâncoveanu de către sultan, dar și de către Austria.

CAP. III. ÎN CE CONTEXT A AJUNS ANTIM ÎN

ȚARA ROMÂNEASCĂ ?

Odată obținută recunoașterea deplină a domniei lui Brâncoveanu de către cele două puteri ale Europei, în țară spiritele se mai calmează făcând in anii ce vor urma până la sfârșitul domniei, cu mici excepții, să domnească pacea și liniștea asigurând în a același timp și o anume bunăstare a poporului din punct de vedere material, social și spiritual. Ca mare iubitor de cultură, Constantin Brâncoveanu, preluând și înnoind încercările și tradițiile înaintașilor, face ca epoca să devină punctul culminant al unei evoluții din două veacuri, începută încă din vremea lui Neagoe Basarab.

Din chiar primii ani de domnie, Constantin Brâncoveanu a căutat să dea un anume fast curții sale prin introducerea unor noi obiceiuri, adaosuri de elemente noi în costumul ceremonial ca expresie a unei influențe orientale sau a celei italiene, introducerea de noi slujiri la palat, construcția de noi case și reședințe domnești sau reparația celor deja existente ori ctitoriile de biserici și mănăstiri arată preocuparea marelui domnitor pentru înflorirea culturală a țării sale, este adaptat stilul renașterii italiene la stilul nostru românesc, iar palatele Mogoșoaia și Potlogi stau mărturie a unui armonios stil original ce-i va purta numele domnului în care se vor întâlni ornamente ce vor aminti de stilul baroc, la fel și decorația bisericească se descătușează de tiparele medievale; se zugrăvesc pereții bisericilor Cozia, Stavropoleos și biserica Sfinților.

Preocupările lui Brâncoveanu îl făceau să nu fie cu nimic mai prejos decât alți monarhi europeni a căror strălucire era ușor întrecută de cea de la curtea Brâncoveanului care nu de puține ori găzduia în casele sale înalți demnitari străini, artiști dintre cei mai variați și dintre cei mai cunoscuți, oameni de litere, călători în ale căror scrieri găsim ilustrată în întregime epoca domniei lui Brâncoveanu, dar și înalți prelați ortodocși veniți din toate părțile Răsăritului atrași de sprijinul dat de domnitor culturii grecești pentru a cere ajutor pentru bisericile strivite sub stăpânirea turcească ori ca să-și dobândească libertatea sau recunoașterea. In această situație se afla printre alții si patriarhul Dosoftei, patriarhul Ierusalimului adus de Brâncoveanu, iar mai târziu nepotul acestuia Hrisant Nottara, la rândul lui viitor patriarh al Ierusalimului care a avut în călătoriile sale ocazia de a la contact cu Franța, Germania, Italia unde iși făcuse studiile, în Rusia de unde aduce o copie a descrierii călătoriei în China luată de la Spătarul Nicolae Milescu.

Găsindu-și aici adăpost sigur, ferit de neliniștile pricinuite de turci, Dosoftei al Ierusalimului se erijează în conducătorul întregii ortodoxii publicând scrieri care aveau ca scop combaterea atacurilor calvine, luterane, catolice, aceste lucrări grecești având menirea de a face cunoscute normele ortodoxiei din punct de vede dogmatic.

Apare,deci, opera lui Meletie Sirigul îndreptată împotriva Catehismului Calvin atribuit lui Chiril Lucaris Pravoslavnica Mărturisire a lui Petru Movilă; . Manual împotriva schismei papistașilor ; Manual împotriva rătăcirii calvine.Un alt slujitor ortodox, care mai târziu va fi predicatorul Curții lui Brâncoveanu si profesor la academia Grecească din București era Ioan Avramie, fostul paroh al coloniei grecești din Constantinopol.

Alte figuri proeminente ale epocii cum sunt: Doctorul Iacov Pylarino, cunoscut pentru lucrările sale științifice publicate în latină și italiană, devenind protomedicul curții ce va pune bazele primului spital românesc; George Maiota ce va deveni profesorul copiilor lui Brâncoveanu de limbă greacă și latină; Anton Maria del Chiaro făceau ca reședința domnitorului sa devină un veritabil locaș de cultură. O altă figură importantă la curtea lui Brâncoveanu era Sevastos Kimenitul, original din Trapezunt, fost director al scolii grecești din Constantinopol care a redactat in greaca vulgară Tratatul despre Virtuți a lui Aristotel și a alcătuit Învățături dogmatice ale bisericii Răsăritului în greacă.

Cunoscută fiind, deci, situația Țării Românești la începutul domniei lui Constantin Brâncoveanu putem trece la studierea evoluției personajului principal al lucrării de față și anume mitropolitul de mai târziu al Țării Românești Antim Ivireanul care, deși cel mai de seamă dintre mitropoliții munteni, viața lui are totuși câteva puncte obscure, prea puțin fiind cunoscute aspecte precum locul nașterii, data nașterii, felul în care a ajuns în Țara Românească sau data la care s-au petrecut aceste evenimente. Toate aceste lipsuri, lasă loc multor afirmații mai mult sau mai puțin fondate despre care s-a vorbit în partea de început a lucrării.

Venirea în Țara Românească a lui Antim Ivireanul a avut loc se pare prin mijlocirea lui Dosoftei al Ierusalimului a cărui situație la curtea lui Brâncoveanu am cunoscut-o pe larg și care se pare, cunoscându-l pe Antim ca tălmaci al corespondenței cu catolicosul Georgiei, cum am amintit în partea introductivă a lucrării, îl recomandă pe acesta lui Costantin Brâncoveanu datorită calităților si aptitudinilor sale despre care însuși secretarul pe probleme de limbi occidentale al domnitorului florentinul Anton Maria del Chiaro, autorul memoriilor sale legate de șederea in Țara Românească: ISTORIA DELLE MODERNE IVOLUZIONI DELLA VALACHIA, CON LA DESCRIZIONE DEL PAESE; NATURA; COSTUMI; RIPTI E RELIGIONE DEGLI ABITANTI; ANNSAVILA TAVOLA TOPOGRAFICA DI QUELLA PROVINCIA în care ne vorbește despre mitropolitul Antim ca fiind „dotat cu talente așa rare că știa să imiteze într-un mod admirabil orice fel de manufactură, mai cu seamă în genul săpăturilor, desemnurilor și broderiilor”.

Om de o rară agilitate dar și foarte cultivat, aceasta cu siguranță mulțumită șederii sale la Constantinopol, Antim intră în atenția domnitorului și iată că fără să știm cu exactitate data venirii sale in Țara Românească, îl găsim totuși în octombrie 1691 pentru prima data menționat în documente la București.

Sosit în țară, Antim, cum am mai spus, bun cunoscător al limbilor de circulație internațională în epocă, începe să studieze limba română ajungând repede la o bună folosire a ei, învățând pe lângă aceasta si slavona care deși pălise în fața limbii grecești, încă ocupă un loc important în multe dintre documentele culturale ale vremii.

Fără îndoială că Antim învață limba română atât de repede ținând cont de misiunea ce avea să-i fie încredințată de tânărul domnitor si anume aceea de a lucra in slujba tipografiei românești și a limbii române, dând mai târziu, pe bună dreptate, ocazia învățatului secretar al lui Brâncoveanu, florentinul Anton Maria del Chiaro să spună că „a ridicat la perfecțiune arta tipografică”.

Dintre multiplele sale preocupări, cea care a fost strâns legată de întreaga viața a lui Antim si prin care și-a dobândit definitiv locul în rândul personalităților marcante ale culturii românești, este tiparul, artă pe care o perfecționează în timpul îndelungatei sale munci la București, Snagov sau Râmnic. Ca si multe dintre aspectele ce țin de viața și calitatea lui Antim de tipograf este necunoscută pentru cei de astăzi apărând și pe această temă diverse teorii mai mult sau mai puțin îndreptățite și anume că ar fi învățat meșteșugul tiparului la Veneția după cum ne spune pr. prof Niculae Șerbănescu, mențiune care totuși rămâne imposibil de admis în lipsa documentelor, cu atât mai mult cu cât Anton del Chiaro ar fi menționat aceasta cu siguranță atunci când vorbea despre el ca de un bun tipograf .

Cei mai mulți însă, dintre cercetători plasează totuși locul unde Antim a învățat meșteșugul tiparului, la Constantinopol unde a petrecut multă vreme unii susținând că Antim chiar a luat parte la înființarea în 1670 a unei tipografii la Constantinopol de către patriarhul Dositei al Ierusalimului, lucru care însă nu este pe deplin adevărat căci cercetările arată că ultima tipografie grecească de la Constantinopol a fost distrusă de turci in 1633, iar până în jurul anului 1720 când apare altă tipografie aici, tipăriturile necesare celor din Constantinopol erau făcute la Iași, București sau Buzău dar nu la Constantinopol, la fel nici ipoteza că Antim ar fi învățat acest meșteșug în Georgia nu este valabilă deoarece există date precise care afirmă că tiparul in această țară a apărut pentru prima oară la 1709 în vremea împăratului Vahtang al VI lea tot cu ajutorul lui Constantin Brâncoveanu si al lui Antim care trimite pe ucenicul său Mihail Iștvanovici la Tbilisi împreună cu alți ucenici.

Bazându-ne pe aceste fapte, putem conchide că arta tiparului a deprins-o Antim fie la Iași, unde a existat o tipografie înființată de patriarhul Dositei al Ierusalimului in 1682, fie în București căci numai aici sunt menționate singurele tipografii din Balcani la acea vreme, așadar Antim venind în țările române nu cunoștea acest meșteșug urmând să pătrundă cu adevărat această taină conform documentelor vremii, la București unde îl întâlnim sub conducerea episcopului Mitrofan de Huși care conducea tipografia înființată la 1678 de Varlaam al Țării Românești la curtea lui Șerban Cantacuzino activînd acum sub patronajul lui Constantin Brâncoveanu și al Mitropolitului Teodosie.

Iubirea de carte, setea de tipărituri care se resimțea în toată țara atrage intr-o mișcare comună tipografi, copiști, legători, gravori practicând o artă la nivelul cele europene cu chenare și medalioane, gravuri deosebite care impun prezența unor oameni pricepuți, cu talent în a expune și a înfrumuseța tipăriturile. Iată cadrul în care viitorul mitropolit Antim va lucra și își va asigura ascensiunea.

In 1961 Mitrofan este numit episcop la Buzău și, plecând, ia cu sine tipografia cu aproape întreg utilajul său, iar succesorul acestuia, Antim însuși va primi sarcina de a reface tipografia care în toamna anului 1691 va da la lumină prima carte ce îl va avea ca unic tipograf pe Antim,purtînd titlul cu care se și semnează -Antim Ieromonah, care va constitui un document important ce va atesta prezența lui Antim în țară și începutul activității sale aici.

Tipografia din București, reorganizată de Antim a fost numită în timpul acela Tipografia Domnească.

3.1. PATRIMONIUL CULTURAL MOȘTENIT DE LA ÎNAINTAȘI

Ca să înțelegem mai bine importanța activității în Țara Românească a mitropolitului Antim Ivireanul, se cuvine să aruncăm o privire, mai înainte de a studia activitatea lui tipografică, asupra patrimoniului preluat de cultura poporului nostru de la înaintașii în domeniu ai lui Antim și anume Macarie Tipograful; Diaconul Coresi; Varlaam mitropolitul Moldovei, Dosoftei al Moldovei, inițiativele luate de domnitorul Matei Basarab, Varlaam al Țării Românești.

Ceea ce din secolul al XVIII – lea Antim cristalizează, bineînțeles nu fără aportul înaintașilor, constituie de fapt biruința definitivă a limbii române în Biserică, dar în același timp și împroprierea unei vechi tradiții în domeniul apariției cărții în cuprinsul țării noastre, tradiție începută cu manuscrisele ieromonahului Nicodim de la Tismana venit în sec. XIV în părțile noastre sub domnitorul Vladislav Vlaicu și care in 1404 scria pe pergament, în limba slavă, o frumoasă Evanghelie.

Dintre ucenicii lui Nicodim călugări viețuitori la Mănăstirea Neamț dau la lumină un Tâlc al Evangheliei. Tot de acolo apar Tetraevanghelul scris de un anume călugăr Gavril pe la 1436 sau un Sbornic din 1440 – 1441 si multe alte lucrări care anunțau astfel o bogată activitate de-a lungul veacurilor viitoare la fel ca și în privința artei de a împodobi manuscrisele și anume legătoria cărților sau săpatul în argintul care va acoperi coperțile de lemn îmbrăcate cu catifea ale cărților. Pe lângă aceste preocupări, apar si cele ale miniaturii și caligrafiei care capătă un puternic avânt, călugării copiază cu răbdare textele sfintelor scripturi împodobindu-le cu vignete și inițiale frumos colorate in bronz, roșu, verde și albastru. Desigur că din aceste începuturi nu deținem prea multe nume căci cheltuielile erau suportate de domni sau vlădici, care le comandau, iar cei ce le săvârșeau spre a lui Dumnezeu slavă nu căutau măguliri din partea oamenilor, de aceea cei ce se încumetau să-și semneze numele o făceau cu adâncă umilință: „Prea Păcătosul și Netrebnicul și Umilitul și Blestematul caligraf monah Silion, a scris acest sfânt Tetraevanghel în sfântul locaș Deal, din porunca robului lui Dumnezeu Ieremia Egumen”.

Aceste opere reprezintă începutul și dorința poporului nostru de a da la lumină cărți pentru slujirea lui Dumnezeu, iar mai târziu, in epoca tipografiei exemple de trudă pentru cărturarii tipografi.

Tiparul în Țările Române își face apariția in sec. XVI, odată cu venirea lui Macarie la curtea lui Radu cel Mare.

Acest călugăr, fără îndoială instruit la Veneția și care în Muntenegru, țara sa natală, tipărește până în 1496 când este silit să fugă din cauza invaziei otomane, trei cărți religioase: Un Molitvelnic; Un Octoih in 1494 și o Psaltire in 1495, urmând ca activitatea sa tipografică să continue în Țara Românească la mănăstirea Dealu sau la Bistrița, ambele ctitorii ale lui Radu, cu un Liturghier început sub Radu cel Mare și terminat sub Mihnea cel Rău, un Octoih in 1510, in vremea lui Vlad Vodă și un Evangheliar in 1512 sub domnia lui Neagoe Basarab. După această dată nu mai aflăm activitate tipografică până in 1545 când este pusă în funcțiune o nouă tipografie de către Dimitrie Liubavici sub domnul Mircea Ciobanul, tipografie care va da la lumină numai un Praxiu (Apostol) și un Molitvelnic, un Evangheliar și un Triod –Penticostar, această tipografie funcționând numai cinci ani.

Activitate tipografică descoperim și in Ardeal începând cu 1544 când apare. Catehismul de la Sibiu care însă făcea propagandă calvină sub îngrijirea lui Filip Maller, un zugrav care venise de multe ori in contact cu ortodoxia din Țara Românească, dar o întreagă mișcare tipografică se înregistrează în Brașov unde apar mai multe tipărituri.

Un alt moment important în istoria tiparului românesc îl reprezintă activitatea diaconului Coresi care înoadă firava tradiție a tiparului lăsată de o parte din vremea lui Dimitrie Liubavici dar care se reia puternic din 1557 de către cel ce avea să fie considerat promotorul limbii române in domeniul tipăriturilor și cel ce va pune piatra de hotar în tipărirea de cărți în limba română – diaconul Coresi, a cărui activitate tipografică se întâmplă să coincidă cu propaganda calvină și luterană a ungurilor și a sașilor din Ardeal care încercînd să abată de la dreapta credință poporul român, elaboreză o serie de tipărituri în românește având centre la Sibiu; Brașov și Orăștie apărând in 1544 Catehismul lui Filip Maller împotriva cărora Coresi, ajutat de Hans Begner, primarului Brașovului care ii va asigura sprijinul material în vederea tipăriturilor, va lua măsuri ca vor viza naționalizarea cultului divin și împroprierea limbii române de către biserică spre a face slujbele pe înțelesul creștinilor ortodocși.

Astfel că între 1559-1581 apar următoarele cărți în limba română: Catehismul (Întrebare creștinească); Tetraevangheliarul (Brașov, 1561); Lucrul apostolesc (1563); Cazanie și Molitfelnic (1654); Liturghier, Psaltire (1570); Psaltire slavo română (1577), Pravila (1570-1580), Evanghelie cu Tîlc (Cazanie) in 1581. Iată cum începe, după ce apare tiparul în Țara Românească să se cristalizeze în cultura noastră setea de a sluji în limba română și de a avea cărți bisericești pe înțelesul întregului popor, mai ales în Muntenia unde arta caligrafiei nu se dezvoltase atât de tare precum în Moldova.

Dintre urmașii diaconului Coresi care vor aduce contribuții importante la dezvoltarea tiparului în Țara Românească, se va număra în primul rând fiul acestuia Șerban și tovarășul său Marian diacul care dau împreună „Palia” de la Orăștie in 1582, aceasta dorindu-se o traducere în românește a Vechiului Testament, dar care nu conține decât cărțile Facerea și Ieșirea.

Istoria culturii românești și a tipăriturilor pe teritoriul țării noastre continuă și după epoca reprezentată de diaconul Coresi și urmașii săi, însă ascensiunea tipăriturilor continuă în vremea lui Matei Basarab în Țara Românească și Vasile Lupu în Moldova perioadă ce coincide cu apariția în conștiința românilor a ideii de „unitate națională” în urma unirii efectuate de Mihai Viteazul, astfel că se ajunge a se conștientiza și realitatea unității religioase a românilor care realizează că au aceeași religie ce trebuie păstrată în fața saltului calvinesc.

In epoca lui Matei Basarab, cultura slavonă intrase în agonie, focarele de cultură slavă apun în sudul Dunării sub înăbușirea otomană, iar limba slavă devine tot mai greu accesibilă atât maselor cât și preoților care deși aveau o adâncă tradiție în folosirea acestei limbi, de la jumătatea sec. al XVII lea ajung să aibă de ales intre vechea lor tradiție și naționalizarea cultului, necesitate impusă de realitatea existentă.

Deși Matei Basarab s-a străduit prin tipărirea de cărți să suplinească lipsurile clerului în această privință, slavonismul intră în deplină agonie făcând ca vechile tipărituri ale lui Timotei Alexandrovici Verbicki trimis in 1636 de la Kiev împreuna cu tiparnița cumpărată de domnitor să fie înlocuite din vremea mitropolitului Ștefan cu cărți bilingve având textul slujbei în slavonă și lămuririle tipiconale în limba română.

Tiparul se afirmă însă temeinic în Țara Românească și in vremea lui Matei Basarab făcând să apară, chiar dacă în slavonă, cărți de ritual ortodoxe cum sunt: Molitvelnicul din 1635 la Câmpulung; Antologhionul în 1643 la Câmpulung, Psaltire în 1637 și 1638 la Govora, a treia ediție în 1650 la Câmpulung, Liturghier în 1646 și Imitația lui Hristos în 1647 la Dealu, Slujbelnicul în 1647, Triodul – Penticostar și Triodul Postului in 1649, toate trei la Tipografia Mitropoliei la Tîrgoviște. Șirul tipăriturilor românești in vremea lui Matei Basarab începe în 1642 când apare prima Cazanie la Govora la care lucrează traducând-o din slavonă în română Udriște Năsturel, vădindu-și grija pentru românii care nu aveau știință despre ceea ce se rostește în timpul slujbelor bisericești și astfel se îndepărtau căzând din dreapta credință.

A doua cazanie apărută la Mănăstirea Dealu in 1644 este în parte o retipărire a Cazaniei precedente în parte retipărită după Cazania lui Varlaam mitropolitul Moldovei la 1643 la Iași. Alte tipărituri românești din această vreme sunt: Învățături preste toate zilele alese den multe dumnezăiești cărți de folosință tuturor creștinilor prepuse de pre limbă grecească editată în 1642 la Câmpulung și un Ceaslov care este atribuit de istorici tot acestei epoci.

Alte două tipărituri în românește sunt Pravila de la Govora apărută în 1640 numită și Pravila Mică și Îndreptarea legii apărută în 1652 la Târgoviște. Meritul acestuia este că după pravila lui Coresi continuă șirul unor tipărituri cu caracter juridic. Prima va fi fost tipărită în vremea Mitropolitului Teofil si se va traduce de un călugăr oltean pe nume Moxa (sau Moxalie).

În Transilvania această mișcare culturală va fi susținută de către mitropolitul Simeon Ștefan cu ajutor material ce consta printre altele si un material tipografic oferit de Matei Basarab.
La fel ca si in Țara Românească, în Moldova se începe încet dar cu pași siguri naționalizarea serviciului divin ca urmare și aici a prezenței unui domnitor înclinat către cultură și având cunoștința necesității însușirii limbii române de către Biserica Moldovei, fiind și aceasta o preocupare . Una dintre ambițiile sale de a crea în țara sa frumoase monumente culturale care să atragă atenția așa cum o făcea în Țara Românească Matei Basarab înveșnicindu-și numele prin ctitoriile din timpul domniei puse în slujba Bisericii. În Moldova , tipografia este in perioada sa de început căci până acum, aici nu mai funcționase tipografie, cea la care visa domnul Miron Barnovski fiind doar o încercare ce va fi fost măcinată de domniile scurte și agitate ale Moldovei. Tipografia moldoveană ce va fi în grija Mitropolitului Varlaam, va fi așezată în chiliile mănăstirii Tresfetitele (Trei Ierarhi) și va lucra numai la tipărirea de cărți românești.

Prima carte ce va ieși de sub teascurile acestei imprimerii va fi Cazania (Carte românească de învățătură la dumenecele de preste an și la praznice împărătești ) din 1643.

O altă carte importantă apărută la „Trei Ierahi” este Pravila din 1646 și expune pe românește norme privitoare la raporturile juridice ale vieții agrare și păstorești, încălcări de teritorii, infracțiuni dar și pedepsele pentru fapte precum omorul, falsificare de bani, incestul, și altele asemenea fiind o traducere după o carte de legi bizantine. O altă carte românească ieșită din tipografia lui Vasile Lupu în 1645 a fost Cele Șapte Taine care va lămuri pe înțelesul slujitorilor sfântului altar însemnătatea celor șapte taine ale Bisericii Ortodoxe. În 1645 apare și o a treia carte a mitropolitului Varlaam numită Răspuns la Catehismul Calvinesc pe care o scrie și o tipărește. După strălucita epocă reprezentată de Vasile Lupu și mitropolitul Varlaam care însă se va incheia la jumătatea secolului XVII, urmează o perioadă de stagnare, în care timp aproape două decenii nu se înregistrează o activitate culturală foarte intensă. Tradiția cărturărească a epocii lui Vasile Lupu și a mitropolitului Varlaam va fi reluată însă din 1671 de tânărul mitropolit al Moldovei, învățatul Dosoftei (Dumitru Barilă) care după exilul în Polonia dintre 1673-1675 alături de domnitorul Petriceicu, revine consacrându-și întreaga activitate în slujba țării sale. El încearcă să refacă vechea tipografie a lui Vasile Lupu comandând material tipografic de la mănăstirea Uniew de unde îi vine în ajutor și tipograful Vasile Stadnicki tipărind in1679 Liturghierul în românește.

Tipografia lui Dosoftei e definitiv pusă la punct însă numai după ce cere ajutorul patriarhului Moscovei Ioachim de la care primește întreg materialul de care avea nevoie pentru a tipări cărțile traduse de el in greacă și slavonă.

Prima lucrare a lui Dosoftei este Psaltirea in versuri care in 1673 apare tipărită în românește la Uniew.

Tot în 1673, tot la Uniew apare în românește AcatistuL Născătoarei de Dumnezeu, iar în 1683 se retipărește Liturghierul din 1679. În 1681 Dosoftei tipărește Molitvelnicul de’ nțeles în limba română, în 1683 ne dă Octoihul. Intre 1682 – 1686 Dosoftei dă la lumină, în românește colecția completă a Vieților de Sfinți care s-a imprimat la Iași și este o traducere cum ne spune chiar mitropolitul din limba greacă și sârbă. Dosoftei mitropolitul Moldovei, constituie punctul culminant al dezvoltării culturale a țării sale atât din perspectiva ideilor care sunt cultivate în vremea sa, cum ar fi ideea de unitate a românilor. Apar noi înclinații culturale ca de exemplu literatura laică sau istoriografia, aceasta din urmă ca un prerogativ al clerului va intra treptat ca obiectiv al boierimii. Ca mijloc de propagare al acestei literaturi va fi folosit tiparul care se va instala treptat cunoscând o tot mai deasă utilizare.

Iată un alt ierarh care va conștientiza necesitatea introducerii limbii naționale în Biserică, căutând să convingă clerul că vorbirea cultului în limba vorbită de masele populare este, nu o erezie, cum gândeau cei mai muți, ci din contră, in conformitate cu tradiția Sfintelor Scripturi.

Întreaga activitate a mitropolitului Dosoftei constituie o adevărată reformă în privința naționalizării serviciului divin.

În Țara Românească, avântul început sub Matei Basarab continuă având mulți adepți dintre care apar în continuare clerici precum Varlaam al Țării Românești și Teodosie, care depun eforturi spre a reintensifica activitatea culturală care deși existentă nu mai înregistrase acel avânt pe care îl cunoscuse pe vremea Cazaniilor lui Matei Basarab și a mitropolitului Ștefan. Între anii 1672-1679 mitropolit al Țării Românești vine episcopul de Rîmnic, Varlaam adus de domnul Grigorașcu Vodă (Grigore Ghica). Teodosie, român de neam, din părțile Argeșului și călugărit la Cozia, era cunoscător al limbilor greacă și slavonă, lucru dovedit azi de documentele păstrate la această mănăstire.

Între 1665-1668 lăsând egumenia Coziei în care era din 1663, face o călătorie la Moscova unde va fi venit în contact cu modelul cultural rusesc, cercetând centre spirituale și culturale care îl vor face să adopte idei noi.

În 1668 vine în Țara Românească aducând cu sine odoare, cărți, obiecte bisericești și un nou model de pomelnic pe care mai târziu îl va lua cu sine în postul de mitropolit al țării. Sosit în țară va primi egumenia mănăstirii Glavacioc unde rămâne stareț până în 1670 de unde în aproprierea Crăciunului pornește spre Râmnic unde fusese ales ca episcop spre a-l înlocui pe Serafim care se va fi schivnicit lăsând liber scaunul arhieresc.

In 1672 va pleca și de aici primind după moartea mitropolitului Dionisie scaunul mitropolitan la rugămintea domnitorului, scaun pe care în același an il va fi refuzat odată cu înlăturarea nedreaptă a mitropolitului Teodosie in iunie 1672. Mitropolitul Varlaam a înțeles, călătorind în Rusia, că poate aduce poporului său o tiparniță în capitala Țării Românești.

Odată cu instalarea sa ca mitropolit adună în jurul său mai multe persoane cu înclinații cărturărești sau cu mână iscusită a împodobi sau lega manuscrisele, iar mai târziu tipăriturile ce vor apărea din teascurile al căror material ar fi venit probabil din Rusia tot la cererea iubitorului de cultură mitropolit, la fel cum în Moldova va face Dosoftei care a primit tiparnița de la Ioachim patriarhul Moscovei. In sfârșit in 1678 îl vedem pe Varlaam Mitropolitul ca si tipograf dând la lumină cartea „Cheia Intelesului” tipărită, s-ar părea în timpul domniilor lui Gheorghe Duca și Serban Cantacuzino, despre ultimul aflăm chiar din titlul acestei cărți care este de fapt o cazanie ce cuprinde optsprezece predici la duminici și sărbători de peste ani. Singurul colaborator al mitropolitului este ieromonahul Bakoy care s-a ocupat de gravurile acestei cărți și pe care se poate să-l fi cunoscut în timpul călătoriei sale în Rusia.

Schimbându-se conducerea politică a Țării Românești (la 6/16 ianuarie 1679 ajunge în Țara românească noul Domn Șerban Cantacuzino, numit la 29 nov. 1678) se iau măsuri cu privire la situația fostului mitropolit Teodosie care fusese demis abuziv in 1672 ca acesta să fie reales acum la Mitropolie, ca fiind nevinovat pentru acuzațiile ce i s-au adus.

Această a doua păstorie a lui Teodosie cade in vreme de intensă activitate culturală sprijinită mai ales de domnitorul Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu.

Între timp se deschide noi tipografii la Buzău, Snagov, Rîmnic, care chiar și fără munca sa directă ii atribuie cărțile tipărite mitropolitului Teodosie. Sub Vlădica Teodosie, in 1678 in tipografia lui Varlaam se imprimă pentru prima dată întreaga Biblie în românește, după ce mai înainte apăruseră tipărituri ce țineau de nevoia clerului si a credincioșilor de a se sluji in limba română, astfel că apar in 1680 Liturghier, în 1682 Evanghelia pe care Teodosie << a cutezat să o așeze spre mai aleasă înțelegere a limbii românești >>, aceasta având o rânduire a Evangheliilor după model grecesc si nu după cel slav, cum se obișnuia până atunci, ca o inovație adusă cu scopul practic de a urma ordinea firească a Evangheliilor începând cu Duminica Învierii (Ioan I, 1-17) și terminând cu Duminica Floriilor (Ioan IX, 1-38).

In 1683 se publică Apostolul pentru ca in 1688 să apară de sub teascurile tipografiei de la București Biblia, adecă Dumnezăiasca Scriptură ale cei vechi și ale cei noao lege apărută in 10 nov. 1688.

Impusă cu mai multe nume: „Biblia de la București”; „Biblia lui Șerban”; „Biblia de la 1688”.

Această tipăritură nouă pentru cultura noastră este un adevărat monument al limbii române, un act de cultură care va avea importante urmări in dezvoltarea artelor, a științei, a literaturii, a gândirii poporului nostru.

Constituie un popas asupra unui proces aflat încă in perioada de început – tezaurul de limbă – și in același timp un impuls spre călătoriile viitoare ale unui geniu precum Antim Ivireanul, in profunzimile și frumusețile slujirii în limba română.

In intervalul nov. 1688 – sept. 1689 il găsim ostenindu-se la editarea Bibliei de la București pe Episcopul Mitrofan de Huși care se afirmă ca și colaborator la tipărirea Psaltirii de’ nțeles ieșită la lumină în 1680 si elaborată de Dosoftei al Moldovei care îl și rânduiește pe mitrofan ca episcop la Huși. Acest om învățat cu atmosfera cărturărească sădită de mitropolitul Dosoftei, se afirmă ca o personalitate complexă: tipograf, tehnician in ale tiparului, traducător, verificator, corector, gravor și poliglot. Vine la București, se pare, luând calea pribegiei la fel ca și mitropolitul său, ori ca și înaintașul său în scaunul episcopal , unde la recomandarea fraților Greceni este luat sub ocrotire chiar de către domn. Mitrofan se dovedește a fi atât un bun traducător cât și un bun tipograf, însă meritul său cel mai mare este acela de a fi adus ca o continuare a înaintașilor săi ideea unității limbii române care este aceeași pentru întreg poporul român săturând astfel pofta neostoită încă până in această epocă pentru cărțile de slujbă ce vor contribui la menținerea unității poporului și limbi române.

Cele două idei care se ivesc în epoca aceasta de înflorire a literaturii religioase a românilor sunt cea care ține de conștiința unității etnice a poporului nostru răsfirat în atâtea țări și ideea necesității de a se sluji în limba vorbită de popor, ca o expresie a acestei unități etnice, iar un merit deosebit în această privință îl are clerul bisericesc, care fiind una din puținele categorii sociale care avea acces la știința de carte cunoștea în același timp și nevoile maselor de a auzi limba vorbită în mediile care îi priveau direct cum ar fi biserica sau administrația.

Vedem cum arhipăstori luminați ca Varlaam sau Dosoftei in Moldova ori Ștefan, Varlaam sau Teodosie in țara Românească, preluând bazele puse de Coresi sau Macarie și ucenicii lor fac ca limba română să pătrundă in Biserică și să servească pe mai departe unor adevărați promotori ai naționalizării cultului ortodox în Țara noastră dintre care , in ordine cronologică urmează mitropolitul Antim Ivireanul a cărui moștenire am tratat-o pe scurt pentru a prezenta situația culturală la nivel național în care se află poporul român in momentul în care acesta este întâlnit pentru prima oară atestat în țara noastră.

CAP. IV. ACTIVITATEA TIPOGRAFICĂ A CĂLUGĂRULUI ANTIM

Am prezentat până acum situația politică, socială, dar mai ales culturală pentru a reliefa cât mai bine imaginea țării românești si evoluția sa până in momentul in care Antim este întâlnit pentru prima dată pe pământ românesc. Această prezentare va fi cu atât mai utilă cu cât am aruncat o scurtă privire in special asupra apariției și dezvoltării tiparului în țara noastră dar și a felului in care se simțea necesitatea refolosirii limbii române in administrație și biserică, tocmai pentru a prezenta la adevărata sa valoare întreaga activitate a mitropolitului Antim Ivireanul in decursul vieții petrecute atât ca simplu monah tipograf dar și ca egumen snagovean sau arhiereu ajungând până in treapta de mitropolit.

Ca și încadrare istorică este cunoscut că Antim constituie un capitol întreg care coincide cu o altă epocă istorică reprezentată de Constantin Brâncoveanu, luminatul voievod care ,având iubire față de tot ceea ce este frumos și precum se știe pentru cultură, adună in jurul său multe figuri marcante pentru acea perioadă in Europa.

Vremea lui Constantin Brâncoveanu reprezintă, cum s-a spus: „Culmea cea mai înaltă a culturii vechi românești in Muntenia”, continuând mișcarea culturală începută de unchiul său Șerban Cantacuzino. Susținător al noii orientări culturale, căci știm că din această perioadă slavismul începe să piardă teren in fața grecismului care treptat, pătrunde în administrație și Biserică, Brâncoveanu reorganizează Școala Grecească din București întemeiată de înaintașul său la Mănăstirea Sf. Sava la conducerea căreia îl numește pe directorul scolii grecești din Constantinopol: Sevastos Kimenitul, învățământul de aici având caracter filozofic, filologic, istoric, științific și religios. În această privință, cum am spus, limba greacă începe să pătrundă și in biserică sub influența activității grecizante de la Curte, însă nici această nouă limbă nu a prins printre credincioși și cler care in majoritatea lor, nici unii nici alții, nu o înțelegeau nici pe aceasta la fel ca și pe slavonă, înțelegând din sfintele slujbe numai ceea ce se citea din cărțile care abia ieșiseră de sub teascul tiparului in limba română dar care nu acopereau cu adevărat nevoile și nume: slujbe săvârșite in românește.

Iată situația in care se conturează planul privitor la activitatea tipografică: urma să se imprime cărți care vor satisface nevoia clerului și a credincioșilor de a-și auzi limba în Biserică, iar apoi vor apărea cărți pentru nevoile școlilor. Și anume cărți de filozofie, știință, literatură profană, vor apărea cărți care să țină piept propagandei calvine și catolice care tindeau să pătrundă și in Țara Românească așa cum a fost cazul cu Ilarion, episcopul Rîmnicului care își arăta simpatia față de propaganda eterodoxă.

La urcarea pe tron, Brâncoveanu găsea în țara o singură tiparniță, cea înființată la1678 în București care va fi servit ca și obiectiv al aducerii în țară a călugărului Antim, ale cărui talente, printre care și tipografia, ar fi putut ajunge la urechile domnului prin unul din ierarhii veniți din Orient la curtea sa. Cum s-a spus și în partea de început a lucrării, Antim ajunge intr-un timp relativ scurt să stăpânească limba română mulțumită „zeului născut al iubirii de învățătură” despre care ne vorbește într-o prefață a sa (la Paralelele lui Plutarch, tipărită la București in 1704).

Este susținut de către istorici că Antim a ajuns cel mai probabil în Țara Românească după momentul alegerii ca domn a lui Brâncoveanu, iar odată ajuns la București va fi întrebuințat la tipografie in primă fază pentru tipărirea cărților grecești ca unul ce știa mai bine limba. Conchizând, avem certitudinea că primul loc unde începe să activeze in domeniul tiparului Antim este tipografia de la București unde intră pentru început sub ascultarea episcopului Mitrofan de Husi și a unui ieromonah Macarie care sunt pomeniți ca binefăcători a lui. În vara anului 1691, Mitrofan este ales episcop de Buzău și plecând ia cu sine si o parte din echipamentul tipografic, fapt ce îl împinge pe Antim să caute a repune tipografia pe picioare numindu-se mai departe Tipografia Domnească. În octombrie 1691, Antim scoate de sub teascuri prima sa carte: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon pe care o semnează ieromonahul Antim.

Aceasta este o carte scrisă din greaca veche în neogreacă și constituie în același timp si un document care atestă cu certitudine existența la noi a lui Antim. Aceasta este o carte tradusă de Hrisant Nottara viitorul patriarh al Constantinopolului.

Prima carte a lui Antim, așadar, are 66 de capitole îndemnătoare grupate pe 100 de pagini, primele patru numerotate, această carte se poate să fi folosit domnitorului ca un buchet de îndemnuri pentru fii săi asemenea lui Neagoe Basarab care întocmește Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie

După trecerea de aproape un an, Antim dă la lumină din tipografia de la București SLUJBELE CUVIOASEI MAICII NOASTRE PARASCHIVA CEA NOUĂ SI A CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU GRIGORE DECAPOLITUL. Această carte are patru foi nepaginate apoi 116 foi numerotate iar la sfârșit încă două foi albe. In partea de început, adică pe cea de-a treia foaie care nu este numerotată se prezintă motivul pentru care s-a dat la lumină această carte și anume << să serbeze și să slăvească amintirile pomeniților sfinți cu mai mare îngrijire și evlavie >>. În această carte, Antim dă, alături de numele său și numele patriei sale Iviria.

După un alt an, Antim scoate de sub tipar una din operele sale monumentale: EVANGHELIARUL GRECO-ROMÂN (1693), o carte de dimensiuni mari, în folio (33 x 23) care cuprinde în partea de început foi ce nu sunt numerotate, iar apoi 372 de pagini numerotate cu cifre grecești și chirilice. Începând cu titlul, întreaga lucrare este împărțită pe coloane grecești și românești.

Ceea ce atrage atenția intr-un mod plăcut sunt frumoasele gravuri ce înfățișează in prima pagină cei patru evangheliști în colțuri, Mântuitorul în susul paginii, iar în josul paginii, sfinții împărați Constantin și Elena, hramul bisericii mitropolitane.

Între aceste imagini sunt gravate flori larg deschise și chenare ce le încadrează, oferind un frumos aspect bine proporționat.

După stabilirea în țară, Antim se apleacă asupra limbii române pe care ajunge s-o stăpânească foarte bine – La mănăstirea Agapia s-a păstrat un manuscris – Învățătura creștinească, al ieromonahului Anthim Ivireanul tipograful care prezintă anumite greșeli de limbă și ortografie diferită de cea obișnuită. Acest manuscris poate fi datat din vremea când el nu cunoștea prea bine limba, ceea ce nu mai era cazul la 1694 când tipărește ultima sa carte din această serie la București: PSALTIREA de unde rezultă că stăpânea foarte bine limba cu toate subtilitățile sale.Cartea are patru foi nenumerotate la început și 291 de pagini și este ipărită acum pentru prima oară în românește, folosit fiind la redactarea ei echipamentul tipografic cu care a fost făcută „Bibilia lui Șerban Cantacuzino” de la 1688. Ea nu era destinată numai preoților, ci și oricărui creștin cum aflăm din partea de început a ei.

În 1694, Antim , nu se știe din ce motive, probabil pentru liniștea de care avea nevoie se mută din București la Snagov luând cu sine și utilajul tipografic. Este știut faptul că in momentul in care Antim ajunge la Snagov, găsește mănăstirea in paragină cu puțini călugări și cu mari datorii, greutăți pe care, probabil căutând liniștea care nu era la București, Antim le ia asupra sa, repunând pe picioare această mănăstire cu banii săi și cu propriile puteri, îngrijind de treburile mănăstirii de aproape astfel că atunci când a plecat de la egumenia acesteia nu mai înregistra nici un fel de dat, însă mai presus de toate, Antim va fi desfășurat acum o rodnică activitate culturală tipărind multe cărți nu numai in limba română ci și greacă, slavonă și arabă făcând aici un mare centru tipografic și nu numai, căci activitatea sa se desfășoară pe mai multe domenii cum ar fi sculptura, tradiția, atribuindu-i ușa de la intrarea in biserica Mănăstirii Snagov care acum se găsesc în Muzeul Național al României și care împodobeau frumoasa mănăstire.

În 1696, Antim este făcut egumen al Snagovului, mănăstire care ajunge cu timpul la cea mai mare înflorire din întreaga istorie a existenței sale. Prin ceea ce a făcut Antim la Snagov s-a înscris o pagină marcantă în istoria poporului nostru căci de aici s-a încetățenit definitiv tiparul la români prin înființarea școlii de tipografi dintre care se ridică ucenici precum Mihail Ștefanovici (Iștvanovici); Gheorghe Radovici sau ieromonahul Dionisie Floru care vor continua pe baze solide tot ceea ce a început Antim, astfel că în așezământul mănăstirii ctitorită de el ce va purta hramul Tuturor Sfinților” vom găsi prerogativele ce le vor avea urmașii săi: „las cu blestem și aceasta, să învețe meșteșugul tipografiei unul după altul. Pentru ca să nu piară lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”. Această grijă având-o neobositul cărturar, își va manifesta el însuși atenția în această privință a păstrării și perpetuării acestei preocupări la noi prin formarea de noi ucenici ca și cei amintiți pe care îi vom găsi la Snagov lucrând alături de Antim dar și in alte părți, tipărind in numele ortodoxiei, cum a fost cazul lui Mihail Ștefanovici care pleacă în 1698 în Ardeal unde este trimis să tipărească ținând piept propagandei calvine care lua amploare din ce în ce mai tare. Acest ucenic îl găsim din 1709 la Râmnic alături de dascălul său care îl va trimite de această dată in Georgia spre a-i împărtăși cu roadele muncii lui Antim pe conaționalii săi înființând chiar in capitala țării o tipografie cu efortul si purtarea de grija a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Alți ucenici, cu siguranță au fost mulți căci timp de aproape un pătrar de veac mulți vor fi călcat pe urmele ierarhului nostru, însă din lipsă de izvoare istorice, pot fi numai pomeniți ca un fapt ușor de închipuit, dată fiind și necesitatea de a se tipări și locul în ierarhia bisericească pe care mai târziu Antim îl va ocupa. Odată așezată tiparnița la Snagov, Antim, împreună cu Mihail Iștvanovici, ucenicul său, dă la lumină cartea ORÎNDUIALA SLUJBEI ÎN 21 MAI LA ZIOA SF(I)NȚILOR SLĂVIȚI ȘI DE ASEMNEA CU AP(O)STOLII MARI ÎMP(Ă)R(A)ȚI CONSTANTIN ȘI ELENA. Această carte scrisă in două limbi, slavonă și română, are la început patru foi nenumerotate urmate de 42 pagini.

Titlul tipărit cu cerneală roșie și neagră, este încadrat într-un chenar cu frumoase podoabe tipografice. Cartea este prefațată de Mihail Ștefanovici care pomenește aici pe domnitor și pe mitropolitul Teodosie a Țării Românești. Rugăciunile sunt în limba slavă, iar prefața, tipicul, paremiile Apostolul ,Evanghelia și Sinaxarul sunt pe românește. Această carte, ca un omagiu adus domnitorului prin tipărirea slujbei Sfântului al cărui nume îl poartă, erau un îndemn menit a întări pe popor in cinstirea sfinților in care unii influențați mai ales de calvinism nu credeau.. Lucrarea s-a terminat de tipărit la 6 februarie 1696.

Un an mai târziu Antim tipărește tot la Snagov un ANTOLOGHION tipărit in limba greacă ce va cuprinde serviciile religioase de peste an plus slujbele unor sfinți, Psaltirea întreagă, Octoihul, Penticostarul, Triodul, Ceaslovul, Apostoli și Evanghelii la Maslu, stihuri în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, Cele Trei Sfinte Liturghii. Este o carte voluminoasă având la început cinci foi nenumerotate conținând titlul, stema ungro – vlahiei, zece versuri în cinstea domnitorului, versuri pentru această carte, o scrisoare cu dedicație către domn, pinaxul cărții și o gravură înfățișându-l pe regele David la fel ca și în Psaltirea de la 1694. Titlul acestei cărți este încadrat cu flori, imagine alcătuită tipografic.

După aceste cinci foi nenumerotate urmează 2070 de pagini numerotate urmate de alte 40 cu o nouă numerotare. Tot în 1697 tipărește la Snagov SFÎNTA ȘI DUMNEZĂIASCA EVANGHELIE ce se va da la lumină în limba română. Arte trei foi liminare care înfățișează titlul încadrat într-un chenar format sus dintr-o vignetă având trei medalioane ce înfățișează pe Mântuitorul flancat de Fecioara Maria și Ioan Botezătorul. În stânga si dreapta sunt linii și podoabe tipografice. Pe verso este stema țării și 10 versuri în cinstea domnitorului.

Foaia a doua prezintă viața sfîntului Evanghelist Ioan preluată după Sofronie și Dosoftei, iar a treia pagină prezintă o însemnare care e arată că la textul Sfintei Evanghelii nu s-au mai dat „zacealele ” ci „capetele” după nou apărutul la noi model grecesc. Cuprinsul este alcătuit din 180 de pagini numerotate. Această nouă tipăritură face să se întărească și mai mult obiceiul de a se citi Apostolul și Evanghelia în limba română.

Tot in 1697 apare un MANUAL DESPRE CÎTEVA NEDUMERIRI ȘI SOLUȚIUNI tipărit de Antim la Snagov cu intenția de a defini câteva învățături dogmatice ortodoxe având menirea de a combate învățăturile greșite ale calvinilor. Această carte se prezintă sub forma a 46 de pagini precedate de 4 foi care nu sunt numerotate in care se arată cum autorul, Ion Cariofil, aflându-se la București este rugat de stolnicul Constantin Cantacuzino să scrie această carte sub formă de întrebări și răspunsuri formulate spre folosul tuturor creștinilor.

O altă carte apărută a Snagov in 1697, tot in grecește este CUVÎNT PANEGIRIG DESPRE ÎMPĂRATUL ÎNCUNUNAT DE DUMNEZEU ȘI ASEMNEA CU APOSTOLII MARELE CONSTANTIN ținut de Antim la Snagov cu ocazia sărbătorii Intrării în Biserică a Maicii Domnului, fiind dedicat domnitorului Brâncoveanu cum ne încredințează chiar titlul cărții întinse pe 10 pagini și al cărei autor este Gheorghe Maiota.

Ultima carte tipărită la Snagov in 1697 este DREAPTA ALCĂTUIRE A GRAMATICII SLAVONEȘTI, lucrare aparținând scriitorului rus Meletic Smotricki, este de format mic, se prezintă cu primele patru foi nenumerotate și 246 de foi paginate. Cele patru foi de început cuprind titlul, stema țării, șase versuri în limba slavă și o prefață semnată de smeritul întru ieromonahi Antim Tipograful. Din prefața acestei cărți, Antim arată că a ști limba slavă este foarte util deoarece mult timp înainte și încă și acum se folosea în Biserică această limbă pe care oamenii nu o cunoșteau prea bine sau chiar deloc, de aceea puteau apărea anumite concepții greșite legate de slujirea lui Dumnezeu in Ortodoxie. Aceasta era cu atât mai utilă cu cât Brâncoveanu întemeiază o școală „Intru învățarea limbii slavonești pentru copii de vârstă fragedă”.

Din 1698, Antim rămâne la Snagov fără unul dintre cei mai activi ucenici ai săi – Mihail Ștefanovici care va fi plecat la Bălgrad (Alba Iulia) să tipărească pentru ortodocșii aflați in fața propagandei neortodoxe, lucru care face probabil ca Antim să nu mai întreprindă o bogată activitate tipografică în acest an ci numai o singură carte va da la lumină de sub teascurile tiparului sau, este vorba de un Acatist al Maicii Domnului ce va purta următorul titlu: ACATISTUL / CĂTRĂ PREA SF(Î)NTA NĂSCĂTOARE/ DE DUMNEZĂU ȘI CU ALTE/ RUGĂCIUNI/ACUMU A TREIA OARĂ TIPĂRITU/ ȘI CU MAI MULTĂ NEVOINȚĂ DIORTHOSITU / ÎN ZILELE PREA LUMINATULUI D(O)MNULUI / A TOATĂ ȚARA ROMÂNEASCĂ/ IO CONSTANTIN B(A)SARAB VOIEVOD/ CU BL (A)G(O)S(LO)VENIIA PREA SF(I)NȚITULUI/ MITROPOLIT KYR TEODOSIE/ ÎN SF(Î)NTĂ MĂNĂSTIRE ÎN SNEAGOV/ LA ANUL MÂNTUIREI 1698.”

Este o carte alcătuită din 154 de foi numerotate și împărțite în 20 de caiete dintre care primele 19 au câte 8 file, iar ultimul numai 2 file. Titlul, tipărit cu două culori este incadrat cu un chenar la fel ca toate paginile cărții.

Se pare că activitatea slabă din punct de vedere tipografic a lui Antim În acest an ar putea fi un lucru susținut de istorici numai din cauza lipsei de documente și izvoare căci titlul acestui acatist menționează că este tipărit a treia oară, însă din câte știm, el nu a mai dat la lumină un asemenea acatist și nici un act tipograf până la mitropolitul Dosoftei al Moldovei. Această carte s-a descoperit in anul 1968 la biserica Sfântul Vasile- Cotroceni din București. Cartea e tipărită in limba română cu excepția unor indicații tipiconale cu dialogul dintre preot și diacon dinainte de citirea Evangheliei, unele formule liturgice, vozglasuri, ectenii, rugăciuni, și tropare, titlul câtorva podoabe care sunt în slavonește. In ceea ce privește limba, după Psaltirea și Evaghelia din 1694 si 1697 acest acatist este cea de a 3-a carte a mitropolitului lui Antim care cu excepțiile de mai sus este redată numai în grai românesc.

Șirul tipăriturilor făcute de Antim la Snagov este reluat in februarie 1699 când dă la lumină in limba greacă o Mărturisire de credință ortodoxă care va expune cele trei virtuți teologice: credința, dragostea și nădejdea, aceasta, cum ne încredințează chiar titlul, este tipărită cu purtare de grijă, a voievodului Țării Românești având ca scop întărirea în credință a creștinilor ortodocși. Cartea are 7 foi nepaginate, 86 numerotate și 3 foi care din nou apar fără a fin numerotate.

Partea a doua a lucrării constă din o foaie + 256 pagini urmate de alte 10 foi nenumerotate. Titlurile acestor părți sunt cu o culoare și se încadrează în chenare lucrate în peniță de către Antim. Prima parte tipărită în greaca veche este ca de obicei precedată de versuri către domnitor și stema Țării Românești, iar a doua, tipărită în neogreacă are în plus, în partea de început, urmând stemei țării, versuri dedicate autorului, Visarion Macri din Ianina și colectivului de la Școala Domnească din București.

Acestea, înainte de cuprins sunt urmate de două scrisori ale lui Dositei, patriarhul Ierusalimului care apără Ortodoxia lui Chiril Lucaris și care se ridică împotriva protestanților și a iezuiților. În final celei de a doua părți a lucrării găsim pledoaria despre icoane a Sfîntului Ioan Damaschin. Această carte este, cum aflăm din prefața lui Dositei al Ierusalimului, o importantă pavăză a Ortodoxiei în fața calvinilor, iezuiților și a romano – catolicilor.

Două luni mai târziu, in aprilie 1699, Antim tipărește la Snagov o nouă carte românească al cărui titlu: CARTE SAU LUMINĂ. Această carte este tradusă in românește după opera ieromonahului Maxim Peloponesianul care combătea învățăturile catolicilor cu privire la anumite dogme creștine. Cartea este alcătuită din 108 foi numerotate având înainte 4 care nu sunt numerotate și care poartă titlul pe prima, iar pe verso stema și câteva versuri politice dedicate lui Brâncoveanu . A doua foaie nenumerotată face începutul unei prefațe către cititorii în care autorul face deosebirea clară între catolici și ortodocși plângându-se de defăimările pe care cei dintâi le fac celor de pe urmă.

Punctele dogmatice pe care le tratează sunt: Purcederea Duhului Sfînt, despre Azimă, despre Purgatoriu, despre Sfinți. Litera acestei cărții este cea folosită la tipărirea Bibliei de la 1688, capitolele încep cu litere frumos ornate de tipograf și pe parcurs întâlnim vignete măestrit lucrate. Apariția acestei cărți este cu atât mai necesară cu cât peste munți, catolici, deja începuseră să se instaleze rupând unitatea spirituală a românilor de acolo, dinre care o parte se unesc cu Roma.

În ianuarie 1700, sub supravegherea lui Antim, ucenicul său, Gheorghe Radovici dă de sub tipar ÎNVĂȚĂTURI CREȘTINEȘTI în limba română. Aceasta este o carte de format mic dar destul de extinsă ca și conținut având 14 pagini care nu s-au numerotat, urmate de un număr de 203 pagini numerotate. Litera ei este aceeași cu cea a Bibliei de la 1688, titlul este cu o singură culoare și e încadrat de linii, iar pe verso se găsesc stema țării și șase versuri în cinstea domnitorului. Între paginile 3-7 se găsește prefața cărții făcută de tipograf care menționează aportul lui Antim la tipărirea lucrării și de la care Gheorghe Radovici a deprins meșteșugul tipografiei dând la lumină această primă carte a sa. Cum ne încredințează prefața cărții, aceasta s-a tradus din grecește de către Prea Cuviosul între ieromonahi Kyr Filothei s(ve)tagorețul. Pe paginile 8-9 se află o predoslovie către cititori, iar pe paginile 10-13, ca un cuprins sunt înșirate toate subiectele ce vor fi tratate de-a lungul cărții – despre credință, despre facerea omului, despre păcat, despre pocăință despre milostenie, despre vrășmășie, despre răbdare, despre iubirea vrășmașilor, despre afurisenie, despre rugăciune.

Cartea tipărită cu o singură cerneală, nu are podoabe tipografice..

După o jumătate de an de la apariția Învățăturilor Creștinești Antim dă la lumină FLOAREA DARURILOR în limba română. O carte de dimensiuni reduse având 6 foi liminare urmate de 82 de foi numerotate.

Caracterul fiind în continuare cele ale Bibliei de la 1688, este tradusă de același ieromonah Filotei care a tradus din grecește și Învățături Creștinești tipărită în același an, având cu aproximație același conținut ca și cealaltă. Titlul este încadrat cu linii, pe verso găsim stema țării și 6 versuri politice. Pe foaia următoare începe o prefață în care Antim mulțumește lui Gheorghe Criteanul, medicul domnitorului cu a cărui cheltuială s-a tipărit cartea.

Cuprinsul prezintă antiteza între anumite atribute ale unui bun creștin și opusul acestuia cum sunt​​: pentru dragoste – păcatul pismei ; pentru bucurie – păcatul întristării; pentru pace – păcatul mâniei; pentru milostenie – păcatul nemilostivirii; pentru înțelepciune – nebunia; pentru adevăr – minciună s.a. Ca și precedenta, scopul tipăririi acesteia este de a-i familiariza pe credincioși cu învățătura Bisericii Ortodoxe și a-i face să reziste în fața propagandei eterodoxe.

Cam în același timp cu cea dinainte, adică tot în luna iulie a anului 1700, Antim dă la lumină limba greacă, PSALTIREA PROROCULUI ȘI ÎMPĂRATULUI DAVID. Aceasta se tipărește intr-un format mare, cu două foi nepaginate la început și 79 numerotate.

Titlul este scris cu negru, încadrat într-un chenar cu flori lucrate în peniță, pe verso este stema țării având același chenar ca și titlul, tot aici găsim 10 versuri închinate Prorocului David căruia Antim îi mai închina încă 15 versuri pe pagina a 2-a care poartă pe verso portretul împăratului David. În cuprinsul acestei cărți găsim psalmii lui David, rugăciunile de dimineață și de seară, rugăciunile mesei. Din loc în loc sunt frumoase vignete care împodobesc paginile și textele.

La începutul anului 1701 Antim tipărește la Snagov următoarea carte greco – arabă pentru nevoile compatrioților săi din Iviria: TREI SFINTE LITURGHII. După cum ne arată chiar în foaia de titlu, această carte care se prezintă sub forma a 14 foi liminare și 253 pagini numerotate este tipărită pe 2 coloane (stânga grecește și dreapta arăbește) și s-a făcut la cererea patriarhului Athanasie al Antiohiei cu cheltuiala domnului Constantin Brâncoveanu.

Scopul acestei lucrări era de a veni în sprijinul ortodocșilor din ținutul Arabiei cărora le lipseau cărțile de slujbă rămânând fără apărare în fața prozelitismului catolic. Se remarcă prin frumoase podoabe tipografice reprezentând pe Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare și Grigorie Dialogul. Multe din podoabele tipografice ale cărții sunt întâlnite și in altă parte..

In luna iunie a anului 1701, Antim tipărește in limba greacă opera lui Sevastos Kimenitul EORTOLOGHION care se întinde pe 332 pagini numerotate având înainte 27 de foi nenumerotate care conțin: titlul lucrării încadrat într-un chenar de flori, acestuia îi urmează pe verso stema țării și câteva versuri închinate lui Brâncoveanu. Un aspect important al acestei cărți este scrisoarea de pe paginile 3-5, în care Antim își mărturisește iubirea față de aproapele ca și motiv al muncii sale tipografice. Pe pagina 6 – 14 se întinde o prefață a autorului lucrării – Sevastos Kimenitul iar pe pagina 15 sunt trei epigrame ale acestuia asupra operei sale. Pe paginile 16-18 se găsește o elegie a doctorului Ioan Comnen, iar pe paginile 19-27 se găsește pinaxul cărții. Această carte este alcătuită din 3 părți tratând următoarele probleme: despre chipul găsirii și îndreptățirii tuturor sărbătorilor întregului an, despre îndreptățirea celor ce se pot socoti și căuta cu privire la Paști, despre (îndreptățirea și căutarea) ciclurilor, temeliilor ale Indicaționului, ale anului bisect și ale altor asemenea.

Acestor trei părți ale lucrării urmează tabele cu Canonicul Sfintelui Paști; Canonicul pentru găsirea in ce zi a săptămânii începe fiecare lună; Canonic ale găsirii lunii în ce zodie din fiecare zi se găsește; Sinaxarul, Indice alfabetic de materie, Erata și altele.. Cartea este tipărită cu o singură culoare are frumoase podoabe tipografice făcute cu siguranță de către Antim care ne spune în prefață cum găsind-o a considerat că este foarte utilă oricărui ortodox și mai ales celor bisericești și sfințiți.

Tot în acest an, în 1701, Antim tipărește la Snagov următoarea carte grecească: PROSCHINITARUL SFÎNTULUI MUNTE AL ATHOSULUI. Această carte de format mic are 150 de pagini titlul său este cu o singură lucrare iar pe verso se află stema țării. Pe paginile 3-6 se află un cuvânt dedicat mitropolitului Teodosie de doctorul Ioan Comnen, această parte conține o dată prezentând luna mai a anului 1701. Pe paginile 7-10 se află versul către cititor iar pe pagina 18 se află o xilografie reprezentând icoana Deisis. Doctorul Ioan Comnen, autorul cărții prezintă mănăstirile athonite pe care le descrie în următoarea ordine: Marea Lavră (p 25-36); Sfânta Ana (37-42); Vatoped(p 43-70); Hilandar (p 71-73); Iviron (p 74-82); Dionisiu (p 83-93); Pantocrator (p 94-98); Cutlumuș (p 99-100); Protaton (p 101-104); Simun Petra (p 104-108); Zograf (p 109-112); Dochiarion (p 113-119); Sfîntul Pavel (p 119-122); Xenofon (p 123-125); Sfîntul Grigorie (p 126); Caracalas (p 127-129); Esfigmenu (p 129-130); Filotei (p 131-132); Rossicon (p 132-133); Castamunitu (p 133-134); Stavronikita (p 134-136).

Această carte este întâiul proschinitar tipărit asupra mănăstirilor din Sfîntul Munte iar faptul acesta se menționează chiar de către autorul ei în prefața închinată mitropolitului de atunci al Țării Românești Teodosie.

Ajuns egumen al Snagovului, care, cum am mai spus, in zilele lui Antim ajunge la cea mai înaltă strălucire a sa, viitorul ierarh și neobositul tipograf va reveni la tipografia din București, nu se știe din ce motive fiind determinat să renunțe la egumenia mănăstirii in care vreme de 7 ani a depus mari eforturi pentru a o aduce la nivelul in care se afla în momentul plecării sale. Se presupune că Antim ar fi plecat de la Snagov ca urmare a urzelilor anumitor persoane potrivnice lui așa cum citim în scrisorile sale adresate domnitorului. Întors la București Antim desfășoară rodnică activitate tipografică, această perioadă cuprinsă intre anii 1701-1705 fiind una definitorie deoarece Antim tipărește aici 16 cărți: 11 in limba greacă, sub influența curentului grecesc, 2 în românește, una greaco-arabă și 2 care vor fi compuse spre a se împământeni cultul cinstirii sfinților care era in pericol din cauza propagandei calvine care încerca să-și facă simțită prezența chiar și în Țara Românească.

Revenind la activitatea tipografică a lui Antim, vom menționa că încă din 1701 tiparnița din București începe să dea la lumină cărți precum:; CUVÂNT PANEGIRIC LA CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII MARELE CONSTANTIN compus de unul din fii domnitorului Brâncoveanu și anume Ștefan. Această nouă tipăritură făcută în limba greacă este o cărticică de format mic (14,5 x 10 cm), având 14 foi nepaginate. Este in întregime folosită culoarea neagră la tipărirea ei iar pe pagina dinaintea începutului cuvântării se află o gravură din lemn, reprezentând pe Sfântul împărat Constantin stând în jilțul împărătesc.

Sub această gravură găsim 4 versuri: 2 in grecește și 2 in latinește, tipografia având, deci și caractere latine, alte podoabe nu găsim în această carte, însă ea se alătură celor deja existente care aveau ca scop întărirea credincioșilor în a cinsti pe sfinți.

Tot în anul 1701 cu același scop, tot în grecește, Antim dă la lumină o altă lucrare a lui Ștefan Brâncoveanu: CUVÂNT PANEGIRIC LA ÎNTÂIUL MUCENIC AL LUI HRISTOS ȘTEFAN. Această nouă carte tipărită la București este, la fel ca și precedenta de format mic (14 x 10 cm) având o filă urmată de 31 de pagini numerotate, in care, pe primele 3 găsim o prefață a autorului pe care o închină Sf. Arhidiacon Stefan patronul său. Pe unele din paginile cărții să găsesc vignete simple din podoabe tipografice. Litera acestei lucrări este citeață, iar tipărirea s-a făcut cu o singură culoare. Cum s-a mai spus scopul acestei cărți este acela de a întări poporul in practicarea unui cult al sfinților. Următoarea carte tipărită de Antim la București este SLUJBA CUVIOASEI MAICII NOASTRE MATROANA IPOLITA. Această carte de format mare (19,5 x 14,5 cm) este alcătuită din 3 foi liminare și 10 numerotate și apare în 1702, luna martie in limba greacă. Scopul apariției acestei lucrări ce se va fi făcut cu cheltuiala lui Pantoleon Kalliachos din Hios, este, ca și al celorlalte două apărute mai înainte și anume cinstirea sfinților. Textul acestei tipărituri este cu o singură culoare, având câte 27 de rânduri pe pagină. In carte se întâlnesc și câteva podoabe ale lui Antim, începând cu titlul incadrat ca și stema țării intr-un chenar cu flori, iar pe parcurs se mai găsesc vignete care sunt des văzute și în alte tipărituri ale lui Antim.

Tot în 1702, de sub teascul tipografiei din București ies la lumină două noi ediții ale unor cărți tipărite cu un an înainte, astfel CUVÂNT PANEGIRIC LA ÎNTÂIUL MUCENIC AL LUI HRISTOS ȘTEFAN apare de această dată având același format, însă numai 20 de pagini numerotate, iar cealaltă carte care apare din nou editată este CUVÂNT PANEGIRIC LA CEL ÎNTOCMAI CU APOSTOLII MARELE CONSTANTIN își păstrează aceleași detalii tehnice ca și ediția anterioară.

Șirul tipăriturilor greco–arabe început de Antim la Snagov se continuă in 1702 când, la rugămintea adresată domnitorului de către patriarhul Antiohiei Atanasie Dabbas, se tipărește de către Antim Ivireanul, CEASLOVUL GRECO-ARAB. Această carte de format mare are 11 foi nenumerotate și 732 de pagini numerotate plus o foaie la sfârșit, era scrisă numai in limba arabă până la pagina 133 și tipărit în 2 culori între paginile 134-135 este un text grecesc și arab, iar pe paginile 139-168 iarăși numai arabă. Paginile 169-638 cuprind cântările Triodului și Penticostarului tipărite pe 2 coloane (grecește și arăbește), iar de la pagina 638 până la 732 găsim din nou doar text arab. Titlul cărții este scris cu 2 culori, încadrat într-un chenar cu podoabe tipografice, pe pagina a doua găsim stema Țării Românești și 12 versuri scrise de doctorul Ioan Comnen și dedicate lui Constantin Brâncoveanu. Intre paginile 2-6 se află scrisoarea lui Athanasie al Antiohiei către Brâncoveanu în care îi mulțumește pentru acest neprețuit dar ce urma a se oferi preoților ortodocși arabi care erau sfătuiți să se roage pentru voievodul român..

Probabil din cauza că Biblia la 1688 era foarte rară și in țară și greu de procurat pentru cei mai mulți, Antim se hotărăște, pentru a nu-i lipsi pe oameni de cuvântul lui Dumnezeu să tipărească în limba română NOUL TESTAMENT cu cheltuiala și porunca domnitorului după cum ne încuviințează tipograful chiar în titlul lucrării. Cartea apare astfel pentru prima oară în Țara Românească și se va fi împărțit în dar. Ea avea dimensiuni de 23,5 x 12 cm, cu 2 foi nenumerotate și 209 numerotate. Primele 2 foi nenumerotate conțin titlul încadrat cu un chenar din podoabe tipografice, iar pe verso este tipărită stema țării încadrată și ea cu un chenar cu flori, iar dedesubt având 10 versuri închinate domnitorului. La pag. 1-93 este textul Evangheliilor, având fiecare pe partea de început câte un medalion în care este înfățișat chipul Mântuitorului. Paginile 94-121 prezintă Faptele Apostolilor, pe paginile 191-195 sunt Epistolele, iar între pag. 195-209 – Apocalipsa.

Textul este încadrat cu linii și este tipărit cu negru. La tipărire s-au folosit caracterele bibliei lui Șerban Cantacuzino. Fiecare pagină a cărții are câte 34 de rânduri.

În plină ofensivă romano- catolică în Ardeal, dar care se pare că începea să pătrundă și în Țara Românească și să contrazică rânduiala strămoșească în Biserică, Antim, pentru a lămuri nedumeririle apărute odată cu venirea unor noi învățături străine de cele ale neamului nostru, dă la lumină de sub teascurile tiparniței sale o carte compusă de Sevastos Trapezuntiul Kimenitul având următorul titlu :ÎNVĂȚĂTURA DOGMATICĂ.

Această carte scrisă în limba greacă era menită, cum o lămurește chiar titlul, a trata mai ales trei probleme teologice care veneau in contradicție cu ceea ce susțineau romano-catolicii și anume: 1) când se prefac Sfintele în Trupul și Sângele Mântuitorului; 2) că Născătoarea de Dumnezeu a fost supusă păcatului strămoșesc; 3) că părticelele nu se prefac în Trupul și sângele lui Hristos. Formatul cărții este de 20 x 14 cm are 7 foi liminare urmate de 400 de pagini, iar la sfârșit are încă o foaie în care tipograful Antim arată locul și data tipăririi ca find București, luna septembrie, anul 1703. Podoabele acestei cărți sunt simple, începând cu titlul, această carte este tipărită cu o singură culoare. Pe verso foii de titlu este înfățișată stema Țării Românești sub care apar 8 versuri dedicate domnitorului.

Altă carte care apare în 1703 la București în luna decembrie este EXPLICAREA ȘI SLUJBA LA SFINȚIREA BISERICII.

Această tipăritură apare ca răspuns la cererea lui Auxentie, fost mitropolit al Sofiei și pentru a veni în ajutorul episcopilor care nu dispuneau de o tipăritură de așa mare folos. Cartea s-a tipărit în limba greacă având dimensiuni de 21 x 15,5 cm cu cinci foi liminare urmate de 25 de foi numerotate. Titlul ei este tipărit în două culori și încadrat în chenar cu podoabe tipografice. Pe verso foii de titlu se află stema țării cu patru versuri, în continuare este scrisoarea cu dedicație către Gavril, patriarhul Ecumenic, căruia i se atribuie această lucrare, prefața este semnată de către mitropolitul Auxentie al Sofiei cu a cărui cheltuială s-a făcut tipărirea cărții. Textul este tipărit cu două culori și incadrat în linii simple.

Tot în anul 1703 apare un nou volumaș al lui Ștefan Brâncoveanu dedicat mamei sale Maria avînd titlul CUVÂNT PANEGIRIC LA PREASLĂVITA ADORMIRE A PURURI FECIOAREI MAICA LUI DUMNEZEU. Această mică apariție având 13,7 x 9,5 cm, se prezintă sub forma a 16 foi numerotate. Titlul este tipărit cu cerneală neagră, urmată pe pagina următoare de prefața autorului care închină lucrarea mamei sale. Cuvântarea se întinde pe 12 foi, fiecare având 18 rânduri.

Datând tot din anul 1703, s-a găsit un exemplar apărut la București și atribuit ca și apariție tipografică tot lui Antim, această carte este un CEASLOV SLAVO-ROMÂN căruia ii lipsesc mai multe foi de la început ceea ce face să nu îi cunoaștem nici titlul întreg și nici pe cei care au contribuit prin purtarea de grijă a lor la editarea Ceaslovului. Cartea are format mic (15,5 x 10 cm), are 720 de pagini urmate de 4 pagini nenumerotate la sfârșit. Anul tipăririi reiese din datele pascaliei aflate în carte. Cuprinsul Ceaslovului, ale cărui rugăciuni sunt până la pagina 511 numai în slavonă, iar îndrumările de tipic în românește urmând de la pagina 512 totul să fie numai în românește, este rânduit astfel: Polușnița (Miezonoptica) paginile 3-32; Polușnița Sâmbetei (p. 33-47), Polușnița Duminicii (p.48-50), Utrenia (p.51-110) Ceasurile (p.110-182) Vecernia (p.183-199) Pavecernița Mare (p.199-241); Pavecernița Mică (p.241-251); Sinaxarul (p.251-449), Troparele și condacele Triodului (p.449-464) ale Penticostarului (p.465-474); Troparele Învierii (p.474-484); Bogorodicinile (p.487-511), Slujba cântării acatistului (p.513-553), Canon de umilință (p.555-569) Canonul (p.607-657); Canonul tuturor sfinților (p.658-668) Rânduiala Exapsalmului (p.669-688), Pascalia (p.689-720).

Pe ultimele pagini nenumerotate se află rânduiala zilelor de post de peste an, posturile mari ale anului și zilele în care se îngăduie a mânca de fruct.

Acest Ceaslov este tipărit în două culori: roșu și negru, iar de-a lungul său se găsesc trei gravuri în lemn: Deisis (pe ultima foaie liminară), Buna Vestire (la pagina 512) și Emanuel în Potir – Sfânta Împărtășanie (la pagina 606). Cartea mai conține și alte podoabe care însă nu au valoare artistică deosebită. Spre a veni în ajutorul credincioșilor care doreau să audă în limba lor rugăciunile și slujbele care se făceau în biserică și pentru a le înțelege mai bine, Antim tipărește un ACATIST AL MAICII DOMNULUI care va fi însoțit de rugăciuni preluate din Ceaslovul tipărit de cel anterior.

Această nouă tipăritură, scrisă in limba română este de format mare și se alcătuiește din 88 de pagini. Cum ne-am obișnuit, pe prima pagină găsim titlul cărții urmat pe verso de o xilografie reprezentând icoana Bunei Vestiri. In afară de Acatistul Maicii Domnului, cartea mai cuprinde CANON DE UMILINȚĂ CĂTRE DOMNUL NOSTRU I(ISU)S H(RISTO)S, CANON DE RUGĂCIUNE CĂTRE PRE SF(Î)NTA NĂSCĂTOARE DE D(U)MNEZEU, CANON DE RUGĂCIUNE CĂTRE ÎNGERUL PĂZITOR AL VIEȚII OMULUI; SLUJBA PRICESTANIEI, CANON DE RUGĂCIUNE CARE SE CÎNTĂ CĂTRE PUTERILE CEREȘTI ȘI CĂTRE TOȚI SF(I)NȚII, RÎNDUIALA EXAPSALMULUI, CINUL DE SERA ȘI CREZUL.

Textul acestei cărți este tipărit cu două culori și este alcătuit din rugăciuni preluate din Ceaslovul slavo-român tipărit în 1703. Tot din Ceaslovul tipărit în același an sunt preluate și gravurile și vignetele Acatistului.

In anul 1704, Antim scoate de sub tipar o nouă cărticică ce va fi cuvântarea unuia dintre fii domnitorului, de această dată Radu care rostește CUVÎNTARE LA PATIMA CEA DE LUME MÎNTUITOARE A DUMNEZEU-OMULUI CUVÎNTUL, lucrare a cărui paternitate o deține Dositei, patriarhul Ierusalimului. Cartea are dimensiunea de 13,5 x 10 cm și se prezintă sub forma a șase foi al căror text nu se afirmă in privința podoabelor care lipsesc. Titlul ca și întreaga lucrare este tipărit cu negru, iar fiecare paragraf începe cu o literă mai mare..

Pentru nevoile școlii de la Sfântul Sava, ctitorită de Constantin Brâncoveanu după modelul celei din Constantinopol despre care am amintit, unde se predau printre altele și lucrări ale lui Plurarch, Antim tipărește în limba greacă TRADUCERE FOARTE EXACTĂ ÎN LIMBA OBIȘNUITĂ A PARALELELOR GRECEȘTI ȘI ROMANE DE PLUTARCH CHERONEUL, (FĂCUTĂ) DE PREA STRĂLUCITUL ÎNVĂȚAT ȘI ÎNTRE ÎNVĂȚAȚI PREA ÎNVĂȚAT D.D. CONSTANTIN, FIUL PREA LUMINATULUI ȘI IUBITORULUI DE HRISTOS DOMN A TOATĂ ȚARA ROMÂNEASCĂ, D.D. CONSTANTIN BASARAB BRÂNCOVEANU ÎN BUCUREȘTI DE CĂTRE IEROMONAHUL ANTIM IVIREANUL, 1704. Formatul cărții este de 15,5 x 10,5 cm, are trei foi liminare și 82 de pagini numerotate. Primele trei foi înfățișează titlul care este scris numai cu negru și care este urmat pe foile 2-3 de prefața făcută de Antim care arată că traducerea a fost făcută de fiul cel mare al domnitorului care se numește tot Constantin. Fiecare paralelă din cele 40 înfățișate în această lucrare începe cu o literă mai mare față de celelalte din text.

Ultima carte tipărită de Antim în cursul acestei șederi la București apare în 1705 cu cheltuiala ieromonahului Ignatie, egumenul mănăstirii Nucet și cu îngrijirea și corectarea lui Mitrofan Gregoraș având ca scop din nou cinstirea sfinților de către credincioși. Această carte tipărită în grecește SLUJBA CELUI ÎNTRE SFINȚI PĂRINTELUI NOSTRU VISARION, ARHIEPISCOPUL LARISEI, FĂCĂTORUL DE MINUNI. Această carte se pare că a apărut în vremea de după hirotonia întru arhiereu a lui Antim Ivireanul, înainte de plecarea din București. Această tipăritură mică din punct de vedere al formatului, are la început patru foi care nu sunt numerotate urmate de 26 numerotate care conțin slujba Sfîntului Visarion și un cuvânt de laudă la sfârșit. Primele foi înfățișează, așa cum se obișnuiește titlul lucrării tipărit cu cerneală roșie și neagră, iar pe verso se află stema Țării Românești și șase versuri grecești. In continuarea foilor nenumerotate se găsește scrisă de către ieromonahul Ignatie, starețul de la Nucet.

4.1. IERARH DIN 1705. ACTIVITATEA LA RÎMNIC

După cum știm,în martie 1705, episcopul Rîmnicului a fost scos din scaun fiind acuzat de simpatie față de romano-catolicism deoarece se arăta îngăduitor față de misionarii care încercau să atrgă de partea lor pe ortodocșii de aici, astfel că Antim va ieși di sfera de preocupări ce trebuiau să asigure bunul mers al tipografiei din București și se va supune voinței mitropolitului de a lua asupra sa răspunderea chivernisirii Rîmnicului ca urmaș al lui Ilarion.

Acest moment al vieții sale ne arată pe de o parte prețuirea de care se bucura în ochii stăpînirii harnicul tipograf, dar și faptul că era un bun organizator,administrator și păstor sufletesc priceput.atribute care îl recomandca și un bun conducștor al unel eprhii aflată,s-ar pute spune, chiar în fața puternice expansiuni catolicecare venea din ardealul deja asaltat.

Deși am putea spune, la prima vedere că activitatea tipografică a lui Antim va avea de suferit prin venirea lui la Rîmnic, totuși el va găsi cu cale a îmbina activitatea păstorescă pur ortodoxă cu cea tipografică facînd ca cele două aspecte ale muncii sale să devină un întreg ca va avea ca scop o bună definire a învățăturilor Bsericii strămoșești în rîndul credincioșilor.

Plecînd,deci de la București, Antim își va lau toate măsurile spre a putea continua și la Rîmnic acivitatea tipografică, poate cu un și mai mare avînt, dată fiind poziția pe care o avea din 1705. Aici se va contura și mai pe larg editorul Antim care își va contina munca pe linia pe care încă din momentul venirii sale în țară se înscrisese cu atîta drag.

În perioada șederii sale la Rîmnic, adică trei ani fără două luni, se pare că Antim continuă activitatea cu întregul echipament tipografic adus de la mînăstirea Snagov. Acest fapt poate fi probat atît pe temeiuri istorice deoarece după plecarea sa din București nu mai apar alre tipărituri nicăieri în țară,cît și apelînd la metoda comparativă dacă e să punem alături literele folosite la tipăriturile de pînă la 1705 și pe cele folosite după venirea la Rîmnic. De-a lungul șederii aici a lui Antim, acesta își manifestă dorința de a da la lumină cărți de mari dimensiuni, proiecte la care asociază pe unul din cei mai bogați boieri ai țării,spătarul Mihail Cantacuzino care tocmai în acei ani fonda spitalul Colțea. De pe urma cercetărilor făcute pînă în prezent,rezultă că Antim între 1705-1708 a tipărut nouă lucrări,dintre care,în unanimitate,cercetătorii consideră ca fiind prima cea numită TOMUL BUCURIEI care apare în limba greacă în septembrie 1705 și vine să trateze anumite aspecte privind disputele dintre catolici și ortodocși pe anumite teme dogmatice.

Lucrarea s-a făcut cu cheltuiala lui Dositei al Ierusalimului și tratează printre altle și chestiunea primatului papal. Cartea este de format in folio avînd 18 pagini nenumerotate, 134 numerotate și încă 640 care au o nouă numerotație. Titlul, la fel ca și întrega lucrare este tipărit în întregime cu negru.Cartea este imprimată în condiții tehnice excelente.

Același format folio (30 x 22 cm) și aceeași hârtie ca la Tomul Bucuriei întrebuințează Antim și la următoarea sa carte ce se va da la lumină în limba română venind în ajutorul preoților care vor fi simțit în acea vreme nevoia unor cărți de slujbă cu întrebuințare pe tot parcursul anului: ANTOLOGHIN ADICĂ FLOAREA CUVINTELOR. Acest masiv volum are 406 pagini cu toate slujbele bisericești din timpul anului începând cu prima zi a lunii septembrie, acestea se întind pe toate cele 406 pagini. Pe prima pagină se află titlul cărții care ne arată că tipărirea s-a întreprins în zilele domnitorului Constantin Brâncoveanu cu ajutorul bănesc al spătarului Mihail Cantacuzino. Ca și atribute tehnice ale cărții întâlnim chenarul foarte frumos lucrat care încadrează titlul, având în partea de sus medalioane care înfățișează pe Mântuitorul, Maica domnului și Sf. Ioan Botezătorul, iar în josul său, chenarul înfățișează stema familiei cantacuzinilor. Pe verso ni se arată stema Țării Românești, încadrată într-un chenar lucrat în peniță. Volumul, măestrit lucrat se prezintă tipărit în două culori (roșu și negru) având textul pe două coloane. Felul în care e lucrat volumul, vădește o deosebită preocupare a ierarhului nostru care depune un deosebit efort atât el cât și, se pare, ucenicul său Mihail Stefanovici care se va găsi mai târziu în rândul maeștrilor tipografi ce se vor fi format sub îndrumarea ierarhului nostru. Dintre toate tipăriturile lui Antim, acest Antologhion rămâne ca fiind cel mai reprezentativ atât ca act editorial, cât și ca realizare tipo-tehnică bucurându-se de o mare apreciere în rândul preoților și cântăreților de strană, dovadă în această privință fiind faptul că exemplarele din acestea s-au găsit chiar și în Banat unde au ajuns, se pare, înfruntând pericolele puse de decretele latinilor cărora românii în multe și fericite cazuri au făcut față rămânând să poarte pe mai departe credința și învățătura ortodoxă.

O altă carte care, conform cercetătorilor este a treia apariție a lui Antim la Rîmnic se numește ÎNVĂȚĂTURA PE SCURT PENTRU TAINA POCĂINȚEI, in format octav mic (14,5 x 10 cm) alcătuită din patru foi care nu s-au numerotat și 21 numerotate.

Pe temeiul experienței sale de duhovnic, Antim conștientizează necesitatea preoților de a avea la îndemână o carte care să îi ajute pe de o parte în administrarea corectă a Sfintei Taine a Mărturisirii, iar pe de altă parte un îndreptar care să-i lămurească pe credincioși asupra necesității spovedaniei, astfel că dă la lumină această carte tocmai ca spovedania ca Taină a Bisericii să fie folosită și apreciată la adevărata ei valoare atât de credincioși cât și de preoți. Titlul cărții arată că ea s-a tipărit pe cheltuiala lui Șerban Cantacuzino în anul 1705. La tipărirea ei s-a folosit o singură cerneală începând cu titlul și continuând cu tratarea propriu-zisă a subiectului Pe verso foii de titlu se arată gravată pe lemn icoana Deisis sub care apare stihul Mărturisi-mă-voi Ție Doamne cu toată inima. Cuprinsul lucrării se împarte in două părți, prima având 4 capitole care expun învățături precum Pentru pocăință în scurt și învățături de folos (p. 2-6) Pentru pocăință, ce lucru iaste și cu ce mijloc să câștigă și cum să se facă. Partea cea dintâi (p. 6-11); Pentru ispovedanie (p. 11-14), Pentru facerea cononisirii (p. 14-15).

Partea a doua a cărții: În ce chip se cade să fie duhovnicul și cum să ispoveduiască și să îndrepteze pe oameni (p. 15-18); Ce se cade a întreba duhovnicul pe cel ce se ispoveduiește și cum să înceapă”(p. 18-25).

De remarcat este că deși o broșură modestă ca și calități tehnico-tipografice, Antim găsește și pentru această tipăritură a sa un asociat care-l va sprijini material în demersul tipăriturii.

Următoarea carte, care apare tipărită de Antim la Rîmnic este, conform studiilor episcopului Ghenadie Enăceanu al Rîmnicului, o EVANGHELIE tipărită în 1705. Aceasta ar fi avut 406 pagini, ultimele două înfățișând un cuvânt al tipografului care menționează anul apariției cărții și numele său Kyr Antim Ivireanul episcopul Rîmnicului care se arată pe sine ca și ostenitor la apariția acesteia.

Începând din anul 1706, la Rîmnic, cărțile se tipăresc de către ucenicul lui Antim, ipodiaconul Mihail Ștefanovici, însă în continuare cu purtarea de grijă a ierarhului rîmnicean. Prima carte, deci, care apare astfel este: ADUNAREA SLUJBEI ADORMIREI NĂSCĂTOAREI DE D(U)MNEZEU CU PARACLISUL CEL DE OBȘTE. Cartea de față, in octavo, are 114 pagini și este tipărită începând cu titlul în două culori: roșu și negru. Cartea este tipărită în limba română parțial, adică tipicul, paremiile, Apostolul, Evanghelia și Sinaxarul, iar restul cântărilor în limba slavonă. Titlul cărții ne lămurește că aceasta s-a tipărit de ucenicul Mihail Ștefanovici cu cheltuiala ieromonahului Ioan, arhimandritul mănăstirii Hurezi.

Titlul este încadrat intr-un chenar simplu, de compoziție tipografică, iar pe verso are gravată icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.

De la pagina 3 începe slujba Adormirii Maicii Domnului alcătuită din Vecernie (p. 3-4); Paraclisul Maicii Domnului (p5-3); Vecernia Mare (p. 14-21); Utrenia (p. 22-39), Liturghia (p.39-40); Rânduiala Polieleului (p. 41-44) Canoanele sîmbetelor (p.45-113) așezate pe glasuri. In cuprinsul cărții se găsesc frontispicii și podoabe frumos lucrate, iar condițiile tehnice ale cărții sunt mulțumitoare.

De remarcat faptul că în titlul acestei lucrări tipograful Mihail Ștefanovici se intitulează pentru prima oară ca fiind ipodiacon. Tot în anul 1706, Ipodiaconul Mihail Ștefanovici tipărește în limba română pentru nevoile clericilor EVHOLOGHION, ADICĂ MOLITVELNIC. Acesta tradus din grecește chiar de Antim este de mari dimensiuni (20 x 14 cm), alcătuit din șapte foi nenumerotate urmate de 454 numerotate. Titlul este tipărit cu două culori și încadrat într-un chenar de compoziție tipografică, pe verso având stema țării și 10 versuri închinate lui Constantin Brâncoveanu. La tipărire s-au folosit aceleași caractere ca și la precedentele lucrări. Textul începe înfățișând frontispicii gen medalion reprezentând chipul Mîntuitorului, al Sf. Ioan Gură de Aur și al Sf. Vasile cel Mare. Continuând șirul tipăriturilor în materie de cărți de slujbă de care se simțea nevoia în țară, din tipografia lui Antim, în 1706, cu cheltuiala spătarului Mihail Cantacuzino, iese un OCTOIH, ADICĂ OSMOGLASNIC… slavo-român. Această carte are dimensiuni mari (folio de 30 x 20 cm) și se compune din două foi nenumerotate și 84 foi numerotate urmate la final de încă una ce nu este numerotată.

Titlul este tipărit cu o singură culoare și este încadrat cu un chenar identic cu cel al Antologhionului de la 1705. Pe verso foiii de titlu se află stema țării românești însoțită de versuri dedicate domnitorului și semnate de Mihail Iștvanovici Typograful.

Poarta titlului nu este singura asemănătoare cu Antologhionul tipărit cu un an înainte, în cuprinsul Octoihului din 1706 mai găsim și alte imagini tipografice asemănătoare cu cele ale Antologhionului la fel cum și litera folosită este aceeași.

Tehnica tipăririi este cea specifică lui Mihail Ștefanovici pe care mai târziu o vom găsi la tipăriturile pe care acesta le va face în Georgia.

Tot ca și Antologhionul din 1705, Octoihul are legătură foarte solidă și cu aceleași caracteristici de artă. Această tipăritură s-a bucurat de o largă răspândire, exemplare din ea găsindu-se și în părțile Banatului dar și în multe sate din Țara Românească, la biserici la ale căror străni se foloseau din ce în ce mai des cărți scrise în românește.

Alte imagini cuprinse în Octoih înfățișează în primul rând pe Sfîntul Ioan Damaschin (pagina 74); apoi o imagine a Răstignirii semnată de un anume Ioanichie. Ultima imagine gravată înfățișează Duminica tuturor Sfinților.

În 1706 apare și CUVÎNT LA PATIMA CEA MÎNTUITOARE A DUMNEZEU –OMULUI, CUVÎNTUL tipărită tot de Mihail Ștefanovici, în limba greacă, lucrare a lui Gheorghe Maiota, profesorul de limbă greacă și latină al fiilor domnitorului.

Aceasta este o broșură de format mic (15 x 9,5 cm) având 51 de doi într-o singură culoare, negru. Pe partea verso a foii de titlu este o gravură ce îl înfățișează pe Iisus pe Golgota, iar pe paginile 2-3 găsim o prefață a lui Gheorghe Maiota închinată lui Dositei al Ierusalimului.

În același an 1706 se tipărește la Rîmnic și următoarea carte în limba greacă: CUVÎNT PANEGIRIC LA CEL ÎNTRE IERARHI FĂCĂTOR DE MINUNI, MARELE NICOLAE, o carte de format in octav mic cu 23 de foi, fiecare având 18 rânduri. Tiparul acestei broșuri este negru, iar textul ei este precedat de o prefață. Intre paginile 6-23 se cuprinde cuvântarea care, se pare, a fost oferită de Antim lui Radu Brâncoveanu, fiul domnitorului. În anul 1707, se pare, este tipărită la Rîmnic ultima carte din timpul șederii aici a lui Antim Ivireanul, tot de către Mihail Ștefanovici, și anume traducerea cuvântării lui Gheorghe Maiota la patima Domnului având titlul CUVÎNT LA MÎNTUIREA PATIMĂ A DOMNULUI NOSTRU I(ISU)S H(RISTO)S. Volum în octav mic compus din 44 de foi numerotate cu textul scris în românește. Pe paginile 2-5 se află prefața lui Gheorghe Maiota dedicată Mitropolitului Teodosie, pe pagina nr 6 găsim scena reproducând drumul Crucii pe care o întâlnim și la lucrarea din 1706 a lui Gheorghe Maiota Cuvînt la patima cea Mîntuitoare a Dumnezeu –Omului, Cuvîntul. Pe paginile 7-32 se găsește cuvântarea propriu-zisă iar pe paginile 33-44, un alt cuvânt la Patima Domnului semnat tot de Gheorghe Maiota.

Aceasta este ultima carte tipărită de către Antim la Rîmnic, căci in februarie 1708, murind mitropolitul Teodosie, este chemat pentru a plini locul defunctului în scaunul mitropolitan aflat în vremea aceea la Tîrgoviște unde Antim va aduce cu sine și instalația tipografică din care dăduse țării atâtea cărți folositoare. Se cuvine a se menționa că această tiparniță avea caracterul unei proprietăți personale de vreme ce îl urmează pe Antim la Snagov la Rîmnic, iar mai apoi la Tîrgoviște, chiar dacă era totuși utilă în acele locuri mai ales la Rîmnic unde succesorul lui Antim va fi Damaschin, cunoscut ca om învățat și tipograf, unul din continuatorii episcopului – tipograf Mitrofan de Huși, va trudi îndelung până ce va pune pe picioare din nou o tiparniță la Rîmnic.

Se pare că asupra aparițiilor tipografice ale lui Antim la Rîmnic planează o oarecare nedumerire în rândul cercetătorilor unii susținând că aici ar fi apărut nouă cărți, în timp ce alți istorici iau în calcul mențiunea episcopului Ghenadie Enăceanu care descire încă o carte a lui Antim și anume Evanghelia apărută în 1705 și care prezintă anumite caractere asemănătoare cu cele ale Octoihului care se va fi tipărit in 1706, susținându-se astfel un număr de zece cărți tipărite de Antim la Rîmnic. In istoria tiparului românesc de până atunci Antim scrie o deosebită pagina prin activitatea sa la Rîmnic întemeind în primul rând aici o nouă vatră a tipografiei și un centru de difuzare a cărții tipărite care acum ajungea la cele mai înalte condiții tehnice cum ar fi legăturile de calitate foarte bună a unor cărți voluminoase. Antim a întemeiat la Rîmnic o frumoasă tradiție tipografică ce va contribui mai târziu la lupta de rezistență a credincioșilor din Banat și Ardeal.

4.2. MITROPOLIT AL ȚĂRII ROMÂNEȘTI

Anul 1708 îi aduce ierarhului Antim statutul de mitropolit al Țării Românești ales cu voia tuturor. Nici în această calitate el nu a lăsat meșteșugul atât de drag lui care l-a consacrat ca pe un bun gospodar în slujba Bisericii, luând cu sine tiparnița la Târgoviște, acolo unde își avea sediul ca mitropolit și unde iși va adăposti instalația tipografică până în 1715 când o va muta din nou la București. Atât în treapta de simplu monah, iar mai apoi ieromonah, in care s-a aflat de-a lungul primei sale șederi la București și Snagov, iar mai apoi ca episcop eparhiot și în sfârșit ca mitropolit al Ungro-Vlahiei, Antim va înțelege mai bine greutățile pe care slujitorii Sfintelor Altare din țara noastră le întâmpinau din cauza lipsei de cărți care ori nu erau scrise în limba vorbită de popor, ori lipseau cu desăvârșire sau erau foarte rare, slujbele Bisericii circulând în manuscrise făcute după priceperea slujitorilor și după nevoile credincioșilor.

Odată cu venirea pe scaunul de mitropolit a unui tipograf cum era Antim, lucrurile se vor schimba în sensul că acesta va căuta să pună la îndemâna preoților cărți de cult ce vor face față pe mai departe nevoilor Bisericii. Astfel in anul 1709 apare prima carte editată de Antim ca și mitropolit. Aceasta constituie prima sa tipăritură la Tîrgoviște și va veni în ajutorul preoților în sensul că va cuprinde la un loc limba greacă toate slujbele de peste an. Aceasta de CARTE DE PESTE TOT ANUL CUPRINZÎND FĂRĂ LIPSĂ TOT SERVICIUL BISERICESC.

Tipăritura in folio având 6 foi liminare urmată de 973 de pagini numerotate plus o filă albă urmată de alte 588 de pagini cu o nouă numerotare și încă 36 de pagini la final, vine, cum am spus, să adune la un loc toate serviciile religioase conform cu regulile Bisericii Ortodoxe și cu tipicul acesteia.

Primele patru foi liminare înfățișează titlul tipărit cu două culori care ne lămurește că lucrarea a apărut cu cheltuiala și tiparul lui Antim și se dedică Patriarhului Ecumenic Athanasie. Titlul este încadrat intr-un chenar cu flori lucrate în peniță, iar pe verso foii de titlu găsim stema țării însoțită de versuri dedicate domnitorului Constantin Brâncoveanu. La fel, această a doua pagină este mărginită de un chenar. Paginile 2-3 înfățișează o scrisoare a tipografului Antim care închină această carte patriarhului Ecumenic. Pe cea de-a patra foaie liminară a cărții e așezată ordinea în care sunt inserate slujbele și tabla de materii a cărții. Cuprinsul este rânduit astfel. Psaltirea (p. 1-50); Ceaslovul (p.51-92); Octoihul (p.93-384); Exapostilariile (p. 385-387); Evangheliile Utreniei(p. 388-391); Paraclisul Maicii Domnului (p. 391-3950, Antologhionul (p. 396-919); „Slujbe ce încântă după rânduiala la unul sau mai mulți sfinți, însă la un apostol, la un profet, la doi sau mai mulți profeți, la un martir, la doi sau mai mulți martiri, la un cuvios martir, la doi sau mai mulți cuvioși martiri, la un sfințit martir, la doi sau mai mulți sfințiți martiri, la o femeie martiră, la două sau mai multe femei martire, la un ierarh, la doi sau mai mulți ierarhi, s.a.” (p. 920-958); Slujba cuvioasei Paraschiva cea Nouă (p. 959-967); otpusturi la Sărbătorile Maicii Domnului (p. 968-973). Aceste 973 de pagini, separate printr-o filă albă sunt urmate cu o nouă numerotație de: Perioada Triodului (p.1-389) și a Penticostarului (p. 391-588). În continuarea cărții, din nou cu numerotație nouă urmează: Rânduiala Sfintei Împărtășanii (p. 1-90), Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur(p.10-16), Rânduiala Liturghiei Sf. Vasile cel Mare (p.17-25) și a Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite (p. 26-30); Slujba Agheasmei Celei Mici (p 31-36) urmate de diferite rugăciuni cum ar fi: la binecuvântarea colivei; a ouălor; a brânzei, a salciei; a fructelor; a cărnii; a strugurilor; și rugăciunilor de iertare.

Textul cărții este pe două coloane, fiecare având câte 52 de rânduri .

Cartea atrage atenția prin faptul că prezintă puține podoabe tipografice.

In luna mai a anului 1710, tot în limba greacă apare PANOPLIA DOGMATICĂ tipărită cu cheltuiala mitropolitului Dristrei, Athanasie, menită a face față diferitelor învățături străine de cele ale Bisericii Ortodoxe.

Cartea in folio, (având 28,5 x 19,5 cm) cu 6 foi liminare urmate de 188 numerotate se împarte in 27 de titluri care tratează subiectele dogmatice precum consubstanțialitatea Persoanelor Sfintei Treimi, alte capitole tratează despre bogomili, aftardodocheți; apolinariști, nestorieni, monofiziți, apar în această carte și scrieri împotriva concepției Filioque, împotriva arienilor (Sf. Atanasie Cel Mare), monoteliților, iconoclaștilor, pavlicienilor ș.a.. Cele 6 foi liminare ne prezintă titlul tipărit cu negru, încadrat într-un chenar cu flori, urmat pe verso de stema țării și șase versuri închinate domnitorului Brâncoveanu, semnate de unul din profesorii scolii de la Constantinopol având același chenar ca și titlul. Pe paginile 2-3, Atanasie, mitropolitul Dristrei, închină lucrarea lui Ștefan Brâncoveanu, fiul domnitorului. Pe paginile 5-6 s-a întocmit un prolog a lui Alexis Comnenul, autorul Panopliei Dogmatic.

Tot in același an, la Tîrgoviște apar în luna septembrie, CARTE CUPRINZÎND SLUJBA SFINTEI ECATERINA ȘI PROSCHINITARUL SFÎNTULUI MUNTE SINAI. Acest volum in octav (18 x 13 cm) are la început 4 foi fără numerotație urmate de 45 numerotate. Primele foi ne înfățișează titlul lucrării scris cu o culoare și încadrat cu un chenar de compoziție tipografică, pe verso, obișnuita stemă a Țării Românești însoțită de versuri dedicate voievodului Constantin Brâncoveanu semnat de Mitrofan Gregoras, cel care a corectat cartea. Această foaie este mărginită de un chenar asemănător celui de pe foaia de titlu. Foile 2-3 cuprind un cuvânt de laudă pentru Antim mitropolitul scris de Nichifor Marthalis Glighis din Handachia Cretei. Pe verso foii a treia sunt alte versuri închinate mitropolitului Antim de Mitrofan Gregoras, urmându-le un cuvânt către cititorii semnat de același Nichifor Marthalis. In continuare urmează slujba Sfintei Ecaterina (pe 21 de pagini) și viața ei, iar apoi Proschinitarul Sfîntului Munte Sinai care, față de slujba Sfintei Ecaterina, e tipărit cu o singură culoare.

În noiembrie 1710 tipografia din Tîrgoviște dă la lumină în limba română cartea mitropolitului Antim: ÎNVĂȚĂTURA BESERCEASCĂ. LA CELE MAI TREBUINCIOASE ȘI MAI DE FOLOS PENTRU ÎNVĂȚĂTURA PREOȚILOR, ACUM ÎNTR-ACEST CHIP TIPĂRITĂ ÎN SFÎNTA MITROPOLIE DIN TÎRGOVIȘTE. LA ANUL DE LA H(RISTO)S 1710. SĂ SE DEA PREOȚILOR ÎN DAR.

Apariția acestui mic volum în octav (13 x 9,5 cm) și alcătuit din 25 de foi vădește grija mitropolitului ca preoții și credincioșii să aibă acces la învățăturile de bază ale Bisericii Ortodoxe și la felul și condițiile pe care le presupun pentru preoți și credincioși săvârșirea unor slujbe și sfinte Taine (prima parte a cărții); Spovedania în special (pentru a doua parte a cărții) și obiceiurile care de multe ori practicate fără cuviință în Biserică, dispune să fie înlăturate definitiv.

Alte învățături pe care Antim le pune la dispoziția preoților în această carte sunt cele privitoare la Sfânta Cruce; La Rugăciunea Dumnească, la Darurile Sfîntului Duh, mai tratează despre simbolul Credinței cele nouă porunci bisericești; Decalogul; Cele trei bunătăți mari ale Bogosloviei; Patru bunătăți ale trupului ,Șapte păcate de moarte, Cele 12 roduri ale milosteniei.

Cartea este tipărită cu o culoare până la începutul părții întâi, iar apoi continuă cu roșu și negru fiind un mic catehism cuprinzând pe scurt ceea ce trebuie să știe un credincios ortodox.

Următoarea carte dată la lumină în 1710 este. PSALTIREA PRO(O)R(O)CULUI ȘI ÎMPĂRATULUI DAVID apărută în românește de această dată cu osteneală și diortoseala ucenicului Gheorghe Radovici, însă sub supravegherea mitropolitului.

Cartea in octav cuprinde 20 de caiete a câte 8 foi fiecare însumând în total 462 de pagini pe care înșiră psalmii până la pagina 415, cântarea lui Moise pe paginile 416-458. Polieleu ce se cântă la praznice împărătești și la sfinții cei mari, paginile 459-462.. Titlul cărții este tipărit cu negru și incadrat cu caractere făcute din podoabe tipografice. Urmând titlului, pe verso găsim o gravură în lemn înfățișând pe Procurorul David în scaun cu lira în mână. Întreaga carte s-a tipărit cu o singură culoare.

Se cuvine a se menționa faptul că încă din 1709, ucenicul lui Antim, Mihail Iștvanovici va fi plecat în Georgia trimis de dascălul său tipograf unde va continua meșteșugul tipografiei întemeind la Tbilisi prima tipografie georgiană, iar la Tîrgoviște, alături de Antim, își va continua activitatea, cum am văzut, ucenicul său pe nume Gheorghe Radovici pe care îl întâlneam alături de Antim încă din timpul șederii la Snagov, dar care de atunci nu mai apare în documente decât în 1710 când tipărește Psaltirea de la Tîrgoviște, continuând, cum vom vedea, cu alte lucrări până în 1714, când din nou nu-l vom mai întâlni.

Pe cât se știe până acum, în anul 1711 nu apare nici o carte dată la lumină din tipografia de la Tîrgoviște, nefiind cunoscute motivele acestui fapt, însă din 1712 acestea se reiau cu a sa cheltuială, cum ne lămurește încă din foaia de titlu, Antim dă la lumină un OCTOIH tipărit în românește pentru prima oară cum ne arată tipograful tot pe pagina de început a cărții. Această carte este tipărită de către ucenicul lui Antim și anume Gheorghe Radovici..

Volumul de față vine în ajutorul credincioșilor care întâmpinau greutăți în a înțelege slujbele bisericești din cauza limbii în care acestea se săvârșeau, astfel că Antim pune în cele 463 de pagini ale cărții slujbele de peste săptămână ale celor opt glasuri bisericești, în totalitate în limba română.

Cartea care are formatul în folio (20 x 13 cm ) începe cu patru foi nenumerotate care conțin: prima titlul cărții, iar pe verso stema țării, a doua foaie expune o cuvântare a lui Gheorghe Radovici, tipograful care vorbește preoților din întreaga mitropolie de grija lui Antim ca aceștia să săvârșească sfintele slujbe pe înțelesul credincioșilor arătând folosul sufletesc de care se pot bucura atât credincioșii care au adus laudele lui Dumnezeu rostite pe limba lor, cât și preoții pe a căror învățătură, mitropolitul pune accent direct.

A treia foaie liminară expune scara cărții, iar a 4-a conține o gravură în lemn înfățișând pe Ioan Damaschin. Textul propriu-zis al cărții este tipărit cu două culori, fiecare pagină conține 26 de rânduri. cartea este împodobită începând cu titlul care este încadrat într-un chenar cu podoabe tipografice, iar mai apoi în cuprins conținând și podoabe finale.

Tot în 1712 se tipărește la Tîrgoviște, cu cheltuiala lui Manul Apostoli RUGĂCIUNI ÎN TOATE ZILELE SĂPTĂMÂNII. Se cuvine a menționa că această carte avea ca scop stimularea creștinilor de a se ruga purtând mai întâi grijă de propriul suflet, iar mai apoi de a păstra vie credința și spiritul pur ortodoxe prin prezența unor rugăciuni ca cele ale dimineții pe fiecare zi a săptămânii, rugăciunile către Născătoarea de Dumnezeu, rugăciunea înainte de spovedanie. Caracterul ei duhovnicesc și grija mitropolitului pentru credincioși se vădesc prin faptul că se va da in dar credincioșilor, așa cum este menționat în foaia de titlu.]

Această carte este tipărită de Gheorghe Radovici sub supravegherea Mitropolitului, ea este de format mic, octav (13,5 x 9 cm) cu 26 de foi, titlul este încadrat într-un chenar tipografic având pe verso icoana Deisis (Mântuitorul alături de Fecioara Maria și Sfîntul Ioan Botezătorul). Textul cărții s-a tipărit cu o singură culoare.

Se pare că în anul 1713, apare o lucrare a mitropolitului Antim purtând titlul ALEXANDRIA din care, însă, bibliografii nu au găsit nici un exemplar, existența acesteia fiind confirmată numai de Anton Maria del Chiaro care ne vorbește de această carte ca fiind un roman expunând faptele și întâmplările fantastice ale lui Alexandru Macedon. Această carte ar fi fost una laică, destinată cititului în popor fiind tipărită în românește dintr-o versiune sîrbească ce are la baza ei una italiană.

Continuând lucrarea sa pastorală ce viza slujirea în limba română și folosirea graiului românesc în biserica noastră, Anim tipărește în 1713, pentru prima oară în românește D(U)MNEZEIȘTILE ȘI SF(I)NTELE LITURGHII care se va tipări cu cheltuiala Mitropolitului de către acelasi ucenic Gheorghe Radovici.

Volumul de mari dimensiuni, în folio (20 x 40 cm) are două foi care nu sunt numerotate și care prezintă titlul cărții, iar pe verso, obișnuita stemă a țării românești si 6 stihuri politice, iar foaia a doua ne prezintă tabla de materii a cărții.

Aceste două foi sunt urmate de textul propriu-zis al cărții care se întinde pe 210 pagini ce conțin în ordine: Rânduiala diaconiei și felul care slujește diaconul alături de preot la diferite servicii religioase (p 1-11). Rânduiala Vecerniei și a Utreniei (p 12-45), Proscomidia (p. 46-64); Liturghia Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Vasile cel Mare și a Darurilor Mai înainte sfințite (p.36-199), Otpusturile praznicelor și ale Sîmbetei (p 199-203) Ecfonisele Canonului de Paști (p.203-204); Rugăciuni la binecuvântarea colivei, salciei, strugurilor (p.205-210) iar în final ectenia pentru morți (pag.209-210). Această această carte, reprezentând un important punct de reper în evoluția ca tipograf a lui Gheorghe Radovici, este tipărită cu două culori și împodobite cu vignete, frontispicii și podoabe frumos lucrate, ca și chenarul foii de titlul.

De-a lungul textului întâlnim trei gravuri reprezentând imaginea Sf. Ioan Gură de Aur, a Sf. Vasile cel Mare și a Sf. Grigorie Dialogul.

Tot in 1713, tradusă de Antim însuși va apărea la Tîrgoviște cartea numită „PILDE FILOSOFEȘTI” care viza activitatea școlilor din București . Această carte de mici dimensiuni s-a tipărit cu cheltuiala aceluiaș Manul Apostoli întâlnit ca și editor al cărți de rugăciuni din 1712, cu osteneala de tipograf a ucenicului Gheorghe Radovici.

Formatul cărții este în octavo mic (14 x 9,5 cm) cu 6 plus 108 foi fără paginație.

Primele foi prezintă titlul scris cu o singură culoare, urmează pe paginile 2-6 două prefețe ale editorului care se adresează în prima domnitorului, iar în a doua cititorilor. Restul cărții conține pildele care încep cu câte o literă mai mare.

Se cuvine spus despre această carte că ea constituie una dintre legăturile Țării Românești cu occidentul, dat fiind că aceasta a venit adusă la Curtea lui Brâncoveanu de Ioan Abramios, scrisă în grecește din italiană de unul din reprezentanții coloniei grecești din Veneția după o mai veche traducere a lui Anton Maria del Chiaro.

Tot în acest an și tot cu cheltuiala lui Manul Apostoli, apare la Tîrgoviște și originalul grecesc al pildelor filosofești purtând titlul MAXIME ALE UNOR VECHI FILOSOFI. Volumașul în octav mic (13,5 x 9,5 cm) cu patru foi liminare și 54 numerotate se prezintă tipărit cu o singură culoare având 27 de rânduri pe pagină. Ca podoabe găsim numai câteva compoziții tipografice în finalul maximelor.

Același an 1713 aduce pentru nevoile bisericilor din țară un CATAVASIER scris în română , slavonă și greacă.

Acestui volum de format mic (14 x 9 cm), lipsindu-i prima pagină, cercetătorii i-au atribuit prin deducție locul și data tipăririii observând in primul rând forma literelor care au fost folosite la tipărirea cărții și care sunt identice cu cele ale tipăriturilor din acea perioadă de la Tîrgoviște. tipograful Gheorghe care semnează prefața este chiar tipograful Gheorghe Radovici. Pe verso ultimei foi liminare este tipărită mențiunea Anii Domnului 1713 martie, asimilată ca fiind data apariției cărții. Titlul lucrării nu este cunoscut în întregime din cauza lipsei primei pagini. Cuprinde catavasii la Nașterea Domnului, Întâmpinarea Domnului, Bobotează, Florii, Paști, Catavasiile Născătoarei de Dumnezeu, Podobiile glasurilor bisericești, Rânduiala Cutreniei, a Sfintei Liturghii. Acestea constituind prima parte a cărții în care indicațiile de tipic sunt în limba română, iar cântările în slavonă. Partea a doua se repetă, însă are cântările în limba greacă, iar tipicul tot în română. Cartea este scrisă numai cu culoarea neagră și înfățișează puține gravuri și ornamentații.

În cuprins mai găsim și câteva icoane ale Învierii. Prefața semnată de Gheorghe typograful, dedicată Mitropolitului Antim vădește preocuparea acestuia ca oamenii să-și mângâie osteneală prin cântece bisericești care sunt mai folositoare sufletului decât cele mirenești.

Bineînțeles că motivul principal al tipăririi acestui Catavasier va fi fost înzestrarea bisericilor cu încă o carte care să fie de folos slujitorilor ortodocși.

Urmând tot în 1713 Catavasierului, la scurt timp apare în românește un EVHOLOGHION ADECĂ MOLITVELNIC…editat a doua oară tot de Gheorghe Radovici, tot prin purtarea de grijă a lui Antim Ivireanul.

Volumul folio (18,5 x 13,8 cm) are patru foi liminare care expun: prima – titlul, încadrat într-un chenar simplu din podoabe tipografice, iar pe verso, obișnuita stemă a țării românești însoțită de 6 versuri. Pe foaia a doua liminară se află citatele întâlnite și în Molitvelnicul din 1706 privitoare la folosirea limbii române in Biserică, foaia a patra expune scara (cuprinsul) cărții. După foile liminare încep 496 de pagini conținând obișnuitul cuprins al Molitvelnicului. Tiparul s-a executat în două culori, iar cuprinsul cărții găsim podoabe lucrate cu gust.

În 1714 la Tîrgoviște, apare cartea numită CAPETE DE PORUNCĂ în românește, dată la lumină de tipograful Gheorghe Radovici sub îndrumarea și sfătuirea lui Antim, care, se pare că observă că unii preoți și slujitori încă nu-și însușeau așa cum trebuie învățăturile date în 1710 de mitropolit la Tîrgoviște, de aceea dă acum la lumină această cărticică în format mic (15 x 10 cm) care conține cu totul 17 foi nenumerotate. Titlul este scris cu o singură culoare, mărginit cu un chenar format din caractere tipografice simple. Aceasta este prima carte care apare după mazilirea domnului Țării Românești Constantin Brâncoveanul și a fiilor săi la Constantinopol și instalarea noului domnitor Ștefan Cantacuzino pentru care slujitorii Sfintelor Altare sunt îndemnați de către mitropolit să se roage așa cum găsim în chiar prefața cărții semnată de Antim Ivireanul.

Dispozițiile date de Antim în această carte sunt grupate în 12 capete de poruncă prin care cere preoților și diaconilor: să cerceteze bisericile, să facă sărindare pentru domn ca mulțumire pentru scutirile de dări de care s-au bucurat din partea lui, să facă de două ori pe an Liturghie pentru domn (la 27 decembrie ziua numelui său, și la 2 august când era ziua de naștere a lui), să cerceteze condițiile în care un mirean ar fi putut fi primit în preoție, să nu se amestece preotul în lucruri mirenești, cine intră in Cler în mod abuziv, folosind mita, să fie supus la anumite sancțiuni de ordin material, preoții să nu umble prin cârciumi, preoții să se rânduiască numai în satele în care va fi nevoie de ei, preotul să nu facă negoț cu vin, să nu-și lase parohia și să se mute în alta, să respecte învățăturile care s-au prescris în cartea tipărită in 1710.

Ultima parte a cărții prescrie anumite norme pe care preoții să le respecte privind săvârșirea căsătoriilor; preoțirea rumânilor eliberați de rumânie.

Tiparul este cu o singură culoare, iar fiecare pagină are câte 20 de rânduri.

Tot în 1714 apare la Tîrgoviște, tipărit de Gheorghe Radovici cu binecuvântarea Mitropolitului Antim CEASLOV slavo-român, de format mic, având 13 x 9 cm.

Pe o pagina sunt 17 rânduri. Titlul este zugrăvit cu o culoare și se găsește încadrat de un chenar simplu, pe dosul foii de titlul se află icoana Mântuitorului, iar pe parcursul Ceaslovului, mai găsim o gravură reprezentând icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Cuprinsul cărții reprezintă rânduiala Vecerniei, a Utreniei, Ceasurile, Obelnița, Pavecernița, Tropare, Ceasurile Paștilor, Paraclisul Maicii Domnului, Sinaxarul. În limba română găsim toate indicațiile tipiconale, iar dintre slujbe numai Sinaxarul și Paraclisul Maicii Domnului, restul cântărilor fiind numai slavonește.

Continuând a da la lumină cărți în slavonește, Antim patronează tot în 1714 editarea unui CATAVSIER.

Acest volum în octavo, cu două foi liminare și 138 fără număr a fost tipărit,cum ne arată foaia titlului, de Gheorghe Radoviciprin osârdia smeritului intr-un Ieromonah Filothei . Textul Catavasierului e tipărit cu două culori, conținând câte 12 rânduri pe pagină încadrate într-un chenar tipografic. Acesta cuprind, cum ne arată partea verso a foii de titlu sub forma unui cuprins: Catavasiile ce se cântă peste an cu icosele, troparele și condacele de la glasuri; slavele, condacele și troparele sărbătorilor celor mari, cântările ce se fac la Utrenie, Cele trei Sfinte Liturghii din cultul ortodox, Polieleul și alte cântări ce se practică în cult cum sunt cele ce se fac „la anafură și la masă” mai găsim podobiile tuturor glasurilor, Paraclisul Maicii Domnului și o pascalie care prevedea data Paștelui pe durata următorilor 29 de ani. In text se găsesc frontispicii și podoabe finale caracteristice cărților lui Antim Ivieanul.

In anul 1715, tot la Tîrgoviște, Antim Ivireanul, cu a sa cheltuiala dă la lumină un CEASLOV pe care el însuși îl traduce din limba greacă. Cartea în folio, are 4 foi liminare urmate de 531 de pagini. In prima foaie găsim titlul urmat de stema Țării Românești care este însoțită de inițialele domnului Ștefan Cantacuzino și opt versuri închinate lui. Următoarele două foi liminare conțin o prefață a Mitropolitului către domnitor semnată „Smeritul Mitropolit al Ungro-Vlahiei Antim”. Pe foaia nr. 4 se găsește tabla de materii a cărții care, deși exemplarele deținute în acest moment de Academia Română sunt incomplete, neavând toate paginile ne arată totuși că Ceaslovul are 531 de pagini., care conțin: Molitve de mulțumire după scularea din somn; Polușniță de peste toate zilele, Polușnița de sâmbăță, Polușnița duminicii, Urtrenia; Cântările treimice, Cântările lui Moise, Svetilnele săptămânii, laudele, ceasurile I, II, III, Obednița, Slujba ce se face înainte și după masă, Panaghia, Ceasul IX, Vecernia, Sinaxarul; Troparele și Condacele Triodului și Penticostarului, Binecuvântările Învierii, Acatistul, Canon de umilință către Mîntuitorul Iisus Hristos, Rugăciune către îngerul păzitor ș.a.

Ceaslovul este tipărit cu roșu și negru și are pe fiecare pagină câte 26 de rânduri. Tot pentru nevoile bisericilor din cuprinsul mitropoliei, în 1715, Antim, dă la lumină și un CATAVASIER în limba română, format în folio (15 x 12 cm). De remarcat că bibliologii nu au descoperit nici un exemplar care să fie complet, fapt ce ii determină pe unii să considere aceasta a fi o tipăritură la Rîmnic și nu la Tîrgoviște. Cu toate acestea este mai plauzibilă varianta conform căreia Catavasierul s-a tipărit la Tîrgoviște deoarece la Rîmnic după plecarea lui Antim, chiar dacă urmează la conducerea eparhiei episcopul Damaschin cunoscut ca tipograf, totuși acesta nu dispunea de o tiparniță decât după ce va fi stăruit pentru aceasta multă vreme, adică un deceniu și jumătate.

Deci vom considera ca și tipăritură a lui Antim la Tîrgoviște în anul 1715 cum o cataloghează în unanimitate cercetătorii. Acest catavasier, cât este cunoscut se prezintă tipărit cu roșu și negru, încadrat în chenare de compoziție tipografică. O pagină completă conține 19 rânduri iar literele începătoare ale cântărilor sunt deosebite de celelalte.

In cuprins găsim catavasiile Floriilor, Canonul Paștilor, Catavasiile Înălțării si ale Adormirii Maicii Domnului și ale Sfintei Cruci; Tropare la Sfinți și Praznice, Utrenia, rânduiala Sfintei Liturghii, Polioloul, Vecernia, Parachisul Maicii Domnului, Pascalia începând cu 1715 ș.a. Exemplarul cunoscut are defecte și lipsuri..

Ultima carte apărută la Tîrgoviște în această perioadă este dată la lumină tot în 1715 tot de catre Antim, în limba greacă și poartă titlul DESPRE OFICIILE, CLERICII ȘI DREGĂTORIILE SFINTEI BISERICI A LUI HRISTOS ȘI ÎNSEMNAREA LOR, operă a lui Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului.

Volumul de format în folio (31,5 x 21,5) cu 7 foi liminare și 144 numerotate este scris cu negru, iar titlul său este încadrat cu un chenar tipografic, urmat pe verso de stema țării, inițialele domnitorului și versuri închinate domnitorului de Mitrofan Gregoras, cel care s-a ocupat de corectarea lucrării.

Pe paginile numerotate se găsește de la 1 la 65, cartea despre oficii, clerici și dregătoriile bisericești, pe paginile 66-81 se tratează despre scaunele patriarhale din Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Moscova și Arhiepiscopia Ohridei. Pe paginile 82-84 se află capitolul că n-au fost supuse Valahia și Moldova celui al Ohridei iar pe pagina 84 se vorbește despre Arhiepiscopia Ciprului. Pe paginile 85 – 87 despre Iviria, pe paginile, 88- 90 despre Arhiepiscopia de Peci. Între paginile 91-135 se găsește Manualul depsre cele șapte Sfinte Taine al lui Gavril al Filadelfiei și in sfârșit lucrarea despre prefacerea Sfintelor a lui Ghenadie Scholasios. Întreaga lucrare este tipărită cu o singură culoare și fiecare pagină are câte 44 de rânduri.

Continând expunerea tipăriturilor mitropolitului Antim, vom vedea că acesta își mută tipografia in 1715 la București de unde, atras în vâltoarea multor evenimente petrecute în ultimii ani, începând cu mazilirea lui Constantin Brâncoveanu în dizgrațiile căruia căzuse din 1712, ca urmare a urzelilor celor apropiați domnitorului, găsește totuși timpul și energia să dea de sub teascuri o nouă carte în limba greacă având următorul titlul: SFĂTUIRI CREȘTINE POLITICE CĂTRE PREA CREDINCIOSUL ȘI PREA ÎNĂLȚATUL DOMN ȘI STĂPÎNITOR A TOATĂ ȚARA ROMÂNEASCĂ DOMNUL IOAN ȘTEFAN CANTACUZINO VOEVOD DE PREA SFINȚITUL ȘI ALESUL DE DUMNEZEU MITROPOLIT, DOMNUL ANTIM IVIREANUL DE CURÎND TIPĂRITE CU CÎTEVA RUGĂCIUNI FOLOSITOARE SUFLETULUI PENTRU TOATĂ SĂPTĂMÎNA, ÎN PREA SFÎNTA MITROPOLIE ÎN BUCUREȘTI ÎN ANUL MÎNTUIRII 1715.

Acest volum in folio (19,5 x 13,5) cu 33 de pagini ce conțin cuprinsul cărții urmate de o filă albă, constituie o adunare „din sentențele vechilor dascăli înțelepți” pe care i le pune în față pentru a le folosi ca puncte de reper in conduita sa ca și voievod. Titlul cărții este tipărit cu negru, încadrat intr-un chenar de compoziție tipografică, având pe verso obișnuita stemă a țării însoțită de inițialele lui Ștefan Cantacuzino și versuri dedicate lui. De-a lungul cuprinsului Antim pune maximele către domnitor urmate de rugăciuni grupate pe zilele săptămânii sau rugăciuni către îngerul păzitor.

Maximele sunt redate în versuri, scrise cu literă citeață. Această carte este tipărită de un alt ucenic al mitropolitului și anume ieromonahul Dionisie Floru care este al treilea dintre ucenicii cunoscuți ai lui Antim și pe care îl întâlnim lucrând la tipografia din București între 1715-1716.

În anul 1716, peisajul politic din țara noastră se schimbă din nou, domnitorul Ștefan Cantacuzino, cu care Antim a avut o relație bună, este mazilit, iar în locul lui vine la conducerea Țării Românești Nicolae Mavrocordat, cel care va deschide la noi domniilor fanariote ce avea să dureze, la fel ca și în Moldova, unde acest șir de domnii l-a deschis tot Nicolae Mavrocordat, peste un secol.

Odată cu venirea la domnie a lui Nicolae Mavrocordat, Antim își vede spulberat de a-și elibera țara care l-a adoptat de stăpânirea otomană, încercând totuși să încheie în ascuns o alianță cu Rusia în acest sens, nereușind însă decât să intre în conflict cu noul domnitor căruia îi cade în dizgrații.

În acest an, de această dată văzând lumina zilei în ctitoria lui Antim ce se va numi Mînăstirea tuturor sfinților, apare încă o carte a mitropolitului și anume: ISTORIA SFÎNTĂ, de format mic, având 16 file fără număr și 384 de pagini, iar la urmă iarăși 15 foi nepaginate, textul cărții este în limba greacă, titlul ei, pe prima pagină, tipărit cu negru nu este cuprins intr-un chenar, iar pe verso găsim stema țării însoțită de 12 versuri dedicate lui Nicolae Mavrocordat semnate de Ioan postelnicul, corectorul cărții.

Pe paginile 2-3 găsim prefața închinată autorului care este Alexandru Mavrocordat, tatăl domnitorului.

Pe paginile 1-384 se găsește prescurtarea istoriei iudaice în cinci cărți. Pe paisprezece dintre foile de la finalul lucrării găsim indicele alfabetic al ei; iar pe ultima este erata. Tiparul este în întregime cu negru.

Acestea sunt cărțile din 1691 până în august 1716, Antim le dă la lumină, conform bibliografiei cunoscute, fiind întâlnit ca tipograf, el însuși trudind la tipărirea cărților (38 de cărți fiind lucrate de el însuși) dar și ca supraveghetor la imprimarea de către ucenicii săi a unui număr de cărți cum sunt: Mihail Ștefanovici care tipărește șapte cărți în Țara Românească; Gheorghe Radovici care tipărește douăsprezece cărți în perioada cât Antim rezidă ca mitropolit la Tîrgoviște, ieromonahul Dionisie Floru tipărește două cărți.

Alte patru cărți despre care știm că au apărut în vremea lui Antim cu efortul și la dorința lui însă despre care nu se știe cine le-a lucrat sunt : Alexandria. carte din care nu s-a descoperit nici un exemplar dar de a cărui existență știm din mențiunea făcută de Anton Maria del Chiaro; Ceaslovul slavo-român (București, 1703) Catavasier slavo-greco-român (Tîrgoviște 1713); Catavasier românesc (Tîrgoviște 1715) cărora le lipsesc foile de titlu care ar fi atestat identitatea concretă a tipografului.

Dată fiind situația politică și culturală a Țării Românești în acea perioadă de sfârșit de secol XVI și inceput de secol XVII, Antim conștientizează nevoile clerului și ale credincioșilor de a se tipări cărți in limba greacă respectând astfel nevoile curente care își făceau apariția în mediile culturale, politice sau ecleziastice, apoi în limba slavă ca urmare a vechii influențe care vreme de secole a dominat aceste medii în țara noastră, dar și în limba română dată fiind în primul rând necesitatea de a se sluji în Biserică pe înțelesul poporului și chiar a clerului care ajunsese, datorită slabei pregătiri să nu mai înțeleagă cele ce el însuși rostea în timpul slujbelor.

Astfel că de-a lungul activității sale în Țara Românească, Antim dă la lumină 30 de cărți în limba greacă; 24 de cărți în limba română; o carte în limba slavonă, cinci cărți slavo-române; 2 cărți greco-arabe; o carte greco-română, o carte în trei limbi: greacă; slavonă și română.

Mitropolitul Antim Ivireanul, a tipărit între altele și cărți de care era legat in mod direct în sensul că sunt creații ale sale proprii, menite să lumineze și să îndrume în egală măsură clerul și credincioșii în diferite privințe ale unei slujiri pur ortodoxe.

Aceste lucrări sunt: Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței; Învățătură bisericească, Capete de poruncă. La fel o altă carte al cărei autor este Antim Ivireanul o constituie Sfătuiri creștine politice dedicată domnului Ștefan.

În afară de aceste lucrări ce s-au amintit aici, Antim își leagă numele și de tipăriturile care apar în Grecia în primii ani ai sec. XVIII când trimite la Alep pe ucenicul său Mihail Ștefanovici care în 1706 dă la lumină o PSALTIRE arabă urmată de o EVANGHELIE arabă.

In 1708, apare la Alep, tipărită de Mihail Ștefanovici o altă EVANGHELIE în 1709 la Tbilisi se tipărește de Mihail Ștefanovici și de ucenicii săi cu care venise din Țara Românească o EVANGHELIE GEORGIANĂ, in 1710 apare un LITURGHIER, la Tbilisi, iar în anul 1711 un PENTICOSTAR la Alep.

Toate aceste cărți vădesc grija lui Antim pentru nevoile conaționalilor săi primind cu bucurie rugămintea prințului Vahtang al VI–lea, al Charliei de a primi o tiparniță și meșteri tipografici și de a pune pe picioare o activitatea tipografică în țara sa.

Bogata activitate literară a Mitropolitului Antim Ivireanul care îl arată ca pe un pastor preocupat de luminarea turmei sale nu se oprește numai la lucrările care s-au tipărit de către el sau cu binecuvântarea lui de-a lungul anilor, ci se extinde și asupra câtorva manuscrise ale sale care au rămas și după moartea sa și care-l vădesc pe Antim nu doar ca pe un adevărat învățat și conducător spiritual, ci și ca pe un bun artist, miniaturist și caligraf.

Manuscrisele care au ca autor pe Antim și care sunt cunoscute de către cercetători sunt: IZVORUL ODOARELOR SFINTEI MITROPOLII întocmit de Antim între ani 1695-1696. Manuscrisul în folio este scris cu litere chirilice având 155 de pagini, precedate de 5 foi albe și urmate la sfârșitul cărții de o foaie în limba română. Prima pagină a manuscrisului conține o prefață în limba greacă scrisă ca și ultima, după cum se pare, de către altcineva. Fiecare pagină a manuscrisului e împodobită cu un chenar tipografic. Acest manuscris este de fapt o condică a mitropolitului Ugro-Vlahiei din vremea lui Constantin Brâncoveanu numită și Condica lui Antim în care se ține evidența a toate proprietățile mitropoliei cum sunt articole de vesminte arhierești (mitre și sacosuri brîie, omofoare, stihare, „rucavițe”, „petrahil-uri”, omofoare mai vechi, bedernițe, „măntii”…) preotești (sfite; „petrahil-uri”) diaconești (orare) pe paginile 1-12; accesorii și obiecte liturgice (cîrje, engolpioane, potire, discuri, linguri, anafornite, candele, panaghiare, „cîrstelniță”, „teasc”, „cunună”, ibrice, tipsii, icoane, „cianacuri”, „năstrape”, ; „taier”, „brîu”, „golpiiașe”, „nasturi”, „lanțuj”; „săculecior”) paginile 1-2 și 18-20, accesorii și acoperăminte pentru serviciile religioase (procovețe, poiasuri, dvernițe, poale de icoane, poale de tetrapoduri).

In această condică mai sunt menționate intre paginile 106 si 152 hrisoavele cărțile și zapisurile care atestă proprietatea Mitropoliei asupra unor moșii din cuprinsul Ungro-Vlahiei, cât și felul în care acestea s-au dobândit de către Mitropolie. De remarcat că paginile 22-105 sunt albe.

O altă lucrare a lui Antim care a rămas în manuscris este ISTORIA ȚĂRII ROMÂNEȘTI DE CÎND AU DESCĂLECAT PRAVOSLAVNICII CREȘTINI, care cuprinde istoria Țării Românești incepând cu domnia lui Radu Negru și până la Moartea lui Radu Mihnea (1626), iar a doua parte copiată după cronica lui Radu Popescu cuprinde istoria Țării Românești incepând cu Alexandru Iliaș (1627-1629) până la domnia lui Constantin Brâncoveanu care este redată pe larg. Manuscrisul este în folio și constă din cinci foi nenumerotate la început, 219 foi scrise, urmate de 12 foi nescrise la urmă.

Culoarea în care este redat documentul este în cea mai mare parte negru în afara titlurilor, inițialelor, rezumatelor de pe margine, datele de domnie și numele voievozilor care sunt scrise cu roșu. Manuscrisul este caligrafiat in chirilică, foarte îngrijit și legat în coperte de piele cu ornamente aurite.

Un alt manuscris al lui Antim Ivireanul este cel cunoscut sub titlul de CHIPURILE VECHIULUI ȘI NOULUI TESTAMENT în care autorul, însuși Antim își arată intenția de a prezenta personajele mai importante întâlnite în Vechiul și Noul Testament începând cu Adam și terminând cu Mîntuitorul Hristos a cărui genealogie o prezintă autorul pe larg.

Cartea începe cu o „Povestire pe scurt pentru zidirea lui Adam cu care începe prezentarea genealogiei Mîntuitorului, ajutându-se aici de Sfînta Fecioară dar și de scrierile istoricilor profani precum Strabo; Filon din Alexandria; Iosif Flavius pe care îl citează, iar în anumite momente chiar îi contrazice. Genealogia Mîntuitorului se expune de către autor de-a lungul a 21-a de file în care presară 515 chipuri lucrate în medalion și trei schițe lucrate în peniță de către mitropolit. Prima pagină a lucrării este încadrată într-un chenar cu ornament floral cuprinzând în partea de sus stema țării, iar in partea centrală vulturul cu aripile desfăcute purtând crucea în cioc, având de o parte și de alta soarele și luna.

Această imagine sub forma unui medalion este încadrată intr-un chenar asemenea celui marginal, desfăcut in partea de sus, marcat de bustul unui înger cu aripile desfăcute. Toate aceste gravuri si miniaturi îl denotă pe Antim ca fiind un om profund inclinat către artă și frumos, calități care sunt întâlnite în multe dintre tipăriturile și manuscrisele lui Antim. In anul 1710, Antim copiază SLUBA SF(Î)NTULUI (S[VE]STENNO) M[U]C[E]NICU ANTHIMU, EXPISCOPUL NICOMIDIEI. Acest manuscris este o lucrare în folio, cu 27 de pagini scrise urmate de patru nescrise. Manuscrisul este caligrafiat cu roșu și negru, iar o parte din cântări sunt aurite, la fel și literele începătoare ale textelor. Limba în care este redat textul lucrării este slava folosită pentru a reda textele cântărilor și română pentru a reda indicațiile de tipic, Paremiile, Sinaxarul, Apostolul și Evanghelia. Manuscrisul este legat cu coperte de piele înfrumusețate cu ornamente aurii aplicate prin presare.

Ca și elemente artistice apar chenarul titlului foarte bogat, reprezentând ornamente florale, iar mai departe imaginea Maicii Domnului cu Pruncul în brațe având în spate Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, iar în colțuri, in medalioane pe cei patru evangheliști. Întreaga imagine este încadrată intr-un bogat chenar floral executat ca și celelalte ornamente în peniță.

Un alt manuscris lăsat de Antim se numește ÎNVĂȚĂTURI PENTRU AȘEZĂMÎNTUL CINSTITEI MĂNĂSTIRI A TUTUROR SFINȚILOR. Este cunoscut faptul că în anul 1715 Antim termină de construit și sfințește ctitoria sa din București care va fi Mănăstirea Tuturor Sfinților despre care vom vorbi pe larg în cuprinsul lucrării, iar acum vom aminti numai despre așezământul ei, compus de mitropolit și datat la 24 aprilie 1713, an în care se începe și construcția Bisericii.

Manuscrisul este paginat având la început trei foi albe urmate de 36 care conțin acele capete, pe care le prescrie autorul pentru urmașii care vor viețui în mănăstire. La sfârșitul manuscrisului, autorul mai prezintă încă 8 foi albe nenumerotate. Întreaga lucrare este legată în scoarță de piele împodobită cu elemente decorative lucrate în aur și are dimensiunile de 29 x 20 cm. Pe scoarță este gravat chipul regelui David. Pe partea verso a foii de titlu este desenată de autor stema țării însoțită de inițialele A.I.M.U. (Antim Ivireanul Mitropolitul Ungro-Vlahiei) sub care, sub forma unei table de materii găsim înșirate cele 32 de capete prezente în manuscrisul de față, la care se mai adaugă încă opt capete de învățătură. Pe foaia a doua se găsește desenul bisericii făcut de Antim în peniță. În prefața așezământului găsim lămurirea mitropolitului că s-a scris „ca să aibă și săracii oricare ajutoriu și mîngîiere”.

Manuscrisul, care este de fapt și testamentul Mitropolitului, expune pe larg obligațiile ce vor reveni viețuitorilor mănăstirii după moartea lui, relevând atașamentul pe care îl avea față de popor care își va găsi in caz de neputință materială un sprijin in ctitoria blândului ierarh care lasă ca viețuitorii de aici să se îngrijească de îndrumarea morților familiilor nevoiașe, de ajutorarea săracilor și străinilor (cap.VIII-XI) de cercetarea bolnavilor (cap.XXII).

Că Antim cunoștea bine abuzurile la care erau supuse mănăstirile închinate vedem din capitolul I al Așezământului când dispune sub amenințarea cu pedeapsa afuriseniei ca mănăstirea să nu fie închinată nici chiar domnului țării, iar în capitolul XVII, Antim, preocupat în continuare de cultura pe care atâta timp a îndrumat-o prin munca sa tipografică și de arta tiparului pentru care are o grijă deosebită, hotărăște ca în mănăstire să nu se piardă nicicând arta tiparului ci să se învețe acest meșteșug de către călugări, care de vor tăinui această artă și nu-și vor ține pe lângă ei ucenici, să cadă sub blestem, tot interesat de propășirea culturală a poporului se arată Antim când în capitolul VI dispune ca unul dintre preoții de mir să se ocupe de instruirea și de susținerea la învățătură pe lângă mănăstire a unui număr de trei copii săraci timp de patru ani, vreme în care puteau învăța in primul rând a vorbi și a scrie slavonește și românește. Reglementează dreptul de împrumut al cărților din biblioteca mănăstirii care vor fi contabilizate in „catastihul bisericii” punând astfel bazele primei biblioteci publice din Țara Românească dacă avem in vedere formalitățile ce trebuiau respectate in cazul unui împrumut.

O a șasea lucrare a lui Antim Ivireanul, rămasă în manuscris, căreia i se cuvine o amplă studiere este reprezentată de Didahii. Acestea constituie un număr de 28 de predici aparținând lui Antim Ivireanul, ținute de el la diferite duminici din timpul anului cărora li se alătură încă 7 predici ținute la diferite ocazii.

Ciudat este că până astăzi nu se cunoaște nici un manuscris original al Didahiilor lui Antim, iar ceea ce a ajuns până la noi reprezintă copii ale lor făcute mult mai târziu după moartea mitropolitului. Dintre copiile păstrate până in prezent prin intermediul cărora am cunoscut Didahiile mitropolitului Antim, trei se află păstrate in Biblioteca Academiei Române și au fost publicate la data la care au fost descoperite. Prima oară , „Didahiile” s-au publicat in anul 1866 când episcopul Melchisedec a Romanului descoperă în biblioteca episcopului de Buzău, Dionisie Romano un manuscris al Didahiilor reprezentând o copie a arhimandritului. Grigore Deleanu datat 27 iulie 1871 după un alt manuscris mai vechi. Tot în același an 1866 „Didahiile” lui Antim, prin grija profesorului Ioan Bianu văd pentru prima dată lumina tiparului. Titlul exact al manuscrisului, singurul care poartă un titlu și care va da acestor cuvântări numele de Didahii este DIDAHII CE SE NUMESC A FI FĂCUTE DE RĂPOSATUL VLĂDICĂ LA PRAZNICE MARI, SCRISE ACUM ÎN ZILELE PREA ÎNĂLȚATULUI DOMN IO ALEXANDRU IOAN IPSILANT VOEVOD, INTRU AL ȘAPTELEA AN AL DOMNIEI MĂRII SALE ȘI IN ZILELE PREA SIFINȚITULUI MITROPOLIT AL UNGRO-VLAHIEI CHIRIO CHIR GRIGORIE, INTRU AL DOUĂZECI ȘI UNUL ANI CE S-AU ÎMPLINIT ACUM ÎNTR-ACEASTĂ LUNĂ IULIE, ÎN 28 ANI AI PĂSTORIEI PREA SFINȚII SALE 1781.

Această ediție a Didahiilor este însoțită de o prefață a profesorului Ioan Bianu in care se arată că manuscrisul avea unele modificări și ștersături, redând in afara acestora textul cu fidelitate și apreciind că aceste predici sunt unul dintre cele mai prețioase monumente din literatura noastră bisericească, nu numai pentru că ele sunt singurele în felul lor, căci de la nici un alt predat nu avem o lucrare in acest fel, dar și pentru valoarea lor reală, pentru căldura elocinței, care adeseori minunează și pentru frumusețea, bogăția și câteodată chiar eleganța limbii în care sunt scrise.

Tot în acest volum au fost incluse și cele două scrisori ale lui Antim în care se apără în fața lui Constantin Brâncoveanu în 13 ianuarie și 03 februarie 1712 împotriva uneltirilor care se făceau pe lângă domnitor împotriva lui.

In editarea Didahiilor, Bianu le-a grupat în așa fel încât să fie la un loc cele dedicate aceleiași sărbători, astfel că sunt rânduite trei predici la „Schimbarea la față a Mântuitorului”; două la Adormirea Maicii Domnului, doua la Sfântul Dumitru; două la Sfântul Nicolae; două la Nașterea Domnului; două la Duminica Lăsatului sec de brânză; cinci la Duminica Floriilor două la Sfinții Împărați Constantin și Elena. O altă ediție a Didahiilor apare in anul 1888, editată de Constantin Erbiceanu sub titlul complet: DIDAHIILE ȚINUTE IN MITROPOLIA DIN BUCUREȘTI DE ANTIM IVIREANUL MITROPOLITUL UNGROVLAHIEI, 1709-1716, PUBLICATE DUPĂ MANUSCRISUL ORIGINAL CU CHELTUIALA MINISTERULUI CULTELOR ȘI AL INSTRUCȚIUNII PUBLICE.

Motivul apariției la numai doi ani a acestei noi ediții a Didahiilor îl găsim chiar in titlul care ne informează că aceasta s-a făcut chiar după manuscrisul original făcut de mâna lui Antim care s-a găsit la Căldărușani în vara anului 1887. Această nouă ediție însumează un număr de 36 de „cazanii, cuvinte de învățătură, predoslovie la cuvântul de învățătură la diferite sărbători, duminici sau ocaziuni speciale așezate în ordine cronologică”, această ediție mai are cinci predici în plus și anume: trei la înmormântare, una la parastas și una despre spovedanie. Tot această ediție, față de cea anterioară conține și cele două scrisori de apărare ale lui Antim numerotate la rând cu restul predicilor. Manuscrisul de apărare ale lui Antim numerotate la rând cu restul predicilor.

Manuscrisul ediții de la 1888 se află in Biblioteca Academiei Române.

Cel de-al treilea manuscris considerat original al Didahiilor lui Antim a servit ca bază pentru a treia ediție a acestora făcută in 1889 de episcopul Molehisedec al Romanului sub titlul DIDAHIILE MITROPOLITULUI UNGRO-VLAHIEI ANTIM IVIREANUL 1709-1716, FĂCUTE PENTRU TOATE DUMINICILE ÎNCEPÎND CU DUMINICA VAMEȘULUI ȘI A FARISEULUI PENTRU TOATE SĂRBĂTORILE ANUALE MARI ȘI MICI. PUBLICATE DUPĂ MANUSCRISUL ORIGINAL CU CHELTUIALA MINISTERULUI CULTELOR ȘI INSTRUCȚIUNII PUBLICE” ȘI CU O PREFAȚĂ DESPRE AUTENTICITATEA MAUSCRIPTULUI ORIGINAL ȘI DESPRE TALENTUL PREDICATORIAL AL MITROPOLITULUI ANTIM IVIREANUL.

Manuscrisul editat de Melchisedec a fost descoperit la un vânzător ambulant din București după cum se menționează in prefața cărții. Cu toate acestea, însă, deși sunt redate autografe așa-zis aparținând lui Antim in aceste manuscrise editate, totuși există îndoieli că respectivele manuscrise ar fi cele originale, dată fiind contradicția în termeni și ordinea cuvântărilor existentă in aceste manuscrise. Alte ediții ale didahiilor mai apar in 1895 editată de Dr. I. Cornoi, in 1911, sub îngrijirea lui Nicolae Iorga, iar in 1915 editată de Petre Haneș care au luat ca punct de plecare ediția de la 1888 cu mici modificări care țin de forma cuvintelor reproduse ca și in manuscrisul considerat original. După 1915, mai apar două ediții ale Didahiilor și anume la 1962 când Gabriel Strempel alcătuiește o ediție critică a Didahiilor în care autorul aduce la zi cercetările în legătură cu Antim Ivireanul infirmând ideea că mitropolitul ar fi avut mai multe manuscrise originale de predici cum și ideea că Antim, in predicile sale a avut ca model pe cele ale lui Ilie Miniat sau Hrisant Nottara, la 1972 apare pentru prima oară opera completă a lui Antim dată la tipar de Gabriel Strempel care pune la un loc Didahiile; Chipurile Vechiului și Noului Testament, Așezământul Mănăstirii Antim, Învățătură pentru Taina Pocăinții, Învățătura Bisericeacă, Capete de poruncă, prefețe, dedicații, postfețe.

Acestea sunt pe larg expuse atât tipăriturile lui Antim la care a lucrat fie el personal, fie numai îndrumându-și ucenicii, cât și operele compuse de el însuși având ca scop triumful definitiv al limbii române in Biserică, străduindu-se să realizeze primele traduceri a numeroase cărți de cult în românește, limba poporului pe care îl păstorea și de care n-a uitat niciodată că își are cultura sa proprie scrisă în limba sa proprie.

CAP. V. DIDAHIILE – EXPRESIE A GENIULUI

PREDICATORIAL AL LUI ANTIM

Scrierea lui Antim Ivireanul, cel mai îndelung studiată de critici, lingviști și teologi deopotrivă, dar și cea mai profundă din punctul de vedere al predicii și mesajului transmis, fiind în același timp și expresia scrisă a geniului lui Antim prin care se inaugurează un nou limbaj al predicii în țara noastră o constituie lucrarea numită DIDAHII. Apariția acestei opere a Didahiilor lui Antim îl recomandă pe mitropolit așa cum am văzut și in alte lucrări ale sale: prefețele, dedicațiile, cărțile tipărite de el sau operele sale personale (Chipurile Vechiului și Noului Testament; Așezământul Mănăstirii Antim; Învățătură pentru Taina Pocăinței; Învățătura Bisericească sau capete de poruncă) nu numai ca pe un desăvârșit învățat cunoscător al multor limbi străine, al scrierilor patristice și istorice ci și ca pe un pe deplin asimilat care se va fi adaptat perfect la limba și năzuințelor poporului de adopție. Antim ne apare, deci, ca un predicator de orară finețe în care folosind cu toate subtilitățile ei limba română, înfierează ca un adevărat părinte sufletesc păcatele poporului în egală măsură cu abuzurile care se făceau asupra păstoriților săi venind atât din partea turcilor al căror oponent s-a dovedit a fi întreaga viață cât și din partea așa numiților creștini care vin să acapareze turma încredințată lui Dumnezeu, asemenea lupilor îmbrăcați în piei de oaie. Dintre toți mitropoliții pe care i-a avut până atunci Biserica Țării Românești, Antim este primul care, criticând fără milă activitățile necinstite și birurile puse de boieri și domnie asupra poporului, reflectă starea economică și politică a țării, dependența, atât de dureros resimțită de el, de Poarta Otomană a cărei opresiune a plânge neîncetat in predicile sale Antim, după cum vedem într-una din Cazaniile sale la „Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu”. Dihaniile lui Antim, ca multe dintre aspectele vieții sale ne rămân în deocamdată într-un con de umbră în sensul că la fel ca și în cazul vieții autorului lor, s-au emis de către cercetători mai multe ipoteze asupra lor privind mai întâi, cum au arătat mai sus, existența manuscrisului original care a rămas, ca o ciudățenie, netipărit, probabil însă mitropolitul, cum presupun unii cercetători nu consideră că ar fi fost suficiente pentru a fi date la tipar, ci aștepta cu trecerea timpului să mai compună și altele ce mai apoi să fie imprimate la un loc toate, lucru împiedicat însă de moartea neașteptată a vrednicului ierarh. Un alt semn de întrebare asupra Didahiilor îl ridică și originea acestora pentru care s-a pledat ca fiind compilații, iar in unele puncte chiar traduceri având ca model pe Ilie Miniat, așa cum susține George Călinescu, părere emisă și de episcopul Melcisedec al Romanului, sau având ca model pe Hrisant Notara al Ierusalimului, cu care domnitorul Țării Românești Constantin Brâncoveanu avea bune relații, având așadar dese apariții în mediile culturale bucureștene, opinie emisă de Nicolae Iorga, care conform profesorului Dan Horia Mazilu, nu este valabilă din lipsa de argumente..

Totuși chestiunea originalității Didahiilor lui Antim Ivireanul și a prozei sale oratorice nu va respinge intru totul ideea unei oarecare influențe grecești regăsite și in predicile lui Ilie Miniatis de cercetători precum Melchisedec al Romanului, Dumitru Belu și Aurel Sasu care invocă anumite asemănări cu predica grecească.

Originalitatea predicilor lui Antim și a efortului său creator trebuie abordate și in termenii epocii în care el a trăit, când omul de litere nu disprețuia invenția care pentru el însemna aranjarea și înlănțuirea intr-un mod particular a fragmentelor pe care le compila din anumite izvoare așa cum, însă nu este cazul lui Antim, care deși se folosește de operele unor teologi și comentatori ai Vechiului și a Noului Testament cum sunt Sf. Atanasie Cel Mare, Sf. Dionisie Areopagitul; Sf. Grigorie Teologul; Sf. Efrem Sirul; Sf. Vasile Cel Mare, Teophilact, arhiepiscopul Bulgariei, Eusebiu de Cezareea, Sf. Ioan Damaschin si Sf. Ioan Gură de Aur, el nu-i compilează, și nici nu le împrumută ideile, ci numai le folosește scrierile pentru a-și argumenta propriile păreri, la fel cum face și cu scrierile unor vechi învățați pe care îi pomenește în fața unui public de multe ori ales, cult, cunoscător, probabil, poate intr-o mai mică sau mai mare măsură a scrierilor lui Anaxagoras; Aristotel; Democrit; Anaximandru, Socrate, Hesiod pe care la un moment dat Antim chiar îi contrazice.

Predica lui Antim nu este nici compilată, nici copiată, nici tradusă și cu atât mai puțin improvizată, ci este alcătuită după toate regulile omileticii ca rodul unei profunde meditații a ierarhului care aprofundează situația Țării Românești din toate punctele de vedere, transformând-o în predică, oferind astfel un izvor de informație asupra obicieiurilor datiniilor, moravurilor, a realităților morale și spirituale existente în țara la acea vreme.

Antim Ivireanul este considerat unul dintre precursorii predicii moderne în țara noastră tocmai prin originalitatea scrierilor sale făcând din fiecare apariție la amvonuna inedită, nepermițându-și să aducă în fața oamenilor aceeași predică de mai multe ori, iar în această privință, ca un argument logic avem patosul și înflăcărarea predicii lui Antim care nu ar fi fost aceleași in cazul unei predici susținute de mai multe ori, iar în Daniile, ca o imagine a predicii de excepție a lui Antim întâlnim cuvinte de învățătură diverse la același eveniment calendaristic cum este Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare căreia Antim i-a dedicat două cuvinte de învățătură în manuscrisele ce au servit ca bază pentru apariția didahiilor, sau duminica floriilor unde sunt nu mai puțin de cinci cuvinte de învățătură, fiecare diferit de celelalte.

Bineînțeles că la Mitropolie și înaintea lui Antim au existat ierarhi care au predicat, la fel și cazanii care s-au ținut, însă de cele mai multe ori în forma învechită, stereotipă deja și deloc conformă cu realitatea imediată a vremii, tipărite în vremea diaconului Coresi, ori a lui Matei Basarab sau a celui al cărui autor era Varlaam, mitropolitul Moldovei apărută la 1643.

Antim vine, însă, înlocuind acele vechi cazanii inactive acum care se țineau sporadic sub sfătuirea probabil a unei sfătuiri duhovnicești care va fi fost ținută în românește in rare cazuri de către slujitorii, cum ne spune și Antim, adesea neînvățați și necunoscători ai Scripturii sau ai scrierilor patristice, ori in grecește și slavonește de către ierarhi străini și predicator oficiali ale căror predici neînțelese de masele largi nu-și vor fi atins scopul.

In predica sa, cum vedem din conținutul Didahiilor, Antim, în primul rând renunță la vechea citire stereotipică a aceleiași cazanii la fiecare sărbătoare. El vine să depășească acest tradiționalist distructiv participând prin originalitate la ampla mișcare de semnalizare a vechii literaturi bisericești a așa zisei oratorii care își pierduse aproape definitiv esența specifică amvonului care avea odinioară scopul de a înflăcăra inimile ascultătorilor prin mesajul său. Cum reiese din comentariile unanime la Dihadiile lui Antim Ivireanul, predica românească pășește intr-o nouă eră a sa, sau mai bine zis, renaște într-un spirit legat în primul rând de ideea de unitate națională și spirituală, depășind cu mult barierele vechi ale predicii care se opreau stric la spațiul sacru. Antim vine acum să aducă în fața oamenilor predica vie, înflăcărată, legată de viața de toate zilele sub toate aspectele ei. Se poate spune pe bună dreptate, că Antim „autohtonizează” oratoria de amvon prin faptul că numai sunt folosite predici bune indiferent de timp și indiferent de loc, ci predici aflate în relații foarte strânse cu existența comunității bine precizate în viața căreia Antim aduce Biserica și toate normele morale specifice unui bun creștin ca niște lucruri firești, obișnuite, cotidiene. Un alt element are atrage atenția in cadrul predicii lui Antim și care face să transforme originalitatea ideilor lui Antim în cuvinte de învățătură perfect adaptate pentru auditoriul din vremea sa este modul de adresare afectuos, simplu, iubitor, asemenea unui părinte față de fii săi, constituind, atunci când este folosit de-a lungul predicii, o stimulare a atenției ascultătorilor pretinzând în același timp și o oarecare aplecare sufletească față de ceea ce se rostesc de la amvon, folosind expresii ca „iubiții mei”; „iubiții mei ascultători”; „blagosloviților creștini” ca și formule specifice adresării decente potolite, sugerând așezare, seninătate și moderație. La Antim, ca la orice alt mare predicator întâlnim toate genurile de predică: predica propriu-zisă; omilia; pareneza și panegiricul respectând regulile de a avea întotdeauna un început precedat de un moto care va avea sau nu legătură cu predica zilei respective sau care va servi ca și prilej de introducere mai departe a unui anume subiect, a unui cuprins în care punctele predicii sunt înlănțuite logic și care nu tratează probleme prea întinse tocmai pentru a nu obosi pe ascultător. Uneori predica este împărțită pe întrebări și răspunsuri tocmai pentru a se vedea că el nu se mulțumește numai cu a enumera sau a da răspunsuri simple, ci caută adâncul lucrurilor și faptelor despre care vorbește.

Predica ierarhului Antim, fără a pluti în generalități tratează chestiunile despre care vorbește, la subiect adresând întrebări directe asupra unui element din viața cotidiană: „Cine este acel drept în credință și îmbunătățit? Carele să fie postit și sufletește și trupește? Să se fi pocăit de păcatele lui? Să fie alergat cu umilință adevărată la milostivirea lui Dumnezeu și să ceară iertăciune? Cine este sluga cea credincioasă și cea dreaptă?”. Adesea în cuprinsul predicii, Antim folosește figuri de stil precum antiteza, metafora, contrastul, alegoria, comparația, inversiunea, litota, hiperbola, interogația, personificarea, perifraza, dialogul, iar în această privință avem exemplu lui Antim care își îndeamnă credincioșii ca ieșind din biserică să păstreze în inima învățăturile primite acolo și să le împărtășească și altora asemenea ariciului care după ce se satură cu strugurii căzuți din vie, se rostogolește prin ei luând în țepii de pe spate și pentru cei pe care îi are acasă. În sfârșit, încheierea predicii lui Antim prezintă concluzii firești, simple și apropiate de sufletul credincioșilor. Predicatorul revine la tonul pașnic, împăciuitor, de echilibru și dacă până atunci atacă păcatele oamenilor intr-un mod fățiș, acum încheie rugându-se pentru iertarea păcatelor noastre, și pentru întărirea în credință folosind de fiecare dată persoana I plural.

Observând fraza folosită de Antim când bogată, desfășurată pe larg, când alcătuită din propoziții scurte, rapide și sacadate ca pentru realizarea unui instantaneu folosite totuși cu artă exact atunci când este locul și timpul lor vizând un efect maxim, putem conchide că Antim are un desăvârșit talent de predicator prin faptul că dă textului o naturalețe deosebită și o frumusețe aparte prin decența și in același timp simplitatea expresiilor sale menite a fi pe placul și pe înțelesul tuturor ascultătorilor săi indiferent de nivelul social în care se aflau. Primează totuși în predica lui Antim nu această latură estetică, ci adevărul pe care îl predică și sensurile morale ale misiunii sale de conducător spiritual.

5.1. ANTIM IVIREANUL – CTITOR DE LIMBĂ

In prefața Operelor lui Antim, Gabriel Ștrempel observă că „din punct de vedere literar, predicile lui Antim depășesc tot ce s-a scris și tipărit în românește până la acea dată în expresivitate, vigoare și lirism, de aceea valoarea lor istorico-literară este cu totul deosebită.”

Pe bună dreptate s-a afirmat aceasta, căci activitatea lui Antim coincide cu începuturile limbii române scrise în care limba literară română înregistrează o ascensiune atât in folosirea în cadrul Bisericii cât și în evoluția ei, vădind influența exprimării vii a poporului, impresionând prin naturalețe, așa cum s-a spus mai înainte. Sub aspecte lexical, împrumuturile slavonești sunt înlocuite treptat cu cele neogrecești în opera lui Antim, fapt ce a facilitat pătrunderea în limba română a terminologiei științifice a epocii și a contribuit la modernizarea lexicului românesc. După părerea lui Ștefan Bîrsănescu în ISTORIA PEDAGOGIEI ROMÂNEȘTI Antim este cel ce a introdus termenul de didactică prin lucrarea din 1699 CARTE SAU LUMINĂ și a vorbit detaliat despre educație pe care o numește bună pedeapsă (Pifde filosofești – 1713). Chiar dacă în prefața Liturghierului său de la 1680, tipărit în limba slavă, având indicațiile tipiconale în românește, mitropolitul Teodosie observă că limba română este prea săracă atât pentru a reda cu adevărat frumusețea Sfintei Liturghii cu toate adevărurile ei dogmatice cât și pentru a se adapta ritmului muzicii bizantine, Antim arată totuși că a pune pe înțelesul întregului popor sfintele slujbe este unul din prerogativele pe care le are de îndeplinit in mod neîndoielnic un păstor trăitor în vremurile și împrejurările în care trăia el, astfel că izbutind să transpună pe românește aproape toate cărțile de slujbă arată nu doar că se poate totuși sluji și pe înțelesul românilor neștiutori de carte, ci mai mult, a scoate în evidență simplitatea și expresivitatea limbii române cu toate subtilitățile specifice pe care numai un bun cunoscător al ei le poate traduce și folosi. Făcând aceasta, Antim, deși, se erijează intr-un promotor al limbii liturgice românești, tocmai acesta fiind și cel mai înalt merit al ierarhului cărturar care ajunge nu numai să pună pe înțelesul oamenilor rugăciunile și laudele bisericești spre a-i feri de grele abateri de la normele ortodoxe, ba face din această limbă un instrument dintre cele mai eficiente în a mișca sufletul credincioșilor prin pătrunzătoarea limbă așa din care am moștenit și noi, urmașii săi, o mică parte în ceea ce numim „Didahiile lui Antim Ivireanul” care cu al său stil firesc de a predica arată cât de frumoasă este limba română auzită spre slava lui Dumnezeu.

5.2. ANTIM IVIREANUL – CTITOR DE BISERICĂ

Personalitate polivalentă, mitropolitul cărturar Antim Ivireanul, odată ajuns pe pământ românesc, primit cu căldură aici cu atât mai mult datorită multiplelor sale talente, va căuta sa-și însușească pe cât posibil atât limba, obiceiurile și cultura poporului român, cât și năzuințele acestuia și de a face din el un neam cu adevărat cinstitor de Dumnezeu. Această râvnă a mitropolitului, cum am văzut până acum s-a manifestat, aducând roade deosebite în privința tipăriturilor pe care vreme îndelungată le-a pus la dispoziția credincioșilor și in limba română iar apoi în privința înflăcăratei sale predici care va fi servit ca pază pentru tânăra limbă literară care era abia în curs de formare.

Cu toate acestea, însă, activitatea pastorală a lui Antim Ivireanul nu se termină aici, ci trece mai departe și anume în domeniul artelor cum ar fi miniatura (cu care își înfrumusețează tipăriturile și manuscrisele ca de pildă Chipurile Vechiului și Noului Testament sau Așezământul Mănăstirii tuturor Sfinților ori frontispiciile și chenarele pe care le întâlnim în lucrările sale încadrând sau străjuind pagini de titlu sau noi capitole), sculptura, broderia, pictura (înclinația a mitropolitului despre care însă nu avem date concrete, ci numai tradiții păstrate de-a lungul timpului în rândul călugărilor) dar și arhitectura, ori în această privință avem drept cel mai elocvent exemplu Mănăstirea Tuturor Sfinților care astăzi este cunoscută și ca Mănăstirea Antim.

Biserica mare a mănăstirii a fost zidită de către Antim intre anii 1713-1715 în locul unei vechi bisericuțe de lemn, ctitoria lui Staicu Paharnicul Merișanul în mahalaua numită în acea vreme a popei Ivașcu.

In așezământul său pentru această ctitorie, Antim ne spune cum în ziua de cinci februarie a avut o viziune in care i se arăta locul în care va ridica mănăstirea pe care o cunoaștem astăzi sub numele ctitorului ei zidit in totalitate după planurile acestuia, plan care este in ton cu toate ctitoriile brâncovenești. Planul bisericii este de treflă respectând normele tradiționale bizantine. Este alcătuită din altar, naos și pronaos însoțite de un pridvor mare sprijinit pe douăsprezece coloane de piatră sculptate cu același tip de motive întâlnite la toate bisericile din acea vreme respectând întru totul tipul numit brâncovenesc, având o ușoară influență a barocului italian, depășind în frumusețe tot ce s-a făcut până la acea vreme în Tara Românească.

Intrarea din pridvor se face în pronaos printr-o ușă de lemn sculptat încadrată de un portal de piatră masivă sculptată, conform tradiției, la fel ca și ușa, de către Antim. Pisania în greacă ne arată că biserica s-a terminat de zidit in zilele domnitorului Ștefan Cantacuzino de către mitropolitul Ungro – Vlahiei Antim Ivireanul in anul 1715, având hramul tuturor Sfinților.

Pronaosul, formând din cele patru ziduri ale sale și linia celor patru coloane prin care se face intrarea în naos, un patrulater regulat, sprijinind turla a cărei greutate se susține de cele patru arcuri de cărămidă care la rândul lor se descarcă pe zidurile și coloanele pronaosului. Naosul este reprezentat de cele patru coloane de piatră prin care se face trecerea din pronaos, are două ziduri exterioare care se unduiesc în afară formând două abside sau „sânii bisericii, ziduri care revin în interior la intrarea în altar oprindu-se pe aceeași linie din care au plecat. Părțile arcuite în exterior se înalță până deasupra ferestrelor când încep a se aduna spre interior sub forma jumătății de calotă care întâlnindu-se formează două arcuri puternice care, alături de două arcuri transversale formează așa numiții pandantivi care, dând forma unui pătrat la exterior, vor servi ca „pat” al turlei pantocratorului.

Altarul bisericii constituie a treia parte a edificiului și este alcătuită din doi pereți exteriori care se înalță adunându-se in partea superioară sub forma unei bolți, iar spre răsărit prezintă o calotă foarte puțin adâncită dând, alături de zveltețea, întregului edificiu un deosebit aer de eleganță a stilului,. Biserica mănăstirii Antim, pe lângă frumusețea și proporțiile perfect realizate ale arhitecturii se remarcă și prin sculpturile din piatră care ne întâmpină încă de la intrarea în biserică, atunci când întâlnim cele 12 coloane de piatră sculptată care sprijină partea superioară a pridvorului, aceste coloane având baza pătrată cu trei fețe sculptate în exterior reprezentând o floare schilozată, iar cea de-a treia față a postamentului coloanelor , cea din interior prezintă o floare cu două tipuri ce ies dintr-un ghiveci.

Cele patru fețe ale bazei se întâlnesc în partea de sus unindu-se in patru planuri înclinate care vor servi ca suport pentru fusul coloanei care este simplu, terminându-se în capitele împodobite cu ornamente vegetale imitând cununa copacilor. La fel se prezintă și cele patru coloane care fac intrarea în naos cu deosebirea că sunt mai groase, iar floriile de pe fețele postamentelor sunt diferite față de cele de la intrarea in pridvor. Tot ca si elemente de structură amintim si cadrele ferestrelor care aduc cu cel al ușii care însă este ceva mai complex prezentând sculpturi în relief. Cadrul ușii înfățișează două laturi verticale si două orizontale împodobite cu sculpturi înălțându-se dintr-un panou de formă dreptunghiulară la capătul de jos al fiecărei laturi.

Partea de sus a cadrului ușii ne prezintă pisania bisericii sculptată in relief cu litere ornamentale și dând impresia unui acoperiș protector al întregii imagini prin aceea că iese in exterior față de cadrul deja stabilit și este lucrat mai in relief decât cealaltă parte. In mijlocul cadrul, deasupra ușii apare sculptat într-un medalion un melc și oastea de-o parte și de alta cărora se ridică două frunze stilizate legate in partea de jos printr-un inel.

Această imagine va constitui mai târziu o mongramă a mitropolitului Antim care o va interpreta asemenea călugărului care trebuie să vegheze veșnic. De-a lungul cercetării vom observa că elementele zoomorfice apar și in alte locuri cum ar fi baza turlei Pantocratorului unde sub cele patru arcuri ale ei apar simbolurile Evangheliștilor sculptate în piatră, leul și vulturul în colțurile de deasupra cafasului sau un grifon si o pajură în pronaos. Aceste motive se mai găsesc și la Biserica Colței din București; Biserica Mănăstirii Sinaia, și la Biserica Mănăstirea din Rîmnicu Sărat fiind caracteristice domniei lui Șerban Cantacuzino. Alte elemente sculptate in piatră găsim împodobind proscomidiarul , diaconiconul și baptisteriul, în latura de nord a pronaosului în unghiul format cu peretele naosului, amintim de vechiul „ciborium” al Bisericii primare și servea ca suport pentru cristelniță având o scobitură anume pentru evacuarea apei intr-un puț din exteriorul lăcașului făcut in acest sens.

Alte sculpturi in piatră găsim la exteriorul bisericii unde sunt la anumite distanțe înfățișate rozete din piatră sculptate având marginea alcătuită dintr-o tulpină vegetală asemănătoare ca stil cu cele de la coloanele Pridvorului. Aceste rozete sunt încadrate intr-un contur reprezentat de un inel mai mic din care se desfac opt tulpini cu frunze prin care se leagă cele două inele între ele. Sculptura în lemn se întâlnește in primul rând la nivelul ușilor de la intrare atribuite prin tradiție lui Antim. Aceste uși in două canate, încadrate cu rama din motive florale, prezintă in ansamblu elemente vegetale și elemente zoomorfice „capete de șerpi”. Fiecare dintre cele două panouri are in centru o floare a soarelui in jurul căreia evoluează întregul ansamblu de imagini. Pictura bisericii, conform testamentului mitropolitului, cum este considerat așezământul mănăstirii a fost executată de Preda Zugravul pe care îl întâlnim in mai multe de ctitoriile brâncovenești ale vremii cum ar fi: mănăstirea Hurezi, Bolnița Mănăstirii Hurezi, Biserica Mare a Mănăstirii Cozia. Din nefericire pictura originală a bisericii mănăstirii Antim, astăzi numai există deoarece in urma unei intervenții făcute între anii 1860-1863 intr-o primă fază, pictorul Petre Alessandrescu a acoperit lucrarea meșterului Preda, lipsindu-ne astfel de importante date privind pictura brâncovenească in general și pictura propriu-zisă a mănăstirii Tuturor Sfinților, la fel cum s-a întâmplat și cu vechea tîmplă de piatră care a fost înlăturată și inlocuită cu actuala care a fost pusă tot la 1860. pictura de la 1680, neținând seama de regulile iconografice sau de arhitectura bisericii, a adus imagini necorespunzătoare cu spațiile în care s-au zugrăvit. În altar, pe boltă este zugrăvită Maica Domnului cu pruncul în brațe având în lateral pe David si Solomon, în registrele interioare sunt zugrăvite imagini care nu corespund cu erminia în afara uneia singure „Jerfa lui Abel”, celelalte: „Adam și Eva in Rai” ispitiți de șarpe să guste din fructul oprit se zugrăvește numai in pridvor; Deisis (Mântuitorul tronând alături de Fecioara Maria și Ioan Botezătorul) se găsește de regulă în naos. În altar se mai găsește pictată la proscomidie imaginea lui Hristos în potir, iar pe pereți în registrul ultim, patru ierarhi. Naosul încearcă revenirea la vechea erminie a zugravilor și la vechea tehnică a picturii in frescă, fiind realizată în 1950 de pictorul Costin Petrescu în urma rezidirii acestei turle. Rostul picturii făcute de același zugrav la 1860 – 1863 prezintă din nou o distribuție arbitrară a imaginilor.

In latura de nord, pe panoul de sus reprezintă pictura in forma Îngerul vestind prorocului Zaharia nașterea Sfîntului Ioan Botezătorul iar dedesubt punerea în mormânt a Mântuitorului.

Pe zidul dinspre Est, deasupra coloanelor este imaginea Jertfei lui Avraam alături de Intrarea in Ierusalim. Zidul de vest a fost spart pentru a se monta in 1861 acea fereastră rotundă cu care biserica e cunoscută azi. Pe peretele ușii de la intrare , in partea de sud apare chipul lui Neagoe Vodă Basarab, iar in Nord, față de ușa de intrare apare imaginea lui Antim Ivireanul. Pictura pridvorului a fost refăcută in 1950 de Costin Petrescu . Mânăstirea Antim mai are pe lângă biserica mare o incintă alcătuită dintr-un corp de chilii și un paraclis care a fost terminat după moartea lui Antim de un vistiernic pe nume Matei Russet, paraclis care la 1860 va fi repictat de pictorul Gheorghe Tăttărescu după ce l-a 1812 ep. Iosif al Argeșului îl va fi mărit dându-i forma care se va menține și după reparațiile la zidării din 1950 și in care se află și astăzi. In latura de miază-zi, in rând cu chiliile se află intrarea in paraclis însoțită de 2 coloane cu baze și capiteluri sculptate pe care se reazemă capetele unui polilob alcătuit din patru bucăți arcuite în sensuri diferite. Ușorii sunt de piatră sculptată legați in partea de sus prin pragul transversal format dintr-o piatră simplă care ar fi servit odinioară ca destinație a unei inscripții.

Deasupra acestei pietre iese in relief la fel ca la biserica mare o friză care dă un caracter deosebit intrării in paraclis. Se întâlnesc foarte des motive vegetale cum sunt: frunza de stejar și petala florii de lalea întoarsă amintind stilul clasic grecesc. În incintă mai sunt alte 3 intrări asemănătoare care dau în chiliile mănăstirii. Cadrele ferestrelor paraclisului, tot din piatră sculptată înfățișează două tulpini de plante cu frunze și flori pornind de jos, evoluând, urcă unindu-se in latura de sus. Golurile lăsate de tulpinile care șerpuiesc sunt umplute cu frunze și flori stilizate. Din rândurile de mai sus se desprinde activitatea mitropolitului Antim in arhitectură, miniatură, sculptură care il definesc alături de cealaltă preocupare a sa, arta tiparului, ca pe un om cu alese înclinații artistice, veșnic preocupat de propășirea culturală a țării sale. Alte ctitorii proprii mitropolitul Antim nu a mai avut, dar sub o cârmuire a lui ca episcop al eparhiei Rîmnicului noul Severin, sau restaurat, zidit și repictat câteva lăcașuri de mare însemnătate la care cu siguranță și-a lăsat amprenta și cuvântul său in materie de artă picturală și arhitectonică asa cum este cazul mănăstirii Cozia a cărei pisanie de la intrare il arată pe Antim ca ostenitor in timpul restaurării din 1706, 1707, lucrare executată cu cheltuiala paharnicului Șerban Cantacuzino și sub îndrumarea prea sfințitului Anti Ivireanul. Se pare că și mănăstirea „SURPATELE” Antim a îngrijit-o refăcând-o din temelie conform unora dintre cercetători, informație care insă nu este in conformitate cu pisania mănăstirii care il arată aici ca ostenitor pe Arhimandritul Ioan, Starețul Mănăstirii Hurez care a stărețit până in 1722. Chipul acestui ierarh se găsește pictat si in biserica Mănăstirii Govora a cărei pictură se săvârșește in zilele păstoriei sale ca episcop al Rîmnicului.

Se pare că Antim, conform tradiției este ctitorul și chiar pictorul paraclisului episcopal de la Rîmnic, informație neverosimilă insă, dacă luăm in considerație pisania acestuia care ne spune că s-a zidit în zilele Prea Sfințitului Grigorie al Rîmnicului … leat 7259 (1751) iar o inscripție pe peretele de apus al capelei arată că zugrăveala ei s-a terminat la 22 august 1754, in timp de altă inscripție dă numele zugravului Grigorie alături de anul 1753. Cu toate acestea tradiția susține ideea că Antim ar fi fost ctitorul si zugravul acestui paraclis episcopal, ideea ce

nu poate fi susținută însă decât dacă admitem că pe locul respectivului edificiu, ar mai fi existat un altul a cărui pictură s-o fi realizat Antim si care s-a înlăturat cu timpul spre a face loc celui actual zidit, cum am spus la 1650.

CAP.VI. ANTIM IVIREANUL PATRIOT SI OM POLITIC

In vremea in care Antim a trăit și s-a ostenit in slujba poporului și a Bisericii Românești, Țara Românească era înconjurată de patru mari puteri a căror credință și formația social politică agrava situația Valahiei.

Aceste mari puteri erau: Imperiul Otoman de care depindea din punct de vedere politic țara noastră; Austria, Rusia și Polonia ale căror interese de multe ori se ciocneau asupra țării noastre și față de care prin diplomație, domnitorul Constantin Brâncoveanu a căutat să obțină ajutor militar cum a fost cazul când Rusia lui Petru cel Mare întreține anumite legături secrete la nivel diplomatic cu țara românească , asigurându-se domnitorului român apărarea militară și chiar independența, iar in cazul abdicării chiar azil pe teritoriul Rusiei, in schimbul informațiilor și sprijinului economic și armat în cazul unui război. In această situație, atitudinea mitropolitului era in favoarea alianței cu Rusia mergând până la ai îndemna pe boierii din divanul țării să se unească cu rușii trecând astfel peste politica prudentă a lui Brâncoveanu care a căutat să aibă o atitudine prudentă față de turci cărora continua să le fie supus in ciuda cooperării secrete pe care o avea cu Rusia. Trăit in orientul ortodox, Antim cunoștea bine situația nefericită a tuturor creștinilor aflați sub stăpânirea otomană, de aceea o poziție a sa față de stăpânirea necreștină se manifesta cu atât mai tare după ce la 15 august 1714 cade sub pedeapsa capitală însușiși domnitorul Constantin Brâncoveanul împreună cu cei patru fii ai săi. Situația politică a Țării românești se agravează mai mult in 1716 când și urmașul la tron a lui Brâncoveanu, Ștefan Cantacuzino este mazilit la 21 ianuarie și ucis după ce vreme de doi ani căutase să ducă o politică în multe privințe asemănătoare cu cea a înaintașului său, referindu-ne aici la legătura cu rușii si cu austriecii, iar in plan intern oferind Bisericii anumite privilegii cum ar fi scutirea de dări a preoților. Înlăturarea din tron a domnului Ștefan Cantacuzino aduce la conducere pe fanarioți, plecate slugi ale sultanului și instrumente creștine a intereselor și lăcomiei turcești, care il vor face pe mitropolit să conștientizeze cât de departe era visul său de a-si vedea țara de adopție si biserica pe care a condus-o atâția ani libere de sub orice fel de jug.

Primul domn fanariot Nicolae Mavrocordat, potrivnic rușilor, va dizolva vechiul divan, iar boierii vor fi înlocuiți cu cei care l-au însoțit de la Constantinopol. NU așa însă stau lucrurile cu mitropolitul car rămâne în scaun in continuare deși intre el si noul domn existau opinii diferite privind trebuirile externe ale țării. Situația tot mai dificilă se face mai întâi simțită în țară prin faptul că dările pe care oamenii erau obligați să le facă la stat crez, iar mulți dintre ei caută să se retragă in Transilvania sau să-i ia calea pribegiei. In acest timp, preocuparea mitropolitului Antim rămâne in continuare aceea de a-și vedea țara eliberată de cotropitori cu a lor jug care acum apăsa de două ori mai tare asupra oamenilor, context in care Antim, profitând de o perioadă de armistițiu intre ruși si turci, se întelege cu puținii boieri care mai erau în țară și cu cei care erau in Transilvania, să încheie o alianță cu austriecii pentru al îndepărta pe domn și a elibera țara de sub dominație otomană. Astfel că in 1716, Antim ii adună in jurul său pe cei ce reprezentau interesele mulțimii cerând ajutor din partea austriecilor in al îndepărta pe Mavrocordat. Războiul ruso-austro-turc se terminase cu victoria austriecilor la 5 august 1716, armata română –primește ordin să nu se opune austriecilor când vor intra în țară, iar la patru septembrie 1716 se răspândește vestea lipsită de temei ca armata austriacă se apropie de București făcându-l pe Mavrocordat să plece îndreptându-se către cetatea Giurgiu, cerându-i și lui Antim să-l urmeze după ce acesta nefiind in București la răspândirea zvonului, e înștiințat de cele ce se petrece in oraș. Venind pe drumul spre București din vizita pe care o făcuse in eparhie, in județul Vlașca, Antim îl întâlnește pe domn căruia îi refuză cererea de a-l însoți la Giurgiu motivând lipsa unei autorități care in lipsa domnului putea prelua conducerea țării.

Aceasta atitudine il face pe Mavrocordat să-și întărească convingerea că Antim ii este potrivnic si să se răzbune la întoarcere mai întâi pe Pătrașcu Brezoianu, vornicul care in timpul fugii la Giurgiu a lui Mavrocordat a preluat, se pare numit chiar de Antim conducerea țării, iar mai apoi pe însuși Antim care nu voise altceva decât să rezolve problemele legate de spiritualitatea si identitatea națională a poporului nostru. Din porunca lui Nicolae Mavrocordat, Antim este adus la curte unde, abuzat fizic de către soldați și închis sub pază, este constrâns să-și dea demisia din scaunul de mitropolit care va fi ulterior ocupat de fostul duhovnic a lui Brâncoveanu, vechiul oponent a lui Antim Mitrofan de la Nissa . Intre timp, fără a se opri aici, Mavrocordat intervine și la Patriarhia ecumenică une obține caterisirea lui Antim din partea patriarhului ecumenic Eremia al III-lea care îl acuză, pe baza spuselor domnitorului fanariot de vrăjitorie și crimă emițând in acest sens gramatta care hotăra caterisirea și chiar excomunicarea lui Antim, care, alungat din sânul monahal iși primea vechiul nume mironesc de Andrei, iar odată cu aceasta și sentința dată de Înalta Poartă: închisoarea pe viață in mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Pentru a preântâmpina o eventuală revoltă a oamenilor care erau lipsiți de mitropolitul lor, Antim este urcat și pornit spre exil in miez de noapte sub paza soldaților care, ajungând la Galipoli, aproape de râul Dulcia care trece prin Adrianopol, cum ne spune Anton Maria del Chiaro , dau curs planului întocmit de Mavrocordat și sub conducerea mehmedarului Iordace Colfescu il ucid pe vrednicul ierarh Iviran si aruncă rămășițele in râul afluent al Mariței încheindu-se astfel o pagină deosebită din istoria poporului român si a culturii sale in luna septembrie 1716. Reabilitarea acestui vrednic ierarh al bisericii române s-a săvârșit in anul 1966 când se ridică acuzațiile aduse asupra lui revocându-i-se actul de catorisire, acest act venind după demersurile începute de biserica ortodoxă română in 1916 când s-a propus canonizarea lui Antim Ivireanul.

Canonizarea acestui martir al poporului nostru s-a făcut la data de 20 iunie 1992 de către Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

CONCLUZII

Așa cum am văzut de-a lungul întregii sale vieți , mitropolitul cărturar Antim Ivireanul a fost nu numai un simplu ierarh, ci un neobosit părinte duhovnicesc veșnic preocupat de mântuirea turmei încredințată lui de Dumnezeu pe care dorea să o vadă, lucru pe care de altfel l-a împlinit, ajunsă la cunoașterea cuvântului lui Dumnezeu pe limba sa pe care până la sfârșitul vieții sale, Antim reușește să o introducă in biserică in ciuda celor două curente: slav care încă se mai păstra in anumite medii între care și în Biserică și cel grecesc care apărea din ce în ce mai des și căruia din anumite obligații politice trebuia să-i facă față și Biserica unde cel mai mult aveau de suferit credincioșii. Astfel că greutăților întâmpinate în traducerea cărților de mitropolitul Teodosie le va face față cu bine Antim mitropolitul bun cunoscător atât al limbii slave cât și a celei grecești.

Antim avea o cultură vastă pentru vremea sa și avea convingerea că poporul dorește să aducă în Biserică serviciul divin săvârșit pe limba sa ,motiv pentur care va fi scos de sub teascurile tipografiei sale Psaltirea (1694); Evanghelia (1697), Ceaslovul slavo-român unde se găsesc și in românește anumite părți care trebuie cântate, arătând deci ca lb. română este adecvată și câtărilor psaltice, Acatistul Maicii Domnului în același an.

Acțiunea de naționalizare a serviciului divin, Antim o continuă și după numirea sa ca episcop tipărind în românește multe din cărțile de cult cum sunt: Moliftelnicul care va fi editat si in 1706 la Rîmnic si in 1713 la Tîrgoviște, Octoih (1712), Liturghia care apare in 1713 pt. prima dată tpărită in românește, Ceaslovul , Catavasierul. Ceea ce este de remarcat este că unele din cărțile tipărite de Antim au o limbă care până in zilele noastre este aproape neschimbată, cum este cazul Liturghierului din 1713. Ceea ce face ca limba română a lui Antim să devină baza limbii literare române de mai târziu este traducerea făcută din alte limbi, traducere care însă păstrează caracterele românești respectând naturalețea ei așa cum mai târziu o vom întâlni la scriitorii clasici români cum este cazul lui Ion Creangă. Se va renunța deci la traducerile nefirești, construcțiile rigide sau termeni împrumutați din slavă sau greacă si se va pleda, cum am spus, pentru exprimarea firească, naturală pe înțelesul întregului popor, iar Antim este primul care face acest pas transformând limba română in limba liturgică și in limba literară care în cele din urmă o va înlocui pe cea slavă și pe cea greacă in Biserică.

Tot Antim este primul dintre ierarhii români care, urcându-se la amvon în zilele de sărbătoare rupe tradiția aceleiași cazanii sau cuvântări stereotipe, învechite, încercare de naționalizare a cultului făcută din vremea diaconului Coresi ori din vremea lui Matei Basarab și ține o predică plină de patos, construită după normele catehezei patristice si adaptată la nevoile poporului de acum, grăind de la suflet la suflet credincioșilor săi cu care împreună plângea suferințele pricinuite de turci sau sfătuia atât credincioșii de rând cât și pe cei cu rang înalt asupra unor chestiuni duhovnicești cum sunt taina spovedaniei, oprirea de la cele rele ca vorbele fără rost, patimile..

Valoarea stilului si mai ales in legătura lor directă cu societatea si cultura timpului in care erau ținute de mitropolit, iar meritul cel mare al lor este acela de a face din limba română o limbă literară vrednică de a exprima cu adevărat căldura sufletului.

Este unanim recunoscut astăzi că Antim si-a desfășurat activitatea pe mai multe planuri și anume: tipografia, miniatura sculptura, predica arhitectura sau pictura dacă e să ne luăm după tradiția conform căreia el ar fi zugravul paraclisului episcopal de la Rîmnic (probabil unul existent în vremea sa) ori a icoanei care se află in altarul bisericii mănăstirii ctitorite de el înfățișând pe Sf. Nicolae; Sf. Alexie; Sf. Antim al Nicomidiei și Sf. Muceniță Agata. Toate aceste mari talente puse alături de dorința sa de a-și vedea țara de adopție eliberată de sub jugul necreștin care o stăpânea și de dorințele de dominație străine fac din Antim Ivireanul nu numai un patriot desăvârșit dar și un cărturar de tip renascentist care își va fi pus toată puterea de muncă în slujba năzuințelor românilor pe care ii păstorea.

Ca si inițiator al unei ample mișcări de emancipare religioasă a românilor, Antim va rămâne in cultura noastră un important punct de reper când va veni vorba in primul rând de evoluția limbii române, iar mai apoi de evoluția predicii in Biserica Ortodoxă Română, conferindu-i totodată și calitatea de factor activ in evoluția Bisericii Române și a poporului nostru înscriindu-se cu succes in gloria marilor personalități reprezentative ale secolelor XVII-XVIII în țara noastră.

BIBLIOGRAFIE

A. IZVOARE

1) Biblia sau Sfînta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfîntului Sinod. Tipărită cu

binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române. Ed. IBMBOR. București, 2001.

2) Ivireanul, Antim Opere, ediție îngrijită și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, ed. Minerva, București, 1972

3) Ivireanul, Antim Opere, ediție îngrijită de Gabriel Ștrempel ed. Minerva București, 1997

4) Ivireanul Antim Didahii…

B. CĂRȚI

Djindjihasvilly, Fanny „Antim Ivireanul Cărturar umanist”

Brătianu, Ghe. I „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană”

Columbeanu, Sergiu; Radu, Valentin „Constantin Brâncoveanu și epoca sa.

Constantin, Șerban „Constantin Brâncoveanu”

Cartojan, Nicolae „Istoria literaturii române vechi”

Corbuleț, Teodor „Antim Ivireanul”

Albala, Radu „Antim Ivireanul și vremea sa”

Duțu, Alexandru „Sinteză și originalitate in cultura română”

Iorga, Nicolae „Istoria literaturii românești” ed. a II –a București 1930

Puscariu, Sextil „Istoria literaturii române. Epoca veche”

Odobesc, Alexandru „Cîteva ore la Snagov”

Șerbănescu, Nicolae „Istoria mănăstirii Snagov” Institutul de istorie natională din București. Bucuresti, 1944

Bianu, Ioan; Simionescu, Dan „Bibliografia româneasscă veche” tomul IV. Adăugiri și indereptări. Atelierele grafice Socec & Co. Scoietatea anonimă română București 1944

„Bibliografia Românească veche” elaborată de colectivul bibliografic al Institutului de memorie culturală (CIMEC)ed. DAIM PN. SRL. Tîrgoviște 2004

Bianu, Ioan, Caracaș, R. „Catalogul manuscriptelor românești” vol II. Biblioteca Academiei Române București 1913

Mazilu, Dan Horia „Proza oratorică in .literatura română veche” partea a doua (Renașterea, Barocul) ed. Minerva București 1987

Călinescu, George „Istoria literaturii române de la origini până in prezent ed. a II –a revăzută si adăugită ed. Minerva București 1982

C. STUDII SI ARTICOLE

Biserica Ortodoxă Română nr. 8-9 august –septembrie 1956

Biserica Ortodoxă Română nr. 7-10 iulie –octombrie 1959

Biserica Ortodoxă Română nr. 12, decembrie, 1958

Biserica Ortodoxă Română nr. 4-10 septembrie – octombrie 1978

Biserica Ortodoxă Română nr. 3-4 martie – aprilie 1976

Biserica Ortodoxă Română nr. 9-10 septembrie – octombrie 1966