Viata Sfantului Impărat Constantin Cel Mare Reflectata In Scrierile Sfintilor Parinti
TEZĂ DE LICENȚĂ
Viața Sfântului Împărat Constantin cel Mare reflectată în scrierile Sfinților Părinți
Planul lucrării
Introducere
Viața Sfântului Constantin cel Mare reflectată în opera lui Eusebiu de Cezareea
Familia
Nașterea, copilăria și educația primită în familie
Primele succese militare
Domnia Sfântului Împărat Constantin. Eusebiu de Cezareea, Atanasie cel Mare, Teodoret de Cir și Casiodor consemnează fapte memorabile
Numirea ca împărat a lui Constantin și războaiele cu Licinius
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și rezistența creștinilor împotriva dușmanilor
Edictul de la Milan ( 313
Sinodul I Ecumenic ( 325 ) – apărătorii dreptei credințe
Episcopul Alexandru – primul adversar al lui Arie
Sf. Constantin cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare și Sf. Nicolae – luptători împotriva arianismului
Osie de Cordoba – sfătuitor și ajutor de seamă al lui Constantin
Botezul și moartea Sfântului Împărat Constantin – acuzații și controverse
Urmașii Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Regimul Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Reformele administrative
Reformele militare
Reformele economice
Construcțiile ridicate de către Constantin cel Mare și importanța lor
Importanța religioasă a Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Împăratul Constantin „cel Mare ” și „întocmai cu apostolii”(isapostolos)
Sf. Constantin cel Mare în evlavia creștinilor
Moaștele Sfântului Împărat
Anul omagial al Sf. Împărați Constantin și Elena
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena sunt considerați de Biserica Ortodoxă „Sfinți și întocmai cu Apostolii” și sub această titulatură sunt și cinstiți în viața liturgică a Bisericii. Creștinismul ortodox are motive bine întemeiate pentru care le acordă acestora o astfel de cinstire, făcând o comparație între activitatea Sfinților Apostoli care au propovăduit cuvântul Evangheliei pe toată suprafața pământului și au întemeiat comunități creștine, și activitatea Împăratului atât de intensă prin intermediul căreia a scos Biserica Creștină din catacombe, redându-i totodată libertatea de exprimare.
Constantin cel Mare este cu atât mai meritos pentru cisntirea ce i se oferă datorită faptului că și-a desfășurat această activitate într-o perioadă foarte grea, când persecuțiile creștinilor erau în floare și când legea nu era deloc de partea lui din cauza lui Dioclețian care reglementase ca în anumite situații să nici nu mai existe numele de creștini. În această grea perioadă providența divină se pogoară peste Împăratul Constantin care reușește să oprească vărsarea de sânge creștin și oferă religiei creștine statutul de ”religio licita” așa cum era de drept.
Nu toți istoricii sunt de aceeași părere cu Biserica Creștină din păcate, lucru care este foarte bine cunoscut. Pentru unii dintre aceștia Constantin este mister, pentru unii este un criminal, iar pentru alții constituie un adevărat fapt supranatural care a rămas în istorie pentru ceva lăudabil.
Noi creștinii ortodocși ne arătăm evlavia pe care o avem față de cei doi datorită faptului că ei : „au fost mărturisitori ai lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor. De asemenea, îi cinstim ca fiind susținători și ajutători ai Bisericii. Nu numai că după ce au eliberat pe episcopi și preoți din închisoare, ci i-au și chemat să ajute la formarea și educarea unei societăți noi creștine. De aceea, episcopii și preoții erau încurajați să propăvăduiască eliberarea sclavilor din robie; Sfinții Împărați au dăruit unele imobile publice împărătești numite basilica care erau folosite pentru judecata publică sau pentru a anunța hotărârile imperiale. Au oferit astfel de basilici creștinilor pentru că multe biserici au fost dărâmate de împărații prigonitori romani și ca o compensație pentru bisericile pierdute au fost oferite aceste locașuri imperiale publice pentru a servi ca biserici”.
Principalele surse care relatează evenimentele petrecute în epoca constantină, cât și viața acestuia sunt operele lui Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea. Cea mai importantă rămâne „Viața lui Constantin” a lui Eusebiu de Cezareea, opera lui Lactanțiu fiind destul de sumară.
Vom începe totuși cu opera lui Lactanțiu „De mortibus perssecutorum” sau „Moartea persecutorilor” despre care putem afirma că este destul de neobișnuită nefiind nici o carte de istorie, nici de teologie și nici măcar de filosofie, se tratează în cuprinsul ei totuși despre cum lucrează Dumnezeu de-a lungul istoriei.
Această operă nu este una de lepădat în cadrul studiului creștinismului vechi ori al Antichității târzii chiar dacă în lumea academică Lactanțiu nu a făcut obiectul prea multor sinteze.
Lactanțiu a fost un învățat latin contemporan cu Împăratul Constantin cel Mare. Pe numele său Luciu Ceciliu Fermiun, Lactanțiu a fost un creștin adevărat, având funcția de retor la Nicomidia, Izmirul de astăzi. Se presupune că aici îl și cunoaște pe Constantin care îi încredințează în grijă și spre învățătură pe fiul său Crisp. Prin principala sa operă Lactanțiu subliniază o importantă idee generală caracterizându-i pe romanii care nu au iubit creștinismul și asemănându-i cu niște monștri, moartea lor în opinia lui Lactanțiu fiind o pedeapsă și un semn al mâniei lui Dumnezeu.
Să revenim dar la cea mai importantă operă care îl caracterizează pe Constantin și faptele pe care le-a făcut acestă lucrare ce o vom utiliza intens în cele ce urmează să fie expuse. Aceasta este ”Viața lui Constantin” a lui Eusebiu de Cezareea sau pe numele său real Eusebiu Pamfil (260-339) care a fost episcop în Cezareea Palastinei și care l-a cunoscut foarte bine pe personajul principal al operei noastre, fiind contemporan cu el.
Eusebiu este considerat tatăl istoriei bisericești fiind și primul scriitor de acest gen și mai mult este întemeietorul teologiei politice. Exprimându-și părerea despre imperiu acesta îl numește și îl consideră doar o „reflectare pământească” a împărației lui Dumnezeu cel Atotputernic, în timp ce împăratul se află între Dumnezeu și oameni, adică era prefigurarea lui Dumnezeu pe pământ.
Eusebiu nu a dorit să scrie despre el foarte mult așa încât nu avem foarte multe informații, însă prin prisma operelor sale ne putem da seama că era un om cult al vremii sale și avea un simț foarte dezvoltat pentru detalii. Avea o mare putere de manipulare asupra celor din jur și în orice moment era pregătit să întoarcă orice decizie în favoarea sa, chiar dacă trebuia să întoarcă lucrurile la 180 de grade.Munca pe care a depus-o pentru realizarea scrierilor sale a fost una demnă de apreciat mai ales datorită faptului că a reușit să lase în urma sa o istorie destul de amplu prezentată și după cum spuneam oferindu-ne foarte multe detalii, o istorie a primelor trei secole de creștinătate.
Lui Eusebiu i se pot aduce laude în ceea ce privește modul în care decide să studieze Sfânta Scriptură și pentru insistența cu care face acest lucru fiind un om cu temeinice cunoștințe asupra tuturor evenimentelor mai puțin importante care apar de-a lungul Vechiului Testament și Noului Testament. În schimb i se pot aduce și critici datorită faptului că a promovat într-o măsură foarte mare origenismul, oferea un sprijin substanțial semiarianismului și un lucru peste care creștinismul nu va trece niciodată – avea o atitudine iconoclastă fără nici un fel de dubiu.
Prin urmare nu i se pot aduce nici laude exacerbate, dar nici critici prea mari, ci cea mai bună abordare în ceea ce-i privește persoana lui Eusebiu este calea de mijloc, nu pentru că am fi părtinitori, dar este cea mai bună soluție pentru a reuși să privim în ansamblu o opinie care să fie cât mai aproape de realitate.
Punctând câteva lucruri despre marele Eusebiu de Cezareea putem începe prin a preciza cele trei mari evenimente la care acesta a fost martor: presecuțiile din timpul lui Dioclețian cel care a instituit regimul politic numit tetrarhie, marele urcuș al Sfântului Constantin cel Mare și tot un eveniment care a rămas în istorie până astăzi și care are legătură cu Împăratul Constantin, este vorba despre Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325.
Italianul Lorenzo Perrone ne face următoarele precizări cu privire la Eusebiu: „Trebuie să recunoaștem că amprenta tradiției alexandrine marchează toată producția literară a lui Eusebiu, făcând din aceasta versiunea creștină cea mai apropiată și completă a operei învățatului elenist, grație unei erudiții care cuprinde filologia, istoria, geografia, retorica și filozofia“. Aceste lucruri sunt afirmate din cauza faptului că Eusebiu s-a format ca exeget, dar și ca filolog totodată indirect la școala din Alexandria, sub îndrumarea lui Pamfil care la rându-i a fost ucenic al lui Ștefan Pieriu, catehet la școala despre care vorbim.
În jurul anului 310 Eusebiu devine episcop al Cezareei Palestinei, loc unde își va desfășura în continuare viața pentru tot restul zilelor, adică circa 30 de ani. În acești ani ai vieții are și legăturile cele mai strânse cu Împăratul Constantin, fiind tot timpul în jurul curții imperiale și implicându-se în misiunea socială pe care o promova alături de marele Împărat creștin.
Opera lui Eusebiu care l-a consacrat atât de mult a fost alcătuită din mai multe lucrări care țineau în primul rând de Sfântul Împărat. Istoria bisericească a fost publicată „în cea de-a patra și finala sa ediție în circa 325, după căderea lui Liciniu în 324, dar înainte de moartea lui Crispus din 326. A fost numită pe drept cuvânt o realizare uriașă și i-a adus autorului ei numele de „părinte al istoriografiei ecleziastice”. În 336, la tricennalia lui Constantin, Eusebiu a ținut discursul festiv Elogiu lui Constantin; Despre mormântul lui Hristos, o descriere a Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, elaborată cu un an în urmă, este anexată la acesta. Viața lui Constantin, scrisă după moartea împăratului în 337 și părând neterminată, este mai degrabă un panegiric decât o adevărată biografie. Ea este în general recunoscută ca fiind opera lui Eusebiu”.
Prin prisma operelor create Eusebiu de Cezareea a dorit să alcătuiască un cadru unic de lucru între imperiu și Biserică; datorită acestui fapt este considerat și printre primii autori de literatură creștină care au dovedit echilibru și tact privitor la aceste lucruri. Așadar Eusebiu a încercat să creeze o stare de armonie între cele două, fapt care la prima vedere nu părea posibil.
Oprindu-ne asupra operei care ne interesează cel mai mult pe noi pentru elaborarea acestei lucrări este vorba despre ”Viața lui Constantin” putem spune foarte scurt că acesta este și documentul de bază al acelei epoci. În această operă Eusebiu oferă fel de fel de idei și de date care par importante, însă veridicitatea lor se poate demonstra cu greu. Cu toate acestea nimeni nu a putut contesta valoarea istorică pe care o are această lucrare.
Domnia Împăratului Constantin cel Mare și-a pus amprenta asupra climatului clasic antic, creștinismului primar și începutului istoriei Imperiului Bizantin și Europei medievale. Convertirea lui Constantin la creștinism și sprijinul și susținerea pe care acesta a acordat-o religiei creștine „au transformat Biserica creștină dintr-un cult minoritar persecutat, într-o religie majoritară stabilă, iar imperiul păgân într-un commonwealth creștin”.
Pe scurt „el a fost cel care a pus capăt prigoanei împotriva creștinilor și cel care a întrunit Primul Sinod la toată lumea pentru lămurirea adevăratei învățături a credinței creștine.Împăratul Constantin s-a aplecat mai cu seamă asupra întăririi Bisericii, întorcând pe mulți la Hristos astfel că Biserica l-a numit mai apoi ”Isapostolos”, adică întocmai cu apostolii”.
Cap.I – Viața Sfântului Constantin cel Mare
Familia
Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 274 în localitatea Naissus (Nis), ca fiu al conducătorului militar roman Constantius Chlorus și al Elenei, o sclavă frumoasă, eliberată, creștină de răsărit, în acest caz fiind fiu nelegitim. A mai avut tră al acelei epoci. În această operă Eusebiu oferă fel de fel de idei și de date care par importante, însă veridicitatea lor se poate demonstra cu greu. Cu toate acestea nimeni nu a putut contesta valoarea istorică pe care o are această lucrare.
Domnia Împăratului Constantin cel Mare și-a pus amprenta asupra climatului clasic antic, creștinismului primar și începutului istoriei Imperiului Bizantin și Europei medievale. Convertirea lui Constantin la creștinism și sprijinul și susținerea pe care acesta a acordat-o religiei creștine „au transformat Biserica creștină dintr-un cult minoritar persecutat, într-o religie majoritară stabilă, iar imperiul păgân într-un commonwealth creștin”.
Pe scurt „el a fost cel care a pus capăt prigoanei împotriva creștinilor și cel care a întrunit Primul Sinod la toată lumea pentru lămurirea adevăratei învățături a credinței creștine.Împăratul Constantin s-a aplecat mai cu seamă asupra întăririi Bisericii, întorcând pe mulți la Hristos astfel că Biserica l-a numit mai apoi ”Isapostolos”, adică întocmai cu apostolii”.
Cap.I – Viața Sfântului Constantin cel Mare
Familia
Împăratul Constantin cel Mare s-a născut în anul 274 în localitatea Naissus (Nis), ca fiu al conducătorului militar roman Constantius Chlorus și al Elenei, o sclavă frumoasă, eliberată, creștină de răsărit, în acest caz fiind fiu nelegitim. A mai avut trei frați vitregi și o soră, Constantina.
Constantius Chlorus, adică tatăl împăratului Constantin cel Mare, după unele surse ar fi fost creștin, după altele nu, însă lucru cert este că accepta creștinii la curtea lui și era destul de tolerant cu aceștia. Când venea vorba să verse sânge încerca să evite pe cât posibil. În acest sens Eusebiu ne spune urmatoarele : „În anii celor patru împărați care-și împărțiseră cârma domniei, Constanțiu a fost singurul care a avut o înțelegere a lucrurilor cu totul străină celorlalți, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât în timp ce aceia sugrumau și sfâșiau Bisericile lui Dumnezeu din înalt până la pământ, nimicindu-le locașurile de rugăciune până la a nu li se mai vedea nici temeliile, acesta și-a păzit mâinile curate de pângărirea cu astfel de nelegiuire, nevrând să li se asemene în nici un fel și în nici un chip. Cei trei și-au pătat stăpâneștile tărâmuri căsăpind bărbați și femei de același sânge și cu frica lui Dumnezeu; Constanțiu, în schimb, și-a păstrat sufletul nepătat”.
Despre anul și locul nașterii sale nu avem informații, putem afirma doar că a avut o carieră militară strălucită, având gradul de general și descurcându-se exemplar în orice situație. Destoinicia și priceperea lui Constantius Chlorus le-a deprins mai târziu și fiul său Constantin, după cum vom vedea.
Autorul anonim din Valois ne subliniază, că acest mare general era nepotul lui Claudiu Goticul, după frate. Acest Claudiu ar fi murit de tânăr și istoria spune despre el că era un învingător în lupte, așadar Constantius Chlorus se trăgea dintr-un neam de oameni viteji în lupte și buni strategi.
Faptul că Împăratul Constantin a fost dedicat Imperiului s-a datorat vitejiei lui, dar cunoscut s-a făcut datorită carierei tatălui său. Constanțiu a făcut parte mai întâi din garda împăratului Aurelian, având funcția de protector, iar mai târziu a devenit tributar și guvernator al Dalmației. Probabil că în acest timp cât a fost guvernator Constanțiu a cunoscut-o și pe viitoarea sa soție și mamă a lui Constantin, Elena.
Tot despre tatăl lui Constantin, Eusebiu al lui Pamfil, probabil exagerând puțin și dorind să scoată în evidență faptul că acesta nu slujea idolilor și era monoteist, povestește că le-ar fi cerut tuturor celor ce îi slujeau să le jertfească demonilor sau dacă nu să plece de la el, fapt ce au și făcut, urmând ca generalul Constanțiu să-și angajeze slujitori care credeau în Dumnezeu și erau teocrați. Iată dar cum povestește istoricul această întâmplare : „Numai Constanțiu a dat ascultare unui gând înțelept și cuvios, purcezând la un lucru de necrezut și a cărui înfăptuire stârnește uimirea: anume, el a poruncit tuturor oamenilor săi (începând chiar cu cei aflați în slujbele palatului și până la demnitarii în funcție) să se hotărască – fie a jertfi demonilor ( în care caz puteau rămâne mai departe în preajma sa, păstrându-și rangul neatins), fie să nu le aducă jertfă ( în care caz porțile sale aveau să le rămână închise iar ei aveau să fie izgoniți până departe și lipsiți de ocrotirea sa). Oamenii s-au împărțit, trecănd unii deoparte, alții de cealaltă parte, și dându-și fiecare în vileag felul alegerii. Atunci le-a dezvăluit și omul acela minunat gândul ascuns de el în spatele șiretlicului, unora punându-le în lumină lașitatea și egoismul, altora – în schimb – aducându-le foarte mare laudă pentru statornicia lor înaintea lui Dumnezeu; după care, pe cel dintâi – de vreme ce fuseseră în stare să-și trădeze Dumnezeul – nu i-a mai socotit vrednici să dea ochii cu împăratul lor (într-adevăr, cum și-ar fi putut păzi credința față de împărat unii cărora le fusese dată în vileag nerecunoștința față de Cel de sus?). Ca atare, el a decretat că aceștia vor trebui să părăsească curtea împărătească și să plece cât mai departe; dar ceilalți, în schimb – pe care însuși adevărul îi dovedise vrednici de (dragostea lui) Dumnezeu – a socotit Constanțiu că tot astfel se vor purta ei și cu împăratul lor”.
Cam acestea ar fi informațiile ce se cunosc despre tatăl măritului Constantin.
Mama sa Elena care este cinstită de Biserică împreună cu Fiul ei este descrisă ca fiind cuvioasa maică a împăratului iubit de Dumnezeu, care a ridicat locașuri sfinte, frumoase și demne de a fi amintite.
Helena Flavia Augusta, căci acesta era numele ei, este descrisă ca fiind frumoasă, delicată, tânără și nu în ultimul rând inteligentă, plină de evlavie și milostivă. Ea începe să fie cunoscută odată ce îl cunoaște pe Constantius Chlorus adică din anul 272. Un lucru necunoscut pentru noi și pentru cercetători este acela despre căsătoria ei cu generalul, dacă a avut loc sau nu însă ceea ce este cu adevărat important, este fiul lor care a reușit să facă un lucru extraordinar pentru creștinism.
Un lucru cunoscut și de o importanță foarte mare este că mama sa Elena a fost încă dintru început creștină. De ce spunem că acest lucru a fost important? Pentru că mama sa a fost cea care a reușit să-l apropie de Hristos încă din copilărie, chiar dacă mai târziu Dumnezeu i-a trimis diferite semne. Prin urmare lucrul acesta a fost capital pentru formarea sa ca și creștin.
Eusebiu o înfățișează astfel pe mama împăratului : „Elena împărțea în jurul ei daruri din belșug, atât poporului de prin orașe, cât și oricărui ins care venea la dânsa să-i ceară; și tot din belșug împărțea ea cu darnicu-i braț și unităților armate. Dar cel mai mult își arăta ea dărnicia înaintea săracilor celor goi și neajutorați: față de unii, cu daruri în bani, față de alții, împărțindu-le cu prisosință vesminte, ca să-și acopere trupul. Pe câte unii i-a scăpat din închisoare sau de pătimirile de care aveau parte în mine; a eliberat de prigoană pe mulți asupriți; în sfârșit, au mai fost și unii cărora ea le-a trimis vorbă să se întoarcă din surghiun”. „În Biserica lui Dumnezeu putea fi văzută oricând, casele de rugăciune le înzestra cu daruri minunate și nu dădea uitării nici măcar lăcașurile aflate în cele mai neînsemnate cetăți. Merita cu adevărat să vezi cum umbla femeia aceasta extraordinară, înveșmântată simplu și modest, în mijlocul poporului înghesuit în jurul ei și cum își arăta evlavia față de Dumnezeu prin tot soiul de fapte bineplăcute Lui”.
Cu siguranță ca Sfântă Împărăteasă a avut ceva de spus în ceea ce privește caracterul, modul de a se comporta și iubirea de Dumnezeu a lui Constantin. Ceea ce ar mai trebui exemplificat despre maica sa ar fi că spre sfârșitul zilelor ei pământești Elena a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă în decursul câruia a pus piatra de temelie a unor biserici deosebit de importante. Este vorba despre Biserica Sfântului Mormânt, despre Biserica din locul în care s-a născut Mântuitorul nostru Iisus Hristos și o a treia Biserică pe Muntele Măslinilor în locul din care Hristos s-a înălțat la cer la 40 de zile după ce a înviat. Prin ridicarea acestor așezăminte Sfânta Elena a marcat cele trei momente cruciale din viața Mântuitorului și Unicului Fiu al lui Dumnezeu, lucru demn de apreciat chiar dacă astăzi mulți dintre noi nu știu lucrurile acestea. Sfânta Elena a făcut lucrurile acestea drept mulțumire ce i-o aduce lui Dumnezeu pentru că îi oferise multe binefaceri propriei familii începând cu fiul ei Constantin.
Eusebiu de Cezareea omite să relateze că mama lui Constantin a fost creștină încă de la început, iar meritele pentru încreștinarea ei le-ar avea Constantin, lucru ce nu se confirmă.
Sfânta Împărăteasă Elena a rămas cunoscută în creștinism și noi îi aducem astăzi cinstire din cu totul alt motiv decât cele prezentate până în momentul de față. Acest motiv este descoperirea cinstitului lemn al Crucii pe care Iisus Hristos a fost răstignit. Istoricii consideră că în anul 326 Sfânta Elena ar fi plecat de la Roma spre Ierusalim știind că acolo va găsi lemnul, iar scopul ar fi fost închinarea la acesta. Cu atât mai mult este de apreciat această călătorie ce a întreprins-o Elena, cu cât acea perioadă nu era una tocmai ușoară, iar călătoriile se făceau foarte greu. După cum probabil că este cunoscut s-au făcut săpături pe Muntele Golgota acolo unde Mântuitorul a fost răstignit și s-au găsit cele trei cruci, atât a lui Hristos cât și a tâlharilor însă nu se știa care a cui este, pănă în momentul în care un om mort a fost atins de fiecare în parte. În momentul în care a fost atins de crucea lui Hristos acesta a înviat, iar toți au știut că aceea este Crucea pe care Fiul lui Dumnezeu și-a vărsat sângele.
Acest moment din viața Sfintei Elena este deosebit, și pentru a arăta acest lucru Biserica Creștină a preluat această bucurie, plasând-o în slujba Sfintei Cununii, moment în care fiecare preot îi pomenește pe Sfinții Împărați.
Spre sfârșitul vieții Sfânta Elena s-a retras în sânul familiei. Avea deja o vârstă înaintată, se menționează că ar fi avut în jur de optzeci de ani, iar trecerea la cele veșnice nu s-a lăsat mult așteptată. Eusebiu menționează că ar fi murit de față cu fiul ei care o veghea și îi strângea mâinile. Înmormântarea ei ar fi fost una fastuoasă fiind însoțită pe drumul către mormânt de soldații armatei. Ea a fost îngropată alături de împărați, iar averea i-ar fi rămas lui Constantin și fiilor acestuia.
Despre familia Împăratului creștin mai trebuie menționat că Sfânta Elena nu a fost împreună cu Constantius Chlorus pănă la sfârșitul vieții, ci acesta s-ar fi recăsătorit la presiunile făcute asupra lui de Maxențiu și ar fi avut cu acea soție 6 copii. Sfânta Elena a trăit singură până pe patul de moarte, avându-l însă alături pe Constantin , fiul ei cel devotat.
Nașterea, copilăria și educația primită în familie
Despre viața împăratului Constantin cel Mare avem o multitudine de informații, însă acestea fac obiectul studiului doar după ce acesta intră în cadrul tetrarhiei, adică la conducerea Imperiului Roman. Așadar sursele în ceea ce privește copilăria și adolescența lui sunt foarte sărace, ceea ce a dus la încercarea cercetătorilor de a emite diferite ipoteze cu privire la acest lucru.
Constantin cel Mare se pare că s-ar fi născut la data de 27 februarie, însă nu se știe cu exactitate anul. Putem deduce însă după unele afirmații ale lui Eusebiu că acesta ar fi 271 ori 273. Mai există și alte surse care plasează nașterea lui între anii 272 și 277. Pe lângă aceste surse ar mai exista totuși și alți autori care ar fi încercat să demonstreze că de fapt s-ar fi născut în anul 280, informația însă s-a dovedit a nu fi plauzibilă, iar ipoteza a fost categoric restinsă.
Despre copilăria sa putem afla că încă de când era foarte mic, Constantius Chlorus, tatăl său a fost obligat de Dioclețian să se despartă de Elena, iar pe fiul său să-l trimită ostatic la curtea augustului din Nicomidia unde va fi crescut. Dioclețian pune asemenea presiune pe Constanțiu pentru a-l pune la încercare cu privire la devotamentul ce i-l poartă.
Câțiva Părinți ai Bisericii Creștine fac o analogie a situației prin care a trecut Constantin cu situația lui Moise. Astfel știm bine că Moise a fost crescut la curtea lui Faraon la fel cum și Constantin a crescut în Nicomidia. În acest fel amândoi au rămas în istorie și amândoi au fost pregătiți practic pentru a deveni adevărați izbăvitori ai poporului, cel ce îl preaslăvește pe Dumnezeu.
Lucrurile luând o turnură așa de întortocheată, copilăria lui nu a fost prea plăcută. Nici întrevederile cu mama lui nu puteau fi prea dese, acesta retrăgându-se în Drepanum, iar Constantin neputând să o viziteze prea des.
Așa că încă din copilărie Constantin își petrecea cea mai mare parte a timpului cu antrenamentele și pregătirea ce erau specifice unor viitori conducători de obști. Nu se putea plânge de o viață extrem de grea, întrucât priveliștile palatului erau splendide, însă avea un gust amar și simțea tristețe în suflet datorită lipsei de dragoste și căldura mamei, precum și al propriului cămin.
Constantin era un tânăr cumpătat și cu luare-aminte și datorită acestor calități a învățat foarte multe lucruri folositoare în timpul petrecut la curtea împăratului. Acesta a asistat la diferite scene din care a desprins multe învățături, de pildă a văzut cât de îndârjiți erau creștinii în credința lor chiar dacă Dioclețian îi persecuta și încerca să-i facă să renunțe.
Alteori a asistat la o imagine indeită am putea spune când Dioclețian cerceta prezicerile diavolești cu privire la ce avea de făcut în război. La această imagine asistau și mulți creștini care pentru a fi feriți de demoni își făceau semnul crucii pe ascuns, dar atenția trebuia să fie deosebită pentru că dacă erau văzuți erau supuși la chinuri îngrozitoare. Cu toate acestea creștinii tot erau prigoniți și li se pusese în spinare faptul că din cauza lor nu i se putea prevesti viitorul împăratului, iar jertfele ce el le aducea nu mai aveau nici un efect. Din această cauză Dioclețian era foarte nervos „dar Constantin, care luase aminte la cele petrecute, cugeta în sinea sa la ce putea să însemne aceasta, pricepând în cele din urmă că crucea creștinilor făcuse într-adevăr nefolositoare slujba păgână. Recunoașterea puterii sfintei Cruci a fost semănată în inima viitorului sfânt asemeni seminței de muștar care avea să crească mai apoi atât de falnic!”.
Tatăl lui, Constantin nu l-a uitat pe fiul său și în numeroase rânduri i-a cerut lui Dioclețian să-l vadă însă acest lucru nu a fost cu putință. Dorința tatălui s-a împlinit abia în preajma anului 305 în momentul în care locul lui Dioclețian a fost luat de Galeriu. Acesta din urmă i-a îngăduit într-un final lui Constantin să se întoarcă la tatăl său, însă gândul lui nu a fost atât de curat precum pare, ci plănuia în taină să-l omoare pe tânărul viteaz. Din nu se știe ce surse Constantin a aflat complotul ce i se pregătește și a dezertat înainte de apusul soarelui. Fiind ingenios din fire a trecut pe la fiecare poștă pentru a-și schimba calul cu unul odihnit și de fiecare dată omora toți caii ce erau la grajd pentru ca cei ce ar fi vrut să-l urmărească să nu aibă nici o soluție pentru a face acest lucru.
Galia era destinația finală a acestuia, unde ajunge cu bine ajutat de binefăcătorul lui din ceruri. În momentul în care a ajuns la tatăl său acesta era grav bolnav, dar nu a fost împiedicat din această cauză să se bucure la revederea propriului fiu.
Cam acestea ar fi informațiile ce se cunosc despre marele Constantin. În ceea ce-l privește pe Eusebiu de Cezareea, probabil că fiind grăbit pentru a-i preacinsti meritele lui Constantin a lăsat în urmă perioada copilăriei și a tinereții lui. Așadar este foarte sărac în amănunte de acest gen, ciudat am putea spune cunoscându-i amănunțimea cu care descrie orice, și dedică perioadei acesteia a vieții lui Constantin doar un scurt paragraf pe care îl vom prelua și noi : „Iată-l deci pe Constantin ajuns pe aceeași treaptă cu ceilalți părtași la cârma împărăției și – cu o vorbă a proorocului de altădată al lui Dumnezeu – viețuind în mijlocul lor. De altfel, Constantin fusese socotit de ei vrednic să primească înalta cinste încă din anii când abia pășise din vârsta copilăriei în aceea a fecioriei: noi înșine l-am putut vedea străbătând ținutul Palestinei în tovărășia celui mai vârstnic dintre împărați; oricine poftea l-a putut limpede vedea șezând de-a dreapta acestuia, dând încă de pe atunci o pildă de cumpănire împărătească. Nimeni nu i-ar fi putut ședea alături în ceea ce privește frumusețea și farmecul, precum și în ce privește înălțimea (și proporțiile) trupului; iar tinerii de vârsta lui îl știau de frică, atât de vânjos era, atâta era de puternic. Numai că zestrea lui sufletească îi întrecea cu mult calitățile trupești: înainte de orice, își înveșmântase sufletul cu podoaba cumpătării, căreia mai apoi se pricepuse să-i dea o neasemuită strălucire prin marea lui cultură, prin înnăscuta lui putere de judecată și prin înțelepciunea cu care îl dăruise Dumnezeu"
Despre Constantin mai avem informații ce precizează că îl moștenește pe tatăl său în ceea ce privește cumpătarea, îngăduința, mărinimia, curajul, judecata dreaptă și înțelepciunea, adică virtuțile care să spunem așa îi erau cerute pentru a se putea impune și a putea conduce armata romană.
Încă de tânăr este ponderat și matur, fapt ce, spun istoricii, că reiese și din cauză că nu există multe surse care să prezinte vre-un eveniment semnificativ. Așadar datorită disciplinei sale exemplare nu există texte care să vorbească prea mult despre această perioadă a vieții. Constantin a fost cumpătat din toate punctele de vedere fapt ce l-a ținut la adăpost de boli și i-a păstrat un aer tineresc până în ultimele clipe ale vieții. A avut de asemenea o viață de familie care poate fi luată drept exemplu, având o singură femeie pe tot parcursul vieții.
„În această tradiție portretizatoare, care reclama unanim moderația și cordialitatea, anul 326 marchează o incontestabilă ruptură. Este anul în care Constantin ordonă executarea fiului său cel mare, Crispus, apoi pe cea a propriei sale soții, Fausta. O asprime excesivă, după părerea lui Eutropiu, a caracterizat ultima parte a domniei lui, avându-și începutul în această dublă violență familială”.
Zosima, un apologet păgân ce a trăit la aproape 2 decenii după Constantin îi face un portret nu tocmai demn, ba dimpotrivă, îl descrie ca fiind un bărbat de rea credință care are o răutate din naștere și care nu se sfiește să o arate. Constantin acționează în toate privințele după cum îi poftește inima și după cum are interesul. Este un om care se lasă influențat foarte ușor și cade pradă povățuirilor sfetnicilor săi. Se mai menționează că ia decizii care sunt periculoase și îngrijorătoare pentru Imperiu.
Educația lui Constantin după cum bine ne putem da seama s-a făcut la curtea împăratului, cu toate acestea mama creștină a reușit să-i insufle dragostea pentru Hristos care nu va muri niciodată în inima lui, ci dimpotrivă va da roade, drept dovadă având întreaga activitate a acestuia. Tatăl a reușit să plaseze în puțina educație ce i-a putut-o oferi personal bunătatea și omenia lui, cât și grija față de supuși și care erau în juru-i.
Datorită acestei educații Constantin va izbuti să ajungă Împărat și un om însemnat al istoriei universale, cât și a istoriei bisericești. Eusebiu îl descria așa: „Constantin nu era omul care să facă lucrurile numai cu vorba, pentru ca la faptă să dea înapoi. Încercat în toate virtuțile, el se putea lăuda, totodată, cu nenumăratele roade ale evlaviei”.
Primele succese militare
Primul succes militar al lui Constantin a fost alături de tatăl său în Britania, acolo unde bătrânul avea de terminat o luptă și luându-l pe fiul său în ajutor reușește să isprovească a câștiga lupta. Acest moment poate fi considerat primul moment în care Constantin a ieșit pe câmpul de luptă și totodată primul lui moment de glorie.
Cu puțin timp înainte de a-și da duhul în mâinile Tatălui ceresc, Constanțiu și-a îndemnat oștirea să-l aleagă pe Constantin în locul lui și astfel vor birui în lupte. Luându-și rămas bun de la urmașul său părăsește viața trupească la data de 25 iulie 306, și în acest mod Constantin „a devenit viitorul sfânt cezar al jumătății apusene a Imperiului Roman, deși ceilalți împărați nu se învoiseră la aceasta. Au urmat câțiva ani de uneltiri și de răzvrătiri împotriva lui, dar Constantin a reușit mereu să scape cu viață și să își păstreze puterea. Era limpede că Dumnezeu îl apăra”.
Este de înțeles că sarcinile pe care un om care conduce armata și care este împărat al Imperiului sunt mult mai grele și implică mult mai multă responsabilitate decât sarcinile ce le are orice alt om ce ar deține o funcție. Lucrurile nu s-au arătat deloc altfel nici în cazul împăratului Constantin, care încă de la începutul domniei sale s-a lovit de evenimente ce nu i-au fost tocmai prielnice.
Descriind începutul domniei acestuia spunem că a fost un general destul de priceput și care era în stare să-și mobilizeze armata și chiar să o motiveze. Niciodată nu a fost un tiran așa cum ni-l înfățișează unii istorici și cum am prezentat și descrierea de mai devreme. Nu putem afirma că a fost un avar după putere, dar nici nu putem spune că nu s-a așteptat să o aibă într-o bună zi.
Pentru Constantin nu se întrevedea un viitor bun, deoarece au fost momente în care în apus au fost trei conducători în același timp în persoana lui Constantin, Severus și Maxențius. Datorită acestui lucru cea mai bună soluție era să se facă alianțe, iar tatăl lui Maxențius, Maximian a decis să facă alianță cu Constantin și pentru a fi mai veridică această alianță i-a dat-o de soție pe fiica lui Fausta, respectiv sora lui Maxențius. Acest legământ între cei doi plus alianța matrimonială despre care am pomenit au dus la o perioadă de timp de liniște și calmitate, însă lucrurile nu au rămas așa pentru multă vreme.
Maximian s-a mutat la palatul lui Constantin sub pretextul că dorește să fie aproape de fiica sa Fausta, însă în realitate dorea să fie aproape de putere și să-i ia locul ginerelui. Zis și făcut, pe când Constantin se afla în luptă împotriva câtorva triburi, Maximian sub semnul minciunii și al dorinței de putere susține sus și tare că știe din surse sigure că Împăratul Constantin a pierit în luptă, drept urmare el se va înscăuna în locu-i. Aflând despre isprava socrului, Constantin se întoarce numaidecât acasă rezolvând situația îl alungă pe tatăl soției sale. Această întâmplare între ginere și socru nu este singulară.
Lactanțiu este cel care ne spune că Maximian ar fi plănuit să-l omoare pe Constantin cel Mare făcând un pact cu fiica sa Fausta prin care să-l ajute să ducă la bun sfârșit ceea ce-și propusese. Pentru început fiica lui a acceptat fără ca Maximus să-și dea seama că de fapt ea se preface. Astfel, el a cerut permisiune celor ce-l păzeau pe Constantin să-l lase să intre la el pentru a-i spune ceva foarte urgent și important.. Acesta era doar pretextul, se subînțelege. Între timp Fausta, soția lui Constantin reușise să-l înștiințeze pe acesta de ceea ce-i pregătește tatăl ei și în locul împăratului în pat așează un eunuc. Prin urmare Constantin nu moare, ba mai mult îl așteaptă pe socrul lui la propriul palat, iar când se întoarce Maximian înlemnește văzându-și ginerele teafăr și nevătămat.
Aflându-se în asemenea situație decide să se spânzure murind într-un mod cât se poate de rușinos. Se spune că moartea lui a fost la înălțimea faptelor, pe care voia să le săvârșească. Din aceste întâmplări Împăratul creștin a învățat să-și lase viața în mâinile Preabunului Dumnezeu care nu va tăgădui să-l ajute și să-l salveze ori de câte ori va fi cazul.
Următorul hop pe care l-a avut de trecut Constantin a fost Maxențiu, fiul lui Maximian, respectiv cumnatul său, acest conflict dintre cei doi era de fapt previzibil. Lupta între cei doi a avut loc după ce Constantin se asigurase că Liciniu este neutru în această bătălie. Istoria ne spune despre Constantin că l-ar fi învins pe Maxențiu la Turin și la Verona însă lupta decisivă a avut loc la Pons Milvius sau Podul Vulturului în data de 29 octombrie 312. În această bătălie era inferior din punct de vedere numeric, Maxențiu având o armată de aproape patru ori mai mare. Singura soluție pe care o avea la îndemână Constantin era încrederea în Dumnezeu, și singurul lucru care îi mai rămăsese să-l facă era rugăciunea.
Acum este momentul în care Constantin cel Mare trece de la religia păgână la religia creștină, căci până acum credea în cultul sincretist al soarelui – Sol invictus, ce fusese introdus de împăratul Aurelian. Începând cu bătălia de la Pons Milvius din 312 schimbarea lui Constantin este totală și nu poate fi contestată.
În timp ce se ruga lui Dumnezeu să-i călăuzească pașii spre a obține victoria, lui Constantin i se arătă un semn cum nu se mai văzuse până atunci. Lucrul acesta inedit se întâmpla pe la amiază, iar semnul ce i se arătase era semnul Sfintei Cruci ce străjuia deasupra soarelui, era semnul biruinței și semnul care îi va marca toată viața. Mai mult decât atât alături de Sfânta Cruce putuse desluși cuvintele: Să biruiești întru aceasta!. Semnul de la Dumnezeu nu a rămas stingher ci „în aceeași noapte , sfântul a văzut în vis închipuirea unei cruci cu slovele grecești chi (X) și rho (P), primele două litere ale numelui grecesc al lui Hristos. În această vedere dumnezeiască, Mântuitorul l-a povățuit pe Constantin să folosească semnul crucii ca pavăză în bătălie. A doua zi, cezarul a pus să se înscrie semnul pe paloșele ostașilor și le-a poruncit acestora să îl poarte dinaintea întregii armate pe o flamură. A poruncit, de asemenea, ca semnul să fie pus pe coiful și pe steagul lui de luptă. Acesta a devenit faimosul simbol chi-rho, cunoscut în limba latină sub numele de labarum”.
Faptele pe care le-am povestit sunt cât se poate de reale, chiar dacă unii au încercat să susțină că Împăratul de fapt ar fi avut halucinații. Dovadă asupra lucrurilor petrecute stă arcul de trimf al lui Constantin de la Roma și inscripția ce se găsește pe el instinctu divinitatis – prin inspirație divină. O altă dovadă ar fi povestirea întocmai cum s-a petrecut a lui Constantin către Eusebiu de Cezareea și mai mult statuia ce s-s ridicat la Roma în cinstea lui Constantin și pe care se vede foarte clar semnul Sfintei Cruci.
„În urma victoriei de la Pons Milvius, din afara orașului Roma, Împăratul Constantin cel Mare a anunțat că primise un semn aparte și cu totul extraordinar de la Dumnezeul unic al creștinilor. În scrierile adresate creștinilor în anii următori, a mărturisit răspicat că succesele sale se datorau exlusiv protecției oferite de Dumnezeul suprem”.
Acesta este considerat momentul în care Constantin a îmbrățișat religia creștină, dar stăm și ne întrebăm de ce oare s-a botezat pe patul de moarte, între acest eveniment și botezul său trecând un sfert de deceniu?
Răspunsul este următorul : Constantin a considerat că a intrat în creștinism nu prin Biserică și prin taina Sfântului Botez, ci direct prin lupta împotriva dușmanilor săi și prin exercitarea funcției de împărat. Acest lucru reprezintă convertirea lui Constantin nu ca un om obișnuit, ci ca un împărat.
„Biruința lui Constantin de la podul Milvius l-a încredințat pe Cezar că Dumnezeu îl alesese ca să lucreze prin el și că victoriile lui făceau parte din pronia Domnului. Convins de aceasta, a pornit să încerce să înțeleagă credința creștinilor. Îi întâlnise mai înainte pe Eusebiu, episcopul Cezareii Palestinei, și pe Hosius de Cordoba, din Spania, unul dintre cei mai de seamă episcopi din apus. Aceștia doi, împreună cu marele învățat Lactanțiu, i-au devenit sfătuitori și călăuze de nădejde”.
Convertirea la creștinism a lui Constantin a fost un subiect foarte controversat, de aceea a și fost analizat de istorici și sociologi de foarte multe ori în multe studii.
Spre exemplu A.A. Vasiliev în cartea sa ”Istoria Imperiului bizantin” scoate la suprafață părerile care susțin convertirea lui Constantin și cele care dimpotrivă nu o susțin și nu o agreează. Astfel istoricii s-ar împărți în trei categorii după cum spune Vasiliev, din prima categorie fac parte acei istorici care susțin că Sfântul Constantin s-ar fi convertit doar pentru a da bine pe scena politică adică această convertire ar fi fost doar de formă neimplicând nici un sentiment sau trăire religioasă, a doua categorie îi cuprinde pe istoricii care îl consideră pe Constantin un sincretist confuz, iar a treia categorie îi reprezintă pe cei care recunosc convertirea lui în anul de glorie 312.
Oarecum viziunea pe care a avut-o Constantin poate reprezenta o paralelă cu viziunea pe care Sfântul Apostol Pavel a avut-o pe drumul către Damasc, însă decizia celui dintâi de a îmbrățișa creștinismul a fost diferită întru totul. „Biserica creștină se bucură din partea lui Constantin de importante privilegii în raport cu alte religii; ele au fost recompensate cu santificarea lui și recunoașterea adjectivelor de ”egalul apostolilor” (isapostolos) și ”Noul Pavel”. „Convertirea Sfântului Apostol Pavel a fost rezultatul unei apariții minunate. Apropierea lui Constantin de creștinism nu a reprezentat, în viziunea unor istorici, mai mult decât visul lui Sulla în care zeița anatoliană Ma-Bellana îi oferea o săgeată de lumină cu care putea să lovească dușmanii. În ciuda acestor păreri, convertirea lui Constantin și actele ce au urmat acesteia reprezintă pentru creștinism un moment deosebit de important, cu totul providențial pentru viața Bisericii lui Hristos”.
Cei care consideră că împăratul Constantin nu s-ar fi convertit cu adevărat la creștinism nu înțeleg și probabil că nici nu vor înțelege că această convertire nu putea veni dintr-o dată, ci lucrul acesta trebuia să aibă loc treptat. Dovada faptului că el s-a convertit în mod sincer este mărturisirea sa ulterioară, dar mai mult decât atât și mărturisirile făcute de urmașii lui.
Constantin i-a relatat lui Eusebiu al lui Pamfil evenimentele despre trecerea lui la religia creștină exact așa cum au avut loc, în mărturie stând jurământul pe care i l-a făcut. La istoricul Lactanțiu evenimentele par un pic mai pompoase poate și datorită trecerii vremii, însă asta nu împiedică cu nimic și nu descumpănește pe nimeni în a crede că evenimentele s-au petrecut așa cum au fost așternute pe hârtie.
Capitolul II – Domnia Sfântului Împărat Constantin
Numirea ca împărat și Războaiele cu Liciniu
După cum am văzut Constantin și Liciniu au picat la pace în anul 313 și s-au pus de acord în privința sferelor de control ale fiecăruia fără ca imperiul să fie împărțit.
Legăturile dintre cei doi au devenit și mai puternice din cauza faptului că în februarie 313 au devenit cumnați, sora vitregă a lui Constantin, Constantia, s-a căsătorit cu Liciniu. Mai mult de atât în anul 315, mai precis luna iulie Constantia i-a dăruit un fiu lui Liciniu pe care l-a numit Valerius Licinianus Licinius. „În 312, 313 și 315 Constantin și Liciniu au deținut împreună consulatul, ambii pentru a doua, a treia și a patra oară; în 314 ei au permis ca doi senatori să dețină funcția de consul. Cei doi augusti apar împreună pe unele monede bătute în acea perioadă. După bătălia de la Podul Milvius, Senatul îl numise pe Constantin Maximus augustus (augustus superior), și în unele inscripții el poartă această titulatură”.
Deși toate păreau în regulă între cei doi, în realitate lucrurile nu stăteau chiar așa. Relațiile dintre ei începuseră să devină din ce în ce mai tensionate, cel mai probabil din cauza faptului că apăruse neîncrederea între ei. Privitor la această neîncredere ne întrebăm de unde vine? A apărut ea din senin? Bineînțeles că nu, ea provine tocmai din acțiunile lor anterioare în care și unul și celălalt au dovedit că singurul lucru de care sunt interesați este puterea, o putere care nu poate fi împărțită la doi.
Când între două persoane se dorește a se menține niște relații cordiale și o colaborare de lungă durată, ambele trebuie să se simpatizeze reciproc, să poată trece împreună peste eșecuri și să se bucure de succese. Ei bine lucrurile despre care ipotetic vorbim nu se întâmplau între Constantin și Liciniu, de aceea relațiile lor au început să se degradeze, iar un conflict de amploare se întrezărea la orizont.
Unii poate vor spune că legăturile totuși trebuiau să se mențină din moment ce între cei doi mai presus de orice legătură de rudenie. Cei ce vor spune acest lucru vor fi întâmpinați tot cu o întrebare: Oare în zilele noastre legătura de rudenie mai constituie o garanție că două sau mai multe persoane se vor înțelege și vor duce o viață liniștită în comuniune? Nu, lucrul acesta nu se va întâmpla niciodată, nimeni nu va garanta pentru menținerea unei bune relații. Cu atât mai mult în cazul lui Constantin și Liciniu care făcuseră înțelegerea din anul 313 mai mult din necesitate.
În anul 316 izbucnește conflictul între cei doi și vor avea loc confruntări armate. Liciniu își va schimba atitudinea radical și va uita instantaneu toate măsurile pe care le adoptase împreună cu al său cumnat, pe care le pusese în scris și le semnase. La fel de repede va uita ajutorul pe care l-a primit de la Dumnezeu în lupta pe care a dus-o împotriva lui Maxențiu. Atunci se rugau astfel: „Te rugăm, Dumnezeule Preaînalte. Te rugăm, Sfinte Dumnezeule. În mâinile Tale încredințăm toată dreptatea, în Tine ne încredințăm să fim păziți. Cu puterea ta pășim, învingem și ne bucurăm. Sfinte Dumnezeule Preaînalte, ascultă rugăciunea noastră”, iar acum a uitat de Dumnezeu, nemaiavând nevoie de El.
Eusebiu își dă cu părerea cu privire la această atitudine pe care o adoptă Liciniu și după părerea lui, Liciniu s-a lepădat de Dumnezeu crezând că Împăratul Constantin cel Mare s-a rugat la divinitate să-l pedepsească pe Liciniu, așadar Dumnezeu ar fi lucrat în defavoarea lui.
Revenind la conflictul armat care a avut loc între cei doi, prima ciocnire a avut loc la 8 octombrie 316 la Cibalae în Panonia, acest război rămânând în istorie ca Bellum Cibalense. Deși fusese superioară armata lui Liciniu a fost învinsă suferind și numeroase pierderi. Liciniu a fugit de pe câmpul de luptă și s-a retras pentru a se pune la adăpost la Sirmium, iar mai târziu la Adrianopol. Britanicul Paul Stephenson afirmă fără nici un fel de menajamente că numărul celor ce au fost implicați în acest conflict militar nu va mai fi egalat în următorul mileniu în vreo bătălie. Mai este menționat faptul că Liciniu a avut grijă după această înfrângere să-și protejeze soția, fiul dar și averea ducându-i într-un loc sigur.
Și la Adrianopol Constantin a învins, însă nu foarte decisiv pentru că soldații săi erau destul de obosiți, Conștient că nu va putea obține mai mult din această luptă și nu va putea cuceri orașul Byzantion, cade la pace cu Liciniu și încheie lupta. Această bătălie a avut loc în anul 317, luna lui ianuarie iar înțelegerea dintre cei doi de după bătălie a fost ca Liciniu să renunțe în favoarea lui Constantin la toate provinciile europene afară de Tracia, în schimb își va păstra titlul de augustus.
„Pe 1 martie 317, la Serdica (Sofia de astăzi), Constantin a anunțat numirea a trei caesari. Aceștia erau fiul său Crispus (de la Minervina), în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin (cu Fausta), născur pe 7 august 316, și fiul lui Liciniu și al Constantiei, tânărul Licinius, care avea un an și opt luni. Deși aceste numiri erau clar în avantajul lui Constantin, ele aveau ca scop aplanarea conflictului dintre cei doi împărați, așa-numita Concordia Augustorum proclamată de unele monede emise cu această ocazie”.
Liciniu va fi arestat mai târziu, dar nu va avea de suferit datorită soției sale care a intervenit pe lângă fratele ei Constantin cel Mare. Acesta îi va reda libertatea lăsându-l să trăiască la Tesalonic. Liciniu nu s-a mulțumit cu aerul libertății știind că a fost învins așa că face o ultimă forțare pentru a-l învinge pe cumnatul său. El pregătește armata barbară pentru a-l ataca pe Constantin, dar acesta află din timp ce i se pregătește și în anul 325 Liciniu va fi executat, iar Marele Împărat creștin va rămâne singurul conducător al imperiului.
Drept mulțumire pentru înfrângerea lui Liciniu, Constantin decide să ia o serie de măsuri care să le aducă bunăstare creștinilor care fuseseră persecutați până acum:
– Îi readuce la rangul lor pe toți aceia care au fost persecutați datorită credinței lor creștine.
Rudelor martirilor le înapoiază averea, iar dacă nu existau rude, aceasta revenea Bisericii.
Îi despăgubește pe toți cei care își pierduseră averile în perioada persecuțiilor.
Tuturor celor exilați le permite să revină la casele lor și, în paralel, le înapoiază pământurile care le fuseseră luate abuziv și date în folosul public.
Pe toți cei care au fost condamnați îi eliberează de a mai lucra în mine și de a se mai trudi în lucrările publice cu forța.
Le redă libertatea cetățenilor care fuseseră obligați să lucreze ca sclavi.
Pe toți cei care au deținut pământurile creștinilor îi obligă să le dea înapoi.
Locașurilor de cult li se dau înapoi averile, precum și locurile de martiriu și cimitirele.
Cetățenilor lui le cere să-i închine lui Dumnezeu cultul care i se cuvine.
Poruncește publicarea decretului în toate eparhiile de răsărit, așa încât să nu existe vreo îndoială în ceea ce privește cuprinsul său.
Nu uită nici să aducă slava lui Dumnezeu pentru ajutorul primit în luptă (aici văzându-se clar diferența între Constantin și Liciniu – primul reîntorcându-se la Dumnezeu să-i mulțumească, în timp ce Liciniu după cum am văzut mai devreme s-a îndoit de puterea lui Dumnezeu și s-a lepădat), dar și pentru ajutorul primit la convertirea păgânilor. Astfel Constantin îi mulțumea : „Ție Dumnezeule Prea Înalt, mă rog eu astăzi: fii bun și îngăduitor cu făpturile Tale din ținuturile Răsăritului, locuitorilor din provincii (care vreme atât de îndelungată au suferit de pe urma împilărilor); dă-le – prin mine, slujitorul Tău – tuturor tămăduire!. Aceste cuvinte au fost consemnate de istoricul Eusebiu care a scris și că lumea de prin părțile noastre a mărturisit că apariția unui asemenea împărat trebuia înțeleasă ca un evenuiment tulburător, cum de când lumea și pământul nu se mai pomenise sub soare”.
Un alt lucru interesant care zic eu că trebuie scos în evidență este paragraful de început al edictului ce îl dăduse Constantin. Acesta este foarte concis cu privire la credința în Dumnezeu ce o avea împăratul: „Pentru cei care au o concepție dreaptă și înțeleaptă despre dumnezeire, diferența dintre cei care arată cinste față de religia evlavioasă a creștinismului și cei care preferă să se lupte cu ea și să o disprețuiască a fost manifestată dincolo de orice îndoială. Prin fapte mult prea clare și reușite strălucitoare s-a dovedit nebunia îndoielii și măreția marelui Dumnezeu. Fiindcă, cine poate reuși binele dacă nu cunoaște motivul tuturor bunătăților care este Dumnezeu, fără să-i acorde cinstea cuvenită?”
Așadar imperiul capătă o față nouă datorită lui Constantin care oferă tot sprijinul pentru Biserica lui Hristos. Acesta înțelege pe deplin ce înseamnă dragostea lui Hristos pentru oameni și dragostea oamenilor pentru Hristos și acesta devine țelul lui în viață, chiar dacă a fost de multe ori pus la încercare cu privire la credința ce o susținea. Cele mai mari încercări au fost problemele Bisericii cu care s-a confruntat și de aici înainte.
Nu după mult timp problema ce i-a fost pusă în fața lui Constantin este aceea că în imperiu, mai precis în Alexandria începuse a circula o învățătură greșită, anume arianismul care deja începuse să se răspândească și să-și înfigă foarte bine rădăcinile. Acest lucru s-a întâmplat după ce în prealabil se confruntase cu donatiștii, dar cu care nu a avut prea mult de furcă.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și rezistența creștinilor împotriva dușmanilor
Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir așa cum a rămas cunoscut în istoria creștinismului, deși nu s-a făcut remarcat exclusiv în timpul domniei lui Constantin cel Mare, a fost contemporan cu acesta, făcându-se remarcat în timpul domniei lui Dioclețian și Maximiam (284 – 305) prin vitejia sa și prin faptul că a fost un mare apărător al credincioșilor.
Despre acesta știm că s-a născut în Tesalonic, adică cetatea Solun pe atunci din părinți foarte credincioși, dar care nu se puteau manifesta din cauza prigonitorilor. Se spune că Tatăl lui era voievod în acea cetate și își ținea credința bine ascunsă. În palatul său exista o cămară unde cei doi soți își făceau rugăciunea și unde sălășluiau două icoane foarte frumoase și foarte scumpe: una a Mântuitorului, iar cealaltă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cei doi erau triști pentru că nu aveau copii, dar stăruiau foarte mult în rugăciune, iar Dumnezeu văzându-i atât de credincioși le-a dat un fiu pe care se spune că mama l-ar fi botezat în ascuns creștin, „pe acest sfînt și vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naștere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăț, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar”.
După cum ne dăm seama a fost învățat credința cea adevărată în Hristos cel Unul născut din Tatăl. L-au învățat toate cele ce îi erau de folos pentru a-i lumina calea către Hristos, dar i-au arătat și deșertăciunea zeilor păgâni și a idolilor cei fără suflet. Astfel harul lui Dumnezeu lucru în dânsul și anii treceau și el stăruia în rugăciune, învățând toată Legea dumnezeiască.
În momentul împlinirii frumoasei vârste de 20 de ani, Dimitrie a rămas orfan de tată, iar în acel moment Maximin neavând alt voievod la fel de vrednic ca tatăl Sfântului Dimitrie hotărăște să-l pună chiar pe acesta. Astfel cuvintele cu care a fost investit în funcția sa au fost acestea : „Păzește patria ta și s-o cureți de necurații creștini, ucigîndu-i pe toți cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit".
Fiind mare creștin după cum a primit acea aleasă educație în sânul familiei așa cum am văzut, nu putea face ceea ce i-a poruncit Maximian ci în momentul întoarcerii în Solun a mărturisit tuturor ce erau de față credința în Iisus Hristos. A fost pentru locuitorii patriei sale un fel de Apostol Pavel, aducându-i pe aceștia la cunoștință cea întru Dumnezeu și făcând pe mulți să nu se mai închine idolilor. Dar nu la mult timp Împăratul Maximian afla că Dimitrie este creștin ți că nu-și îndeplinește sarcinile și se mânie foarte tare pentru fapta aceasta.
Înainte ca împăratul să ajungă în Tesalonic, căci fusese în război cu sciții și sarmații, Dimitrie încredințează toată bogăția sa unui om de nădejde de-al său pe nume Lupul și-l însărcinează să o împartă numaidecât săracilor, iar el merge spre a se ruga lui Dumnezeu pentru ajutor și întărire pentru a rămâne neclintit la dreapta credință. În momentul sosirii lui Maximian, Dimitrie nu se sfiește a sta în fața lui și a apăra credința creștină pe care o și promovase în rândul populației, dar în acea clipă împăratul a poruncit să fie dus într-un loc mai rău decât temnița, într-o baie mare și veche ni se spune în „Viețile sfinților”.
Dimitrie nu-și pierde deloc cumpătul și nu intră în panică, așa cum ar fi făcut-o oricare alt om, ci în acea încăpere întunecoasă și insalubră, el se ruga neîncetat la Dumnezeu . Bineînțeles că diavolul nu-l va lăsa în pace, la un moment dat el trezindu-se cu o scorpie înainte pe care o alungă făcându-și semnul Sfintei Cruci. Dar Dumnezeu îl veghează trimițându-i un înger cu o cunună din Rai punându-i-o pe cap și zicându-i: „Pace ție pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie!. Îmbărbătează-te și te întărește și biruiește pe vrășmașii tăi”.
Maximian avea obiceiul ca atunci când se întorcea dintr-un război în care ieșise învingător să dea petreceri mari în cadrul cărora aveau la desfrâuri, jocuri și multe altele asemenea. Unul din obiceiurile lui cele mai grotești era să organizeze circuri și spectacole unde aveau loc lupte, prin acestea el susținând că înveselește cetățenii orașului și pe cei ce se aflau sub carma lui. Acest împărat avea și propriul său luptător, un anume Lie, dar neamul vandalilor, care era foarte voinic și priceput la luptă. Cei cu care era pus să lupte erau creștini și cel mai adesea îi arunca în sulițe, căci dedesubtul ringului de luptă erau înfipte sulițe cu vârful în sus. Astfel mulți creștini au murit în chinuri grele.
Între timp un tânăr cu frica lui Dumnezeu fiind revoltat pentru destrăbălările ce le făcea împăratul merge la Sfântul Dimitrie în temniță spunându-i: „Robule al lui Dumnezeu, te rog, roagă-te pentru mine, că vreau să mă lupt cu Lie, că nu mai pot răbda să văd atăta sânge creștinesc care se varsă acum”. Sfântul Dimitrie îl bunecuvintează pe Nestor, căci acesta era numele tânărului și îl asigură de victoria ce o va avea împotriva lui Lie. Lucrul acesta se și întâmplă, cu ajutorul rugăciunii sale cât și a Sfântului Dimitrie, Nestor îl aruncă pe Lie în sulițe, însă împăratul înțelegând că este creștin poruncește să fie scos afară din cetate și să fie omorât prin decapitare.
Răzbunarea împăratului Maximian nu s-a terminat aici, deoarece era foarte mâhnit de moartea lui Lie și hotărăște să-l omoare și pe Dimitrie pentru a nu-i mai crea atâtea probleme, iar moartea ce i-a fost hotărâtă era să-l ucidă cu sulițe : „Precum Lie a fost aruncat în sulițe de Nestor și a murit, așa și Dimitrie să fie străpuns cu sulițele, ca de aceeași moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie".
În ziua de 26 Octombrie, ostașii au mers în temnița unde era ținut Dimitrie pentru a duce la îndeplinire dorința împăratului. Și a murit Dimitrie precum Hristos, prima suliță fiindu-i înfiptă în coasta dreaptă ca și Mântuitorul pe Cruce. La această moarte cumplită a asistat și slujitorul său Lupul care a adunat de pe jos haina vrednicului sau stăpân, ce era îmbibată cu sânge. La fel a fost și cu inelul ce-l purta Dimitrie, l-a luat și împreună cu haina tămădui pe toți bolnavi ce se atingeau de ele. Dar Maximian a aflat de toate acestea și i-a hotărât și lui aceeași soartă ca stăpânului după principiul unde este stăpânul, acolo trebuie să fie și sluga.
Iată de ce s-a făcut remarcat Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și de ce trebuie amintit în epoca constantiniană. După cum vedem privindu-i icoana acestui mare sfânt și martir al neamului creștinesc este unul dintre cei mai cunoscuți militari din Biserica Creștină.
Avem surse care se exprimă cu privire la primele veacuri ale creștinismului și care sunt rezervate față de armată. Înainte ca Împăratul Constantin cel Mare să vină la conducerea imperiului cei care erau deja înrolați în cadrul armatei militare rămâneau în continuare, iar ceilalți ce nu fuseseră să nu mai fie înregimentați. În ceea ce-i privește pe soldații creștini din cadrul armatelor păgâne punctul de plecare sau după care se ghida era cuviosul Sfântul Ioan Botezătorul: „Să nu asupriți pe nimeni, nici să învinuiți pe nedrept și să fiți mulțumiți cu solda voastră”(Luca 3,11-14).
Sfinții Martiri s-au ghidat în general după îndemnul biblic de la Sfântul Evanghelist Marcu : „Cine rabdă până la sfârșit acela se va mântui”(Marcu 13,13).
Creștinii trebuiau să fie răbdători cu dușmanii și să nu se mânie repede, așa învață credința strămoșească, însă și răbdarea creștină are limitele ei. Astfel avem exemplul Sfântului Nicolae care l-a pălmuit pe Arie la sinodul I Ecumenic atunci când acesta din urmă „a stricat ortodoxia învățăturii bisericești”.
Chiar dacă Biserica Creștină nu promovează violența ci răbdarea, au fost momente de-a lungul istoriei când dreapta credință în Iisus Hristos a trebuit apărată.
“Nu se poate sa nu vina prilejuri de păcat, dar vai de acela prin care vin ele! Mai de folos i-ar fi daca cineva i-ar pune de gat o piatra de moara si l-ar prăbuși în mare, decât să smintească pe unul din aceștia mici”. (Luca 17, 1-2). Deci putem trage concluzia de aici că a fost mai necesar și mai folositor pentru creștinism ca Lie să fie ucis de Nestor în luptă, decât să moară atâția creștini uciși de el, iar alții din cauza fricii să se lepede de Dumnezeu și de credința cea adevărată.
Aș dori să închei această relatare despre Marele Mucenic Dimitrie prin cuvântul acatistului ce îi este închinat și care este atât de sugestiv. ”Plin fiind de darul lui Dumnezeu, Mucenice Dimitrie, care te lumina și te înțelepțea prin fapte bune, ca pe o scară mergând din putere în putere, viteaz ostaș te-ai arătat al cerescului Împărat, Iisus. Netemându-te de neputinciosul împărat pământesc, Împăratului Hristos cu care glas ai cântat: Aliluia!”.
Edictul de la Milan ( 313 )
Anul 312 se poate spune că a fost anul creștinismului, deoarece a ieșit învingător în lupta cu păgânismul roman într-o bătălie decisivă. Și aceasta este o dovadă că nu împăratul a făcut mare creștinismul, dar el și-a dat seama de puterea lui. Același lucru putea să-l facă și Maxențiu, dar el nu a fost vas ales, nu lui i-a dat Dumnezeu înțelepciune. Deși unii istorici cum ar fi H. Gregoire ,îi a atribue lui Maxențiu faptul că vreme de 6 ani pe timpul domniei lui creștinii n-au fost persecutați, din contră ar fi fost oprită persecuția, și el ar fi fost mai aproape de creștini decât Constantin cel Mare. Nu negăm faptul că acest dictator roman a dat libertate creștinilor, dar trebuie amintit că persecuțiile lui Dioclețian au fost crunte în Răsărit, murind foare mulți creștini, în Apus însă creștinii n-au avut atât de mult de suferit. Ca dovadă putem aduce faptul că la Roma, în timpul persecuției lui Dioclețian, a fost episcop Marcelin[296-304], acesta n-a făcut decât să dea o parte din cărți autorităților pe care le-a ars , fără să existe martiri. După ce Severus este pus Cezar în Occident creștinii au trăit în pace . Severus a fost Cezar în Galia, iar la Roma, Maxențiu se instalase August. În această perioadă a domniei lui Maxențiu ca August[308-310] au fost persecuții, multi creștini au apostasiat, episcopul Romei Marcel I[308-309] a murit în exil. Tulburările au continuat și sub episcopul Eusebiu și acesta a murit în exil . Timp de un an de zile datorită tulburărilor persecuțiilor, a rămas vacant postul de episcop al Romei, abia în 311 fiind ales Miltiade[311-314]. Sunt dovezi destul de concludente, ca în timpul lui Maxențiu au fost persecuții cu cărți arse, apostasiați și exilați. Și numai puțină vreme, cât a trăit Severus până în 307 creștinii au avut libertate, deoarece acesta a fost învins de Maxențiu și s-a sinucis. Se poate spune că în Apus, creștinii au fost mai mult hărțuiți și nu omorâți ca în Răsărit. Este adevărat că Maxențiu nu i-a omorât pe creștini, dar a fost limitat, n-a intuit valoarea creștinismului, nu și-a dat seama de puterea Evangeliei lui Hristos, n-a înțeles ce puternică este Sfânta Cruce, fiindcă n-a avut darul înțelepciunii divine și astfel a fost învins de Constantin cel Mare în lupta de la podul Milvius, de cel întocmai ca Apostolii și acesta intra triumfător în Roma și ca drept răsplată 313 dă Edictul de la Milano, dând libertate tuturor religiilor, act semnat și de Licinius.
Nu se putea cere de la împărat altceva, deoarece de acum încolo începe să înțeleagă noua învățătură și să fie fascinat de ceea ce a făcut Mântuitorul. Indiferent dacă Licinius a avut un merit mai mare, sau nu, în redactarea Edictului de la Milano totuși, acesta a rămas ca Edictul lui Constantin cel Mare pentru că el fost conducătorul luptei, iar Licinius a venit să-l ajute.
Nu suntem împotriva rolului lui Licinius dar nu suntem de acord cu istorici care 1-au făcut un admirator al creștinismului pentu a-L învinge Maximin, ca apoi să renunțe la admirație , nu-i posibil. În istoria creștinismului n-a existat așa ceva ca cel ce a fost chemat în mod miraculos să se lepede ulterior. Nu se poate juca cu miracolul. Poate s-a avut în vedere faptul că Licinius, înainte de războiul cu Constantin din 324 a omorât niște creștini, 40 de mucenici din Nicomidia și s-ar fi lepădat de creștinism. Dacă a semnat Edictul de la Milano de ce i-a mai omorât pe creștini după aceea? Își mai are suportul că a fost un admirator al lui Dumnezeu cel Puternic? Nici vorbă, iar conflictul dintre el și Constantin cel Mare era inevitabil, împăratul nu mai era de acord cu persecuțiile creștinilor după Edictul de la Milano. A spune că a fost frustrat Licinius de arătarea miraculoasă a îngerului în lupta contra lui Maximin și de rolul important în redactarea Edictului nu își are suport nici științific nici uman .
Evident că acest aspect de a trece adevărul dintr-o tabără în alta este specific protestantismului. Să ne amintim de Luther care, după ce a rupt cu Roma, spunea sus și tare că a fost obligat să se călugărească, lucru inexact – dar din dorința de a-și justifica ruptura folosește orice mijloc pentru a scoate în evidență fapta sa . Părerile care neagă miracolul Sfintei Cruci cel puțin să vadă darul dat de Dumnezeu lui Constantin cel Mare și în acest caz conflictul dintre cei doi era inevitabil prin faptul că Licinius așa cum am arătat că este descris de unii istorici, nu se ține de cuvânt a dorit să îi dea lovitura să ajungă împărat bazându-se nu pe creștinism ci pe așa-zisa nepopularitate a împăratului în lumea păgână la Roma. Conflictul în acest caz nu e decât opera lui Licinius și nu a lui Constantin cel Mare. Și în acest caz punem fireasca întrebare nu mai erau rude? Atunci de ce a mai dorit să fie iertat când a fost învins? El a pregătit minuțios conflictul având o armată mai numeroasă, iar în anul în care a izbucnit conflictul la Crysopolis în Bitinia, Constantin cel Mare a dat și aici dovadă de mare înțelepciune, de darul dat de Dumnezeu, când noaptea cu o mână de călăreți a trecut în tabăra adversă și a produs o dezordine atât de mare încât Licinius n-a făcut altceva decât să fugă la Adrianopol cu dorința de a reface armata, dar este iar învins și puțin mai târziu este omorât la Tesalonic, deși soția lui Licinius, care îi era soră vitregă, l-a rugat pe Constantin să-l cruțe. Era foarte greu de acceptat așa ceva, mai ales că în astfel de situații învinsul nu rămâne învins ci dorește să își ia revanșa.
Sinodul I Ecumenic- apărătorii dreptei credințe
Episcopul Alexandru – primul adversar al lui Arie
Sinodul I Ecumenic, și aici vorbind despre contextul și perioada în care s-a desfășurat, trezește multă pasiune și interes din partea teologilor, fiind un aspect foarte complex care înglobează mai multe discipline teologice. Dacă este să îl privim din punct de vedere istoric, Sinodul I Ecumenic, putem spune că este cel mai important din toată seria de Sinoade, pentru că aici s-au luat o serie de hotărâri extrem de importante, hotărâri care mai apoi au ajutat la combaterea ereziilor de la celelalte Sinoade. Privit din punct de vedere Dogmatic, Sinodul are o profunzime extraordinară, pe care o găsim mai ales în canoanele care au rezultat de aici, și în primul rând în primele articole din Simbolul de Credință, dar privind din punct de vedere patristic ne dăm seama că acest sinod înglobează o serie de „personalități” ale creștinismului care au contribuit la apărarea credinței creștine nealterată și neschimbată.
Sinodul a fost convocat în anul 325 de către Sfântul împărat Constantin cel Mare. „Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul roman, împăratul Constantin cel Mare și-a asumat responsabilitatea convocării lui. Pentru a facilita deplasarea sigură a episcopilor, a pus la dispoziția lor poșta publică și le-a asigurat cele necesare drumului”.
Arianismul este o erezie profesată inițial de Arie, teolog și preot din Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din școala lui Origen. Arie, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22; Ioan 14, 28), susține că ființa lui Dumnezeu este unică și incomunicabilă, și trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl.
După Nicolae Chifăr „Arianismul este o concepție rațional-umană de înțelegere a creștinismului, o coborâre a lui de la înălțimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuși Fiul Său, Iisus Hristos, la nivelul religilor naturale păgâne. Arianismul acreditează teoria unui monoteism raționalist, cu scopul de a câștiga elita lumii greco-romane la concepția despre un Dumnezeu pluralist”.
Influențat de interpretarea istorico-literară a Sfintei Scripturi promovate de școala din Antiohia și de principiile gnostico-filosofice ale gnosticismului alexandrin promovat de Basilide și Valentin, Arie încerca de fapt să explice filosofic taina întrupării Logosului pe baza raționalistă, specifică filosofiei grecești.
Casiodor în lucrarea sa ne menționează că episcopul Alexandru a fost primul care a încercat să-l împiedice pe Arie să răspândească învățătura sa greșită. Între Arie și Alexandru domnea și o invidie din partea primului, care tot încerca să urzească intrigi. Din această cauză Arie îl scoate pe Alexandru dușman al adevărului, iar acesta a fost punctul de plecare sau furtuna ce s-a abătut în mijlocul Bisericii.
Înainte de a încerca să-l atace pe Arie prin diferite mijloace, Alexandru încearcă o cale pașnică de aplanare a conflictului și anume predică învățătura apostolică tradițională. Însă văzând că nu poate răzbi astfel și că Arie se trufește și în continurae predică nelegiuiri, l-a îndepărtat din rândurile preoților. În fapta sa Alexandru se ghidase după legea dumnezeiască care spune: „Dacă ochiul tău cel drept se smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine”(Matei 5,24).
Această alungare nu s-a făcut așa simplu cum pare ci s-a petrecut în felul următor: Episcopul Alexandru în anul 318 pe vremea când împărat era Constantin cel Mare a adunat aproximativ 100 de episcopi de prin părțile Libiei și Egiptului și împreună au condamnat pe Arie și învățătura lui, ajungând prin urmare la excomunicare. Arie nu acceptă situație de față sub nici o formă și apelează la ajutorul lui Eusebiu din Cezareea și Eusebiu din Nicomidia, care intervin în favoarea acestuia, spre totala dezamăgire și nemulțumire a lui Alexandru. Arie urmează să se refugieze în Cezareea, apoi în Nicomidia, unde avea sprijinul episcopului (acesta fiind tot discipol al lui Lucian ca și Arie) dar și al împărătesei. Disputa nu se oprește, ci dimpotrivă.
De acum înainte nu mai există îndoieli asupra faptului că ereticul Arie îl provoacă pe episcop, încercând astfel să dezbine Biserica lui Hristos. Eusebiu este de partea lui Arie după cum am menționat și încearcă să-l susțină și să-l reabiliteze prin convocarea unui sinod local care acceptă învățătura ariană și îl trimite pe întemeietorul ei la Alexandria pentru a se împăca cu episcopul Alexandru.
Episcopul Alexandru alături de ucenicul său Atanasie, cel care va deveni o mare personalitate a Bisericii și care va rămâne cunoscut sub numele de Atanasie cel Mare, au fost categoric împotriva revenirii lui Arie și au convocat un alt sinod prin care au validat deciziile luate la primul.
Toate lucrurile acestea au fost în zadar se pare și nu l-au împiedicat cu nici un chip pe Arie să revină la Alexandria și să-și propovăduiască învățăturile. Nu numai că făcea aceasta prin viu grai, dar a reușit să scrie și o lucrare în versuri ce se intitula „Thalia”. Din nefericire Eusebiu de Cezareea ne înfățișează un tablou dramatic în această situație, întrucât creștinii din Alexandria erau debusolați și nu puteau discerne care este învățătura cea adevărată. Această situație critică este surprinsă de Eusebiu prin următoarea frază: „învățătura Domnului ajunsese batjocura necredincioșilor”.
În anul 324 Împăratul Constantin află despre această neînțelegere între cei doi și îl trimite pe Ossius, un slujitor credincios și sfătuitor totodată, la Alexandria pentru a aplana conflictul și a crea o unitate. În același timp tot prin Pssius trimite și o scrisoare ce se adresa ambilor episcopi în care scria: „Am aflat că începtul problemei de față a avut loc atunci când tu, Alexandre, te informai de la preoți ce gândea fiecare din ei despre un anume loc prevăzut în lege, dar mai mult pentru o parte a unei probleme deșarte. Iar tu, Arie, ceea ce nici la început n-ar fi trebuit să gândești era mai potrivit să fi încredințat tăcerii; ceea ce ai gândit, ai expus imediat cu nechibzuință, de unde iscându-se dezbinare între voi, nu se mai ținea seama de Taine. Iar un popor sfânt e împărțit în două, intrând discordia într-un trup comun. De aceea fiecare dintre voi să arate bună-voință celuilalt, de la egal la egal, și astfel ca cei ce slujesc împreună, fiecare să-l asculte pe celălalt care îl sfătuiește de bine. Nici nu este demn să ceri acest lucru, și nici să răspunză la asemenea lucruri celor care întreabă”. „Eu vreau să dau de gândit înțelepciunii voaste cu un mic exemplu: știți că înșiși filosofii sunt în acord unanim în privința unei singure teorii; când însă nu sunt de acord în anumite puncte de vedere, deși sunt separați în virtutea disciplinei, totuși se înțeleg între ei în unitatea întregului. Astfel stând lucrurile, e cu atât mai bine ca voi, slujitorii lui Dumnezeu cel mare, să fiți de acord între voi, voința credinței!”.
Acesta neavând sorți de izbândă decide să se întoarcă la Nicomidia, dar pe drum se oprește la Antiohia, unde se alătură episcopilor de acolo pentru a desemna un nou episcop al orașului, în persoana lui Eustațiu , cel care era un luptător convins împotriva lui Arie și a învățăturilor greșite ale acestuia. Tot aici datorită acestei adunări a episcopilor se hotărăște condamnarea lui Arie și excomunicarea a trei episcopi disidenți, unul dintre ei fiind Eusebiu din Cezareea. Aceștia aveau ulterior posibilitatea de a se reabilita.
Sf. Constantin cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare și Sf. Nicolae – luptători împotriva arianismului
Constantin cel Mare se vede nevoit să reacționeze la aceste tulburări ce se abătuseră asupra creștinismului și convoacă o adunare a episcopilor ce a rămas cunoscută în istorie drept Primul Sinod Ecumenic de la Niceea.
Constantin a poruncit „ca episcopii și cei care vor veni cu ei să folosească pentru transport asinii publici, catârii, măgărușii și cai. După ce s-au adunat atâția câți au putut sâ înfrunte greutatea drumului, a venit însăși împăratul Constantin cel Mare la Niceea, dorind să vadă mulțimea arhiereilor și nădăjduind să-i aducă la înțelegere. Totodată a poruncit ca orice nevoie a acestora să le fie satisfăcută din plin. S-au adunat 318 arhierei, Episcopul Romei n-a putut lua parte din cauza bătrâneții, dar a trimis doi preoți, cărora le-a poruncit să ia parte la cele ce se vor discuta”.
Prin convocarea Sinodului la Niceea în 325 Constantin cel Mare urmărea unitatea imperiului atât politic cât și religios, prilej favorabil de a se discuta erezia lui Arie, stabilindu-se adevărata învățătură a Bisericii, deoființimea Fiului cu Tatăl. Împăratul a dorit ca această învățătură nouă să pună capăt certurilor și să fie liniște în imperiu, să se producă unitatea generală. Pentru aceasta a participat și condus lucrările Sinodului având rolul de a arbitra disputele teologice. El a întreținut material pe episcopi pe timpul lucrărilor, fiind deschizător de drumuri pentru Biserică, de a fixa adevărata învățătură creștină. N-a putut pune capăt certurilor după Sinodul de la Niceea fiind influențat de Eusebiu de Nicomidia, dând câștig de cauză arienilor, aducându-i din exil.
Sinodul Ecumenic a stabilit dispoziții referitoare la organizarea și disciplina bisericească, Simbolul de credință, cu cele șapte articole ale sale, a alcătuit și a aprobat 20 de canoane, care fac referire în special la Biserică și la Preoție, a stabilit ziua prăznuirii pascale și duminica drept zi nelucrătoare și a combătut învățătura lui Arie, aducând pace în Biserică și apărând credința cea dreaptă de dezbinarea acesteia care avea să urmeze.
La acest sinod ecumenic se preconizează a fi participat 318 episcopi, dar mulți susțin că acest număr ar fi simbolic și că ar fi fost între două și trei sute de participanți. Mai avem informații că Episcopul Romei nu a putut participa datorită vârstei înaintate, dar că a trimis doi delegați în persoanele a doi preoți pe care i-a îndrumat să ia parte la cele ce se vor discuta.
Bineânțeles că Alexandru, episcopul Alexandriei era acolo, precum și Eustațiu de Antiohia și Marcellus din Ancira. Pe lângă aceștia trebuie să-i mai amintim pe Panufie din Egipt și Spiridon din Cipru. Alături de Episcopul Alexandru se află Atanasie cel care se va face remarcat și va domina istoria aceasta atât de controversată.
Alături de Atanasie cel Mare care și-a pus amprenta asupra acestui prim sinod ecumenic, actor principal ca să-i spunem așa este Constantin cel Mare, cel care a deschis și care a convocat totodată sinodul. Un alt reprezentant, despre care nu se menționează că a fost prezent, dar despre care aflăm studiindu-i viața, și care s-a remarcat printr-un gest memorabil a fost Sfântul Nicolae cel care i-a dat o palmă lui Arie. Dar despre el vom aminti puțin mai târziu în prelegerea noastră.
Revenind la deschiderea ceremoniei Eusebiu ne spune că după ce au venit toți participanții și au pătruns în sală, cel din urmă a fost Constantin care era îmbrăcat în veșminte strălucitoare și care a pătruns în mijlocul participanților precum un înger trimis de Dumnezeu. Tot din descrierea lui Eusebiu aflăm că nu numai că era strălucitor la port, era strălucitor și la suflet și trăire și se observa că se pregătise îndelung pentru acest eveniment căruia îi acorda importanța cuvenită. Ajungând în rândul din față acesta se așeză pe locul ce i se cuvenea, dar nu înainte de a fi invitat de ceilalți apiscopi să facă lucrul acesta.
Despre cine era protosul acestei adunări nu avem informații sigure, numai Teodoret de Cir menționează că ar fi fost Eustație iar cel ce urma la conducere după acesta era Atanasie. De menționat că de la Sfântul Eustație avem și o cuvântare care îl incriminează pe Arie și cu care deschide ședința după cuvântul marelui Constantin.
Despre participarea Împăratului Constantin la sinod avem păreri care susțin că nu ar fi avut decât un rol simbolic, dar care îi dădea dreptul să intervină în lucrările ce aveau loc, însă fără să fie de vreo parte sau alta a baricadei. În acest sens, adică faptul că era imparțial avem cuvântul lui Eusebiu care relatează cele spuse de Constantin „Așadar, nu mai zăboviți, prietenii mei, cei ce sunteți totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor, și Mântuitorul nostru. Începeți prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînțelegerii voastre, și despovărați-le – sub semnul păcii – de cătușele ambiguității. Așa veți putea săvârși și ce îi este plăcut Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie – celui ce deopotrivă cu voi mă străduiesc a-i sluji – îmi veți putea face darul unei bucurii fără seamăn”.
„Cuvântul lui Constantin cel Mare era direct și clar. Nu voia să se preocupe decât numai de subiectele care făceau referire la îndreptarea credinței. Fraza: „Să ne ocupăm de credința noastră” apare aproape la toți scriitorii bisericești. Ghelasie ne vorbește de cunoscuta lui zicală, conform căreia, chiar dacă împăratul Constantin îl vedea pe vreun oarecare arhiereu că păcătuiește, acesta l-ar fi acoperit cu propriul hiton”.
Este clar și de la sine înțeles că Sfântul Constantin era contra ereziei și că a susținut o politică prin care urmărea distragerea oricărei scânteie ce ar fi dus la vreun cuvânt eretic. Acest lucru îl vedem și prin prisma adresărilor lui care îi vizează numai pe episcopi și nu pe simplii cetățeni sau preoți. El reușește să dea și un edict prin care îi înghioldește pe eretici și îi numește dușmani ai adevărului și îi acuză că în loc să păstreze sănătatea credincioșilor îi duc pe aceștia la boală prin învățăturile lor. Acest decret a avut efecte pozitive în sensul că mulți eretici s-au întors în sânul Bisericii după ce a fost făcut public acest act.
Nu putem contesta că Împăratul Constantin a fost un antieretic și un antiarian, el arătând lucrul acesta din momentul convocării Sinodului și până în momentul în care epistolele sale au fost terminate. Nu putea concepe ca el să nu participe la Sinod, din contră considerând acest lucru o obligație morală pe care o avea.
Din păcate a avut și momente de slăbiciune Marele Constantin datorită persoanelor apropiate și dragi lui. Se cunoaște, spun scriitorii bisericești că cei ce-l susțineau pe Arie, adică Eusebiu de Nicomidia și preotul Evtokie aveau prieteni în rândul familiei imperiale. Despre Eusebiu se cunoaște că era rudă cu Vasilina printr-o căsătorie a fratelui vitreg al împăratului iar preotul Evtokie era simpatizat de sora cealaltă a Împăratului, este vorba de Constanția. Prin urmare cele două au intervenit pe lângă fratele lor, convingându-l că din punct de vedere moral, dar și pentru binele Bisericii trebuie să se împace și să se înțeleagă cu Arie.
Lăsându-se influențat de cele două, Constantin ia decizia de a-l chema la palat pe Arie în anul 327. Bineînțeles că până la urmă Arie nu renunță la învățătura sa, dar reușește să-l înșele pe împărat în această privință și îl convinge că nu există deosebire în esență între ceea ce învăța el și ceea ce învăța Biserica Creștină.
Prin urmare în anul 327 are loc convocarea unui nou sinod prin care Arie împreună cu susținătorii lui sunt chemați din exil. Cu această decizie nu va niciodată de acord Atanasie cel Mare, ucenicul lui Alexandru și se va exprima în acest sens, dar va fi mustrat de împărat și amenințat cu caterisirea:„Dacă aflu că ai împiedicat pe unii clerici sau le interzici să intre în biserică, atunci voi trimite imediat pe cel care te va caterisi și care te va exila la porunca mea”.
Această reabilitare a lui Arie nu a produs deloc liniște în Imperiu, ci dimpotrivă a dat naștere la alte erezii, care nu făceau bine deloc Bisericii. Putem concluziona acest episod reliefând că acest ultim sinod a destabilizat Biserica mai mult decât o făcuse Arie inițial, apărând noi tulburări și neînțelegeri.
Sfântul Atanasie cel Mare a fost un luptător aprig împotriva arianismului, iar mustrarea ce a primit-o de la Constantin nu l-a făcut să deznădăjduiască.
Iată ce spunea acesta despre arianism: „Una dintre aceste erezii, și cea din urmă, e cea numită ariană. Ea e plină de viclenie și de uneltire. De aceea, văzând cum alte erezii, surori mai bătrâne ale ei, au fost date pe față, se îmbracă în chip prefăcut în cuvinte de-ale Scripturilor, ca și tatăl ei, diavolul, și se silește să intre iarăși în raiul Bisericii, ca, dându-și înfățișarea de creștină, să înșele pe vreunii ca să cugete contrar lui Hristos, prin aparența de adevăr a unor raționamente mincinoase. Căci nu e în ea nici o judecată dreaptă. Și de fapt au și amăgit pe unii, făcându-o nu numai să-și plece urechea la cuvântul lor stricăcios, ci și să ia și să guste, ca Eva, și apoi să socotească, din nepricepere, ceea ce e amar, ca dulce (Isala, 5,20) și să numească grețoasa erezie, frumoasă”.
Văzând că nu sunt sorți de izbândă și că arianismul dăinuie în continuare Atanasie cel Mare a decis că este timpul să vorbească personal cu împăratul în fața căruia își va expune punctul de vedere. Așadar pleacă din orașul Tir și pe 30 octombrie 335 ajunge la Constantinopol unde îl acostează pe Împăratul Constantin chiar pe un drum către oraș. În cele din urmă, văzându-l atât de înflăcărat în susțineri, Constantin se lasă convins și trimite mustrări către episcopii ce-l condamnaseră pe Atanasie. Fiind îngrijorați de cele întâmplate arianiștii printre ei aflându-se și Eusebiu, au sosit numaidecât la Constantinopol, unde au stat de vorbă cu împăratul reușind din nou să-l facă să se răzgândească. Un lucru diavolesc este că s-au asigurat și că Atanasie va fi pedepsit, spunându-i Împăratului că acesta ar fi amennințat să oprească navele ce aprovizionează Constantinopolul de la Alexandria cu grâne. Atunci Constantin îl trimite imediat în exil nu mai departe de Trier, loc unde va rămâne până după moartea lui Constantin. A reușit să plece din Trier în timpul urmașului lui Constantin, Constantin II, care l-ar fi trimis cu o scrisoare de recomandare la Alexandria. În momentul întoarcerii către Egipt, Atanasie a trecut pe la Constantin II cerând o audiență, apoi urmează să facă o escală la Constantinopol, unde participă la înscăunarea unui nou episcop. Ajunge la Alexandria pe data de 23 noiembrie.
Tot timpul petrecut în Trier, pe timpul cât fusese exilat nu a fost fără de folos, întrucât și-a făcut apărători și prieteni în persoanele episcopilor Maximinus și Paulinus.
Sfântul Atanasie a rămas cunoscut și pentru rolul lui de o deosebită importanță în fundamentarea dogmei Sfintei Treimi, în cadrul primului sinod ecumenic, dogma de bază a Bisericii Creștine. În învățătura sa pune mare accent pe iubirea lui Dumnezeu față de om, dar și pe faptul că omul este capabil să realizeze unirea cu Dumnezeu în iconomia mântuirii. O altă idee de bază ce trebuie subliniată spune Sfântul Atanasie este că întreaga lume participa la descoperirea lui Dumnezeu și prin actul întrupării Logosul realizează o legătură mult mai strânsă cu întreaga omenire.
Atanasie cel Mare a fost acuzat de mulți, dar fără a asculta vreo clipă învinuirile ce i se aduc, că ar fi persecutorul creștinilor și că se face vinovat de eșecul Împăratului Constantin cel Mare de a asigura unitatea imperiului pe care o râvnea atât de mult.
„Un element comun al tuturor celor care-l învinuiesc pe Atanasie cel Mare este acela că cercetează evenimentele prin prisma unei politici stereotipe și dimensionată istoric, fără să-și dea seama de elementul spiritual, care în situația de față este cel mai important lucru. Trec cu vederea faptul că această credință a noastră nu constă nici într-o teorie filosofică, nici într-un sistem social, nici într-o concepție ideologică, nici într-un produs al rațiunii umane, nici în raporturile socio-politice, nici în produsul ideologic al contradicțiilor sociale, ci constă în adevărul pe care chiar Dumnezeu i l-a încredințat omului”.
Chiar dacă din relațiile pe care le-au avut Constantin și Atanasie cel Mare par a fi fost tensionate, privind lucrurile în profunzime constatăm că nu este chiar așa. Textele ce se păstrează despre cei doi arată că Atanasie nu a făcut decât să controleze erezia și să încerce să o stopeze ”fără ură, ci cu evlavie și cu credință în Dumnezeu”.
Cu toate că Eusebiu de Nicomidia încearcă să intervină la Constantin și să-l întoarcă împotriva lui Atanasie, privind tonul epistolelor lui Constantin ne dăm seama că Atanasie este prețuit de fapt. Niciodată nu-l subestimează, ba rămâne surprins plăcut de comportamentul de înaltă clasă și de respectul pe care îl deține Atanasie.
Cât despre exilarea lui Atanasie de Constantin se spune că ar fi fost făcută la presiunile făcute de Eusebiu de Nicomidia, iar aproape de sfârșitul vieții se spune că Împăratul Constantin l-ar fi chemat din exil. Nici Atanasie nu avea nimic rău de spus despre Constantin, ba din contră îl va numi „împărat preaiubitor de Dumnezeu” așa cum și după moartea acestuia are numai cuvinte de laudă.
Concluzionând scurta noastră incursiune asupra personalității lui Atanasie cel Mare este necesar a menționa că el a insistat foarte mult asupra cuvântului CRED. Acest lucru întâmplându-se mai târziu în cadrul istoriei Bisericii noastre de o altă personalitate de seamă, Sfântul Marcu Evghenicul.
Nu doresc a încheia acest capitol fără a aminti și de persoana Sfântului Nicolae care este cunoscut pentru palma pe care i-a dat-o ereticului Arie în timpul participării ca episcop la acest prim sinod ecumenic.
Sfântul Nicolae a fost un apărător înflăcărat al credinței cea adevărată și aducea argumente în acest sens lui Arie, dar datorită încăpățânării acestuia a primit o palmă de la Nicolae, care era îngrijorat în privința unei eventuale rupturi a Bisericii datorită ereziei cea mult discutată. Gestul său nu a fost trecut cu vederea, ci a fost pedepsit reținându-i-se Sfânta Evanghelie precum și omoferul, adică semnele ce îl distingeau ca fiind arhiereu.
Viețile Sfinților menționează următoarele despre Sfântul Nicolae în legătură cu acest eveniment: „Despre dânsul povestește unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a rușina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta, lovindu-l pe Arie peste față. De acest lucru, s-au întristat Sfinții Părinți și, pentru aceea a luat de la dânsul semnele cele arhierești. Iar Domnul nostru Iisus Hristos și Preabinecuvântata lui Maică, privind din înălțime la nevoințele Sfântului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală și au lăudat râvna lui cea dumnezeiască. Aceeași vedenie a avut și oarecare din Sfinții Părinți cei mai vrednici, precum însuși Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stând de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dânsul, cunoscând din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfântului. Deci, părinții au tăcut și ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit”.
Sfânta Biserică îl numește pe Nicolae:„ lopata care vântura învățăturile lui Arie” deoarece acesta învăța poporul numai lucrurile bune și de un real folos duhovnicesc, iar pleava învățăturilor greșite o alunga departe astfel încât să nu existe acces la ea.
Sfântul Împărat Constantin cel Mare când a aflat vestea despre minunea ce s-a petrecut cu Sfântul Nicolae a cerut de îndată să fie reabilitat, regretând pentru fapta ce o săvârșise.
Mulți, la prima vedere ar condamna palma Sfântului Nicolae, la fel cum a făcut-o și Împăratul Constantin și probabil și alți episcopi ce se aflau la sinod, dar nu trebuie să ne pripim în acest sens și să nu fim noi cei care judecăm pentru că „judecători” au fost Iisus Hristos și Sfânta Sa Maică. Trebuie să ne gândim că palma nu a venit din răutate ci a avut un caracter cu totul excepțional. Prin gestul acesta el și-a manifestat dragostea pentru Mântuitorul, lucru pe care Hristos l-a sesizat în inima episcopului, de aceea a și dorit să-și ducă mai departe arhieria.
Osie de Cordoba – sfătuitor și ajutor de seamă al lui Constantin
Constantin cel Mare se pare că s-a cunoscut cu acest Osie după momentul minunat al arătării semnului Crucii pe cer. Este doar o propunere pentru că nu se știe exact când, unde și în ce context s-au cunoscut cei doi.
Despre personalitatea lui ni se spune că avea cunoștințe teologice foarte vaste, era foarte responsabil, având printre altele și un caracter religios dezvoltat.
Atanasie cel Mare îl numește „tată al sinodalilor și Marele Cuvios”, pe când Eusebiu de Cezareea se referă la el și îl numește „cel foarte cunoscut” sau „cel despre care se vorbește de către toți”.
Din sinaxarul Sfântului Nicodim Aghionitul aflăm că Osie era un ascet ce strălucea prin ceea ce făcea, iar viața lui era plină de virtuți. Meletie spune despre același că „A fost un foarte cunoscut mărturisitor al lui Hristos, purtând semnele martiriului pe trup, atunci când a fost chinuit în timpul persecuției lui Dioclețian”.
Un rol important pe care Osie l-a jucat alături de Constantin cel Mare a fost pregătirea primului Sinod Ecumenic. Despre Osie nu se mai amintește după terminarea sinodului, acest lucru îl sesizăm pentru că se spune că Împăratul Constantin era lipsit de consilieri buni. Probabil că după încheierea ședințelor sinodului acesta s-a retras la Cordoba, localitatea sa de proveniență, și nu a acceptat să stea alături de Constantin într-un mediu atât de luxos, el fiind ascet după cum am mai menționat.
Botezul și moartea Sfântului Împărat Constantin
Constantin cel Mare și-a păstrat titlul de pontifex maximus până la sfârșitul vieții, în timp ce botezul decide să-l primească pe patul de moarte, motiv de critică pentru foarte mulți.
Acest titlu nu l-a păstrat din orgoliu, ci din înțelepciune, pentru că astfel a putut să controleze cea mai mare parte a populației din Imperiul Bizantin, populație în mare parte păgână. Dacă ar fi renunțat la acest titlu imaginați-vă că nu ar mai fi putut și nu ar mai fi fost ascultat probabil de păgâni, ci doar de creștini care erau infimi ca număr față de primii.
Atât convertirea cât și botezul pe patul de moarte al lui Constantin au pus bazele înființării primului imperiu creștin. „Acordând libertate, ajutor și privilegii creștinismului, el a făcut din Biserica creștină urgisită, disprețuită, persecutată, instituția cea mai însemnată din Imperiul Roman… Cu ajutorul împăratului, Biserica creștină a intrat într-un secol de aur”.
Sfântul Împărat Constantin se pare că ar fi primit botezul creștin în anul 337, ceea ce înseamnă că avea vârsta de 62 sau 65 de ani. Marele eveniment s-a petrecut la palatul imperial din localitatea Acyro.
După cum ne înfățișează situația Eusebiu al Cezareei Constantin a petrecut cu foarte mare bucurie sărbătoarea Sfintelor Paști ale acelui an. După această mare sărbătoare el a simțit că „Dumnezeu – Care-l ajutase la săvârșirea tuturor acestora – l-a găsit vrednic, la sorocul potrivit, să fie mutat la o viață mai bună”.
Având aceste semne de la Dumnezeu și-a părăsit orașul și se retrage într-o localitate retrasă ce purta numele mamei sale. Aici își face canonul de rugăciune și cere să fie botezat fiind conștient că numai în acest fel i se puteau ierta păcatele ce le săvârșise, nu puține la număr. „Convins, deci, de acest lucru, a îngenuncheat și a început a se ruga fierbinte lui Dumnezeu, spovedindu-se pe loc în biserica aceea închinată mucenicilor și învrednicindu-se pentru întâia oară de rugăciunile însoțitoare punerii mâinilor”.
Motivul pentru care a dorit să primească botezul tocmai în acest moment este unul personal. Din momentul convertirii și până la botez trecuseră nu mai puțin de 25 de ani. Pe lângă faptul că practica vremii prevedea ca botezul să se facă la vârstă adultă și să se păstreze starea de inocență baptismală, el însuși cu bună credință și-a amânat botezul dorind să facă acest mare pas după ce va lăsa sabia din mână și nu va mai ucide, pentru că acest păcat al uciderii să fie spălat împreună cu celelalte păcate pe care le mai avea în baia cea mântuitoare a botezului.
El și-a exprimat foarte convingător această dorință spunându-le episcopilor : „A sosit în cele din urmă și clipa în care am nădăjduit atâta vreme și la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca și noi să merităm a fi însemnați cu pecetea nemuririi; vremea mântuitoarei pecetluiri pe care, cândva, îmi doream să o agonisesc în apele Iordanului, acolo unde spune tradiția că și Mântuitorul S-a făcut părtaș ei spre a ne da astfel pilda spălării (de păcat)”.
După cum ne dăm seama din cele prezentate de Eusebiu, Constantin probabil că a regretat un singur lucru cu privire la botezul său, acela că nu a avut șansa a se boteza în râul Iordanului, așa cum a făcut-o Mântuitorul iisus Hristos.
Episcopii la rugămințile fierbinți ale Împăratului săvârșesc Sfânta Taină, dar nu înainte de a-l cerceta după cum spune Eusebiu. Această cercetare probabil că a fost doar de formă, întrucât este imposibil ca episcopii să nu fi cunoscut viața lui Constantin din moment ce acesta era persoană publică și nu orice persoană, ci Împăratul întregului Imperiu Bizantin.
La primirea botezului sufletul său a săltat de bucurie și s-a umplut de lumina cea mântuitoare a lui Hristos. Apoi Constantin a îmbrăcat veșminte albe după obicei și nu a mai purtat hainele de împărat până a trecut la viața cea veșnică. După primirea botezului nu a uitat de mulțumirea ce trebuia să i-o aducă lui Dumnezeu rugându-se așa : „În clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum știu că m-am învrednicit de viața cea fără moarte și că m-am împărtășit din dumnezeiască lumină”.
Eusebiu după cum am amintit în introducerea lucrării era un maestru al manipulării, lucru de care se folosește și acum neamintind numele episcopului care a săvârșit Sfânta Taină a Botezului. În acest caz face însă lumină Sfântul Ieronim în cronica sa scrisă la 40 de ani distanță de moartea împăratului în care spune că Eusebiu cel ce era episcop de Nicomidia și care susținea doctrina ariană este încreștinătorul lui Constantin. „Și Sfântul Ieronim adaugă cu mâhnire: ”Și de aici au urmat până în zilele noastre declinul bisericilor și discordia pe întregul pământ”. În Cronica sa, episcopul Isidor din Sevilla, în secolul al VII-lea, își exprimă și el regretul: ”Ce trist ! El a început bine, dar a sfârșit prost”. Amărăciunea simțită de Ieronim și Isidor este de înțeles: ar fi fost mult mai potrivit pentru conducătorul Imperiului Roman să primească botezul la Roma, din mâinile papei”.
Încercând să facem o delimitare în timp a botezului lui Constantin putem spune că această taină i s-a administrat în perioada de timp dintre Paști și Cincizecime sau Pogorârea Duhului Sfânt. Se pare că o ipoteză foarte probabilă ar fi aceea că ar fi primit botezul cu câteva zile înainte de moarte, fiind susținută și opinia că acest lucru s-ar fi petrecut chiar cu o zi înainte de moarte. Așadar Constantin a primit botezul sar de la un arian. Acest lucru s-a încercat a fi ascuns și imaginea lui Constantin să fie reconstruită ca o imagine a unui împărat ce a primit botezul creștin. Aceste ascunzișuri au fost făcute de Atanasie, Ilarie de Poitiers și Ambrozie însă nu și de Ieronim.
Bertrand Lancon și Tiphaine Moreau ne fac cunoscută o sursă numită Actus Silvestri care încearcă să acopere botezul arian al lui Constantin printr-o istorioară falsă. Iată ce spune acesta : „Potrivit acestei legende, Constantin ar fi început o persecuție împotriva creștinilor în 324, determinându-l pe Silvestru, episcopul Romei, și anturajul său să se refugieze în Muntele Soracte. Împăratul s-ar fi îmbolnăvit atunci de lepră. Pentru că doctorii și vracii nu reușeau să-l vindece, preoții capitolini l-ar fi chemat la ei pentru a se împăia în sânge de copil. În timpul nopții, i-ar fi apărut Sfinții Petru și Pavel, arătându-i că Hristos ăi era recunoscător pentru acțiunile sale și trimițându-l la Silvestru să primească botezul. Silvestru l-ar fi primit atunci catehumen, administrându-i botezul în palatul din Lateran. 7000 de oameni s-au convertit odată cu Constantin. După care împăratul ar fi ajutat cu mâinile lui la punerea temeliei basilicii Sfântului Petru, predicând religia lui Hristos în fața Senatului care i se opunea, retras în basilica Ulpia”.
Valoarea de adevăr a acestei legende, dacă o putem numi așa este spulberată de Teofan care își va exprima părerea despre ea spunând că este falsă. Încercarea de a-l absolvi pe Constantin de botezul sub semnul întrebării ce îi fusese administrat nu se oprește aici, și din anumite considerente politice este adusă la lumină o versiune apocrifo catolică care se dorește a se impune ca fiind autentică. Această versiune este acceptată după Schisma din secolul XI de ambele biserici, atât cea Catolică cât și cea Ortodoxă, în ciuda faptului că acestea erau despărțite.
Înainte de a trece la Domnul și-a mărturisit bucuria pentru acest lucru celor ce erau de față. Ziua de Rusalii a anului 337 ce pică pe data de 22 mai este ziua morții omului și împăratului lui Dumnezeu Constantin. Imediat după ce a murit trupul lui Constantin a fost dus sub escortă la Constantinopol. Aici ar fi fost pus într-un sicriu și expus în Palatul imperial. Se spune că Marele Constantin s-ar fi îngrijit din timp de moartea sa și făcuse în așa fel încât totul să fie pregătit și bine stabilit. „Sarcofagul lui a fost așezat sub domul central din Biserica Sfinților Apostoli, înconjurat de cenotafurile sau stelele memoriale ale Sfinților Apostoli, devenind astfel în mod simbolic cel de-al treisprezecelea Apostol. La vremea respectivă nu au existat obiecții la acest aranjament extraordinar, dar în 359 Constanțiu II a mutat sarcofagul în Biserica Sfântul Acachie”.
Fără să pierdem șirul desfășurării evenimentelor și revenind ușor la momentul morții Eusebiu descrie dispersarea gărzilor de corp în momentul în care Conmstantin încetase a mai respira – acestea au început să-și smulgă hainele și să se bată cu pumnii în cap, chiar unii dintre ei îl jeleau. De aici ne dăm seama cât de diferit a fost el de ceilalți împărați ai imperiului și cât de iubit a fost de popor. „Tot așa a început și lumea să alerge prin întreg orașul, revărsându-și adânca durere din suflet prin țipete și prin strigăte; unii păreau pradă unei adevărate prăbușiri lăuntrice; fiecare simțea jalea ca ceva de la sine, ca la o lovitură primită de el însuși, ca și cum nimănui nu i-ar fi mai rămas acum nimic care să-i facă viața vrednică să fie trăită”.
După cum era normal plecarea împăratului spre împărăția lui Dumnezeu a provocat poporul la o perioadă foarte îndelungată de doliu, indiferent că erau creștini ori păgâni. Este lesne de înțeles că în special creștinii au suferit mult după ocrotitorul lor și erau conștienți că altul ca el nu a mai existat și nici nu va mai exista în viitorul apropiat. Aceste suferințe au survenit pentru că puterea romană de până la Constantin a fost renumită doar pentru violență și prigoane și nu mai puțin de zece milioane de creștini sfârșiseră uciși în chinuri groaznice datorită acelor oameni ce s-au perindat în fruntea imperiului, care nu aveau pic de milă și îndurare. Nu putem neglija nici tristețea comunității idolatre, care deși nu agrea faptul că îi apăra atât de mult pe creștini, îl cinsteau într-un mod cu totul deosebit datorită responsabilității de care a dat dovadă Constantin. Deci putem conchide că Împăratul Constantin nu a intrat niciodată în polemică cu idolatrii, mai mult decât atât fiind îngăduitor față de ei, iar dacă s-a mai întâmplat să-i persecute, lucrul acesta s-a întâmplat numai în locurile unde era neapărată nevoie de intervenție și unde cultul aducea jigniri morale față de restul populației.
Toți acești oameni aveau pentru ce să-l plângă pe Constantin, el fiind singurul împărat ce se închinase lui Dumnezeu cel adevărat și nu numai că a izbăvit Biserica de cei ce o atacau, dar a pus bazele și altor regate creștine ce se vor constitui mai târziu precum : Georgia, Serbia, Bulgaria, România și Rusia.
Am văzut că trupul său a fost așezat în Biserică, ctitorie proprie Sfinții Apostoli. Câțiva scriitori bizantini susțin ideea că în acea Biserică mai fusese înmormântată și mama sa Elena, unii merg și mai departe cu speculațiile spunând că cei doi împart același sicriu. Toate acestea nu au argumente care să le susțină, așa că rămân simple presupuneri și opinii.
În anul 550, la peste două veacuri distanță , ctitoria lui Constantin a dispărut, fiind înlocuită de Împăratul Iustinian cu o alta. Din nefericire pentru creștinism, astăzi pe locul acelei Biserici se află Moscheea Fatih sau a lui Mahomed II Cuceritorul construită în secolul XV. Ceea ce mai alină puțin amărăciunea creștinismului în această privință este că moscheea la care ne referim mai păstrează în ea până astăzi urmele istoriei constantiniene, având în interiorul ei câteva coloane ale primei Biserici creștine.
Pentru a dovedi un profund respect pentru Constantin cel Mare s-a luat în imperiu decizia ca din acel moment nici unul din viitorii împărați să nu mai poată deține titulatura de cezar, ci cel mult de august, „și să circule monede care, într-o parte, să aibă chipul său, iar, în cealaltă parte, să fie reprezentat inorogul care trage un car de foc cu patru cai, urcând spre cer”.
Urmașii Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Un timp după moartea împăratului nu s-a cunoscut cine-i va urma la tron. Constanțiu însă a fost acela care s-a ocupat cel mai mult de înmormântarea tatălui său, ceilalți doi fii fiind absenți. Se crede că armata a decis cine îi va lua locul lui Constantin la tron, imperiul împărțindu-se între fii și nepotul acestuia. Imperiul va cunoaște imediat o decădere din punct de vedere economic în prima fază confruntându-se cu cheltuieli exagerate ale statului, frontierele devin nesigure, iar armata coruptă.
Câteva luni după moartea fulminantă legile au continuat să se emită în numele aceluiași Constantin, titlul de augustus fiind revendicat abia în luna septembrie a aceluiași an 337 de către Constantin II, Constanțiu II și Constant.
Imperiul se împarte în felul următor : Constantin al II-lea (337-340) va stăpâni Galia, Britania și Spania cu Mauritania Tingitana reședința având-o la Treveri în Galia; Constanțiu al Ii-lea (337-361) va prelua diocezele Egipt, Orientul, Asia și Pontul având reședința la Constantinopol, ultimul dar nu cel din urmă Constans (337-350) își exercita puterea asupra Italiei, Africii, Panoniei, Illyricum și Traciei și se așezase la Sirmium.
Cei trei fii crescuți de Constantin au avut o educație aleasă în spirit creștin ceea ce s-a văzut la începutul domniei lor, însă credința lor în Dumnezeu și legătura pe care trebuiau să o aibă cu divinitatea așa cum a făcut-o tatăl lor nu au fost la înălțimea așteptărilor și aceștia au căzut de pe drumul către creștinism nemai revenind niciodată.
Între cei trei frați au avut loc războaie, iar în anul 340 în bălălia de la Aquileea Constantin al II-lea a fost înfrânt de Constans care i-a luat și partea lui de moștenire. Prin urmare Imperiul a fost condus doar de doi frați până în anul 350 când Constans moare și Constanțiu devine unic împărat și a mai stat în fruntea Imperiului încă 11 ani.
Ei au încercat din răsputeri să-i urmeze dorințele tatălui și să facă ce ar fi făcut și acesta dacă ar mai fi trăit, dar din păcate niciunul nu a reușit această performanță, iar Imperiul a rămas într-o prelungă letargie.
Au încercat să adopte și atitudinea pozitivă a tatălui față de creștinism, dar nu s-au remarcat cu nimic. Față de păgânism au adoptat o atitudine extrem de diferită de a tatălui lor și i-au prigonit în toate felurile posibile crezând că astfel creștinismul va triumfa. Constanțiu de pildă a dat o lege în anul 341, lege ce s-a dovedit foarte drastică, împovărându-i foarte rău pe cei ce jertfeau zeilor. La 5 ani diferență aceeași lege a fost preluată și de Constans. „La 346, Iulius Firmicus Maternus, un neoplatonic trecut la creștinism, după ce a făcut o descriere a superstițiilor păgâne, a îndemnat pe împărați să topească comorile de aur și de argint ale templelor, sancționând pe toți cei care nu se vor lepăda de păgânism. Cu excepția templelor de la periferie, mai toate celelalte locașuri de închinare ale păgânilor au fost distruse. O parte a templelor păgâne au continuat însă să dăinuiască, iar colegiile preoților păgâni să încaseze subvențiile de la stat. Cultul zeilor era practicat în case particulare. De asemenea și faimoasele focare de știință, aflate în mâna sofiștilor și a neo-platonicilor, au
continuat să existe”.
Începând cu anul 350 după ce moare Constans, Constanțiu își mută reședința la Sirmium, care devine atât centru politic cât și religios. Constanțiu după cum spune Wil Durant a condus imperiul mai mult decât josnic, „cu o incompetență notorie, prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pentru a fi iubit, prea înfumurat pentru a fi mare”.
Este cunoscut că în anul 361 moare și acest ultim fiu al lui Constanțiu și datorită faptului că nici unul dintre cei trei frați nu au avut urmași, la conducerea imperiului a venit Iulian nepotul lui Constantin. Inițial acesta a fost creștin deținând și un rol în cult, adică era citeț bisericesc, dar cu timpul s-a lepădat de creștinism, cel mai probabil din cauza profesorilor păgâni pe care i-a avut și care l-au determinat să facă acest pas.
Pentru început acesta nu a lovit în creștini și se conduce după principiul că fiecare este liber să-și aleagă ce religie dorește. Apoi decide să redeschidă templele păgâne unde se vor relua sacrificiile. Mai târziu deși nu o face pe față începe să fie împotriva creștinismului și acordă orice fel de libertate ereziilor. După aceea anulează toate privilegiile pe care creștinii le aveau și obligă la restiuirea bunurilor secularizate din templete păgânilor. Acesta a murit în iunie 363, iar urmaș la tron a fost Iovian (363-364).
Iovian se remarcă în scurtă sa domnie prin redarea creștinilor a drepturilor prin Edictul de la Milan.
După Iovian au urmat Valentinian I (364-375) și Valens (364-378) care deși au fost ortodocși au tolerat păgânismul, astfel că cele două credințe aveau libertate de desfășurare.
Urmași la tron au fost Grațian și Teodosie care s-au remarcat printr-o politică de favorizare a creștinismului: „Potrivit prevederilor noului edict, trebuia să se adore pretutindeni numele singurului și adevăratului Dumnezeu și să se respecte credința niceeană păstrată de înaintași, acesta fiind adevărata religie. Se poate spune pe drept că Teodosie cel Mare este creatorul Imperiului roman creștin”.
Teodosie s-a mai remarcat și prin edictul din 381 când a interzis prezicerea viitorului. Un an mai târziu preoții păgâni nu mai primeau ajutor financiar sau subvenție din partea statului iar bunurile religiei păgâne au fost din nou secularizate. Încă din momentul urcării pe tron Teodosie a renunțat la titlul de Pontifex Maximus, datorită faptului că era titlu păgân și de asemenea nu a mai dorit să poarte mantia albastră cu stele. „Teodosie cel Mare a dat lovitura de grație păgânismului. Prin edictul din 2 mai 381, el a poruncit ca toți care s-au lepădat de adevărata credință creștină și au trecut din nou la cultul zeilor, să fie lipsiți de dreptul de moștenire, de dreptul de a testa cuiva averea sau de a beneficia de aceste drepturi”.
După cum vedem urmașii lui Constantin au menținut politica religioasă pe care acesta a inițiat-o și în principiu ea a fost practicată de toți împărații cu anumite excepții. Politica lui Constantin a fost deosebit de folositoare Bisericii și Biserica s-a simțit protejată, iar dogmele formulate de sinoadele bisericii au devenit legi de stat ce aveau caracter obligatoriu pentru toți creștinii deopotrivă.
Cap.III – Regimul Sfântului Împărat Constantin
Știm foarte bine că perioada de dinaintea lui Constantin nu a fost mai propice pentru dezvoltarea imperiului. Perioada persecuțiilor a fost caracterizată de mari frământări pe plan politic, economic, social și să nu uităm cel mai mult pe plan religios. Odată cu predecesorul lui Constantin, adică Dioclețian statul va începe să cunoască o înflorire datorată reformelor ce se vor începe.
Odată cu trecerea veacului al III-lea Bizanțul capătă o nouă față datorată celor doi. Acest lucru se va întâmpla datorită considerentelor de natură militară și economică, socială și politică pe care Dioclețian și apoi Constantin, care reușește să atingă și un apogeu, le vor lua în calcul începând o reconstrucție a lor care va duce ulterior să schimbe întru totul statul bizantin.
Urcarea pe tron a lui Constantin cel Mare va duce la reunificarea Imperiului prin măsurile suficient de puternice pe care le va lua acesta și va da un nou imbold vieții din imperiu, prelungind viața acestuia pentru încă 1000 de ani.
Reformele administrative
Primul lucru pe care l-a realizat în administație Constantin a fost acela de a asigura pentru împărat o putere care să nu mai fie limitată; așadar el își dorea să fie factorul primordial în Imperiu pentru a putea controla lucrurile cu o mai mare ușurință.
Împăratul era considerat a fi mult mai presus decât oamenii obișnuiți și de aceea era comparat cu apostolii sau era locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ. De aceea apărea destul de rar în public, iar atunci când făcea acest lucru era însoțit de fast arătând că el are puterea imperiului în mâini.
Constantin a continuat pe plan administrativ reformele începute de Dioclețian. În timpul lui numărul provinciilor a crescut semnificativ, de la 101 ajungând la 117 care erau grupate în 14 dioceze față de 12 câte erau inițial.
Constantin a redus și puterea pe care o avea Prefectul Pretoriului și a reorganizat conducerea provinciilor astfel că trei dintre provincii erau guvernate de consuli, una de corectores în timp ce nu mai puțin de 37 erau guvernate de consulari.
În timpul lui Constantin cel Mare își făcea simțătă prezența și Senatul din Roma ce era alcătuit în mare parte din familii de rang înalt precum cele aristocratice și conservatoare și care în cea mai mare parte erau împotriva creștinismului. Din această cauză Împăratul s-a îngrijit ca acestei instituții să-i fie limitată puterea cât mai mult. Deși nu era de acord prea mult cu cei ce făceau parte din această instituție, Constantin pune bazele unui nou senat și la Constantinopol unde se va întemeia noua capitală. Acest senat era însă mai restâns, respectându-l din punct de vedere al importanței pe cel de la Roma. Pe perioada vacanței imperiale acest senat de la Constantinopol prelua întreaga putere în imperiu, iar în general avea rol cumulativ în deciziile împăratului în special în ceea ce privea legislația și justiția.
Cea mai mare realizare din punct de vedere administrativ a Împăratului Constantin cel Mare a fost alegerea noii capitale. Inițial el a dorit să mute capitala la Niss, locul de unde provenea el, dar nu după mult timp și-a schimbat părerea oscilând între Sardica, Tesalonic, Calcedon și Troia, în ultima chiar începând construcția zidurilor, dar care nu au fost terminate niciodată.
„Acesta decide mutarea capitalei în Bizanț, care în acea vreme nu era decât o umbră, fiindcă nu mai putea să dobândească puteri după distrugerile importante pe care le-a avut de suferit în anul 196, din partea lui Septimiu Sever. Și din punct de vedere spiritual, reprezenta o mică episcopie care aparținea Mitropoliei de Iraklia”.
Constantin cel Mare a dat dovadă de multă inteligență prin așezarea noii capitale la Bizanț, întrucât se afla la intersecția drumurilor dintre Asia și Europa, era deci un oraș cheie. Avea un potențial deosebit deoarece lega Estul de Vest și Nordul de Sud, oferind în același timp și un acces facil la proviciile balcanice, care de asemenea au avut un rol principal în secolul III și IV. Orașul avea o importanță strategică, deoarece acela care stăpânea orașul deținea controlul și asupra navelor ce traversau Bosforul în drumul către Marea Neagră.
În acest sens Gheorghe Brătianu spune despre locul în care Constantin decisese să-l facă capitală: „ se încheia în reginea Strâmtorilor un lung proces de regrupare economică și politică. Legiunile staționate pe Dunăre și litoralul Euxinului, garnizoanele de pe limes și din orașele fortificate de pe coastă, flota care apăra imperiul mării pretindeau o altă rețea de căi de comunicație și de aprovizionare și o circulație constantă a transporturilor terestre și maritime. Drumurile din Asia Mică convergeau spre Dardanele și Bosfor, cu mult înainte ca Bizanțul să fi devenit Constantinopol. Întemeierea noii Rome în 330 nu a fost decât încununarea logică a acestei stări de lucruri, care marca proeminența regiunii Strâmtorilor, a cărei importanță strategică, văzută ca nod de comunicații în spatele frontului, antrena cu necesitate dezvoltarea comerțului și a drumurilor”.
Noua capitală nu a fost importantă numai din punct de vedere strategic și comercial, ci poate cel mai important pentru Constantin, a fost inima lumii creștine, deoarece acum era independentă și scăpase de trecutul idolatru. Nu la o distanță foarte mare de mutarea capitalei aici, Patriarhia de Constantinopol a dat dovadă de o putere extrem de mare care avea în vedere unitatea politică și religioasă, dar și Constantinopolul ca și oraș în sine a demonstrat că este un simbol și un susținător al Bisericii bizantine.
Constantinopolul pe lângă importanța de care am vorbit era și un oraș frumos din punct de vedere estetic, era așezat pe șapte coline și era străbătut de apele Bosforului, ale golfului Keratius și ale Propontidei, lucru pentru care a fost numit „diamantul strălucitor din bijuteria de smarald”.
Constantinopolul fără doar și poate reprezintă un element definitoriu care arată cât de inteligent era Constantin . „Așa cum a fost inovația lui Alexandru, tot așa a fost și inovația lui Constantin. Au rezistat la toate încercările venite asupra lor de-a lungul vremurilor și, încă o dată, adeveresc și astăzi îndemânarea acestor bărbați, aceea de a aprecia cele prezente, uitându-se spre viitor”.
O altă părere care susține acelați lucru este a lui Rene Ristelhueber : „Destinul slăvit al Constantinopolului este gestul împăratului Constantin, care s-a născut acolo aproape, la Niss, în Macedonia. Acestuia i se cuvine lauda, și anume că și-a dat seama de importanța deosebită a unei așezări care se găsea la granița dintre Europa și Asia, și preceda orașul care se număra printre cele mai mari capitale ale lumii. După ce a permis exercitarea liberă a cultului religiei creștine și i-a neutralizat pe rivalii săi, prietenul elinilor și admirator al civilizației lor, Constantin a decis să se depărteze de Roma de care îl lega multe amintiri urâte, cu scopul de a se apropia de Asia, de nemărginit și de bogățiile care-l atrăgeau. Dorind să ridice acolo o nouă Romă, a cedat orașului spații importante, trasând o graniță care era apărată de ziduri puternice. Istoria stabilește data de 11 mai a anului 330 ca fiind zi de naștere a Constantinopolului, a capitalei căreia împăratul i-a dat propriul său nume”.
Hotărârea de mutare a capitalei la Constantinopol a avut o legătură uriașă cu trecerea împăratului de la păgânism la creștinism. Astfel orașul care acum este capitală a devenit reședința patriarhului și din punct de vedere al dimensiunilor putea fi comparat cu Roma, Alexandria, Antiohia și Ierasalimul. De altfel acest oraș a și moștenit înstituțiile politice ale Romei cea veche precum și tradițiile culturale ce aparțineau Răsăritului grec.
”Noua Metropolă este, în viziunea ctitorului, Roma Secunda și Roma Nova, fapt ce subliniază poziția ei secundară față de Roma de pe Tibru, rămasă capitala de drept a împărăției”.
După întemeierea noii capitale Constantin a avut o grijă deosebită, aceea de a-i face și pe alți locuitori din împrejurimi și nu numai să migreze către capitală pentru ca aici să se găsească forță de muncă și locuitori numeroși, așa cum îi stă bine unei capitale.
Pentru a stimula migrarea cetățenilor a dat o serie de legi prin care dădea stimulente la impozit, a găsit o măsură prin care să se dea noilor veniți grâu gratis și a înființat o mulțime de școli universitare pentru educarea populației.
Reforme militare
În cadrul armatei Constantin a menținut împărțirea ce data din timpul lui Dioclețian și anume: armată de frontieră și armată de manevră, aceasta din urmă fiind în permanență la discreția împăratului. Tot în armata de manevră erau și cei mai buni și viteji soldați în timp ce aceia care erau mai slabi erau trimiși în armata de frontieră, care era alcătuită în mare parte din țărani.
Prin urmare putem spune că Împăratul Constantin a slăbit armata de frontieră, care în timpul lui Dioclețian era foarte numeroasă și a întărit-o pe cea de manevră, pentru ca Imperiul să fie foarte puternic în interior. Probabil ca a făcut lucrul acesta și dintr-un alt mediu, poate acela că se temea de o răscoală ce putea izbucni în interior și prin întărirea armatei ce îi era aproape se pune la adăpost de un asemenea eveniment.
În timpul lui Constantin armata număra 500000 de soldați, însă datorită faptului că dorește să adopte o nouă tactică de luptă Constantin este nevoit să înmulțească efectivele, mai ales, cum am menționat, în interiorul imperiului. S-au mai remarcat schimbări și în cadrul conducerii armatei, comanda fiind preluată de împărat care a împărțit-o în două comandamente: unul era comandamentul infanteriei iar celălalt comandamentul cavaleriei.
În ceea ce privește armata Constantin cel Mare a rămas renumit datorită generozității ce o avea față de soldați și apropierea ce o dezvolta față de fiecare om în parte din cadrul armatei. Mai mult de atât se îngrijea și de copii soldaților și nu i-a uitat niciodată nici pe veteranii de război. Dacă ar fi să i se reproșeze ceva lui Constantin legat de acest capitol ar fi că a înregimentat mult prea mulți barbari care nici măcar nu aveau cetățenie romană. Aceștia au ajuns în funcții de conducere ale armatei și din această cauză Imperiul va avea de suferit în viitor.
Reformele economice
După cum am văzut Constantin reorganizează imperiul și ridică o capitală nouă pe locul fostului oraș Bizanț, apoi creează o administrație mai flexibilă care va fi capabilă să se acomodeze la reformele pe care le-a făcut Constantin, dar și la măsurile pe care va urma să le ia. Pentru toate măsurile care le-a luat dar în special pentru construirea noii capitale Constantin a fost nevoit să-și suplimenteze fondurile, iar soluția cea mai la îndemână a fost confiscarea tezaurelor ce se găseau în templele păgâne, care au adus sume considerabile în bugetul statului.
Prin urmare toate monezile din aur și argint ce au fost găsite în templele păgâne au fost confiscate de stat, iar cu ajutorul lor s-a demarat construcția noii capitale. Constantin a încercat să deprecieze monezile mici din aramă și argint pentru a putea emite mai multe și pentru a crește valoarea celor din aur care au creat un mediu propice pentru dezvoltarea economiei imperiului dar totodată și comerțului. „Tot din rațiuni economice, împăratul Constantin cel Mare a instituit și unele taxe în aur asupra comerțului și a averilor senatorilor. Toate aceste măsuri au creat în imperiu un climat propice dezvoltării economice”.
Pe lângă acestea pentru a strânge mai mulți bani a menținut impoziul pe care Dioclețian îl introdusese, este vorba despre impozitul pe cap de locuitor și pe suprafața de pământ deținută și cultivată și în schimb a mai introdus în alte noi impozite ce împovărau fiecare clasă socială în parte, mai mult sau mau puțin. Datorită faptului că cetățenii care locuiau la oraș nu aveau pământ și prin urmare nu plăteau impozit, li s-a introdus o contribuție care se plătea la fiecare cinci ani în argint și aur.
Referitor la proprietățile Bisericii, acestea vor fi scutite de plata impozitelor printr-o lege specială cunoscută ca legea 315. Prin ea erau scutite de plata taxelor toate bunurile Bisericii, mobile și imobile, însă această lege nu a fost respectată în totalitate chiar dacă Biserica insista asupra ei.
„Întreaga viață a Imperiului roman a înflorit în timpul împăratului Constantin cel Mare. Amprenta creștină a survenit în toate domeniile vieții: au apărut monede cu monograma creștină (317); soldații erau obligați să participe la slujbe; s-a generalizat duminica ca zi de sărbătoare pentru toți cetățenii imperiului; s-au umanizat pedepsele; s-a întărit asistența socială și au fost evitate luptele cu gladiatori. În ceea ce privește viața economică, aceasta a primit un puternic imbold prin mutarea capitalei la Constantinopol, prin dezvoltarea comerțului, a agriculturii și meșteșugurilor, prin asigurarea unei păci sociale”.
Construcțiile ridicate de către Constantin cel Mare și importanța lor;
Biserica Sfântului Mormânt
Acest Sfânt lăcaș care mai poartă denumirea și de Biserica Învierii, denumire acordată cu multă bucurie de creștinii răsăriteni, se află în interiorul fortificațiilor Orașului Vechi al Sfintei cetăți a Ierusalimului. Biserica poartă o astfel de denumire pentru că mulți creștini ortodocși cinstesc locul pe care este construită, ca fiind Golgota, Muntele Suferinței, Muntele Calvarului, unde Mântuitorul Iisus Hristos a fost răstignit, dar și locul unde El a fost îngropat și de unde mai apoi a Înviat, ducând la îndeplinire opera de răscumpărare a omului. „Încă din secolul al IV-lea, biserica a fost un important loc de pelerinaj, iar partea care este administrată de ortodocși este în grija Bisericii Ortodoxe din Ierusalim. Biserica Ortodoxă face pomenirea începerii construirii Bisericii Sfântului Mormânt pe data de 13 septembrie”.
Acest loc, unde Mântuitorul Iisus Hristos a fost Răstignit, Înmormântat și de unde mai apoi a Înviat, nu a avut numai parte de Sfinte Biserici la care să se închine și pe care să le cinstească numai adevărații credincioși. Deși, chiar dacă imediat după Patimile și Învierea Domnului locul a fost venerat de Sfinții Apostoli și de creștinii din Ierusalim și din întreaga lume, s-au găsit, cum se găsesc de altfel mereu luptători împotriva Adevărului, oameni care să nu fie de acord cu bucuria pe care acest loc o aduce în sufletele oamenilor. „După înfrângerea ultimelor revolte iudaice, împăratul roman Adrian, care nu-i suporta pe iudei și nici pe creștini, a hotărât ca toate edificiile creștine și iudaice să fie profanate și transformate în edificii păgâne. Astfel și pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu păgân”.
Dar cum bine știm, Dumnezeu niciodată nu lasă pe credincioșii săi în vreme de necaz. Chiar dacă aceștia au suferit timp de aproximativ 300 de ani multe persecuții venite din partea împăraților păgâni, suferințele lor nu au fost în zadar. Poate, chiar mai repede decât se așteptau unii, s-a ridicat pe scaunul împărătesc un om ales și bineplăcut de Dumnezeu. Acest om a fost Sfântul Constantin cel Mare, care nemaiputând vedea și răbda chinurile la care sunt supuși creștinii care cred în Dumnezeul cel adevărat, a dat o serie de legi care i-au ajutat foarte mult. Pe lângă acestea a fost foarte preocupat și de zidirea de Bisericii creștine. Astfel, prima Biserică pe care a ridicat-o a fost pe locul unde Mântuitorul a pătimit și înviat și mai ales, pe locul unde mama lui, Sfânta Împărăteasă Elena a găsit Crucea Mântuitorului. Eusebiu de Cezareea spunea: „Împăratul socotea ca fiind de datoria sa ca atât de binecuvântatul loc al mântuitoarei Învieri de la Ierusalim să arate frumos și să fie venerat de lume. În acest sens, a dat poruncă ca fără întârziere să se înalțe acolo un sălaș al rugăciunii; iar un asemenea gând nu i-ar fi putut lui veni în minte într-o obișnuită înclinare a firii, ci numai în temeiul unui îndemn al duhului, vrut de Mântuitorul Însuși”.
Astfel, după Primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325, Sinod pe care chiar Împăratul l-a prezidat, „Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului să distrugă templul zeiței Venus și pe cel al lui Jupiter. Constantin a dat poruncă să se clădească nu numai o bazilică mai frumoasă decât celelalte din lume, dar încă și alte construcții, care să depășească tot ceea ce exista mai deosebit în celelalte orașe, și le-a pus la dispoziție constructorilor marmura și coloanele cele mai de preț”. Lucrările la această biserică au fost observate și îndrumate îndeaproape chiar de Sfântul Constantin cel Mare, care pe lângă această minunată și măreață construcție, s-a mai îngrijit „ca o mare întindere de pământ aflată acolo sub cerul liber să fie acoperită cu piatră lustruită”.
Biserica era de o frumusețe nemaivăzută, nespus de înaltă, foarte lungă și foarte lată. Pe dinafară zidurile sclipeau în neasemuita lor frumusețe, acoperișul era acoperit pe dinafară cu plumb, iar pe dinăuntru se înfățișa sub forma unei suprafețe sculptate și căptușite cu lemn. De o parte și de cealaltă, zidul se prelungea în câte două porticuri cu niște coloane suprapuse, lungi cât țineau biserica și având coamele aurite. Trei porți foarte îngrijit croite chiar în latura de răsărit a clădirii se deschideau mulțimilor ce șiroiau într-acolo. În fața lor se afla partea de căpetenie a întregii lucrări: o absidă dominând lăcașul, încununat de un brâu alcătuit din douăsprezece coloane (după numărul Sfinților Apostoli).
Așadar, împăratul a ridicat această biserică pentru a arăta tuturor oamenilor minunata Înviere a Domnului Iisus Hristos. El a făcut numeroase danii acestei bisericii: aur, obiecte din aur, argint și din pietre nestemate. Și ca o mărturie și o binecuvântare adusă de Dumnezeu, în această Sfântă Biserică în fiecare an, la înviere, Sfânta Lumină se pogoară din cer, aducând tuturor creștinilor o bucurie nespusă și vestindu-i că Hristos a Înviat.
Biserica Nașterii Domnului din Betleem
Biserica Nașterea Domnului din Betleem este unul dintre cele mai importante locuri creștine de închinare. Această biserica a fost ridicată pe locul peșterii în care s-a Născut Mântuitorul Iisus Hristos și este una dintre cele mai vechi biserici creștine păstrate până astăzi. „Prima menționare a peșterii din Betleem, cinstită drept loc al Nașterii Domnului Hristos, apare în scrierile Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, datând din jurul anului 160. El a identificat întâia oară grota ce se află sub biserica drept peștera sfântă, locul Nașterii lui Hristos. Spre întărirea acestuia vine și tradiția, cu menționările găsite în scrierile lui Origen și ale lui Eusebiu, acestea datând din secolul al III-lea”.
Mai târziu, în anul 326, Sfântul Constantin cel Mare, ajutat de mama sa, a hotărât să ridice o biserică deasupra peșterii unde Se născuse Mântuitorul Hristos. „Această primă biserică a Nașterii Domnului, închinată la data de 31 mai 339, avea un plan octogonal și era poziționată chiar deasupra peșterii. În centrul acesteia, o gaură largă de 4 metri, înconjurată cu o balustradă, oferea o privire de ansamblu a peșterii. Din această perioadă se păstrează încă bucăți impresionante și însemnate din mozaicul ce acoperea în întregime podeaua bisericii. Fericitul Ieronim a trăit și lucrat în Betleem din anul 384, iar mai apoi a fost înmormântat într-o peșteră de dedesubtul bisericii”.
Biserica ridicată în perioada Sfântului Constantin cel Mare a fost demolată de către împăratul Justinian în anul 530, pentru a putea ridica, în locul ei, o biserică mult mai încăpătoare. Biserica ridicată de împăratul Justinian a rezistat până astăzi.
Biserica Sfinții Apostoli
Această Biserică a fost ridicată de Constantin cel Mare drept mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru faptul că l-a păzit de un război împotriva perșilor. Perșii, aflând că împăratul se pregătește de război împotriva lor, au trimis o solie pentru a-l face pe acesta să accepte pacea. Bucuros, împăratul a acceptat pacea și după ce s-a rugat, mulțumindu-i lui Dumnezeu, a luat toate măsurile necesare pentru a înălța o Biserică închinată Sfinților Apostoli. „Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol a fost construită de Sfântul împărat Constantin cel Mare, în secolul al IV-lea, pe cel mai înalt deal cuprins între zidurile nou-înființatului oraș din Bizanț. Biserica, având formă de cruce, a fost zidită lipită de peretele rotund al Mausoleului lui Constantin. Având planul în formă de cruce grecească, biserică era încununată cu o turlă cu ferestre și patru fără ferestre, cele patru fiind așezate pe brațele crucii”. După ce a făcut toate lucrările necesare pentru a înălța această biserică el „a acoperit-o de jos până sus cu pietre de toate culorile, care-ți furau privirile; partea ei de deasupra a împărțit-o în fâșii înguste și a poleit-o în întregime cu aur. Deasupra acesteia el i-a pus ca pază sigură împotriva ploilor un acoperiș de aramă, nu de țiglă; dar și el strălucea de atâta mulțime de aur, încât îi puteai vedea chiar din depărtare străfulgerările revărsându-se în lumina soarelui”.
Sfântul lăcaș a fost construit ca biserică mausoleu și ca mormânt martiric pentru moaștele Sfinților Apostoli. Se crede că această biserică avea cel puțin dimensiunile catedralei Sfânta Sofia. În jurul ei se deschidea sub cerul liber o curte descoperită și foarte mare.
Ridicând această construcție, împăratul a dorit ca Biserica Sfinților Apostoli să fie și locul unde el se va odihni pentru vecie. „Motiv pentru care și poruncise el să se slujească acolo și ridicase în mijloc un altar înconjurat de douăsprezece sarcofage și de coloane sfințite, pentru cinstirea și pomenirea cetei Apostolilor. În centrul lor pusese să-i fie așezat propriul sicriu, străjuit de o parte și de cealaltă de câte șase Apostoli; pentru asta spunea el că iarăși dăduse ascultare unui gând înțelept, scopul său fiind ca, după moarte, trupul rămas fără viață să i se poată odihni după merit”. Într-un final însă, visul împăratului nu s-a putut realiza în întregime, deoarece nu s-au putut aduce în biserică decât „unele relicve ale Sfântului Apostol Andrei, ale Sfântului Luca și ale Sfântului Timotei (cei doi din urmă nefiind Apostoli, ci doar propovăduitori). În total însă, biserica s-a îmbogățit cu alte multe relicve”.
Împăratul Constantin cel Mare a murit în Nicomidia, în anul 337, cu puțin înainte de terminarea construirii bisericii. În momentul în care lucrările de zidire s-au încheiat, trupul lui Constantin cel Mare a fost mutat în această biserica-mausoleu de către fiul și succesorul său, Constanțiu.
Biserica Sfânta Irina
Biserica Sfânta Irina este una dintre cele mai renumite biserici ortodoxe din mărețul Constantinopol. Biserica Sfânta Irina a fost construită pe locul unui mai vechi templu pre-creștin. Aceasta este cunoscută ca fiind prima biserică ortodoxă construită în Constantinopol. Sfântul împărat Constantin cel Mare a hotărât zidirea Bisericii Sfânta Irina în secolul al IV-lea. „Între lunile mai – iunie ale anului 381, în această biserică s-au ținut ședințele celui de-al Doilea Sinod Ecumenic. Sinodul Ecumenic din Constantinopol – 381 – a revizuit Crezul de la Niceea, dându-i forma care este utilizată până în zilele noastre în Biserica Ortodoxă și în Bisericile Orientale ne-calcedoniene”.
Astăzi această biserică, din păcate, funcționează doar ca muzeu. Tot aici au loc concerte de muzică clasică, datorită acusticii deosebite, dar și a aspectului monumental. „Numeroase concerte se desfășoară aici cu ocazia Festivalului Internațional de Muzică de la Istanbul, începând cu anul 1980”.
Capitolul IV – Importanța religioasă a Sfântului Împărat Constantin cel Mare
Împăratul Constantin „cel Mare ” și „întocmai cu apostolii”(isapostolos)
Despre cuvântul isapostolos știm că era de principiu dedicat Sfântului Apostol Pavel, deoarece se considera a fi alesul lui Dumnezeu ca să-i predice cuvântul și era considerat de altfel și al 13-lea Apostol. Priviți drept egali sau în același rang cu cei 12 Apostoli mai erau și apostolii din generația a doua care fuseseră trimiși să propăvăduiască cuvântul Mântuitorului Hristos în diferite țări și teritorii. De această calitate să o numim așa au mai avut parte sau li s-a mai atribuit și unor persoane ce au fost mai aproape de Iisus Hristos și de viața lui – Maria Magdalena și unii propăvuditori ce au făcut parte din Biserica primară. Faptele lui Constantin și tot ceea ce a făcut el în sprijinul Bisericii l-au făcut pe Eusebiu să-i atribuie această calitate, convins fiind că Imperiul Constantin a primit-o de la Dumnezeu (mai ales datorită viziunii celebre care a dus la trecerea la creștinism al lui Constantin.
Au existat și reacții nu tocmai pozitive asupra lui Constantin datorită acestui titlu pe care îl primise, însă totuși i s-a dat sfințirea datorită rolului său atât ca împărat, cât și ca om. Astfel Biserica Creștină îl preamărește la 21 mai mărturisind astfel despre el: „întocmai cu apostolii, temeiul și lauda tututot împăraților. Că luminat fiind de razele Duhului, toată Biserica lui Hristos o ai luminat, soboare de credincioși de pretutindeni ai adunat, în luminată cetatea Niceilor, unde întărâtarea celor rău-credincioși s-a stins, și limbile ereticilor au slăbit și au înnebunit, iar cununa artodocșilor s-a înălțat, arătându-se credința”.
Cântările spun că i-a fost urmaș lui Pavel și din această cauză merită să fie tratat întocmai cu acesta: „Nu de la oameni ai luat chemarea, ci, ca dumnezeiescul Pavel, o ai avut aceasta mai vârtos de sus, lăudate Constantine, cel ce ești întocmai cu Apostolii de la Hristos Dumnezeu”
Dezbaterile cu privire la calitatea sacerdotală a lui Constantin au fost risipite în limbajul liturgic și al cântărilor, au confirmarea presupuselor miracole. Tensiunea cu privire la preoția imperială sau la cultul constantinian a fost dezamorsată odată ce împăratul a fost sanctificat. Această sanctificare postumă i-a fost conferită probabil foarte devreme, până în secolul al V-lea, câtă vreme unele dintre principalele teme din slujba sfântului – Constantin, Noul David și Noul Pavel, ca și „chemarea nu de la oameni” – se găsesc aproape mot-a-mot într-un imn al ereticului Sever al Antiohiei (512-538), sugerând un model timpuriu, încorporat și transmis de tradiția ortodoxă”.
Despre venerarea religioasă ce se acorda mormântului lui Constantin avem prima mărturie de la Teodoret de Cir, adică în secolul V; prin urmare vedem că la numai un secol cel mult de la moartea marelui împărat a fost considerat sfânt și veneau diferite persoane la mormântul acestuia care-l venerau la fel ca și pe alți sfinți de până atunci.
Cultul ce i se atribuia lui Constantin a căpătat o nouă dimensiune și s-a dezvoltat destul de mult prin Secolul X atunci când împărat al Bizanțului era Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Tot de la acest împărat avem o lucrare în care se menționează anumite ritualuri ce existau în Constantinopol pe vremea aceea și care se săvârșeau pe data de 21 mai. În această lucrare tema acesta se întinde pe cuprinsul unui capitol întreg și se menționează că ceremonialul ce este descris se săvârșea cu ocazia celebrării memoriei lui Constantin din fiecare an.
În creștinismul răsăritean cultul Sfântului Constantin s-a făcut foarte mult prin calendarele și sinaxarele aparținătoare Bisericilor din Orient. Astfel în calendarul ierusalimitean a fost amplificat cultul lui Constantin, dar și al mamei sale Elena, care rămăsese cunoscută pentru descoperirea Sfintei Cruci.
Se pare că menționarea lui Teodoret de Cir cum că venerarea lui Constantin era corectă, întrucât în cadrul narațiunii scrisă în memoria pelerinajului Egeriei la Ierusalim între anii 381-384 nu se menționează nimic privitor la vreo sărbătoare sau vreo cinstire ce i s-ar fi adus lui Constatin, în schimb Lecționarul armean de la Ierusalim care se citea între anii 417-439 spune clar că pomenirea lui Constantin se făcea la 22 mai. La aceeași dată se va menține sărbătoarea și în Lecționarul georgian, dar și în Calendarul Palestinian. Pe lângă această sărbătoare în Lecționarul georgian mai exista una ce i se dedica lui Constantin pe data de 20 ianuarie. Va fi întâlnită și în Calendarul Palestinian, dar sub o altă denumire.
Sărbători în cinstea lui Constantin încep să apară prin toate teritoriile. Calendarul copt va menționa sărbătoare ca ținându-se la 20 mai, iar Biserica Coptă
l-ar mai pomeni și la 24 martie în cinstea morții, la 5 august sărbătorindu-se întronizarea marelui Împărat. Și acestea sunt doar puține din sursele care îl menționează ca fiindu-i închinate, numărul lor fiind mult mai mare.
Despre cultul oriental putem spune că îl consemnează în calendare și în sinaxare ca pe cel ce a reușit să ofere libertate Bisericii și avantaje creștinismului, protejându-l, avându-l în grijă și scăpându-l de mânia ce anterior domniei lui se abătuse asupra acestuia ca un uragan ce părea să nu mai înceteze. „Această imagine, fără îndoială, respectă Viața lui Constantin , scrisă de Eusebiu și reflectă, mai presus de toate, regretul creștinilor de a fi pierdut puterea, căzând, pentru multe secole, sub dominație musulmană. ”
Privitor la apelativul „Mare” i-a fost conferit lui Constantin de istorie și de conștiința Bisericii, deoarece el este primul împărat care pășește de calea lui Hristos și îmbrățișează învățăturile Bisericii prin intermediul căreia creează o altă persepectivă asupra civilizației.
De-a lungul istoriei bisericești, pe diferite criterii pe care Biserica și le-a impus, a acordat titulatura de Mari anumitori conducători renumiți pentru binele făcut Bisericii pe pământ, dar renumiți mai ales pentru virtuțile lor spirituale, visele și viziunile politice. Prin titulatura acordată Bisericii, își manifestă respectul și îi scrie pentru veac în cartea vieții nemuritoare.
„Puțini au fost cei care au primit titlul de „Mare”, scrie Arnold Jones. „Niciun domnitor, în întreaga istorie nu a meritat atât de elocvent titlul de Mare, așa cum l-a meritat Constantin”, scrie J. J: Norwich. Printre aceste variante care se contrazic între ele, au dat filologiei istorice aprecieri care, fiecare dintre ele, exprimă identitatea celui care o formulează. ”
Sfințenia Împăratului Constantin cel Mare nu ar trebui pusă la îndoială din moment ce Biserica a hotărât acest lucru, însă unii nu ascultă Biserica.
Încercând să-l căutăm pe Costantin printre sfinții obișnuiți ai Bisericii noastre nu-l vom găsi, Biserica învață că nici î rândul martirilor nu vom da de el și nici printre cei ce au avut o slujire misionară permanentă. El este special prin viața ce a dus-o, prin patimi, prin tensiunile ce au existat în juru-i, cu privire la neclaritățile dogmatice, moralitățile și concepțiile din acea epocă. Cu toate aceste Constantin l-a urmat permanent pe Hristos și este omul care reușește să depășească toate greutățile personale și ale imperiului, el vine în sânul Bisericii și se dăruiește ei, înfundându-se cu aceasta prin Taina Sfântului Botez.
Numele de „Mare” pe care l-a primit Constatin i-a fost acordat pe bună dreptate „fiindcă în realitate puțini bărbați, care s-au luptat cu atâtea neplăceri morale și politice, au fost împodobiți cu asemenea îndemânare și și-au legat numele lor de importante evenimente istorice. Acest lucru nu este nimic altceva decât amprenta personalității acestui mare bărbat, care este Sfântul Constantin cel Mare.
Sfântul Constantin cel Mare în evlavia creștinilor
În Biserica din Răsărit Sfinții Împărați Constantin și Elena au avut parte de o cinstire impresionantă încă din secolul V. Susținem această afirmație bazându-ne pe slujbele ce sunt alcătuite în cinstea lor din cele mai vechi timpuri, precum și lăcașurile de cult închinate lor. Aceștia au devenit modele pentru urmașii lor, cât și pentru domnitorii din țara noastră.
Biserica Ortodoxă Română le acordă o cinstire deosebită celor doi sfinți rânduindu-le o zi anuală specială de cinstire, zi în care li se închină slujbe speciale în biserici, rugăciuni, dar și icoane pe care le sunt pictate chipurile.
Din punct de vedere liturgic menționăm că slujbele rânduite în cinstea lor sunt bogate, cu priveghere, litie și acatist, iar sărbătoarea se prăznuiește de către credincioși cu mare evlavie și bucurie duhovnicească. Tot în memoria lor se construiesc biserici și mânăstiri ai căror protectori devin și tot spre amintirea lor credincioșii le poartă numele și îi aleg ca și ocrotitori și rugători înaintea lui Dumnezeu pentru ei.
Revenind la slujbele ce le sunt închinate celor doi menționăm următoarele: Vecernia, Litia, Acatistul și Taina Sfintei Cununii.
Exceptând-o pe ultima toate celelalte slujbe îi laudă și menționează câteva din cele mai importante minuni ori fapte ce țin de viața lor precum: momentul arătării pe cer a Sfintei Cruci, grija ce o avea Constantin pentru credința cea adevărată și convocarea primului sinod ecumenic, ori pelerinajul Sfintei Elena la Locurile Sfinte.
În slujba Vecerniei, cât și a Utreniei este de menționat troparul cu care se termină prima și începe a doua. Troparul este următorul:„Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și, ca Pavel, chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule Iubitorule de oameni”. Din cuprinsul lui vedem că este menționat numai Împăratul Constantin, un lucru destul de ciudat, deoarece Biserica le acordă amândurora aceeași cinstire”.
Troparul evidențiază momentul cheie al lui Constantin, acela al arătării crucii pe cer. De ce este momentul cheie? Pentru că viața lui Constantin capătă o nouă turnură de acum înainte., el este chemat de către Hristos, la fel ca Sfântul Apostol Pavel, și i se pune în mâini „cetatea” pe care trebuia să o păzească și să o ocrotească.
Privitor la Acatistul Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca mai toate acatistele este alcătuit după Sinaxar și dezvoltă o multitudine de figuri de stil în care îmbracă elementele biografiei sfinților. Așadar în acatistul ce le este închinat sunt reluate toate informațiile despre viața celor doi, punându-se accentul pe momentele de bază prin care au rămas cunoscuți și datorită cărora li se acordă cinstirea.
În legătură cu Taina Sfintei Cununii, în cadrul tipicului, mai precis în a doua rugăciune preotul se roagă în felul următor: „Și să vină peste dânșii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, când a aflat cinstita Cruce”.
Iar la sfârșitul Sfintei Cununii, în cadrul otpostului sunt de asemenea pomeniți cei doi. Biserica Creștină a ales să-i amintească în această Taină dumnezeiască, deoarece mântuirea vine în cadrul familiei și tot aici se găsește bucuria duhovnicească, bucurie în care au trăit Constantin și mama sa Elena prin descoperirea Sfintei Cruci a lui Hristos.
Pe lângă cinstirea ce li se aduce din punct de vedere liturgic, putem spune că li se aduce cinstire și în iconografie unde Sfântul Constantin este înfățișat în veșmintele împărătești. „Pictura Cavalcadei Sfinților Împărați Militari de la Biserica Pătrăuți reprezintă un imn al biruinței creștine. În fruntea impozantei cavalcade se află Arhanghelul Mihail, conducătorul oștilor cerești, care deschide simbolic drumul, el fiind înveșmântat ca un războinic, urmat de către împăratul Constantin cel Mare , care se evidențiază și el ca personaj principal, fiind îmbrăcat în dalmatică, haină purtată de împărați romani, iar pe cap are o coroană și este înfățișat călare pe un cal șarg. În urma celor doi este înfățișată o Cavalcadă a Sfinților Militari, în număr de treisprezece, printre ei remarcându-se sfinții Gheorghe, Dumitru, Teodor Tiron, Teodor Stratilat, Procopie, Mercurie, Nestor, Artemie, Eustație”.
În alte icoane este reprezentat în cadrul sinodului prezidat de el stând pe tron în mijlocul participanților, iar de cele mai multe ori este reprezentat alături de mama sa și Sfânta Cruce, ce se afla în mijloc, ca semn al mântuirii și al biruinței.
Mai există și multe alte forme de cinstire ale Sfinților Împărați precum: topografia, onomastica, heraldica, numismatica, medalistica, folclorul, tradițiile și obiceiurile de care românii cel puțin cu siguranță nu duc lipsă.
Moaștele Sfântului Împărat Constantin
După cum am spus și într-un capitol anterior trupul lui Constantin a fost înmormântat în Biserica Sfinții Apostoli, al cărui ctitor a fost și unde singur își pregătise mormântul.
La noi în țară unul dintre cele mai vestite lăcașuri de cult închinate Sfântului Apostol este Catedrala Patriarhală din București ce datează din secolul al XVII-lea și al cărui ctitor este Constantin Șerban Basarab. Sfântul lăcaș reprezintă marea evlavie pe care Constantin Șerban a dezvoltat-o pentru Marii Împărați ai creștinismului.
Creștinii ce se roagă în acest sfânt lăcaș al Domnului au fost binecuvântați în anul 2002 cu primirea în Sfânta lor Biserică a moaștelor Sfinților Impărați. În acel an istoric o delegație a Bisericii Ortodoxe din Cipru care a venit în România a făcut acest dar Preafericitului Teoctist cu ocazia hramului catedralei. Părticele din moaște au fost aduse de la Mânăstirea Kykkos din Cipru și alături de acestea stătea o copie a icoanei pictate de Sfântul Evanghelist Luca. După aducerea moaștelor cultul Sfânt a cunoscut o nouă dimensiune la București, în fiecare an în ziua prăznuirii lor, racla cu Sfintele Moaște fiind scoasă pentru închinare în procesiune.
Mânăstirea Kykkos din Cipru a mai făcut un dar tot cu moaște din cei doi Împărați la Iași, de data aceasta pe 21 mai 2007 la Spitalul de Recuperare.
Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena
Biserica Ortodoxă Română a declarat anul 2013 an omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena datorită faptului că se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de toleranță de la Mediolanum din 313.
Pentru acest an Patriarhia a stabilit și obiective și anume: „prezentarea rolului și a importanței Sfinților Împărați Constantin și Elena la încetarea persecuțiilor pe motive religioase în Imperiul Roman și recunoașterea creștinismului ca religie licită; evlavia lor în apărarea dreptei credințe și susținerea Bisericii creștine; cinstirea lor ca mari ctitori de locașuri sfinte; zelul lor pentru educația creștină; contribuția lor la susținerea și dezvoltarea lucrării social-filantropice a Bisericii”.
Patriarhia a luat această decizie considerând că această temă se pliază foarte bine vremurilor noastre și are actualitate în viața Bisericii de azi. Cu ocazia acestui an omagial au fost pregătite diferite cărți de reflecție, studii, articole și o multitudine de manifestări cu caracter duhovnicesc, liturgic, educativ, social-filantropic și multe altele.
Nu trebuiesc uitate nici conferințele ce au avut loc pentru această temă, iar Radio Trinitas, Trinitas TV și Ziarul Lumina au organizat de asemenea diferite emisiuni tematice, articole, filme documentare, materiale publicitare prin care au promovat anul 2013 într-o manieră cu totul și cu totul deosebită.
Cu siguranță că aceste demersuri amintite nu sunt singurele, ci la nivelul fiecărei mitropolii și arhiepiscopii s-au făcut cu siguranță mult mai multe demersuri în sprijinul promovării acestui an atât de important pentru noi creștinii.
Concluzii
Constantin cel Mare a fost cu adevărat un Apostol al Bisericii Creștine. Importanța lui istorică este de necontenit , istoria Romei cât și a Bizanțului neputându-se scrie fără a i se dedica marelui Împărat măcar un capitol.
Deși a fost botezat la sfârșitul vieții lui pe pământ totuși Biserica nu a ezitat nici o clipă să-l cinstească ca sfânt și să-l așeze acolo unde îi este locul adică printre cei „Mari”.
„Dincolo de greșelile pe care le-a făcut, acest om a fost mereu atras de Dumnezeu. Însetat de absolut, el dorea transferul pe pământ al adevărului și al frumuseții cerești. Dorințele pământești ale Bisericii, visul triumfului lui Hristos în lume, rămân asociate numelui său. De aceea, dragostea și mulțumirea Bisericii sunt mai puternice decât judecățile implacabile și uneori superficiale ale istoricilor“.
Dacă se găsesc oameni care să conteste calitățile lui Constaton așa cum sunt ele prezentate de Biserică nu fac altceva decât să întărească respectul nostru pentru aportul ce l-a avut acesta în cadrul Bisericii. El nu va ieși niciodată din istorie în ciuda oricăror ocări ce i se aduc, și va ține capul sus atâta timp cât creștinii îi susțin meritele și se roagă la el pentru mijlocirea către Dumnezeu.
Atât viața cât și lucrarea celor doi Împărați creștini au însemnat pentru Biserică un nou început. Sfântul Constantin este numit singurul Apostol dintre împărați și singurul împărat dintre apostoli.
„Importanța lor particulară pentru istoria și viața „Trupului tainic al lui Hristos”, precum și cinstea pe care aceasta le-o arată, reiese, în primul rând, din sintagma cu care sunt cinstiți: „de Dumnezeu încununați și întocmai cu apostolii”. Aceasta arată că ei au avut o chemare specială din partea Celui care este „Capul Bisericii” și „Împărat al împăraților”, pentru că urmau să împlinească în Biserică o slujire specială. De aceea, între altele, aceasta îi laudă un chip deosebit, atât prin mulțimea slujbelor închinate lor (Vecernie, Litie, Utrenie, Acatiste etc.), cât și prin frumusețea, diversitatea și profunzimea laudelor aduse lor”.
Despre cinstea pe care le-o acordăm celor doi putem concluziona prin a spune că nu îi cinstim pentru faptul că au purtat coroană aici pe pământ, căci timpul a spulberat-o pe aceasta, ci pentru că poartă cunună în ceruri, în Împărăția lui Dumnezeu cea mare care ne așteaptă pe toți. Această cunună cerească și-au căpătat-o cei doi prin credința și faptele lor.
Așa cum acești sfinți au reușit prin puterea Crucii să biruiască toată puterea celui rău, așa și noi creștinii trebuie să le urmăm exemplul și să-i luăm întotdeauna armă și scut de apărare, în momentul în care ne aflăm la ananghie. Cu siguranță Sfinții Împărați ne vor ajuta.
„Crucea Domnului, și cu puterea ei să alungăm toate ispitele și tot răul. În același timp, să-i chemăm în ajutor, prin rugăciunile noastre, ca să mijlocească către Bunul Dumnezeu, cererea noastră pentru ocrotirea sfintei noastre Biserici, pentru o viață mai bună, pentru liniștea și pacea întregii lumii”.
Fie ca lumina care l-a adus pe Sfântul Constantin la Adevăr să ne călăuzească și pe noi, fie ca și noi să călcăm pe urmele pașilor acestui sfânt care s-a făcut împreună lucrător cu Dumnezeu și a dat răspuns bun, primind cu mulțumire marea și mântuitoarea taină a Crucii.
Bibliografie
A. Izvoare biblice
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I. B. M. al B.O. R., București, 1995
B. Izvoare patristice
Casiodor, Scrieri, în colecția PSB, nr. 75, traducere de Liliana și Anca Manolache, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ștefan Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, col. PSB, nr. 14, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere și note de Radu Alexandrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
Idem, Viața împăratului Constantin și alte scrieri, colecția PSB serie nouă, nr. 8, Ed. Basilica, București, 2012;
Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv , tabel cronologic și anexe de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2011;
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, col. PSB, vol. 16, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
Teodoret Episcopul Cirului, Scrieri, partea a II-a, col. PSB., vol. 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995;
***Viețile Sfinților pe luna octombrie, vol. II;
***Viețile Sfinților pe luna decembrie, vol. IV;
C. Literatură de specialitate
Apostolidis, Av. Dimitrios, Sfântul Împărat Constantin cel Mare cel întocmai cu apostolii, traducere din limba greacă de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2013;
Bănescu Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Ed. Anastasia, București, 2000;
Brezeanu Stelian, Istoria Imperiului bizantin, Ed. Meronia, București, 2007;
Brătianu Gheorghe I., Marea Neagră– de la origini până la cucerirea otoman`, în colecția ,,Biblioteca de artă. Arte și civilizații“ , nr. 464-465, trad. Mihaela Spinei, Editura Meridiane, București, 1988, vol. I;
Briere Euphemia, Viața Sfântului Constantin, primul împărat creștin, și a mamei sale, Sfânta Elena, traducere de Aniela Siladi, Ed. Renașterea, 2013;
Chifăr Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Ed. Universității „Lucin Blaga”, Sibiu, 2007;
Daniel, Preafericitul Părinte Patriarh, Proclamarea Anului omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, apud. Pr. Vasile Silviu Gheorghe Preda, Evlavia și cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena de către Biserică, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2014;
Gabriel Roman, Canonizarea Împăratului Constantin: Legitimitate sau transgresiune?, în vol. Cruce și Misiune, Ed. Basilica, București, 2013;
Ignat Adrian, Cele trei Rome, evoluția istorico-politică și cultural-bisericească a unui concept, Ed. Universitară, București, 2012;
Idem, Biserica creștină și provocările economice, – O viziune istorică în Biserica creștină, Ed. Universitară, București, 2013;
Lancon Bertrad, Tiphaine Moreau, Constantin. Un împărat creștin, traducere din limba franceză de Daniela Cârstea și Damian Anfile, Ed. Basilica, 2013;
Marrou Henri-Irenee, Biserica în antichitatea târzie 303-604, Trad. Roxana Mareș, Ed.Universitas-Teora, București, 1999;
Perrone Lorenzo, Eusebiu de Cezareea: filologie, istorie și apologetică pentru un creștinism triumfător, în: C. Moreschinni, E. Norelli, Istoria literaturii creștine vechi: grecești și latine , vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iași, 2001;
Pohlsander Hans A., Împăratul Constantin, traducere de Mirella Acsente, Ed. Artemis, București, f. a.;
Preda, Pr. Vasile Silviu Gheorghe, Evlavia și cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena de către Biserică, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, 2014;
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istoria bisericească universală, vol I, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Treadgold Warren, Bizanțul și armata sa: 284 – 1081, traducere de Anca – Elena Maleon și Bogdan-Petru Maleon, Ed. Speculum, Iași, 2012;
Vasiliev A. A., Istoria Imperiului bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010;
Vintilă Horia, Dicționarul papilor, Ed. Saeculum, București, 1999;
Vicovan, Pr. Ion, Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena reflectați în slujbele Bisericii Ortodoxe, în vol. Cruce și Misiune, Ed. Basilica, București, 2013
***Acatistier, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfințitului Iustinian, Episcop al Maramueșului și Sătmarului;
***Minei, 1978;
***Sfinții Împărați Constantin și Elena, promotori ai libertății religioase, în Colecția misionar-educativă,nr. 7, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2013;
D. Ziare și articole internet
Agachi Adrian, Eusebiu de Cezareea, autor al Istoriei bisericești. Cronicarul epocii constantiniene, în Ziarul Lumina, Joi 22 august 2013, ediție online;
Agachi Adrian, Mărturii despre originea Sfântului Împărat Constantin. „Genealogie” imperială și creștină, în Ziarul Lumina, Joi, 3 ianuarie 2013;
Agachi Adrian, Motivul plecării și lăcașurile de cult clădite. Pelerinajul Sfintei Elena în Țara Sfântă, joi, 24 octombrie 2013;
Agachi Adrian, Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Dificultățile de la începutul domniei, în Ziarul Lumina, Joi, 6 iuniei 2013;
Agachi Adrian, Capitala imperială, mărul discordiei. Conflictul dintre Constantin cel Mare și Licinius, în Ziarul Lumina, Joi, 18 iulie 2013;
Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Constantin cel Mare și Imperiul Roman în timpul său, în Ziarul Lumina, Duminică, 13 ianuarie 2013;
Burlă Maria, Sfintei Elena îi datorăm Crucea, iar Sfântului Constantin, Crezul pe care îl rostim în Biserică, în Ziarul Lumina, sâmbătă, 2 noiembrie 2013;
Cleopa, Pr. Ilie, Predică la Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, pe http://www.razbointrucuvant.ro/2011/10/26/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-dumitru-predici-ale-ips-bartolomeu-anania-video-si-parintelui-cleopa/ ;
Enculescu Nicoleta, Istoria primelor veacuri și datini românești. Sfinții Împărați Constantin și Elena în tradiția poporului român, în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 18 mai 2013;
Danalache Teodor, Biserica Nașterea Domnului din Betleem, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-nasterea-domnului-betleem-67646.html;
Lazăr Pr. Drd. Liviu , Sfântul Atanasie cel Mare și disputa ariană, Revista Teologica, nr.2/2007, pe http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=46&a=3819;
Radu Alexandru, Palma Sfântului Nicolae, pe http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-nicolae/palma-sfantului-nicolae-127566.html;
Roșulescu Vladimir, Constantinopol – Biserica Sfinții Apostoli, pe http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2010/12/constantinopol-biserica-sfintii.html;
*** Biserica Sfântului Mormânt, pe http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Sf%C3%A2ntului_Morm%C3%A2nt_(Ierusalim);
*** Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Învierii, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantului-mormant-biserica-invierii-88589.html;
*** Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Învierii http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantului-mormant-biserica-invierii-88589.html;
*** Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfintii-apostoli-constantinopol-96144.html;
*** Biserica Sfânta Irina – Constantinipol, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfanta-irina-constantinopol-87509.html;
*** Biserica Sfânta Irina din Istambul, pe http://www.infotour.ro/ghid-turistic/catedrale-si-biserici/biserica-sfanta-irina-din-istanbul-4775;
***2013 – Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, în Ziarul Lumina, din 6 ianuarie 2013.
Bibliografie
A. Izvoare biblice
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I. B. M. al B.O. R., București, 1995
B. Izvoare patristice
Casiodor, Scrieri, în colecția PSB, nr. 75, traducere de Liliana și Anca Manolache, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Ștefan Alexe, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare, col. PSB, nr. 14, studiu introductiv de Prof. Dr. Emilian Popescu, traducere și note de Radu Alexandrescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;
Idem, Viața împăratului Constantin și alte scrieri, colecția PSB serie nouă, nr. 8, Ed. Basilica, București, 2012;
Lactanțiu, Despre moartea persecutorilor, ediție bilingvă, traducere de Cristian Bejan, studiu introductiv , tabel cronologic și anexe de Dragoș Mîrșanu, Ed. Polirom, Iași, 2011;
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea a doua, col. PSB, vol. 16, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1988;
Teodoret Episcopul Cirului, Scrieri, partea a II-a, col. PSB., vol. 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995;
***Viețile Sfinților pe luna octombrie, vol. II;
***Viețile Sfinților pe luna decembrie, vol. IV;
C. Literatură de specialitate
Apostolidis, Av. Dimitrios, Sfântul Împărat Constantin cel Mare cel întocmai cu apostolii, traducere din limba greacă de Pr. Ion Andrei Țârlescu, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2013;
Bănescu Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I, Ed. Anastasia, București, 2000;
Brezeanu Stelian, Istoria Imperiului bizantin, Ed. Meronia, București, 2007;
Brătianu Gheorghe I., Marea Neagră– de la origini până la cucerirea otoman`, în colecția ,,Biblioteca de artă. Arte și civilizații“ , nr. 464-465, trad. Mihaela Spinei, Editura Meridiane, București, 1988, vol. I;
Briere Euphemia, Viața Sfântului Constantin, primul împărat creștin, și a mamei sale, Sfânta Elena, traducere de Aniela Siladi, Ed. Renașterea, 2013;
Chifăr Nicolae, Istoria creștinismului, vol. I, Ed. Universității „Lucin Blaga”, Sibiu, 2007;
Daniel, Preafericitul Părinte Patriarh, Proclamarea Anului omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, apud. Pr. Vasile Silviu Gheorghe Preda, Evlavia și cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena de către Biserică, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2014;
Gabriel Roman, Canonizarea Împăratului Constantin: Legitimitate sau transgresiune?, în vol. Cruce și Misiune, Ed. Basilica, București, 2013;
Ignat Adrian, Cele trei Rome, evoluția istorico-politică și cultural-bisericească a unui concept, Ed. Universitară, București, 2012;
Idem, Biserica creștină și provocările economice, – O viziune istorică în Biserica creștină, Ed. Universitară, București, 2013;
Lancon Bertrad, Tiphaine Moreau, Constantin. Un împărat creștin, traducere din limba franceză de Daniela Cârstea și Damian Anfile, Ed. Basilica, 2013;
Marrou Henri-Irenee, Biserica în antichitatea târzie 303-604, Trad. Roxana Mareș, Ed.Universitas-Teora, București, 1999;
Perrone Lorenzo, Eusebiu de Cezareea: filologie, istorie și apologetică pentru un creștinism triumfător, în: C. Moreschinni, E. Norelli, Istoria literaturii creștine vechi: grecești și latine , vol. I, trad. Hanibal Stănciulescu și Gabriela Sauciuc, Editura Polirom, Iași, 2001;
Pohlsander Hans A., Împăratul Constantin, traducere de Mirella Acsente, Ed. Artemis, București, f. a.;
Preda, Pr. Vasile Silviu Gheorghe, Evlavia și cinstirea Sfinților Împărați Constantin și Elena de către Biserică, în Almanah bisericesc, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, 2014;
Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Șesan, Pr. Prof. Dr. Milan, Bodogae, Pr. Prof. Dr. Teodor, Istoria bisericească universală, vol I, ediția a II-a, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Treadgold Warren, Bizanțul și armata sa: 284 – 1081, traducere de Anca – Elena Maleon și Bogdan-Petru Maleon, Ed. Speculum, Iași, 2012;
Vasiliev A. A., Istoria Imperiului bizantin, traducere și note de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010;
Vintilă Horia, Dicționarul papilor, Ed. Saeculum, București, 1999;
Vicovan, Pr. Ion, Sfinții Împărați Constantin și mama sa Elena reflectați în slujbele Bisericii Ortodoxe, în vol. Cruce și Misiune, Ed. Basilica, București, 2013
***Acatistier, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfințitului Iustinian, Episcop al Maramueșului și Sătmarului;
***Minei, 1978;
***Sfinții Împărați Constantin și Elena, promotori ai libertății religioase, în Colecția misionar-educativă,nr. 7, Ed. Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2013;
D. Ziare și articole internet
Agachi Adrian, Eusebiu de Cezareea, autor al Istoriei bisericești. Cronicarul epocii constantiniene, în Ziarul Lumina, Joi 22 august 2013, ediție online;
Agachi Adrian, Mărturii despre originea Sfântului Împărat Constantin. „Genealogie” imperială și creștină, în Ziarul Lumina, Joi, 3 ianuarie 2013;
Agachi Adrian, Motivul plecării și lăcașurile de cult clădite. Pelerinajul Sfintei Elena în Țara Sfântă, joi, 24 octombrie 2013;
Agachi Adrian, Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Dificultățile de la începutul domniei, în Ziarul Lumina, Joi, 6 iuniei 2013;
Agachi Adrian, Capitala imperială, mărul discordiei. Conflictul dintre Constantin cel Mare și Licinius, în Ziarul Lumina, Joi, 18 iulie 2013;
Băbuș, Pr. Prof. Dr. Emanoil, Constantin cel Mare și Imperiul Roman în timpul său, în Ziarul Lumina, Duminică, 13 ianuarie 2013;
Burlă Maria, Sfintei Elena îi datorăm Crucea, iar Sfântului Constantin, Crezul pe care îl rostim în Biserică, în Ziarul Lumina, sâmbătă, 2 noiembrie 2013;
Cleopa, Pr. Ilie, Predică la Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir, pe http://www.razbointrucuvant.ro/2011/10/26/sfantul-mare-mucenic-dimitrie-izvoratorul-de-mir-dumitru-predici-ale-ips-bartolomeu-anania-video-si-parintelui-cleopa/ ;
Enculescu Nicoleta, Istoria primelor veacuri și datini românești. Sfinții Împărați Constantin și Elena în tradiția poporului român, în Ziarul Lumina, Sâmbătă, 18 mai 2013;
Danalache Teodor, Biserica Nașterea Domnului din Betleem, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-nasterea-domnului-betleem-67646.html;
Lazăr Pr. Drd. Liviu , Sfântul Atanasie cel Mare și disputa ariană, Revista Teologica, nr.2/2007, pe http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=46&a=3819;
Radu Alexandru, Palma Sfântului Nicolae, pe http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-nicolae/palma-sfantului-nicolae-127566.html;
Roșulescu Vladimir, Constantinopol – Biserica Sfinții Apostoli, pe http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2010/12/constantinopol-biserica-sfintii.html;
*** Biserica Sfântului Mormânt, pe http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Sf%C3%A2ntului_Morm%C3%A2nt_(Ierusalim);
*** Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Învierii, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantului-mormant-biserica-invierii-88589.html;
*** Biserica Sfântului Mormânt, Biserica Învierii http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfantului-mormant-biserica-invierii-88589.html;
*** Biserica Sfinții Apostoli din Constantinopol, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfintii-apostoli-constantinopol-96144.html;
*** Biserica Sfânta Irina – Constantinipol, pe http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/biserica-sfanta-irina-constantinopol-87509.html;
*** Biserica Sfânta Irina din Istambul, pe http://www.infotour.ro/ghid-turistic/catedrale-si-biserici/biserica-sfanta-irina-din-istanbul-4775;
***2013 – Anul omagial al Sfinților Împărați Constantin și Elena, în Ziarul Lumina, din 6 ianuarie 2013.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viata Sfantului Impărat Constantin Cel Mare Reflectata In Scrierile Sfintilor Parinti (ID: 168041)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.