Viața Sfântului Grigorie Dialogul

=== andi ===

Introducere

I. Viața Sfântului Grigorie Dialogul.

Timp de aproape un mileniu, Sfântul Grigorie Dialogul a împărțit împreună cu Ambrozie al Milanului, Ieronim și Augustin cinstea de a fi unul din cei patru mari învățători ai Bisericii Apusene. Alături de Leon este singurul papă care poartă titlul de “cel Mare”.

Veacul în care a trăit Sfântul Grigorie a fost unul foarte dificil. În anul 543 a apărut primul val de ciumă neagră. În jurul anului 540 începea războiul de recucerire a Italiei din mâinile ostrogoților, condus de generalii lui Iustinian, Belizarie și Narses. Eliberată de sub stăpânirea ostrogoților, începând din 568 Italia a devenit prada lombarzilor. Văzând atâtea nenorociri, Grigorie a crezut că se apropie sfârșitul lumii. În omiliile sale asupra Evangheliei, ca și în scrisorile sale, el își exprimă această convingere. Această credință a sa, care se constituie ca o trăsătură dominantă a concepției sale despre lume, nu influențează însă doctrina sa spirituală, care-și păstrează structura clasică, dar ideea dreptății divine și a Judecății de apoi este omniprezentă în opera sa, după cum se va vedea și în lucrarea de față.

În ceea ce privește originea și familia sa, se pare că sfântul Grigorie s-a născut la Roma cu puțin timp înainte de anul 540. Tatăl său se numea Gordian, iar mama sa Silvia, amândoi fiind de neam bun, senatorial. Bunicul său după tată fusese Felix al III-lea, papă al Romei, iar ca moașă a avut-o pe Sfânta Tarsilia.

Ca laic a avut o strălucită carieră. În jurul anului 573 fusese făcut “praefectus urbis”, cel mai înalt grad de magistrat în Roma. Însă după moartea tatălui său a renunțat la lume, împărțindu-și averea săracilor și intrând în viața monahală. A zidit șase mănăstiri în Sicilia, iar la Roma a întemeiat chiar în casa unde crescuse mănăstirea Sfântul Andrei, condusă de stareții Maximian și Ilarion. La scurt timp a fost făcut egumen iar în anul 579 a fost hirotonit diacon de către papa Pelagiu al II-lea, în timp ce Roma se afla sub asediul lombarzilor. Apoi a fost trimis de papă la Constantinopol ca delegat papal pe lângă împăratul Mauricius. A petrecut aici șase ani împreună cu un grup de călugări de la mănăstirea Sfântul Andrei, pe care i-a luat cu sine la plecare. S-a întors la Roma în 585 sau 586.

După moartea papei Pelagiu al II-lea, atât clericii cât și întreg poporul l-au ales pe Sfântul Grigorie drept papă. Însă el a fugit de această responsabilitate, opunându-se timp de șapte luni voinței poporului și cerând chiar împăratului să respingă dorința maselor. Până la urmă, la 3 septembrie 590 a primit consacrarea ca Papă al Romei. În legătură cu fuga sa de această responsabilitate, se istorisește că poporul Romei, neștiind unde s-a ascuns, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate locul unde se află Grigorie și îndată s-a pogorât din cer un stâlp de foc asupra acelui loc din muntele Caelius, descoperindu-se astfel voia lui Dumnezeu ca sfântul să fie ales papă.

Prima problemă cu care s-a confruntat Grigorie ca papă al Romei a fost ciuma, ce făcea ravagii în întreaga Europă. El însuși se dedica îngrijirii celor bolnavi, îndemnând pe fiecare creștin să facă la fel. Cu geniul său de liturgist a instituit marile procesiuni de pocăință, numite litanii, iar prin credința și pocăința întregii comunități creștine, Roma a scăpat de pedeapsa ciumei.

De asemenea inundațiile din 589, care distruseseră o bună parte din lanurile de grâu aflate pe malul Tibrului, au produs o mare foamete, astfel încât papa a trebuit să se ocupe de asigurarea pâinii zilnice a oamenilor.

În ciuda acestor calamități ce au afectat întreaga populație, Grigorie nu a încetat nici o clipă să se preocupe de cazurile individuale de suferinzi și nevoiași. El se îngrijea cu dragoste de văduve, de bolnavi, de orfani, de săraci, de sclavi, etc. Se ocupa, de asemenea, de mănăstirile rămase în paragină în urma războaielor și de toți cei care au avut de suferit în urma acestora.

Pentru el, ca pentru toți marii păstori ai Bisericii, patrimoniul eclesial nu era decât proprietatea celor săraci. De aceea, activitatea sa neîncetată de îngrijire a tuturor celor nevoiași poate fi comparată cu cea a Sfântului Vasile cel Mare sau Ioan Gură de Aur.

Într-o Italie aflată în pragul colapsului, folosindu-se de calitățile sale de fost prefect al Romei, Sfântul Grigorie a reușit să readucă domeniile și averea Bisericii romane la valoarea ei reală, scăpându-le de urmările inflației și consolidând astfel puterea pontificală.

Însă marile direcții ale păstoririi sale au fost, alături de apărarea Italiei de dezastre, combaterea simoniei și a imoralității clerului, precum și convertirea anglo-saxonilor la creștinism.

Tot în timpul păstoririi Sfântului Grigorie, papalitatea a reușit să obțină o anumită independență față de autoritatea bazileului răsăritean, dirijând singură luptele de apărare a Italiei de barbari și lombarzi. Această ieșire de sub influeța împăratului bizantin a fost fructificată de către Grigorie, care a impus o nouă orientare Bisericii apusene. Astfel, dacă până atunci papii erau preocupați de problemele apărute în Răsăritul creștin, de acum înainte ei se vor apleca mai mult asupra configurației Occidentului creștin. Sfântul Grigorie a accentuat această tendință. El a întărit controlul pontifical asupra diferitelor Biserici locale. Acolo unde papa avea autoritate de mitropolit, supraveghea îndeaproape alegerea episcopilor. De asemenea, în anul 596 l-a trimis pe Augustin de Canterbury în Britania împreună cu mai mulți misionari pentru a întemeia primele scaune episcopale aici și a le supune autorității papei. A preluat sub autoritatea sa clerul din Galia, precum și Biserica Spaniei, lăsându-i totuși o largă autonomie.

După cum am arătat, a luptat împotriva simoniei, răspândită în regatele francilor unde episcopii erau aleși de puterea regală.

În ceea ce privește disputa dintre Roma și Constantinopol legată de problema întâietății, pe care unii papi o atribuiau Romei, trebuie să precizăm că dacă patriarhul Constantinopolului Ioan Postitorul (582-595) și-a luat titlul de “patriarh ecumenic”, Sfântul Grigorie, în dezacord cu atitudinea predecesorilor săi din Roma, și-a luat titlul de “servus servorum Dei”.

Datorită sfințeniei sale, atât în timpul vieții, cât și după moarte, Sfântul Grigorie nu a încetat să săvârșească nenumărate minuni, ce s-au făcut prin lucrarea lui Dumnezeu. Astfel, prin rugăciunile sale, o femeie ce nu credea în realitatea împărtășirii cu Trupul și Sângele Domnului, a văzut în Sfântul Potir carne însângerată, care s-a prefăcut din nou, la rugăciunea sfântului, în pâine și vin.

Ultimii 3-4 ani ai vieții sale pământești sfântul și i-a petrecut în patul suferinței, fiind atins de o boală grea. A murit în ziua de 12 martie 604, fiind prăznuit în această zi de către Biserică.

II. Opera.

Scrierile Sfântului Grigorie sunt în special scrieri cu un caracter practic, conținând sfaturi referitoare la îndrumarea credincioșilor spre viața veșnică. Opera sa ocupă 5 volume din colecția Migne (PL 75-79).

1. “Expositio in librum Job, sive Moralium libri XXXV” sau “Moralia in Job”, are 6 volume în care observațiile de ordin moral primează asupra celorlalte, impunând titlul cărții. Este destinată mai ales clerului, originea ei aflându-se într-un ciclu de prelegeri pe diferite teme adresate călugărilor ce l-au însoțit la Constantinopol, unde a și fost scrisă. Se află în PL 75 și PL.76.

2. “Regulae pastoralis liber” (“Cartea regulei pastorale”) a fost scrisă în exclusivitate pentru cler, în jurul anului 591. Aici sunt tratate virtuțile și faptele care trebuie săvârșite de către preot și se arată în ce mod trebuie educați credincioșii. Se află în PL 77.

3. “XX Homiliae in Ezechielem prophetam” și “LX Homiliae in Evanghelia” cuprind predici din timpul pontificatului. Prima, datând din anul 593, a trecut mai puțin observată poate și din cauza momentului delicat cu care a coincis scrierea ei: amenințarea Romei de către barbari. În schimb, cea de-a doua lucrare, alcătuită ca un ciclu de predici pentru un an întreg, a fost mult mai cunoscută și mai citată de către teologi. Se află amândouă în PL 76.

4. “Dialogi de vita et miracilus patrum italicorum” sau simplu: “Dialogi” a fost scrisă între 593 și 594. Sfântul Grigorie tratează în ea despre minuni și miracole. Este alcătuită din 4 cărți. Primele trei vorbesc despre minunile părinților sfinți din Italia, iar a patra este o dezbatere în jurul ideii de moarte. A fost scrisă într-un stil simplu, accesibil unei lumi avide de dovezi ale minunilor lui Dumnezeu pe pământ. Se găsește în PL 77.

5. “In librum primum Regum expositiones” (“Comentariu la I Regi”) are același caracter și scop ca și “Moralia in Job”. Se află în PL 79.

6. “Registrum epistolarum” (848 de epistole). Cea mai mare parte a lor nu s-a păstrat. Cu toate acestea, ele refac atmosfera politică și religioasă a vremii și evidențiază personalitatea Sfântului Grigorie.

7. Opera liturgică.

Sfântul Grigorie a dat canonului Missei romane forma lui actuală și s-a îngrijit de redactarea unui nou Missal (Sacramentarium Gregorianum), un fel de Liturghier. El a reformat cântarea bisericească prin compunerea de noi melodii și imne, fiind considerat din această cauză întemeietorul cântării gregoriene.

8. O lucrare mai puțin cunoscută, datorită faptului că nu a fost tradusă niciodată integral, ci doar câteva pasaje, este “Expositio in Canticum Canticorum” (“Comentariu la Cântarea Cântărilor”), aflată în PL 79. Așadar această lucrare complexă a Sfântului Grigorie a fost tradusă doar parțial din limba latină (respectiv comentariul primelor 8 versete ale primului capitol din “Cântarea Cântărilor”, traduse în limba franceză). Despre această lucrare ne vom ocupa în cele ce urmează.

III. Expositio in “Canticum Canticorum”.

III.1. Contextul spiritual.

“Disce cor tuum in verbis Dei ut ardentius ad aeterna suspires.” (“Întărește-ți inima în cuvintele lui Dumnezeu ca să suspini și să râvnești cu înflăcărare după cele veșnice.”)

Acest sfat, pe care Sfântul Grigorie îl dădea unui doctor, rezumă interesul și grija permanentă a sa de a contempla și propovădui Cuvântul lui Dumnezeu. Întreaga sa viață de contemplativ și de păstor s-a aflat în slujba Cuvântului, spre a Cărui strălucire a tins și pe Care L-a mărturisit în mijlocul credincioșilor săi. Imaginea Cuvântului ca foc strălucitor, preluată din Psalmi (Ps. 118,140), Grigorie și-a însușit-o și a îmbogățit-o cu o nuanță personală în comentariul să la “Cântarea Cântărilor” (“Cel ce se hrănește în mod spiritual din Sfânta Scriptură, se aprinde de focul iubirii” (Prolog 5).

Retras în muntele Caelius, Sfântul Grigorie a experiat “viața ce sfântă” (“sancta vita”), dedicându-se cu toată ființa sa contemplării celor veșnice (“contemplatio aeternum”). Dar întrucât lumina nu poate fi ținută sub obroc, Grigorie a fost nevoit să se despartă de dulceața duhovnicească cu care se hrănea în pustiu și să vină în mijlocul tumultului lumii spre a o păstori. Însă în tot acest timp în care a răbdat povara grijilor pastorale, dar și o grea suferință trupească, a suspinat neîncetat de dorul vieții contemplative, căutând să-și sature setea de cele veșnice.

Opera sa și cuvintele sale, hrănite de Cuvântul lui Dumnezeu, ne descoperă căutarea și dorul său permanent după Dumnezeu, după cele cerești, după harul Duhului Sfânt, Care să-l întărească în slujirea Bisericii. În acest sens “Expositio in Canticum Canticorum” exprimă efortul său neîncetat de a se elibera de constrângerile și din exilul vieții acesteia (Prolog, 1), iar prin această asceză inima să ajungă din nou la vederea lui Dumnezeu (“visio Dei”), pe care o avea înaintea căderii în păcat. Sfântul Grigorie consideră că această a treia scriere a lui Solomon, “Cântarea Cântărilor”, simbolizează viața contemplativă (Prolog, 9), la care inima trebuie să se înalțe prin iubire pentru a-L vedea pe Cel pe Care-L iubește. De aceea această scriere a sa exprimă cel mai bine trăsăturile fundamentale ale vieții sale exterioare și interioare, și evidențiază in profunzime gândirea teologică și mistică a acestui mare sfânt al Bisericii.

III.2. Expositio in “Canticum Canticorum” – geneză și izvoare.

În luna ianuare 602 Sfântul Grigorie îi scrie diaconului Jean de Ravenne că din cauza bolii sale nu a putut scrie singur comentariile la mai multe cărți ale Sfinei Scripturi (Pilde, Profeți, Regi, Cântarea Cântărilor), ci a apelat la ajutorul lui Claudius, un prieten călugăr și ucenic iubit, căruia i-a dictat interpretările sale la cărțile respective. Acest Claudius era stareț al unei mănăstiri din Classe, o localitate din împrejurimile Ravennei. Acestea s-au petrecut în perioada anilor 594-598, cât timp Claudius s-a aflat la Roma. În aprilie 598, Claudius se întoarce la mănăstirea sa unde prelucrează toate însemnările ce i-au fost dictate de către papă și alcătuiește o ediție provizorie a comentariilor. În iulie 599 Sfântul Grigorie îi scrie ucenicului său și îl cheamă la Roma pentru a- prezenta ceea ce realizase. Când Claudius vine la Roma și îi citește papei textele, cerându-i să le revizuiască, acesta se arată nemulțumit, căci sensul cuvintelor sale fusese modificat. De aceea el va revizui personal comentariile respective și le va da forma de astăzi. Așadar perioada genezei “Comentariului la Cântarea Cântărilor” cuprinde anii 594-602.

Cât privește izvoarele comentariului de față, trebuie precizat mai întâi faptul că universul operei gregoriene este, în primul rând, într-o continuitate rodnică față de tradiția anterioară. Pornind de la doctrina predecesorilor săi, Sfântul Grigorie a elaborat o operă originală care a trezit admirația și entuziasmul contemporanilor și urmașilor săi. Ideile preluate din moștenirea trecutului sunt integrate în propria sa gândire, fiind îmbogățite prin experiența sa personală și puse în valoare printr-un limbaj înnoitor. Unitatea profundă ce caracterizează gândirea gregoriană face destul de dificilă încercarea de a identifica astăzi izvoarele folosite.

Totuși, alcătuirea textului ne oferă posibilitatea de a ghici elementele de doctrină și temele preluate din tradiția anterioară, în ciuda aspectului gregorian dat de limbaj, de ansamblul ideilor și de procedeele exegetice. Astfel, putem recunoaște ca fundal trei izvoare din care Sfântul Grigorie s-a inspirat: Origen, Fericitul Augustin și Grigorie însuși prin opere anterioare.

1. Prima sursă, ce poate fi imediat observată, o reprezintă opera și gândirea lui Origen. Sfântul Grigorie manifestă un interes deosebit față de exegeza origenistă. Ei îl “moștenește” pe Origen nu numai prin înțelegerea celor trei sensuri ale Scripturii, dar și prin unele amănunte ale exegezei sale. Apropierea dintre comentariile celor doi la cartea lui Solomon ne duce la concluzia că Sfântul Grigorie s-a folosit direct de textul lui Origen, tradus în latină de Fericitul Ieronim și de Rufin. Pentru a observa cât mai bine similitudinile acestea, vom reda în paralel unele pasaje elocvente.

a) “După cum am învățat de la Moise că unele nu sunt doar sfinte, ci și sfintele sfintelor; altele nu doar sâmbete ci și sâmbetele sâmbetelor, astfel și acum, prin scrierea lui Solomon, aflăm că nu sunt doar anumite cântări ci și Cântările Cântărilor”

(Omilii la Cânt., I,1)

“Și nu este lipsit de sens a numi această carte “Cântarea Cântă-rilor”; căci, precum în Vechiul Testament unele sunt sfinte, iar altele Sfintele Sfintelor; unele sâmbete, iar altele Sâmbetele Sâmbetelor; așa și în Sfânta Scriptură unele sunt cântări, iar altele Cântările Cântărilor”.

(“Comentariu …”, Prolog, 6)

b) “Iar prin vin se înțeleg dogmele și doctrinele date prin Lege și prin profeți, pe care Mireasa s-a obișnuit să le consume înainte de venirea Mirelui”.(Comentariu la “Cântarea Cântărilor”, liber I, p.94)

“Vinul a fost știința Legii, Stiința profeților”

(Ibidem, 13)

De aici, ca și din alte locuri similare, reiese că Sfântul Grigorie l-a considerat pe Origen maestrul șî modelul său, mai ales în interpretarea acestei scrieri a lui Solomon.

Însă se pune problema raportului dintre influența scrierilor lui Origen asupra papei și condamnarea lui Origen în 553, la sinodul V ecumenic de la Constantinopol, la doar 40 de ani distanță de momentul alcătuirii acestui comentariu. Sfântul Grigorie are o atitudine intransigentă față de eretici, însă față de Origen el nu își exprimă clar poziția. De altfel, numele lui Origen este amintit doar o dată în scrierile gregoriene (în “Comentariul la I Regi”, liber 2, 157-158) când sfântul compară concepțiile lui Novațian și ale lui Origen despre apocatastază. De asemenea, în listele de eretici pe care Sfântul Grigorie ni le-a lăsat, întâlnim numele tuturor ereticilor de până la el, dar nu și pe cel al lui Origen.

Din această atitudine înțelegem să sfântul se arată rezervat în toiul disputelor izbucnite după sinodul de la Constantinopol, mai ales deoarece, trăind în același secol în care a avut loc controversa origenistă, cunoștea prea bine motivele ce au dus la condamnarea lui Origen.

2. A doua sursă este opera și gândirea teologică a Fericitului Augustin. Doctrina Sfântului Grigorie este bine cunoscută pentru asemănările profunde pe care le prezintă față de cea a lui Augustin. Putem chiar afirma că Grigorie se impune ca un mare discipol al lui Augustin.

Iată câteva dintre influențele augustiniene în “Comentariul la Cântarea Cântărilor” al lui Grigorie:

În Prolog întâlnim teme preluate din teologia lui Augustin. Încă de la început se evidențiază tema orbirii omului prin păcatul originar. După cădere, neamul omenesc este aruncat în orbire, în imperiul fărădelegii și al greșelii. O altă idee augustiniană este și cea a coborârii lui Dumnezeu în Cuvântul Său.

Altă idee preluată este cea conform căreia tainele dumnezeiești nu se descoperă prin Scriptură decât celor care le caută cu evlavie și înflăcărare:

“Tainele lui Dumnezeu nu sunt ascunse pentru a nu fi găsite de cei ce le caută, ci pentru a nu se descoperi celor care nu le caută. De aceea cele ascunse sunt înțelese din Sfintele Scripturi, ca să stimuleze sufletele spre cercetarea acestora”.

(Cuvântări la Sfintele Paști, 26,1)

“Căci pentru aceasta este util ca tainele literei să fie ascunse în învelitoare, pentru ca înțelepciunea căutată să aibă mai multă savoare… <<Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile>> (Pilde 25,2). De fapt, celor care-L caută pe Dumnezeu, Dumnezeu li Se arată cu atât mai slăvit, cu cât El este căutat cu mai multă insistență și interioritate”.

(Comentariu…, Prolog, 4)

Observăm, de asemenea, această temă a căutării, al cărui subiect este mintea (“mens”), termen specific lui Augustin, ce se referă la facultatea superioară a sufletului.

Totodată, dubla dimensiune a Scripturii, literă și duh, înscrie acest comentariu pe linia gândirii augustiniene.

Deși Augustin nu are un comentariu efectiv asupra “Cântării”, totuși întâlnim în opera sa interpretări la anumite versete. Acestea au un caracter polemic, dat de disputa cu secta donatiană sau cu maniheii. În același mod și Sfântul Grigorie îi atenționează pe ascultătorii săi de pericolul proorocilor mincinoși. (Comentariu…, cap.6, versetul 8 – nr.7).

De asemenea, în comentarea versetului “Neagră sunt, dar frumoasă”, (Cânt 1,4), amândoi văd în culoarea neagră simbolul întunericului ignoranței în care se află păgânii inaintea venirii la credință și se apleacă amândoi asupra textului de la Efeseni 5,8.

O altă similitudine este folosirea verbului “requiescere” (a se odihni) pentru a-i caracteriza pe credincioșii adevărați (“sancta anima”) în care Mirele Se odihnește.

3. A treia sursă a comentariului o constituie chiar scrierile anterioare ale Sfântului Grigorie, în special lucrarea “Moralia in Job”. Întâlnim în aceasta scriere ideea orbirii omului prin păcatul strămoșesc.

“Căci natura umană fiind îndepărtată de bucuriile paradisului, a fost aruncată în acest exil, iar omul a trăit ca și cum ar fi fost fără ochi din naștere.”

(Moralia, 8,49)

“După ce neamul omenesc a fost îndepărtat de bucuriile paradisului, intrând în exilul vieții acesteia, inima i-a orbit față de înțelegerea celor spirituale.”

(Comentariu…, Prolog, 1)

O altă similitudine edificatoare este următoarea:

“Iată că Mireasa dorind cu ardoare prezența Lui, spune:<<Sărută-mă cu sărutările gurii tale>>”

(Moralia 14,51)

“Dar totuși ea cere prezența Mirelui său spunând: <<Sărută-mă cu sărutările gurii tale>>”

(Ibidem, cap.1, nr.1)

III.3. Apreciere critică asupra “Comentariului la Cântarea Cântărilor” al Sfântului Grigorie

În interpretarea scrierii lui Solomon, Sfântul Grigorie ține seama de cele două dimensiuni ale Scripturii: literă și duh, potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel: “Litera ucide, duhul dă viață.” (II Cor. 3,6). Această antinomie este cheia interpretării “Cântării Cântărilor”. Astfel, “litera ucide” căci ea il închide pe om într-o lume în care păcatul l-a depărtat de Dumnezeu. Dar “duhul dă viață”, căci el se află în învelișul literei, așa cum grâul se află în pai (Prolog, 4). Deci raportul dintre literă și duh este cel dintre coajă și miez, căci trecând de coajă, adică de cele exterioare, se ajunge la miez, adică la cele interioare. (Cf. Comentariu…, la cap.4, verset 3, nr.5). Litera, cu trăsăturile sale sensibile și trupești, reprezintă exterioritatea, materialitatea. Dumnezeu, în milostivirea Sa, Se smerește și Se coboară la “limbajul iubirii noastre trupești”, folosindu-Se de acesta pentru ca prin termenii iubirii trupești, pe care îi înțelegem cu ușurință, să ne ridice la iubirea cea înaltă, spirituală, de care suntem străini datorită orbirii prin căderea în păcat. (Cf. Prolog 1-4).

Iată de ce “Cântarea Cântărilor” trebuie înțeleasă ca o alegorie. Lectura acestui poem biblic este legată direct de gradul de interiorizare, de înduhovnicie a literei, printr-un efort spiritual susținut. Alegoria are, de fapt, un rol de instrument, de mijlocitor. Ea nu are neapărat sensul de procedeu literar, ci de simbolism verbal. Astfel, cuvântul (litera) este golit de învelișul său exterior, adică de sensul literal, propriu, uman, și este îmbrăcat cu un sens nou, figurat, divin.

Acesta este procedeul exegetic folosit de Sfântul Grigorie în comentariul său, procedeu ce îi permite să-și ridice reflecțiile deasupra limbajului erotic al scrierii și să-i facă pe ascultătorii săi să treacă de la aparența exterioară a cuvintelor la “înțelepciunea interioară”. (Cf. Prolog, 2).

Privit în acest mod, poemul biblic al lui Solomon este de fapt poemul tandreții lui Dumnezeu față de om, poemul iubirii divine ce înalță inima omului spre înțelegerea celor spirituale, spre înțelegerea limbajului inefabil al contemplației.

În acest sens fiecare verset este citit, recitit și apoi interpretat de Sfântul Grigorie. Cuvintele sunt traduse pentru a înțelege sensul lor spiritual, pentru a gusta savoarea iubirii dintre Mirele-Hristos și Biserica-Mireasă. Apoi sunt extrase preceptele morale, pentru ca la sfârșit să fie evidențiat sensul mistic al cuvintelor.

Conținutul comentariului se constituie, după cum am arătat anterior, ca un rezumat al doctrinei gregoriene. Întâlnim în această lucrare principalele teme ale gândirii teologice a Sfântului Grigorie. Dintre acestea, cel mai bine sunt ilustrate tema antropologiei și tema unirii dintre Dumnezeu și om, priviți ca Mire și Mireasă.

1. Antropologia gregoriană.

Încă de la începutul comentariului său, Sfântul Grigorie prezintă condițiile dialogului dintre om și Dumnezeu. Din cauza păcatului originar, viața pământeană a devenit pentru om un dureros exil. Îndepărtat de bucuriile paradisului, cu inima orbită și întunecată, omul s-a împietrit în trup și, de aceea, nu mai poate înțelege limbajul divin, dar nici cele spirituale. Trecând din interioritatea lumii divine în exterioritatea celei sensibile, el și-a diminuat considerabil puterea de cunoaștere, nemaiputând înțelege decât realitățile sensibile, pământești. Însă pentru a nu fi distrusă definitiv comunicarea cu Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu îmbracă diferitele forme ale termenilor și imaginilor limbajului uman. De aceea alegoria devine, într-un fel, principalul instrument al acestei inițiative pedagogice a lui Dumnezeu. Ea se constituie ca o coborâre a Cuvântului divin în cuvintele omenești pentu a-l conduce pe om de la cunoscut la necunoscut, de la ignoranță la cunoaștere și contemplarea bucuriilor și desfătărilor veșnice. Această pedagogie divină este minunată și milostivă, căci Dumnezeu nu ezită să Se coboare, să Se smerească în limbajul grosier al iubirii noastre trupești pentru a ne ridica din amorțire și a ne înflăcăra spre iubirea celor veșnice.

Însă această alegorie trebuie înțeleasă corect, în mod spiritual. Cel care citește acest poem trebuie să depășească rezonanțele omenești și trupești ale cuvintelor, să-și smulgă din inimă tot ce este pervertit și să se înalțe la demnitatea împărătească a celor care își domină pe deplin simțurile, adică să îmbrace cămașa de nuntă, prefigurând astfel propria înviere. În acest sens Sfântul Grigorie vede “Cântarea Cântărilor” ca un poem biblic care-l conduce pe credincios la cel mai înalt nivel al contemplației. Aceasta este cântarea aflată mai presus de orice altă carte biblică și de aceea se numește “Cântarea Cântărilor”, căci prin ea omul descoperă tainele ascunse ale dumnezeirii. Ea reprezintă viața contemplativă, atât în raport cu “Eclesiastul” și cu “Pildele” (Prolog, 9), dar și cu celelalte cărți biblice.

2. Unirea dintre Mire (Hristos) și Mireasă (Biserica, inima).

Dacă până acum raportul dintre Dumnezeu și om era cel dintre părinte și fiu sau dintre stăpân și slugă, în poemul lui Solomon se inaugurează cea mai intimă legătură dintre dumnezeire și umanitate, aceea de Mire-Mireasă.

Pentru Sfântul Grigorie “Cântarea Cântărilor” devine astfel cântecul spiritual care sărbătorește nunta Mirelui-Hristos cu Mireasa Sa – Biserica.

a) Biserica – Mireasă.

Încă de la începuturile lumii istoria neamului omenesc este comparabilă cu istoria unei logodnice tinere care crește în așteptarea Mirelui ei Mântuitor. În concepția Sfântului Grigorie Mireasa cea una a lui Hristos parcurge mai multe etape până la întâlnirea cu Mirele său: ea este Biserică ce se naște la începutul lumii; Biserică ce iese din comunitatea iudaică; Biserică ce vine din lumea păgână; Biserică creștină formată din sfinți și păcătoși și Biserică întregită la sfârșitul lumii prin convertirea Sinagogii.

În fiecare etapă ea Îl așteaptă pe Hristos veac după veac cu aceiași dorință nestăvilită de a-L întâlni pe Mirele său și de a rămâne cu El definitiv în Împărăția cerurilor.

În primul stadiu ea este hrănită cu nădejdea venirii lui Hristos prin îngeri și prin prooroci. În a doua etapă, după Întruparea lui Hristos, ea se desparte de iudeii necredincioși, fiind prigonită de aceștia pentru că a venit la credință. În a treia etapă ea vine la credință dintre păgâni și de aceea este neagră, dar frumoasă. În al patrulea stadiu ea este formată din păcătoși și din sfinți care îi îndeamnă prin cuvânt și prin propriul exemplu pe cei căzuți să se ridice. Iar în ultimul stadiu Mireasa este Biserică întregită prin convertirea Sinagogii la credință, la sfârșitul lumii.

În toate aceste etape ale așteptării Mirelui, Mireasa este încolțită de falșii tovarăși, adică de eretici, care încearcă să dezbine Biserica. Aceasta este o temă ce este reluată permanent și pe tot parcursul comentariului de către Sfântul Grigorie. Ea exprimă grija acestui mare păstor al Bisericii de a apăra integritatea doctrinară și morală a Miresei înaintea Mirelui.

b) Inima – Mireasă.

Mai întâi trebuie precizat faptul că Sfântul Grigorie folosește pentru a denumi sufletul omului mai mulți termeni. Cel mai des folosit este cuvântul “anima” (inimă). Alături de acest termen sunt folosiți și termenii “cor” (inimă) și “mens” (minte). Rareori este folosit efectiv cuvântul “suflet” (“spiritum”). De aceea, pentru a reda cât mai fidel comentariul Sfântului Grigorie, ca și intențiile reale de exprimare, și nu doar sensul textului, am păstrat și tradus fidel acești termeni.

Relația dintre Mire și Mireasă nu se referă doar la relația dintre Hristos și Biserică, ci și la unirea fiecărei inimi cu Mirele – Hristos. Trebuie să privim “Cântarea Cântărilor” ca o parabolă ce îi arată inimii realitățile tainice ale vieții contemplative.

Această apreciere a Miresei și ca inimă a fiecărui credincios vine din caracterul Bisericii de a fi trupul lui Hristos, în care fiecare mădular este reprezentat de fiecare credincios. Însă nu toți credincioșii vibrează cu aceeași intensitate de iubirea după Hristos. De aceea Sfântul Grigorie îi împarte pe credincioși în două categorii: tinerele adolescente care o însoțesc pe Mireasă și tovarășii Mirelui. Tinerele reprezintă, pe de o parte, inimile celor aleși și înnoiți prin Botez, iar pe de altă parte inimile bolnave, infirme. Tovarășii Mirelui sunt, fără îndoială, prietenii și apropiații lui Dumnezeu, care viețuiesc în bine.

Însă pentru ca toți aceștia să devină inima-Mireasă, adică să se unească cu Hristos-Mirele, este nevoie de o lungă și anevoioasă pregătire morală și duhovnicească. Această pregătire este similară cu cea pe care o parcurge Biserica-Mireasă pe acest pământ până la venirea Mirelui. Pentru a ajunge în cămara Mirelui inima trebuie să se cunoască mai întâi pe ea însăși, să se apere în interior de ispitele exterioare și să urmeze povețele învățătorilor și sfinților. Prin aceste metode inima-Mireasă va reuși să treacă din exterioritatea lumii sensibile, unde o ține păcatul, în interioritatea vieții contemplative, unde Mirele o va copleși “cu atingerea harului Său interior.” (Cf. Comentariu…, la cap.1, nr.4).

III.4. Despre traducerea de față.

După cum am amintit, “Expositio in Canticum Canticorum”, este o lucrare puțin cunoscută datorită faptului că nu a fost tradusă niciodată integral. Singura traducere existentă este cea din colecția “Sources chrétiennes”, vol.314, însă aceasta este cel puțin incompletă. De fapt s-a tradus comentariul Sfântului Grigorie la doar primele 8 versete ale capitolului I din “Cântarea Cântărilor”, adică mai puțin de un sfert din întreaga lucrare, urmând, potrivit notei traducătorului, ca restul să fie tradus ulterior, într-un alt volum.

Traducerea de față este una fidelă a textului latin, urmărind să reproducă în mod exact ideile și, mai ales, intențiile precise ale termenilor folosiți de Sfântul Grigorie. Limbajul folosit de autor este unul simplu, în comparație cu textele din latina clasică, însă mult mai elevat față de alte scrieri gregoriene (spre exemplu: “Dialogurile”) Această diferență de limbaj este determinată, bineînțeles, de raportul dintre viața contemplativă despre care tratează în Comentariu… și viața naturală, practică, despre care tratează în “Dialoguri”.

De asemenea, trebuie precizat faptul că Sfântul Grigorie este fidel textului Vulgatei și din această cauză apar diferențe, uneori foarte mari, între textul folosit de autor și cel al traducerii ortodoxe, realizată după Septuaginta. Pentru o înțelegere cât mai exactă a interpretării făcută de Sfântul Grigorie am redat atât textul ortodox, cât și traducerea citatului comentat de autor.

Totodată, am păstrat punctuația și aranjarea în pagină a textului latin așa cum este ea în ediția din PL. LXXIX.

Traducerea a fost făcută după textul latin din prestigioasa colecție “Patrologiae Cursus Completus, Series Latina Prior”, îngrijită de Jean Paul Migne, vol. LXXIX – Sanctus Gregorius Magnus, “Opera omnia”, tomus V, Paris, 1903, p.471-548.

În numele Domnului aici începe “Comentariul la Cântarea Cântărilor” al fericitului Grigorie, papă al orașului Roma.

Prolog

1. După ce neamul omenensc a fost îndepărtat de bucuriile paradisului, intrând în exilul vieții prezente, inima omului a orbit față de înțelegerea celor spirituale. Dacă glasul divin i-ar spune acestei inimi oarbe: “Urmează-L pe Domnul”, sau “Iubește-L pe Domnul”, așa cum i s-a scris în Lege, odată ce a fost alungată afară pentru amorțirea în necredință și insensibilitate, fiind înghețată nu ar înțelege ceea ce ar auzi. De aceea glasul divin se adresează inimii împietrite și reci prin mistere și, pornind de la lucrurile pe care le cunoaște, el îi insuflă în ascuns iubirea pe care nu o cunoaște.

2. De fapt se constituie, pentru inima îndepărtată de Dumnezeu, ca un mecanism , pentru ca prin el inima să se înalțe spre Dumnezeu. Căci prin intermediul misterelor, recunoscând în cuvinte ceva familiar, care este al său, ea înțelege în sensul cuvintelor ceea ce nu este al său, și prin cuvinte pământești ea este despărțită de pământ. De fapt prin aceasta, întrucât nu se depărtează de ceea ce-i este cunoscut, ea pătrunde ceva din necunoscut. De fapt, înțelesurile divine se înveșmântează cu realitățile cunoscute nouă, din care sunt alcătuite alegoriile, și astfel, recunoscând forma exterioară a cuvintelor, pătrundem înțelepciunea și sensurile interioare.

3. Așadar, de aici înțelegem că în această carte sunt folosiți termeni ce denumesc o iubire trupească: astfel încât inima, deșteptându-se din amorțirea sa să se înfierbânte prin limbajul cu care era obișnuită, datorită termenilor unei iubiri inferioare, și să se înflăcăreze spre o iubire superioară. Astfel, sunt menționate în această carte sărutările, sânii, obrajii, coapsele; prin utilizarea acestor cuvinte nu trebuie luat în râs textul sacru, ci trebuie să chibzuim mai mult la mila lui Dumnezeu: fiindcă, amintind de mădularele trupului și astfel, chemând la iubire, evidențiază în ce chip minunat și plin de milă Se îngrijește Dumnezeu de noi, astfel că, pentru a aprinde inima noastră și a o ațâța spre iubirea cea sfântă, a folosit mereu limbajul iubirii nostre nedemne, trupești. Dar, unde Se smerește în cuvinte, tot acolo ne înalță pe noi prin înțelepciune: căci din limbajul acestei iubiri învățăm în ce chip trebuie să fierbem de iubirea dumnezeiască.

4. Pe de altă parte, cuvântul trebuie să ni se adreseze cu iscusință ca, în timp ce ascultăm limbajul iubirii exterioare, să nu rămânem la senzațiile și simțămintele exterioare, iar mecanismul folosit pentru a ne înălța, el însuși să nu ne înăbușe orice posibilitate de înălțare. Noi trebuie, așadar, ca în aceste cuvinte trupești, în acest limbaj exterior, să căutăm tot ceea ce este interior și, vorbind despre corp, să devenim întocmai exteriori corpului. Trebuie să participăm la aceste sfinte căsătorii ale Mirelui și Miresei prin înțelegerea iubirii (afecțiunii) celei mai intime, iar aceasta înseamnă să venim îmbrăcați cu veșminte de nuntă. Este necesar: să ne îmbrăcăm în veșmântul de nuntă, ceea ce înseamnă dreapta înțelegere a iubirii, căci, în caz contrar, am fi alungați de la acest ospăț nupțial în întunericul exterior (dinafară), adică în orbirea ignoranței (Cf. Matei 22,1-14). Trebuie ca prin aceste cuvinte ale pasiunii să ajungem la virtutea nepătimirii. De fapt, așa este Sfânta Scriptură în cuvinte și sensuri, precum pictura în culori și obiecte: și prea nebun este cel care se oprește și stăruie la culorile picturii astfel încât ignoră lucrurile care sunt pictate. Astfel și noi, dacă examinăm cuvintele doar în întrebuințarea lor exterioară și ignorăm sensul lor, neglijând în acest fel obiectele care sunt zugrăvite, rămânem doar cu culorile. Litera ucide, după cum este scris, însă duhul dă viață (Cf. II Cor. 3,6). Astfel litera ascunde duhul precum paiul înfășoară grâul. Dar vitelor le este propriu să se hrănească cu paie, iar oamenilor – cu grâu. Așadar, cel care se bucură de [a avea] rațiunea umană aruncă paiele vitelor și se grăbește să mănânce grânele Duhului. Căci pentru aceasta este util ca tainele literei să fie ascunse în învelitoare, pentru ca înțelepciunea căutată să aibă mai multă savoare. Iată de ce este scris: “Cei înțelepți ascund știința” (Pilde 10,14): căci fără îndoială înțelegerea celor spirituale este ascunsă sub acoperământul literei. De aceea din nou se spune în aceeași carte: “Slava lui Dumnezeu este să ascundă lucrurile” (Pilde 25,2). Astfel, Dumnezeu Se arată pe atât de glorios minții care-L caută pe cât este căutat cu mai multă subtilitate și interioritate pentru a fi văzut. Dar oare, ceea ce Dumnezeu ascunde în mistere, noi nu trebuie să cercetăm? Trebuie să o facem, căci în continuare se spune: “Iar mărirea regilor e să le cerceteze cu de-amănuntul” (Pilde 25,2). De fapt sunt regi aceia care știu deja să-și cunoască și să-și stăpânească trupurile lor sau pornirile cărnii. Așadar slava regilor constă în a cerceta cuvintele, căci cinstea celor care trăiesc în bine stă în a examina atent tainele poruncilor lui Dumnezeu. Prin urmare ascultând limbajul folosit în raporturile interumane, trebuie să [ne situăm] fim aparte de oameni: astfel încât, dacă ascultăm omenește ceea ce se spune, nu cumva să nu putem înțelege nimic din sensul divin a ceea ce trebuie să auzim. Pavel dorea ca discipolii săi să fie mai presus decât oamenii când le spunea: “Câtă vreme este între voi pizmă și ceartă și dezbinări, nu sunteți, oare, trupești?” (I Cor. 3,3). Domnul îi consideră la fel pe ucenicii Săi zicând: “Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16,13). După ce îi relatară răspunsurile oamenilor, pe dată El a adăugat: “Dar voi Cine ziceți că sunt?” (Matei 16,15). De fapt, când spune “oamenii” și apoi adaugă “dar voi”, face o anumită diferență între oameni și ucenicii Săi: de bună seamă, fiindcă descoperindu-le lor cele dumnezeiești, îi ridică deasupra oamenilor. Apostolul spune: “Prin urmare dacă este cineva întru Hristos, el e făptură nouă , cele vechi au trecut” (II Cor. 5,17). Și știm că la învierea noastră trupul va fi atât de strâns legat de suflet încât tot ceea ce a fost patimă va fi asumat de virtutea sufletului. Așadar, cel care Îi urmează lui Dumnezeu trebuie să-și imite zilnic învierea sa: ca, precum atunci nu va avea nimic pasibil în trupul său, așa și acum să nu aibă nimic pasibil în inima sa; încât să fie deja o nouă creatură conformă cu omul interior, să calce în picioare tot ceea ce are un sunet vechi, îmbătrânit și să caute în cuvintele vechi singura forță a noutății.

5. Sfânta Scriptură este, de fapt, ca un munte, din care Domnul vine în inimile noastre aducându-ne înțelegerea ei. Despre acest munte se vorbește prin profeți: “Dumnezeu vine din Teman și Cel Sfânt din muntele Paran!” (Avacum 3,3). Acest munte este des în sensuri și umbros în alegorii. Dar trebuie știut faptul că, atunci cănd vocea Domnului răsună în munte, ni se recomandă să ne spălăm veșmintele și să ne curățăm de toată întinăciunea cărnii, dacă ne grăbim a ajunge la munte. Căci este scris că, dacă fiara se va atinge de munte, va fi ucisă cu pietre (Cf. Evrei 12,20). De fapt, fiara se atinge de munte când cei robiți de iraționalitatea pornirilor se apropie de înălțimile Sfintei Scripturi și nu o înțeleg așa cum trebuie, ci în mod irațional schimbă înțelegerea ei spre sensul propriei plăceri. Astfel, orice absurditate sau lenevie a sufletului, dacă va fi văzută în jurul muntelui, va fi ucisă prin sentințele cele mai crunte, ca și cu pietre. Astfel strălucește acest munte: căci, fără îndoială, Sfânta Scriptură, care aduce împlinirea spirituală, aprinde focul inimii. De aceea este scris: “Lămurit cu foc este cuvântul Tău foarte” (Ps. 118,140). De aceea, pe când cei care călătoreau auzeau cuvintele lui Dumnezeu pe drum, ei spuseră: “Oare nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24,32). De asemenea, prin Moise s-a spus: “având în dreapta Sa focul legii” (Deut 33,2). În stânga Domnului se află cei nemiloși care nu trec în partea dreaptă: în dreapta Domnului se află cei aleși, care sunt despărțiti de cei din stânga. Așadar în dreapta lui Dumnezeu este Legea de foc: fiindcă în inimile celor aleși, care sunt așezați de-a dreapta, ard învățăturile dumnezeiești și sunt aprinse [inimile] prin ardoarea iubirii. Așadar, acest foc arde tot ceea ce în noi este rugină și bătrânețe exterioară: ca să aducă mintea noastră ca o jertfă în contemplarea lui Dumnezeu.

6. Și nu este lipsit de sens a observa că această carte nu se numește “cântare” ci “Cântarea Cântărilor”. Astfel, precum în Vechiul Testament unele sunt sfinte iar altele sunt sfintele sfintelor, precum este sâmbăta și sâmbetele sâmbetelor, așa și în Sfânta Scriptură există cântări și “Cântările Cântărilor”. Sfintele erau cele din cort și cele care se săvârșeau afară, sâmbetele erau cele care se celebrau în fiecare săptămână; însă sfintele sfintelor erau săvârșite cu o oarecare venerație mai specială, iar sâmbetele sâmbetelor erau celebrate numai în festivitățile lor speciale. Așa și “Cântările Cântărilor” se referă la o oarecare taină și la o solemnitate interioară intimă; taină care este pătrunsă de sensuri ascunse: căci dacă ea este privită doar în sensurile exterioare ale cuvintelor, atunci nu mai este taină.

7. Trebuie știut, de asemenea, că în Sfânta Scriptură sunt și cântări ale victoriei, cântări de încurajare și de mărturie, de fericire, de ajutorare, de unire cu Dumnezeu. Cântarea victoriei este ceea pe care Maria, trecând Marea Roșie, a cântat-o zicând: “Să cântăm Domnului, căci cu slavă S-a preaslăvit! Pe cal și pe călăreț în mare i-a aruncat!” (Ieșire 15,21). Cântarea de încurajare și de mărturie este cea pe care Moise a spus-o israeliților care se apropiau de pământul făgăduit: “Ia aminte, cerule, și voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!” (Deut 32,1). Cântarea de fericire este cea pe care Anna, prevăzând ea însăși rodnicia Bisericii, a cântat-o zicând: “Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul” (I Regi. 2,1). În continuare, prin ea însăși a redat într-o formă [plastică] fecunditatea neamului eclesiastic, spunând: “Cea stearpă va naște de șapte ori, iar cea cu copii mulți va fi neputincioasă.” (I Regi 2,5). Cântarea de ajutor a cântat-o David după luptă, zicând: “Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea” (Ps. 17,1). Fără îndoială, cântarea de unire cu Dumnezeu este cea cântată la nunta Mirelui și a Miresei, și anume “Cântarea Cântărilor”. Căci cu atât mai măreață este aceasta față de toate cântările, cu cât ne prezintă o nuntă de o solemnitate și mai sublimă. Prin acele cântări, de fapt, viciile sunt îndepărtate, iar prin aceasta, într-adevăr, fiecare se îmbogățește în virtuți; prin acelea ne ferim de dușmani, prin aceasta Domnul ne înconjură cu o dragoste [familiară] intimă.

8. Și observăm că în Sfânta Scriptură Domnul Se numește pe Sine odată Domn, odată Tată, odată Mire. Însă când vrea să ne temem de El, Se numește pe Sine Stăpân; când vrea să Îl cinstim – Tată; când vrea să Îl iubim – Mire. El Însuși vorbește prin proroci: “Dacă Eu sunt părinte, unde este cinstea ce trebuie să-Mi dați? Și dacă sunt Stăpân, unde este teama de Mine?” (Maleahi 1,6). Și din nou spune: “Te voi logodi Mie întru dreptate și credincioșie” (Osea 2,21-22). Sau desigur: “Mi-am adus aminte de iubirea de pe când erai mireasă și mi-ai urmat în pustiu” (Ieremia 2,2). Și într-adevăr, la Dumnezeu nu este când și când; dar pentru că El vrea mai întâi să ne temem de El pentru a-L cinsti, și mai întâi să-L cinstim ca să ajungem la iubirea Sa, Se numește pe Sine Stăpân ca să ne temem: ca prin frică să ajungem la cinste, prin cinste, într-adevăr, să ajungem la iubirea Sa. Așadar, cu cât este mai demnă cinstirea decât teama, cu atât mai mult Se bucură Domnul dacă Îl numim Mire în loc de Tată. Așadar, în această carte Domnul și Biserica nu sunt numiți “Stăpân” și “slujnică”, ci “Mire” și “Mireasă”: ca să fie slujit nu doar cu teamă și respect, ci și cu dragoste, iar prin aceste cuvinte exterioare să fie stimulat sentimentul interior. Când Se numește, pe Sine Stăpân ne arată că am fost creați; când se numește Tată, arată că am fost adoptați; când se numește Mire, arată că am fost uniți Lui. Este, însă mai important a fi uniți cu Dumnezeu decât a fi creați și adoptați. Așadar în acesta carte, în care I se spune Mire, ni se arată ceva mai sublim, în timp ce ni se prezintă un tratat de unire. Aceste numiri sunt amintite printr-o repetare frecventă în Noul Testament (căci este celebrată unirea deja înfăptuită a Cuvântului și a trupului, a lui Hristos și a Bisericii). Astfel, când Domnul a venit [în trup], Ioan a zis: “Cel ce are mireasă este mire” (Ioan 3,29). La fel, Domnul spune: “Pot, oare, fiii nunții să fie triști câtă vreme Mirele este cu ei?” (Matei 9,15). La fel spune Bisericii: “V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11,2). Și din nou: “Ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune” (Efeseni 5,27). Și din nou în “Apocalipsa” lui Ioan: “Fericiți cei chemați la cina nunții Mielului!” (Apoc. 19,9). Și din nou aceeași : ”Și am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dunmezeu, gătită ca o mireasă” (Apoc. 21,2).

9. De alfel, nu se opune acestui mare mister faptul că această carte a lui Solomon ocupă între operele sale locul al treilea. De fapt bătrânii au spus că există trei tipuri de viețuire: viața morală, cea naturală și cea contemplativă; pe care grecii le-au numit etică, fizică și teoretică. În “Pilde” este prezentată viața morală, spunându-se: “Fiul meu, ia aminte la înțelepciunea mea și la sfatul meu cel bun pleacă urechea ta” (Pilde 5,1). În “Eclesiast” într-adevăr este redată cea naturală: căci aici se constată că toate se îndreaptă spre un final, după cum se spune: “Deșertăciune a deșertăciunilor, totul este deșertăciune” (Ecl. 1,2). Fără îndoială, în “Cântarea Cântărilor” este înfățișată viața contemplativă căci în această carte este dorită venirea și vederea Donmului, după cum prin vocea Mirelui se spune: “Vino din Liban, vino” (Cânt 4,8). Aceste tipuri de viață desemnează viața celor trei patriarhi: Avraam, Isaac și, desigur, Iacob. Căci Avraam a trăit moralitatea în supunere (Cf. Facere 12,4); Isaac, într-adevăr a prefigurat viața naturală săpând puțuri (Cf. Facere 26,14-22): de fapt a săpa puțuri în adâncuri înseamnă a căuta toate realitățile inferioare printr-o cercetare atentă, reflectând asupra naturii. Iacob a dus o viață contemplativă, ca cel care a văzut îngerii urcând și coborând (Cf. Facere 28,12). Dar, fiindcă reflecția asupra celor naturale nu duce la perfecțiune, fără de care nu putem duce o viată morală, este drept să fie așezat “Eclesiastul” după “Pilde”. Și, deoarece contemplația nu poate să vadă mai sus, fără ca mai înainte să fie disprețuite cele inferioare și rușinoase este drept ca, deasemenea, “Cântarea Cântărilor” să se afle după “Eclesiast”. Căci mai întâi trebuie orânduite cele morale, apoi toate care există trebuie socotite ca și cum nu ar fi; în al treilea rând trebuie văzute realitățile superioare și cele inferioare cu cea mai curată privire a inimii. Și astfel, prin această gradare a cărților sale, [Solomon] a construit un fel de scară ce duce la contemplarea lui Dumnezeu: astfel ca, după ce mai întâi sunt săvârșite bine cele cinstite în acest veac, curând după aceea chiar acestea fiind disprețuite să ajungem să privim până la capăt [realitățile] cele mai dinăuntru ale lui Dumnezeu. Deci, în această operă, potrivit cuvântului Bisericii în general, este așteptată venirea Domnului în așa fel încât fiecare om îndeosebi vede intrare lui Dumnezeu în inima sa întocmai ca și venirea Mirelui la patul conjugal.

10. Trebuie să se știe că în această carte sunt prezenți patru interlocutori: este vorba de Mire și Mireasă, de tinerele adolescente (sau fecioarele – în traducere în limba română) ce o însoțesc pe Mireasă și de ceata tovarășilor Mirelui. Mireasa este de fapt, Biserica desăvârșită, Mirele este Domnul. De cealaltă parte, tinerele ce o însoțesc pe Mireasă sunt inimile novice, tinere prin râvna lor entuziastă. Tovarășii Mirelui sunt fie îngerii, care trimiși de El, se arată deseori oamenilor, fie, cel puțin, toți bărbații desăvârșiți din Biserică ce propovăduiesc oamenilor adevărul. Dar aceștea priviți în parte ca fiind tinerele Miresei și tovarășii Mirelui, toți laolaltă sunt Mireasa, întrucât împreună formează Biserica. Deopotrivă, deși luați unul câte unul, toți pot primi aceste trei nume în același timp. Căci cea care’L iubește în mod desăvârșit pe Dumnezeu este Mireasa, iar cine Îl propovăduiește pe Mire Îi este tovarăș, așa cum și cea care, fiind novice încă, și urmează calea binelui este tânăra fecioară. Așadar, suntem invitați să devenim Mireasă. Și dacă încă nu suntem capabili pentru aceasta, atunci să’I fim tovarăși Mirelui, iar dacă nici la acest nivel nu am ajuns, măcar să mergem împreună ca și tinerele fecioare spre camera nupțială (adică spre Biserică). Astfel, după ce am arătat că Mirele și Mireasa sunt Domnul și Biserica să ascultăm precum tinerele și tovarășii, cuvintele Mirelui și cuvintele Miresei și să înțelegem din conversațiile lor ardoarea iubirii.

11. Și astfel, Sfânta Biserică, așteptând timp îndelungat venirea Domnului, dorind să bea din izvorul vieții, declară în ce chip dorește să vadă prezența Mirelui său și în ce chip L’ar dori.

Capitolul I

“Sărută’mă cu sărutările gurii tale” (Cânt 1,1)

Către ea Domnul a trimis îngerii, patriarhii și profeții, purtători ai darurilor spirituale; dar ea nu dorea să primească darurile slujitorilor Mirelui, ci numai pe Mirele Însuși. Să ne reprezentăm înaintea ochilor întreg neamul omenesc de la începutul lumii până la sfârșitul ei, adică întreaga Biserică, ca pe o Mireasă unică ce a primit arvune ca daruri spirituale prin Lege; dar, cu toate acestea ea cere prezența Mirelui său, spunând: “Sărută’mă cu sărutările gurii tale”. Suspinând, de fapt, după venirea Mijlocitorului dinte Dumnezeu și oameni, după venirea Răscumpărătorului său, Sfânta Biserică adresează Tatălui cuvinte de rugăciune pentru a’L trimite pe Fiul Său și pentru a o lumina prin prezența Sa, astfel încât nu prin intermediul profeților, ci cu propria Sa gură să’i vorbească Bisericii. Căci este scris în Evanghelie despre acest Mire și despre momentul când El stătea în munte și propovăduia învățătura Sa sublimă: “Deschizându’Și gura Iisus a zis” (Matei 5,2). Precum a fost spus: “Atunci Și’a deschis gura, Acela care mai înainte deschisese gura profeților pentru a întări Biserica”.

2. Dar iată că, pe când suspina și Îl căuta pe Cel Care era absent, deodată Îi simți prezența. De fapt, harul Creatorului nostru are acestă putere de a ne face să ne bucurăm de prezența sa în timp ce vorbim despre El și Îl căutăm. Căci este înscris în Evanghelie că atunci când Cleopa și celălalt apostol vorbeau pe drum despre El, le fu dat deodată să’L vadă prezent (Cf. Luca 24,13-35). Așadar, atunci când Sfânta Biserică Îl dorește pe Mirele, Care trebuie să Se întrupeze, atâta timp cât El este încă absent, ea Îl vede deodată prezent și strigă: “Sânii tăi sunt mai buni ca vinul și mireasma mirurilor tale întrece toate mirodeniile.” (Cânt 1,2). Vinul este știința Legii, știința profeților. Dar venind Domnul și vrând să propovăduiască înțelepciunea Sa în trup omenesc, a făcut aceasta în mod real așa cum laptele se face din sânii acestui trup; a făcut în așa fel încât noi să putem recunoaște prin Întruparea Sa această înțelepciune a Sa pe care nu puteam să o intuim în divinitatea Sa. Astfel, nu degeaba sunt lăudați sânii Săi: căci condescendența propovăduirii Sale a realizat în inimile noastre ceea ce nu au putut realiza învățăturile Legii. Căci propovăduirea (Evangheliei) de după (prin) întruparea Sa ne’a hrănit mai mult decât învățăturile Legii. Să spună deci Mireasa: “Sânii tăi sunt mai buni decât vinul”.

3. Confirmând aceasta, adaugă și spune: “…și mireasma mirurilor tale întrece toate mirodeniile”. Mirurile Domnului sunt virtuțile, mirul Domnului a fost Sfântul Duh. Despre aceasta i’au vestit profeții: “Domnul Dumnezeul tău te’a uns cu untdelemnul bucuriei înaintea fraților tăi”. (Ps. 44,8). El a fost uns cu acest untdelemn când S’a întrupat: căci El nu S’a făcut mai întâi om pentru ca mai apoi să primească Duhul Sfânt: dar, întrucât S’a întrupat prin mijlocirea Duhului Sfânt, El a fost uns cu acest untdelemn atunci când S-a făcut om. Așadar mireasma mirului Său este flacăra virtuților pe care le’a practicat. Astfel Biserica inspiră miresmele: căci ea a fost dăruită cu numeroase daruri ale Duhului care trebuiau să răspândească în casa lui Dumnezeu, înțeleasă ca fiind comuniunea sfinților, o mireasmă cu bun nume și să anunțe suavul parfum al Mijlocitorului Ce va veni. Dar “mireasma mirurilor tale întrece toate mirodeniile”: pentru că aroma virtuților Mirelui, rezultate în urma Întrupării, a întrecut învățăturile Legii, care au fost acordate ca zălog de către Mire. Căci Biserica a sporit în înțelepciune pe măsură ce a fost luminată prin harul unei descoperiri mai bogate. Aceste mirodenii ale Legii au fost dăruite prin îngeri, așa cum acest mir a fost dat prin prezența Mirelui. Dar prin faptul că învățăturile Legii, care erau considerate cele mai nobile, au fost umbrite prin strălucirea prezenței Sale, trebuie să spunem pe drept cuvânt: “mireasma mirurilor tale întrece toate mirodeniile”.

4. Însă ceea ce am spus despre întreaga Biserică în general, să o auzim acum din fiecare inimă în mod particular. Să ne reprezentăm înaintea înaintea ochilor o inimă indeletnicindu-se cu cercetarea darurilor dumnezeiești și primind înțelepciunea prin predica celorlalți: care [inimă] dorește să fie luminată ea însăși prin harul divin pentru a înțelege cândva prin ea însăși [prin propria putere]: ea observă că nu înțelege nimic decât numai prin cuvintele predicatorilor; și spune: “Sărută-mă cu sărutările gurii tale” – El însuși să mă atingă înlăuntrul sufletului ca să-L cunosc prin înțelepciune și să nu mă delectez doar cu glasurile predicatorilor, ci și cu atingerea harului Său interior. În mod asemănător Domnul l-a sărutat cu sărutările gurii Sale pe Moise când i-a oferit cunoașterea, dându-i zălogul unui har familiar, intim. Căci scris este: “De este între voi vreun prooroc al Domnului, mă arăt lui în vedenie și în somn vorbesc cu el. Nu tot așa am grăit și cu robul Meu Moise…Cu el grăiesc gură către gură” (Numeri 12,6-8). Într-adevăr a vorbi gură către gură înseamnă aproape a săruta și a atinge cu mintea înțelepciunea interioară.

5. Urmează: “Căci sânii tăi sunt mai buni decât vinul”. Sânii Domnului sunt, precum am spus mai înainte, propovăduirile smeritei Sale Întrupări. De asemenea, înțelepciunea veacului este aproape una cu vinul: ea îmbată de fapt, mintea, căci o face străină de înțelepciunea smereniei. Filosofii au fost îmbătați cu acest fel de vin când prin înțelepciunea lumii au întrecut moravurile. Sfânta Biserică disprețuiește acest fel de înțelepciune și tinde spre smerita Întrupare a Domnului prin predica duminicală: ca să-i placă și să prefere [credinciosul] mai mult aceasta [predica despre smerita Întrupare], care se hrănește din slăbiciunea trupului Său, decât această lume care este lăudată exagerat prin hiperbolizarea unei false înțelepciuni; și să spună: “Căci mai buni sunt sânii tăi decât vinul”. Sau altfel spus: propovăduirea smerită a Întrupării Sale întrece înțelepciunea cea trufașă a lumii. Căci este scris: “Fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înțeleaptă decât înțelepciunea lor și ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu este mai puternică decât tăria oamenilor”. (I Cor. 1,25).

6. Dar, fiindcă înșiși înțelepții acestei lumi par câteodată a se îndeletnici cu anumite virtuți (vei vedea, de fapt, că cei mai mulți fac acte de caritate, dau dovadă de bunătate, se îngrijesc în tot ceea ce fac de onestitatea exterioară: totuși ei își arată aceste virtuți ca să placă nu lui Dumnezeu, ci oamenilor: din această cauză ele nu sunt virtuți, fiindcă nu tind spre a fi plăcute lui Dumnezeu, aceste virtuți răspăndesc miros în nările oamenilor [sunt bine plăcute oamenilor], fiindcă, după judecata umană, conferă o bună reputație. Dar, fiind comparate acestea cu adevărata mireasmă a Răscumpărătorului nostru și cu veritabilele virtuți, trebuie să spunem: “Mireasma mirurilor Tale întrece toate mirodeniile”. Sau altfel spus: Strălucirea virtuților Tale întrece toată strălucirea virtuților înțelepților lumii, fiindcă, fără îndoială, depășește în realitate aparențele lor fictive.

7. Fiindcă ceea ce am spus se înțelege din fiecare inimă în plan secund, să continuăm mai pătrunzător, descoperirea sensurilor, dacă putem, cu ajutorul Domnului. Fiecare inimă care se teme de Dumnezeu se află deja sub jugul Lui, dar încă de departe, căci se teme: fiindcă fiecare se apropie de Dumnezeu pe măsură ce se eliberează de suferința fricii și primește de la El harul iubirii. Să ne reprezentăm înaintea ochilor inima unuia ales, care este aprinsă de o dorință permanentă concretizată în dorința de a-L vedea pe Mire: căci, ceea ce în această viață nu poate fi cunoscut în mod deplin, ea Îi contemplă desăvârșirea și este atinsă (literar: împunsă) de însăși iubirea Sa. De fapt însăși atingerea, care este săvârșită din dragostea aprinsă de dorință, este într-un anume fel o sărutare: de fiecare dată când inima Îl sărută pe Dumnezeu, ea este atinsă de iubirea Sa. Sunt mulți, de fapt, cei care se tem deja de Domnul și primesc deja harul faptelor bune; dar aceștia nu Îl sărută, deoarece nu sunt deloc atinși de iubirea Sa. Aceasta este bine arătată în ospățul fariseului, care, după ce L-a primit pe Domnul dezaprobând în inima sa pe femeia care I-a sărutat picioarele Sale, a auzit: “Am intrat în casa ta și apă pe picioare nu Mi-ai dat… Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele” (Luca 7,44-45). Tot cel care face milostenie și se îndeletnicește cu faptele bune, Îl primește, într-un fel, pe Hristos la ospăț: Îl hrănește pe Hristos, Care nu încetează de a-l ocroti. Dar, dacă nu a fost încă atins de iubire, atunci nu-I sărută urmele pașilor Săi. Așadar, femeia care Îi sărută picioarele este preferată păstorului, deoarece este preferată celui care dă cele exterioare ale sale, cea care în ardoarea interioară a inimii este [atinsă], împunsă de dorirea Domnului. După cum bine s-a zis: “N-a încetat să-Mi sărute picioarele” (Ibidem, 45). Nu este de-ajuns ca în iubirea lui Dumnezeu să fii atins o dată și să te odihnești, ci atingerea trebuie să aibă loc, iar apoi să se înmulțească, să sporească. De aceea femeia este lăudată, fiindcă nu încetează a-I săruta picioarele, și aceasta pentru că nu încetează de a simți atingerea dumnezeiască. După cum și prin profeți s-a zis: “Tocmiți sărbătoare cu ramuri umbroase, până la coarnele altarului” (Ps. 117,27). Ziua de sărbătoare este atingerea inimilor noastre de către Domnul. Dar nu se poate tocmi sărbătoare cu ramuri umbroase, dacă inima nu este mișcată neîncetat până la lacrimi de iubirea pentru El. Ca de pildă dacă I-am spune: Cât timp vom mai fi încercați? Cât timp vom mai fi pedepsiți cu necazuri? El a indicat până când acestea vor dura: “Până la coarnele altarului” (Ibid.). Căci coarnele altarului reprezintă înălțarea jertfei interioare: când vom ajunge aici, atunci nu va fi nicidecum necesar să tocmim sărbătoare Domnului din plângerea noastră. Așadar inima care dorește să fie atinsă de iubirea dumnezeiască și care de acum înainte, tinde să contemple arătarea Mirelui său, să spună: “Sărută-mă cu sărutările gurii tale”.

8. Și în mod sigur sărutarea gurii Sale este însăși plinătatea păcii interioare: la care, când vom ajunge, nu ne va rămâne nimic în plus decât să o câștigăm. După cum bine este adăugat: “Căci mai buni sunt sânii tăi decât vinul”. De fapt vinul reprezintă cunoașterea lui Dumnezeu pe care o primim atâta timp cât suntem în această viață. Atunci îmbrățișăm sânii Mirelui când Îl contemplăm în patria veșnică prin îmbrățișarea prezenței Sale. Așadar să spună inima: “Mai buni sunt sânii Tăi decât vinul”. Ca și cum ar spune: Într-adevăr mare este această știință pe care mi-ai dat-o de la Tine în această viață; mare este vinul cunoașterii Tale, cu care mă îmbeți, dar sânii Tăi sunt mai buni decât vinul: căci prin vederea și prin strălucirea contemplației se întrece tot ceea ce se știe despre Tine numai prin credință.

9. “Și mireasma mirurilor tale întrece toate mirodeniile”.

Sfânta Biserică are aici mirodenii (aromate) când este bogată în virtutea științei, a castității, a milostivirii, a smereniei și a iubirii. Dacă viața sfinților nu ar fi avut mireasma aromatelor din virtuți, Pavel nu ar fi spus: “Suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier”( II Cor. 2,15). Dar de departe, net superioară este acea ungere a contemplării lui Dumnazeu la care trebuie să fim conduși cândva; de departe mai distinsă este mireasma mirurilor lui Dumnezeu față de aromatele virtuților noastre: și, dacă sunt deja mari cele pe care le-am primit, atunci cu cât mai de preț sunt cele pe care trebuie să le primim prin contemplarea Creatorului nostru. De aceea să suspine inima și să zică: “Mireasma mirurilor Tale întrece toate aromatele”. Sau altfel spus: Acele bunuri, pe care ni le pregătești prin contemplarea Ta, depășesc toate aceste daruri ale virtuților, care ni le-ai dat în această viață.

10. Să spunem acestei Biserici, să spunem acestei inimi atât de iubitoare, atât de arzătoare în dragostea pentru Mirele său, de unde a primit o asemenea dorință ? de unde a dobândit cunoștința divinității Sale ? Dar iată că ea însăși arată și spune: “Mir vărsat este numele Tău”. Mirul vărsat este divinitatea întrupată. De fapt, dacă mirul ar fi în vas, ar răspândi mai puțină mireasmă în exterior; dacă într-adevăr s-ar vărsa, mireasma mirului vărsat s-ar răspândi. Așadar numele lui Dumnezeu este “mir vărsat”: căci din imensitatea divinități Sale la natura noastră pe Sine S-a vărsat și din Cel nevăzut, S-a făcut pe Sine văzut. De fapt, dacă nu S-ar fi vărsat, noi nu am fi ajuns să-L cunoaștem. S-a vărsat pe Sine ca un mir când, rămânând Dumnezeu, S-a arătat pe Sine ca un om. Despre acestă vărsare Pavel spune: “Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu. Ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând”. (Filipeni 2,6-7) Ceea ce Pavel a spus prin “S-a deșertat”, Solomon a spus prin “S-a vărsat”. Deci, întrucât Domnul S-a făcut cunoscut neamului omenesc prin smerita Întrupare, să-I spunem: “Numele Tău este mir vărsat”. (Cânt 1,2).

11. Urmează: “De aceea fecioarele te iubesc”. (Cânt 1,2)

Ce trebuie să înțelegem noi prin tinerele adolescente dacă nu inimile celor aleși, reînnoite prin Botez ? Căci viața în păcat te îndreaptă spre omul cel vechi, viața cea dreaptă spre omul cel nou. Așadar, întrucât mirul se varsă în afară, le-a făcut pe tinere să fie înflăcărate de dragostea Sa: căci a făcut inimile reînnoite prin Botez să fie înflăcărate de dorința după El. Vârsta copilăriei nu se potrivește nicidecum iubirii, bătrânețea renunță la iubire. Este copil cel care nu începe nicidecum să se îndeletnicească cu viața înflăcărată [a iubirii]; este bătrân cel care a început totuși aceasta, dar a renunțat. Deci, întrucât nici acei care nu au început deloc, nici acei care au început deja, dar s-au răcit, nu ard pentru Domnul, atât copiii, cât și bătrânii au fost lăsați deoparte și se vorbește despre tinerele care aleargă, adică acele inimi care se află în însăși înflăcărarea iubirii.

12. Noi putem totuși să înțelegem aceasta și altfel. Se poate, de fapt, ca adolescența să fie asemănată cu infirmitatea. Căci vârstele tinere [ale copilăriei] reprezintă ordinea îngerilor, care nu sunt învinși de nici o slăbiciune, nu sunt afectați de nici o infirmitate. Așadar să spunem: “Mir vărsat este numele Tău: de aceea fecioarele te iubesc.” Adică: Întrucât, prin Întruparea Ta ai vărsat în exterior cunoașterea Ta, pentru aceasta inimile infirme au mai multă putere de a Te iubi în natura [Ta] umană. Căci aceste puteri [îngerești] asemănătoare vârstelor tinere, Te iubesc chiar și acolo unde nu Te-ai vărsat: căci ele Te văd și acolo unde rămâi (Te menții) în natura (literal: starea) Ta divină. Așadar, Tu, Care Te lași a fi văzut, chiar și fără a Te fi vărsat, de către acele ordine [îngerești] asemănătoare vârstelor tinere, Te verși în exterior spre folosul oamenilor: ca să fi iubit chiar și de către tinerele adolescente, adică de inimile infirme.

13. Urmează: “Răpește-mă, ia-mă cu tine!” (Cânt 1,3).

Oricine este răpit, fie nu este puternic, fie este dus fără voia sa. Dar, cine spune “Răpește-mă” are în el în acelaști timp, și o dorință, dar și o incapacitate. Natura umană vrea să-L urmeze pe Dumnezeu: dar, învinsă de obișnuința infirmității, nu are puterea de a-L urma, așa cum ar trebui. Așadar, ea vede că în sine este, parcă, o altă natură care năzuiește spre El, dar care nu are putere: și spune drept: “Răpește-mă!” Ca și cum ar fi avut, dar nu ar fi putut, se vedea pe sine Pavel când spunea: “Cu mintea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Rom. 7,25) și “Văd în mădularele mele o altă lege, luptăndu-se împotriva minții mele.” (Rom. 7,23). Așadar, întrucât este în noi ceva care ne răvășește, ceva care ne împovărează, să spunem: “Răpește-mă!”.

14. “După Tine fugim, spre mireasma mirurilor tale.”

Alergăm spre mireasma mirurilor lui Dumnezeu, când, inspirați de darurile Sale spirituale, dorim cu ardoare, prin dragostea noastră către El, să-L vedem. Într-adevăr trebuie să știm că, urmându-L pe Dumnezeu, oamenii uneori se plimbă, alteori aleargă, alteori aleargă repede. Se plimbă cel care Îl urmează cu puțină căldură; aleargă cel care Îl urmează cu zel; aleargă repede, cu hotărâre cel care Îl urmează cu perseverență. De fapt inima [oamenilor] era impasibilă în urmarea lui Dumnezeu, și nu vroia să meargă după El atunci când venirea Domnului s-a arătat în lume și a scos inimile oamenilor din împietrire și insesibilitate. După cum este scris: “Picioarele Lui se opriră, iar pământul se mișcă” (Avacum. 3,6). Însa aici nu este vorba de mișcare, ci de fugă: căci nu este de-ajuns să-L urmăm, dacă nu alergăm dorindu-L. Căci într-adevăr nu ajunge să alergăm, dacă nu alergăm în mod desăvârșit. Pavel spune: “Alergați astfel ca să-l luați [premiul]” (I Cor. 9,24). Însă câțiva, alergând prea mult, se pierd în mulțime: de fapt ei se arată pe sine mai înțelepți decât trebuie și se așează pe ei înaintea Celui pe Care Îl urmau, alegând propriile virtuți și lăsând în planul secund preceptele Celui pe Care Îl urmau. De aceea este bine ca atunci când spunem “alergăm” să așezăm în față “după Tine”. De fapt, alergăm după Dumnezeu, păzind preceptele Sale, renunțând la propria voință în favoarea voii Sale și năzuind să ajungem la El prin lucrarea demnă a discernământului. Respectând voia lui Dumnezeu și urmându-L, profeții au afirmat acestea: “Lipitu-s-a sufletul meu de Tine” (Ps. 62,8). La fel și lui Petru, dându-i sfat i-a spus: “Mergi înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu 8,33). Așadar, întrucât inimile desăvârșite privesc cu mare grijă preceptele lui Dumnezeu și nu îndrăznesc să le devanseze prin lene sau printr-un zel excesiv, bine s-a spus: “După Tine alergăm, spre mireasma mirurilor Tale”. De fapt, “după Tine alergăm” atunci cănd Te urmăm din dragoste și nu îndrăznim să întrecem preceptele dumnezeiești având frică de Tine.

15. “Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine” (Cânt 1,3).

Biserica lui Dumnezeu este o casă regală. Iar acestă casă are o ușă, o scară, o cameră pentru luat masa și dormitoare. Fiecare credincios care dobândește credința în interiorul Bisericii, intră pe ușă în acestă casă: căci, precum ușa deschide accesul în restul casei, așa și credința reprezintă poarta celorlalte virtuți. Toți cei care au nădejdea in interiorul Bisericii, au ajuns deja la scara casei: nădejdea înalță, de fapt, inima ca să tindă spre cele cerești și să părăsescă cele de jos. Toți cei care trăiesc in această casă și au iubirea în inimile lor, se plimbă, de fapt , prin camerele pentru ospețe: dragostea este vastă, bogată, se extinde până la iubirea dușmanilor. Toți cei care se află în Biserică aprofundează deja tainele cerești, studiază deja perceptele ascunse, ceea ce înseamnă că au intrat în dormitor. Cineva spunea despre ușa acestei case: “Deschide-mi mie porțile dreptății, intrând în ele voi lăuda pe Domnul.” (Ps. 117,19). Despre scara nădejdii a spus: “Suișuri în inima sa a pus.” (Ps.83,6). Despre vastele camere pentru ospețe ale acestei case se spune: “Porunca Ta este fără de sfârșit” (Ps. 118,96). Prin “porunca fără sfârșit” se desemnează în mod special dragostea . Despre dormitorul regelui vorbea cel care spunea: “Am auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască.” (II Cor. 12,4). Așadar prima intrare în acestă casă este ușa credinței, a doua cale de înaintare este scara nădejdii, a treia este lărgimea iubirii, iar a patra este deja desăvârșirea iubirii spre cunoașterea tainelor lui Dumnezeu. Deci, întrucât Sfânta Biserică prin membrii săi desăvârșiți, prin sfinții învățători, prin acei care sunt deja înrădăcinați și desăvârșiți în tainele lui Dumnezeu, a ajuns la cunoașterea tainelor cerești și, aflându-se încă în viața aceasta, le pătrunde deja și afirmă: “Regele m-a adus în cămările Sale”. De fapt, prin profeți, prin apostoli, prin învățătorii credinței, care se află în viața aceasta, dar au pătruns deja tainele înalte ale celelaltei vieți, biserica a intrat în camerele acestui rege.

16. Și să observăm cu atenție că nu spune “în camera Mirelui”, ci “in camera regelui”. Numindu-l, de fapt , rege, vrea să arate respectul față de aceste taine: căci, cu cât camera este mai distinsă, cu atât mai mare este respectul care trebuie arătat față de aceste taine în care sunt inițiați [credincioșii]. Așadar, atunci când cineva cunoaște tainele lui Dumnezeu, atunci când aprofundează preceptele ascunse, atunci când este ridicat spre înălțimile contemplației, ca să nu se înalțe pe sine și să cadă în mândrie, se spune că intră în cămara regelui. Sau altfel spus: respectul care trebuie arătat cuiva trebuie să fie cu atât mai mare cu cât inima este condusă, mai cu seamă spre cunoașterea tainelor aceluia: astfel încât oricine face progrese, oricine este deja înălțat prin har și ajunge la tainele cerești, să ia aminte la sine însuși și să se smerească mai mult din însăși progresul său. De aceea și Iezechiel, de câte ori era condus spre a contempla cele înalte, se numea “fiu al omului”; ca și cum i s-ar spune: Ia aminte la ceea ce ești, nu te înălța cu exagerare pentru cele la care te-ai ridicat [la care ai ajuns].

17. Dar puțini reușesc în Biserică să aprofundeze și să înțeleagă aceste percepte înalte și ascunse ale lui Dumnezeu. Totuși, văzând bărbați capabili de a ajunge la o atât de mare înțelepciune, astfel încât să contemple tainele lui Dumnezeu în inimile lor, și noi cei mici, să avem încredere că vom ajunge cândva la iertarea și la harul Său. De aceea prin cuvintele tinerelor adolescente să continuăm: “Ne vom veseli și ne vom bucura de tine”. Atunci când Biserica, în persoana celor care sunt desăvârșiți, intră în camera regelui, tinerele își făgăduiesc speranța bucuriei: căci, când cei puternici ajung să contemple cele înalte, cei slabi apucă speranța iertării păcatelor.

18. “Regele m-a dus în cămările sale: ne vom veseli și ne vom bucura de tine. Îți vom preamării sânii mai mult decât vinul. Cine te iubește, după dreptate te iubește!” (Cânt 1,3)

Acest Mire are sâni și, datorită respectului cuvenit, este numit rege. Are sâni, bărbații sfinți fiind cei care sunt atașați inimii Sale. Sânii sunt fixați în cavitatea pieptului: ei își trag o parte din hrana aflată în interior și hrănesc cele din afară. Așadar bărbații sfinți sunt sânii Mirelui: căci din hrana pe care o trag din interior, hrănesc cele exterioare. Sânii Acestuia sunt apostolii și toți propovăduitorii Bisericii. Vinul, precum am arătat mai sus, a fost în profeți, a fost în lege; dar, fiindcă prin apostoli s-au dat porunci mai mari decât prin profeți, “Îți vom preamări sânii mai mult decât vinul”: căci, cei care pot îndeplini aceste porunci transmise în Noul Testament, întrec, fără îndoială, știința veche a Legii.

19. Totuși, putem înțelege și altfel acestea: “Îți vom preamări sânii mai mult decât vinul”. Sunt mulți care au vinul înțelepciunii, dar nu au cunoștința smereniei: știința îi flatează pe aceștia, fiincă nu dragostea îi clădește. (Cf. I Cor. 8,1). Într-adevăr sunt mulți care astfel au vinul științei încât știu să recunoască darurile doctrinei, darurile harului spiritual: de fapt, darurile harului spiritual sunt ca sânii pieptului care servesc și hrănesc în mod discret prin tainicele vene spirituale. Așadar, “Îți vom preamări sânii mai mult decât vinul”: căci aceștia, care știu să aprecieze darurile harului Său, încât nu-și atribuie lor înțelepciunea pe care o au și nu se înalță datorită aceleiași înțelepciuni la care au ajuns, sunt superiori celor care se înalță pe sine și se ridică în slăvi. De fapt, este mai important să fii înțelept în mod smerit decât să fii înțelept; și de asemenea, nu poți fi înțelept dacă nu ești înțelept în mod smerit. Deci “Îți vom preamări sânii mai mult decât vinul”: căci cei care știu să recunoască și să aprecieze darurile harului spitritual îi întrec pe aceia care posedă cu siguranță știința dar nu au în memorie cunoașterea darurilor. Așadar, este limpede a zice: “Memoria (amintirea) sânilor tăi întrece vinul.”: căci este mai puternică smerenia decât știința. De fapt, vinul este știința care îmbată; amintirea sânilor încântă și trezește, și determină întoarcerea spre cunoașterea darurilor. Așadar “Îți vom preamări sânii mai mult decât vinul” (”Amintirea sânilor tăi întrece vinul”) căci smerenia învinge bogăția științei.

20. “Cine te iubește, după dreptate te iubește” (Cânt 1,3).

Am putea spune: Cei nedrepți se tem încă. “Cei drepți te iubesc”. De fapt, toți cei care au săvârșit binele de teamă, și sunt drepți prin faptă, nu sunt drepți în dorință: ar vrea , de fapt, sa nu aibă de ce să se teamă și să nu săvârșească faptele bune. Cel care într-adevăr săvârșește binele din dragoste, este drept și în faptă și în dorință. Dar dulceața iubirii este ascunsă celor care se tem. De aceea s-a scris: “Cât este de mare mulțimea dulceții Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor care se tem de tine și pe care ai făcut-o celor ce nădăjduiesc în Tine.” (Ps. 30,19). De fapt dulceața lui Dumnezeu este necunoscută celor ce se tem de El, ea se face cunoscută celor care Îl iubesc. Așadar, cel care prin iubire se străduie să fie drept, dragostea lui este desăvârșită: astfel încât nu se teme de venirea Judecătorului și, auzind orice despre chinurile veșnice, nu se înspăimântă. De aceea și Pavel, așteptând venirea judecății și cerând răsplata vieții veșnice, spunea: “Mi s-a gătit cununa dreptății, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea…și nu numai mie, ci și tuturor celor care au iubit arătarea Lui” (II Timotei 4,8). De fapt, răsplata vieții veșnice este pregătită de către Judecător pentru cei ce-L iubesc: căci toți cei ce știu că fac fapte rele, se tem de venirea Judecătorului; cei care într-adevăr își judecă de mai înainte faptele lor, cer venirea Judecătorului. Așadar răsplățile cele bune sunt evidente pentru cei care așteaptă venirea Domnului și pentru cei care iubesc venirea Sa: căci nu iubesc venirea Judecătorului cei care nu și-au făcut propriul proces de conștiință. Astfel, orice certitudine a dreptății se clădește pe iubire și, de aceea, este drept a spune: “Cei drepți Te iubesc”.

21. “Neagră sunt, fete din Ierusalim, dar frumoasă ca sălașurile lui Chedar, ca și corturile lui Solomon. Nu vă uitați că sunt negricioasă, că doar soarele m-a ars”. (Cânt 1,4-5).

Știm că în Biserica primară, când era propovăduit harul Răscumpărătorului nostru, unii dintre iudei credeau, alții nu; dar aceștia care credeau, erau priviți ca necredincioși [de ceilalți iudei] și, după ce erau supuși persecuției, erau judecați ca și cum ar fi rătăcit “în calea păgânilor” (Cf. Matei 10,5). De aceea Biserica, în persoana lor,strigă împotriva celor care nu s-au convertit: “Neagră sunt, dar frumoasă, fete din Ierusalim”. Neagră, într-adevăr după judecata voastră, dar frumoasă prin luminarea harului. Dar în ce mod neagră? “Ca sălașurile lui Chedar”. Chedar semnifică tenebrele, întunericul: de fapt Chedar a fost al doilea din neamul lui Ismael (Cf. Facere 25,13); și corturile lui Chedar fuseseră cele ale lui Esav. Așadar în ce chip neagră ? “Precum corturile (sălașurile) lui Chedar”: căci sub privirile voastre sunt judecată ca fiind asemenea păgânilor, adică precum păcătoșii. În ce chip frumoasă? “Precum pieile tăbăcite ale lui Solomon”. Se povestește că Solomon, cânt a ridicat templul, a acoperit toate acele vase ale templului cu piei confecționate. Dar, fără îndoială, pieile lui Solomon trebuiau să fie frumoase, pentru a fi demne de corturile sale. Iar dacă erau în cortul său, nu puteau fi decât frumoase, spre plăcerea și slujirea regelui. Dar, fiindcă Solomon înseamnă “făcător de pace” noi să înțelegem că este vorba despre adevăratul Solomon: căci toate inimile care se atașează de Dumnezeu, sunt pieile lui Solomon, macerându-se pe ele însele și aducându-se în slujba regelui păcii, Solomon. Într-adevăr, sunt după judecata voastră precum sălașurile lui Chedar; dar, după adevăr, sunt precum pieile lui Solomon, căci mă atașez în slujirea regelui.

22. “Nu vă uitați că sunt negricioasă, că doar soarele m-a ars”

Acea parte [a comunității] care nu credea, considera păcătoasă partea care ardea în Hristos. Dar să spună aceasta: “Nu vă uitați că sunt negricioasă, că doar soarele m-a ars”. Soarele, Care este Însuși Domnul, El Însuși venind, m-a ars. A arătat prin preceptele Sale că ea nu a fost frumoasă în preceptele Legii vechi. Soarele îi schimbă culoarea aceluia pe care îl atinge mai mult. Astfel, și Domnul venind, îi schimbă culoarea celui care se lasă atins mai mult de harul Său; căci, cu cât ne apropiem mai mult de har, cu atât ne dăm mai mult seama că suntem păcătoși. Astfel, îl vedem pe Pavel venind dintre iudei, că își schimbă culoarea sub Soare: “Căutând să ne îndreptăm în Hristos, ne-am aflat și noi înșine păcătoși” (Galateni. 2,17). Cel care se descoperă pe sine păcătos în lumina lui Hristos, se descoperă pe sine colorat de soare.

23. Dar iată că această parte dintre iudei, care a crezut [în Hristos], a fost supusă persecuțiilor de către necredincioșii iudei, a fost chinuită și lovită prin multe necazuri. După cum urmează: “Fii maicii mele au luptat împotriva mea”: căci fiii Sinagogii, care au rămas în necredință, au pornit războiul persecuțiilor împotriva credincioșilor ieșiți din Sinagogă.

24. Dar, în timp ce acea parte dintre iudei care a venit la credință era supusă persecuțiilor, tot ea a ieșit la propovăduirea credinței către neamuri (păgâni): a părăsit Iudeea șî a venit la învățarea păgânilor. De aceea și urmează: “Trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o !”: căci, pe când iudeii mă persecutau, m-au făcut paznic în Biserici. “Via mea nu mi-am păzit-o”: căci am părăsit Iudeea. De aceea și Pavel spune, împreună cu apostolii: “Vouă se cădea să vi se grăiască, mai întâi, cuvântul lui Dumnezeu; dar de vreme ce îl lepădați și vă judecați pe voi nevrednici de viața veșnică, iată ne întoarcem către neamuri” (Fapte. 13,46). Adică: Noi vrem să ne păzim via noastră; dar, fiindcă voi înșivă ne alungați, ne trimiteți de fapt, să păzim viile altora.

25. Despre această parte, despre care am spus că s-a convertit de la Sinagogă la credință, să spunem acum că a fost chemată de Biserică la credință: “Neagră sunt, dar frumoasă, fete ale Ierusalimului”. Biserica, venind dintre neamuri, are grijă de inimile credincioșilor, pe care îi descoperă și îi numește fii ai Ierusalimului. De fapt, Ierusalimul este numit “vedere a păcii”. Ea se gândește la ceea ce a fost și la ceea ce a devenit: mărturisește greșelile trecute, ca să nu fie mândră; mărturisește viața prezentă, ca să nu fie nerecunoscătoare, și spune: “Neagră sunt, dar frumoasă”. Neagră pe merit, prin greșelile săvârșite, frumoasă – prin har; neagră – prin viața trecută, frumoasă – prin conduita viitoare. În ce chip neagră ? “precum sălașurile lui Chedar”. Corturile lui Chedar au fost ale păgânilor, au fost corturi ale tenebrelor ale întunericului; și s-a spus neamurilor: “Altădată erați întuneric, iar acum sunteți lumină întru Domnul” (Efeseni 5,8). În ce chip frumoasă ? “precum pieile lui Solomon”. De fapt, noi suntem macerați prin pocăință. Trupul este mortificat prin pocăință și este adus ca pieile spre slujirea regelui (vezi nota 26). Toți cei care se chinuie pe ei înșiși prin pocăință, se fac mădulare ale lui Hristos. Așadar, mădularele lui Hristos, torturate prin pocăință, sunt pieile lui Solomon, căci devin carne mortificată.

26. Dar iată, erau credincioși în Iudeea care socoteau jignitoare venirea păgânilor la credință. De aceea, și pe Petru l-au criticat pentru că l-a primit [la credință] pe Cornelius (Cf. Fapte 11,2-3). De aceea Biserica, in persoana creștinilor proveniți dintre păgâni, adaugă: “Nu vă uitați că sunt negricioasă”. Nu vă uitați cu dispreț la originea mea păgână, nu vă uitați cu dispreț la păcatele cele dinainte, nu dați atenție la ceea ce am fost. De ce ? “Căci doar soarele m-a ars”. Soarele mi-a schimbat culoarea prin aceea că și-a lăsat urmele în mod profund și riguros. Dumnezeu, când a ținut judecata Sa aspră, a arătat și mai mult severitatea Sa; și a schimbat culoarea [pielii] atunci când a luminat mai intens: căci, atunci când lucrează severitatea mai pătrunzător hotărăște cu asprime. De fapt, soarele își întrerupe razele sale atunci când Dumnezeu cercetează faptele noastre cu blândețe și răbdare; soarele își arată puterea sa cu rigurozitate, când Dumnezeu cântărește faptele noastre cu asprime. Așadar să spună Biserica: De aceea sunt negricioasă, de aceea sunt păcătoasă, căci soarele mi-a schimbat culoarea: fiindcă, atunci când Creatorul meu m-a părăsit, eu am căzut în rătăcire.

27. Dar, o tu, cea atât de chinuită, atât de părăsită, ce ai dobândit? Ce ai câștigat din acest dar ? “Fiii maicii mele au luptat împotriva mea”. Fiii mamei sunt apostolii: de fapt, mama tuturor este Ierusalimul ceresc (Cf. Galateni 4,26). Ei înșiși au luptat împotriva Bisericii atunci când, pentru a o aduce de la necredință la credință, au străpuns-o cu sulițele predicilor lor. De aceea și Pavel ca un luptător spune: “Noi surpăm iscodirile minții și toată trufia care se ridică împotriva cunoașterii lui Dumnezeu” (II Cor. 10,4-5). Căci ea [predica] distruge inălțimea trufiei și este un adevărat luptător. Așadar acești ostași, acești fii ai mamei Ierusalim au scos Biserica din rătăcirea sa ca să-i așeze temelia pe adevăr. “Fiii maicii mele au luptat împotriva mea”. Și ce au făcut cei care au luptat ? “Trimisu-m-au să le păzesc viile”. Viile Bisericii sunt virtuțile, care dau roade: căci, atunci când se luptă în mine viciile, mă eliberează de cele rele ale mele. Ele mi-au dat rodnicia și lucrarea virtuților: m-au făcut paznic în vii ca să aduc roadele. După eliberarea de cele rele, anume să spună: “Via mea nu mi-am păzit-o”. Via Bisericii este obiceiul vechi al rătăcirii: care, atunci când este pus paznic al virtuților, părăsește vechiul obicei al rătăcirii sale.

28. Am vorbit despre Sinagoga care vine la credință, am vorbit despre păgânimea convertită, să vorbim acum la modul general despre întreaga Biserică, și în mod special despre ceea ce trebuie să știm referitor la fiecare inimă (suflet). Ascultătorii cei vicioși au obiceiul de a nu-i vedea pe învățătorii lor așa cum sunt, ci așa cum au fost; într-adevăr, învățătorii sănătoși [sufletește] mărturisesc ce au fost și dezvăluie ce sunt acum: ca nici unul dintre cei păcătoși să nu se ascundă pe sine sau, pe de altă parte, cei nerecunoscători, spre exemplu, să nu tăgăduiască darurile primite. “Neagră sunt, dar frumoasă”. Neagră prin mine [prin faptele mele], frumoasă prin har, neagră prin trecut, frumoasă prin ceea ce voi deveni în viitor. În ce chip neagră ? În ce chip frumoasă ? Neagră “precum sălașurile lui Chedar”, frumoasă “precum corturile lui Solomon”. Și nu este drept ca viața cuiva să fie judecată după trecut, și nu se ia în considerare ce a fost acela, ci ceea ce este acum. De aceea adaugă: “Nu vă uitați că sunt negricioasă, că doar soarele m-a ars”. În Sfânta Scriptură, soarele reprezintă, uneori, arșița dorințelor pământești. Așadar, de unde negricioasă ? “Că soarele m-a ars” și ardoarea iubirii pământești mi-a schimbat culoarea [m-a înnegrit] în ochii Mirelui, adică am devenit urâtă în ochii regelui.

29. “Fiii maicii mele au luptat împotriva mea”.

În întreaga creație sunt zidite două creaturi raționale – umană și îngerească. Îngerul a căzut și l-a convins și pe om. De fapt, maica întregii creaturi este bunătatea și puterea lui Dumnezeu. Așadar, noi și îngerii, pentru că suntem creați ființe raționale, suntem uniți printr-un fel de fraternitate. Întrucât îngerii au fost creați de aceeași putere ca și noi, dar totuși, îngerii căzuți duc împotriva noastră un război zilnic, să spunem: “Fii maicii mele au luptat împotriva mea”. Iată că, luptând aceste spirite raționale, aceste spirite – fii ai aceleiași mame, luptând împotriva inimii, o fac să se îndeletnicească cu lucrurile pământești, să-și umple timpul cu problemele veacului și să caute lucruri trecătoare. De aceea și adaugă: “Trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o”. De fapt, viile sunt problemele pământești. E ca și cum ar spune: M-au pus paznic peste treburile pământești. Și ce se întâmplă ? Via mea, adică inima mea, viața mea, mintea mea – am neglijat paza ei: căci, atunci când mă las copleșit în exterior de grija lucrurilor lumești, mă lipsesc de paza celor interioare. Cei mai mulți se judecă pe sine după ceea ce văd în jurul lor și nu după ceea ce sunt. În jurul lor sunt demnitățile, funcțiile exterioare: și, atunci când păzesc ceea ce au în jurul lor, neglijează paza lor înșiși. Așadar să spună: : “Trimisu-m-au să le păzesc viile, dar via mea nu mi-am păzit-o”. Adică: În timp ce mă dedic pazei exterioare a treburilor lumești, am pierdut grija pazei mele interioare.

30. Dar iată, inima readusă la harul Creatorului său începe deja să iubească, descoperă locul unde Se odihnește Răscumpărătorul său. De aceea urmează: “Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ți paști tu oile ? Unde poposești tu la amiază ?” (Cânt 1,6). La amiază soarele este mai puternic, mai arzător. Oricine are o credință arzătoare fierbe de o iubire pasională. Acest Mire, Care mai jos este numit “cerb” (Cânt 2,17), paște verdeața virtuților în inima acestora; se odihnește și popsește la amiază în inima celor înflăcărați de iubire. Arată-mi mie, Tu, Care iubești inima mea, unde paști, unde te odihnești la amiază, ar spune [inima].

31. De ce întrebi unde va paște, unde va poposi ? Ea arată apoi motivul întrebării sale: Ca să nu “rătăcesc zadarnic pe la turmele tovarășilor tăi” (Cânt 1,6). Tovarășii Domnului sunt prietenii Săi, apropiații Săi, precum și toți cei care trăiesc în bine. Dar mulți se arată a fi tovarăși și nu sunt. Mulți învățători, care propovăduiesc o doctrină eronată, sunt considerați drept tovarăși, dar de fapt ei sunt dușmani. Pe când Arie, Sabelie și Montanus erau învățători, erau considerați tovarăși: dar, adunci când s-au separat [de Biserică], s-au dovedit a fi dușmani. Și de obicei, inimile credincioase, atunci când se atașează de Cuvântul lui Dumnezeu, când descoperă în învățători ceea ce le ajută să progreseze, nu știu să se ferească de cuvintele învățătorilor eretici și se pierd din cauza vorbelor acestora. Căci sunt multe aceste popoare care vin la credință prin activitatea acestor tovarăși și, atunci când îi urmează pe ei, se rătăcesc printre mulțimile acestora ! Așadar [ea] spune: “Arată-mi unde paști, unde poposești la amiază: ca să nu mă rătăcesc pe la turmele tovarășilor tăi”. Adică: Arată-mi în inima cui Te odihnești într-adevăr: ca să nu rătăcesc pe la turmele acelora care se arată a fi tovarășii Tăi, adică aceia considerați a fi apropiații Tăi, dar nu sunt. Toți clericii, toți învățătorii sunt tovarășii lui Dumnezeu, mai ales în aparență: însă, după modul cum trăiesc, mulți nu-I sunt tovarăși, ci adversari.

32. Însă, ceea ce am spus despre dascălii eretici, putem spune la fel și despre oratorii catolici. În interiorul Bisericii mulți credincioși de rând caută să trăiască în bine, vor să țină calea cea dreaptă în viață, observă viața clericilor care îi conduc: și, atunci când clericii înșiși nu viețuiesc în bine, atunci când aceștia care sunt în frunte nu trăiesc drept, cei care îi urmează cad în erezie. De aceea, Biserica, în persoana acestor credincioși de rând, spune: “Spune-mi dar, iubitul meu, unde-ți paști tu oile, unde poposești la amiază ?”. Arată-mi viața celor care-Ți slujesc întru adevăr; ca să știu unde paști verdeața virtuților, ca să știu unde popsești la amiază, adică unde Te odihnești în înflăcărarea iubirii; ca, atunci când văd turmele tovarășilor Tăi, eu însumi să nu mă rătăcesc, neștiind cui să mă încredințez pentru învățătură și cuvânt. De fapt, fiecare ascultător, fiecare credincios mai slab, cu grijă trebuie să aprecieze și să aleagă cui să se încreadă spre a primi cuvânt de învățătură, de la ce dascăl să tragă folos, ce exemple să urmeze.

33. Și iată răspunsul Mirelui pentru Mireasă: “Dacă nu știi unde, tu, cea mai frumoasă între femei, ține atunci urmele oilor, paște-ți mieii în preajma colibelor, iezii în preajma ciobanilor !” (Cânt 1,7).

Fiecare inimă nu trebuie să aibă grijă mai mare decât să se cunoască pe sine. De fapt, cel care se cunoaște pe sine însuși, află că este creat după chipul lui Dumnezeu. Dacă este creat după chipul lui Dumnezeu, știe că nu trebuie să se conformeze asemănării animalelor și să se distrugă fie în excese, fie în poftele celor lumești. Despre această ignoranță s-a spus mai înainte: “Omul în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Ps.48,12). “Urmele oilor” sunt faptele popoarelor: care, pe cât sunt de multe, pe atât sunt de încurcate și eronate. Așadar, să se spună Bisericii: “Dacă tu te ignori [dacă nu te cunoști] ieși și ține atunci urmele oilor, paște-ți mieii în preajma colibelor, iezii în preajma corturilor ciobanilor”. O tu, care ești urâtă prin ignoranță, te-ai făcut frumoasă între celelalte animale prin credință ! Aceasta se adresează evident Bisericii celor aleși: “Dacă te ignori”: adică, dacă ignori acest adevăr că ai fost creată după chipul Meu. “Ieși”: adică, pleacă, du-te. Dacă într-adevăr nu știi de Cine ai fost creată, ”ieși” și du-te, mergi “după urmele oilor”: urmează nu exemplul Meu, ci exemplul popoarelor. “Paște-ți mieii tăi în preajma corturilor ciobanilor”. Iezii noștri sunt pornirile trupești, iezii noștri sunt ispitele “înlănțuite”, refuzate. “Ține urmele oilor”: adică rătăcește-te după exemplul popoarelor. “Paște-ti mieii tăi”: adică educă-ți, înfrânează-ți pornirile trupești, nu simțurile spirituale, ci pornirile trupești. “Du-te lângă corturile ciobanilor”. Dacă paști mieii, să-i paști lângă corturile ciobanilor: adică, după învățăturile dascălilor, ale apostolilor și ale profeților. Dacă într-adevăr paști mieii, paște-i lângă corturile ciobanilor; ca să fii numită creștină prin credință și nu prin fapte exterioare, căci ești văzută a fi în interior [ești văzută ca om duhovnicesc] prin credință, nu prin fapte aparente.

34. Urmează: “Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te asemăn eu, draga mea !” (Cânt 1,8).

Toți cei care slujesc luxului, mândriei, avariției, invidiei, vicleniei sunt înhămați la carul lui Faraon: ca niște cai înhămați la carul lui, adică sub stăpânirea diavolului. Într-adevăr, cel care este bogat în smerenie, castitate, în învățătură și dragoste a devenit, deja, înhămat la carul lui Dumnezeu. Îl are deja pe Dumnezeu drept cavaler. De aceea, celui care este condus de Domnul, i se spune: “Greu îți este să izbești cu piciorul în țepușă”, (Fapte 9,5; 26,14). Ca și cum i-ar spune: Ești calul Meu: nu poți să te ridici împotriva Mea. Eu te comand. Despre acești cai s-a spus mai înainte: “Cu caii Tăi Tu cutreieri marea, puhoiul întinselor ape.” (Avacum 3,15). Așadar, Dumnezeu are carul, El Care conduce inimile sfinte și Care, prin inimile sfinte, aleargă peste tot. De aceea este scris: “Carele lui Dumnezeu sunt mii de mii”. (Ps. 67,18). Are și Faraon care: ale sale s-au afundat, însă, în Marea Roșie (Cf. Ieșire 14,28), căci mulți eretici s-au schimbat prin Botez. Așadar să spună Mirele: “Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te asemăn eu, draga mea”. Adică: atunci când tu vei fi în carele lui Faraon, când vei sluji operelor demonice, eu te voi asemăna cu telegarul meu: căci am fost atent la ce am împlinit în tine prin predestinație; și te voi compara cu caii mei. De fapt, Dumnezeu vede pe mulți slujind luxului, avariției și totuși bagă de seamă în judecata Sa tainică ce a făcut din ei: căci Dumnezeu are cai, dar vede că mulți sunt încă între caii lui Faraon. Și consideră printr-o judecată tainică că aceștia trebuie să se îndrepte spre bine printr-o predestinație tainică, purtându-le de grijă ca și cailor Săi: căci îi vede și are de gând să-i aducă la carul Său pe aceia care slujeau mai înainte la carele lui Faraon. Iată unde trebuie să observăm judecățile Sale tainice: căci mulți prin predică, prin înțelepciune, prin castitate, prin generozitate, prin răbdare sunt considerați a fi caii lui Dumnezeu: și totuși în judecata tainică a lui Dumnezeu sunt comparați cu caii lui Faraon: și mulți sunt considerați cai ai lui Faraon prin avariție, prin mândrie, prin invidie, prin lux: și totuși în judecata tainică a lui Dumnezeu sunt comparați cu caii Săi: căci El îi vede pe primii întorcându-se de la bine la rău, iar pe cei din urmă revenind de la rău la cele bune. Așadar, precum prin judecata aspră a Domnului mulți, care erau considerați caii lui Dumnezeu, sunt de fapt cai ai lui Faraon prin viața reprobabilă pe care o duc; așa și, prin mila dumnezeiască, mulți care erau considerați caii lui Faraon, aleși de Dumnezeu pentru viața sfântă pe care au de gând să o ducă până la sfârșit, au fost comparați cu caii lui Dumnezeu. De aceea, Mirele o mângâie cu blândețe și spune: “Cu un telegar înhămat la carul lui Faraon te asemăn eu, draga mea”. Adică: Tu slujeai la carele lui Faraon, fiind subjugată încă, și alergai sub jugul viciilor; dar Eu am băgat de seamă ce am făcut din tine prin predestinație. Te-am comparat cu telegarul Meu: adică, am băgat de seamă că tu ești asemeni aleșilor Mei.

35. “Frumoși sunt obrajii tăi precum turturelele, gâtul tău precum bijuteriile”. (Cânt 1,9).

După ce turtureaua și-a pierdut perechea sa o dată pentru totdeauna, nu se mai unește cu alta niciodată și stăruie în suferință, rămânând singură totdeauna; căci nu se străduie să mai găsească pe cine iubea. Așa și fiecare inimă sfântă, atunci când Mirele său este absent, nu-și părăsește dragostea sa, ci permanent suspină și suferă de dorul Lui; și atunci când nu-L caută pe Cel pe Care-L iubește foarte mult, căci a renunțat la orice altă iubire, se arată prin însuși acest comportament și prin actele exterioare puritatea inimii în sfiala obrajilor. Urmează: “Gâtul tău precum bijuteriile”. Prin gâtul Miresei sunt desemnați predicatorii Sfintei Biserici. În aceste coliere [bijuterii] sunt puse în aur pietre prețioase. Prin aur se exprimă înțelepciunea, prin pietre – faptele. Așadar, gâtul Miresei este precum colierele, bijuteriile; căci orice predicator drept al Bisericii se îmbracă în interior cu înțelepciunea și săvârșește în exterior fapte care îi reflectă înțelepciunea.

36. Acesteia și mai mult să-i spunem:

“Făuri-vom pentru tine lănțișoare aurite, cu picături și crestături de argint”. (Cânt 1,10).

Lănțișoarele se leagă la gât; căci și înțelepciunea și religia sunt unite de către predicatorii Sfintei Scripturi; de fapt, prin lănțisoare se înțelege Sfânta Scriptură. Lănțișoarele sunt bine aurite și crestate cu argint; căci Sfânta Scriptură luminează prin înțelepciune, și prin predica răsunătoare este auzită de lume. De fapt, precum înțelepciunea este arătată prin aur, așa și predica sfântă prin argint. Cu aceste cuvinte Mireasa răspunde Mirelui și își intimizează dragostea prin aspectul material al lucrurilor, și se înflăcărează, se aprinde sufletul său zicând:

37. “Cât regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă”. (Cânt 1,11).

Regele a intrat la masă atunci când Domnul nostru Iisus Hristos S-a suit cu trupul la cer. În timp ce Se odihnea acolo, nardul Miresei și-a revărsat mireasma; căci virtutea Sfintei Biserici a răspândit în lung și-n lat faima cea dulce a bunătății. De fapt Domnul S-a urcat în ceruri și a trimis Sfântul Său Duh peste apostoli (Cf. Fapte. 2); prin aceasta ei fiind desăvârșiți, au propovăduit lumii cuvintele fericirii și prin fapte sfinte au răspândit peste tot faima bunei miresme. Atunci inima fiecărui credincios a primit prin Botez Duhul Sfânt; ca prin El să-și facă sieși parfumuri din săvârșirea virtuților și să refacă, pentru cei mai apropiați, prin reprezentarea exemplului, mireasma parfumului.

38. Urmează: “Periniță de mirt este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei”. (Cânt 1,12).

Se obișnuiește ca trupurile celor decedați să fie îmbălsămate cu mir, ca să nu putrezească. Căci “oferim” acest mir trupurilor ca să nu intre în putrefacție, atunci când folosim mădularele noastre în urmarea lui Hristos, le izbăvim prin mortificarea lor de putreziciunea luxului material; ca nu cumva să lăsăm trupurile noastre neunse cu aceste mirodenii și, distruse de putreziciune, să le facem hrană viermilor veșnici. Dar Mireasa nu Îl unge pe iubitul său cu mir, ci Îl numește “periniță de mir”, simbolizând prin aceasta că atunci când mintea sfântă examineaxă viața lui Hristos sub toate aspectele, ea își adună prin imitarea Lui virtuțile opuse tuturor viciilor; din aceste virtuți ea își pregătește “perinița de mir” ca astfel să facă să dispară putreziciunea veșnică a trupului său. Bine se spune apoi că “se ascunde între sânii mei”, căci locașul cel sfânt al lui Hristos se ridică în iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Căci inima sfântă atunci când Îl iubește astfel pe Dumnezeu încât nu-și disprețuiește aproapele, și așa își iubește aproapele, încât nu-și slăbește iubirea față de Dumnezeu, fără îndoială își așează sânii în piept și, îmbrățișându-L, Îl hrănește pe Însuși Hristos. De fapt, din sânii ei Hristos Cel hrănit prinde puteri până ce se aprinde

de iubirea pentru ea încât se lipește și mai tare de sânii ei.

39. Despre Acesta se spune apoi: “Iubitul meu este ciorchinele Ciprului, în viile din Enghedi” (Cânt 1,13).

Cipru este insula în care viile sunt mai îmbelșugate decât în orice altă parte. Așadar prin Cipru este desemnată Biserica universală, care hrănește [are grijă de] multe vii; atunci când este divizată în multe Biserici produce vinul care veselește inima omului. Enghedi semnifică “fântâna iedului”. Iar iedul, din vechime este adus jertfă pentru păcate. Așadar ce se înțelege prin “fântâna iedului” dacă nu Botezul lui Hristos [Botezul creștin] ? Atunci când trupul se afundă în această fântână a Botezului, inima se curăță; și, prin credința în Acela Care a răbdat moartea pentru păcatele noastre, inima omului se încredințează că a fost curățită de păcate.

40. Iubitul îi răspunde: “Cât de frumoasă ești tu, draga mea ! Cât de frumoasă ești ! Ochi de porumbiță sunt ochii tăi !” (Cânt 1,14).

Mirele o cheamă pentru a doua oară pe Mireasa Sa; căci, în acela care dăruiește iubire lui Dumnezeu și aproapelui, se sădește o frumusețe nemaivăzută cu care el se desfată și pe care o laudă. Ochii acestuia sunt bine numiți ochi de porumbiță; căci, atunci când suferă în deșertăciune și dorințele îi sunt atrase spre cele veșnice, își păstrează simțurile sale în curăție și respinge prin rugăciune patimile trupești. Porumbița suferă pentru cântec în iubire. Iar inima sfântă bine este asemănată cu porumbița; căci în timp ce cei osândiți pălăvrăgesc și se veselesc în dragostea de lume, mintea aleasă [a celor aleși] se frământă de dorul celor cerești; căci se teme să nu piardă ceea ce iubește, atunci când este risipită. De asemenea, prin ochii porumbiței se pot înțelege predicatorii Bisericii care păzesc curăția pe care o predică și, disprețuind cele văzute, suspină cu mare durere după cele cerești.

41. Urmează glasul Miresei spunând: “Cât de frumos ești dragul meu ! Și cât de drăgălaș ești tu ! Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat. Cedrii ne sunt acoperiș sălășluirii și adăpost ne sunt chiparoșii”. (Cânt 1,15-16)

Iubitul este numit frumos și drăgălaș, căci în divinitatea și umanitatea Sa este văzut de fiecare persoană, care-L iubește, ca o minte fără rușinea mustrării [fără de păcat]. Atunci când Mireasa, plină de dorul Lui, Îl urmează, uită toate pasiunile lumești; iar atunci când se liniștește în pacea Lui, se înfrumusețează din ce în ce mai mult. De aceea urmează: “Patul ne este plin de flori”. Ce este patul Miresei dacă nu fericirea și pacea fără de griji ? De fapt mintea care Îl iubește în mod special pe Mirele său Hristos, este liberă de toate grijile lumești și adună înăuntru virtuțile care sunt plăcute Mirelui său. Atunci când disprețuiește toate cele vremelnice, împreună cu Mirele își face patul în pacea victoriei [asupra patimilor], în care se așează liniștită; și descoperă, chiar în el, flori cu care se înfățișează Mirelui împodobită și înfrumusețată.

Urmează: “Cedrii ne sunt acoperiș casei și adăpost ne sunt chiparoșii”. Prin case (“domos”) înțelegem mai multe Biserici, prin copacii de cedru îi desemnăm pe predicatori, prin adăposturile de chiparos înfățișăm înseși popoarele. De fapt, grinzile susțin acoperișul, iar lambriurile umplu și ornează casa. Astfel, în Sfânta Biserică predicatorii buni poartă în inimă și rugăciune Scriptura dumnezeiască, pe care o explică și o predică credincioșilor; încât, atunci când Biserica este instruită prin predici cerești, află adăpost în care este apărată de norii ispitelor. De aceea cedrul și chiparosul sunt considerate lemne care nu putrezesc. Prin acești doi arbori sunt desemnați toți cei aleși; căci, atunci când nu mai nutresc nici o dorință după cele vremelnice, devin veșnici prin aceea că își îndreaptă mintea spre cele veșnice.

Capitolul II.

1. Mirele răspunde și spune: “Eu sunt floarea din câmpie, sunt crinul de prin vâlcele”. (Cânt 2,1)

Bine este numit Hristos floare, Care, atunci când aruncă spinii pâcatelor, împodobește mintea Miresei prin frumusețea dreptății Sale și ea, unindu-și dorința cu cele cerești, înviorează cele interioare ale inimii prin mireasma ce gâdilă nările inimii.

2. Apoi continuă și zice: “Cum este crinul între spini, așa este draga mea între fete”. (Cânt 2,2).

Precum este crinul între spini, așa este Mireasa între fete; căci sunt mulți în Biserică ce mărturisesc pe Hristos numai prin cuvinte, nu și prin fapte (dacă nu leapădă grijile lumești), de aceea numai inima este socotită în demnitatea crinului, care crește și se înalță spre frumusețea cerească din rădăcina naturii muritoare și își păstrează strălucirea și candoarea purității în inimă și trup, și îi înnoiește pe toți semenii prin mireasma gândului bun.

3. Dar, fiindcă Mireasa era demnă de o atât de mare laudă, ea a fost deja lăudată de Mire din obligație față de meritele ei. Ea observă că este lăudată de El și spune: ”Cum este mărul între copacii pădurii, așa este dragul meu printre flăcăi”. (Cânt 2,3)

Copacii din pădure nu fac fructe bune de mâncat pentru oameni; mărul este însă bun pentru mâncare, oamenii mâncându-l în mod sănătos și cu folos. Așadar, pe bună dreptate prin măr este închipuit Hristos, iar prin copacii pădurii ceilalți oameni; căci, de câte ori căutăm hrana sănătoasă, o găsim numai în Hristos; ne însănătoșim inimile noastre cu fructul dulce și sănătos din cuvintele și pilda Sa. Căci El Însuși este arborele vieții care ne dăruiește nouă viața. El Însuși este Cel Care, hrănindu-ne cu Sine, ne paște inimile. Dacă în ceilalți arbori găsim ceva [un fruct bun de mâncat] spre a ne revigora, îl vom culege și gusta, dar nu ca și cum ar fi al lui Hristos; căci tot ceea ce este în afara lui Dumnezeu, fără îndoială vom descoperi că pentru noi este mortal.

4. “Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea!” (Cânt 2,3)

Umbra lui Hristos este acoperământul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt acoperă [umbrește] mintea pe care o întărește; căci potolește arșița ispitelor; și, atunci când atinge mintea în mod plăcut cu suflarea inspirației Sale, alungă ceea ce susținea căldura dăunătoare: iar, arșița cumplită a viciilor slăbind și moleșind deja mintea, umbra Sfântului Duh acoperind-o, o înviorează; astfel ca, atunci când se oprește odihnindu-se în inspirația Sa, să adune puteri cu care să alerge mai hotărât spre viața veșnică: “Și dulce este rodul lui în gura mea”. Pomul fructifer este Însuși Hristos sădit în inimă; pe care dacă mintea noastră îl iubește și îl îngrijește cu zel, fără îndoială va face fructe [roade] interioare frumoase și folositoare. Pe care, luându-le, mintea le consumă cu lăcomie, și renunță la toate plăcerile lumești cu mare bucurie, în favoarea Lui. De fapt, este foarte plăcut pentru fiecare să mediteze la cele cerești, să-și fixeze spre veșnicie ochiul lăuntric, ca mintea înflăcărată să fie străpunsă câteodată de lacrimi, și să se înalțe prin lacrimi la hrana îngerilor, adică înțelepciunea însăși, și să se hrănească cu ea cu atât mai lacom, cu cât aceasta este mai dulce.

5. Apoi adaugă: “Regele m-a adus în cămările cu vin și a rânduit în mine iubirea” (Cânt 2,4).

De fapt, ce putem înțelege prin cămările cu vin dacă nu însăși contemplarea tainică a veșniciei ? În această veșnicie sfinții îngeri se îmbată cu vinul înțelepciunii, văzându-L față către față pe Dumnezeu Însuși și săturându-se cu plăcerile spirituale. Mintea sfântă (renunțând la toate cele vremelnice) gustă această plăcere; dacă este dusă de Mire, intră în acea cămară în care are parte de acele delicii îngerești. Și întrucât este reținută în trupul cel stricăcios, nu se satură pe deplin; totuși ceea ce apucă în grabă cu mâna din acel puțin, consideră a fi pe măsura iubirii sale. În cele din urmă putem înțelege prin cămările cu vin Scriptura dumnezeiască. Căci prin aceasta este rânduită în Mireasă dragostea, întrucât în învățătura Scripturii se arată în mod clar cum este cinstit și iubit Dumnezeu și aproapele după rânduială, în chip drept.

6. Fiind străpunsă de această iubire, ea continuă și spune: “Întăriți-mă cu flori, înconjurați-mă cu mere, căci sunt bolnavă de iubire”. (Cânt 2,5)

Prin flori sunt reprezentați toți, mai ales începătorii, prin măr sunt desemnați credincioșii desăvârșiți. Mireasa, întrucât este bolnavă de iubire, dorește să fie întărită cu flori și să fie înconjurată cu mere, căci, atunci când se rănește de dorul veșniciei, ca și cum ar ajunge acolo, Îl caută plină de neliniște, însă, trăind în trup, nu Îl găsește deloc și obosind în dorul său, se odihnește și în acest dor se bucură; dacă se uită în jurul său, poate vedea merele, în a căror desăvârșire găsește mângâierea pentru boala sa.

7. Urmează: “Stânga sa este sub cap la mine și cu dreapta lui el mă cuprinde”. (Cânt 2,6)

Prin stânga Mirelui este desemnată viața prezentă, prin dreapta – viața veșnică. Prin capul Miresei se înțelege mintea care stăpânește [conduce] inima. Dar se spune că stânga Mirelui se află sub capul Miresei, iar dreapta Lui o cuprinde, căci întotdeauna socotește viața trecătoare sub minte; și o îmbrățișează în orice chip ca ea să dorească viața veșnică. Mintea strălucită disprețuiește cele văzute și se îndeletnicește cu îndatoririle cerești. Ea suportă din necesitate aceste lucruri lumești și suspină cu dor după viața aceea înaltă și nobilă ca și cum ar fi constrânsă de brațul drept al Mirelui. În care intrând cât de puțin, se odihnește în mod plăcut și, gustând desfătarea iubirii cerești, disprețuiește și este dezgustată în întregime de agitația și tulburarea lumii. Astfel desfătându-se de iubirea Mirelui, la îndemnul Lui respinge toate relele și spune:

8. “Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe gazelele din câmp, nu treziți pe draga mea, până nu-i va fi ei voia !” (Cânt 2,7).

Cerbii și caprele sunt considerate în Legea veche animale curate. Așadar ce înțelegem prin cerbi și capre dacă nu credința, nădejdea și dragostea ? Pe acestea noi păstrându-le curate, urcăm prin intermediul lor munții înalți ai contemplației. Astfel inima sfântă caută și dorește să se odihnească de toate tulburările lumii în Mireasa lui Hristos, și, adormind în sânul ei, râvnește să scape de toate dorințele lumești în pacea ei sfântă, astfel încât ajunge să disprețuiască uneori conversațiile firești și să se înveselească doar în conversație cu Mirele, care cu cât este mai liniștită, cu atât o înseninează mai mult. Dar ea dormind, cei trupești din Biserică o trezesc uneori inoportun, dorind să o înlănțuiască [implice] în treburile lumești; căci socotesc viața ei zadarnică atunci când văd că ea se abține de la neliniștile și grijile lor [pe care i le produc]. Aceștia sunt numiți atât de bine fiice și nu fii, căci, atunci când își hrănesc obiceiurile lor slăbite, pierzând demnitatea de bărbat, astfel sunt apreciați in interior; încât sunt numiți cu denumiri feminine. Aceștia sunt împiedicați să o trezească pe iubită și să o împovăreze sub jurământ, ca să nu trezească mintea care se pregătește să se odihnească în Dumnezeu și care dorește să se îndeletnicească doar cu studierea celor spirituale, să nu o tulbure prin griji inoportune și să nu întunece ochiul inimii sale cu umbrele grijilor lumești. Și totuși nu-i este interzisă grija față de aproapele, dar cănd trebuie să fie trezită, rămâne în dorința după Acela; căci trebuie să deosebească tot ceea ce este necesar unei inimi desăvârșite și când se îndeletnicește cu contemplarea celor cerești și când se îngrijește de ceea ce este folositor și necesar aproapelui. Mireasa primește cu bucurie libertatea de a se odihni în Dumnezeu, și de îndată imbrățișează cuvântul Mirelui și spune:

9. “Auzi glasul celui drag ! Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte”. (Cânt 2,8).

Ca și cum ar spune: Recunosc această voce ca fiind a Mirelui meu iubit, pe aceasta doresc să o aud totdeauna din gura Lui, căci în ea văd cât mă iubește atunci când mă oprește de a mai fi cuprinsă de îmbrățișările Sale. Cum a ajuns la îmbrățișare, însă, ne relatează imediat zicând: “Iată-l vine, săltând peste coline, trecând din munte-n munte”. Hristos, rânduind să vină spre a o îmbrățișa pe Mireasa Sa, și-a asumat în mod demn umanitatea noastră. Pentru a îndeplini această taină, a venit săltând în munți, căci a făgăduit o anumită lucrare între oameni [în lume], pe care neamul omenesc văzând-o, a prețuit-o ca fiind foarte măreață și mai presus de oameni [de înțelegerea lor], însă nu a putut să o atingă. De fapt, El S-a născut din fecioară, îngerul i-a înștiințat pe păstori să meargă pentru a se închina Celui Care scâncea [Pruncului], steaua i-a călăuzit pe magi; răstignit pe cruce și-a dat duhul; fiind mort, a înviat a treia zi și înălțându-Se la cer a trimis Duhul Sfânt peste cei plăcuți Sieși; a adus lumea la credința Sa prin pescari și prin oameni mărginiți (“idiotos”), proști; acestea făcându-le e ca și cum a mers prin munți, unde nici o creatură nu a fost în stare să-L urmeze. A săltat peste coline, fără îndoială, în lucrările Sale, căci i-a întrecut pe toți sfinții, oricât de mari au fost, prin puterea lucrărilor Sale. Despre El se spune în continuare: “Ca o capră” este iubitul meu sau ca un pui de cerb” (Cânt 2,9). Bine se spune că este asemenea unei capre, căci din sinagogă Și-a scos trupul, care este înfățișat prin această capră. Și întrucât S-a născut din mlădița vechilor sfinți, este numit pe bună dreptate “pui de cerb”.

10. Urmează: “Iată-l la noi pe prispă, iată-l privește pe fereastră, printre gratii se uită” (Cânt 2,9).

Faptul că stă în spatele peretelui nostru Hristos, înseamnă de fapt că S-a întrupat, căci Și-a ascuns divinitatea în umanitatea asumată. Și întrucât, dacă Și-ar arăta infinitatea Sa, nu ar putea să-Și manifeste infirmitatea [slăbiciunea] umană, Și-a asumat și “obstacolul” acesta al trupului, și a săvârșit între oameni ceea ce era de o mare valoare pentru ei, adică a făcut acestea ascunzându-Se după perete. Cel care se vede prin ferestre și prin gratii în parte privește, în parte se ascunde. Astfel și Domnul Iisus Hristos, când săvârșește minuni prin puterea Sa divină, le săvârșește și prin slăbiciunea josnică a trupului, fiind ca și cum ar privi prin ferestre și gratii, căci prin unele Se ascunde, iar prin altele Se arată așa cum este. Și astfel întrupându-Se Bisericii Sale, vorbește fiecărei inimi desăvârșite și o îndeamnă spre patria veșnică, zicând:

11. “Scoală draga mea, porumbița mea, frumoasa mea și vino !” (Cânt 2,10)

Datorită credinței Hristos o numește pe Mireasa Sa “dragă”, datorită nevinovăției o numește “porumbiță”, datorită faptelor o numește “frumoasă”. Dar întrucât fără credință nu putem fi bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu, prin credință suntem numiți dragi lui Dumnezeu, căci, atunci când tindem spre cele cerești în credință, ne lipim de Dumnezeu despărțindu-ne de josnicia celor pământești. Într-adevăr bine este numită inima porumbiță, prin nevinovăția ei, căci atunci când Îl scrutăm cu privirea pe Dumnezeu Cel nevinovat prin nevinovăția inimii noastre, inima cea topită de dor nicidecum nu năzuie la frumusețea plictisitoare a lumii, ci grăbindu-se spre cele veșnice, cuprinsă de iubire, imită suspinul porumbiței. Datorită faptelor inima este numită frumoasă pe bună dreptate, căci, atunci când își răscumpără păcatele trecute prin fapte bune asumându-și vechea urâțenie, o ascunde de ochii Mirelui printr-un aspect mai plăcut. Și astfel Mirele o încurajează să se ridice și să vină [la El]; căci oricine este demn să se grăbească spre dragostea lui Hristos, dacă alungă toropeala trupului și se pregătește spre a ajunge repede la cele veșnice. Însă, pentru a ne grăbi spre cele cerești trebuie să primim de la Dumnezeu explicarea Noului Testament; pentru aceasta adaugă:

12. “Iarna a trecut, ploaia a încetat și s-a dus”. (Cânt 2,11)

Ce trebuie să înțelegem prin iarnă dacă nu severitatea Legii vechi ? Care, împiedicând poporul vechi în sacrificiile de carne, nu-i ajuta pe observatorii [Legii vechi] să ajungă la cele spirituale și cerești. Prin iarnă putem, de asemenea, înțelege viața prezentă, care, atunci când ne atacă prin ispite permanente, ne împinge să-L urmăm pe Hristos prin ploile neașteptate ce ne trezesc din amorțire. Dar Mireasa deja se ridică, întrucât iarna a trecut, pentru că ultima zi [a vieții noastre] este atât de aproape, viața prezentă se duce, și timpul ei se apropie mai mult de sfârșit; ea trebuie să alerge mai iute spre Acela ca inima sa aleasă să nu fie lipsită de darurile veșnice promise ei. De fapt se spune “a trecut”, căci nu este pus la îndoială faptul că ea va trece în viitorul apropiat.

13. Urmează: “Flori pe câmp s-au arătat și a sosit vremea curățirii”. (Cânt 2,12).

Se spune că florile au apărut pe câmp, căci inimile sfinte, când se despart de trupuri se îndreaptă spre cer. Și, deși această viață a fost ca o iarnă, nu au înțepenit de la lucrarea faptelor bune, ci au înflorit cu slavă în pământul în care au trăit. Așadar bine se arată în continuare: “A sosit vremea curățirii”, căci numărul celor aleși a fost adunat în cer, iar cei osândiți de Biserică, ca și strugurii nefolositori, au fost aruncați, vița de vie curățindu-se astfel de cele dăunătoare, încât lumea să fie refăcută mai repede.

14. Urmează: “În țarină glas de turturea se aude. Smochinii își dezvelesc mugurii și florile de vie văzduhul parfumează”. (Cânt 2,12-13).

Ce se înțelege prin turturea, dacă nu Biserica ? Iar prin țarina Mirelui ce se desemnează, dacă nu acea viață fericită ? Dar se spune că glasul turturelei se aude în țarina Mirelui; căci atunci când Sfânta Biserică se roagă cu insistență în dorul său după El, este ascultată cu blândețe în cer de către Hristos. Despre aceasta se adaugă: “Smochinii își dezvelesc mugurii și florile de vie văzduhul parfumează”. Smochinii își dezvelesc mugurii lor, căci Sfânta Biserică își trimite înainte martirii săi în patria veșnică. În urma lor florile de vie parfumează văzduhul, căci în lumea întreagă ei au arătat modele de fapte bune. Viile scot flori mai ales când fiecare Biserică aduce inimile necredincioase la noutatea credinței prin botez. Dar florile însele emană parfumul lor când inimile credincioase răspândesc pe rând și altora exemplele cele bune prin credința lor gingașă. Dar, întrucât Hristos ne-a atras pe noi spre amândouă părțile acestea, ca să ne arate preceptele și ca să ne stimuleze și prin modelele sfinților, de aceea a poruncit mai întâi Sfintei Biserici să se ridice, apoi a adus-o la cunoașterea exemplelor sfinților, după care a îndreptat-o spre amintirea preceptelor, zicând:

15. “Scoală, draga mea, și vino ! Porumbii vino ! Porumbița mea, ce-n crăpături de stâncă, la loc prăpăstios te ascunzi”. (Cânt 2,13-14).

Inima se ridică atunci când se înalță din păcat spre mântuire; vine când se îndreaptă spre cele cerești pe urmele sfinților, prin faptele bune izvorâte din dorul cel sfânt [după Hristos]. Dar inima sfântă, văzând urâțenia acestei vieți trecătoare, enumerându-și păcatele săvârșite, se rușinează în conștiința sa și este în stare să iubească pe oricine din lume, transfigurându-se prin lacrimi, se pedepsește prin ura față de sine și, săvârșind cu hotărâre această penitență, se eliberează de orice întinăciune și se trezește din amorțeala neglijenței ca să nu mai zacă în gândurile cele mai josnice, ci să se îndrepte prin dorința cea sfântă spre căutarea celor nevăzute. Și astfel, această minte se ridică și vine, căci se înalță din slăbiciunea amorțelii printr-o împunsătură și, educându-se prin urmarea sfinților, aleargă spre cele veșnice, având ca picioare iubirea. De asemenea, prin “crăpăturile de stâncă” (“foramina petrae”) am înțeles rănile mâinilor și picioarelor lui Hristos, răstignit de bunăvoie pe cruce. Gaura din zid este rana din coasta Sa făcută cu sulița. Și bine se spune că porumbița se așează, se ascunde în crăpăturile din stâncă și în gaura de zid, căci atunci când răbdarea lui Hristos este redată prin amintirea crucii, când rănile însele sunt reamintite prin acest exemplu este ca și cum porumbița se așează în aceste crăpături [ale rănilor Sale] unde inima nevinovată, pe care o simbolizează, descoperă hrana ce o va însănătoși. Totuși, prin crăpăturile din stâncă pot fi desemnate și tainele Întrupării lui Hristos, iar prin gaura zidului este reprezentată însăși ocrotirea îngerului păzitor. Când inima se află sub această pază, i se spune de către Mire:

16. “Arată-mi fața ta ! Lasă-mă să-ți aud glasul ! Că glasul tău e dulce și fața ta plăcută” (Cânt 2,14).

Căci ce înțelegem prin față dacă nu credința prin care suntem recunoscuți de Dumnezeu ? Iar prin glas ce înțelegem dacă nu propovăduirea adevărului ? Dar Mirele poruncește ca Mireasa să-și arate fața sa, căci oricine spune despre sine că are credință, este necesar să arate aceasta prin fapte bune, ca să se cunoască credința interioară după faptele exterioare. Dar este necesar ca fapta să fie urmată de glasul propovăduitor, căci oricine se întărește în lucrarea faptelor sfinte, urmează să-i îndemne pe toți cei apropiați spre săvârșirea lor. De aceea continuă: “Că glasul tău e dulce și fața ta plăcută”. De fapt, glasul este dulce și fața plăcută atunci când se împlinește propovăduirea [adevărului] și, pe de altă parte, aceasta este însoțită de săvârșirea faptelor bune. În acest fel urmând predicatorilor, adaugă:

17. “Prindeți vulpile, prindeți puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare” (Cânt 2,15).

Prin vulpi sunt desemnați ereticii, prin vie – Biserica. Dar vulpile strică viile: căci prin ereticii din Biserică, se usucă verdeața dreptei credințe. Căci în interior ei se mândresc împotriva adevărului, iar în exterior prin prefăcătorie se arată tovarăși ai adevărului în cuvinte smerite. Credincioșii, însă, sunt captivați de cuvintele predicatorilor sfinți atunci când, într-o discuție contradictorie, aceștia îi înving pe eretici prin cuvintele adevărului. Predicatorii ce sfinți sunt numiți câteodată, prin asemănare, câini: căci predicile lor permanente sunt asemănate unui lătrat neobosit, care se luptă să-i îndepărteze pe adversari de la turma oilor. Acești căini atrag vulpile la Hristos; căci, iubindu-și cu credincioșie Stăpânul și lucrănd din dragoste pentru El, îi aduc pe ereticii rău-credincioși din erorile lor ascunse, ca din niște prăpăstii tenebroase, la lumina adevărului. Astfel încât acțiunea distrugătoare a vulpilor să șovăie și să se dea la iveală ceea ce urmează: “Că via noastră e acum în floare”. Astfel via înflorește, căci Sfânta Biserică îi aduce pe fiii ei prin Botez la noua legătură a credinței. Aceștia trebuie să se teamă să nu fie corupți de către eretici, ca, atunci când fiecare credincios este regenerat în noutatea lui Hristos, prin care fiecare devine mai gingaș, să nu fie atras de otrava ereticilor. Fiind ca florile, ei trebuie să se teamă să nu piară, căci nu s-au întărit spre desăvârșire printr-un exercițiu durabil și pot pieri ușor dacă sunt uciși de către un dinte veninos pe care l-au găsit întâmplător. De fapt, orice inimă desăvârșită, care se educă prin exerciții de mult timp, nu se lasă ușor, căci a gustat cu gura sa foarte des și a văzut cât de dulce este Domnul, fapt pentru care ea ține cu statornicie calea cea dreaptă a Mirelui și disprețuiește tot ce este strâmb și pervertit. Această cale fiind urmată, se spune în continuare:

18. “Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui. El printre crini paște, până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii” (Cânt 2,16-17).

Sau altfel spus: Continui cu statornicie prietenia cu iubitul meu, căci simt bunăvoința Lui permanentă față de mine. Căci, atunci când am parte de familiaritatea Lui binevoitoare, îmi este greu de suportat faptul că îi aud pe dușmanii Săi lătrând împotriva Lui. Și văzând stăruința Lui și ce erori propovăduiesc adversarii Săi, nu mă depărtez de adevărul pe care l-am aflat prin arătarea (vederea) Lui. Despre Care bine se spune în continuare: “El printre crini paște până se răcorește ziua, până se-ntinde umbra serii”. Ce se desemnează prin crini, dacă nu inimile [credincioșilor]. Care, atunci când păstrează strălucirea purității, răspândesc în mod suav mireasma lor plăcută celor din jur prin arătarea faimei lor celei bune. Așadar Mirele paște printre crini, căci fără îndoială se desfată de puritatea inimilor, care păstrează în sine curăția trupească, care plac Lui prin gândurile lor pure și care oferă ca exemple celor apropiați mireasma lor suavă. Într-adevăr ziua se răcorește și umbra serii se întinde atunci când se arată viața veșnică, iar cea prezentă se sfârșește. Căci aici este noapte, iar dincolo va fi zi: căci aici petrecem în întuneric, neavând parte de o vedere limpede a adevărului, însă dincolo ziua însăși va străluci minților adevărul întreg. Ne străduim să ajungem din cele mai de jos la această zi desăvârșită: pentru aceasta, inimile păstrează pe cât pot curăția lor nepătată; și, întrucât nu pot nimic fără Hristos, Îl cheamă în ajutor, dorind familiaritatea Lui. Iar atunci când își păzesc mintea, Cel binevoitor este aproape și le ajută, ele izbutind imediat cu ajutorul Lui. Arătându-Și prin aceasta familiaritatea față de ele [inimile], le iubește etern până la umbrele sfărșitului acestei lumi și le face desăvârșite spre vederea luminii vieții veșnice. Curățindu-se, vor putea vedea această lumină, pe care o doresc atât de mult, când Domnul va veni la judecată. Pentru aceasta, sfășiate de atâta dor, spun:

19. “Vino, dragul meu, săltând ca o căprioară, ca un pui de cerb, peste munții Bethel.” (Cânt 2,17)

Hristos Cel iubit a plecat de la noi în trup, atunci când S-a urcat la cer după Învierea Sa. Și Se va întoarce când trupurile oamenilor vor învia la sfârșitul lumii, iar El Se va arăta tuturor la Judecată. Într-adevăr va veni săltând ca o căprioară și ca un pui de cerb, căci, în trup omenesc venind spre a ne judeca, Se va înfățișa tuturor. Prin capra, care este un animal curat, este desemnată Biserica, cea care, locuind cu mintea în cele cerești, paște de fapt în munți. Prin cerbi ce altceva se poate desemna decât părinții străvechi, din a căror carne S-a născut Hristos și a fost arătat lumii ca un pui de cerb ? De asemenea, Bethel înseamnă “casa lui Dumnezeu”, care bine este numită Biserica lui Dumnezeu, căci în ea locuiește Domnul, atunci când inima noastră se curățește prin credință. Așadar, peste munții Bethel, ca o căprioară și ca un pui de cerb săltând, Se arată Domnul; căci în acea formă [înfățișare] a umanității va veni la Judecată, înfățișare pe care Și-a însușit-o din Biserică, atunci când S-a născut în această lume din neamul părinților, smerit ca puiul din cerbi. Într-adevăr El este asemenea căprioarei și Se va arăta săltând peste munții Bethel, căci prin [înfățișarea] forma umanității va fi asemeni Bisericii, și săltând peste aceștia toți [sfinții], care sunt înalți ca și munții, Se va arăta în Biserică în slava Sa.

Capitoul III

Și atunci când va întârzia să vină, inima sfântă nu va înceta să întrebe de El; de aceea urmează:

1. “Noaptea-n pat l-am căutat pe dragul sufletului meu, l-am căutat, dar iată, nu l-am ma aflat”. (Cânt 3,1)

Inima sfântă se așează în pat noaptea, atunci când, fugind de toate tulburările lumii, ajunge în acel loc retras în care se odihnește. În acest pat Îl caută pe Cel pe Care-L iubește, căci, atunci când se eliberează de toate grijile lumești, nu se liniștește până nu ajunge la El, prin căutarea Lui. De altfel, trebuie să observăm că Îl caută în timpul nopții, ea, care trăiește în această lume, și se smulge pe sine din tenebrele temporalității. Pe care le îndură cu greu și de aceea Îl caută și mai înflăcărat și, găsindu-L, nu mai vrea să suporte deloc acele tenebre. Dar, întrucât Cel pe Care-L caută nu ajunge niciodată in această lume, adaugă: “L-am căutat, dar nu L-am mai aflat”. Căci într-adevăr fierbe de dorul Lui, iar ceea ce are nu-i este de ajuns până când își va găsi Iubitul; de aceea arată statornicia căutării, spunând:

2. “Scula-mă-voi și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.” (Cânt 3,2).

Ce înțelegem prin cetate [târg] dacă nu Biserica; prin ulițele cetății, dacă nu cele spirituale ? Cei care merg cu toată inima spre Biserică, țin calea cea îngustă și prin aceasta sunt aduși la viață. De asemenea, prin piețe (sau străzile largi) sunt desemnate cele lumești; atunci când omul urmează plăcerile cele multe ale lumii, merge pe străzile largi. Așadar, Mireasa se scoală și străbate cetatea, căci inima desăvârșită, care disprețuiește cele văzute, vede cu mintea pe toți sfinții care sunt sau au fost în Biserică și, dacă observă în faptele lor ce trebuie să imite, poate să ajungă vreodată la descoperirea Mirelui. Ea Îl caută prin ulițe și prin piețe, căci, dându-și silința să ajungă la îmbrățișările intime ale Iubitului prin imitarea celor bune, nu descoperă numai cele spirituale, ci și chiar cele trupești pe care poate cu demnitate să le imite. Dar după ce a stăpânit osteneala pe care a imitat-o, își dă seama din nou de greutatea de a-L găsi, zicând: “L-am căutat, nu L-am mai aflat”. Dar, atunci când Îl caută și nu-L găsește, de fapt pe ea însăși se caută și se găsește; de aceea adaugă:

3. “Întâlnitu-m-am cu paznicii, cei ce târgul străjuiesc; <<N-ați văzut, zic eu, pe dragul sufletului meu ?>>”. (Cânt 3,3)

Ce se înțelege prin paznici, dacă nu învățătorii Bisericii ? Care, veghind la lucrarea în inimi a celor scrise și grăite, simt cât de mare este dorința ei și că [dorința ei] nu încetează niciodată a crește tot mai mult. Aceștia o găsesc pe Mireasa cea care-L caută, căci ei vin după inima cea evlavioasă care își dă silință să-L găsească pe Hristos, și ca să-L găsească mai repede, o învață preceptele și o înflăcărează prin exemple. Pe aceștia ea întrebându-i, spune: “N-ați văzut pe dragul sufletului meu ?”. Se spune că Mireasa i-a întrebat, căci, cercetând cu inima vigilentă cele scrise sau vorbite de ei și spunând din încordarea inimii, celor prezenți și, chiar, celor absenți, ce simțea față de Hristos, s-a informat [unde L-ar putea găsi]. Căci într-adevăr, îndreptându-se spre ei, Îl căuta pe Mire, adăugând cu stăruință:

4. “Dar abia m-am despărțit de ei și iată, eu l-am găsit pe cel iubit”. (Cânt 3,4)

După ce a trecut de paznici L-a și găsit pe Cel iubit, căci, atunci când s-a gândit că acei oameni sunt neîntinați, și-a înălțat mintea spre divinitate și atunci a cunoscut pe Mirele Său Cel mai presus de oameni și deoființă cu Tatăl. Atunci ea spune că L-a găsit, fiind ajutată de faptele și ostenelile sfinte, și că a pătruns în divinitatea Lui cu claritatea ochiului credinței, contemplându-L întocmai ca în oglindă. Arătând cât de puțin a reușit să-L contemple cu o atât de mare sete a minții, spune:

5. “Apucatu-l-am atunci și nu l-am mai lăsat, până nu l-am dus la mama mea, până nu l-am dus în camerele ei” (Cânt 3,4).

Sinagoga a fost mama Biserici; căci ea însăși a avut prediactori sfinți, prin care a primit cuvântul adevărului, prin acest cuvânt fiind regenerată în credință. Așadar Biserica Îl ține pe Mire până-L va duce în casa mamei, ca până la sfârșitul lumii ea să nu se depărteze de la credința și iubirea Lui, iar pe iudei să-i aducă la credință. Ca după aceea [El] să nu se depărteze de ei; căci, pe cei pe care i-a iubit în timpul exilului, văzându-i în țara făgăduită, îi va iubi și mai mult. Și a spus despre acea vreme că a putut să cunoască atunci șovăiala fiecăruia prin ispitele cele potrivnice. Așadar, Îl duce pe Mire în casa mamei sale la sfârșitul lumii, când Biserica va transmite prin propovăduire Sfintele Taine creștine poporului iudeu. Însă Îl aduce în camere ca într-o parte secretă a casei, căci va converti atât de mulți iudei încât aceștia vor renunța la toate îndeletnicirile lumești și vor dori cu ardoare să placă doar lui Dumnezeu prin gândurile cele mai profunde. În acest mod oamenii Îi fac Mirelui cameră, căci, renunțând la toate dorințele și întinăciunile lumești, își construiesc, de fapt, un loc secret în minte, în care să se desfăteze. De a căror tulburare Mirele odihnindu-Se în mod plăcut în ei [în inima lor], îi îndepărtează pe cei nelegiuiți zicând:

6. “Vă jur, fete din Ierusalim, pe cerboaice, pe caprele din câmp, nu treziți pe draga mea, până nu-i va fi ei voia.” (Cânt. 3,5).

În acest verset se arată mai ales că vor ajunge, după convertirea de la Sinagogă, la desăvârșirea Lui cei care, desfătându-se în liniștea lor, vor îndeparta de la ei pe cei tulburați, așa cum i-a îndepărtat [El] din Biserică. Așadar, Sinagoga fiind adusă la credință, contemplă mintea Bisericii prin lucrarea ei văzută și, admirând foarte strălucirea ei, spune:

7. “Cine este aceea care se ridică din pustiu, ca un stâlp de fum, parc-ar arde smirnă și tămâie, parc-ar arde miresme iscusit gătite?” (Cânt 3,6).

Biserica sau fiecare inimă sfântă trăiește în pustiu, adică în această lume, atunci când este exilată din Împărăție între fiare, adică între demoni. De fapt, deși aceasta [inima] nu este părăsită cu totul de Mire, totuși fiind un trup încă nu s-a apropiat de vederea sigură a Mirelui, fiind străină de El din cauza exilului și a ispitelor; căci, neaflându-se încă în Împărăție cu El, se consideră pe sine părăsită de către El. Din cauza aceasta se ostenește permanent pentru a se înălța, astfel încât să-L poată vedea din ce în ce mai mult pe Cel pe Care-L iubește atâta; pentru aceasta, ieșind din pustiu, se odihnește în însăși dorirea Lui, ca astfel să ajungă întărită pe cale [către El], năzuind aceasta cu atâta ardoare și de atâta timp. Într-adevăr sunt unii care, disprețuind toate cele văzute, își înalță mintea spre cele cerești și, întrucât nu găsesc nimic în cele de jos [pământești] cu care să se îndulcească, întreaga inimă și-o îndreaptă spre cele de sus. Aceștia se îndepărtează de toate obiceiurile cele rele, disprețuiesc bogăția lumii cu toate plăcerile ei, prin nădejde se înalță spre cele nevăzute și se atașează de acestea cu o și mai mare dorință, recunoscându-și cu modestie stricăciunea. Aceștia, fără îndoială, se ridică din pustiu, căci, viețuind în lumea acesta printre ispite și temându-se să nu fie părăsiți dacă rămân aici [în pustiu, în viața aceasta], părăsesc acest [pustiu] cu o și mai mare hotărâre și înaintează cu înflăcărare spre acelea [cerești], unde ajungând, se vor teme deja să nu fie ceva care să-i îndepărteze.

8. Astfel, bine se spune că ei se ridică din pustiu ca un stâlp de fum, căci se arată prin aceasta că au mireasma bunei credințe și agerimea minții. Însă nu se spune despre acest stâlp de fum că iese din orișice lucruri, ci din aromatele smirnei, ale tămâiei și ale întregi pudre colorate. Căci cu smirnă se îmbălsămează trupurile morților ca să nu putrezească, iar tămâia se arde pentru miros. Așadar prin smirnă se desemnează mortificarea trupului, iar prin tămâie – eleganța cuvântărilor. Deci inima sfântă, atunci când își mortifică trupul față de putreziciunea viciilor, când refuză prin cumpătare toate plăcerile lumii, nu face decât să ofere smirnă trupului mort ca să rămână neatins de stricăciunea veșnică după Judecată. Când inima se aprinde într-adevăr de dorința după cele cerești și alungă cu hotărâre toate gândurile prisositoare, e ca și cum ar face din inima sa un vas pentru ars tămâie lui Dumnezeu. În care, aducând virtuți prin iubire, pune de fapt cărbunii [în acel vas] și se aprinde pe ea însăși prin flacăra iubirii în prezența lui Dumnezeu. Și atunci când înalță spre Dumnezeu cuvântările înalte și înflăcărate, de fapt înalță fumul aromatelor din cătuie, ca inima să răspândească parfumul său suav către Mirele ei și să nu înceteze a îndemna pe semeni la iubirea Lui prin bunele exemple. Dar trebuie observat faptul că nu spune “toate culorile”, ci “toate prafurile de colorat”. Căci facem culori când ne adunăm virtuți în inimă. Când într-adevăr reluăm săvârșirea virtuților după modelul faptelor Celui iubit, ca astfel faptele noastre să nu rămână neîngrijite, ca să nu se ascundă vreun viciu între virtuți, atunci, fără îndoială, vom amesteca în praf uleiul parfumat al virtuțiilor, ca faptele noastre să fie mai curate, și prin aceasta să le putem deosebi de orice înșelăciune a viciilor. În acest fel mințile se vor desfăta de Iubitul lor prin harul Său și, despărțindu-se de orice zgomot lumesc, vor construi în ele însele locașul în care Mirele Se va odihni. Despre această odihnă se adaugă:

9. “Iat-o, este ea, lectica lui Solomon, înconjurată de șaizeci de voinici, viteji falnici din Israel. Toti, sunt înarmați, la război deprinși. Fiecare partă sabie la șold în teacă, pentru orice întâmplare și frică de noapte”. (Cânt 3,7-8)

Solomon este numit “făcător de pace”. Deci pe cine putem întelege prin Solomon, dacă nu pe Hristos, despre Care s-a scris: “El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două – una.” (Efeseni 2,14). Așadar facem patul lui Solomon când încetăm de a mai avea griji lumești, odihnindu-ne de bunăvoie doar în dorul după Hristos, ca astfel să se odihnească și inima noastră cu noi și să se curățească de orice poftă lumească. Însă dacă înmulțim numărul zece cu șase obținem numărul șaizeci. Prin numărul zece înțelegem Decalogul Legii vechi, iar prin numărul șase tot acest timp care se scurge în cele șase zile lucrătoare. Așadar prin cei șaizeci înțelegem oamenii puternici și desăvârșiți care au fost înaintea noastră în Biserică; cei care primind preceptele Legii vechi, le-au îndeplinit în șase zile, desăvârșind astfel numărul șaizeci. Aceștia înconjură patul lui Solomon, căci ei apără prin cuvinte și exemple mintea cea sfântă în care Hristos Se odihnește, ei îi îndepărtează pe dușmanii ce-au venit la poarta de intrare a minții, întărind mintea prin exemple și învățând-o prin cele scrise. Aceștia țin săbiile, fiind deprinși cu războaiele, căci, atunci când împlinesc cuvântul lui Dumnezeu prin fapte, înving permanent pe dușman, adică pe diavolul, prin înțelepciune și putere. De fapt, prin sabie este desemnat cuvântul lui Dumnezeu, iar prin mâinile care țin săbiile se înțeleg faptele. Despre care bine se adaugă: “Fiecare poartă sabia în teacă la șold, pentru orice întâmplare și frică de noapte”. Ce putem înțelege prin teacă, dacă nu rigoarea conviețuirii, iar prin șold ce înțelegem dacă nu pofta trupească ? Așadar, toți cei aleși care înaintează deja spre desăvârșirea vieții, poartă tot timpul teaca la șold, căci își potolesc neîntrerupt pofta trupească prin rigoarea și asprimea conviețuirii, ca să nu se teamă pe timpul nopții acestei lumi de dușmanii care pot veni pe neașteptate și pot ajunge la ușa cea slabă, iar prin slăbiciunea plăcerii să-I aducă [pe cei aleși] la păcate și mai grave.

10. Despre slava lui Solomon se adaugă în continuare: “Regele Solomon și-a făcut tron de nuntă din lemn de cedru din Liban. Stâlpii lui sunt de argint, pereții de aur curat, patul e de purpură, iar acoperișul este de scumpe alesături; darul dragostei alese a fetelor din Ierusalim”. (Cânt 3,9-10).

Se spune despre lemnele din Liban că nu putrezesc. Așadar regele Solomon și-a făcut tronul din lemnul Libanului, căci, potrivit harului preștiinței Sale, Hristos a clădit Sfânta Biserică ce va dăinui în veșnicie. “A făcut stâlpii lui din argint”, căci a dăruit Bisericii Sale predicatori, care și ca să o susțină prin exemple; i-a întărit cu dreapta justiției Sale ca să învețe oamenii prin predicile lor și i-a împodobit cu strălucirea elocinței, ca și cu splendoarea argintului. A făcut “spătarul din aur”, căci, strălucind în inimile celor desăvârșiți, Și-a arătat puterea divinității Sale prin contemplare. Atunci când prin această contemplație ei descoperă frumusețea bucuriilor cerești, e ca și cum ar face spătarul tronului din aur, căci a adăugat astfel locul unde se odihnesc cei care se mântuiesc. Despre acest spătar de aur bine se spune: “Căci înțelepciunea este mai bună decât pietrele prețioase și nici lucrurile cele mai prețioase nu au valoarea ei.” (Pilde 8,11) La acestea spătarul a ajuns prin multe osteneli și suferințe, astfel încât, dacă ar fi fost necesar și-ar fi vărsat și sângele. De aceea drept se spune că scara este de purpură. Atunci când toți sfinții martiri și-au dat trupurile lor chinurilor pentru viața veșnică, atunci când au răbdat flagelări, scaune de tortură, arderi pe rug, săbii și alte nenumărate chinuri , nu au urcat de fapt scara cea de purpură spre acest spătar, spre viața cea fericită ? Dar noi cei nefericiți ce facem, noi, cei care nu stăm în acest tron cu stâlpi argintați, căci nici nu susținem Sfânta Biserică prin exemple, nici nu învățăm din predici ? Nu avem spătar aurit, căci, fiind învăluiți de gânduri lumești, nu ne înălțăm prin contemplație la splendoarea înțelepciunii. Nu cunoaștem nici măcar scara de purpură, căci, fiind goliți de plăceri, refuzăm să ne îndreptăm prin osteneli și persecuții spre fericirea veșnică. Ne consolează, însă cuvântul următor despre acest tron: “L-a acoperit la mijloc cu iubire, lângă fiicele Ierusalimului.” Ce se subînțelege, de fapt, prin fiicele Ierusalimului, că nu spune “fii”, ci “fiice”, dacă nu noi, cei neputincioși, care in Biserică nu suntem bărbați, ci femei, căci nu luptăm cu hotărâre împotriva viciilor, nu le rezistăm cu putere, ci cu moliciune ? Ierusalim este înțeles ca “vedere a păcii”; prin el este desemnată Biserica de fapt, mama noastră, căci în ea contemplăm neîncetat pacea veșnică. Așadar, dacă noi nu stăm în scaunul Regelui, nu avem spătar aurit și nu putem urca pe scara din purpură, să avem măcar iubirea care este comună tuturor celor aleși, ca și cum ar fi așezată la mijloc. Căci prin acestea regele Solomon cunoaște că noi stăm în tronul său, întrucât nu stăm in el cu stâlpii argintați, cu spătarul aurit, cu scara de purpură, ci îl acoperim de fapt la mijloc cu iubire, lângă fiicele Ierusalimului. Astfel, ajungem la fericirea Mirelui împreună cu membrii Bisericii, dacă ne păstrăm neobosită dragostea.

11. Urmează: “Ieșiți, fetele Sionului, priviți pe Solomon încoronat, cum a lui maică l-a încununat, în ziua sărbătoririi nunții lui, în ziua bucuriei inimii lui!” (Cânt 3,11)

Maica lui Hristos este Maria cea fericită, care L-a încoronat cu diademă căci El Însuși Și-a însușit umanitatea noastră din ea precum se spune în Evanghelie (Cf. Matei, cap. I). Și acestea s-au împlinit în ziua logodnei Lui și în ziua bucuriei inimii Lui, căci, când Fiul lui Dumnezeu cel Unul-născut a vrut să unească dumnezeirea Sa cu umanitatea noastră, când de bună voie a binevoit să-si ia Biserica Sa [de Mireasă] la timpul potrivit, atunci a vrut să ia trupul nostru din Maica Fecioară cu mare dragoste. Și trăind în timp cu slăbiciunile trupului, a fost cuprins de dorința arzătoare de a ne mântui. Dar diadema este luată de oricine spre slavă; în asumarea umanității însă se arată nu slava Cuvântului lui Dumnezeu, ci smerenia Lui; în acest fel, cum se poate spune că a fost încoronat cu umanitatea noastră ca și cu o diademă ? Însă Întruparea Sa a fost într-adevăr spre slava noastră, căci noi suntem mădularele Lui prin unitatea trupului Său, iar Sfânta Scriptură vestește de fapt, diadema de pe capetele mădularelor Sale. Și astfel El este aici lăudat de către Mireasă, însă în continuare El Însuși la rândul Său, o laudă pe Mireasa Sa.

Capitolul IV

1. “Cât de frumoasă ești tu, draga mea, cât de frumoasă ești ! Ochi de porumbiță ai, umbriți de negrele-ți sprincene .” (Cânt 4,1)

Întrucât am arătat maiînainte semnificația acestor cuvinte (Cap.I, nr.40), evităm acum să le repetăm, aruncând totuși o scurtă privire [asupra lor]. Dar, întrucât se adaugă “umbriți de negrele-ți sprincene” , trebuie să vedem pe scurt cum se leagă aceste cuvinte de cele de mai înainte. Așadar, Mireasa este frumoasă, ochii ei sunt de porumbiță și din ceea ce se ascunde înăuntru, căci este foarte apreciat [de către oameni] ceea ce se săvârșește în exterior, ceea ce se discută pe față intre oameni, de asemenea este deosebit de virtuos a disprețui dorința și pofta de deșertăciune, precum și tot ce este plăcut lumii acesteia. Însă cu mult mai frumos și mai virtuos este să lupți pentru a-ți păstra inima neîntinată de orice poftă, să păstrezi în minte vederea clară a fericirii veșnice, să contempli cele înalte, adică să fii curățit în interior și să te odihnești în mod plăcut în cele interioare.

2. “Părul tău turmă de capre pare, ce din munți, din Galaad coboară.” (Cânt 4,1)

Dacă prin ochi sunt desemnați predicatorii Bisericii, căci arată celorlalți calea, prin păr sunt desemnate popoarele (neamurile), căci ele împodobesc Biserica. Așadar, părul Miresei este precum turma de capre, căci neamurile din Biserică, atunci când, meditând la preceptele Legii, contemplă prin credință cele cerești, atunci ele sunt animale curate și pasc în locuri înalte. Astfel, Galaad înseamnă mulțimea mărturiilor. Iar prin mulțimea mărturiilor ce înțelegem dacă nu mulțimea martirilor ? Care, păstrându-și neatinsă credința în Hristos, au mărturisit adevărul chiar și prin moarte. Și astfel această turmă de capre urcă în muntele Galaad, căci poporul din Biserică se înalță spre cele veșnice prin această credință mare, pe care sfinții mucenici au mărturisit-o cu și mai mare curaj.

3. Urmează: “Dinții tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare făcând două șiruri strânse și neavând nici o știrbitură.” (Cânt 4,2)

Precum prin ochi îi desemnăm pe predicatori, căci prin ei Biserica este iluminată, în mod asemănător pot fi numiți și dinții, căci prin ei sunt sfărâmați necredincioșii și sunt hrăniți cei mulți. Astfel, sfinții predicatori sunt bine numiți “dinți”, căci, atunci când explică Sfânta Scriptură fraților mai mici, hrănesc cu pâine pe cei mulți, așa cum mamele le mestecă pruncilor hrana, prin aceasta cei slabi fiind însănătoșiți și întăriți. Aceștia fără îndoială sunt precum turmele tunse, care ies din scăldătoare, căci, atunci când se curățesc de toate păcatele prin Botez, se eliberează de povara lumii spre a se înălța la cele cerești dorite și propovăduite. Despre ei adaugă: “Fiecare cu doi miei și nefiind nici una stearpă”. Toți predicatorii sfinți au câte doi miei, căci, întrecând pe ceilalți oameni în cele două precepte ale iubirii, propovăduiesc iubirea “dublă” și nu încetează “a naște” două popoare, iudeu și băștinaș. Între care nici unul nu este sterp, căci, fără îndoială nu trebuie numit predicator dacă ar refuza să-și facă fii spirituali.

4. Urmează: “Cordeluțe stacojii sunt ale tale buze și gura ta este dulce” (Cânt 4,3).

Aceiași predicatori sunt numiți buzele Bisericii, căci prin ele propovăduiesc popoarelor preceptele vieții. Ei sunt bine numiți panglici (cordeluțe), căci leagă strâns [potolesc] gândurile zburdalnice din inimile oamenilor prin predicile lor, ca și cum ar prinde părul răvășit ca să nu se risipească în multe direcții în dezordine. Dar de ce sunt aceste panglici stacojii (purpurii), dacă nu pentru că prin această culoare se simbolizează flacăra iubirii, care îi mistuie pe ei și prin ei îi aprinde și pe alții ? Prin ei glasul și cuvintele Sfintei Biserici se îndulcesc, căci, împlinind ceea ce învață, oferă oamenilor predicile lor ca o hrană gustoasă.

5. Urmează: “Două jumătăți de rodii par obrajii tăi sub vălul tău cel străveziu”. (Cânt 4,3)

Ce înțelegem prin obrajii Bisericii dacă nu înșiși predicatorii, care se ridică între popoare ca să le fie de ajutor ca și cum s-ar ridica în Biserică ? Prin rodie este desemnată însăși Biserica, căci, hrănind multe popoare în unitatea credinței, a strâns de fapt, multe boabe de grâu sub un singur înveliș. Așadar, bucata (jumătatea) de rodie reprezintă predicatorii cei sfinți, căci, atunci când se ostenesc ca să dăruiască grâu celorlalți în slujbele divine, când disprețuiesc toate cele lumești, când își refuză plăcerile [vieții] și distrug în întregime viciile, îi încurajează pe ceilalți și hrănindu-i pe aceștia prin modelul lor, se oferă de fapt pe ei înșiși hrană mestecată. Dar oricât de mari ar fi cele care se arată în afară (în exterior), totuși în taină ascund [lucruri] și mai mari, pe care le văd doar ochii divini. De aceea se adaugă: “și din ceea ce se ascunde înăuntru” [se arată măreția lor].

6. Urmează: “Gâtul tău e turnul lui David, menit să fie casă de arme: mii de scuturi atârnă acolo și tot scuturi de viteji”. (Cânt 4,4)

Astfel, ne întindem gâtul când vrem să privim până mai departe. Așadar, sfinții predicatori sunt numiți, pe lângă altele, ochi, dinți, obraji și gât. Gâtul Sfintei Biserici este precum turnul lui David, căci sfinții predicatori îi văd de departe venind pe dușmanii Sfintei Biserici și li se împotrivesc cu putere dacă aceștia îndrăznesc să facă vreun rău Bisericii; și de bunăvoie depărtându-se de cele pământești, contemplă cele cerești. Așadar, gâtul, în afară de zărirea dușmanilor, are rolul de turn de apărare și de a ne înălța la contemplarea bucuriilor cerești. Pe bună dreptate se spune despre turn că este al lui David, căci David înseamnă “mână puternică”; prin aceasta este simbolizat Însuși Hristos, a Cărui mână lucrează cu putere și măreție. Despre acest turn se adaugă: “Care a fost construit cu fortificații; mii de scuturi atârnă din el, toate scuturi de viteji”. Se spune că turnul lui David a fost construit cu fortificații, căci sfinții predicatori se înarmează cu minuni, dacă este necesar, împotriva dușmanilor. Astfel, împotriva viciilor ei se apără cu scuturile, căci pentru a nu fi înfrânți de dușmanii spirituali, se apără cu virtuțile. In acestea ei își atârnă scuturile, căci cel care vede exemplul lor, vrea să lupte și el cu hotărâre împotriva oricărei formații militare a dușmanilor, și, înarmat cu exemplul lor, izbutește să învingă armatele dușmane. De aceea aici se folosește numărul “o mie”, întrucât în acesta se împlinesc toate numerele perfecte.

7. Urmează: “Cei doi sâni ai tăi par doi pui de capră care pasc printre crini. Până nu se răcorește ziua, până nu se-ntinde umbra serii.” (Cânt 4,5-6)

Prin cei doi sâni se desemnează ordinea predicatorilor: unul în circumcizie, altul în necurăție. Aceștia sunt bine comparați cu doi pui de capră, căci sunt fii ai sinagogii, dar și pasc în munții contemplației. De aceea sunt numiți gemeni, căci și predică, și sunt înțelepți (aprofundează cu înțelepciune învățătura de credință). Într-adevăr, ei pasc printre crini până la răcorirea zilei și la întinderea umbrei serii, căci ei urmează neobosit curăția și puritatea în viață până când își vor primi răsplată în ziua Judecății, lucrând aceste virtuți neîntrerupt prin osteneli în timpul nopții.

8. Mirele continuă, zicând: “Voi veni la muntele de mir și la colina de tămâie.” (Cânt 4,6)

Ce înțelegem prin muntele de mir dacă nu înălțimea și măreția mortificării [patimilor] prin fapte, iar prin colina de tămâie ce altceva putem înțelege decât smerenia înaltă în [din] cuvântare ? Așadar Mirele Se îndreaptă spre muntele de mir și spre colina de tămâie, căci vine să-i vadă cu familiaritate pe aceia pe care-i vede că inaintează spre cele înalte prin mortificarea viciilor și emană un miros plăcut prin predicile smerite și bogate. Astfel, Sfânta Biserică face fiecare inimă curată prin aceste virtuți, căci, atunci când se împotrivește prin mortificare plăcerii viciilor și [inima] este spălată deseori de lacrimi în urma predicilor sfinte, se curăță de murdăria sa ca să placă Mirelui, Căruia se silește să I se înfățișeze înfrumusețată. Mirele, prin harul Său, duce la împlinire efortul ei și laudă din belșug truda Miresei, zicând:

9. “Cât de frumoasă ești tu, draga mea, și fără nici o pată.” (Cânt 4,7)

Deși s-a scris: “Nimeni nu este fără de prihană înaintea lui Dumnezeu, nici chiar copilul care se naște din femeie.” (Iov 25,4), pentru ce se spune că Mireasa este frumoasă și fără nici o pată ? Iar în alt loc este scris: “Nici stelele nu sunt de tot curate pentru El.” (Iov 25,5). Și în alt loc: “Toți greșim în multe chipuri.” (Iacov 3,2) Iar Sfântul Apostol Ioan zice: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1,8). Și la fel: “Dacă zicem că nu păcătuim mințim și nu săvârșim adevărul.” (Ibidem 6) Dar, atunci când inima sfântă se curățește de păcatele zilnice prin pocăință, când își spală cu lacrimi în fiecare zi păcatele mici și veghează asupra celor mai mari, deși păcătuiește frecvent, totuși printr-o pocăință neîntreruptă își salvează curăția sa permanent. De fapt, ceea ce se spune aici, s-a arătat mai înainte în alt loc: “Tot timpul veșmintele tale să fie albe.” (Eccleziast 9,8) Și la fel: “Iar dreptul prin credință va fi viu.” (Romani 1,17) Astfel, deși mai târziu se va abata de la dreptate ca să păcătuiască, totuși crezând întotdeauna în Cel Care judecă cu dreptate pe cel păcătos și, plângându-și permanent păcatele în credința Lui, prin aceste purificări își păstrează curăția și dreptatea. Așadar Miresei curățite El îi spune astfel:

10. “Vino din Liban, mireasa mea, vino din Liban, vino! Vei fi încoronată pe cap de crestele din Amana, din Sanir și Herman, în culcușul leilor și în munții leoparzilor.” (Cânt 4,8)

Liban înseamnă “înălbire”. Așadar ce se înțelege prin Liban dacă nu Botezul, în care Sfânta Biserică este spălată cu apă și este înălbită de negreala păcatelor prin Sfântul Duh pe Care Îl primește și prin credința în Hristos ? După cum este scris: “Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți.” (Ps. 50,8). Așadar, Sfânta Biserică vine din Liban spre primirea coroanei, căci în Botezul lui Hristos primește credința pe care o câștigă prin harul lui Hristos, primind-o ca pe un premiu. Dar de ce spune de trei ori “Vino”, dacă nu pentru a arăta că în credință, în nădejde și în dragoste, subzistă orice faptă, astfel încât cel ce se întărește în aceste trei virtuți să aibă putere pentru a nu obosi pe calea acestei vieți ? despre credință se spune: “Curățind inimile lor prin credință” (Fapte 15,9). Și din nou: “Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu” (Evrei 11,6). Despre nădejde se spune astfel: “Nu se rușinează cei care nădăjduiesc întru Tine, Doamne. Căci cine a nădăjduit întru Tine și a fost uitat ?” (Eccleziast 2,11-12). De asemenea, despre iubire se spune: “Dragostea acoperă mulțime de păcate” (I Petru 4,8). Și din nou: “Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.” (I Cor. 13,3). Iar Apostolul Ioan zice: “”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16).

Totuși putem înțelege și altfel folosirea de trei ori a lui “Vino”. De fapt, Mireasa sfântă vine la Hristos atunci când, trăind în această lume, săvârșește faptele bune atât cât poate. Ea vine când, în ceasul morții, sufletul, adică Mireasa însăși, iese din trup. A treia oară vine când în ziua judecății redobândește în sfârșit trupul și intră împreună cu Hristos în camera nupțială. Atunci obține răsplată pentru toate ostenelile sale; atunci, toți dușmanii fiind deja aruncați jos și îndepărtați, ea este încoronată în slavă. De aceea aici, făgăduindu-i aceasta, îi spunem: “Vei fi încoronată pe cap de crestele din Amana, din Sanir și Hermon, în culcușul leilor și în munții leoparzilor.”

11. Ce se înțelege prin Amana, Sanir și Hermon, care sunt nume de munți, dacă nu puternicii veacului acestuia ? Care cu cât sunt mai bogați, cu atât sunt mai viguroși și mai puternici față de cei slabi. Dar Sfânta Biserică este încoronată de către acești munți, căci, atunci când propovăduiește Împărăția veșnică și arată prin propriul exemplu că toate cele lumești sunt fără valoare, pe toți acești puternici îi apleacă spre pocăință și își face sieși coroană în cer prin câștigarea lor. De aceea s-a scris: “Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece.” (Isaia 40,4). Dar de ce se spune că este încoronată nu doar de munți, ci chiar de crestele munților, dacă nu pentru ca aceste persoane puternice să creadă în Hristos și să se supună preceptelor Lui prin predica Bisericii ? De fapt regii și împărații care slujesc lui Hristos, își dau jos coroanele; și prin pocăință se îndreaptă spre intrarea în Biserică. Și astfel, dacă prin crestele munților înțelegem toate aceste persoane, prin culcușurile leilor și prin munții leoparzilor sunt desemnați toți conducătorii și miniștrii, care sunt supuși cruzimii și care înșeală prin vicleniile lor pe cei pe care nu-i pot strivi cu puterea lor. Leoparzii au întotdeauna pete pe piele, iar prin aceasta pe cine pot ei simboliza dacă nu pe cei ipocriți sau care produc discordie ? În aceștia, care îi imită pe demoni prin cruzime, parcă dorm leii. În aceștia într-adevăr parcă se ridică munții leoparzilor căci, consimțind să amestece unele virtuți cu viciile, [aceste animale] îi determină să dorească mărire și glorie prin laude pentru toate faptele lor bune. Și astfel acești [oameni] imită varietatea leoparzilor, căci, amestecând viciile cu virtuțile, e ca și cum s-ar risipi într-o diversitate a culorilor de pe pielea pestriță [a leoparzilor]. Dar Biserica este încoronată de culcușurile leilor și de munții leoparzilor, căci, atunci cănd îi convertește pe cei cruzi la blândețe și pe cei ipocriți la unitatea vieții smerite prin predica ei, își primește răsplata meritată pentru toate acestea.

12. Acesteia din nou îi spune: “Sora mea, mireasa mea, tu mi-ai rănit inima c-o privire a ta și cu părul ce-ți acoperă gâtul.” (Cânt 4,9)

Prin ochii Miresei sunt desemnați predicatorii Sfintei Biserici, precum s-a arătat mai sus; prin păr într-adevăr este reprezentată mulțimea poporului; iar prin gât este înfățișată unirea sfântului cap cu trupul. De fapt prin aceasta se unește capul cu trupul când fiecare se lipește strâns de Hristos, unindu-se statornic printr-o legătură strânsă. Așadar, Mirele este rănit de privirea ochilor Miresei și de părul ce-i acoperă gâtul, căci fără îndoială este condamnat la moartea pe cruce ca, astfel, să fie întărită unitatea predicatorilor și a poporului în Biserică. Despre iubirea Sa față de Mireasă Mirele adaugă:

13. “Cât de frumoși sunt sânii tăi,sora mea mireasă !” (Cânt 4,10)

Ce se înțelege aici prin sâni dacă nu însăși iubirea de Dumnezeu și de aproapele, despre care am vorbit mai sus ? Prin aceasta mintea sfântă își hrănește în iubire toate simțurile sale, atunci când se lipește de Dumnezeu prin tenacitatea iubirii sale și se dedică aproapelui, dacă este utilă și când îi este permis. Mirele iubește atât de mult acești sâni ai Miresei, și arată deschis aceasta în reluarea laudelor:

14. “Mai frumoși sunt sânii tăi decât vinul, și mireasma mirurilor tale mai presus de toate aromatele.” (Cânt 4,10)

Considerăm că ceea ce am vorbit mai înainte despre sânii Mirelui se poate aplica aici, la ceea ce se spune despre Mireasă. “Și mireasma mirurilor tale mai presus de toate aromatele.” Prin miruri înțelegem înseși virtuțile care izvorăsc din iubire. Chiar și cei osândiți au uneori aromate prin care răspândesc mireasmă, căci au anumite virtuți și săvârșesc fapte bune; dar, întrucât trăiesc fără iubire, nimic din ceea ce fac nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu. De aceea, când vor spune la Judecată: “Doamne, au nu în numele Tău am proorocit și nu în numele Tău minuni multe am făcut ?” (Matei 7,22) li se va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtați-vă de la Mine cei ce lucrați fărădelegea.” (Ibidem 23) Așadar bine se spune că mirurile Bisericii răspândesc miresme mai presus decât toate aromatele, căci cu toate că faptele celor osândiți plac uneori oamenilor, cele săvârșite de către Sfânta Biserică din dragoste își răspândesc mireasma neîncetat în și către nările divine.

15. Urmează: “Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere și lapte curge de sub limba ta; mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban.” (Cânt 4,11)

Predicatorii Bisericii sunt bine numiți “buzele Miresei”, căci prin ei ea vorbește poporului și îi învață adevărul de credință pe cei mulți și simpli, descoperind prin ei tainele ascunse ale Scripturii dumnezeiești ca și cum ar destăinui cele ascunse ale inimii. Însă în fagure se ascunde mierea, în timp ce se vede la exterior doar ceara. Așadar, pe bună dreptate buzele Miresei sunt numite fagure, căci, atunci când marea înțelepciune se ascunde după slăbiciunea trupului, e ca și cum mierea ar fi ascunsă în ceară. Într-adevăr, cănd unul din cei aleși predică, când descoperă celor neștiutori bucuriile cerești, atunci fagurele picură miere, căci ascunde în inima sa atât de multă dulceață de înțelepciune pe care o dă la iveală prin fragilitatea gurii. De aceea s-a scris: “Avem comoara aceasta în vase de lut.” (II Cor. 4,7). La fel adaugă: “Miere și lapte izvorăște de sub limba ta“. Fără îndoială predicatorii mincinoși poartă mierea pe limbă, neavând-o sub limbă, căci uneori predică bucuriile cerești ca și cum nu ar fi mincinoși, ci adevărați, năzuind în toate dorințele lor doar după bunurile pământești. Într-adevăr mintea cea sfântă și-a întins pe limbă mierea, căci arată prin cuvânt dulceața înțelepciunii, pe care predicând-o cu sinceritate, îi însănătoșește pe cei care ascultă prin dulceața mierii. Produce lapte, căci îi hrănește pe cei mulți și simpli din Biserică prin toate acestea, căci ea poartă cu sine permanent dulceața interioară. De fapt, atunci când renunță la cele pământești, când scuipă amărăciunea cea rea [a viciilor], se hrănește de fapt cu dulceața înțelepciunii în interior, căpătând astfel putere, încât, în urcușul spre cele veșnice să nu poată obosi pe cale.

16. În continuare i se spune: “Mireasma îmbrăcămintei tale e precum mireasma de tămâie”. Ce se înțelege prin îmbrăcăminte dacă nu faptele bune, prin care se ascunde urâciunea celor rele de mai înainte ? De fapt aici se spune: “Fericit este cel ce priveghează și păstrează veșmintele sale, ca să nu umble gol și să se vadă rușinea lui !” (Apocalipsa 16,15). Într-adevăr tămâia se aduce ca simbol al rugăciunii, precum este scris: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps. 140,2). Și astfel inima sfântă, atât cât poate, săvârșește fapte bune în această lume și, lucrând bine, se înalță spre cele veșnice prin intenția și dorința sfântă; și nu face nimic bun dacă intenția ei nu este bună, ca să poată astfel ajunge vreodată la cele cerești pe care le iubește. Așadar bine se spune că mireasma îmbrăcămintei sale este precum tămâia, căci prin faptele sale ea cere [se roagă] să ajungă la cele cerești, săvârșind aceste fapte cu o intenție bună.

17. Urmează: “Ești grădină încuiată, sora mea mireasa mea, grădină încuiată și izvor pecetluit.” (Cânt 4,12).

Sfânta Biserică este grădină, căci atunci când aduce popoare multe la credință, e ca și cum pământul cel bun ar rodi flori frumoase. Bine se spune că această grădină este închisă, căci se fortifică de jur împrejur cu un zid de iubire, ca să nu intre printre cei aleși vreunul din cei osândiți. Înțelegem chiar că fiecare inimă sfântă este o grădină închisă, fiindcă, atunci când își ascunde bunele intenții pentru a obține cele veșnice, cănd disprețuiește în întregime toate laudele oamenilor, se înconjură de însăși această bună intenție ca dușmanul cel vechi să nu poată pătrunde înăuntru spre a răpi cele interioare. Această inimă este numită chiar și izvor, căci atunci când meditează la cele cerești în mod neîntrerupt, când adună permanent cunoașterea Scripturilor în “pântecele” memoriei, e ca și cum mintea sfântă nu ar înceta să izvorască ape curgătoare pe care să le ofere semenilor însetați spre a se înzdrăveni. După cum Domnul a zis: “Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viața veșnică.” (Ioan 4,14). Și în alt loc: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Ioan, 7,38). Dar de ce este numită [inima] izvor pecetluit, dacă nu pentru că ea ascunde sensurile celor spirituale de cei nevrednici ? De fapt omului necredincios Domnul îi spune: “Duhul suflă unde voiește și tu auzi glasul lui, dar nu știi de unde vine, nici încotro Se duce.” (Ioan 3,8). Și din nou: “S-a însemnat peste noi lumina feței Tale, Doamne !” (Ps. 4,6). De fapt, această lumină însemnată (pecetluită) desemnează, fără îndoială, izvorul pecetluit. Căci Duhul Sfânt luminează mintea rourând-o (stropind-o cu rouă) și o rourează luminând-o și în acest fel o desăvârșește, încât ea să vadă în lumina Lui ceea ce năzuiește și să se răcorească cu roua Lui ca să nu obosească.

18. Urmează: “Roadele tale clădesc un paradis de rodii cu fructe dulci și minunate.” (Cânt 4,13).

Ce rodește Sfânta Biserică dacă nu cuvintele sfinte ale faptelor sfinte cu care își naște și își hrănește fiii ? Prin acestea pe unii îi conduce la martiriu, pe alții îi instruiește în viața cea sfântă; pe cei înroșiți de sângele martiriului îi duce spre patria veșnică, iar pe cei care trăiesc cu adevărat în sfințenie, îi oferă drept exemplu de sfințenie semenilor. Ce altceva mai rodește, în afară de rodii și de fructe dulci ? De fapt, rodiile au sub coaja roșie o mulțime de sâmburi; iar fructele acelea au o dulceață întăritoare. Astfel martirii, atunci când nu șovăie în a-și vărsa sângele pentru Hristos, își adună în suflet o mulțime de virtuți interioare. Iar sfinții care trăiesc în pacea Bisericii, poartă de fapt în ei fructele cele dulci; căci, săvârșind fapte bune, oferă exemple semenilor, care se însănătoșesc urmând exemplele acestora. De fapt, oricât de mulți sfinți sunt în Biserică, aceștia fie ard de focul iubirii, fie cresc liniștiți în pacea Bisericii, și nu încetează să adune în ei, atâta timp cât trăiesc, mireasma sfintelor virtuți ca pe un rai al desfătărilor și al dulceții.

19. Scriptura ne înfățișează îmbelșugarea paradisului atunci când desemnează fiecare virtute prin denumirile arbuștilor, spunând prin vocea Mirelui: “Nard din Cipru, șofran și scorțișoară cu trestie mirositoare, cu felurime de copaci din Liban, ce tămâie lăcrimează, cu mirt și cu aloe și cu arbuști mirositori.” (Cânt 4,14).

Ce se desemnează prin aceste specii diferite de aromate, dacă nu mireasma și folosul virtuților sfinților ? Din aceste specii se fac mirurile regale, din acestea se obține însănătoșirea trupului. Așadar sunt bine considerate virtuți ale inimilor, pe care adunându-le și preparându-le, ele răspândesc mireasma cea bună a gândurilor și readuc sănătatea folositoare inimilor bolnave.

20. Dar iată, Mirele repetă lauda Bisericii când adaugă: “În grădină este o fântână, un izvor de apă vie care curge cu forță din Liban.” (Cânt 4,15).

Pe bună dreptate fântâna din grădină și izvorul de apă vie sunt descrise ca roade. Căci ce se desemnează prin izvor și fântână dacă nu Sfânta Scriptură ? care astfel izvorăște apa înțelepciunii încât întotdeauna îi revigorează pe cei ce beau din ea, și totuși nu încetează să curgă. Bine se arată apoi că acestea se află în grădină, căci în ea [în Biserică] se află Sfânta Scriptură, din care se nasc semințele virtuților. Însă trebuie căutat [răspunsul la întrebarea] pentru ce izvorul și fântâna sunt considerate a fi Scriptura, căci izvorul se arată la suprafață, iar fântâna se ascunde în adâncuri, determinând pe cei ce caută [adevărul] să se ostenească și mai mult în căutarea lui. Însă trebuie știut că dumnezeiasca Scriptură în unele locuri se arată ușor de înțeles, în altele tainică, și uneori se descoperă cu ușurință precum izvorul celui care își potolește setea, iar alteori este nevoie de o cercetare minuțioasă pentru a o descoperi. Prin apă se desemnează într-adevăr înțelegerea Sfintei Scripturi, arătând aceasta în alt loc, când prin glasul divin li se spune celor osândiți: “Le voi trimite sete de apă și foame de pâine.” (Amos 8,11). Și prin Isaia se spune: “Iată Domnul va lua din Ierusalim și din Iuda orice hrană de pâine și orice sprijin de apă.” (Isaia 3,1) Aici trebuie să observăm că mai întâi se va lua hrana de pâine și, după aceea, cea de apă. De fapt, atunci când cele grele spuse de Scriptură nu vor fi cercetate spre a fi cunoscute, mintea își va pierde știința încât chiar și cele ușoare nu vor mai fi înțelese uneori. Însă despre aceste ape bine se spune că se revarsă cu forță din Liban: căci Libanul simbolizează înălbirea. În Botez ne înălbim, atunci când, curățindu-ne de negreala păcatelor, ne îndreptăm spre curăția noii vieți. Așadar din Liban curg cu putere apele fântânii: căci în Botez, fiecare dintre cei aleși primește darul Duhului Sfânt, prin care este luminat să înțeleagă sensul Sfintei Scripturi. Cunoașterea Scripturii curge acum cu o atât de mare forță, încât, atingându-i pe cei aleși, îi îndepărtează de dragostea față de viața aceasta și îi împinge pe cei care se agață de stânci cu o putere nemaivăzută spre bucuriile veșnice. De fapt acestea sunt scrise și în Psalmi: “Apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu.” (Ps. 45,4) De fapt, apele râurilor veselesc cetatea lui Dumnezeu când, prin darul Duhului Sfânt, înțelepciunea Scripturii, inundând vijelios Sfânta Biserică, înveselește, prin vărsarea aceasta a apelor, mintea celui care înțelege. Duhul cel necurat este lovit și alungat la venirea Duhului Sfânt, când în continuare se spune:

21. “Scoală vânt de miazănoapte, vino vânt de miazăzi, suflați prin grădina mea și miresmele-i stârniți.” (Cânt 4,16)

Ce se desemnează prin vântul de miazănoapte, care aduce frigul și te înțepenește, dacă nu duhul cel necurat, care atunci când îi stăpânește pe cei osândiți, îi înțepenește, de fapt, de la lucrarea faptelor bune ? Prin vântul de miazăzi, care este un vânt cald, este reprezentat Duhul Sfânt: Care, atingând mințile celor aleși, îi scapă de orice înțepenire și îi înflăcărează să săvârșească din inimă faptele cele bune. Aici se spune, de fapt: “Întoarce, Doamne, robia noastră precum întorci pâraiele spre miazăzi.” (Ps. 125,4) Așadar, să se scoale vântul de miazănoapte și să vină cel de miazăzi și să sufle prin grădina Mirelui și să stârnească miresmele Lui; ca duhul cel rău să se îndepărteze de Biserică și de fiecare inimă, iar Duhul Sfânt să vină. Acesta venind varsă flacăra iubirii în gânduri și le slobozește din înțepenirea neglijenței în care s-au afundat. Atunci când El Se pune în mișcare, miresmele se stârnesc și se răspândesc; căci, venind Duhul Sfânt, inima, care mai înainte înțepenise, se trezește la săvârșirea faptelor și îndată își îndreaptă cu dragoste primele gânduri spre faptele sfinte încât se înflăcărează; iar vântul de miazăzi suflând, adică Duhul Sfânt revărsându-Se, [inima] răspândește miresmele virtuților încât grădina cea sfântă înflorește și, după aceasta florile scot fructele cele frumos mirositoare și noi.

Capitolul V

1. În această grădină Mireasa Îl invită pe iubitul său când adaugă: “Să vină iubitul meu, în grădina sa să intre și din roadele pomilor ei să culeagă, să mănânce.”

Iubitul vine în grădină și mănâncă fructele când Hristos vizitează mințile și Se satură de desfătarea faptelor bune.

2. Adăugând aceleași, spune: “Venit-am în grădina mea, sora mea, mireasa mea ! Stâns-am miruri aromate, miere am mâncat din faguri, vin și lapte am băut.” (Cânt 5,1)

Iubitul culege miruri aromate când Hristos îl duce pe cel ales al Său la desăvârșire prin mortificarea vieții, îl izbăvește de viața aceasta și îl introduce în “hambarul” ceresc. Mănâncă miere din fagure când împlinește în taină dorința cea sfântă prin faptele sfinte și împinge inima cea sfântă la comuniunea cu sfinții, spre desfătarea sa. Bea lapte și vin când se odihnește în desăvârșirea celorlalți și, cinstind cu evlavie puritatea lor, se îndreaptă cu toții împreună spre comuniunea veșnică.

3. Cheamă, apoi, pe cei ce au rămas statornici în urmarea exemplului celor desăvârșiți, adăugând: “Mâncați și beți prieteni, fiți beți de dragoste, iubiții mei !” (Cânt 5,1)

Mai întâi trebuie să observăm că cei care mănâncă sunt numiți prieteni, iar cei care beau și se îmbată sunt numiți iubiți. Din aceste cuvinte se înțelege că în acel loc este bine a mânca, însă a bea și a te îmbăta este și mai bine. Fără îndoială sunt unii în Sfânta Biserică, care astfel ascultă preceptele divine încât învață să iubească cele cerești mai mult decât cele pământești, dau multe săracilor din proprie dorință, se apără de faptele rele, nu fură nimic din ce este al altuia, ascultă de bunăvoie predica Bisericii, se întăresc în credința pe care o concretizează în fapte sfinte; și totuși au soții, își hrănesc copiii, își iubesc lucrurile lor, deși mai presus de toate Îl așează pe Hristos. Aceștia mănâncă fără îndoială, și sunt prieteni; căci cei care ascultă Sfânta Scriptură se întăresc; încât nu se înalță la desăvârșirea perfecțiunii, dar totuși trăiesc fără greșeală respectând preceptele divine, fiind desăvârșiți după măsura lor. Atunci când fericiții părinți ai lui Ioan, Zaharia și Elisabeta, se străduiau să respecte Legea, s-au învrednicit să primească [în dar] un fiu la bătrânețe, care avea să fie cel mai mare om născut din femeie și avea să se învrednicească a-L atinge cu degetul și a-L boteza pe Însuși Mântuitorul lumii (Cf. Matei 11). Despre părinții lui s-a spus: “Și erau amândoi drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile și rânduielile Domnului.” (Luca 1,6). Într-adevăr sunt alții care ascultă Scriptura sau o citesc cu atâta sete încât neîncetat se străduie să obțină doar cele cerești, renunțând la toate cele pământești; ei renunță la părinți, soții, case, fii și la toate cele trecătoare și Îl doresc cu ardoare numai pe Hristos, pe Care Îl urmează și Îl îmbrățișează. Se ostenesc prin postiri, dorindu-L, prin lacrimi, se antrenează în meditații la cele divine, cugetă doar la cele veșnice, se odihnesc în contemplații, ostenindu-se cu acestea ca să uite cele din urmă și să tindă din ce în ce mai mult spre cele dinainte (Cf. Filipeni 3,14). Și desigur, ce sunt aceștia, dacă nu cei care beau și se îmbată: ca, uitând toate cele pământești datorită dorinței lor aprinse, să se învrednicească a fi numiți pe drept cuvânt de către Mirele ceresc nu doar prieteni, ci și iubiții Săi ?

4. Despre aceștia Mirele continuă să spună: “Eu dorm, dar inima mea veghează.” (Cânt 5,2)

În acest fel cei aleși pot fi numiți ”inimă a Mirelui”, ei care fug și mai mult de cele exterioare, din lume, și cunosc în taină acelea care sunt interioare Mirelui. Despre aceștia, fără îndoială, Mirele spune la fel în alt loc: “Cel ce Mă iubește pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui.” (Ioan 14,21). Așadar Mirele doarme, iar inima Lui veghează; căci, atunci când Hristos Cel slăvit Se odihnește în fericire, oricine Îl iubește în mod desăvârșit, se străduie să ajungă la El. Despre vegherea aceasta Mireasa a spus mai sus: “Cât regele a stat în dormitorul său, nardul meu a revărsat mireasmă.” (Cânt 1,11) Se spune de fapt că Se odihnește și doarme, arătându-se aceasta și în alt loc: “Cu pace, așa mă voi culca și voi adormi.” (Ps. 4,8) Totuși putem spune că aici se vorbește și de Mire și de Mireasă. Așadar: “Eu dorm, iar inima mea veghează.” Ca și cum mintea cea sfântă ar vorbi deschis, zicând: Atunci când dorm față de tulburarea și tumultul exterior al lumii, veghind, mă gândesc cu cugetul interior la cele cerești. Și astfel bărbații sfinți, disprețuind toate cele pământești, fugind cu totul de tumultul lumii și căutând liniștea în calea Domnului, nicidecum nu părăsesc acestea [lumești] ca să zacă în lene; ci lucrând cele interioare, adică acelea pentru care au fost creați, se străduie să le descopere pe acestea în inima lor. Și de fapt nu dorm ca să lenevească, ci ca să contemple din belșug cele veșnice și să se odihnească de lucrurile trecătoare. Totuși, câteodată Mirele îi trezește pentru a fi de folos semenilor și îi cheamă pentru aceasta din liniștea pe care o iubesc atât de mult. Auzind vocea Lui, deși doarme, Mireasa spune:

“Auzi glasul celui drag ! El la ușă bătând spune: Deschide-mi, surioară, deschide-mi, iubita mea, porumbița mea, curata mea, capul îmi este plin de rouă și părul ud de vlaga nopții.” (Cânt 5,2).

5. Atunci când Mireasa doarme, iubitul bate la ușă ca să I se deschidă; căci, mintea sfântă îndreptându-se prin pacea [contemplației], Hristos rabdă săvârșirea păcatelor celor mulți în lumea aceasta; dacă bărbații [credincioșii] nu se înarmează cu cele spirituale, nu se vor grăbi niciodată fie să-și cunoască slăbiciunile trupești, fie să le îndrepte. Așadar Mirele vrea să le întrerupă odihna și să-i îndemne la întărirea semenilor în cele spirituale; căci în timp ce bărbații desăvârșiți se îndreaptă prin această odihnă și liniște interioară, Mirele suferă că cei din lume cad din ce în ce mai mulți în cele rele, în timp ce liniștea spirituală este experiată de mult mai puțini. Arătând aceasta El spune: “Capul îmi este plin de rouă și părul ud de vlaga nopții.” Ce simbolizează capul Mirelui, dacă nu pe Dumnezeu, iar roua, de care se plânge aici, dacă nu răcirea și indiferența minților? Căci s-a scris: “Capul lui Hristos: Dumnezeu.” (I Cor 11,3) Iar despre răcirea fiecărei minți trupești (carnale) în alt loc s-a scris: “Precum cisterna face apă rece, așa și apa cea rece a făcut răutatea sa.” (Ieremia 6,7). Așadar capul lui Hristos este plin de rouă, căci multi din cei aflați în Biserică ce cred că El este Dumnezeu, totuși, rămânând reci, nu ajung la căldura iubirii. Prin buclele părului Său înțelegem popoarele, care au credința lui Hristos și prin aceasta atârnă în capul Său. Însă buclele sunt ude de vlaga nopții; căci, fiind atârnate și suspendate în nesiguranța timpului vieții acesteia trecătoare, se scurg ca picăturile de ploaie, ca vlaga nopții. Mireasa este trezită pentru a merge la aceștia [la cei suspendați în deșertăciunea timpului și slăbiți în credință], atunci când orice om duhovnicesc este chemat din odihna [contemplației] în slujba Bisericii pentru edificarea și întărirea în credință a celor mulți. Dar venind în slujba Bisericii pentru a îndepliniacestea este necesar să se ocupe de grijile lumești; și astfel, cu acest prilej al întăririi în credință a celor mulți, [omul duhovnicesc] se apleacă spre cele vremelnice, pierzându-și liniștea interioară și chiar umplându-se de murdăria păcatelor. De aceea strigând, răspunde Mirelui:

6. “Haina eu mi-am dezbrăcat, cum s-o îmbrac eu iar ? Picioarele mi le-am spălat, cum să le murdăresc eu iar ?” (Cânt 5,3)

Mireasa și-a dezbrăcat haina căci a renunțat la toate cele exterioare cu care era împovărată. Despre această haină se spune: “Cel ce nu are sabie să-și vândă haina și să-și cumpere.” (Luca 22,36) Își vinde haina pentru a-și cumpăra sabie, cu siguranță cel care renunță la cele vremelnice pentru cele veșnice: și, trăind în legătura cea sfântă cu Dumnezeu, câștigă cuvântul propovăduit. Despre acest [cuvânt] se spune: “Sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu.” (Efeseni 6,17) De asemenea Mireasa și-a spălat picioarele; căci, atunci când inima sfântă trăiește în pacea sfântă, își amintește faptele sale cu sârguință și își privește faptele pentru a examina ceea ce este murdar și josnic în ele, plângându-le cu lacrimi zilnice și cu suspine. Și astfel își spală picioarele, căci și-a plâns faptele trecute, prin care umblase în lumea aceasta cu indiferență. Și-a spălat picioarele deoarece, spălându-și păcatele prin lacrimi, dorea cu patimă să se înfățișeze Mirelui curată. Acum se teme să nu-și murdărească din nou picioarele, întrucât a fost chemată insistent să-I slujească și să înfrunte din nou ceea ce a părăsit. Pentru aceasta fiind chemată, ea dă înapoi; căci, fiind străină de valurile și tulburarea mării, trăiește mult mai în siguranță pe țărm. Însă iubitul nu îngăduie cu ușurință moartea semenilor [ei]. Și de aceea venind mai aproape [de ea], nu șovăie să o trezească El Însuși, atunci când se spune:

7. “Iubitul mâna pe fereastră a întins și inima mi-a tresărit la atingerea lui.” (Cânt 5,4)

Iubitul întinde mâna pe fereastră Miresei ca să o ridice, când, inspirând-o, îi arată, prin cunoașterea pătrunzătoare, cât de mare este puterea lucrării divine: că poate să o salveze fără îndoială din pericole; că nimeni din cei aflați în pacea [contemplației] nu ar fi teafăr fără El; că nu părăsește pe cei ce nădăjduiesc în El aflați în vâltoarea luptelor. La atingerea Lui inima Miresei tresare: căci inima sfântă simte în mod prezent puterea divină prin cercetarea interioară, apreciind cu rigurozitate ceea ce percepe în sine prin simțurile trupești. De fapt prin aceasta arde în ea o și mai mare dragoste față de Cel pe Care-L dorește în minte cu patimă, se apropie de El cu timiditate și se teme și mai mult ca Mirele să nu găsească în ea ceva pentru care să vrea să Se depărteze de la ea. Pentru aceasta, supunându-se Mirelui, se pregătește de treabă; ca precum în liniștea intimă și familiară a slujit Mirelui, așa și în munca aceasta cu devotament slujind, să se arate Lui. De aceea continuă, zicând:

8. “Iute să-i deschid m-am ridicat.” (Cânt 5,5)

Fiind atinsă, se ridică să-I deschidă: căci, atunci când primește Duhul [Sfânt] prin legătura iubirii, îndată ce gândește la întărirea [în credință] a semenilor; și se ridică spre a propovădui ca Mirele, venind spre locuințele semenilor, să găsească intrarea pentru a putea intra în inimile deschise. Și astfel, ea le arată celor care îi ascultă predica modele de fapte [bune], zicând:

9. “Mâinile mele au picurat mir și degetele mele pline de mir prețuit.” (Cânt 5,5)

Ce înțelegem prin mâini, dacă nu faptele, iar prin mir ce altceva, dacă nu mortificarea trupului ? Așadar mâinile Miresei care predică picură mir; căci, oricine predică altora, trebuie să se străduiască să fie de folos celor mulți [prin propriul exemplu] ca aceștia să se străduiască la rândul lor să-și mortifice viața carnală prin fiecare faptă. Dar, pentru a arăta că aceasta se săvârșește în chipuri diferite, adaugă: “Degetele mele sunt pline de mir prețuit.” Astfel, precum o mână este alcătuită din mai multe degete, așa și într-o legătură sfântă virtuțile se descoperă în moduri diferite. Astfel, una este virtutea dărniciei, alta este virtutea cumpătării: una este fapta smereniei, alta – cea a mustrării libere. Într-un fel acționăm când ne păstrăm sub tăcere propria întărire [în credință]; într-alt fel când vorbim aproapelui despre nevoile sale. Dar se spune că degetele sunt pline de mir prețuit; căci în tot ceea ce facem trebuie permanent să urmărim mortificarea trupească. Pe drept cuvânt se spune că mirul este prețuit atunci când, în orice sugestie [gând] venită de la dușman, este evitată neîncetat orice plăcere trupească, pentru ca astfel să nu cădem. Când împlinim aceasta, orice împotrivire și împietrire a minții este distrusă, căci pentru ca Mirele să intre în inimă, intrarea trebuie să-I fie pregătită. Despre aceasta se vorbește în continuare:

10. “Am deschis zăvorul ușii mele pentru iubitul meu; dar el se îndepărtase și plecase.” (Cânt 5,6)

Punem zăvor la ușă când, prin plăcerile trupești, închidem Mirelui intrarea inimii. Într-adevăr deschidem zăvorul când, îndepărtând plăcerile efemere, ne slobozim inima noastră în iubirea lui Hristos, inimă care mai înainte era împietrită, și-I facem liberă intrarea Mirelui Care bate la ușă. Atunci când trăim în acest trup, întrucât acestea nu pot fi săvârșite imediat (pregătirea intrării Mirelui), rămâne să ne ostenim pentru aceasta în fiecare zi tot mai mult. De fapt, precum este scris în Scriptură, nimeni nu poate să se facă imediat cel mai înalt. De fapt uneori, atunci când, fiind supuși acestei stricăciuni, Îl căutăm pe Domnul nostru, ni se pare că El mai mult Se îndepărtează de noi decât Se apropie. Și de aceea urmează: “Dar el se îndepărtase și plecase.” De îndată ce Mirele o atinge pe iubita [Sa], pe dată Se îndepărtează: căci când ne vede amorțiți, ne stimulează la iubire: când într-adevăr, nouă celor care ne ostenim, ni se pare că putem să-L atingem și să-L îmbrățișăm, atunci El pleacă și Se îndepărtează ca să nu fie îmbrățișat. Astfel lucrează în noi harul Său încât nici, zăcând noi în amorțire, să nu-L pierdem în întregime, nici să nu ne mândrim cu îmbrățișarea Lui, părându-ni-se că am avea parte de plinătatea harului. Și totuși El imediat Se întoarce: și, pentru ca inima sfântă să nu se îndepărteze mai mult de Iubitul său, El pătrunde în inima care-L dorește prin cuvântul inspirației Sale divine și o topește. De aceea Mireasa este cuprinsă de bucurie și spune:

11. “Inima mea s-a topit când iubitul mi-a vorbit.” (Cânt 5,6)

La cuvântul Mirelui inima s-a topit, căci, atunci când Hristos pătrunde în inima care-L dorește prin Duhul Său, sfărâmă imediat toată împietrirea inimii: și topește mintea în atâtea lacrimi încât cu greu îi poate fi luată acea bucurie ce o cuprinde în interior: și se minunează de ceea ce a devenit acum în raport cu ceea ce era înainte.

Simtind această puritate la care a ajuns acum, dorește cu patimă să-L cuprindă și mai desăvârșit; și câteodată, gândindu-se la starea de acum și la cea dinainte, deja pe aceea [dinainte] nu o mai simte. De aceea este îndemnată Să-L caute și mai mult pentru a-L găsi; însă uneori, obosind mult, nu-l mai găsește, dar imediat ce Îl vede prezent nu-L mai lasă. De aceea urmează:

12. “Eu l-am căutat, dar nu l-am aflat, pe nume l-am tot strigat, dar nu mi-a răspuns.” (Cânt 5,6)

Mireasa Îl caută pe Iubit, dar nu-L găsește; căci mintea inspirată de Dumnezeu râvnește să se bucure neîncetat de dulceața aceea intimă [a prezenței lui Dumnezeu], însă stricăciunea, pe care o poartă în viața aceasta, o împiedică. Așadar Îl strigă, dar El nu-i răspunde: căci ea caută prin cuvintele și faptele sale să se sature cu dulceața prezentei Lui, însă nu Îl întâlnește în rugăciunile pe care I le Inalță. Așadar, rămâne ca, întorcându-se în sine, să se cunoască pe sine și să-L caute în Sfintele Scripturi pe iubitul său, fiind ajutată mai ales de savoarea Lui [pe care a experiat-o când L-a întâlnit].

13. Urmează: “Întâlnitu-m-au străjerii, cei ce păzesc cetatea, m-au izbit și m-au rănit și vălul mi l-au luat, cei ce zidul îl păzesc.” (Cânt 5,7)

Atunci când Mireasa este pusă în mișcare în căutarea Celui iubit, ii anunță pe străjerii cetății: căci, atunci când mintea sfântă se chinuie de dorul Mirelui său, Hristos, primește cuvintele predicatorilor Scripturilor dumnezeiești și cât timp se bucură de Hristos prin ei, se întinde spre iubirea Celui pe Care-L caută, adăugând: “M-au izbit și m-au rănit și vălul mi l-au luat cei ce păzesc zidul.” Paznicii o izbesc și o rănesc pe Mireasă; căci predicatorii cei sfinți, vorbind despre cele cerești, rănesc inima care iubește și o săgetează cu o iubire și mai mare. Îi iau vălul: căci, dacă în inimă erau rămășițe ale luxului veacului acestuia, le iau din inimă la îndemnul Miresei. Îi iau vălul; căci, uneori, înainte de [a auzi] cuvintele predicatorilor, nu ne cunoșteam pe noi și ei înșiși descoperă tot ceea ce se ascundea înlăuntrul nostru pe măsură ce vorbesc [despre aceste lucruri ascunse]. Săvârșind acestea, trebuie să se umple de iubire; și pentru a mijloci pentru noi înaintea Celui iubit, trebuie să se roage cu insistență. Mireasa împlinește acestea când adaugă:

14. “Fete din Ierusalim, vă jur: De-ntâlniți pe dragul meu, ce să-i spuneți oare? Că-s bolnavă de iubire.”

De fapt, atunci când ne dezvăluim gândurile noastre bărbaților sfinți, când le explicăm dorința noastră celor care înaintează spre viața veșnică și ne rugăm lui Dumnezeu ca ei, la rândul lor, rugându-se pentru noi să-i înfățișeze Domnului Hristos dorul din pricina căruia suferim, ce altceva facem decât că ne jurăm fiicelor Ierusalimului, care sunt mai aproape de Cel iubit decât noi, să-I spună că suntem bolnave de iubire ? Dar sfinții înșiși, dacă încă sunt cu noi, fiind luați ca mijlocitori înaintea Mirelui, din smerenie întreabă ca și cum nu ar ști, zicând: “Ce are iubitul tău mai mult ca alții, o tu, cea mai frumoasă-ntre femei ?” (Cânt 5,9).

Dar, întrucât ei Îl iubesc cu și mai mare înflăcărare, repetă cuvintele despre El mai dulce, spunând din nou la fel:

“Cu cât iubitul tău e mai ales ca alți iubiți, ca să ne rogi cu așa jurământ?” (Cânt 5,9).

Mirele este numit “iubit între iubiți”: ca, prin repetiția cuvântului iubire, să se evidențieze dragostea cea mare a celui care vorbește. Hristos este bine numit ”iubit între iubiți”, căci, dacă Îl iubim pe Fiul, Îl iubim în același timp și pe Tatăl, din Care El S-a născut. Mireasa răspunde, zicând:

15. “Iubitul meu e alb și rumen, și între zeci de mii el este alesul.” (Cânt 5,10)

Se spune despre Hristos că este alb și rumen, căci, nesăvârșind nici un păcat, a posedat frumusețea cinstii și a dreptății prin curăție și totuși a venit la moarte ca și cum ar fi fost păcătos. Lui I s-a spus prin proorocul: “Pentru ce ai îmbrăcămintea roșie și veșmântul Tău este roșu ?” (Isaia 63,2) Într-adevăr El este ales între zeci de mii, căci din multimea întregului neam omenesc, nu s-a mai aflat nimeni fără de păcat: cu adevărat El Însuși nu a fost numai fără de păcat, ci chiar i-a răscumpărat pe cei păcătoși cu dreptatea Sa și cu sângele Său.

16. Urmează: “Capul lui, aur curat; părul lui precum înălțimile palmierilor și negru precum corbul.” (Cânt 5,11)

Capul lui Hristos este Dumnezeu. Bine se spune despre cap că este de aur, căci orice creatură este considerată lucru trecător în comparație cu Creatorul (Cf. I Cor 11). “Părul lui precum înălțimile palmelor și negru precum corbul.” Ce înțelegem prin părul lui Hristos, dacă nu toți credincioșii ? Care, atunci când păzesc în minte credința Treimii și, atârnând de Dumnezeu, implinesc ceea ce cred, nu fac altceva decât să slăvească pe Cel Care-i poartă în părul Său. De asemenea, palmierul inaintează urcând în înălțimi și, prin semnificația sa, aduce victoria. Așadar părul Lui este precum înălțimile palmierului, căci toți cei aleși, ridicându-se permanent spre înălțimile virtuților, merg spre victorie prin harul lui Dumnezeu. De asemenea, părul Lui este negru precum corbul: căci, deși se înalță spre și prin virtuți, totuși [credincioșii] descoperă că sunt păcătoși.

17. Urmează: “Ochii lui sunt precum porumbeii deasupra râurilor de apă, scăldându-se în lapte și stând lângă izvoarele îmbelșugate.” (Cânt 5,12)

Ochii Mirelui sunt precum porumbeii, căci predicatorii lui Hristos care ne arată nouă calea, trăiesc în simplitate. Acești porumbei [zboară] deasupra râurilor de apă, căci permanent se apleacă, asupra întăririi în Scriptura divină. Intr-adevăr se scaldă în lapte, căci harul născător de înțelepciune este întocmai ca șî laptele matern, curățind de păcate prin Botez pe cel ce-l primește. Ce înțelegem prin izvoarele îmbelșugate, lângă care stau porumbeii, dacă nu Sfintele Scripturi profunde și tainice, prin care ne întărim atunci când le bem citindu-le sau ascultându-le ? Porumbeii au obiceiul să se așeze lângă aceste izvoare ca să vadă în apă umbra păsărilor zburătoare și, întinzându-se peste aceasta scapă astfel de ghearele răpitoarelor. Astfel, bărbații sfinți observă din Sfânta Scriptură vicleniile demonilor și din aceste descrieri recunosc dușmanul după umbră. Și, încredințându-se cu totul în sfaturile Scripturii, ca să nu facă nimic în afara povețelor scripturistice, de fapt scapă de dușmani, întinzându-se în apă. Despre izvoare se spune că sunt îmbelșugate; căci în Scripturi se caută sfatul necesar pentru a scăpa de orice necazuri și se găsește orice sfat din belșug.

18. “Obrajii lui sunt precum răzoarele de mirodenii, semănate de vânzătorii de parfumuri.” (Cânt 5,13)

Dacă prin ochi sunt desemnați predicatorii, prin obraji sunt reprezentați înșiși cei care în Biserică și-au sfârșit viața prin martiriu. De fapt, atunci când ei nu au șovăit să-și verse sângele pentru credința lui Hristos, e ca și cum obrajii Mirelui s-au înroșit. Prin ei s-a făcut cunoscută frumusețea credinței creștine: căci au arătat cât de mare le este credința, murind pentru ea și luându-și plata ei. Bine se spune apoi că obrajii sunt precum straturile de mirodenii; căci, atunci când cei aleși își dau viața prin martiriu arătându-și statornicia credinței, ajungând aici prin cultivarea virtuților spre slava sfintei credințe, e ca și cum s-ar răspândi mireasma mirodeniilor. Însă straturile de mirodenii sunt semănate de vânzătorii de parfumuri căci sfinții martiri sunt întăriți spre mărturisirea credinței de predicatorii dinaintea lor, iar poporului îi sunt prezentați ca modele spre urmare de către predicatorii de după ei. De către cei care îi precedă sunt cultivate parfumurile virtuților; de către cei care îi urmează sunt culese parfumurile modelelor (exemplelor).

19. Urmează: “Buzele lui sunt precum crinii ce picură cel dintâi mir.” (Cânt 5,13)

De fapt, ce înțelegem prin buzele Mirelui dacă nu înșiși cei pe care îi numim predicatorii lui Hristos ? Care, propovăduind popoarelor moartea martirilor, picură, de fapt, mir peste trupurile acestora. Despre mir se spune bine că este cel dintâi: câci nimeni nu și-a dat viața astfel cum au făcut-o ei prin martiriul pentru Hristos. De fapt, este numit “cel dintâi” nu în timp, ci ca demnitate. De ce se spune despre buzele Mirelui că sunt precum crinii, dacă nu pentru că aceia prin care Hristos ne vorbește trebuie să fie curați și pentru că prin ei se răspândește mireasma cea bună ? Despre aceștia Apostolul Pavel ne spune: “Suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc și între cei ce pier.” (II Cor 2,15) Dar, trebuie să observăm că fiecare membru al Bisericii care este drept și curajos este atras de Hristos Însuși prin exemplele faptelor Sale [spre a-L urma].

20. De aceea urmează: “Brațele lui sunt vânjoase, împodobite cu aur și pline de pietre prețioase.” (Cânt 5,14)

Ce se desemnează prin mâinile lui Hristos dacă nu faptele sfinte pe care le săvârșește în lume și care ne sunt arătate spre a le imita ? El Însuși spune: “Dacă-Mi slujește cineva să-Mi urmeze” (Ioan 12,26). Și Apostolul: “Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, și el așa să umble.” (I Ioan 2,6) Se spune că mâinile sunt vânjoase; căci faptele Lui sfinte erau săvârșite peste tot întru dreptate. Căci ceea ce este rotund se rostogolește fără vreo piedică prin rotunjimea sa. Astfel faptele lui Hristos se rostogoleau prin rotunjimea dreptății, căci nu era lipită nici o vină sau păcat al Lui de această rotunjime [pentru a o împiedica să se rostogolească], iar dreptatea Lui cel puțin, se clădește pe acest rotund. Mâinile sunt împodobite cu aur căci orice faptă săvârșită de Dumnezeu în exterior, printre oameni, este rânduită în interior, în frumusețea dumnezeirii. Mâinile Mirelui sunt pline de pietre prețioase: căci oricine imită faptele Lui cu inimă pioasă, se îmbogățește în răsplata darurilor fericirii veșnice. După cum Însuși Răscumpărătorul spune: “Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu.” (Ioan 12,26)

21. Urmează: “Pântecele lui e de fildeș, împodobit cu safire.” (Cânt 5,14)

Ce se desemnează prin pântece dacă nu condiția muritoare a omului ? Iar prin fildeș ce altceva, dacă nu nestricăciunea ? Căci fildeșul este un os foarte durabil și este folosit de către regi ca ornament și podoabă. Așadar pântecele (venter,-ntris) lui Hristos este numit pe bună dreptate “de fildeș”, căci condiția muritoare a lui Hristos este adusă la nemurire, atunci când prin Înviere Se așează în slava Tatălui Său, adică a Regelui Celui veșnic, în viața veșnică. Despre el se spune: “Hristos înviat din morți nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.” (Romani 6,9) Hristos este într-adevăr podoabă a regilor; căci oricine este rege și domn al trupului său, însă prin moartea șî Învierea lui Hristos fiecare se împodobește cu iubirea cunoștinței și cu nădejdea nemuririi. După cum se spune într-alt loc: “Cel ce se laudă, în Domnul să se laude.” (I Cor 1,31) Dar pântecele este împodobit cu safire; căci în stricăciunea noastră, pe care El a purtat-o, a sădit, prin minunile pe care le-a săvârșit faptele cerești pe lângă slăbiciunile noastre. De fapt safirul, care are culoarea aurie, desemnează bine faptele cerești care au fost evidențiate în minunile Sale. Într-adevăr pântecele lui Hristos este împodobit cu safire, căci, atunci când printre slăbiciunile trupului sunt săvârșite minunile dumnezeiești, e ca și cum stricăciunea este schimbată în nestricăciune. Apostolii au fost instruiți în credință văzând acestea și, întăriți fiind, s-au ridicat spre răbdarea slăbiciunilor.

22. De aceea urmează: “Stâlpi de marmură sunt picioarele lui, pe temelii de aur așezate.” (Cânt 5,15)

De fapt prin picioare înțelegem apostolii, care au străbătut întreaga lume și, propovăduind credința, au răspândit-o popoarelor ce îi ascultau. Lor Hristos Însuși le-a spus în Evanghelie: “Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura.” (Marcu 16,15) Dar se spune că picioarele sunt stâlpi de marmură, căci susțin neclintit Biserica atunci când aceasta este întărită prin exemplele și predicile lor împotriva tuturor dușmanilor. De asemenea, stâlpii sunt așezați pe temelii de aur, căci au primit neștirbită credința din spusele proorocilor ca să fie puternici, întăriți. După cum însuși primul dintre apostoli zice: “Avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceți luând aminte, ca la o făclie ce strălucește în loc întunecos.” (II Petru 1,19) De aceea sunt numiți “de aur” pentru că răspândesc și strălucesc lumina înțelepciunii.

23. Urmează: “Înfățișarea lui e ca Libanul și e ales ca cedrul.” (Cânt 5,15)

Libanul este muntele în care se află, fără îndoială, copaci înalți și frumos mirositori. De asemenea, “Libanul” se traduce prin “înălbire”. Și despre Hristos, Apostolul Pavel spune: “Care pentru noi S-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințire și răscumpărare.” (I Cor 1,30) Așadar bine se spune că înfățișarea Lui este ca Libanul, căci prin El suntem înălbiți, noi cei credincioși; și, dacă ne unim cu El din rădăcină, devenim și noi înalți [precum copacii din Liban]. Iar prin harul Său primim mireasma bunei credințe, dacă avem această credință. De asemenea se spune că este ales ca cedrul, căci despre El, Tatăl spune: “Iată Sluga Mea pe Care o sprijin, Alesul Meu, întru Care binevoiește sufletul Meu.” (Isaia 42,1) Cedrul este, fără îndoială, un arbore înalt și bine mirositor și care, nu putrezește. Astfel, Hristos este mai înalt decât cedrul, căci deși este om, totuși nu încetează a fi Dumnezeu. Despre Care se spune prin Isaia: “Iată că Sluga Mea…mare Se va face.” (Isaia 52,14) Hristos este mireasmă bine mirositoare mai presus de toate miresmele, căci El Însuși spune despre Sine: “Eu sunt crinul din vâlcele și floarea din câmpie.” (Cânt 2,1) Și prin Mireasă se spune: “Fugim spre mireasma mirurilor Tale.” (Cânt 1,3)

24. Despre El se spune în continuare: “Gâtul lui e negrăit de dulce și totul este în el fermecător.” (Cânt 5,16)

Prin gât trece vocea și este simțit gustul [mâncării] în stomac. Așadar ce se înțelege prin gâtul Mirelui, dacă nu Testamentul lui Hristos, prin care Hristos ne vorbește și prin care credincioșii gustă și află cât de dulce este Domnul ? Așadar se spune că totul în El este fermecător; căci, prin faptul că inima sfântă aude de la El toate cele bune, ea dorește tot mai mult să-L vadă permanent.

25. Astfel ea conchide, zicând: “Astfel este iubitul meu, fiice din Ierusalim, astfel este al meu mire drag !” (Cânt 5,16)

Dar enumerând toate aceste laude, arătând toate aceste fapte, cine, auzind acestea, nu L-ar dori cu patimă, cine, fiind atent, nu s-ar aprinde ? Căci fiecare inimă credincioasă, care aude aceste lucruri plăcute și minunate despre Răscumpărătorul său, se aprinde de dragostea pentru El și caută să afle despre El lucruri mai clare, zicând:

26. “Unde s-a dus iubitul tău, cea mai frumoasă între femei ? Unde a plecat al tău iubit, ca să-l căutăm și noi cu tine ?” (Cânt 5,17)

De fapt, când aproapele vorbește semenului său despre Hristos, când unul află de la celălalt cum să-L găsească, ce altceva se aprofundează aici decât cum trebuie să-L caute ? Oricât stăruie Sinagoga să afle aceasta, totuși se întoarce pentru a întreba Biserica. Biserica îi răspunde imediat.

Capitolul VI

1. “Iubitul meu în grădina lui s-a dus, la straturile de aromate, să-și pască turma acolo și crini frumoși să culeagă.” (Cânt 6,2)

Mirele coboară în grădina Lui la straturile de aromate; căci, venind să cerceteze Biserica, Se apropie cu un har mai mare de aceia despre care știe că răspândesc din ei mireasma bunei credințe semenilor prin faptele sfinte și exemplele virtuților. În grădină paște, desfătându-se cu virtuțile inimilor multe. Culege crini când îi desprinde pe toți cei desăvârșiți de viața aceasta. Dar, întrucât Sfânta Biserică astfel este legată de fiii săi prin credința în Hristos, astfel se sprijină în nădejde și este unită în dragoste încât nu iubește nimic în afară de Hristos și Îl păstrează nedespărțit și intim prin credință și dragoste.

2. De aceea adaugă: “Eu a iubitului meu sunt și el este al meu, el printre crini paște.” (Cânt 6,3)

Trebuie să observăm că într-o zi Sinagoga va fi convertită la credință prin predica Bisericii astfel încât, fiind de nerecunoscut, Îl va urma doar pe Hristos și Îl va iubi cu același dor cu care Îl iubește Biserica. Făcându-și-o deja prietenă și unind-o cu Mireasa Sa, Mirele i Se adresează, bucurându-Se și zicând:

3. “Frumoasă ești iubita mea, frumoasă și fermecătoare precum Ierusalimul, înfricoșătoare ca liniile de luptă ale armatelor.” (Cânt 6,4)

Se spune că Sinagoga este frumoasă și iubită, frumoasă și fermecătoare precum Ierusalimul; căci cele patru Evanghelii urmăresc prin aceste 4 însușiri să o facă precum Biserica. Ierusalimul se traduce prin “vedere a păcii.” Prin el este bine reprezentată astfel Biserica; care, atunci când îndură prigoniri în lume, disprețuind calea [acestei vieți] pe care se află, aleargă pentru a contempla pacea din patria cerească, crezând în Cel Care a spus ucenicilor Săi: “În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33) De asemenea, pe drept cuvânt Sinagoga convertită este numită frumoasă și iubită și fermecătoare precum Ierusalimul; căci, imitând Sfânta Biserică, împlinește cele patru precepte ale Evangheliei, din care primește frumusețea morală pentru a fi plăcută, culege exercițiul faptelor sfinte, pentru a stărui în iubire, învață dulceața și frumusețea bunătății pentru a dăinui [în veșnicie] și înfățișează aspectul intimității fermecătoare [cu Dumnezeu] ca să atragă prin exemplul său. Despre ea se vorbește în continuare: “… înfricoșătoare ca liniile de luptă ale armatelor”. Se arată înfricoșătoare celui care i se împotrivește, căci ostașii când pornesc la luptă, împotriva dușmanilor, dacă înaintează toți laolaltă și repede, dușmanii nu se vor teme de ei: căci, dacă nu iau în considerare intrarea în tabăra dușmanilor prin împărțirea [în mai multe linii de luptă], în felul acesta ezitând, nu vor reuși să pătrundă [în tabăra dușmanilor]. Astfel întăritura dușmanilor se va dovedi de nepătruns, căci aceștia, fiind grupați laolaltă, așa se vor apăra de atacatori. De fapt, construindu-și această fortificație, nu-i lasă pe atacatori să ajungă la intrarea ei, ucigându-i ușor pe cei care se apropie. La fel se întâmplă și cu mulțimea credincioșilor, care, atunci când nu încetează a lupta împotriva duhurilor necurate, trebuie oprită prin pacea dragostei prin care să fie izbăvită. Dacă menține pacea, se arată înfricosătoare dușmanilor. Dacă se scindează prin discordie, este cucerită cu ușurință de dușmanii care pătrund în fortificația ei din toate părțile. Și astfel prin pace se întărește și se apără, prin unitate se consolidează, iar prin iubire se unifică; pentru ca să nu sufere vreo pagubă prin ruptura interioară și, înflăcărându-se, să-și urmeze comandantul în orânduială. Căci în pace ochiul minții se curățește ca să se îndrepte spre vederea fericirii veșnice. Pe care nimeni nu poate să o vadă, în viața aceasta; căci este imposibil să-ți păstrezi patria atunci când fiecare dintre noi suspină și suferă în exil. De aceea Mirele răspunde inimii sfinte, înflăcărate, ce-L dorește cu ardoare și se apropie de El:

4. “Întoarce-ți ochii de la mine, căci ei mă fac să fug.” (Cânt 6,5)

Ne îndreptăm ochii spre Mire atunci când ne deschidem privirea minții spre a vedea puțin fericirea lui Hristos. Însă ni se poruncește să ne întoarcem ochii ca, fără îndoială, să nu socotim că am văzut-o, așa cum este ea, indiferent cât de mult am privit-o. De fapt, ochii noștri Îl fac să fugă; căci, cu cât Îl privim mai mult, cu atâta aflăm că El este mai cu seamă nevăzut. Și fuge de noi, căci, fiind cuprins cât de puțin cu privirea minții, Se arată a fi de necuprins, mai presus de efortul nostru. Ochii minții nu izbutesc decât să-L alunge; căci, văzându-L atât de puțin, El ne apare mult îndepărtat și fugind de noi, precum s-a spus.

5. Urmează: “Părul tău turme de capre pare, ce urcă în muntele Galaad. Dinții tăi par turmă de oi tunse, ce ies din scăldătoare, fiecare cu doi miei și nefiind nici una stearpă.” (Cânt 6,6)

“Precum coaja de rodie, așa sunt obrajii tăi, și din ceea ce se ascunde înăuntru.” (Cânt 6,7)

Am explicat toate acestea mai sus, după cum am putut; de aceea acum evităm să cercetăm aceleași [spuse] despre Sinagogă. Totuși un singur lucru nu este reluat în același fel: căci, atunci s-a spus despre obraji că sunt ca două jumătăți de rodii, iar acum, însă, se spune că sunt precum coaja de rodie. Prin aceasta socotesc că nu se desemnează nimic altceva decât sângele martirilor care vor muri în vremea lui Antihrist: și, de asemenea, unitatea credinței sub care vor fi adunați mulți dintre iudei. Pătimind acești martiri vărsarea sângelui prin chinuri pentru statornicia lor în credință, se vor împodobi de fapt cu roșeața cojii de rodie.

6. Urmează: “Șaizeci sunt reginele și optzeci concubinele; iar numărul tinerelor fecioare cine-l mai ține.” (Cânt 6,8)

Ce se desemnează prin regine, dacă nu inimile sfinților, care, atunci când își cârmuiesc trupurile cu chibzuință și le comandă și pe a altora, își câștigă Împărăția veșnică. De fapt, sunt unii în Sfânta Biserică ce își chinuie trupul pentru Dumnezeu, își înving viciile, își supun tiranii de demoni, își stăpânesc cu răbdare toate pornirile pentru ca acestea să se miște ordonat, predică altora ceea ce ei înșiși săvârșesc și îi smulg pe mulți din fălcile demonilor, luptând cu sabia cuvântului. Ce sunt inimile dacă nu reginele care, iubindu-L pe regele Hristos ca pe Mirele lor, prin amestecarea iubirii și prin jurământul pasiunii, nasc fii de rege, adică popoare credincioase ? Tuturor acestora fericitul apostol Petru le spunea: “Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu.” (I Petru 2,9) Dar se spune că sunt șaizeci de regine. Căci numărul zece se înmulțește cu șase și se obține șaizeci. Și ce semnifică numărul zece, dacă nu cele zece precepte ale Legii vechi; iar faptul că se înmulțește cu șase ce simbolizează, dacă nu osteneala vieții acesteia? De fapt șase este numărul zilelor necesare pentru a lucra, iar în ziua a șaptea ni se poruncește prin Lege să ne odihnim (Cf. Ieșire 23 și 31). Așadar, bine se spune că sunt șaizeci de regine; căci, atunci când sunt împlinite cele zece precepte în veacul acesta, iar acest veac se desfășoară în șase zile lucrătoare, în aceste 6 zile se reflectă numărul zece. De fapt, toți cei care propovăduiesc cele zece precepte ale Legii, se îndeletnicesc cu împlinirea lor în vremelnicia stricăciunii lumii acesteia. Așadar, ei înmulțesc pe șase de zece ori sau pe zece de șase ori, căci, acest timp universal trebuind să fie parcurs în mod spiritual prin împlinirea celor zece precepte ale Legii, ei arată aceasta prin faptele lor și o propovăduiesc prin cuvânt. Cei osândiți, însă, văd lauda acestora în lumea aceasta și, pentru a fi lăudați și ei în mod asemănător sau pentru a dobândi vreun profit sau vreo recompensă în viața aceasta prin orice mijloace, se fac ei înșiși chiar, cu de la sine putere, predicatori. Despre aceștia bine se adaugă: ,,Și optzeci de concubine”.

7. Concubinele își iubesc amanții nu cu adevărat, ci în aparență și doresc de la ei nu urmași și fii, ci bunurile prezente, nici nu se îndeletnicesc cu cumpătarea, ci doresc cu patimă să-și satisfacă pofta. Astfel, ei sunt falși predicatori în Biserică: căci, dacă nu-L iubesc pe Hristos, ci doar câștigul și laudele, nu se unesc cu El în chip spiritual și în curățenie, ci trăiesc în chip trupesc și în pofte. Așadar, sunt bine numite concubine; căci pe Hristos pe Care Îl propovăduiesc, nu Îl urmează în duh, ci trupește. Despre aceștia apostolul Pavel spunea: ,,Căci mulți … se poartă ca dușmani ai crucii lui Hristos… Pântecele este dumnezeul lor.”(Filipeni 3, 18-19) Despre aceștia zice iarăși: ,,Căci unii ca aceștia nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos, ci pântecelui lor.”(Romani 16,18). De asemenea, bine se spune că sunt optzeci de concubine: căci, deși iubesc din toată inima cele pământești, totuși vorbesc despre cele cerești. Înmulțind numărul opt cu zece obținem optzeci. Astfel, prin numărul zece, precum s-a spus mai înainte, se simbolizează Decalogul: prin numărul opt Învierea, căci se consideră că Răscumpărătorul nostru a înviat în ziua a opta. Într-adevăr, deși acești predicatori sunt falși, totuși prin dorință și cuvânt evidențiază Scriptura dumnezeiască și Învierea în care noi credem. De fapt, dacă acești predicatori ar propovădui altceva, nu s-ar număra printre creștini; despre ei, Cel Care este Adevărul spune în Evanghelie: “Cărturarii și fariseii au șezut în scaunul lui Moise. Deci toate câte vă vor zice vouă, faceți-le și păziți-le; dar după faptele lor nu faceți, că ei zic, dar nu fac.” (Matei 23,2-3).

8. Dar, întrucât cei mai mulți vin la credință atât prin predica propovăduitorilor falși, cât și prin cea a celor adevărați, și mulți intră împreună cu cei aleși, dar nu ajung la starea celor aleși, de aceea adaugă: “Iar numărul tinerelor fecioare cine-l mai ține.” După cum este scris: “Adolescența și tinerețea sunt deșarte.” (Ecel 2,10) Ce înțelegem prin aceste tinere adolescente, dacă nu inimile care iubind deșertăciunile acestei lumi, întrec numărul celor aleși ? Despre acestea s-a spus prin psalmistul: “Vestit-am și am grăit: înmulțitu-s-au peste număr.” (Ps 39,8) Apostolul Pavel arată că numărul celor aleși este știut de Dumnezeu zicând: “Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi.” (II Cor 2,19) Iar Domnul Însuși spune: “Eu știu pe cei pe care i-am ales.” (Ioan 13,18) Căci nu știe în mod aproximativ, ci în chip desăvârșit știe numărul celor aleși, fără îndoială. Despre care se spune prin Pavel: “Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său.” (Romani 8,29) Așadar, bine se spune că numărul tinerelor nu-l știe nimeni; căci, atunci când, din cauza deșertăciunii pe care o iubesc, nu intră în rândul sau numărul celor aleși, rămânând afară, ca și cum nu ar ajunge la cunoașterea dumnezeiască. Acestora Însuși Adevărul le va spune la Judecata viitoare: “Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12) și “Depărtați-vă de la Mine toți cei ce lucrați fărădelegea.” (Ps. 6,8) Dar, în timp ce cei osândiți caută cele ale lumii și își împrăștie sufletul prin nenumăratele pofte, fiecare inimă sfântă se adună la numărul celor aleși, disprețuind cele multe pe care le vede, și dorind cu ardoare pe Cel Unul pe Care nu Îl vede; și, cât timp nu-L cuprinde, se hrănește cu credința [în El] și se unește [cu El] în iubire. Dar, întrucât Cel pe Care-L urmează este Unul, de aceea este alcătuită Biserica cea una din cele multe, despre care se spune prin Mire:

9. “Dar ea e numai una, porumbița mea, desăvârșita mea; una-i ea la a ei mamă, aleasa mamei sale.” (Cânt 6,9)

Mama noastră este harul regenerator, prin care este aleasă porumbița cea una, căci îi alege doar pe aceia care stăruie în curăție și nu se separă de unitatea Bisericii. Mulți credincioși, atunci când se îndreaptă spre El, când se hrănesc reciproc cu o singură dorință după Hristos, când, având o singură inimă și un singur suflet, se unesc în iubire, alcătuiesc trupul din mădularele cele multe. Și trăind toți în curăția unității, constituie, de fapt, porumbița cea una. Despre aceasta se spune că este desăvârșită și aleasă a mamei sale, căci, în afara acesteia pe care o numim Biserică, nimeni nu ajunge la desăvârșire și la viața veșnică dacă nu se hrănește cu harul dat în interiorul Bisericii.

10. Urmează: “Fiicele Sionului au văzut-o și au fericit-o; reginele și concubinele au lăudat-o.” (Cânt 6,9)

Fiicele Sionului sunt fiicele Bisericii, care, contemplând în trupul acesta, viața veșnică, se înalță din Biserica cea călătoare la Biserica cea triumfătoare. Fiicele Sionului văd porumbița și o fericesc: căci inimile sfinte, privind virtuțile Bisericii, izbucnesc în laude și admiră fericirea ei. Sfânta Biserică se hrănește cu harul matern, atunci când se desăvârșește în credință, când mănâncă din trupul Mirelui său, se curăță cu sângele Lui și se îndestulează cu dumnezeiasca Scriptură. În acest fel întărindu-se cu hrană, îi învinge pe demoni, își înăbușă viciile, își ține în frâu trupul, își întărește sufletul și dorește viața veșnică. Oricine vede toate acestea se ridică imediat spre a o lăuda și o numește “fericită”, căci vede la câtă slavă s-a înălțat prin toate aceste virtuți. Chiar și concubinele o laudă împreună cu reginele; căci, deși falșii predicatori o contrazic prin faptele lor, totuși prin cuvânt arată cele adevărate poporului. Despre acestea Însuși Adevărul spune: “Poporul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lor este departe de Mine.” (Matei 15,8 după Isaia 27). Arătând fățiș aceasta, spune din nou: “Ei zic, dar nu fac.” (Matei 23,3). Tot la fel se spune prin apostolul Pavel: “Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc.” (Sit 1,16) Astfel, bărbații sfinți mărturisesc pe Dumnezeu și prin cuvânt și prin fapte; căci săvârșesc cele ce cred și atrag la cele bune pe care le săvârșesc și pe alții prin cuvântări și exemple. Dușmanii sunt treziți și îndemnați la credință prin virtuțile lor, atunci când admiră în ei și evlavia credinței și perseverența faptelor. De aceea și Sinagoga va fi admisă la credință, când va privi cu admirație punerea în practică a credinței în cadrul Bisericii, zicând:

11. “Cine-i aceasta care vine, răsărind ca zorile, frumoasă ca luna, aleasă ca soarele, înfricoșătoare ca liniile de luptă ale armatelor ?” (Cânt 6,10)

Sfânta Biserică vine răsărind ca zorile, căci, părăsind întunericul stricăciunii, se înnoiește prin lumina nestricăciunii. Despre ea bine se spune apoi că este aleasă ca soarele; căci este adusă la aceiași slavă în care Se află Capul ei, Hristos, Care este Soarele dreptății. După cum spune: “Părinte, vreau ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu M ine și aceia pe care Mi i-ai dat.” (Ioan 17,24) Astfel, putem înțelege acestea și cu referire la mădularele Bisericii care trăiesc încă în acest trup. De fapt, sunt unii care privesc cu mare atenție chinurile celor osândiți și se străduie să-și cerceteze faptele fără a le atinge. Și, atunci când își dau seama că sunt păcătoși și se tem să nu sufere și ei aceste chinuri, imediat părăsesc întunericul nedreptății și doresc să ajungă la lumina dreptății. Apoi pornesc imediat spre săvârșirea faptelor sfinte și, făcând acestea, încep să strălucească semenilor. Aceștia, fără îndoială, vin răsărind ca zorile; căci părăsind deodată noaptea păcatelor, se apropie tot mai mult de lumină. Astfel, inima care mai înainte se afla în întuneric, se arată acum strălucitoare; și ceea ce era întunecat în sine, acum strălucește altora prin lumina faptelor sfinte.

Despre ea bine se adaugă: “Frumoasă ca luna, aleasă ca soarele.” Luna, luminând pe timpul nopții, arată ochilor întunecați drumul pe care omul trece. Astfel, fiecare inimă care părăsește întunericul și se îndreaptă spre săvârșirea faptelor sfinte, oferind semenilor modelul împlinirii acestor fapte bune, învăluie de fapt în lumină ochii întunecați. Atunci când păcătoșii văd fapta cea bună și se întorc pentru a o săvârși și ei, e ca și cum s-ar afla în noapte și s-ar întoarce pe cale prin lumina lunii. Și astfel, această inimă sfântă, oferind păcătoșilor exemple [ale faptelor bune], strălucește și luminează ca luna în noapte. Atunci când într-adevăr crește din ce în ce mai mult și primește în chip desăvârșit lumina dreptății de la o zi la alta prin obișnuința săvârșirii faptelor, încât oferă chiar exemple spre a fi imitate, deși mai înainte nu se arăta decât imitând doar păcatele, fără îndoială acum luna se face soare; căci cea care strălucea celor aflați în noapte, în același fel arată celor care umblă ziua lumina adevărului. Despre ea se spune în continuare: “Aleasă ca soarele.” Apoi bine adaugă: “Înfricoșătoare ca liniile de luptă ale armatelor.” Căci deja s-a spus aceasta, încât nu este necesar să fie explicată din nou, pentru a nu produce repulsie sau dispreț. Așadar Mirele urmează în cuvânt și arată motivul pentru care virtuțile pot să sporească atât de mult în Biserică. Prin venire Lui ea se reface și se înnoiește și tot ceea ce este întunecos în ea se luminează prin cercetarea Lui. Aceasta se arată în continuare:

12. “Am coborât în grădina nucilor ca să văd pomii din vale și să cercetez dacă viile au înflorit și dacă rodiile au înmugurit.” (Cânt 6,11)

Ce înțelegem prin nuci, dacă nu pe toți cei desăvârșiți, care, păstrând înțelepciunea dumnezeiască în corpurile lor, e ca și cum ar ține miezul într-un înveliș fragil ? De fapt, sunt foarte mulți în Biserică cei care sunt permanent atenti la cuvintele dumnezeieștii Scripturi și, gustând în ele cât de dulce este Domnul, doresc să guste și mai mult; ei “rumegă” (“ruminant”) în inimă bucuriile sfinte și, rumegând, se însănătoșesc tot mai repede; și totuși, necunoscându-i decât sub aspectul lor exterior, ei se arată și par fără valoare; căci ei ascund hrana [cea spirituală] în interior, astfel că nu este cunoscută dulceața lor. Ce sunt aceștia, dacă nu niște nuci, care păstrează inăuntru dulceața miezului, iar în exterior se înfățișează ca fiind fără valoare ? Despre ei spunea apostolul: “Și avem comoara aceasta în vase de lut.” (II Cor 4,7) Așadar, grădina de nuci reprezintă inima sfinților, care, atunci când iubește, poartă în cele dinăuntru dulceața cerească. După cum este scris în “Psalmi”: “Cât de mare este mulțimea dulceții Tale, Doamne, pe care ai ascuns-o celor ce se tem de Tine !” (Ps. 30,19) Dar de ce Mirele coboară în grădina de nuci ca să vadă pomii, cănd ar trebui să vadă mai degrabă nucii ? Dar trebuie totuși să știm că El vizitează [cercetează] inimile celor desăvârșiți și le arată acestora dulceața bunătății Sale; ca prin ei să ajungă imediat după aceea la cei mai slabi [în credință] și prin cei desăvârșiți să afle cât au progresat cei din urmă în sporirea în dreptate. După cum este scris: “Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, să vadă de este cel ce înțelege sau cel ce caută pe Dumnezeu.” (Ps. 13,2) De fapt, atunci când bunătatea dumnezeiască luminează inimile celor desăvârșiți și îi îndeamnă prin neliniștea iubirii la grija față de semeni, ce altceva înseamnă aceasta, dacă nu faptul că, venind în grădină [Domnul] vede pomii din vale prin aceia în care domnește ? De fapt se spune că Domnul vede sau cunoaște atunci când îi îndeamnă pe sfinții Săi, pe care îi luminează, la a vedea sau a cunoaște. Însă, de ce coboară să vadă pomii din vale și nu pe cei din munți, dacă nu pentru că îi prețuiește în milostivirea Sa pe aceia pe care îi știe că perseverează în smerenie ? Despre aceasta se spune prin psalmistul: “Că înalt este Domnul și spre cele smerite privește și pe cele înalte de departe le cunoaște.” (Ps. 137,6) Iar Însuși Domnul prin glasul profetului spune: “Spre unii ca aceștia îmi îndrept privirea: spre cei smeriți, cu duhul umilit și care tremură la cuvântul Meu !” (Isaia 66,2).

Mirele continuă și spune: “Și să cercetez dacă viile au înflorit și dacă rodiile au înmugurit.” Viile înfloresc atunci când, în cadrul Bisericii,fii ei se nasc în credință și sunt pregătiți pentru legătura sfântă cu Dumnezeu, așa cum se dezvoltă fructul. Rodiile înmuguresc atunci când cei desăvârșiți îi întăresc pe semeni prin exemplul lor și îi introduc în noutatea legăturii și comuniunii sfinte prin predică și prin arătarea faptelor bune. Precum aceste rodii, și apostolul Pavel înmugurise fără îndoială, când spunea: “O, copii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi !” (Galateni, 4,19) Și astfel lucrează [harul] în Sfânta Biserică încât prin cei buni sunt convertiți cei răi, prin cei desăvârșiți sunt hrăniți cei nedesăvârșiți, până când atât aceștia cât și cei slăbiți în credință vor veni la desăvârșire: căci, precum cei desăvârșiți au fost și ei aduși la starea de acum, așa ei înșiși ii aduc la cele bune pe cei slabi. Mirele Hristos, cercetând Biserica, vede aceasta și văzând, desăvârșește trupul cel sfânt: de aceea El a luat [Și-a asumat] trupul slăbiciunii, ca întreaga Biserică să fie transfigurată în trupul strălucirii Sale. După cum fericitul Pavel zice: “Care va schimba la înfățișare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale.” (Filipeni 3,21) La sfârșitul lumii Sinagoga, trezindu-se, va înțelege în sfârșit toate acestea și se va mustra că atâta timp le-a ignorat, zicând:

13. “N-am știut: inima mea m-a tulburat pe când eram lângă carurile lui Aminadab.” (Cânt 6,21)

Acesta este răspunsul la întrebările Mirelui. Văzând săvârșite atâtea virtuți în Sfânta Biserică, pentru ce în atâta timp nu ai înțeles ? Pentru ce ai rămas necredincioasă ? De ce ai rămas atâta vreme prin necredință în întunericul ignoranței? Însă ea se tulbură lângă carurile lui Aminadab, căci într-o zi ea se va deștepta și va primi credința prin propovăduirea lui Hristos. De fapt Aminadab se traduce prin “de bunăvoie poporului meu.” Și, fără îndoială, bine este numit Iisus Hristos în acest fel de către Tatăl, căci într-adevăr El a coborât pentru a mântui poporul prin bunăvoința iubirii Sale și, pentru a ne izbăvi pe noi din moarte, a primit moartea pe cruce de bunăvoie. După cum El Însuși Îi spune Tatălui: “De bunăvoie voi jertfi Ție” (Ps. 53,6) Iar unul dintre cei răscumpărați Îi spune lui Hristos: “Auzi-mă, Doamne, că bună este mila Ta” (Ps. 68,19).

Așadar Sinagoga se va tulbura lângă carele lui Aminadab; căci, cele patru Evanghelii ale lui Hristos răspândindu-se în sfârșit în lume, în inimile oamenilor se va aprinde flacăra credintei, și imediat [inimile] se vor tulbura din cauza întunericului necredinței lor și, făcându-se din tulburate sănătoase, se vor îndrepta spre pocăință. Acesteia [Sinagogii] Biserica îi spune cu bunăvoință:

14. “Întoarce-te, Sulamita ! Întoarce-te ! Întoarce-te ! Întoarce-te fața să ți-o privim !” (Cânt 7,1)

Sulamita înseamnă “captivă”, “prizonieră”. Așadar, Sulamita este strigată ca să se întoarcă; căci la sfârșitul lumii Biserica îi va oferi Sinagogii credința pentru ca aceasta să primească demnitatea de odinioară, căci a fost capturată sub jugul necredinței de către demoni. Și, într-adevăr, ea este chemată să se intoarcă de patru ori; căci iudeii sunt răspândiți în cele patru părți ale lumii și sunt pretutindeni, după cum s-a spus, și se vor converti, precum s-a prezis prin proorocul: “Chiar dacă poporul tău, Israele, ar fi ca nisipul mării, numai o rămășiță se va intoarce.” (Isaia 10,22) Așadar Sulamita se va întoarce ca s-o privim, adică Sinagoga se va converti la credință, și prin pocăința sa va arăta tuturor cât de mult rău a făcut când L-a răstignit pe Dumnezeul său pe cruce. Dar, Biserica dorind să vadă credința Sinagogii, Mirele bucurându-Se, întreabă imediat, zicând:

Capitolul VII

1. “Ce vedeți la Sulamita, dacă nu horele din tabere ?” (Cânt 7,1)

Taberele sunt ale soldaților. Așadar în Sulamita se vor vedea taberele; căci Biserica va lupta cu tărie împotriva dușmanilor care o atacă. Însă, întrucât Sfânta Biserică va face aceasta pentru ca Sinagoga să se convertească, întrucât aceasta se va converti la credință prin cuvintele și exemplele predicatorilor, de aceea, pe bună dreptate, Mirele își laudă Mireasa, zicând:

2. “Cât de frumoase sunt picioarele tale în sandale, fiică de prinți !” (Cânt 7,2)

Se spune despre Sfânta Biserică că este fiică de prinți, căci prin propovăduirea lui Hristos este regenerată în viața cea nouă, de către Cel Care conduce întreaga creatură prin puterea Sa divină. Astfel, ce sunt încălțările Bisericii, dacă nu exemplele părinților anteriori, prin care ea s-a întărit pe calea vieții acesteia ca să pășească încălțată, cu hotărâre, peste toate suferințele ce se ivesc ? După cum într-alt loc Pavel le spune predicatorilor: “Și încălțați picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii.” (Efeseni 6,15) Încălțămintele se fac din pieile animalelor moarte. Iar noi ne încălțăm picioarele în chip spiritual când luăm ca exemple trupurile mortificate ale sfinților părinți ca să respingem ispitele acestei lumi ca și ei. Totuși, putem înțelege [acest verset] și în sensul că Biserica se încalță când, prin predica sa despre moartea lui Hristos, [inima] se întărește pentru a răbda înmulțirea celor rele. Așadar picioarele încălțate ale Miresei sunt frumoase, căci ea este fiică de prinți; deoarece înaintea ochilor divini este plăcută slujirea fiecăruia dintre cei aleși, săvârșită după exemplul părinților sfinți.

3. Urmează: “Încheietura coapselor tale este precum colierele lucrate de mâna meșterului.” (Cânt 7,2)

Prin cele două coapse ale Miresei sunt desemnate cele două popoare din Biserică: prin încheietura coapselor se desemnează armonia predicatorilor, prin care popoarele se unesc, atunci când sunt aduse la credința universală de la circumcizie și de la necurăția păgână. Ele sunt precum colierele: căci, atunci când, luminați de înțelepciune, săvârșesc faptele bune, e ca și cum ar transforma pietrele în aur. Se spune în continuare despre aceste coliere: “Lucrate sunt de mâna meșterului”, căci, urmând operei lui Hristos, predicatorii devin frumoși și folositori.

4. Urmează: “Buricul tău este ca o adâncitură rotunjită, nemaiavând nevoie de o cupă de băut.” (Cânt 7,3)

Buricul este șirul sfinților predicatori: care bine este comparat cu o adâncitură (textual: “crater”), căci, poporul fiind instruit de ei, se îmbată prin această instruire cu vinul cel spiritual. Apoi bine este numit acest crater – rotunjit; căci, este necesar ca pe lângă năravurile oamenilor limba predicatorilor să se învârtă. Nu este nevoie de cupă; căci, din ceea ce oferă unora de băut, rămâne și altora din belșug, încât ceea ce se oferă este permanent îndestulător.

5. Urmează: “Pântecele tău este snop de grâu încins cu crini.” (Cânt 7,3)

Prin pântece este desemnată mulțimea poporului, despre care bine se spune că este precum snopul de grâu încins cu crini; căci, îndreptându-se prin fapte sfinte, își pregătește hambarul din ceruri și, pentru a persevera în urmarea exemplelor sfinților, se întărește peste tot.

6. Urmează: “Cei doi sâni ai tăi par doi pui de căprioară.” (Cânt 7,4)

Cei doi sâni desemnează două popare: căci, trăind tot timpul în iubire fraternă, se hrănește pe rând cu laptele credinței în iubire. Bine sunt comparați apoi cu doi pui de căprioară: căci, născându-se în credință prin predica către Sinagogă, se hrănesc din Scriptură și, întărindu-se în nădejdea veșniciei, pasc liniștiți în munți.

7. Despre predicatori se spune în continuare: “Gâtul tău este turn de fildeș.” (Cânt 7,5)

Se spune despre gâtul Miresei că este precum turnurile de fildeș; căci predicatorii Bisericii sunt înalți prin contemplație, puternici prin lucrarea faptelor sfinte și prețioși prin înțelepciunea dumnezeiască. Despre ei se spune din nou:

8. “Ochii tăi sunt precum bazinele din Heșbon, care se află la poarta fiicelor mulțimii.” (Cânt 7,5)

Heșbon înseamnă “cingătoarea durerii”. Așadar ochii Miresei sunt precum bazinele din Heșbon; căci, atunci când se întristează din cauza peregrinărilor și se întăresc în suferința lor, se încing împotriva dușmanilor spirituali, se curăță prin lacrimi, pentru ca prin ei popoarele să-și curețe inima și să I-o ofere lui Dumnezeu. De asemenea, aceste bazine se află la poarta “fiicelor mulțimii” (în traducerea ortodoxă, poarta “Bat-Rabim”): căci stăruie în credința, prin care introduc mulțimea din Biserică în cele cerești.

9. Urmează: “Nasul tău este precum turnul Libanului care privește spre Damasc.” (Cânt 7,5)

Prin nas se face deosebirea miresmelor. Așadar prin nas se desemnează deosebirea predicatorilor: căci prin ei ni se arată miresmele virtuților și putoarea viciilor. Dar nasul este precum turnul Libanului: căci, atunci când predicatorii se curățesc o dată pentru totdeauna în apa Botezului, și apoi se înălbesc prin lacrimile zilnice de păcatele pe care le-au făcut împotriva lui Dumnezeu, se învrednicesc pentru a se ridica tot mai mult spre cele înalte prin puterea primită [la Botez și prin pocăință]. Însă turnul Libanului se întoarce împotriva Damascului: căci întotdeauna fiecare predicator sfânt contrazice pe cei păcătoși. Damasc se traduce prin “sângeros”, iar neamurilor păcătoase se spune: “Mâinile voastre sunt pline de sânge.” (Isaia 1,15)

10. Dar, întrucât s-a vorbit despre mădulare, vrednic este a se vorbi și despre Cap. De aceea se adaugă: “Capul tău e precum Carmelul, iar părul capului tău precum veșmintele purpurii ale regelui legate de apeducte.” (Cânt 7,6)

Hristos este Capul Bisericii: despre Care bine se spune că e precum Carmelul; căci, prin patimile pe care le-a răbdat, S-a înălțat la slava Tatălui. Despre acestea s-a scris: “Fi-va în vremurile cele de pe urmă că muntele templului Domnului va fi întărit peste vărfurile munților.” (Isaia 2,2) În Carmel Ilie, rugându-se, a primit ploaia (Cf. III Regi 18): la fel și noi, rugându-ne în Carmel, primim ploaia când, crezând în Hristos, Îl dorim pe Hristos și primim stropirea [revărsarea] harului de la Tatăl când ne rugăm. De asemenea, din punct de vedere spiritual, capul Miresei este numit “minte”: căci precum mădularele sunt dirijate și comandate de către cap, așa și toate gândurile noastre sunt dirijate de către minte. Totodată, Carmel înseamnă “știința circumciderii”. Așadar capul Miresei este precum Carmelul; căci fiecare minte sfântă a știut cum să se circumcidă în mod drept: a știut că nimic nu ar funcționa în trup, dacă mintea ar fi întinată; căci dacă [mintea] devine templu al lui Hristos, ea va fi locuită de El Însuși. De aceea fericitul Ștefan le spunea fariseilor, a căror minte nu devenise templu al lui Dumnezeu, pe când îl ucideau: “Voi cei tari în cerbice și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea stați împotriva Duhului Sfânt” (Fapte 7,51)

De asemenea, părul capului ei este precum veșmintele purpurii ale regelui legate de apeducte. Culorile purpurii sunt așezate în apeducte în pliculețe peste care, atunci când apa se varsă, ea se îndreaptă spre veșmintele puse în jos în aceste canale încât le udă; și de aici își iau numele, căci veșmintele udate vor fi de culoare purpurie; toate acestea, raportate la mintea sfântă, sunt înțelese astfel: Părul capului reprezintă gândurile minții, care sunt legate în apeducte, căci, pentru a nu curge inutil, sunt strânse în dumnezeieștile Scripturi. Peste ele se varsă apa care se îndreaptă spre veșmintele regești: căci în gândurile minții sfinte se revarsă harul ceresc și întreaga inimă o împodobește în podoaba cerească; astfel încât inima toată se înflăcărează de viața veșnică și dorește cu patimă chiar să ajungă la Mirele Cel veșnic prin sângele martiriului. Astfel, despre întreaga Biserică Pavel spune: “Ca s-o înfățișeze Sieși, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune [pe veșmântul ei].” (Efeseni 5,27)

Iar despre fiecare credincios al Bisericii zice: “… te vei îmbrăca întru ei ca într-un veșmânt de podoabă.” (Isaia 49,18) Așadar faptele Miresei sunt atât de colorate, atât de frumoase și atât de purpurii încât Mirele spune:

11. “Cât de frumoasă ești și cât de atrăgătoare, tu cea mai dragă în desfătări.” (Cânt 7,7)

Trebuie să observăm că ea este numită cea mai dragă în desfătări, căci la iubirea și familiaritatea lui Hristos nu ajunge decât cel care se străduie să abunde în desfătările Sfintei Scripturi. De fapt, de aceea se spune: “Celui ce are i se va da și-i va prisosi, iar de la cel ce nu are și ce are i se va lua.” (Matei 13,12) De fapt, cine are din belșug aceste desfătări se însănătoșește [spiritual]: prin acestea refăcându-se, întărindu-se, se pregătește neîncetat pentru a primi [daruri] încă și mai mari.

12. În continuare, acestei Mirese dragi i se spune: “Înălțimea ta e ca a palmierului, iar sânii tăi ca ciorchinii de struguri.” (Cânt 7,8)

Palmierul, atunci când crește, se îngustează în jos și se mărește în sus. Tot așa, inima sfântă începe de jos, adică de la cele mici și, crescând treptat spre cele mai mari, ajunge până la mărimea (măsura) iubirii desăvârșite. De fapt nimeni nu ajunge deodată a fi cel mai înalt, după cum este scris. De asemenea, în Psalmi se spune despre omul drept: “Dreptul ca finicul va înflori.” (Ps. 91,12)

Sânii Miresei sunt ca două precepte ale iubirii; care stăpânesc inima și o îmbată și o hrănesc cu vinul ceresc. Totuși, prin palmier înțelegem crucea lui Hristos. De fapt, palmierul crește spre cele înalte și produce fructe foarte dulci: la fel și crucea lui Hristos ne-a pregătit hrana cerească. Înălțimea Miresei este ca cea a palmierului; căci nu șovăie să moară pentru Hristos și, iubindu-L mult pe Hrisots, Îl urmează în mod demn. Despre acest palmier Mirele continuă:

13. “În palmier eu m-aș sui – am spus – și aș apuca fructele lui; și sânii tăi vor fi ca strugurii de vie, iar mireasma gurii tale ca cea a merilor.” (Cânt 7,9)

Într-adevăr, a spus aceasta și s-a urcat: căci, precum înaintea veacurilor [din veșnicie] a rânduit să-Și dea viața pentru mântuirea noastră, așa și la sfârșitul lumii va împlini dreptatea și adevărul. Așadar, El urcă în palmier și apucă fructele lui: căci, fiind răstignit pe cruce, descoperă fructul, îl apucă și ni-l oferă nouă. Astfel se împlinește ceea ce urmează: “Sânii tăi vor fi ca strugurii din vie.” Într-adevăr, prin cruce sânii Bisercii sunt precum strugurii din vie; căci prin moartea lui Hristos inimile vor dobândi înțelegerea celor două principii ale iubirii, cu care inima hrănindu-se, se îmbată și îmbătându-se, uită cele trecute și se îndreaptă spre cele viitoare. Din acești sâni îi hrănește chiar și pe semeni șî îi duce cu Sine pe cei întăriți la cele mult dorite. După cum este scris: “Cel ce aude să zică: Vino.” (Apocalipsa 22,17)

Urmează: “Mireasma gurii tale este ca cea a merilor.” Merele roșii (rodiile), despre care s-a vorbit atât de des mai înainte, și de care se amintește aici, sunt asemănate ca mireasmă cu gura Miresei. De asemenea, prin aceste mere roșii am arătat că sunt desemnați martirii (Cap.4, nr.5) În același timp, prin gura Miresei socotim că se înțelege aici predica Bisericii. Care, atunci când propovăduiește virtuțile martirilor, când îi îndeamnă pe cei ce ascultă la asemănarea cu ei, când arată într-o singură predică virtuțile cele multe îzvorâte din credință, ce altceva răspândește din gură dacă nu mireasma merilor ? Căci înfățișează și roșeața cojii [mărului] în sângele vărsat de martiri vorbind despre aceasta, și în același timp arată și mulțimea semințelor de sub aceiași coajă, adică mulțimea virtuților izvorâte din credință.

14. “Gâtul tău este ca vinul cel bun, care e vrednic de a fi băut de iubitul meu și de a fi degustat de buzele și dinții lui.” (Cânt 7,10)

Din gât vine vocea. Așadar, prin gât este desemnată însăși predica: despre care se spune că este ca vinul, căci îmbată mințile oamenilor, ca să lase departe cele trecute, precum s-a zis mai înainte, și să nu înceteze a alerga spre cele viitoare. Mireasa, primind cuvântul din gura Mirelui, continuă: “Vrednic de a fi băut de iubitul meu și de a fi degustat de buzele și dinții lui.” Astfel este vinul Miresei, încât este vrednic de a fi băut de Iubitul său: căci, atunci când Sfânta Biserică propovăduiește credința cea adevărată, când îi trezește pe cei ce o ascultă la săvârșirea faptelor sfinte, când arată prin cuvinte și fapte cât de bine este a-L îmbrățișa, a-L imita și a-L iubi doar pe Hristos, ce altceva împlinește decât că face vinul său vrednic de a fi gustat de gura Mirelui ? Bine se spune că Hristos îl bea: căci acest vin este băut cu plăcere de către trupul Său, adică de către popoarele credincioase. Trebuie să observăm că toate mădularele beau acest vin, însă doar buzele și dinții îl degustă: căci, atunci când Biserica propovăduiește prin sfinții săi, toată lumea aude, dar nu toți înțeleg cât de mare este puterea și valoarea preceptelor pe care le aud. Într-adevăr, buzele și dinții degustă: căci, atunci când fiecare își amintește cuvintele auzite, când fiecare se gândește la cele auzite prin lucrarea neîncetată a minții, e ca și cum, reluând și vorbind despre cele însușite mai înainte, își dau seama cât de mare este puterea și valoarea hranei [spirituale] pe care au mâncat-o. Pentru aceasta s-a scris în Lege că animalul care nu rumegă este necurat (Levitic 11): căci, oricine nu reflectă din nou la darurile [divine] pe care le aude sau le citește, fiind lipsit de gândurile cele sfinte, în mod necesar gândește cele necurate.

15. Mireasa continuă și spune: “Eu sunt a lui, a iubitului meu. Iar el dorul meu îl poartă.” (Cânt 7,11)

Sau altfel spus: m-am atașat în credință și iubire doar de Hristos, doar pe El Îl urmez, doresc să-L văd doar pe El și împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Dumnezeul Cel Unul, experiez dulceața privirii Lui, bunăvoința cercetării mele de către El și desfătarea intimității: și trăind acestea strig:

16. “Vino, iubitul meu, să ieșim în câmp, să ne oprim la țară; mâine dimineață hai să urcăm la vie, să vedem dacă a înflorit, dacă florile s-au făcut fructe, dacă merele roșii au înflorit: acolo îți voi da sânii mei.” (Cânt 7,12-13)

Atunci când Mireasa, după ce a experiat dulceața Mirelui, se odihnește, se gândește imediat la aproapele, pe care îl iubește așa cum pe sine însăși o iubește Mirele, potrivit preceptelor Lui. Și, înțelegând aceste precepte, dorește chiar ca și alții să le înțeleagă, zicând: “Vino, iubitul meu, să ieșim în câmp.” Câmpul este această lume, potrivit mărturiei Adevărului (Cf. Matei, 13). Într-adevăr, când Mirele iese împreună cu Mireasa, când Cuvântul lui Dumnezeu ea Îl primește în trupul său, El Se arată lumii venind în camera nupțială a Fecioarei. Se oprește la țară când cercetează, neamurile păgâne prin credința creștină, pe care o răspândește și o oferă celor care o primesc. Urcă la vii, căci, după Învierea Sa, șezând în slava Tatălui, Își apără Biserica pe care a întemeiat-o, Se uită dacă a înflorit via; căci evaluează printr-un test pe fiecare dacă a făcut progrese în cadrul Bisericii. Vede dacă florile s-au făcut fructe, căci cercetează cu atenție pe cel ce a progresat [duhovnicește] dacă a păcătuit, iar pe cel nedesăvârșit dacă a făcut progrese. Privește dacă au înflorit merele roșii (rodiile); căci veghează asupra celor desăvârșiți dacă au adus vreun folos semenilor, ca și cum ar cunoaște fructele (roadele) după flori. Despre aceștia din urmă vorbește în continuare: “Acolo îți voi da sânii mei.” În merii cei roșii Mireasa dă sânii săi Mirelui; căci în cei desăvârșiți trăiește iubirea pentru celălalt, din care hrănindu-se mădularele slabe ale Bisericii, e ca și cum L-ar alăpta pe Hristos, despre Care se știe că este prezent în cei mici și slabi.

17. Urmează: “Mandragorele și-au vărsat mireasma în poarte casei noastre.” (Cânt 7,14)

Ce se ințelege prin mandragoră, o iarbă medicinală și înmiresmată, dacă nu virtuțile celor desăvârșiți ? Prin care toți aceștia vindecă slăbiciunile celor nedesăvârșiți prin credința pe care o propovăduiesc, adică se dovedesc a fi adevărați doctori în poarta Bisericii. Aceștia, atunci când răspândesc exemplele faptelor bune peste tot prin faima cea sfântă, nu fac altceva decât împrăștie mireasma cu care cei bolnavi se însănătoșesc.

18. Urmează: “Toate fructele, noi și vechi, le-am păstrat pentru tine, iubitul meu.” (Cânt 7,14)

Aici prin fructe se înțeleg sensurile Sfintelor Scripturi; pe care, primindu-le de la Sfinții Părinti, le credem, ca și cum am lua niște fructe din pomi, desfătându-ne inimile cu ele. Așadar, Mireasa a păstrat toate fructele, noi și vechi, pentru Iubitul său; căci Biserica universală astfel primește Noul Testament încât pe cel Vechi nu îl dă deoparte, iar cel Vechi astfel este cinstit încât pe cel Nou îl înțelege în duh în ceea ce privește înseși sacrificiile carnale; în cel Nou se bucură că Hristos a venit, iar în cel Vechi așteaptă permanent venirea Lui și zice:

Capitolul VIII

1. “Cine mi te-a dat să fii fratele meu și să sugi la sânii mamei mele, ca, întâlnindu-te singur afară, să te sărut și nimeni să nu mă osândească ?” (Cânt 8,1)

În Legea veche [Mireasa] Îl aștepta pe Hristos, Care rămânând în taina Tatălui, nu dorea să Se întrupeze înaintea ochilor oamenilor nepregătiți [încă pentru a-L primi]. De aceea și David, dorindu-L, spunea: “Scoală-Te și nu ne lepăda până în sfârșit.” (Ps. 43,25) Și în alt loc: “Doamne, pleacă cerurile și Te pogoară.” (Ps. 143,5) Și Isaia, dorind mult să-L vadă, zicea: “Dacă ai rupe cerurile și Te-ai pogorî.” (Isaia 63,19) Așadar Mireasa vrea să-L găsească pe Mire afară și să-L sărute: căci, aflându-se încă sub îndrumarea Legii vechi, dorește cu patimă ca El să Se arate în trup; încât să-L slujească prin iubire, căci înainte, neavând harul, Îi slujea mai mult din teamă decât din iubire. După ce-L va săruta, nimeni nu o va mai disprețui; căci, după venirea lui Hristos în lume, s-a revărsat în inimile credincioșilor Săi duhul libertății, iar Biserica este slăvită chiar și de îngeri. De aceea Iosua s-a închinat îngerului (Iosua, 5); și lui Ioan cel supus îngerul i-a spus să I se închine Lui: “Vezi să nu faci aceasta ! Căci sunt împreună slujitor cu tine și cu frații tăi, proorocii și toți care-L mărturisesc pe Iisus” (Apocalipsa 22,9). Dar, în timp ce Biserica Îl primește pe Cel Care vine, Sinagoga Îl respinge, însă la sfârșitul lumii Îl va primi și Îl va iubi din nou; de aceea Biserica adaugă și zice:

2. “Te-aș fi luat și te-aș fi dus în casa mamei mele, în dormitorul celei ce m-a născut. Acolo mă vei învăța, iar eu îți voi da o cupă dulce de vin și must din rodiile mele.” (Cânt 8,2)

Luându-L, Îl duce în casa mamei sale, căci la sfârșitul lumii Îl va propovădui pe Hristos Sinagogii; și aceasta primindu-L prin predica Bisericii, El va învăța de fapt Biserica: căci ea se va bucura să fie învățată când va vedea Sinagoga făcându-se același trup cu sine și fiind instruită împreună cu sine. Biserica îi va da o cupă de vin, căci El Însuși va predica Sinagogii Noul Testament împreună cu cel Vechi; și aceasta este ca și cum ar îndulci cupa cu vin, căci dulceața Evangheliei se încinge cu mărturiile Legii vechi, care este aspră, pentru a rămâne mai puternică. Într-adevăr îi oferă mustul rodiilor ei, căci îi pune înainte exemplele bărbaților care au păstrat unitatea Bisericii chiar și prin martiriu, astfel încât Sinagoga să se aprindă și să dorească asemănarea cu aceștia și să nu se dea înapoi în persecuțiile lui Antihrist, ci să se întărească prin exemplele martirilor dinainte. Astfel, aflând de victoriile celor care au luptat cu îndârjire, să nu șovăie a-i imita mergând și ea la luptă. Aceasta o arată deschis când adaugă:

3. “Stânga sa este sub capul meu și cu dreapta-i mă cuprinde.” (Cânt 8,3)

Stânga lui Hristos semnifică viața prezentă, iar dreapta – viața cea fericită. Iar capul nostru, în sens spiritual, este mintea. Așadar, Sinagoga convertită deja prin predicile Bisericii, întărită cu exemple și înălțată spre imitarea [celor sfinte], spune: “Stânga Lui este sub capul meu și cu dreapta-I mă cuprinde.” Sau altfel spus: acum în sfârșit am dobândit credința lui Hristos, experiez harul Său inefabil pe care l-am dorit cu ardoare și simt dulceața pe care nu știam înainte să o doresc; deja desconsider toate cele pământești, disprețuiesc chiar această viață trupească în favoarea iubirii Lui și suspin de dorința de a vedea fericirea Lui.

Așadar, stânga Lui este sub cap, iar dreapta o îmbrățișează, când inima sfântă supune analizei minții cele pe care le vede, iar cele pe care nu le vede, le caută din toate puterile și cu toate gândurile sale. Dar numai câțiva sunt cei care doresc atât de mult cele cerești încât socotesc toate cele văzute ca fiind nimicuri; ei își îndeletnicesc mintea cu cercetarea celor cerești fără încetare, ca nimic altceva să nu-i fie pe plac [minții]; orice activitate în afara preocupării de cele spirituale este disprețuită și îndepărtată, ei iubind doar cele duhovnicești și disprețuindu-le pe celelalte; ca astfel mintea să cunoască cele care-i sunt necesare spre mântuire. Prin aceștia într-adevăr ea are stânga Lui sub capul ei, căci, mintea înălțându-se spre fericirea lui Hristos, vede sub ea viața prezentă. Iar dreapta lui Hristos îi îmbrățișează pe aceștia; căci, iubirea pentru cele cerești rămânând înlăuntrul lor, El îi cuprinde cu totul. În acest fel bărbații se desfată în odihna cea sfântă, în care se bucură prin contemplație de iubirea vieții celei veșnice și fericite. În această contemplație ochiul minții se curățește, încât ei Îl văd pe Dumnezeu aflându-se încă în trupul acesta, oricât de mari ar fi slăbiciunile firii umane, iar prin vederea Lui se luminează și se însănătoșesc prin această desfătare. Acești bărbați drepți experiază astfel, cât de puțin, fericirea aceea, despre care se vorbește în Evanghelie prin glasul Adevărului: “Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8) Astfel, ceea ce va să fie, începe deja să se împlinească în ei, căci, deși trăiesc încă în trup în această lume, totuși, prin aceste lucruri înalte ce se săvârșesc în ei, se află deja în afara trupului. În ei se împlinește ceea ce s-a proorocit prin psalmistul: “Goliți-vă de voi înșivă și vedeți că Eu sunt Dumnezeu.” (Ps. 44,10) De fapt, aceștia care trăiesc fără grija și tulburarea lumii, își atârnă mintea de vederea lui Dumnezeu prin dorință și contemplație. Și, pentru că la sfârșitul lumii vor fi atât de mulți iudei din Sinagogă care se vor converti, bine este concepută această explicație dată versetului: “Stânga lui este sub capul meu, iar dreapta-i mă cuprinde.” Despre aceștia și pentru aceștia Mirele spune în continuare: “Fete din Ierusalim, vă jur pe cerboaicele și gazelele din câmp, nu treziți pe draga mea până nu-i va fi ei voia.” (Cânt 8,4)

Dar, întrucât am explicat acestea mai înainte (cap.II, vers.7, nr.8(, nu le vom mai repeta. Însă despre acestea: Sinagoga fiind unită cu Biserica deja, fiicele Ierusalimului întreabă și zic:

4. “Cine este aceasta care se înalță în pustiu, îmbelșugată în desfătări, sprijinită de al său iubit ?” (Cânt 8,5)

Sfânta Biserică, sau fiecare inimă sfântă, se înalță din pustiu, căci, aflându-se în exilul acestei peregrinări, tinde cu mintea și gândul spre bucuriile cerești. După cum și Pavel spunea: “Cetatea noastră este în ceruri.” (Filipeni 3,20) Ea este imbelșugată în desfătări, căci, îndeletnicindu-se cu meditarea la sensurile Sfintei Scripturi, își paște mintea neîntrerupt pe pajiștea cerească. Se sprijină de Iubitul său, căci, încredințându-se doar în ajutorul lui Hristos, Acesta ajutând-o, trece din exil în patria cerească. Astfel, Însuși Adevărul le spune tuturor credincioșilor: “Fără Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15,5) Primind ea acest sprijin ca să poată urca de la cele inferioare la cele superioare, din pustiu în Împărăție, află de la Iubitul său cum s-au întâmplat acestea:

5. “Sub acest măr te-am trezit, acolo mama ta a fost coruptă, acolo cea care te-a născut a fost întinată.” (Cânt 8,5)

Ce înțelegem prin măr, dacă nu Sfânta Cruce ? care ne ocrotește de rău și despre care Mireasa a spus mai înainte: “Precum este mărul între copacii pădurii așa este iubitul meu între flăcăi.” (Cânt 2,3) Dar Hristos a trezit-o pe Mireasa Sa sub măr, căci, răstignit pe cruce, Își cheamă la viață Biserica cea subjugată; încât o trezește din somnul morții și, răstignindu-se împreună cu El, ea se îndreaptă spre Învierea cea nouă. După cum și Apostolul îi spune acestei inimi moarte: “Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Hristos.” (Efeseni 5,14) Iar celor care s-au trezit deja, în alt loc le zice: “Dacă ați înviat împreună cu Hristos, căutați cele de sus.” (Coloseni 3,1) Dar, întrucât necredința Sinagogii L-a răstignit pe Hristos, continuă: “Acolo a fost coruptă mama ta.” Sub măr se spune că a fost coruptă mama Bisericii, căci, când Mântuitorul a fost răstignit pe lemn, ea s-a corupt prin această crimă cumplită și nedreaptă. Evidențiind gravitatea acestei crime, continuă în același mod: “Acolo cea care te-a născut a fost întinată.” Dar, întrucât această orbire s-a întâmplat în Israel ca mulțimea păgânilor să vină la credință (Cf. Romani 11), de aceea celui care intră în Biserică i se spune:

6. “Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău.” (Cânt 8,6)

În inimă se află gândurile, iar în braț faptele. Așadar Iubitul este pus ca o pecete pe inima și brațul Miresei; căci, cât de mult o iubește El pe ea, o arată prin voință și faptă. Astfel mintea cea sfântă Îl poartă pe Hristos ca pecete interioară și exterioară; căci, ostenindu-se neîncetat cu gândul la El, nu încetează de a-L imita prin fapta exterioară, prin care El primește dovada iubirii ei. Despre această pecete Mirele Însuși le vorbea ucenicilor Săi: “Intru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții.” (Ioan 13,35) Despre această iubire adaugă imediat:

7. “Că iubirea ca moartea este de tare și ca iadul de grozavă este gelozia. Făcliile lui, făclii de foc și flacără.” (Cânt 8,6)

Fără îndoială, bine se spune despre iubire că este tare ca moartea; căci, atunci când murim viciilor prin iubire, ceea ce aduce moartea pentru simțurile trupului, aceea aduce și iubirea pentru poftele și pornirile minții. De fapt sunt unii care așa Îl iubesc pe Dumnezeu încât neglijează toate cele văzute și, tinzând cu mintea spre cele veșnice, devin aproape insensibili față de toate cele trecătoare. În aceștia cu siguranță iubirea este tare ca moartea, căci, precum moartea distruge instinctul și pasiunea proprii și naturale simțurilor exterioare ale fiecărui trup, așa și iubirea în acești bărbați îndeamnă mintea atentă să disprețuiască orice dorințe și ambiții lumești. În acest fel le vorbea Apostolul celor morți [păcatului] și celor vii [în Hristos]: “Căci voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu.” (Coloseni 3,3) Aceștia, fără îndoială, își ascund viața lor cu Hristos; căci, socotind mai prejos toate cele văzute trăiesc cu adevărat și tainic în cele nevăzute, adică în fericirea lui Hristos. Căci ei disprețuiesc viața cea înșelătoare, materială, văzută și se ascund în viața cea adevărată, care este nevăzută pentru ochii noștri [fizici]. Totuși se pot înțelege acestea și în sensul că Hristos le spune despre El Însuși atunci când zice: “Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe brațul tău; căci iubirea este ca moartea de tare.” Sau altfel spus: Drept este ca să porți cu tine în inimă și în fapte semnul iubirii Mele, căci prin puterea iubirii tale Eu am suferit moartea, încât tu care erai moartă în necredință, ai înviat împreună cu Mine și trăiești duhovnicește în noutatea credinței ?

8. Dar, întrucât nicidecum nu ar fi fost răstignit pe cruce dacă inima Sinagogii nu s-ar fi aprins de o mare ură, de aceea adaugă: “Ca iadul de cumplită este invidia (ura).” De fapt invidia este suportată și în bine și în rău. În bine este suportată precum se spune prin Apostolul: “Invidiez harismele cele mari pentru a le imita.” (I Cor 13,11) Iar în rău este suportată când prin Samuel i se spune lui Saul: “Se va lua de la tine domnia și se va da rivalului tău.” (I Regi 15,28) Rivalul său era David, pe care Saul nu a încetat să-l urască. Așadar invidia este cumplită ca iadul; căci, Hristos pogorându-Se la cele de jos pentru a izbăvi Sinagoga, aceasta având inima împietrită, L-a urât până la moarte. “Invidia este cumplită ca iadul” căci, precum iadul îi chinuie fără milă pe cei pe care îi ține, așa și mulțimea iudeilor, prinzându-L pe Hristos, L-au dus cu sila la moarte fără pic de milă. De aceea bine adaugă: “Făcliile lui, făclii de foc și flacără.” Precum focul ce incendiază mistuie tot, așa și mânia Sa i-a distrus și depărtat pe iudei de orice virtute a credinței: “Foc înaintea Lui va merge și va arde împrejur pe vrășmașii Lui.” (Ps. 96,3) Sau altfel spus: Înainte de a fi aruncați în focul cel veșnic, se mistuie în cel prezent, căci poartă în ei înșiși focul invidiei și al urii, foc ce nu arde fără combustibilul pe care cei care-l poartă în ei îl varsă peste el. Acest foc al invidiei emană flăcări când prin exemplele în care a fost aprins, s-a propagat în lumea întreagă chiar între păgâni, și până la martiriile creștinilor. Dar întrucât de aici iese focul invidiei și tot de aici se înalță focul iubirii, adaugă:

9. “Apele cele multe nu pot stinge dragostea nici fluviile nu pot să o înghită.” (Cânt 8,7)

Sfinții martiri ardeau de iubire, căci erau copleșiți în chip minunat de iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Apele cele multe nu pot stinge această iubire; căci oricât de mari chinuri ar fi suportat, acestea nu ar fi fost în stare să le transforme iubirea în ură. Desigur, a le stinge dragostea înseamnă că în chinurile suferite ar putea să se înjosească în ură față de Dumnezeu și de aproapele. Dar ce înțelegem prin fluvii dacă nu vioiciunea și creșterea apelor ? Căci știm că despre fluvii se spune de obicei că sunt ape curgătoare. Așadar prin fluvii înțelegem chinurile cele mai cumplite; care, aruncându-se asupra martirilor permanent, s-au năpustit cu o mare violență pentru a le stinge focul iubirii. Dar, intrucât între fluvii iubirea a rezistat mult, încât mai degrabă s-ar epuiza fluviile decât martirii să-și îngăduie ca dragostea să le fie stinsă de ele, de aceea mulți dintre persecutori s-au convertit la această iubire, astfel că au renunțat la cele pe care le posedau în lume și s-au dat morții pe ei înșiși, precum mai înainte îi aduceau la moarte fără îndurare pe cei care o răbdau [pentru Hristos]. După cum și adaugă:

10. “Dacă omul ar da pentru iubire toată averea casei sale e ca și cum nimic nu îl va mai împiedica de la ea.” (Cânt 8,7)

Într-adevăr, Dumnezeu nu este iubit cu iubirea față de averea pământească, căci iubirea lumească murdărește ochiul inimii ca să nu vadă lumina dumnezeiască. Împotriva acestei iubiri intinătoare se spune în Evanghelie: “Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5,8) Și apostolul Ioan zice: “Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este intru El.” (I Ioan 2,15) Nu este de mirare aceasta, căci în ce mod poate să-L iubească pe Acela pe Care nu-L cunoaște ? Sau cum poate să-L cunoască dacă își acoperă ochiul inimii când Îl caută ? Însă omul lasă toată averea casei sale pentru iubire, când împarte [săracilor] tot ceea ce a avut în lume, făcând aceasta pentru Hristos; încât, renunțând la ceea ce îl împiedica, Îl iubește acum pe Dumnezeu și, curățindu-se de praful grijilor, își deschide ochii pentru a-L vedea. Și, dându-și toată averea, e ca și cum ar disprețui-o cu totul, căci după ce își șterge ochiul și Îl privește pe Dumnezeu, nimic (din ceea ce a posedat) nu îl va mai împiedica să Îl vadă. Apostolii au făcut acestea, renunțând nu doar la cele posedate, ci chiar la cele dorite, urmându-L astfel pe Hristos. Însuși Domnul le spunea lor acestea: “Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem.” (Luca 17,10) Dar, renunțând la averea pământească, omul nu este înălțat imediat la desăvârșire, căci, după ce a renunțat la aceste lucruri, îi rămâne osteneala [ascezei], pentru ca acum să renunțe la sine însuși cât timp va progresa treptat, și, din moment ce nu poate ajunge desăvârșit de unul singur, ci doar împreună cu alții, de aceea se spune în continuare despre fiecare inimă nouă și tânără din Biserică:

11. “Sora noastră este micuță și nu are sâni.” (Cânt 8,8)

Hristos Își numește soră Biserica, deoarece despre apostolii înșiși zicea: “Mergeți și spuneți fraților Mei.” (Matei 28,10) Astfel, sora cea mică nu avea sâni când Biserica era doar în apostoli și nu putea să se hrănească pe sine sau pe alții cu laptele predicii (Cf. Matei 26) Căci ce propovăduia Petru altora când nega înaintea acelei slujnice jurându-se și lepădându-se că ar fi ucenicul lui Hristos ? (Cf. Ioan 20) Așadar Biserica cea mică nu avea sâni, căci după Înviere stătea încuiată în casă (Cf. Fapte I) și se temea să predice printre persecutorii săi, dar și să fie văzută de aceștia. Așadar continuă, zicând: “Ce vom face cu sora noastră în ziua în care va fi pețită ?” (Cânt 8,8)

Hristos Și-a pețit sora Sa (Biserica) atunci când a trimis Duhul Sfânt peste apostoli (Cf. Fapte 2) și, sălășluindu-Se înlăuntrul lor, i-a învățat să grăiască lumii, trimițându-i în numeroase colțuri ale ei. Dar de la cine putem afla explicația acestor lucruri, dacă nu de la Sfinții Părinți, pe care Duhul Sfânt i-a îndemnat și luminat pentru a o găsi ? Duhul Sfânt, Care i-a condus spre aflarea adevărului, le răspunde imediat:

12. “ Zid de piatră de-ar fie ea, vom ridica peste ea întăritură de argint.” (Cânt 8,9)

Duhul Sfânt fiind trimis, Sfânta Biserică își face zid [ de apărare] cu ajutorul Lui, căci cea care mai înainte era fricoasă, prin lucrarea Duhului Sfânt devine puternică și se întărește pentru a se apăra de dușmani. Același Petru care se temea în fața slujnicei, îndată apoi întărindu-se împotriva arhiereului, zicea: “Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (Fapte 5,29) Și iarăși: “Judecați dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit.” (Fapte 4,19) Iar despre ceilalți apostoli s-a scris: “Iar ei au plecat din fața sinedriului, bucurându-se că s-au învrednicit, pentru numele Lui, să sufere ocară.” (Fapte 5,41)

Iată ce de zid și-a făcut Biserica, întrucât când era foarte tânără, nici un picior al trecătorilor nu trecea fără a-i lăsa o rană, însă când L-a primit pe Duhul Sfânt ca pe un meșter minunat, nemaifiind rănită, ignoră piciorul insultelor mulțimii care o atacă. Peste ea se ridică o întăritură, căci, pentru ca să nu se apere doar, ci, rezistând, să-i înfrângă pe atacatori, Duhul Sfânt o întărește prin minuni, astfel încât, dușmanii văzându-le și temându-se să nu fie loviți, să fugă. Bine se spune apoi că aceste întărituri sunt de argint, căci înseși minunile au fost oferite împreună cu propovăduirea cuvântului. Și întrucât argintul este un metal răsunător, întăriturile sunt din argint, căci au fost zidite prin minuni, astfel încât cuvintele lor să întărească întreaga lume și să răspândească peste tot propovăduirea credinței. Acest lucru îl arată și psalmistul, spunând: “În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor.” (Ps. 18,4)

13. Urmează: “Iar ușă dac-ar fi, cu lemn de cedru am căptuși-o.” (Cânt 8,9)

Bine este numită Biserica ușă, despre care știm că am primit de la Însuși Hristos puterea de a o deschide și de a o închide. Fără îndoială, ușa se află în predicatorii Săi, căci prin ei ni se deschide nouă intrarea în viața veșnică. De aceea i-a spus celui dintâi păstor al Bisericii: “Orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri.” (Matei 16,19) De asemenea ușa este Însuși Capul Bisericii, căci El Insuși a spus aceasta despre Sine: “Eu sunt ușa oilor.” (Ioan 10,7) Într-adevăr ușa este căptușită cu lemn de cedru, căci Sfânta Biserică, propovăduind credința, se împodobește cu mulțimile popoarelor; și popoarele, fiind stropite cu diferite virtuți, oferă din ceea ce au și celor săraci lucrurile de care aceștia au nevoie: astfel unii, renunțând la toate cele trecătoare, se abțin chiar și de la căsătorie; alții atât de mult progresează, încât devin chiar propovăduitori ai credinței. Precum o pictură este făcută din multe culori, așa și Biserica este împodobită cu podoabe multe și diferite. Întărindu-se, prinzând puteri, ea îi răspunde cu bucurie Duhului Sfânt, zicând:

14. “Zid sunt eu, iar sânii mei sunt precum turnurile, din care sunt făcută. Drept aceea înaintea lui am aflat pacea.” (Cânt 8,10)

Sânii ei sunt precum turnurile, iar înaintea Lui Mireasa își află pacea; căci după ce a primit Duhul păcii de la El, i-a hrănit pe predicatori cu contemplarea celor înalte și pe cei șovăielnici [în credință] cu putere și hotărâre. Dar de ce nu are ea pacea, ci o dobândește, dacă nu pentru că atunci când ne aflăm în această lume, nu ne oprim de la săvârșirea sub orice formă a păcatelor și, atâta timp cât trăim în păcat, nu putem avea pacea desăvârșită cu Cel Care a trăit în trup fără de păcat ! Dar pentru că puțina pace pe care o avem, am dobândit-o prin Însuși Mijlocitorul dintre Dumnezeu și oameni, de aceea se adaugă:

15. “Via a fost a făcătorului de pace, iar în ea avea multe popoare; a încredințat-o paznicilor; iar bărbatul să-i aducă pentru fructele ei o mie de arginți.” (Cânt 8,11)

Într-adevăr este vorba despre Însuși Făcătorul de pace al nostru, căci prin El neamul omenesc s-a împăcat cu Dumnezeu. Via a fost a acestui făcător de pace, căci a sădit Sinagoga prin osteneala învățătorilor trupești, despre ea spunându-se: “Via Domnului Savaot este casa lui Israel.” (Isaia 5,7) Această vie are în ea multe popoare; căci primind Legea, a adunat sub sine multe popoare. Despre aceste popoare se spune: “Popoarele au cugetat deșertăciuni.” (Ps. 2,1) El a încredințat via paznicilor; căci a pus sub pază Sinagoga prin Moise și ceilalți părinți. Despre aceasta bine se adaugă: “Bărbatul să-i aducă pentru roadele ei o mie de arginți.” Această vie dă roade, căci din Sinagogă a ieșit Iisus Hristos în umanitatea Sa, ca un mare strugure care rodește din pământul făgăduinței. Despre Acest rod Tatăl îi spune lui David: “Din rodul pântecelui tău voi pune pe scaunul tău.” (Ps. 131,11) După cum și Apostolul va scrie: “Ai cărora sunt părinții și din care după trup este Hristos.” (Romani 9,5) Într-adevăr prin arginți înțelegem aici toată averea pământescă, despre care Petru i-a spus șchiopului care cerea pomană: “Argint și aur nu am.” (Fapte 3,6) Așadar pentru roadele viei bărbatul (paznicul) să-i dea o mie de arginți; căci oricine este întărit în credința pe care a primit-o, disprețuiește toate cele pământești de bună voie și în chip desăvârșit ca să-L aibă pe Hristos în inima Sa. De fapt numărul o mie este un număr perfect, de aceea prin el se exprimă perfecțiunea oricărui lucru. Așadar, în Biserica primară fiecare oferea de bună voie acești arginți, despre aceste lucruri scriindu-se la “Faptele Apostolilor”: “Toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor și se împărțea fiecăruia după cum avea cineva trebuință.” (Fapte 4,34) Aceștia care adunau și despre care s-a zis mai înainte au construit acestă vie, adică Sfânta Biserică, din ei înșiși ca niște buni agricultori și au propovăduit prin sângele lor [adevărul de credință] și l-au răspândit prin predicile lor până la marginile pământului încât aproape au umplut deja întreaga lume (adică via). Însă această vie fiind arendată, ei vor restitui Agricultorului la vremea potrivită rodul cel bun. După cum se spune în Evanghelie: “Pe acești răi cu rău îi vei pierde, iar via o vei da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor.” (Matei 21,41) Despre această vie arendată, celor buni Însuși Făcătorul de pace le spune:

“Via mea este înaintea mea.” (Cânt 8,12)

Via Sa este înaintea Sa, căci, agricultorii cei răi fiind pierduți, a încredințat Sfânta Biserică învățătorilor celor buni cu prețuirea Sa binevoitoare.

16. Continuă: “Mia de arginți să fie a ta, făcătorule de pace, și două sute pentru cei care păzesc roadele ei.” (Cânt 8,12)

Ce sunt acești 1000 de arginți dacă nu acei bani superiori pe care disprețuindu-i în chip desăvârșit și împărțindu-i, prin aceasta ne câștigăm pacea noastră împreună cu sfinții ? După cum și în Evanghelie Domnul spune: “Faceți-vă prieteni cu bogăția nedreaptă, ca atunci când veți părăsi viața, să vă primească ei în corturile cele veșnice.” (Luca 16,9) Dar prin cei 200 de arginți ce înțelegem, dacă nu răsplata cea îndoită pe care o primim atunci când disprețuim în chip desăvârșit toate cele pământești din lumea aceasta, pentru Hristos ? Așadar este vorba de 1000 și de 200 de arginți ai Bisericii, căci atunci când toți cei credincioși renunță cu totul la toate cele pe care le posedă, își procură pacea împreună cu sfinții și primesc cele cerești ca răsplată pentru viața prezentă. Despre aceste lucruri zicea Domnul în Evanghelie: “Adevărat, adevărat grăiesc vouă: Nu este nimeni care și-a luat casă, sau frați, sau surori, sau mamă, sau tată, sau copii, sau țarine pentru Mine și pentru Evanghelie. Și să nu ia însutit – acum, în vremea aceasta de prigoniri – case și frați și surori și mame și copii și țarine, iar în veacul ce va să vină: viață veșnică.” (Marcu 10,29-30) Însă această răsplată pentru cine va fi îndoită, dacă nu pentru cei care păzesc roadele viei ? De fapt, fapta care este săvârșită dintr-o dorință (intenție) sfântă, dacă nu este dusă la bun sfârșit prin statornicia minții, va fi fără roade; căci înainte de vreme fructul se va strica după cum a și apărut. De aceea Domnul spune în Evanghelie: “Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui.” (Matei 10,22)

17. Mirele urmează și spune: “O, tu, ce în grădini sălășluiești, prietenii vor să-ți asculte glasul; fă-mă să-l aud și eu cu ei !” (Cânt 8,13)

Mireasa sălășluiește în grădini, căci Sfânta Biserică, sau fiecare inimă, își îndreaptă mintea spre rodirea virtuților. Mirele dorește să-i audă glasul, căci acest lucru Îi este plăcut lui Hristos, ca fiecare bărbat desăvârșit să stimuleze pe toți cei slăbiți în credință prin cuvântul predicii sfinte. De fapt prietenii vor să o asculte întrucât credincioșii din Biserică așteaptă cu o dorință curată ca prietenul Mirelui să grăiască. Și trebuie să observăm că prieten este numit cel care ascultă; căci cel care iubește pe Dumnezeu cu mintea curată și întreagă, îl ascultă cu plăcere și de bunăvoie pe cel care predică ceea ce acela iubește. După cum se spune în Evanghelie: “Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu.” (Ioan 8,47) Dar, întrucât Biserica propovăduiește adevărul, mulți nu înțeleg, iar mulți răstoarnă ceea ce aud printr-o judecată greșită [a unei minți pervertite]; de aceea, fiind îndemnată să propovăduiască, Mireasa răspunde și zice:

18. “Fugi, iubitul meu, sprinten ca o căprioară fii, fii ca puiul cel de cerb, peste munții mirodeniilor !” (Cânt 8,14)

Iubitul fuge, căci se ascunde de inimile celor osândiți ca să nu fie simțit. De fapt, atunci când mințile osândite se îndreaptă spre a o asculta sau a auzi cuvintele lui Dumnezeu cu o intenție pervertită, nu descoperă adevărul printr-o judecată dreaptă, pentru că nu îl caută cu un dor, cu o râvnă dreaptă. După cum însăși înțelepciunea lui Dumnezeu spune: “Mă veti căuta rău [greșit] și nu Mă veți găsi.” (Ioan 7,34) Dar Iubitul fugind de cei osândiți, Se îndreaptă spre munții mirodeniilor; căci, părăsindu-i pe cei pervertiți, nu încetează a-i cerceta pe cei cu inimile sfinte, care se înalță prin contemplație și poartă [în ei] miruri înmiresmate prin săvârșirea virtuților. Fugind peste acești munți, Iubitul este asemănat cu caprele și cu puii de cerb; astfel El Se arată în inimile bărbaților sfinți, căci Și-a asumat pentru noi umanitatea noastră dintr-o iubire binevoitoare și pură. El, născându-Se astfel din părinți străvechi, este asemenei puiului de cerb, care vine pe lume, precum s-a arătat mai înainte (Cap.II, nr.19) Căci El fiind bogat, Se face pe Sine sărac ca noi să ne îmbogățim; și, fiind mai presus de toate, a luat smerenia noastră dintr-o iubire inefabilă. Acestuia să-I aducem mulțumiri nemăsurate cât vom trăi; Acestuia, Care pentru noi a răbdat moarte [pe cruce] și ne-a înălțat la nemurire, Îi datorăm întreaga noastră viață și pe noi înșine, trup și suflet (Cf. Cor.8): Care dăinuie și împărățește împreună cu Dumnezeu Tatăl în comuniunea Duhului Sfânt, Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie

I. Izvoare

Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 1990.

Noul Testament, ed. a II-a, EIBMBOR, București, 1995.

II. Manuale, lucrări.

Blaise, Albert–“Manual de latină creștină”, Ed. Amarcord, Timișoara, 2000

Moisiu, pr.prof., Alexandru-“Viața și opera Sfântului Grigorie cel Mare”, în Sf. Grigorie cel Mare – “Cartea regulei pastorale”, EIBMBOR, București, 1996

Patrologiae Cursus Completus, Series Latina Prior, accurante (îngrijită de) Jean Paul Migne, Patrologiae Latinae, Tomus LXXIX – Sanctus Gregorius Magnus, Paris, 1903

Semen, pr.prof., Petre – “Istoria textului biblic” în “Așteptând mântuirea”, Edit. Trinitas, Iași, 2000

Țâra, George Bogdan – “Introducere” la Sf. Grigorie cel Mare – “Dialoguri despre moarte”, Edit. Amarcord, Timișoara, 1998

Viețile Sfinților pe luna martie, Edit. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995

III. Studii, articole.

Meyvaert, Paul – “A new edition of Gregory the Great’s Commentaries on the Canticle and I Kings”, în “Journal of Theological Studies”, nr.19 (1968)

Verbraken, Paul – “La tradition manuscrite du commentaire de saint Grégoire sur le Cantique des Cantiques”, în “Revue Bénédictine”, nr.73 (1963)

IV. Dicționare

Bulgăr, Gh. – “Dicționar de sinonime”, ed. a VI-a, Edit. Palmyra, București, 1995

Carpenter, Edwin; Dora – “The Oxfor French Minidictionary”, English – French, French – English, second edition, Oxford University Press, 1993

“Dictionnaire de spritualité ascétique et mystique, doctrine et histoire”, fascicule XLI, Godet des Marais – Grecque (Eglise), vol. VI, Paris, 1996

Giroveanu, Iulia – “Dicționar francez – român”, Edit. Mondero, București, 1992

Guțu, Gh. – “Dicționar latin – român”, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Idem – “Dicționar latin – român”, Edit. Științifică, București, 1993

Lungu, prof., Marius; Mariana – “Dicționar latin – român, român – latin”, Edit. Steaua Nordului, Constanța, 2001

Macarie, Liliana; Stati, Sorin; Ștefănescu, N. – “Dicționar latin – român”, Edit. Științifică, București, 1962