Viata Religioasa In Protopopiatul Ortodox Dej In a Doua Jumatate a Sec Xix Inceputul Sec Xx

CAPITOLUL I

BISERICA ȘI SOCIETATEA LA ROMÂNII ARDELENI LA SFÂRȘITUL SECOLULUI

XIX ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

Formarea națiunii române s-a creat în special în intervalul delimitat de cele mai importante evenimente, Revoluția de la 1848 și Primul Război Mondial. În acest interval poporul român s-a desăvârșit atât pe plan ideologic, cultural, spiritual. Revoluți pașoptistă evidențiind caracterul unitar, al poporului român, dar și caracterul biconfesional al viețiii religioase al comunităților ardelene.

Prin urmare, secolul al XIX-lea marchează oficial începutul unei noi ere de reorganizare politică a Imperiului habsburgic, începutul unei monarhii dualiste, ce va dura pană la finele primului război mondial. Epoca dualistă poate fi caracterizată prin două perioade esențiale și anume anii 1867-1914, reprezentând o perioadă de modernizare mai alertă ce au inclus majoritatea structurilor statului și sociețății. Românii, germanii și sârbii nu s-au regăsit întru totul integrați în acest regim, în sensul maghiarizării, dorindu-și în primul rând o reprezentare de natură națională, Ungaria reușind astfel o îndepărtare treptată a tuturor celor care nu se regăseau în cadru acestui regim de promovare a identității maghiare.

Cu toate că inițial în secolul XIX, elita ardelenească își dorea înlăturarea pericolului panslavist, printr-o dezvoltare națională într-o monarhie austerică, spre mijlocul primului război mondial, aceste credințe s-au dizvolvat, antenția fiind îndreptată treptat spre noi ideologii politice ce au avut ca final unirea României de la 1918.

În sistemele de stat austro-ungar, guvernele de la Budapesta s-au axat de la început pe principiul unei țări uninaționale. Încă din 1867, Ungaria stăpânea aproximativ 3.000.000 de români. Cunoscând bine adevărul vis a vis de vechimea și superioritaea numerică a românilor din Transilvania, nobilimea maghiară a susținut din 1967 o politică de maghiarizare a românilor, prin mistificarea recensămintelor, cu scopul de a falsifica adevărul.

Din analizele ulterioare realizate, este evident faptul că în cele 15 județe din Transilvania, ungurii erau în număr de 235,155, față de români 1,146,611. Totuși, în cele 8 județe limitorfe Ungariei, penetrația ungurilor a fost mai mare, în jur de 661.473 maghiar, în anul 1880, în comparație cu românii, 1,147,810, cu alte cuvinte, raportul era de un maghiar la doi români.

Pe măsura trecerii timpului, mai exact în anii 1890, 1900 și 1910, diferențele au fost și mai evidente, în favoarea maghiarilor, prin contrafacerea recensemintelor, totuși superioritatea numerică fiind suținută de români.

Tabelele cu datele globale ale recensămitelor din 1880 – 1910, cu privire la populația Transilvaniei, arată clar că a fost făcută o falsificarea a documentelor recensămintelor din acea perioadă, cu precădere pentru a mări numărul maghiarilor. Acest lucru a fost remarcat prin faptul că, în timp ce numărul maghiarilor creștea cu 2,5%, procentul celorlalte naționalități, care în mod natural ar fi trebuit să crească, scădea.

De exemplu, în 1910, recensământul din Ungaria, arăta cum în cele 23 de județe din Transilvania, trăiau 2.909.260 români, mai exact un procent de 46%, pe când maghiarii dețineau un număr de 1.617.231, adică 25.7%. Astfel, este evident că populația predominantă era cea a românilor, pe când maghiarii, împreună cu secuii, atingeau un procent de 32.7%.

Prin urmare, pentru realizarea dualismului, guvernele ungare, au dat o serie de legi, anume pentru a rezolva problema naționalităților din Ungaria, prin contopirea magiarilor cu cea nemaghiarilor, în unica națiune Ungară. Astfel Impreiul dualist a adoptat o nouă constituție, care conținea Legea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, cu numirea oficială ”Despre regularea amănunțită a Uniunii Ungariei și Transilvaniei”și cu ”Legea de naționalități” sau ”Despre egala îndreptățire a antinalităților.”Aceste legi fiind sancționate la 6 decembrie 1868.

Prin prima lege se stabilea precis raportul de unire a celor două țări. Ea avea la bază conservarea intereselor reciproce, prin care mai tarziu s-a ordonat menținerea privilegiilor unora și introducerea măsurii excepționale de guvernare în folosul supremației și dominării ungare, devenind de fapt un act al legiuitorilor de la Budapesta o armă de atac, în primul rând, împotriva românilor.

În cea de-a doua lege era vizată existența unei singure națiuni, cea maghiară mai exact – cu o singură limbă oficială instaurată și pentru celelalte naționalități.

Aceste legi nu numai că nu au fost respectate, dar au fost încălcate violent , cu o politică tot mai dură de maghiarizare.

O altă lege de maghiarizare, a fost Legea electorală din 1868, o lege discriminatorie pentru românii din Transilvania, prin care votul era permis doar pentru un procent de 3% din populația Transilvaniei, pe când Ungaria avea dreptul la 6,5%. Acestă lege a fost totuși așteptată după 7 ani de dominare maghiarizată.

Cu toate că perioada neoabsolutismului a reprezentat o perioadă de represiune, aceste decenii post-pașoptiste au adus multe împliniri pentru poporul român, mai ales în cadrul vieții bisericești. Astfel Biserica Ortodoxă .

Chiar dacă fondurile erau puține, de-a lungul timpului, Biserica română, a ridicat în Ungaria și Transilavania, un număr însemnat de insituții, în special de învățământ, pe care statul un le-a putut înființa. Doar sub îndrumarea marelui mitropoilit Andrei Șaguna, au fost întemeiate în Ardeal 339 de școli române greco ortodoxe, crescând la 691 în 1857 cu 33.229 de școlari, urmând ca până în 1891, Biserica Română să dețină în Transilvania 3083 școli primare, 4 școli civile, 5 școli secundare, 7 școli normale și 7 seminarii pentru preoți. Comunitățile bisericești au făcut după cum se observă eforturi serioase pentru instituționalizarea școlilor, considerând acest lucru ca fiind dreptul lor, pe care l-au apărat prin legile fundamentale ale statului. Legea ungurească asupra instrucțiunilor, respectă autonomia bisericilor, de a întemeia și întreține instituții de învățământ, statul având doar dreptul de control superior.

Totuși după 1867, statul ungar, identificându-se cu interesele culturale ale naținuii ungare, a declanșat o luptă, dat fiind faptul că Biserica Română apărându-și drepturile, ocrotea tot odată și drepturile și intersele naționale ale poporului român asuprit.

Încă de la început, autonomia Bisericii Române protejată prin legi speciale, reprezenta o piedică majoră pentru înaintarea maghiarilor. Prin urmare, guvernul a ordonat lovituri grele, pentru îndepărtarea acesteia, prin legile statului ce-i susțineau autonomia.

Primele acte erau reprezentate de legi ce se adresau învățământului. Astfel în 1879 s-a votat, Legea pentru introducerea obligatorie a învățământului limbiii maghiare în toate școlile primare confesionale (legea Trefort). Acestă lege bineînțeles încălca legea naționalităților din 1868, introducând din nou în școlile românești primare, limba maghiară, prin care profesorii pentru a profesa aveau nevoie să treacă în 3 ani un examen de limba maghiară.

Astfel maghiarizarea prin viața școlară era tot mai accentuată, ba mai mult, 4 ani mai târziu, în 1883, o nouă lege, a doua lege Trefort, prevedea, printre altele, sporirea orelor de predare a limbii maghiare, în toate școlile medii ale naționalităților nemaghiare, cu examinare la ora de curs în limba maghiară, iar susținerea examenelor finale trebuiau făcute în fața unei comisii numite de guvern. Se subînțelege că scopul esențial al acestei legi era bineînțeles deznaționalizarea tuturor nemaghiarilor.

O altă lege apărută mai târziu, Legea azilelor, făcea referire în special la grădinițele de copii, prin care se dorea instituirea prin rândul copiilor, încă de la frageda vârstă de trei ani, a limbii maghiare, ca limbă maternă. Părinții și tutorii erau obligați să asigure copiilor educație în limba maghiară până la trei ani, prin exerciții rigurose și cu o mare conștiințiozitate. Tot odată profesorii și educatorii aveau datoria de a obține o diplomă prin care să se demonstreze că sunt cunoscătorii limbii maghiare.Astfel , în perioada anilor 1869-1892 școlile maghiare s-au înmulțit de la 42% la 56%.

Legile au continuat. În 1893, a apărut Legea despre salarizarea învățătorilor din școlile comunale și confesionale. Avea ca scop asigurea unui salar minim pentru învățători. Reprezentând o nouă zdruncinare a autonomiei Bisericii Greco-Ortodoxe Române, românii au protestat din nou prin presă și prin Sinoadele eparhiale greco-ortodoxe, iar în casa magnaților legea a fost combătută de mitropolitul Miron Romanul și de episcopii Ioan Mețianu și Nicolae Popea.

Apogeul legilor de maghiarizare a fost marcat de Legile Apponyi din 1907 pentru sistemul de învățământ. Aceasta prevedea ca guvernul să aibă puterea de a suprima orice școală românească având ca motiv faptul că aceastea erau dorințele și interesele superioare ale statului. Prin urmare, existența școlilor românești depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale. Ceea ce era mai grav, însă, era faptul că învățătorii români din școlile românești, în afara de limba maghiară, trebuiau să-i deprindă pe copiii români cu ideea că aparțin nației ungare. Cu alte cuvinte, pe lângă faptul că până la vârsta de trei ani copiii trebuiau să cunoscă limba maghiară, ca limbă maternă, li se cerea să li se aducă și convingerea că aparțin statului ungar, aceasta fiind o altă formă de deznaționalizare.

Conform unor date statistice, se pare că în decurs de trei ani după aplicarea legilior, românii au pierdut 500 de școli. Numai în 1909 Mitropolia de la Blaj a pierdut 78 de școli, iar cea ortodoxă 136 de școli cu câte un singur învățător. În învățământul superior, nu numai că nu se preda nici o materie în limba română, dar era interzisă folosirea limbii române și în pauzele dintre cursuri.

Mai târziu, după intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, cunoscând atașamentul românilor transilvăneni față de cauzele uniri statului național român, ungurii au luat hotărâri dintre cele mai grave ,pentru viitorul național al populației românești. În 1917 același ministru al cultelor și instrucțiunii publice, profitând de războiul dintre Austro Ungaria și România,a luat inițiativa drastică de a crea o ”Zone culturale” în regiunile de graniță din România. Preluând astfel din aceste regiuni, școlile care nu au fost maghiarizate în ultimii 10 ani, cu pretextul unei siguranței de stat mai mare, cu convingerea că cele două Mitropolii nu se vor mai opune. Peste 1600 de școli elementare au fost închise, creîndu-se pe teritoriul ”Zonei culturale” școli de stat maghiarzate, pentru educația copiilor români. Dacă plasele din sudul județului Caraș-Severin nu au intrat în acestă zonă, se datora puternicei opoziții a episcopului Miron Cristea, viitorul Patriarh al Bisericii Române Ortodoxe din România intregită.

O altă măsură luată de oficialitățile ungare în aceeași vreme a fost introducerea comisarului minesteral cu puteri nelimitate, trecându-se peste autonomia Bisericilor Românești.

O altă lege, Legea de presă excepțională avea misiunea de a ocroti maghiarismul agresiv și de a opri pe români să se apere nepedepsiți de atacurile împotriva lor. A fost introdusă de la 1848, în Transilvania însoțită de o patentă absolutistă, din vremea regimului despotic austriac de înainte de 1860, când oricine și oricând putea fi urmărit și aspru pedepsit pentru delictele de presă, contrar liberalismului. Astfel a apărut și marele Memorand al românilor din 1892, cu exemple concrete, din cei 25 de ani de guvernare constituțională, în care nici un ziar politic unguresc nu fusese tras la răspundere pentru combaterea guvernului, sau pentru tulburarea înțelegerii între popoarele conlocuitoare.

Într-un interval de 9 ani au fost adunați 161 de acuzați, în 47 de procese, soldându-se cu 59 de ani de închisoare și 11840 florini amendă. Luându-se în considerare și persecuțiile anterioare la care au fost supuși zemorand al românilor din 1892, cu exemple concrete, din cei 25 de ani de guvernare constituțională, în care nici un ziar politic unguresc nu fusese tras la răspundere pentru combaterea guvernului, sau pentru tulburarea înțelegerii între popoarele conlocuitoare.

Într-un interval de 9 ani au fost adunați 161 de acuzați, în 47 de procese, soldându-se cu 59 de ani de închisoare și 11840 florini amendă. Luându-se în considerare și persecuțiile anterioare la care au fost supuși ziariștii români sibieni, a fost suficient ca redactorii și colaboratorii ”Tribunei” să fie condamnați în timp de 10 ani 1893-1903 la 40656 coroane amendă și 17 ani temniță.

Discriminarea națională s-a manifestat pe toate planurile: economic, administrativ, politic, cultural. Sunt relevante, de pildă, câteva cifre reprezentând proporția funcționarilor de origine română în Transilvania de la începutul secolului al XX-lea. În administrația superioară erau abia 5,4% în comitate și orașe 7,4%. În acelși timp, în justiție, judecătorii și procurorii maghiari și germani se ridicau la 94,4%.

Conții Tisza Istvan, Iuliu Andrassy și Albert Apponyi, cei mai înverșunați deznaționalizatori ai românilor au elaborat un tratat voluminos în 1907, semnat de Antal Huszar, ce conținea planurile și măsurile pentru desființarea românilor ca națiune. Acest tratat a fost tipărit doar în 25 de exemplare, cu exclusivitate pentru guvern, cu un caracter strict și confidențial, pus în aplicare chiar în același an în care s-a înființat.

Prin acest document se urmărea bineînțeles din nou, desfințarea autonomiei Biserici ortodoxe fiind considerat unul dintre cele mai de seamă acte de împotriva năzuințelor românești. Preoții, profesorii și învățătorii confesionali fiind cei mai harnici agenți ai Partidului Național Român care au luptat nestatornic împotriv desființarii autonomiei Bisericii Ortodoxe și pentru abrogarea Statului ei organic.

Politic vorbind, seminariile preoțești ortodoxe, erau mai importante decât școlile secundare. Prin seminariile ortodoxe fiind asigurată educația politică a poporului român, preotul înfățișând spiritul, nuceul și centrul.

Pentru ca seminariștii români ortodocși să se dețină în toate privințele o educație și o instruire patriotică statornică, se dorea înființarea în cadrul Universității din Budapesta sau în cea din Cluj o unei facultăți teologice separate și a unui seminar anexat ei, prin care să fie asigurată nu numai patriotismul preoților, ci și al credincioșilor.

În mare acest document concluziona că toate societățile românești nu sunt decât cuiburi cu aspirațiuni antimaghiare și că toate trebuie puse sub un riguros control al statului, iar pe viitor să nu se mai poată permite înființarea unei astfel de societăți cu baze naționale. Presa fiind considerată un focar al politicii naționale, iar interesul statului ungar era să îngreuneze apariția ziarelor politice românești, prin sporirea cât mai considerabilă a cauțiunii cerute pentru apariția unor astfel de ziare. O altă măsură fiind condamnarea gazetarilor la temniță ordinară în locul celei de stat și nu în ultimul rând publicarea din partea statului a unei gazete bilingve: româno – maghiare, sub direcția Ministerului de Interne.

Lucrarea se încheia cu o declarație a lui Antal Huszar, în care arăta că, având în vedere caracterul confidențial al cărții și îndeosebi observațiile și propunerile făcute, acesta a fost compusă exculusiv pe seama guvernului.

Tot odată, s-a considerat necesară publicarea ei și pentru marele public ungar și străin, omițându-se observațiile și propunerile făcute doar pentru guvern. În acest fel străinătatea să afle câte instituții culturale, eonomice și religioase au românii în Ungaria și de câtă libertate se bucură ei.

Împletindu-și propria lor viață cu viața poporului în mijlocul căreia își îndeplineau misiunea lor mântuitoare, slujitorii altarului au înțeles să fie prezenți în toate încercările poporului român, susținândul și împărtășind năzuințele lui la o viață liberă și dreaptă.

Dat fiind rolul cu totul remarcabil pe care l-a avut Biserica Română în menținerea trăiniciei neamului, existența Bisericii Române libere, independențe, autonome, care are legea ei, slujbele ei, rânduielile ei, datinile ei, izvora din voința poporului român de a se elibera de jugul social și de cel național, dar și de cel bisericesc prin aservirea față de Esztergom și Vatican sau față de Carloviț, din simțământul de demnitate a unui popor ce-și cucerea libertatea socială și națională prin luptă.

După strădăniile anterioare, depuse pentru apărarea și dobândirea independeței Bisericii Române, ”O adevărată providență a fost aceea care-i trimisese Bisericii greco-ortodoxe române din Transilvania pe Andrei baron de Șaguna” după cum spunea George Barițiu

În primul rând, din 1849, episcopul Șaguna a început lupta pentru reînființarea vechii Mitropolii ardelene, mai exact prin ridicarea Episcopiei de la Sibiu la rangul de Mitropolie neatârnată, scosă din dependenâța mitropoliei Sârbești a Cârlovițului. A fost o activitate tenace și de durată, abia în 1864 împăratul dâdu-și încuviințarea pentru restaurarea Mitropoliei Ortodoxe Române Independente, într-o perioadă în care politicienii unguri considerau acest lucru ilegal din punct de vedere al continuității de drept constituțional ungar.

În cazul Mitropoliei din Transilvania și Ungaria, Sinodul episcopesc se ocupa de examinarea canonică a noului episcop ales, precum și de tratarea chestiunilor dogmatice, sacramentale și rituale, de religiozitate și moralitate în cler și popor, de reglementare a institutelor teologice, precum și apărarea autonomiei bisericești. Pe lângă sinodul episcopesc, mai exista Congresul Național Bisericesc, care era compus din mitropolit, episcopii eparhiale și din 90 de deputați, congres care se întrunea odată la trei ani și se ocupa de administrarea tuturor afacerilor bisericești, școlare și financiare din întreaga Mitropolie. Organul executiv mitropolitan era Consistoriul mitropolitan, împărțit în trei secții strâns bisericesc, școlar și epitropesc. Senatul strâns bisericesc, reprezenta instanța de apel pentru procesele spirituale din Mitropolie.

Intervenți a autorităților de stat maghiare au lipsit aproape cu totul în viața bisericească a românilor ardeleni ortodocși. Doar episcopii care erau aleși de organele bisericești trebuiau recunoscuți de curte de fapt de ministrul cultelor din Guvernul maghiar, iar convocarea Congresului Național Bisericesc trebuia anunțată autorităților. În aceste condiții, nu este de mirare faptul că teologii români ardeleni nu puteau înțelege decât cu greu starea de lucruri din Biserica Vechiului Regat.

Recunoașterea prin lege a autonomiei Mitropoliei Ortodoxe, în iunie 1868 care, într-unul din paragrafe a legei nr.9, prevedea că: ”Mitropolia idependentă, înființată pentru românii de religie greco-orientală și după drept egală cu a sârbilor, asemenea și înălțarea episcopiei greco-orientale din Transilvania la rang de Arhiepiscopie se înarticulează în lege ”, acesta fiind încă o stăruință a lui Șaguna, care a creat un preceden favorabil legiferării autonomiei Mitropoliei române unite de la Blaj din decembrie 1868, cu toate că aceasta era mereu amenințată de ingerințele Vaticanului și ale Arhiepiscopiei romano-catolice ungare de Esztergom.

Mitropolia Ardealului avea sediul la Sibiu, statul organic organizând-o în trei organe, unul executiv, Comitetul Parohial, și celălalt Sinodul Parohial, organul legislativ și în cele din urmă organul economic- epitropia parohială.

Sinodul parohial era constituit din ” toți parohienii majori, de sine stătători, nepătați, care își îndeplinesc îndatoririle parohiale”. Aceștia se întruneau o dată pe an, în ianuarie, în mod normal, făcând excepții în cazul necesității alegerii unui nou parohilor, capelanilor, diaconilor, s.a.m.d. Prin urmare acesta era scopul principal al sinodului, al doilea fiind cel legislativ, datorită faptului că parohia reprezenta baza întregului organism bisericesc, în unele cazuri, unde parohii erau mai bogate puteau elibera norme legate de administrarea veniturilor bisericii.

Comitetul parohial, ”corporațiunea aleasă din sânul sinodului parohial, pentru a reprezenta în afară comuna bisericească, a administra și a conduce afacerile ei în privința economică a Bisericii, a școlii și a fundațiunilor”. Aceste comitete se adunau de două ori pe an și în funcție de numărul credincioșilor er alcătuit și comitetul.

Epitropia, nu reprezenta o corporațiune bisericească. Epitropii erau aleși de Sinodul parohial. Chiar dacă nu se întâlneau adunării, rolul lor era să administreze averea bisericii în funcție de deciziile luate de Comitet și aprobate de Sinod.

Numeroși preoți au depus o activitate conștientă de apărare a patrimoniului național românesc, de participare activă la acțiunile organizate de Partidul Național Român, de mobilizare a maselor la luptă. Participările unor înalți demnitari bisericești, inclusiv mitropoliți la o serie de manifestări și festivități românești de mare răsunet ca cea de la ASTRA.

Mulți reprezentanți ai Bisericii se aflau în conducerea unor instituții de învățământ, a unor organizații și societăți culturale, ca ASTRA sau Societatea pentru fond de teatru român, pentru susținerea cărora Biserica a contribuit cu sume bănești considerabile, în însoțiri economice sau instituții de credit, unii în conducerea cercurilor electorale ale partidului național sau în comitetul executiv al acestuia.

În Dieta de la Cluj din 1865, mitropolitul Al. Sterca-Suluțiu a dezvălui adevărul despre reprezentarea proporțională pe naționalități a manadatelor în respectiva Dietă, spunând că ”reprezentarea națiunii române, care era de două ori mai populată în Transilvania decît toți ungurii și secuii laolaltă socotiți, este numai oareșicare satiră ridiculoasă de reprezentațiune”. Deputații ceruseră în zadarnic recunoașterea națiunii române și a confesiunilor ei în Ardeal, egal îndreptățită cu celelalte națiuni politice și confesiuni recepte, posturi oficiale locale și cele centrale pentru Ardeal să se dea respect la egala îndreptățire națională și confesională, autonomia perfectă a celor două biserici, a școlilor românești și a fondurilor lor, exercitată prin Sinoade întrunite pe baza canoanelor bisericești, participarea românilor la donații și subvenții pentru instituțiile lor, în egală măsură cu celelalte naționalități.

Astfel pentru românii din Transilvania a început o luptă continua pentru eliberarea națională și socială de sub crunta stăpânire și exploatare a adominației dualiste austro-ungare.

Un moment de exprimare plenară a spiritului de solidaritate a tuturor românilor pentru cauza națională l-a constituit proclamarea independenței de stat a României în 1877 și războiul victorios care a consființit independența țării, o condiție fundamentală în lupta pentru desăvârșirea procesului de formare a statului național unitar român.

Înfruntând teroarea și opreliștile de la tot pasul, transilvănenii, la fel ca și bănățenii sau bucovinienii, au fost trup și suflet alături de frații de peste munți, invocând ”legea sângelui”, cu alte cuvinte solidaritatea moral-politică, manifestată puternic și hotărât în presă, în diferite adunări și întruniri, prin port, prin participarea directă la război, prin combatanții de personal medical ce au trecut Carpații și au acționat în zona operațiilor militare după cum și în spatele frontului.

Regulamentele organice au contribut foarte mult la modernizarea țărilor române, legiferând separarea puterilor de stat, a adunărilor obștești, cea executivă, exercitată de domnitor, ajutat de un Sfat administrativ extraordinar și un aparat judecătoresc modern, recunoscându-se autoritatea lucrului judecat. În plan administrativ fiind înființate ministere și departamente., sistemul financiar a fost modernizat, au fost desființate vămile interne, s-a adoptat un nou sistem de calculare al bugetului, libertatea comețului fiind asigurată prin Tratatul de la Adrianopol. Per ansamblu putem spune că a fost reorganizată viața orășenească prin miliție, transporturi și comerț.

Cea mai adânc implicată în acțiunea de ajutorare a efortului politic era Biserica Română din Transilvania, cu circa 350 de comitete de ajutoare ale ostașilor români răniți. Biserica înălța prin slujitorii săi rugăciuni prin care implora ajutorul divin pentru oștirea română sau mulțumea pentru izbândă. Ierarhii ardeleni, în frunte cu mitropolitul de la Sibiu, Miron Romanul, apoi episcopul ortodox al Caransebeșului, Ioan Popașu, vicarul mitropolitan Nicolae popea, consilierii bisericești, protopopii, preoții și preotesele au donat importante sume de bani îmbrăcăminte lenjerie și articole sanitare. Profesorii seminariilor și preoții mergeau din casă în casă adunând pentru ostașii români impresionante sume de bani, medicamente și alte provizii, expediate în mai multe tranșe ” Societății de Cruce Roșie”

În total în Transilvania listele cuprind numele a peste 10.000 de persoane și contribuția lor în suma de cca 40.000 lei aur, după cum și ofrandele materiale donate de peste 3900 locuitori din Transilvania, Banat și Ungaria.

Ziarele ”Telegraful Român ”, ”Gazeta Transilvaniei” și ”Familia” au deschis rubrici permanente prin care opinia publică din Transilvania era informată despre luptele fraților de peste Carpați pentru Scuturarea jugului turcesc. La vestea victoriei finale de la Plevna, la Brașov, Sibiu, Blaj, Arad, Năsăud în numeroase localități au avut loc entuziaste manifestații de simpatie. Prefectul județului Turda raporta ministrului cultelor și instrucțiunii la Budapesta că în 14 și 15 decembrie 1877 au avut loc la Baia de Arieș și Câmpeni manifestanții au toastat pentru victoria României, pentru anul 1848, prefectul cerea totodată să se ia măsuri împotriva preotului și a învățătorului comunal, organizatorii acestor manifestări.

Cucerirea independenței României și afirmarea ei pe plan internațional după 1881, când s-a proclamat regat-au reactivat lupta pentru eliberarea națională a maselor românești din teritoriile supuse, acestea văzând în România sprijinul cel mai prețios în realizarea năzuințelor. Sondajele și observațiile făcute de autorități în rândul românilor din Transilvania concluzionau ”că populația română nu mai oferă de până acum în ce privește sentimentele de fidelitate pentru dinastie și patrie” și că în fierberea și agitația din școli și din biserici, dusă de preoți, învățători și diferite categorii de intelectuali seamănă semințele evenimentelor viitoare, incompatibile cu ordinea de stat în care se cultivă ideea unei Românii mari daco- romanice. Ca atare o seamă de persoane binecunoscute pentru activitatea lor în slujba idealului unității naționale ca și învățători și preoți dintr-o mulțime de localități , au fost puși sub observație mișcările lor erau spionate, la fel și oamenii cu care intrau în contact.

Desfășurarea evenimentelor de după realizarea dualismului în bazasistemului de legi adoptate și a modalităților de îndeplinire,, a dus la înrăutățirea situației populației din Transilvania și Ungaria, la ascuțirea contradicțiilor naționale și sociale. Astfel majoritatea românilor erau preocupați îndeaproape cu organizarea luptei politice. Un moment însemnat l-a reprezentat Conferința națională de la Sibiu din 12- 14 mai 1881, a cercurilor electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș care a hotărât unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria, cu cel din Transilvania.

O hotărâre de mare însemnătate a Conferinței din 1881 a reprezentat întocmirea unui Memorandum care să analizeze situația deplorabilă a românilor după instaurarea statului dualistic. Memorandul a fost înaintat împăratului și cuprindea o analiză temeinică a situației economice, culturale a celor trei milioane de români supuși Austro-Ungariei, exemplificând lipsa de drepturi și deznaționalizarea promovată de autorități, înfățișând dorința românilor de a li se crea condiții pentru un trai mai bun. Din păcate efectul acestui Memorandum nu a fost unul benefic, membbrii comitetului executiv al PNR , în frunte cu președintele de partid Ioan Rațiu au fost judecați și condamnați de autoritățile ungare, printr-un mare proces înscenat la Cluj în 1894.

Mii și mii de oameni, preoți și învățători din toată Transilvania, le-au fost solidari. Prin scrisori semnate de preoți și mari intelectuali, înștiințau întreaga țară că Memorandul era opera întregii țări, iar procesul de la Cluj era intentat pentru toată țara.

Pe de altă parte, în 1896, guvernații de la Budapesta serbau ”mileniul Regatului Ungar”, încercând să demonstreze că în Ungaria nu exită o problemă de naționalitate și că toate naționalitățile sunt indentificate acum cu națiunea politică ungară.

Pentru stăvilirea acțiunilor de protest pe lângă măsurile respective, autoritățile au folosit calomnia și intriga față de unii conducători naționali români, calificați ca ”agitători periculoși”, contrar statului ungar, prin metode de intimidare și amenințare.

Autonomia Bisericii Romano- catolice din Ungaria, din 1869, prin independeța sa față de statul dualist în probleme bisericești economice și școlare ar fi însemnat dacă ar fi fost realizată prevăzând înglobarea în această autonomie și a Bisericii Române Unite, catolicizarea și maghiarizarea credicioșilor români.

După multe proteste și memorii ale reprezentanților români, problema autonomiei a fost reluată în 1897, dar la fel, Biserica ortodoxă a protestat categoric contra oricărei încercări de contopire a Bisericii Române Unite în autonomia romano-catolică ungară. În pofida protestelor, Congresul catolic întrunit în vara anului 1898 la Budapesta, fără participarea reprezantanților Bisericii Unite, a luta hotărârea ca ea să fe cuprinsă în autonomia Bisericii Romano-Catolice din Ungaria și Transilvania. S-au înaintat noi memorii de către mitropolitul Victor și din partea episcopatului român unit împăratului, Nunțiaturii din Viena, Arhiepiscopului primat al Ungariei, dar din nou fără nici un rezultat, încât și la 26 aprilie/9 mai 1918 ”manifestul” sinodului electoral convocat în vedera alegerii unui nou mitropolit, în urma morții lui Victor Mihail, cerea ca viitorul mitropolit să lucreze pentru păstarrea autonomiei. Congres separat, statul de organizare și participarea mirenilor la conducerea treburilor bisericești românești unite. La scurt timp, unirea de la 1 decembrie 1918 a încheat orice încercare de înstrăinare a Bisericii unite.

Totuși, a mai existat o încercare, de deznaționalizare prin relizgie a românilor supuși Austro-Ungariei, dar și a rutenilr uniți, a fost înființarea Episcopiei de la Hajdudorog. Această încercare data încă de la începuturile dualismului, din anul 1868, cu un prin succes înregistrat în 1873, prin creearea unui Vicariat greco-catolic. În pofida dispozițiilor papale, în multe parohii greco-catolice românești, s-a început folosirea limbii maghiare în slujbă și în predică.

Cum în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-au introdus o seamă de schimbări în doctrina și cultul Bisericii Românești Unite din Transilvania, pentru catolicizarea acesteia, producând nenumărate nemulțumiri în rândul clerului și al credincioșilor, iar pe de altă parte Biserica Unită era amenințată de înglobarea sa în autonomia Bisericii romano- catolice din Ungaria, lupta pentru o singură Biserică Românească, independentă și slujitoare a idealului de libertate și unitate a ppoporului român a devenito constantă a activității unor marcanți reprezentați ai acestei confesiuni din a doua jumătate a veacului trecut, clerici și mireni, continuând lupta generației de la 1848.

Prin urmare revenirea la sinodalitate, o conducere prin organe colective, formate din clerici și mireni, și păstrarea independenței Bisericești Unite, s-a pus în toate sinoadele care au avut misiunea de a propune titulari pentru ocuparea scaunului mitropolitan din Blaj în anii 1850, 1868, 1893, 1918)

Sinodul de la 1850, avea ca scop propunerea împăratului a trei candidați la scaunul episcopal al Blajului, dar spre dezamăgirea lor au constatat încă de la început că nu se poate constitui după datina veche a bisericii răsăritene și după protocolul adunării generale a națiunii române din Transilvani, ținute la Blaj în mai 1848. Prin urmare soborul format numai din reprezentanți ai clerului a cerut pentru mântuirea conștiinței sale și pentru malcomirea poporului diacezan să fie lăsați în sobor pentru vot și mirenii uniți care se aflau în Blaj. Astfel sinodul a înaintat o cerere către împărate, prin care arăta cum lipsa sinoadelor mixte ar crea prăpastii între episcop și cler și popor, pe de o altă parte născându-se o serie de neînțelegeri, dorind ca viitorul episcop să îndeplinească următoarele condiții: să păzească și să apere biserica, întreaga biserică să se restatornicească pe tot parcursul anului.

Cu toate că toți membrii își exprimau dorința de revenire la sinodalitate, totuși Al. Sterca- Șuluțiu n-a respectat dorințele Sinodului întrunit la 1850, tocmai de aceea Sinodul din 1868 cu 251 alegători , a reluat cererile cu mai multă vigoare. Cum Soborul cel mai mare era convocat numai pentru alegerile de mitropolit, reprezentanții clerului au profitat de ocazii ca să-și exprime dorințele, condiționând iarăși viitorul mitropolit, printr-un proiect pentru restabilirea autonomiei și constituției sinodale a Bisericii greco-catolice, prezentat soborului de vicarul Făgărașului.

O figură reprezentativă pentru lupta clerului grecu-catolic împotriva inovațiilor și pentru păstrarea neschimbată a legii strămoșești a fost profesorul și canonicul Ioan Micu Moldovan 1833-1915, președinte al ASTREI și membru activ al Academiei Române. El a fost foarte consecvent în lupta pentru tradițiile strămoșești, împotriva catolicizării de care era amenințată Biserica Unită în a doua jmătate a veacului al XIX-lea și a începutul secolului al XX-lea pentru salvarea și apărarea drepturilor istorice ale Bisericii. A purtat un rol important în Sinoadele de la 1868 și 1869, ale căror hotărâri le și publică, lângă hotărârile Sinoadelor anterioare care au mers pe aceeași linie tradiționalist-românească, în I.Micu Moldovan, Acte sinodale ale Bisericii române de la Alba Iulia și Făgăraș, Blaj, 1869. El pledează pentru vechiul drept al Bisericii Române din Transilvania de a-și alege episcopul criticând absolutismul introdus în Biserica Unită. Aplicarea hotărârilor Sinodului din 1868, ar fi fost –considera el- un zid de apîrare al Bisericii în fața amenințărilor.

Criticile aduse Sinoadelor spuneau că ele au displăcut Nunințiaturii de la Viena, atingând lucruri dogmatice și autoritatea pontificelui roman, că ele nu obligă ierarhia unită, deorece nu sunt hotărâri legale, că sunt în opoziție cu decretele papale.

Din păcate în pofida poziției multor clerici uniți, mitropolitul Vancea, impus Sinodului de la 1868, a întreprins pasul catolicizării dogmatice complete a Bisericii Unite, prin conciliile provinciale din 1872 și 1882. Aceste concilii formate numai din Vancea și episcopii sufragani, deci care nu erau sinoade în sensul vechii tradiții a Bisericii din Transilvania, așa cum le cerea clerul și credincioșii Bisericii Unite, au luat hotărâri ce au alarmat preoții și intelectualii greco-catolici, deoarece populația română trăia în continuare după vechile tradiții ortodoxe, fără să țină cont de aceste sinoade.

Sinodul din 1872, cerea ca credința ce o mărturisise sfânta Biserică Catolică, să fie păstrată întreagă și neschimbată în toată provincia bisericească. Accepta pe lângă sinoadele ecumenice, toate sinoadele generale catolice, deci și dogma infaibilității papale, a imaculatei concepții, doctrina despre transubstanțiere, indulgențele și ascultarea deplină față de papă. Astfel Biserica Greco-Catolică Română se transforma în Biserica romano-catolică cu rit ortodox și limba română.

Episcopatul greco-catolic și-a dat seama de reacția ce ar fi urmat în urma publicării acestor Sinoade, tocmai de aceea tipărirea lor a urmat doar peste câțiva ani în 1892, când reacția mirenilor ar fi fost oricum tardivă și înfrântă prin ”Roma locuta”.

Totuși când au aflatn intelectualii greco-catolici au protestat, susținând că prin această unire, suferă doctorii în teologie, mirenii culți și luminații din biserică, introducând un curent străin absolutist, care înăbușa glasul poporului, ignorându-i drepturile, cu spiritul străin al catolicismului modern.

Lupta pentru sinodalitate a fost întărită în rândul clerului, intelectualilor uniți, nu numai pentru că ea era o luptă pentru păstrarea tradițiilor străvechi, ci și pentru că ei vedeau aplicarea acestei sinodalități în sânul Bisericii Ortodoxe din Ardeal și roadele ei bune atât pentru Biserică cât și pentru națiunea română. Biserica ortodoxă prin Statul Organic, își dăduse o organizație, care-i asigira independența și autonomia, care se baza pe o deplină armonie între ierarhie, cler și credincioși, dând mari posibilități de colaborarea a mirenilor la rezolvarea treburilor bisericești și școlare, o organizație conformă cu vechile canoane, dar și potrivită cu necesitățile momentului respetiv și cu spiritul democratic al vremii.

Mitropolia ortodoxă din Ardeal era independentă, ea nu depindea de altă Biserică și avea dreptul să-și rezolve singură prin organe proprii, toate problemele bisericești și școlare. Puterea autonomiei era unitatea dintre ierarhie, cler și credincioși, în participarea largă a mirenilor la viața Bisericii. Biserica unită nu era independentă, pentru că era supusă sub jurisdicțoa absolută a Romei și era amenințată de a fi înghițită de Biserica Romano-Catolică din Ungaria.

Confrunatrea militară dintre marile puteri imperialiste Austro-Ungaria și Serbia la 28 iulie 1914, a determinat angajarea în luptă a unor națiuni și state ale căror abiective nu aveau nimic în comun cu caracterul imperialist al războiului. Aceste obiective erau caracteristici ale luptei pentru afirmarea principiului naționalităților, din primii ani de război mondial.

În august 1916, ministrul român la Viena, Edgar Mavrocordat, a înmânat ministrului afacerilor străine al Austro-Ungariei declarația de război a României, care preciza despre speranța românilor ce nu au uitat de lăgăturile de sânge în Tripla Alianță.

În mai bine de 30 de ani, românii din monarhie nu au avut parte de vreo reformă care să le de vreo satisfacție sau vreo speranță, ba chiar au fost tratați ca o rasă inferioară, condamnată să sufere apăsarea unui elemnt străin, considerați o minoritate în mijlocul naționalității austro-ungare.

În noaptea de 27 spre 28 august 1916, într-o uriașă explozie de entuziasm popular, au trecut prin toate strâmtorile Carpaților, pentru lupta fraților lor de eliberare de sub jugul nemilos al imperiului ungar. Războiul mondial avea să decidă soarta a 3.5 milioane de români din Transilvania, care secole la rând și-au pretins dereptul la libertate națională. Cu gândul că românii ar fi putut rămâne sclavii ungurilor, lupta dintre cele două nații a fost aprigă și de lungă durată.

În momentul izbucnirii primului Război mondial, românii au găsit prilejul de a ridica armele pentru salvarea asupriți de atâta vreme, fiind mai mult de partea dreptății istoriei.

În primele zile ale războiului autoritățile austro ungare răspândiseră zvonul în statele românești că armatele rusești au atacat România și că ar fi invadat chiar și Moldova. Li se spunea că ei trebuie să salveze frații din România. În scopul diversionist, sub presiunea stării de spirit, autoritățile au permis românilor mobilizați să poarte culorile naționale românești, interzise până atunci, precum și imnul Deșteaptă-te române , de obicei interzis și acesta.

Dar când adevărul asupra atitudinei României a fost cunoscut, când adevărul înșelăciunii lor a fost aflat, zeci de mii de soldați au dezertat de pe fronturile Rusiei, Serbiei și Italiei, mulți soldați căutând pe toate căile să ajungă în România, cu scopul de a-și oferi viețile pentru eliberarea națională. Impreună cu muncitorii, intelectualii și țăranii, aceștia s-au ridcat împotriva Austo-Ungariei.

În numeroase localități aceștia au abordat tricolorul, ovaționând România. Fiind de așteptat că atunci când România va declanșa lupta petru desăvârșirea unității naționale, declarând război Austro-Ungariei, participarea românilor transilvăneni urma să îmbrace diferite forme și mijloace, a miilor de voluntari înrolați sub tricolorul românesc.

După retragerea armatei române din Transilvania, în toamna anului 1916, autoritățile ungare au constrâns pe câțiva fruntași români și înalți prelați de aici să facă declarații de fidelitate față de tron și patria ungară, declarații nesincere, făcute mai mult pentru a nu agrava situația populației și Biserica Română. Totuși acest lucru a reușit să creeze o revoltă printre ardelenii refugiați la Iași, care au luat inițiativa convocării a tuturor refugiaților ardeleni și bucovineni, sub conducerea lui Octavian Goga.

Acest comitet de 12 refugiați a avut rosturi însemnate, atât în constituirea legiunii românilor refugiați în Moldova, cât și pentru organizarea militară a celor aflați în Rusia, Italia sau Franța. Părintele dr. Vasile Lucaciu a strigat Occidentului protestul românilor. A răsculat opinia publică din America cu ajutorul însuflețit al românilor americani, a organizat legiuni de voluntari pe frontul italian, a ținut conferințe în Elveția, discursuri la Paris.

După intrarea României în războiul drept de eliberare a fraților din Austro-Ungaria și de întregire a unității național statale, românii din Transilavania au fost mereu amenințați cu moartea. În acest context s-a desfășurat și drama preoțimii române în primii ani ai războiului mondial. Știind prea bine că preoții au fost vestalele care au menținut mereu vie flacăra credinței naționale, mai ales din toamna anului 1916, furia stăpânirii ungare s-a dezlănțuit cu putere împotriva lor. Pentru că și-au manifestat bucuria firească a pătrunderii trupelor române eliberatoare în Transilavania, au ajutat prin diverse mijloace pe soldații români și au rugat pentru izbânda adevărului și dreptății, au îndemnat a rezistență și au menținut trează speranța în apropierea momentului dezrobirii naționale.

Din acest motiv, în Transilvania propriu-zisă, au fost aruncați în temnițe peste 140 de preoți români, în închisorile de la Cluj, Tg. Mureș, Odorhei, Brașov, iar cei din Banat, Arad și Bihor la seghedin, Vaț, Timișoara, Caransebeș. Toți erau acuzați de trădare de patrie sau spionaj în favoarea României. Unii au fost acuzați și închiși luni de zile chiar până la sfârșitul războiului, fără a fi judecați. Peste 200 de preoți, mai ales cei de la granițele cu România, pe atunci Brașov, Făgăraș, Sibiu și Hunedoara, au fost deportați, cu sau fără familii, în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de vest. Au trăit într-o mizerie cruntă, fără nici un ajutor, supravegheați cu strășnicie, lăsați la discreția populației locale de unguri și șvabi. Alți preoți au fost deportați în lagărele deținuților sârbi de la Nezsider, alții în Zombor, din Iugoslavia de astăzi.

O altă sută de preoți, în special din Județele Brașov și Făgărași au părăsit parohiile și s-au retras în vechea Românie, împreună cu trupele române. Mulți au pribegit până în Ucraina, de unde s-au întors de abia la sfârșitul lui 1918, începutul lui 1919. Din păcate mulți au avut ghinionul de a fi arestați de autoritățile germane de ocupație din vechea Românie. Opt preoți au fost uciși de jandarmii maghiari și secui, în perioada de destrămare a imperiului austro-ungar, la sfârșitul anului 1918. Mulți dintre cei închiși sau deportați s-au reîntors cu sănătatea grav zdruncinată și destui dintre ei nu s-au mai întors deloc, întrând în galeria miilor de eroi cărora le datorăm Unirea.

În lipsa acestor martiri ai cauzei naționale românești, grija mângâierii sufletelor credincioșilor români a fost preluată de soțiile preoților rămase acasă, care au luat și povara întreținerii gospodăriilor, în condițiile în care salariul lor era sistat, sesiile parohiale în bună măsură luate. Multe au fost scoase și din casa parohială, fiind supravegheate de autoritățile locale. Nu este de mirare faptul că multe din preotesele rămase acasă fără sprijin și-au pierdut viața altele s-au îmbolnăvit grav, iar peste o sută au trecut munții în vechea Românie, împreună cu soții și copii lor, trăind din tot felul de expediente. Au existat și cazuri în care preotesele au fost aruncate în închisori sau au fost deportate împreună cu soții lor și copii.

Tabloul calvarului îndurat de slujitorii altarului din Transilavania, nu ar fi complet, fără actele de bestială teroare cărora au căzut victime unii dintre ei în județele Arad, Bihor și Satu Mare, în lunile de incertitudine de după 1 decembrie 1918.

Era de așteptat ca actul istoric prin care s-a făcut dreptate poporului român să trezească furia oprimatorilor, căderea lor făcând totul spre a se menține, sau încercând măcar acte disperate de răzbunare stupidă. Într-un moment când granițele nu erau fixe, s-au dedat la nenumărate acte de cruzime și teroare împotriva românilor din județele vestice și de nord ale Transilavaniei. Au căzut jertfă răzbunări lor avocați, preoți, învățători, țărani, iar bunurile jefuite au fost cantități remarcabile.

După 4 ani de suferință a urmat însă marea bucurie a realizării statului național român unitar prin unirea Transilavaniei cu România, proclamată la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. În noiembrie, același ani , când administrația transilvaniei era preluată de Consiliul Național Român Central, a fost trimis la Iași pentru a se coordona de comun acord cu bărbații de stat ai româniei acțiunea de afirmare a a voinței poporului român din Transilvania de autodeterminare și de unire cu țara, profesorul de la institutul teologic pedagogic din Sibiu, cunoscut militant pentru drepturile naționale ale poporului român, Nicolae Bălan, primul mitropolit ortodox al Ardealului în România întregită.

Iar ca o supremă recunoaștere a rolului pe care biserica Română l-a avut în procesul secular al rezistenței românilor împotriva asupririi străine și a luptei sale pentru libertate și unitate națională, reprezentanții săi au fost membrii de drept ai Adunării constituante care a decretat unirea, mai mult, episcopii Ioan I. Papp și Demetriu Radu au deținut președenția adunării, alături de George Pop

CAPITOLUL II

MONOGRAFIA ȘI COMUNITATEA ORTODOXĂ PROTOPOPIATUL DEJ

2.1. Istoricul Protopopiatului Dej

În octombrie 1881, Congresul Național Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, a luat hotărârea de stabilire a reședinței Protopopiatului Ortodox Român Dej, totodată ordonând și o nouă arondare a parohilor.

Sediul protopopial în orașul de reședință a comitatului Solnoc-Dăbâca, a încheiat capitolul unei perioade itinerante a acestuia, ridicând astfel prestgiul și deschizând noi perspective.

După convertirea greco-catolicilor la ortodoxie, credincioșii și-au clădit un loc de rugăciune, în grădina unui dintre ei. O casă sub formă de biserică, pe terenul credincioasei Anica Pintea, cu 7,3m lungime și 5,3 m lățime. Casa nu avea nici o fundație, oamenii au înfipt stâlpii de brad în pământ și au bătut în cuie scânduri de lemn în ele, apoi oamenii au donat icoane și casa s-a transformat într-un lăcaș de rugăciune.

Din păcate în 1876, deoarece casa era arendată, la îndemnul credincioșilor, proprietarul renunță la ea, cerându-le să gasească un nou lacaș. Astfel ortodocșii au apelat la Consistoriul arhidiecezan pentru ajutor, în procurarea unui nou teren pentru refacerea bisericii. Cum Consistoriul nu dorea destrămarea noii comunități, aprobă solicitarea credicioșilor și ajută Parohia în cumpărarea unui nou teren.

În grădina văduvei Cristina Mușnai, născută Doșna, pe un teren de 610 stânjeni, ortodocșii au ridicat din nou biserica, de data aceasta și cu o clopotiniță intrată în folosință din 1876. Chiar și așa locașul era primitiv, după cum descrie și viitorul protopopul Herman. În urma ploilor, curtea se umplea de noroi, dar acesta nu era un impediment pentru credincioși chiar dacă nu puteau încenunchia.

În 1883 la 31 iulie un nou paroh, tânăr și întreprinzător avea să preia controlul asupra Parohiei, Teodor Herman. Lupta s-a principală a fost de a oferi credincioșilor din Dej un loc de rugăciune, mai bun și mai demn pentru un centru de județ. Astfel prima s-a încercare a fost de a construi tot cu ajutorul Consistoriului o casă din două camere în care se locuia, o culină și o cameră mai mare pentru școala confesională. Mai târziu, Consistoriul oferă un ajutor de 600 de lei, iar poporenii cu 500 de lei pentru câteva modificări și anume împărțirea camerei de școală într-o culină și un loc de locuit și construirea unei încăperi mai mari pentru învățământ.

Totuși pentru el parohia era mică, iar enoriașii săraci, prin urmare a depus eforturi mari pentru a găsi mijloace pentru procurarea de fonduri de la diferiți binevoitori, de la bănci și nu în ultimul rând de la Consistoriu Sibiului. Cu banii obținuți, Teodor Herman a cumpărat în anul 1897, un nou teren de cu 2800 de lei, de 371 metrii pătrați, grădină ce a fost transcrisă pe Biserica Greco-Orientală Dej și unde timp de 2 ani credincioșii au adunat piatră cu piatră, cărămidă cu cărămidă și la 22 iulie 1900, în urma unor licitații s-a început zidirea bisericii întreprinzătoruluio faicher Albert și zidarul Wasz imre, supravegheați de arhitectul județean Andreiu Karacsony din Dej, cel care a întocmit și plannul bisericii.

Întregul cost al manoperei a ajuns la 14.000 coroane, iar materialele 24.000 de coroane. Credincioșii au procurat piatra, cărămida, nisipul și au făcut întreaga cărăușie.

”Biserica a costat 24 mii coroane, cu material și cărăușie cu tot. Aceastp sumă de bani o a adunat protoprezibiterul paroh local Teodor Herman, parte din fundațiunile arhidiecezei, parte din România și parte de la credincioșii noștri de aici, dintre care cel mai generos este bunul credincios Ioan Batho senior. Greutățile cele mai mari și multe le-am învins cu ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiții noștrii urmași! Țineți cu tărie la sânta noastră biserică ortodoxă greco-orientală română și la scumpa noastră limbă română și bunul Dumnezeu ne va binecuvânta aici și în cealaltă lume”

Cu turn și altar, în interior biserica a fost de 23, 10 metri,lungime, iar lățimea interioară de 10,9 metri, cu o înălțime de 9,40 și turnul de 34, 20 metri. Planul arhitectului a fost întocmit la dimensiuni mai mari, în special în ceea ce privește lungimea, dar, din lipsa de fonduri, s-a recurs la dimensiunile menționate mai devreme.

Din cauza fondurilor insuficiente, biserica s-a ridicat restrans, cu mențiunea ca atunci când numărul credincioșilor va crește se va mări și biserica, urmând ca 1990-1993, biserica să se extindă cu 8 metri.

Crucea a fost ridicată în anii 1901, de ziua Sfinților Părinți Ioachim și Ana, comsemnate în Pro memoria.Urmând ca la data de 16/29 octombrie să fie sfințită provizoriu de către Teodor Herman, asistat de prezbiterul Gavril Hanga de la Penitenciarul Gherla, împreună cu Augustin Herman din Văleni, Sigimund Lengyel din Sălișca, Vasile Gog din Olpret și Petru Both din Săcătura, după cum menționează și Pro Memoria în 1905.

Apoi, în 1902, biserica a căpătat trei clopote, cel mare de 546 kg, adus de protoprezbiterul Teodor Herman și de poporul Greco- Oriental, cel mijlociu de 274 kg, a fost donat de către Ioan Bota seniro și junior, iar cel mai mic, de 157 kg, a fost donat de credinciosul Simion Pintea.

Mai târziu în anul 1904, s-a realizat iconostatul din material brut de către doi meșteri iscusiți și anume Mășcășan Ioan și Ioan Rot. O firmă din Budapesta a realizat lucrările de sculptură, iar ușile au fost realizate de către Francisc Struhela din Cluj de abia în anul 1926. În 1924 s-au făcut stranele și scaunele, 61 mai exact , de către cooperativa de tâmplari din Dej, iar Szadnary Ianos a pictat icoanele de pe iconostas în 1905.

Din păcate, în timpul războiului aceste trei clopote, au fost confiscate, fiind necesare pentru confecționarea de muniții, iar timp de 10 ani credincioșii nu au auzit nici un clopot la biserica lor. Din cauza sărăciei, clopotele nu au fost înlocuite decât în 1927, tot prin donarea de către enoriași s-au procurat 3 clopote , confecționate la turnătoria de clopote din Arad ”Frederic Honig”.

Astfel clopotele aveau 506 kg, 285 kg, iar cel mic 160 kg și au fost transportate cu mare grijă și fast de la gară până la biserică, împodobite cu flori și tricolorul României, pe un car tras de 6 boi, în frunte cu Teodor Herman și preoții Nicolae Șoveriu și Alexandru Gherman. Cortegiul era însoțit de asemenea de muzica fanfarei infanteriei regimentului 81, și de corul Liceului de băieți din Dej, dirijați de profesorul Mina Stanciu.

3.1. Parohiile, protopopii și preoții din protopopiatul Dej

Pentru a doua jumătate a secolului a XIX-lea și începutul celui următor se constată o constantă preocupare a autorităților bisericești de a norma și legifera cât mai mult starea materială, împreună cu aspectele care evidențiau statutul social sau imaginea preotului în societate. De-a lungul timpului, atât biserica ortodoxă cât și cea greco-catolică au dezbătut problema înzestrării materiale a preotului, ajungând să afecteze factorii politici, dar și cei ecleziaști ai Austro-Ungariei.

S-a pus foarte mult accent pe imaginea preotului în societate. De-a lungul acestui drum, s-au legiferat pe cât mai mult posibil starea materială și statutul social. Ambele biserici acordând suficient spațiu hotărârilor sinodale vis- a vis de înzestrarea preotului. Încercându-se de cele mai multe ori să se stabilească în ce măsură efortul depus de un preot, aparținea comunității. Aceasta fiind o temă bine discutată de-a lungul timpului în ambele segmenete confesionale din țara noastră, dar și la nivelul vieții publice din Austro-Ungaria. Problema întregirii salariului preoțimii a fost un subiect dezbătut atât la nivel politic și la nivel ecleziast.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și secolul XX, rolul preotului era accentuat în societatea românească, cu atât mai mult cât slujirea s-a era transmisă în familie, din tată în fiu, chiar și către fiice. Prin această perpetuare a funcției, preoții parohi deveneau un exemplu pentru societatea românească. Funcția lor, părea pentru unii inaccesibilă, motiv pentru care era destul de râvnită, reprezentând o ascensiune socială. Mulți dintre preoți, chiar dacă aparțineau spațiului rural, aveau aspirații înalte, mai ales pentru fii lor, să urmeze cursuri în străinătate, tot odată având și un interes național de a oferi României o clasă intelectuală cât mai numeroasă. Aceeși dorință exista și pentru fiicele lor, să aibă parte de un viitor tot în sfera preoțimii, astfel mulți au dorit ca fiicele lor să defină soții de preoți.

Datorită situației financiare precare a societății din acea epocă, veniturile materiale ale preoților atât ortodocși cât și greco- catolici au reprezentat o problemă destul de majoră. Bisericile românești având din păcate o situație mult mai dezavantajată față de bisericele greco-catolice, care avea la dispoziție fondurile oferite de stat, bisericile reformante erau susținute de nobilime și moșierii maghiari, iar cele unitariane și luterane erau susținute de enoriașii care aveau oricum averi considerabile.

Prin urmare ortodocșii, mai ales după 1848, au luptat mult pentru obținerea unui statut material mai bun sau cel puțin similar cu a celorlalte confesiuni, acest obiectiv făcând parte si din programul politic național.

Principala sursă de venit a preoțimii în această a doua jumătate a secolului XIX, începutul secolului XX, era reprezentată de moșia bisericii, care purta o serie de denumiri ”porțiune canonică”, ”mierța popii”, ”lecticalul”, ”ziua popii”, ”birul popesc”. Acestă porțiune de pământ îi revenea preotul, doar prin contractul oferit de sat, nefiind reglementat sau uniformizat prin dispozițiile unor autorități mai superioare.

Acestă porțiune ce-i revenea preotului prin contractul cu satul, era reprezentată de terenul intravilan al parohiei, cimitirul, casa parohială, școala și arabilul sau fânețele extravilane. Nivelul maxim stabilit de Dieta Transilvaniei din 1846-1847, era de 32 iugăre pentru fiecare porțiune canonică, insă terenurile nu erau foarte productive, ele trebuiau muncite, arate secerate, săpate, cosite, prin urmare preoții munceau cot la cot cu ajutoarele sale, pentru a strânge recolte considerabile și pentru a-și susține familia.

”Lecticalul” era o porține de pământ diferită de la o parohie la alta. Cu alte cuvinte ea era reprezentată eventual de mieriță de porumb pentru care fiecare familie muncea o zi. Erau sate care nu dădeau deloc produse, altele răscumpărau lecticalul în bani, altele îl înlocuiau cu teren arabil. Stola era și ea diferită de la un sat la altul. Deși în rapoartele oficiale suma stolei anuale este vizibil minimalizată pentru că preotul să poată obține venituri și de la stat, totuși în realitate, aceasta era mult mai mare. Spre deosebire de perioada anterioară, preotul român, de după Revoluția de la 1848-1849, se bucura de unele avantaje din partea statului: fiind scutit de taxa de capitație, de munca obligatorie de drumurile publice, de sarcinile comunale, beneficia de justiția ecleziastică în caz de delict de drept civil, precum și de drepturile politice.

Pe de altă parte și protopopii vremii, prin faptul că erau reprezentanții arheiului, beneficiau de venituri precum taxele încasate de la aprobările căsătoriilor, taxele prosbiterului, taxe pentru obținerea de la arhiereu, pentru dispensele de la mire, pentru introducerea preoților în parohii, pentru alegerea catorilor, învățătorilor, de asemenea diferite diurne, le reveneau bani și din sființirea diurnelor, plus venituri în funcție de împrejurări și starea materială a sătenilr, animale ca miei, gâște, ouă, caș, miere de albine. Acestea fiind considerate mai degrabă daruri și cinstiri, rărindu-se în timp, renunțându-se complet la ele înspre anii 1874-1878.

Devenind parte din programul politic național, acest obiectiv de remunerare corespunzătoare a preoților, a fost introdus în lege din 1898, prin întregirea, prin ajutor de stat, a veniturilor parohiale, prin care preoților cu o pregătire teologică mai slabă li se întregea venitul, însă din majoritatea protopopiatelor declarațiile întârziau cu desăvârșire.

Problema acceptării banilor oferiți de statul ungar a creat în viața publică a Transilvaniei un val de opinii pro și contra, precum și o adevărată criză de conștiință pentru cerul românesc. Teama principală era ca aceasta să nu reprezinte încă o portiță de manipulare către maghiarizare, folosindu-se de situația dificilă prin care trecea clerul atunci, invocând-se de cele mai multe ori demnitatea poporului român, care a luptat mereu pentru oamenii săi bravi și pentru inteligența sa, chiar prin sărăcie și durere, dar cu dragoste curată, așa cu scrie și ziarul Tribuna în anul 1890 ”Focul sacru al iubirii noastre pentru religiune, Biserica, limbă și neam l-am conservat virgin prin vremuri vechi și grele până în timpurile noastre”

Prin urmare, se observă refuzul de a accepta ajutorul din partea ungurilor cu toate că, le revenea și preoților români, sub pretextul încălcării autonomiei Bisericii românești. Au existat discuții lungi, prin care s-au convocat atât preoți si protopopi ortodocși, cât și greco-catolici.

În cazul protopopiatului de la Dej, situația este redată fidel de Teodor Herman,în monogroafia sa, unde vorbește despre veniturile celor 34 de comune din cadrul protopopiatului său.”Comunele prevăzute cu casă parohială, grădină și sesie canonică, alte venituri mai erau ”birul” dat preotului în natură, zilele de lucru pentru preot,”cu palma cu viptul preotului”, birul în bani, cuantumul stolelor și taxelor pentru botez, molifta (după naștere și la 40 de zile), Cununie (vestiri, Taina Cununiei), Înmormântare (mare și mică), Maslul, Sfințirea apei mici, Liturghie în zile de lucru, Moliftă la Paști și la Crăciun și ”umblatul cu Crucea la bobotează” precum și venitul anual net”

Pentru protopopiatul Dej, porțiunea canonică cea mai întinsă era în Ciceu-Corabia, de 36 iugăre și 1190 stânjeni pătrați. Tot aici se găsea și o grădină parohială, iar următoarea ca mărime era cea din Ciubăncuța cu 36 iugăre și 295 stânjeni pătrați. Totuși existau multe parohii fără această porțiune canonică, cum ar fi cea de la Gherla, Olpret sauu Bobâlna, Fălcușa, Gâlgău, Măgoaja, Remeți, Sălișca, Câțcău sau Vad. Cam toate comunele munceau cel puțin o zi pentru preot, darurile însă nu erau oferite de toate comunele.

Spre deosebire de Biserica ortodoxă, Biserica Greco-Catolică, avea prevăzut prin Concordatul Vienei cu Sfântul Scaun din 1855, avea stabilit un venit egal, pentru clerul catolic, de ambele rituri, numit ”mila împărătească”, ”stola”, ”venitul epitrahilului”, tot odată erau incluse și alte servicii preoțești ca Parastase, Molifte; Înmormântări sau alte taxe de asistență religioasă.

O parte integrantă a statutului social al preotului era însăși construcția bisericii, dacă era din piatră sau dacă era o biserică nouă ornată cu colopote, reprezenta un prestigiu pentru preot.

Într-o corespondență trimisă gazetei Sionul românesc, în 1865, Gavril Manu (fiu de preot)judeprim comitantes, curator și inspector școlar greco-catolic suprem al comitatului Solnocul Interior , scria că în ținutul Lăpușului, cu 27 de comune și 18,000 de români din 21,000 de locuitori(românii înjumătățiți în confesiunea religioasă”)sunt în general numai biserici de lemn, vechi micuțe, întunecoase, strâmte, încât în unele din ele poporul nu încape”. După părerea sa, acestea ”nu mai corespund cerințelor și numărului poporului, din care cauză ar fi de a se edifica altele din material solid”.Incrimina, totodată, obiceiul de atunci de a se cheltui cu zugrăvirea bisericilor sume enorme și cu gust estetic îndoielnic.

Aceste situații se regăsesc și în cadrul Protopopiatului ortodox Dej. Aici majoritatea bisericilor erau la mijlocul secolului al XIX-lea, mici, neîncăpătoare, ruinate, așa cum rezultă din monografia scrisă mai târziu de protopopul Teodor Herman, care a reușit să convingă de-a lungul timpului, comunitățile să-și repare bisericile sau chilia, dacă era posibil să-și ridice altele noi, din piatră sau cărămidă. Herman a consemnat în cuprinsul protopopiatului său, realizări notabile pe această linie, cum au fost construirea unor biserici din piatră și cărămidă în Coroeni,(1860-1867), Diug (1894-1896), Săcătura (1901), Ciubanca(1899-1905), Dej (1900-1902), Diviciorii Mari (1911-1912), Bobâlna (1911-1912), Ciceu- Poieni (1910), Poiana Blenchi(1879-1882), Vad(1923) și altele din lemn în Chițcău și Sălișca (1908-1909).

În aceeași perioadă au existat multe comunității transilvănene care au depus eforturi majore pentru ridicarea bisericilor. Prin stăruința enoriașilor demonstrându-se încă o dată statutul preotului în rândul societății, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX., totodată evidențiind si reînoirea duhovnicească și dorința de modernizare. Prin urmare edificarea acestor biserici era și un reflex al procesului de dezvoltare economică, ce se manifesta în aceea perioadă, un salt mai predominant în acest domeniu cunoscându-se mai bine după 1860.

Înainte de unirea cu Biserica Greco-Catolică, Protopopiatul Ortodox Român- Dej, era format din 41 de comune bisericești cu 35 de parohii:

– Beclean – (Valea Viilor) cu filiala Rateag (Poienile Reteagului), Bobâlna fost Opreț, Căprioara, Chiochiș, Chiuiești, Ciceu- Corabia, Ciceu-Giurgești, Ciceu- Poieni, Ciubanca, Ciubăncuța, Dej, Dobricel, Dumbrăvița, Esc, Gâlgău, Gherla, Ghostila, Hășmașu Ciceului, Leurda cu filiala Guga, Luminișu, Măgoaja, Muncel cu filiala Fălcușa, Negrilești, Ocna Dejului, Pădureni, Perișor, Poiana blechi, Sălișca, Șimișna, Spermezeu, Tiocu de jos.

În urma unificării, în structura Protopopiatului Ortodox Dej au intrat încă 24 de paraohii cu 10 filii din fostul Protopopiat Ghreco- Catolic Dej, încă 22 de parohii cu 9 filii din fostul Protopopiat Greco- Catolic Reteag.

Drept urmare, structura Protopopiatului a sporit cu 44 de parohii și 19 filii, ajungând la 106 ”comune bisericești” (81 parohii cu 25 filii). Formal, pentru că în 12 din comunitățile revenite (Câțcău, Chiuiești, dej, Gârbăul, Dejului, Guga, Leurda, Negrilești, Ocna Dejului, Olpret (Bobâlna), existau și parohii sau filii ortodoxe, iar cele două parohii din Ocna Dejului s-au contopit, așa încât Protopopiatul avea în administrare doar 95 de ”comune bisericești”

Biserica de la Batin, județul Cluj a fost construită în 1732 ea fost consemnată de preotul Creminea Ioan, biserica a fost construită pe ulița Bisericii, cu o parte din materialele recuperate de la vechea biserică de lemn și o parte de la biserica demolată din Bața.

Încă din 1760, după divizările confesionale a le comunității, unde minoritatea era constituită din greco-catolici și majoritatea din ortodoxi, biserica a intrat în folosul ortodocșilor. Autoritățile, pentru a diminua disensiunile, i-au oblicat pe credincioși să-și construiască singuri o biserică pentru cei uniți.

Mai târziu, în perioada anilor 1939-1940, antreprenorul Cosma Ioan din Ocna Dejului, angajați de săteni, a construit, pe locul celei din 1732, biserica cu hramul ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, zugrăvită și pictată cu scene biblice cu cei patru evangheliști, de Carol Nagy, iar icoanele pictate pe placaj de Ernest Iuhasz din Gherlă.

Cum până la 1700 majoritatea locuitorilor erau ortodocsi, convertirea la greco-catolicii uniți s-a făcut treptat în următorii 30 de ani. Astfel la 1733, comunitatea era formată din 80 de familii păstorite de părintele Nicolae.

În urma acestei divizări confesionale, s-au format două parohii, una ortodoxă, una greco-catolică, situație care s-a menținut până în al patrulea deceniu al secolului XIX-lea. Scrierile din 1773, 1800, arată existența unei biserici neunite.

Cu vremea ortodocșii s-au împuținat la număr, ajungând aroape de dispariție, iar în primele decenii din secolul al XIX-lea biserica și credincioșii au fost uniți confesional în beneficul greco catolicilor, sub preoți ca:

Dumitru Graur (demetrius Grauru), din 1835 și 1842, când satul avea 617 credincioși.

Moise Anca, născut în 1809, hirotonit în 1836, preot a celor 897 de credincioși la 1867

Mureșan George, născut în 1846 în Dindeleag, hirotonit în 182,a administrat parohia până în 1919, timp de 48 de ani, perioadă în care a păstorit 832 de credincioși în 1877. 828 în 1882, 834 în 1886, 872 în 1890, 894 în 1894, 898 în 1896, 936 în 1898, 964 în 1900, 1014 în 1903, 1038 în 1906, 1022 în 1914.

Mureșan Victor a urmat la administrarea parohiei, din 1919 până în 1922.

Domide Simion, s-a născut în 6 februarie 1894 în satul Rodna Nouă a fost preotul satului până în 1927.

Cerchi Eugen, Născut în 1904, hirotonit în 1927, a administrat parohia din din 21 august 1927 până în 1928.

Mureșan Ștefan, născut în 9 noiembrie 1901 în Petrești a fost hirotonit în 15 august 1927. Preot în Batin din 1928 până în 1930.

Rob Ioan, născut pe 13 februarie 1905, în Oarța de Sus, a administrat parohia din 24 august 1930, până în octombrie 1948 când refuzând să treacă la ortodoxie, a ieșit din ținul proțesc, după care a fost arestat în decembrie 1952.

Borgovan Mihail, a fost paroh din 1940 până în vara anului 1947, când a fost transferat în parohia stâna, Sălaj.

Pop Grigore, s-a născut în decembrie 1916 în Valea Ungurașului, com. Unguraș, jud Cluj, În familia Pop Traian și Florica, hirotonit din 20 august 1939 pe seama parohiei Bediu unde a slujit până în 12 iunie 194. A administrat parohia Batin –Valea Ungurasului din vara anului 1947 până în octombrie 1948 când refuzând să treacă la ortodoxie a ieșit din cinul preoțesc.

Din octombrie 1948 când s-a convertit biserrica la ortodoxism, parohia a fost preluată de alți preoți.

Școala confesională a existat în 1850 și între anii 1903-1906. Dascăli au fost în 1867 Izidor Anca și Dumitru merzocu, în 1877 Mihai Marian, 1882 David Domșa, Ioan Mândraș, Vasile Moldovan, Alexandru Pop 1918.

Biserica de la Băbdiu județul Cluj, a avut din 1658 preot plătitor de dare, dar fără dovezi din documente s-ar spune că a existat de la 1507. În 1781 ortodocșii, fiind majoritari au ocupat biserica. În 1842, biserica era disputată de ortodocși, majoritari. În 1842, biserica era folosită de ambele tabere, atât de greco-catolici, cât și de ortodocsi.

În 1866 sătenii au angajat un meșter și anume Iancu Avram din Hida, care a construit o nouă biserică cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, același cu al vechii biserici. De-a ungul timpului biserica a fost acoperită cu șindrilă, împodobită cu o nouă cruce pe turlă în 1877 și consolidată de către meșterul Varga Balint, zugrăvită de meșterul Vasile Balint și Nicolae Peterfy din Cubleșul Șomeșan 1923, înlocuită bolta

În 1779, o parte din credincioși au trecut la greco- catolici, declanșând co confruntare confesională care a durat până în a 2-a jumătate a secolului al XIX lea. În 1835 satul avea 490 credincioși greco-catolici păstoriți de preotul Vescan Ioan și urmat de Vescan Teodor care a administrat parohia din 1888, apoi de Bud Ioan, Rebreanu Gavril, hirotonit în 1905. Hales Emil, născut în 1897 hirotonit în 1928.

A fost urmat de Ciceu Nicolaenăscut la 4 septembrie 1906, în familia Ciceu. Hirotonit în 15 august 1931 la mănăstrirea Nicula.

Mânzat Mircea Viorel, preot în Tiocu de Sus-Igrița, Băbdiu- Suarăș și Ocna Dejului, Marian Ioan Viorel , născut în 6 iunie 1953 în Beclean pe Someș.

Școala confesională, era o casă școlară din lemn, construită în 1857 în centrul satului, înlocuită în 1867 cu una de zid, în 1890 acoperită cu șindrilă. Era atât pentru greco –catolici, cât și pentru ortodocsi. Dascălii au fost Daniel Mânzat, Vasile Vescan și Andrei Câmpian.

Casa parohială, există din 1733, apoi în 1929 s-a construit o nouă casă parohială cu 5 camere.

Biserica de la Bobâlna, din 1636, a fost poposită în Olpret, fapt care sugerează existența unei apreciate comunități ortodoxe, unită în jurul unei biserici, probabil biserica de lemn aflată în 1704 în vechiul cimitir al satului.

După divizările confesionale din 1830, greco-catolicii, foloseau biserica alternativ cu ortodocsii. Apoi cu ajutor străin o biserică din lemn. În 1856 au revenit la ortodoxie cu tot cu biserică. Cu ajutorul fruntasilor dejeni, Augustin Munteanu, Teodor Mihali și Gabriel Man și sprijinul localnicilor Vaida Samuil, administratorul moșiei Vaidenilor și Gregoriu Gavrilă, Frații Dionisie și Ioana Vaida, Marii Proprietari funciari și sprijinitori ai uniunii, stabiliți în Olpret în preajma anului 1858, au declanșat un proces pentru recuperarea ”bisericii din vale”.

În 1892, după ruptura din 1877, greco-catolicii au construit, o biserică din piatră și cărămidă, sfințită abia 1924. Apoi în 1911, ortodocșii au începu construirea bisericii actuale, cu hramul ”Sfânta Treime”, copie la scara 1/3 a catedralei mitopolitane din Sibiu. Sfințită abia în 2 septembrie 1926.

În 1733 satul avea 90 de familii, biserca, casa parohială și doi preoți: George, greco-catolic și Gligoraș cel ortodox. În următorii 17 ani, populația aproape s-a dublat ăn 1750 ajungând la 631 persoane. Comunitatea acum în întregime greco- catolică.

Din 1805 a fost preot Danciu Luca, hirotonit în 1772, apoi fiul său Danciu Grigore, hirotonit în 1801. În același an a fost înregistrat și Popovici Filimon, paroh până în 1801. L-a urmat fiul său Popovici Filimon, care a slujit până în 1849, împreună cu fratele său. Popovici Pavel. Gog Vasile senior, născut în 1835 în Romita, urmat de Danciu Vasile, hirotonit în 189. În 1889 a trecut la greco- catolici. Apoi Gog Vasile junior, paroh până în 1904. A urmat Zaharia Man, până în mai 1904 când a decedat.

Octavian Lador, preot în Chiuiești, a administrat parohia din 1923 până în 1926.

Perhaița Alexandru născut în 20 nov 1902 , în Dobricu Lăpușului, hironit ăn august 1925.

Gog Dionisie, localnic născut în august 1906, hirotonit în 13 octombrie 1929, apoi de Tomuș Constantin, Cureu Teodor, Cureu Ezechil, încheiind perioada interbelică.

Școala confesională 1850 ortodocsi au cosntruit din lemn, un local de școală. În 1853 autoritîțile intenționau să-l sechestreze pentru al pune la dispoziția jandarmeriei. În a doua jumătate a secolului XIX cele două confesiuni foloseau același lăcaș de școală. Astfel dascălii ortodocsi au fost Vasile Stuparu, Ienei, Gavril Lujerdean, Gavril Danciu, Irimie Faur, daniil Faur, Vasile Gog capelean, Gavril Gog, Alexandru Gog, Ioan Cristea, iar Dascăl catolic a fost, Elizeu Suianu, dascăl și cantor în 1906.

Biserica de la Pruni poartă hramul ”Toți sfinții” și a fost construită între1733-1750 în partea de est a satului. În 1928 , a fost demolată, iar lemnele au fost folosite pentru arderea cărămizilor necesare edificării noii biserici. Noua biserică a fost construită din piatră și cărămidă cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. De-a lungul timpului, ea a mai fost reparată, îmbunătățită și dotată. În același an, ea fost sființită pe 21 octombrie de către episcopul Iuliu Hossu.

În 1830, parohia avea 171 de credincioși, în 1835, 240, toți în frunte cu preotul Oroș Mihail care a adinistrat parohia până în 1877.

Din 1877 până după războiul mondial, postul de paroh a rămas vacant. În 1947 parohia a fost administrată de Pop Damian, preot în Olpret, iar din 1948 au fost păstoriți de Făraș Augustin.

Școala confesională, avea loc de fapt, în case închiriate de preot sau cantor.

Biserica de la Bogata de jos, ca existență datează din 1733, Potrivit tradiției, biserica cu hramul Sfanta Paraschiva. Biserica actuală a fost construită în 1896. A fost sființită în 1926 de Episcopul Dr. Iuliu Hossu.

În 1733 satul avea 30 de familii ortodoxe, păstyorite de părintele Oniga, cu 180 de credincioși, păstoriți de popa Ioan din Cuzdrioara, hirotonit în 1754 la Rădăuți de Episcopul Varlaam confirmat după 1761 de Episcopul Novacovici.

În 1795 toți sătenii au trecut la greco-catolici, conduși de preotul popa Mihai, apoi de Moroșan Ioan. I-a urmat Oros Ioan, o vreme, posibil capelan, preotul Moroșan, în funcție în 1835, când păstorea 400 de credincioși. În 1844 parohia a fost încredințată preotului Oros Vasile care a slujit timp de 17 ani. A urmat Pop vasile din Sanislău, hirotonit în 1862, în 1867 administrator interimar a unei comunități de 520 de credincioși.

Cândva între 1867 și 1877 s-a afiliat parohiei, Curtuiușul Dejului.

Un alt preot a fost Dumitrescu Ioan, zis Clujeanul, care a păstorit 512 credincioși în 1877.

A urmat, Cherebețiu Mihai, născut în 1854, a păstrorit 464 de credincioși și a slujit până din 1879 până în 1929 când a decedat. A urmat Feier Nechita, fiu de țăran din Peștera, născut în 1904 și a slujit din 1929 până în 1945.

Școala confesională s-a înființat în 1860, iar din 1891 s-a afiliat și Curtuiușul Dejului. Ca dascăli au fost, Ioan miron în 1867, Ioan Rusu 1877, Vasile Mureșan, Dionisie Hosu dascăl interimar, Iuliu Bud până în 1914.

Biserica de la Curtuiușul Dejului a existat cel puțin din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, satul având un preot plîtitor de dae la turci. Era o biserică din lemn cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, a fost construită în 1797, înlocuită în 1913 cu altă biserică de lemn cumpărată de la Bobâlna. A fost sființită în 1926 tot de episcopul Iuliu Hossu. Biserica actuală fiind construită în 1908.

Pentru această biserică, baronul Adam Banffy a donat în 1837 un Triod tipărit la Blaj în 813 și în 1840 un potir și un disc de argint.

După ce preotul Ciontoș Petru care a slujit între anii 1835- 1842, a decedat, parohia nu a mai avut multă vreme preoți, cei 408 credincioși au fost nevoiți să apeleze la serviciile preoților din satele învecinate., până când s-au afiliat parohiei Bogata de Jos, ceea ce se întâmplă și în ziua de azi.

Pe post de școală confesională a existat o casă de lemn din 1867, iar dascălii erau aceeași din Bogata de jos, mai puțin în anii 1903, 1906, când a fost dascăl cantorul Samuel Mateuț.

Biserica de la Bogota de sus, își atestă existența în documente din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Biserica nouă, de lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, a fost construită în 1713, pe dealul de pe malul drept al Văii Buna, acolo unde se stie că a fost vechea vatră a satului. Mai târziu biserica a fost reconstruită până în 1917 și a fost sființită în noiembrie 1918 de Episcopul Dr. Iuliu Hossu. În 1938 biserica a fost zugrăvită de Mahed Francisc de Rus.

În 1835 și 1842, când parohia avea ca preot pe Ciont George care a păstorit 380 de enoriași, inițial, apoi numărul a crescut la 453 de credincioși, până în 1860 când a decedat, preotul a slujit 40 de ani.

Iuga Ioan, a urmat apoi, hirotonit în 1855 și care a fost preot și paroh din 1855 până în 1891 în Bogata de Sus și Sălișca. A decedat în 1891 și a slujit 35 de ani ca preot. L-a urmat Buda Ioan, născut în 1849 în Boiereni, a fost hirotonit în 1876 pe seama parohiei Bogata de Sus unde a slujit până în 1889 când a fost transferat la Bădiu.

Ungur Alexandru, hirotonit în 1901, a administrat parohia în 1903 până în 1940. L-a urmat Deuțiu Ioan,născut în 23 februarie 1916 în Dej. Apoi Ramba Gheorghe, născut în 22 decembrie 1923 .

Școala confesională a bisericii a fost tot o casă școlară de lemn, construită în 1857, distrusă apoi în 1861 în urma surpării unui deal din apropiere, dar reconstruită în același an. Dascălii școlii a fost Stefan Ciunt, Eremia Farcaș, Luca Biro, Teodor Moldovan, Ioan Pop, Teodor Mureșan, Ioan Rus, George Oros, Dionoisie Hosu, Dumitru Podaru, Oltean Sever, Pompei Toderean, Constantin Oltean, Vasile Coste, Ioan Vaida, Pahomie Pop.

Biserica de la Calna, a fost o biserică de lemn, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Este un monument istoric valoros, ținând cont că păstrează picturi realizate la o dată necunoscută. În momentul de față biserica este restaurată, fiind din zid, purtând același hram, construită în anii 1930-1933. Sființită a fost în 1934 tot de Episcopul Iuliu Hossu.

Între anii 1835 și 1842, satul avea 289 creștini ortodocși și 270 greco –catolici, în frunte cu preotul Atanasie Ciontoș. După decesul acestuia biserica a rămas cu postul vacant, până în s-a alăturat parohiei din Bogata de Sus, undeva între anii 1867-1882.

Pentru Școala confesională, copii mergeau în Bogata de Sus, apoi între anii 1867 și 1877 s-a construit un local pentru școală.

Despre Biserica de la Breaza, nu sunt cunoscute foarte multe date. Actuala biserică construită din zid în anii 1898- 1899 și poartă hramul Sf Arhangheli Mihail și Gavril. De-a lungul timpului ea a mai fost reparată, dotată, înfrumusețată cu picturi ale lui Constantin Bumbu.

În 1805, parohia era condusă de preotul Ferenț Mihai, hirotonit în 1793. În 1830 o parte din ortodocși , s-au convertit la greco- catolici. Astfel în timpul slujirii preotului Rodilă Ioan, creștinii, ordodocși și catolici foloseau aceeași biserică, ca mai târziu ortodocșii să se alăture parohiei din Negrilești.

Un alt preot a fost Perța Iacob, hirotonit în 1852, paroh până în anul 1890 și decedat în anul 1891. A urmat Ciunterei Grigore s-a născut în 1863, a fost hirotonit în 1889. Sigărtău Meletie, s-a născut în 1898. A fost hirotonit în 1926 și a fost paroh din 1927 până în 1929. Popovici Vasile, s-a născut în 1905, a hirotonit în 1928, a preoțit parohia după preotul Sigărtău până în 1932. Apoi Emil Boca, născut în 1890, hirotonit în 1918, a slujit din 1932 până în 1933. Fărcaș Silviu a administrat parohia din 1934 până în 1940. Meruțiu Victor, născut în 11 octombrie 1912, din tată preot, Emil Meruțiu, hirotonit în 1925 și a preoțit la Breaza un singur an din 1940 până în 1941.

Școala confesională a fost înființată în 1806, unde cursurile se derulau între decembrie și martie. Între anii 1877 și 1882 sătenii au construit un nou lăcaș , o școală într-o casă de lemn, mai târziu între anii 1903 și 1906 casa a fost înlocuită cu una de zid.

Dascălii au fost Petru Perhaița în anii 1867 și 1877, Simeon Motogna în 1882, Ioan Sigartău în 1886,1890, 1896, 1898, 1900, 1903, 1906, care a fost și cantor, a urmat Vasile Sigărtău în 1894, Pahomie Pop în 1914, Both Alexandru în 1871, Blaga Luca în 1877, Motogna Simion până în 1879 și apoi Sigheartău Ioan.

Biserica de la Cășeiu, a fost ridicată încă din 1574, din lemn, ca mai târziu spre sfârșitul secolului XIX-lea biserica a fost oferită sau vândută greco catolicilor, care au mutat-o în Popeni. Din 1891, sau conform altor surse biserica a fost dăruită sau poate vândută credincioșilor din Leorda care i-au găsir locul în Preluca. În ziua de azi, încă se păstrează ărestolul sfântului altar care are inscripția ”optimo deo iovi maximo posuvit lucoviae”, de asemenea și ușile împărătești care datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe care scrie Această dveră au plătit popa Vasile cu Crâste vasile pîntru ertarea păcatelor sale”.

Mai târziu, în apropiere s-a construit biserica de piatră cu hramul nașterii maicii Domnului, care după reparațiile din 1846 a fost ars în incendiul din 1865, mistuind totodată o parte din sat. De abia în 1899 antreprenorul italian Antonio Baizero din Udine , a începutut construirea biserici cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, lucrare care a început în 7 mai 1899 și s-a încheiat în 31 august 1900, iar pe 2 septembrie 1900 s-a oficializat prin prima slujbă religioasă. Biserica, dea lungul timpul a fost dotată și înfrumusețată, dar cel mai mult în anul 1924 Mihai vaida și George Mogojan, au înfrumusețat pereții bisericii cu picturi din scene biblice și imaginile celor patru evangheliști.

Biserica a fost sființită pe 2 septembre 1900 de către Episcopul Vicar Ioan Georgiu, în 1956 de Episcopul Doctor Iuliu Hossu.

Printre primii preoții bisericii se numără Voievod Alexie, care a fost recomandat de protopopul ortodox al locului și de comitat. A fost hirotonit în 1765 de Dionisie Novacovici. Cassai Dumitru a fost și preot și protopop din 1761 până în 1782. Activitatea s-a de-a lungul timpul a fost destul de vastă. Putem preciza faptul că între anii 1764 și 1782 a fost inspector de Suarăș, iar între anii 1764 a fost inspector la Lăpuș, fiind ajutorul protopopului bătrân Alexa. Mai târziu datorită împotrivirii numirii la conducerea episcopiei a preotului Atanasie Rednic, a fost convocat la Sibiu și închis pentru o perioadă de timp. Totuși, în ciuda acestor fapte, la instalarea lui Atanasie ăn scaunul episcopal, el a fost cel acre a citit diploma de numire a acestuia în latină.

Tohati Iosif, fiul lui Atanasie Tohani preot la Sălișca între 1811 și 1820, a administrat parohia din 1840 până în 1862 când a decedat după 21 ani de preoție.

Cassa Vasile, născut în 1812, a fost hirotonit în 1838, a preoțit între anii 1867-1890, când a decedat la 78 de ani, din care a preoțit 52.

Un alt preot a fost Centea Elie, apoi Farcaș Ioan din Cuzdrioara, a administrat ca interimar pe perioada unui an între 1901 și 1902. A urmat Marțian gavril, hirotonit în 1893 și a păstorit enoriașii satului din 1903 până în 1930. A fost precedat de Boldor Augustin, care a preoțit până în 1942.

În ceea ce privește școala confesională, ea a funcționat din 1811, dar a fost întreruptă pe perioada revoluției din 1848, reluându-și activitatea de abia în 1850. În 1867 școala se defășura lângă biserică, într-o casă de lemn. Casa de lemn deținea o încăpere pentru studii și una pentru dascăl, mai târziu, în 1904, ea a fost înlocuită cu o casă zidită.

Ca dascăli. școala l-a avut pe Nicolae Boldor în 1865 și 1867. A fost și cantor și învățător. În anii 1877,1882,1886,1900 a fost Gavril Mureșan, apoi în anii 1894,1896,1898,1900 a fost Petre Mureșan, Ioan Bârlea în 1903 și Cornel Rednic.

Biserica de la Cetan, conform zvonurilor din zonă biserica datează din 1580, cu existența preoților din 1599. Se pare că biserica a fost încendiată în 1717 de tătari, dar a fost destul de repede reconstruită. Mai târziu, prin 1790 localnicii satului au decis să reconstruiască o nouă biserică de lemn, cu hramul sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, care a primit un clopot în 1847 și încă unul 1888, inscripționat în limba română. Actuala biserică a fost contruită de Cubleșu Someșan și vopsită de Vasile Galea , în perioada 1908-1910, cu fundație de piatră și în mare parte din cărămidă. În 1910 a fost sființită .

Din 1858, biserica a fost administrată de Bocșa Gheorghe, care a slujit sătenii până în 1862. A preoțit 20 de ani, decedând în 1871 la 41 de ani. Se presupune că a slujit cu cu Moroșan Gheorghe. Mai târziu în 1867 a fost preot Pop Vasile, hirotonit în 1953, care a preoțit 32 de ani.

Un alt preot a fost Turcu Ioan, născut în 1860, hirotonit în 1885. A fost participant la Adunarea de la 1918 și a decedat în 1937. A urmat Neagoș Emil, Gergiu Atanasie care a preoțit în Cetan din 1952 până în 1957.

Școala confesională, o casă din lemn, a existat conform spuselor și scrierilor din 1851. A fost înlocuită între anii 1906-1914 și apoi reconstruită între anii 1934 și 1935 cu una din zid.

Ca dascăli au fost Ioan Cosma, în 1867, Dumitru Moldovan în 1877, Adam Dan în 1890, Ignat Lar în anii 1890,1896,1898,1900, Valer Enghiș în 1906, 1914, Ioan Viman în 1851, Gheorghe Micu în 1872, Dumitru Moldovan, iar până în 1890 Ignat Lar.

Biserica de la Chiuiești se presupune că ar fi existat încă din 1631. Existența unei conscripții din 1733 menționează că ar fi fost două biserici și două case parohiale. Este vorba de una ortodoxă și una Greco Catolică, pe Coasta Morii și respectiv Popeni.

Se știe că între 1762 și 1799 ortodocșii au construit o nouă biserică de lemn. Biserica din zid a fost construită în 1825 și 1832, iar turnul a fost construit în 1851 când a fost dotată cu clopote, unul dintre ele fiind achiziționat de armata. Biserica a fost sființită în 1829.

Printre preoți s-a numărat Adam Iosif care a fost și inspector al Protopopiatului Dealurilor. Popian Alexa, Lador Ilie care a făcut parte din soborul celor 29 de protopopi care au semnat plenipotența de autorizare a Episcopului Gherasim Adamovici prin care acesta putea merge la Viena pentru susținerea cauzei națiunii unite române. Popovici Ioan-Urs, a fost un alt preot, hirotonit în 1795, care a slujit împreună cu Ilie Lador și Ioan Popovici.

Duma Ioan născut în 1773, a fost și preot și protopop până în 1832, când a decedat.

Lador Gheorghe, fiul preotolul și protopopului Ilie Lador, a fost capelan în 1824, apoi preot până în 1865 când a decedat în iunie. A urmat Bodea Axente, fiul preotului Vasile Bodea, hirotonit în iunie 1819, a fost protopop și preot până 1844. L-a urmat fiul său Bodea Ioan, hirotonit în 1842 de Vasile Moga, episcop. A slujit până în 1880 când a decedat și a fost urmat la conducerea protopopiatului de fiul său Constantin. Celălalt fiul al său Bodea Vasile a fost hirotonit în 1878 și a fost capelan și preot.

Lador Gavril a fost preot în Chiuiești din 1851 până în 1886 în decembrie când a decedat.

Purdean Teodor, a fost administrator parohial în anul 1886. A urmat Lador Grigore, născut în 5 iunie 1863 din familia preotului Lador Gavril. A fost hirotonit în decembrie 1886, de către Miron Românul și a preoțit în Chiuiești din decembrie 1886 până în 1931, când a decedat după ce s-a luptat mult timp cu o boală.

Lador Octavian, născut din 1889 chiar în Chiuiești, din aceeași familie a preotului Lador Gheorghe, a fost mai întâi capelan în Chiuiești, apoi preot în comunele vecine, apoi din aprilie 1931 a revenit ca preot în Chiuiești, până când s-a pensionat în 1949.

Pentru credincioșii greco catolici care s-au convertit în timpul protopopului Ilie Lador, la 1792, parohia a avut ca preoți pe Pop Dumitru care a păstorit din 1804 până în 1842. Pop Vasile, fiul lui Dumitru, hirotonit în 1836 și decedat în 1875. A păstorit, afiliindu-se parohiei din Ragășești și Guga în jurul anilor 1867,1877. Tot din familia Pop, a urmat la slujba parohiei, fiul lui Vasile, Gabriel Pop, hirotonit în 1875 și decedat în 1876.

Centea Elie după terminarea studiiilor teologice, a administrat parohia din 1891 , până în 1901. A urmat Tămaș Vasile, născut în 1863, hirotonit în 1891, a păstorit din 1894 până în 1914 și a decedat în 10 ianuarie.

Cum parohiile au fost două, și școlile confesionale au fost la fel. Cea Ortodoxă a funcționat din 1787, din 1851 construindu-se o școală care a fost demolată în 1950. Dascălii au fost Nicola Ola în 1787, Ioan Conda în 1806, Constantin Bodea, 1850 și 1870, Ioan Bodea 1871, 1873. Grigore trifan, Gavril Lador, Alexabdru Cicioan în 1885 și până în 1887. Nichita Păltinean, Maxim Purșa, Gheorghe Suciu, Vasile Trifan, Alexandru Herman, Teodor Mureșan, Gavril Cristea, Valeriu Dragoș, Gavril Zob, Mihail Georgiu, Nicolae Cristea, Grigore Lador, Vasile Fărcaș, Octavian Lador în anul 1921.

Pentru școala confesională greco- catolică a existat un singur dascăl și anume Trifan Grigore. Acest fapt se datorează unirii cu școala confesională ortodoxă. Cea greco-catolică a existat inițial în 1811 și s-a reorganizat în 1844, funcționând în case închiriate până în 1910, după care s- a construit o casă zidită.

Biserica de la Ciceu Crorabia se spune că ar fi fost construită din porunca lui Stefan cel Mare. Momentan biserica poartă hramul Sfântului Mucenic Dimitrie și se știe că a fost construită undeva între anii 1843-1844. La un moment dat, turnul a fost fulgerat și avariat, iar din 1926 biserica a fost restaurată, fiind acoperită cu eternit și tablă, zugrăvită de \gheorghe Mogorjan din Dej. Un an mai târziu, biserica a fost sființită de Sebastian Stanca, consilier Eparhial împreună cu dr. I. Vâsca, Teodor Herman, protopopul Dejului și dr în teologie Victor Motogna.

La 1733 pentru 24 de familii de enoriași, biserica avea patru preoți, Vasile, Gavril, Petre și Nicoară. Apoi la începutul anilor 1800 biserica l-a avut ca preot pe Bogdan Simeon hirotonit în 1793, care a preoțit până în 1844, când la 85 de ani a decedat. L-a urmat fiul său Dimitrie, paroh din 1844 până în 1851 când a decedat pe data de 9 ianuarie, la 67 de ani. Până când să preia scaunul preoțesc, fiul său Bogdan Ioan, parohia a fost administrată de Vaida Dimitrie, apoi din 1851 Bogdan Ioan a fost hirotonit și a preluat preoțimea, fiind paroh și învățător până în 1899, la 69 de ani a decedat.

Între anii 1899 -1903, parohia a fost administrată de Lador, Gavril și nu pentru o perioadă foarte lungă Purdean Teodor și Buzura Ioan. Bodea Augustin a slujit parohia pentru patru ani de zile, după ce a fost hirotonit în 1903, apoi a preluat din nou Teodor Purdean, apoi a preluat-o Păltineanu Dumitru și din nou Teodor Purdean între 1912 și 1917. Danciu P. Ioan, s-a născut în 1894, a fost hirotonit în 1917 și a fost preot în Ciceu-Corabia din 1917, până în 1959 când a ieșit la pensie.

Școala confesională datează din 1898, când preotul și îvățătorul satului au cumpărat terenul unde este construită școala. Școala a avut ca dascăli pe Indrei Bogdan în 1850 și 1866, Gavril I. Danciu în 1867, Alexa Vaida în 1868, Năstase Aspriș 1869- 1872, Dumitru Lazăr în 1872, Beniamin Borodi în 1873 și 1887 , Teodor pop în 1888 , Gavril Mărincean 1889 , 1892, 1898, 1901 și 1903, Ioan Bogdan în 1893, Nicolae Man în 1894, Maxim Purșa 1895, Constantin Bojor în 1897, Alexandru Herman în 1902, Simeon Nosa în 1904, Dumitru Tunhuț în 1905, Pompei Țolca în 1906, Ștefan Dunca în 1907, Dumitru Păltinean în 1908, Augustin Micle în 1909, Augustin Micle, 1909 -1912, Octavian Popa 1914-1922.

Biserica de la Ciceu-Giurgești conform tradiției a fost construită inițial tot din lemn. Mai târziu în 1822, s-a construit actuala biserică din zid, împodobită cu cu iconostase sculptate și traforate și cu icoane cu citate din sfânta scriptură. În 1828 biserica a fost sființită, se presupune că de către Episcopul Vasile Moga. De-a lungul timpului biserica a mai fost restaurată și împodobită, în 1925 fiindu-i schimbat acoperișul cu unul din eternit.

Primii preoți se cunosc de la 1733, anume Miha, Gavrila și Nechita. Din 1750 au existat doi preoți nenominalizați , iar din 1766 biserica a fost păstorită de preotul Mureșan Ioan. În 1805, biserica a avut iarăși doi preoți Pop Teodor care la un moment dat a trecut la Greco-catolici și Pop Filip hirotonit la 1800. Tot din familia Pop a urmat Pop Constantin care a slujit din 1826 până în 1848 când a decedat, apoi Costin Dumitru, urmat de Bodea Ioan din familia protopopului Axente Bodea, hirotonit la 1842, paroh din 1848 , protopop din 1854, iar din 1876 administrator al parohiei din Dej. După decesul său din 1880, l-a urmat unul din fii săi Iosif Bodea, hirotonit la 1862, decedat în 1869 până cand a fost și capelan. Alt fiu de-al preotului Bodea Ioan, Constantin Bodea a fost hirotonit în 1869, ca și fratele său, tot de Andrei Șaguna, a fost parohul satului și administrator din 1880 până în 1886, administrator parohial în Dej între 1881 și 1883, iar în Ciceul- Giurgești între 1916 și 1918, după care l-a urmat Danciu P. Ioan, preot din 1917 până în 1959 când s-a pensionat și administrator parohial în Ciceul- Giurgești între 1918-1920. A urmat Baba Alexandru hirotonit în 1920 și preot între 1920- 1925. Tot din familia Bodea a urmat Bodea Augusti care a preoțit în următorii ani până în 1948.

Școla cofesională nu se știe exact de când a funcționat, dar se presupune că de la sfârșitul secolului XIX, tradițional într-o casă de lemn, a unui dascăl, Grigore Peștean. Pe lângă acest dascăli școala l-a mai avut pe Pavel în 1861, Ioan Greblea în următorul an, Dumitru Muntean 1863 și 1878, Alexa Bota în 879, Teodor Pop 1879-1883, Adam Dab în 1883, Grigore gavriș 1883, 1902, 1923, Teodor Coroian în 1903 și 1917, Gheorghe Pop în 1918 și Alexandru Baba 1923.

Biserica Ciceu-Mihăiești a fost construită între anii 1488 și 1504, din lemn, pe dealul Țiglei. În 1911, biserica a ars, fiind necesară construirea unui nou lăcaș. O biserică din zid, înălțată cu ajutorul sprijinului sătenilor. Ca și celelalte biserici, de-a lungul timpului biserica a fost renovată și infrumusețată. A fost sființită în 1925, de către Episopul Iuliu Hossu.

Lista preoților care au fost la scaunul bisericii, începe de la 1766, când familiile au fost păstorite de preotul Ciucu Teodor. La scurt după aceea o mare parte din comunitate a fost convertită la greco-catolici, iar în 1835, cei 260 de credincioși l-au avut ca preot pe Hatos Teodor. După doi ani în 1837, parohia a fost administrată de Batiz Simeon care a administrat parohia până în 1871, când a decedat. Murean Augustin, a păstorit din 1874 până în 1895 după care a fost transferat la Ocna Dejului. A urmat Bușiția Stefan, care din 1895 a fost transferat la Ciceu –Mihăiești, unde a fost paroh până în 1914. A urmat Mureșan Alexandru, administrator parohial între 1920 și 1936. Din aceeași familie, a urmat Mureșan Liviu a fost preot între 1937-1970.

Școala confesională a fost înființată în 1860, apoi în 1867 s-a construit o casă de lemn, înlocuită în 1905 cu una zidită. Primul dascăl începând cu 1867 a fost Ioan dan, apoi Adam Dan în anii 1877, 1882, 1886, Simeon Bedeleanu, 1890, 1894, 1896, Ioan Rusu în 1898 și 1903, Ioan Huza în anii 1900 și 1903, Gabriel Pop în 1906 și Nicolae Pop în 1914.

Biserica de la Ciubanca ar fi fost construită la 1750 purtând hramul Sf. Gheorghe. Se mai știe și că la 1894 a fost incendiată. O nouă biserică a fost construită din piatră și cărămidă între anii 1896-1901. Ca și celelalte biserici, de-a lungul anilor a fost restaurată, pictată și înfrumusețată, acoperită cu tablă galvanizată în 1950, înzestrată cu iconostat sculptat de preotul Timotei Găurean.

În 1753 a fost hirotonit Băldean Dumitru care a slujit până în 1797, împreună cu Băldean ieromonahul Ioanichie.

Chiar dacă unele scrieri afirmă că în 1805, postul preotului era vacant, protopopul Herman atestă că ar fi existat totuși pe vremea aceea preotul Toma Băldean, hirotonit șa 1798 și care a aslujit satul până în octombrie 1839 când a decedat. Din 1846, până în 1847 parohia a fost administrată de Dumitru Beldean al II-lea. A urmat Băldean Petru, fiul lui Toma, care a fost mai întâi capelan apoi paroh până în 1847 din 1844. Popovici Toma, fiul lui Filimon Popovici, a slujit biserica din 1848 până în 1850, când a fost îndepărtat pentru beție. Din 1850 s-a retras în Ciubanca, după ce în timpul revoluției pașoptiste a fost arestat și a slujit până în anul 1853. Micle Ilie hirotonit în 1854, a fost paroh până în 1863 când a decedat. L-a urmat Micle George, a fost hirotonit în 1863 de când a fost și parohul bisericii și a decedat în 1881. Crăciunaș Grigore, din familia preotului Ioan Crăciun, a fost hirotonit în decembrie 1883 și a preoțit în Ciubanca până în 1922, după care s-a mutat în satul Buru, fiind în conflict cu protopopul. Perioada interbelică se în cheie cu preotii Stradnicov Arcadie care a slujit în Ciubanca în perioada 1922-1923, apoi preotul Delioran Chiril care a preoțit următorul an, între 1923-1924, iar până în 1935 a preoțit părintele Piso Ilie.

Terenul pentru școala confesională a fost cumpărat încă din 1850 de la Moraru Grigoraș, dar de abia în perioada 1858-1859 s-a construit tradiționala casă de lemn, compusă dintr-o sală de curs și încă una pentru dascăli. Printre dascălii școlii s-a numărat Popoviciu 1854 și 1856, Ioan Dorobanț în 1857-1860, Daniil Faur în 1860 și 1873, Alexandru Boga 1874-1877, Alexandru Beșe 1877 și 1883, Andrei Ilieș 1884-1886, Vasile Micheș între anii1886-1888, Ilie Podaru între 1888-1893, Grigore Crăciunaș în 1893 și 1899, 1903- 1913, Ioan Rus între 1894-1896, Gavril Miclea în 1987, Maxim Purșa în 1898, Gheorghe Densu în 1899, Grigore Pop 1901-1903, Constantin Cotuțiu în 1906, Nicolae Cristea în 1907, apoi postul a fost vacant până în 1913, după care a urmat Augustin Micle di 1913 până în 1922.

Biserica de la Ciubăncuța se pare că datează de la 1658, mai târziu în anii 1826-1829, se pare că localnicii au ridicat o biserică din lemn, purtând hramul bisericii Sf. Ierarh Nicolae. În 1865, biserica a fost pictată, care există și astăzi, dar degradată în proporție de 50-60%.

Se știe că în perioada 1780-1794 a existat un preot Ioan, din 1795 până în 1811, preot a fost Popovici Pavel. În 1843-1844 a existat un preot numit Beldean Dumitru, cu capelanul Penea Ștefan. Crăciunaș Ioan, fiul preotului Vila , a preoțit din 1852 până în 1880, când a murit. Din 1880 până în 1883, au adminstrat parohia Pop Vasile și Găvruș Petru.

Școala confesională, mai puțin în anii 1882-1884 când în sat era dascălul Ioan Beșa, dar în rest copii învățau în Ciubanca.

Biserica de la Câțcău purta hramul Sf. Paraschiva, iar cea de lemn a fost demolată în 1914, se pare că data de la 1733. După război, credincioșii au început demersurile pentru o nouă biserică, iar lucrările pentru biserica de zid, au început în 1938.

Printre primii preoți de la 1733, se cunosc preoții Toader, Ursan, Todor. În 1766 credincioșii erau păstoriți de Lupuț Ilie. Din 1805 până în 1829, a preoțit Bejan George. După ce comunitatea s-a convertit la greco-catolici, din 1835- 1842 a păstorit Petru Dumitru, decedat în 1857. A urmat Câmpean Ioan și Palimeti Andrei până în 1896, când cel din urmă a decedat, după 42 de ani de preoțime. Apoi Cherebețiu Petru a fost parohul Chițcăului până în 1900, l-a urmat Vaida Dionisie între 1901 -1912, după care Pașca Ioan între 1912 și 1936.

Școala confesională data din 1811 și era a greco-catolicilor. Dascălii au fost Dumitr Podaru 1867, Vasile vaida 1877, Vaida Iosif 1879, Dan Ioan până în 1880, teodor Tămaș 1882, Grigore Hatoș, 1886, 1890, George Hatoș 1884, 1894, 1896, Andrei Bancas 1898, Titus Pop 1900, Iului Danciu 1903, 1906, 1914.

Biserica de la Codor exista încă din prima jumătate a secolului XVII, însă prima mențiune apare în 1733, mai târziu credincioșii au construit în 1887-1888 o nouă biserică din piatră și cărămidă.

În 1668 exista un preot Vasile. Din 1700 s-a trecut la greco-catolicism, în 1733 familiile satului erau păstorite de preotul Lucaci. În primii ani ai secolului XIX biserica a fost păstorită de preoți Ioan, Matei, Alexa, Podea Grigore până în 1830. Pop Simion a slujit 58 de ani biserica, până în 1885. Mânzat George a fost preot în Condor din 1914 până în 1920. Ultimul din perioada interbelică a fost Huzu Valer, preot și paroh din 1929 până în 1934.

Școala confesională a fost înființată în 1850, din lemn, apoi înlocuită la 1914 cu una de cărămidă, care a funcționat până în 1922. Dascălii școlii au fost George Câmpean 1867, Constantin Pop, 1877,1822, Sever Pop, Vasile Coste 1886, Alexandrmu Sav 1888, Carol Țărmurean 1889,1890, Laurențiu Micheș, Ioan Moiș 1906, iar până în 1914, postul a fost vacant.

Biserica de la Lelești este menționată în conscripția de la 1733 și 1760, tradițională din lemn, poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, crucea cu care a fost împodobită în 1927 se păstrează și astăzi. În 1888 a trecut la hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel. În 1733 existau doi preoți, Costea greco catolic și Petre cel ortodox. Comunitatea convertită la uninație în 1799 sau în 1805, a fost condusă de preotul Simeon Cherebeț, din 1842 păstoriți de preotul Theodor Cherebeț, până la moartea sa în 1860. Din anul acesta consitoriul a trimis preotul Antoniu Sotanghin. L-a urmat Gabor Vasile până în 1877, Pop George până în 1889, Mureșan Ștefan până în 1896, Breharu Teodor până în1914, iar Rațiu Mihai până în 1932.

Școala confesională, a vea loc într-o casă de lemn, încă de la 1867. A avut ca dascăli pe Grigore Muntean în 1877, 1882, 1886, Ioan Catarig după o perioadă în care postul a fost vacant, Constantin Georgiu 1900, Ioan Spătărean 1903, Vasile Moiș 1906 și 1914.

Biserica de la Leurda a fost cumpărată din 1894 din Chiuiești cu hramul Sf Arhangheli Mihail și Gavril, apoi în 1928 credincioșii ortodocși au cumpărat-o pe cea din Rohia, biserică cu hramul Sf. Apostoli Petru și Pavel. Biserica a fost sființită în 1933 de către Zaharia Manu.

Pentru mult timp credincioșii satului au fost afiliați parohiei greco catolice din Gârbăul Dejului. Din 1926 au solicitat să fie primiți în Biserica Ortodoxă, astfel după o analiză a cererii protopopii vremii au constatat legitimitatea trecerii și din 1928 parohia a fost administrată de Teodorean Ștefan până în 1930, apoi a urmat Măndiță Nicolae Nicodim din 1931 până în 1933. Din 1934 a urmat preotul Ciocodan Ioan Inochentie până în 1938.

Biserica de la Maia, exista din 1698, sub forma unei biserici de lemn cu hramul Sfânta Treime. Biserica de astăzi a fost edificată în 1907.

Se știe că în 1750 credincioșii greco-catolici ai satului aveau, preot, cantor și sfăt. Preotul Mihai hirotonit în 1761, a avut un rol important în reorientarea confesională a familiilor către ortodoxism. Din 1766 ortodocșii erau păstoriți de Mihai Popovici. În 1832 Filip Teodor până în 1842. În 1867 le-a fost preot Pop Nicolae, iar în 1877, afiliați parohiei din Suia, preot fiindu-le Mânzat Gabriel.

Din 1882 până în 1948, parohia a revenit la structura parohiei din Cremenea.

Școala confesională a existat inițial din 1877, air în 1906 a fost înlocuită cu una zidită, Dascăli au fost Vasile Pop în 1867, 1877. Paul Pop 1882. Postul a fost vacant pană în 1886 și 1890, apoi dascălul a fost același din comuna Maia, mai exact în 1894,1896, 1898, 1900, 1903, 1906.

Biserica de la Cremenea a fost construită în 1677,era destul de mică, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, a fost sființită în 1756 și pictată în 1758.

Din 1750 familiile care până atunci au fost ortodoxe, au trecut la greco-catolicism. Se presupune că preotul Ignat, a avut o mare contribuție la convertirea comunității. Din 1763, a fost preotul Gheorghe. La începutul secolului XIX, parohia a fost administrată de Almaș Daniel, apoi de Mânzat Artimon, care a dededat în 1865, după 42 de ani e preoție. Vlașin Andrei a administrat parohia din Cremenea-Maia până în 1896. Aluaș Dănilă a administrat parohia până în 1934. După unificarea religioasă, în 1948, satul nu a mai avut calitatea de reședință nominală și s-a afiliat comunei Maia.

Școala confesională a existat din 1867, sub forma tradiționalei case delemn din acea vreme. Din 1889 s-a început construcția unei noi case. Dascăli au fost Teodor Tămaș 1867, Ștefan Carsa 1877, Paul Vasile 1882. Postul a fost vacant în anii 1886, 1890. Teodor Mureșan a dăscălit în anii 1894, 1896, 1898, 1900. George Danciu 1903, Ștefan Nicoară 1906.

Biserica de la Răzbuneni, printr-o inscripție de un clopot, reiese că datează din preajma anului 1673. Biserica veche, menționată prima dată în 1733 cu hramul Sf Vasile cel Mare, a fost demolată în 1924. Construcțiile noii biserici din zid, biserica de astăzi, fiind începute din 1922, în timpul preotului Alexandru Rogojan.

În 1733, biserica era păstorită de preotul Ioan. Până în 1760 când a venit preotul George Pop, biserica se știe că a avut preot și cantor. Din 1766 spre sfârșitul secolului, familiile se reconvertesc la greco-catolicism, iar din 1842 au fost păstorite de Pop Gabriel. Mânzat Gabriel a fost paroh până în 1900, din 1854. Un an de zile postul a fost vacant apoi, până în 1947, parohia a fost administrată de Rogojan Alexandru.

Școala Confesională exista din 1867, iar printre dascăli se număra Vasile Danciu 1877,1882, Ioan Dan 1886, 1890, 1894, Teodor Mureșan 1894, 1896, 1906, Vasile vescan 1903.

Biserica de la Măgoaja , tradițională din lemn, datează cel puțin din secolul al XVII-lea. În 1820-1822, s-a construit biserica actuală, s-a sființit în 1822, adăugândui-se turnul în 1869.

În 1658 se cunoste primul preot Ignat Damian, apoi în 1689 Marcuș Grigore, iar în 1730 Marcuș Grigore. Din 1750 Damian Ioan, Bota Ioan în 1764, Damian Teodor în 1769, Atanasie Zob în , 1750 și 1780. Din 1805 au existat doi preoți, Hango Ștefan care a slujit până în 1814 și Ioan Buzuj. Buzura Petru a slujit comunitatea satului până în 1867 când a decedat. Buzura Ioan nu a ami slujit pentru că era supra numerar. Cupșa Simion până în 1836 a slujit impreună ceilalți preot și sub îndrumarea lor s-a ridicat biserica de azi.

Cupșa Vasile, fiul lui Gabriel a slujit până în 1869, Cupșa George preot până la moartea sa în 1885. Andrei Vasile Junior a slujit până la 12 aprilie 1927. Cupșa Victor, fiul lui Gheorghe, a slujit tot până în 1927. Cupșa Octavian, fiul lui Victor a slujit până în 1951.

Școala confesională datează din 1873 și a fost înlocuită cu una din zid în 1891. Dascălii au fost Ioan Cosma, Ioan Cupșa, Ioan Buzura 1853,1854, Ioan Hango, Gheorghe Cupșa 1859, 1863, Gavril Șliam 1864-1873, Vasile Andrei 1875-1878, Ioan buzura 1879, Teodor Șovrea 1880-1884, Victor Cupșa 1890, Gavril Hango 1890, Gheorghe Prigoană, 1891, 1924.

Biserica de la Mănăstirea,Sf.Nicolae a fost construită în stil romanic în secolul XIII. Acum este monument istoric. Cealaltă biserica, a fost construită în stil gotic se presupune că undeva la 1573. Inițial a fost atribuită călugărilor benedectini, iar după 1600 a devenit capela familiei Korniș. De abia în 1939 a fost cumpărată de credincioși cu sprijinul episcopiei.

Ca preoți se cunoaște de la 1733 că satul a fost păstorit de un preot Ioan. Apoi din 1835 și 1842 satul a fost păstorit de Pop Marcu. Zimveliu Gabriel a administrat parohia până în 1871.

Au urmat preoții Bochiș Ioan până în 1877, Rebreanu Ștefan 1877-1888, Neamțu Vasile 1889-1920, Salvan Pavel 1920-1921, Mureșan Gavril 1921-1948.

Școala confesioanlă s-a format în 1867, iar printre dascăli s-a numărat Vasile Moldovan, Ioan Cosma 1877. Aurel Bugnaru 1898, 1900, 1903, 1906, 1914.

Biserica de la Mănăsturel datează din 1845, cu Hramul Sf. Paraschiva. În perioada 1911-1912 s-a construit biserica de astăzi, sub hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril.

Din 1733 familiile s-au convertit la greco-catolicism, avându-l ca preot pe Vasile. Apoi în anii 1835-1842, satul îl avea ca preot pe Daniel Dunca. După moartea s-a biserica a fost filie la Ciceul –Mihăiești, situație până în 1992.

Școala confesională se afla cam în aceeași situație, copii frecventau școala din Ciceu- Mihăiești. Din 1882 s-a construit o casă de lemn. Dascăli au fost Vasile Mănăstirean, 1882, 1886, 1890, 1894, 1896. Ioan Rus 1898, 1900, 1903, Ioan Pop 1906, Leon Feti 1914.

Biserica de la Mica, există din 1719 și a fost restaurată în 1879, apoi demolată ăn 1935. Biserica de astăzi a fost construită în perioada 1931-1934 și poartă același hram al Sf. Mihail și Gavril.

În 1733 se știe că comunitatea era greco-catolică, păstorite de Popa Mihai. După zece ani se pare că familiile au revenit la ortodoxism, avându-l ca preot pe popa Teodor din Ciceul Mihăiești.

În secolul XVIII întreaga comuniune a optat pentru uninație, avându-l ca preot pe Crișan Mihai în 1815, Moroșan Constantin 1829-1831, Huza Lazăr preot din 1859, Bochiș Ioan, a administrat parohia din Mica, până în 1877. Rebreanu Ștefan,, a administrat parohia din 1877, până în 1888. A urmat Neamțu Vasile, a fost administrator parohial din 1889 până în 1914. L-a urmat Mureșan Gavril care a administrat parohia până în 1948.

Școala confesioanlă, datează din 1865, o școală din lemn într-o stare nu foarte bună. I-a avut ca dascăli pe Ioan Cosma 1890, 1894, 1896, Ioan Bloju 1877, Tihon Bot 1882, Aurel Bugnaru 1898, 1900, 1903, 1906, 1914.

Biserica de la Muncel, cu Hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, apoi Sf. Nicolae, a fost construită în preajma anilor 1700, reînoită în 1790.

În 1733 bisericile erau greco-catolice, cu preotul George. Din 1750 a fost preotul Teodor, iar în 1782 satul în avea preot pe Toader. Greblea Ioan, probabbil fiu al lui Todor, a fost parohul satului din 1823 până în 1941. În 1846 biserica era slujită de Rus Elia.

Din 1852 până în 1854, parohia a afost administrată de Mada Gavril și Popovici Toma. A urmat Greblea Vasile din 1856, până în 1886 când a decedat. O perioadă parohia a fost administrată de satele vecine, apoi a fost administrată de Goron Gavril până în 1928.

Școala confesională, a fost afiliată ci Fălcușa și Gostila, și dascăli Teodor Vădrean 1872, 1883, vasile Moroșan 1881, 1883. Gavril Goron 1873, 1890, Ioan Greblea 1884, Teodor Igna 1884, 1886, 1887, 1889, Vasile Trifan 1888, Constantin Contiș 1896, Gheorghe Petrina 1904, Constantin Costin 1906, 1909, Ioan Fălcușan 1920, 1922.

Biserica de la Negrilești e o biserică de lemn, construită la sfârșitul secolului al XVII, după divizarea confesională , cu hramul Sf. Dumitru. În perioada 1902-1903 s-a construit noua biserică, sființită în 1912.

În 1733 existau patru preoți Niculaie, Vasile, Mihali și Costan. În 1815 majoritatea ortodoxă era păstorită de Mihatz Teodor, din 1845 – 1851 a fost Marcus Ioan. În preajma anilor 1800 credincioșii au trecut la greco-catolici, iar satul s-a divizat în două parohii.

Parohia greco-catolică era administrată de Sigărtău Damian din 1835, iar până la unificarea religioasă din 1948 au urmat preoții George Ioan 1875, Georgiu George până în 1879, Juga Constantin a slujit până în 1916. Viman Petru până în 1947.

Școala confesională greco-catolică, a existat din 1811. O casă de lemn folosită de toți copii satului, iar în 1911 s-a înlocuit cu una de zid. Dascălii ortodoxi au fost Nicolae Mureșan, Gavril Găvruș, Ilie Iuga, Alexandru Sighiarteu 1887, Vasile Bodea 1888, Teodor Coroian, Simeon Goron, Ilie Țigăuan, Nicolae manu, Gavrilă Bizo, Gheorghe Biliboacă, Constantin Vlad, Grogore ursu 1913-1920.

Dascălii greco-catolici, Grigore Ioga 1867, Beniamin Borodi, Georgiu Gavris, 1882, Nicolae Mihăese, Ioan Vlad 1890, Constantin Vlad 1896, Ioan Bucșă 1900, Ștefan Onu 1906, Ioan Huza 1914.

Biserica de la Nireș, apare în documente, construită de la 1660, cu ajutorul contelui Korniș. Biserica de astăzi, cu hramul Sf. Nicolae a fost edificată între anii 1911-1912 și sființită în 1926 de către Iuliu Hossu.

În 1733 exista un preot Luca. În secolul al XVIII-lea se cunosște existența unui preot Daskul, care a fost și protopop. În 1835 – 1842, era paroh Bota Vasile. În 1867 era Pop Ambrozie, urmat de Pop Procopie. Înre 1877-1882, s-a afiliat Nireșului, Ungurașul, iar în 1882 parohia a fost vacantă, parohii fiind cei din satele vecine. Din 1883 parohia a fost administrată de Banciu Ioan I. L-a urmat Banciu Victor și apoi fiul său Banciu Ioan II în perioada 1941-1945.

Școala confesioanală exista din 1853, apoi în 1882 s-a construit una de zid. Dascălii au fost Grigore Ciurea, Pavel Moldovan, Ioan Rus, Dionisie Fărcaș 1898, 1900, 1903, 1906.

Biserica de lemn de la Nima, poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, este momentan monument istoric, construită din 1774, icoanele fiind pictate în 1864.

În 1733 bisericile erau păstorite de preotul Eftenie, în 1760 preotul Lucaci Balint. La începutul secolului XIX au existat preoții Petru Mica, Tiberiu Rațiu, între 1816 și 1821. Din 1835 până în 1842, parohia era administrată de Ieremia Lokian. A urmat Luchian Alexandru până în 1890, apoi Man George Junior a păstorit până în 1938.

Școala confesională, făcută din lemn în 1867, înlocuită cu una din 1903. Dascălii au fost Constantin Moraru în 1867, George Buza în 1877, Ioan Bătinaș 1882, 1886, 1890, 1894, 1896, 1898, 1900,1903.

Biserica de la Ocna Dejului, edificată 1708 cu hramul Sf Arhangheli Mihail și Gavril. În 1845 a fost demolată, apoi s-a construit pe același loc școala și în 1912, s-a reconstruit cu o clădire de zid. Una dintre biserici a fost edificată în 1776 cu hramul Sf. Gheorghe, cea cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril s-a construit în 1928 și a fost sființită în 1929.

În 1750 satul avea două biserici și doi preoți. Preotul Gabor, care a fost și protopop între 1760-1762. și încă un preot Petre. În 1770 a fot preotul Pop Petre. Pop Gavrilă în 1775. Petru Șandor a fost paroh spre sfârșitul secolului XVIII. Șandor Ioasif, descendentul lui Petru Șandor preot în 1835. Simeon Orian, Lemeni vasile preot până în 1859, Marțian Toma, Giugian Ioan, preot la biser, ica Sf. Gheorghe, Ciupe Anatolie care a cooperat cu Petruca Lazarus, Perhaiță Ioan și Pop Matei în anii 1882, 1886, 1890, 1894, iar după 50 de preoție a decedat. Apoi Mureșanu Augustin hirotonit în 1874, a fost administrator parohial din 1896. A urmat Pop Matei care a fost administrator parohial până în 1920, după care Marga Iacob a fost preot în Ocna- Dejului până în 1927, în același timp fiind și protopop al Tractului de la Câțcău

La Parohia I, Sființii Arhangheli Mihail și Gavril, au slujit Georgiu Atanasie, Cătălișan Ioan, Bodea Viorel.La parohia a II-a – Sf, Gheorghe au slujit preoții: Costea Laurențiu Teodor, Borda Alexandru, Budu Ioan, Băbuțiu Ioan.

Școala confesioanlă, cel puțin în ultimul sfert al secolului XVIII, a fost trivialp considerată printre cele mai bune școli din comitat. În 1808 s-a construit cea de lemn, apoi în 1845 a fost înlocuită tot cu una de lemn, de abia în 1912 s-a construit una de zid.

Printre dascăli s-a numărat Ioan Nemeș, Olar Constantin, Ferședi Peter, George Ștefan, Teodor Tămaș, Alexandru Pop, Ioan Splăcean 1903, 1906, 1914.

Biserica de la Osoi, a fost costruită undeva în secolul XVIII. Biserica cu harmul Sființii Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în 1800 și sființită în 1822. În 1903 s-a zidit o bisericp cu hramul Sf. Ioan Botezătorul.

În 1733 familiile satului erau păstorite de preotul Filimon. Între anii 1760 și 1762 comunitatea semnificativ a trecut la ortodoxie. În 1763 preotul Gâscă Gheorghe a fost hirotonit. L-a urmat Pop Lup între 1809-1923, Popoviciu Ioan 1823-1836, Pop Vasilică, Grigore Pop 1839-1875, Gavriș Petru 1851- 1882, Vasile Pop 1875-1883, Ion Filimon Pop 1883-1885, Pop Pantelimon 1885-1924.

Școala confesională, era o casă de lemn, construită în jurul anului 1851. Au fost dascăli Alexandru Pop 1850, 1864, Simeon Pop 1887, Simeon Danciu 1888-1890, Ioan Percea 1898, 1920.

Biserica de la Panticeu poartă hramul Pogorârea Spiritului Sfânt, a fost construită din lemn în 1731. Actuala biserică, din zid, a fost construită 1937-1967, pe parcurs lucrările fiind de câteva ori sistate.

În 1733 satul era păstorit de preotul Maftei. În 1760 a fost consfirmat în postul parohiei preotul Popa Damian Coroban, din 1767 împreună cu preotul Ștefan Popan. În 1835, parohia a fost administrată de Ioan Marcian, în 1842 de Vasile Zdroba, apoi de Demetrius Zdroba. Apoi Bobduț Ioan a păstorit în Panticeu în 1932- 1949.

Școala confesională s-a construit, bineîmțeles din lemn în 1852, iar ca dascăli s-a cunoscut Ioan Goga în 1900.

Biserica de la Pintic este considerată monument istoric, poartă hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, și a fost construită între anii 1822-1825. O biserică de zid a fost construită între anii 1822-1825, iar biserica de astăzi, cu hramul Nașterea Sf. Ioan Botezătorul s-a construit între anii 1988-1992.

În 1733 comunitatea era păstorită de popa gligorie. În 1760 de popa Ilie, după acesta a urmat popa George în 1769 credincioșii au fost păstoriți de popa George. Până spre sfârșitul secolului au urmat preotul Grigoraș, gavrilă, Mihai, Teodor.

În anii în care s-a construit biserica cu hramul Sf: Arhangheli Mihail și Gavril, a fost preotul Silași Ioan, inscripționat deasupra ușilor. Preotul Brehar care a preoțit până în 1867. Rus Simion până în 1877. Banciu Ioan a păstorit din 1877 până în 1920 după care l-a urmat Mureșan Iosif.

Școala confesională a fost construită din lemn în 1867, iar cea din zid în 1894. Dascălii au fost Grigore Horgoș, Vasile Moldovan, Ioan Tarța, Valentin Câmpean, Ioan Bob, Nicolae Șandor și Iosif Chiorea în 1914.

Biserica de la Recea Cristur poartă hramul Soborul îngerilor, era din lemn și a fost construită în jurul anului 1693. În 1882 s-a construit biserica cu hramul Sfinții arhangheli Mihail și Gavril.

Ca preoți în 1733, satul avea 2, popa Ioan și popa Gheorghe Nemeș. În 1824 preotul satului era popa Grigore. Între 1835 și 1842 a fost paroh Alexandru Mica, l-a urat fiul său cu același nume, apoi Teodor Iulian, Bene Constantin, între 1887 și 1902 Deac Ioan, Costin Ioan între 1903-1921. Cosma Aurel 1921-1926, Pop Gheorghe 1926-1930.

Școala confesională a fost construită în 1980, iar în 1900 a fost dascăl Pop Iosif.

Biserica de la Căprioara, a existat inițial din lemn din 1733, cu hramul Pogorârea Spiritului Sfânt. Apoi din 1884-1885 a fost edificată o altă biserică de lemn cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril. Biserica de astăzi a fost contruită între anii 1939-1941.

La începuturile parohiei, în 1733 existau doi preoți Vasile și Maftei, în 1767 era preot Graur Vasile. Spre sfârșitul secolului XVIII, era preot Pop Petru. Gherman Ioan a parohit între anii 1835-1842, urmat de Pintea Timofte, Pop Ioani, Rus Mihai; Pop Ioan II, Pop Stefan, Pop Vasile care a parohit în Căprioara între 1928-1949.

Biserica de la Reteag I exista inainte de 1700. Apoi, între 1800-1808, a fost construită biserica de piatră cu hramul Sf. Nicolae. Această biserică a fost demolată și între anii 1921-1935, sub grija preotului Paul Salvan.

Primul preot cunoscut este preotul Filip în jurul anului 1706, numele căruia este inscripționat pe clopotul din 1706. Din 1733, parohia a avut 2 preoți George și Ioan. În 1760-1762 satul avea 2 preoți atât pentru catolici cât și pentru ortodocsi. Se mai cunoaște că în 1769 exista un preot Vasile, iar în 1808 preotul Alexa.

A urmat Pop Vasile 1835, Moroșan Trifon din 1842, Moldovan George, Pop Ambrozie, din 1903 Sonea Ioan. Seplecan Ioan între anii 1927-1930.

Școala confesională a existat de la 1811, într-o casă de lemn. Dascălii au fost Alexa Suciu, Constantin Boariu, Alexe Bota, Ioan Câre, Ioan Mărginean.

A doua biserica de la Rățeag a fost construită în 1733, prin hramul Sf, Arhangheli Mihail și Gavril. Biserica de zid fiind construită în 1907-1908.

Din 1733, satul fiind împărțit în ortodocși și catolici avea doi preoți. Din 1835, satul a fost păstorit de Munteanu Eremia, din 1842 parohia a rămas fără preot, iar din 1853 s-a afiliat parohiei din Rațeg și s-a menținut situația până în 1948.

Școala confesională exista din 1867 și ia a vut ca dascăli pe Alexandru Duca, Alexe Bota, Ioan Dancu, Teodor Hatos.

Biserica de la Rugășești , de lemn, a ars într-un incendiu. În 1927 a fost ridicată actuala biserică de zid, cu același hram.

În 1769. Parohia a fost administrată de popa Ioan, în 1816, biserica s-a a filiat bisericii din Guga. Între 1835 și 1842, satul avea ca preot pe Ciupe Mihail. Mai târziu, în 1867, cele două biserici s-au afiliat bisericii greco catolice din Chiuiești, până în 1910.

Până în 1916,satul îl avea ca preot pe Viman Petru, iar în 1925 Oprea Nicolae. Între anii 1935-1938 a fost preot Bușiță Ioan.

Școala confesională, exissta din lemn din 1867, reconstruită în 1909. Dascăli au fost Ioan Ciupe, George Tarcoș, Dumitru Fărcaș, George Anca, Vasile Anca, Augustin Rednic.

Biserica de la Sălișca, este una dintre cele mai vechi biserici, construită, după cum spun unele arhive în jurul anului 1405. Pe măsură ce satul s-a mutat s-a simțit nevoia construirii unei noi biserici, iar în anul 1888 s-a construit o capelă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, iar în 1898 credincioșii au construit o biserică pe care au folosit-o până în 1974. Construcția actualei biserici a început în 1946.

Din 1733 a existat preotul Paskul. Spre sfârșitul secolului XIX-lea, era preotul Oanca. Tohati Atanasie a fost paroh din 1811, până în 1834. În 1835 a fost preot Moroșan Trifon. Iuga Epiphanie, a fost paroh până în 1870. A urmat Mureșan Gheorghe, Foltiș Ioan, 1941-1943.

Biserica de la Sărata de lemn , construită la 1796 de greco-catolici, cu hramul Sf Arhangheli Mihail și Gavril, astfel în 1800 existau douaă biserici. Biserica actuală a fost construită între anii 1950-1956.

Din 1692 se cunoaște existența unui preot Oprea, În 1733 familiile esrau păstorite de preotul Filip. L-a urmat Popoviciu Simeon, după care a urmat o perioadă în care biserica nu a avut preot.

Între 1894 și 1900 au păstorit Ioan și Mihali Iuliu, urmat de Georgiu Mircea.

Școala confesională a fost construită în 1884, iar în 1900 l-a avut ca dascăl pe Nicolae Torok.

Biserica de la Sânmărghita exista din 1628 și a fost sființită în 1954., resființită în 1985.

Se cunoaște că în 1733 comunitatea a fost păstorită de popa Lup, Nemeș Vasile a urmat până în 1796. Gyulai constantin, a fost urmașul lui/ Colceriu Simeon până în 1835. Mureșan Grigore a fost preot până a decedat în 1875. Dragoș Grigore până în 1915, urmat de Salvan Pavel până în 1935.

Școala confesională a existat în 1867, reconstruită în 1906-1914. Dascăli au fost Teodor Pop, Pavel Goron, Ioan Spătarean și George Dunca.

Biserica de la Strâmbu, conform unor inscripții pe un clopot, există de la sfârșitul secolului al XVI-lea. Biserica din zid a fost construită în 1764, actualmente monument istoric. Din 1864, s-a dorit construirea unei noi biserici, dar de abia între 1971-1975 s-a construit.

În 1727 se cunoște existența a trei preoți, din care 2 ortodocsi, Ioan, Ilie și Petre. Între anii 1760-1762, au existat 3 preoți dintre care 2 greco- catolici. În 1769 biserica era slujită de Theodor. Apoi între anii 1835-1843, a fost parohul Ciupe Atanasie, urmat de Ciupe Mitrofan și Turturean Cristofor în 1877. A urmar Bud Augustin care a păstorit credincioșii până în 1914. Perioada interbelică s-a încheiat cu Georgiu Atanasie care a parohit în Strâmbu până în 1923.

Școala confesională exista din 1867, schimbată în 1902. Dascălii au fost Atanasie Georgiu, Ioan Sigisiorean, Constantin Georgiu și Constantin Man.

Biserica de la Săuraș apare în documente construită în 1536 și restaurată în 1701. Cea din zid, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril construită în 1701.

Din octombrie 1698, se cunoaște existența unui preot Gabor, apoi din 1733 a fost paroh preotul Miklos și preotul Ioan, urmați de Gabor II din 1741, apoi conducerea fost încredințată lui Timandi Farcaș George. Între 1787-1796 a fost Cassai Dumitru, un alt preot din această perioadă a fost preotul Gavril. În 1835 familiile greco catolice au fost păstorite de Pop Teodor și din 1842 de Pop Constantin, urmat de Mânzat Ioan până în 1911. După el a urmat Teodor Pop hirotonit în 1913 și preot în sat până în 1918. Căpâlnă Gherasim a fost preot până în 1921, Andreiu Ioan până în 1925, iar Mânzat Iosif până în 1940.

Școala confesională, era dintr-o casă tradițională de lemn, dar un timp copiii mergeau la școala din Răzbuneni. Dascăli au fost Teodor Mânzat și Aurel Bugnariu.

Biserica de Șomcuțu Mic, exista din 1658, dar biserica de lemn este menționată în documente în 1733. Biserica de zid, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril a fost construită în jur de 1817. Actuala biserică a fost construită în anii 1990.

În 1733 se știe că familiile au fost păstorite de preotul Teodor, din 1758 de preotul Ioan, în 1767 păstorite de Ioan Popeni și Pop Teodor în 1827. A urmat Ladislau Lemeny în 1842, Orian Iosif până în 1908. Cherebețiu Teodor a fost preot între 1908- 1914, iar Rebrean Gavril Gavril până în 1932.

Școala Confesională a existat din 1855, înlocuită cu una de zid în 1893. Printre dascăli s-a numărat Dionisie Vălean, Iosif Vaida, Pompei Boca, Carol Țărmurean, Dumitru Ros, Ioan Gabre, Grigore Brici.

Biserica de la Unguraș exista la mijlocul secolului XVIII-lea, cea din zid cu hramul Sfânta Treime s-a construit în anii 1840-1867.

În 1733 biserica era păstorită de Popa Lup, în 1769 preotul comunității greco-catolice era Matei. În 1835 și 1842 era paroh Mihail Tămaș, iar după decesul lui au urmat Avram Harșani din 1843 până în 1865. În 1867 paroh a fost Mica Ioan, iar după decesul lui din 1871, biseria s-a afiliat parohiei din Nireș.

Școala confesională exista din lemn din 1850.

Biserica de la Urișor purta hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, construită în secolul XIX-lea, iar biserica a ctuală a fost construită în 1910-1912, purtând același hram.

În 1733 se cunoaște existența a doi preoți Gavril și Dumitru, apoi din 1765 familiile au fost păstorite de Alexie Voievod, iar spre sfârșitul secolului au preoți Mihai până în 1771 și Lupu între anii 1775-1778. În perioada 1784-1787 preotul satului a fost Teodor Rednic, urmat de Dumitru Rednic, fiul său, și Eremia Rednic fiul lui Dumitru, după moartea căreia parohia s-a afiliat Dejului până în 1937.

Școala confesională funcționa din 1820, iar un lăcaș de școală funcționa din 1820. Dascăli au fost Pop Vasile, Rednic Ioan, Crișan Aurel în 1885, Micheș Laurențiu, Cicio Van Alexandru, Zanc Izidor, Pop Augustin, Tarța Teodor, Chifor Nicolae și Rednic Cornel.

Biserica de la Vad este momentan monument istoric, sub hramul Adormirea Maicii Domnului și construită în secolului XVI-lea sub îndemnul lui Ștefan cel Mare sau Petru Rareș. În 1717 biserica a fost incendiată de tătari și reparată în 1754.

În 1733 familiile erau păstorite de preoții George și Dumitru, după care în 1750 de către preotul Petre, urmat de preotul George Popan în 1767. În 1835 credincioșii greco- catolici erau păstoriți de Eremia Banias, urmat de Ieremia Tecar în 1842, urmat de Vasile Cherebețiu și Mureșan Alexandru între anii 1912- 1932.

Școala confesională a existat din 1811, avându-i ca dascăli pe Petru, Ilie Pop, Constantin Oltean, Vasile Bumbar, Vasile Enchiș.

Biserica de la Valea Groșilor a fost construită în 1680, se știe ca cea de la 1835 era de lemn, cu hramul Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, existența unei alte biserici , tot de lemn se cunoaște la 1887. Actuala biserică, de zid a foast construită în ajurul anului 1975.

Se cunoaște existența unui preot Ștefan în 1733. Între 1751 -1767 a existat un preot Rețnai George. În prima jumătate a secolului XIX, parohia era administrată de Mihai Șofron, apoi de Ghelner Alexandru între anii 1868-1893 și Teodor Ștefan între 1940-1948.

Școala confesională, ia avut ca dascăli pe Vasile Pop, Pavel Pop, Vasile Enghiș, Ioan Coste, Ioan Bercan, Laurențiu Micheș.

CAPITOLUL III

Viata religioasa si invatamantul confesional

La granița dintre interesele de stat, cele ale bisericii și cele naționale, școala românească, în perioada interbelică a traversat, mai ales în Transilvania o perioadă decisivă, fiind considerată un instrument mai ales al factorului politic, de consolidare, așa cum este amintit și în primul capitol, al națiunii politice maghiare. Totuși Bisericile românești, cea Ortodoxă și cea Greco- Catolică, pentru școlile din sate, în frunte cu Andrei Șaguna, au dus o luptă dură, administrându-le din toate punctele de vedere, acesta fiind scopul lor principal, riscând altfel, preluarea scolilor de către stat, devenind căi de maghiarizare. Așadar sistemul educațional din perioada interbelică, avea atât scop politic, cât și educațional.

Întrucât Regulamentele Organice condiționau hirotonia de absolvire a seminarului, au fost prevăzute și înființarea și organizarea acestora. Grija materială pentru susținerea seminariilor fusese preluată de către stat în acea perioadă, fiindu-i acordat și dreptul de control asupra învățământului, logofătul bisericesc, împreună cu episcopul eparhiot întocmind regulamentul pentru numirea de profesori și de disciplină.

Pe terenul luptei politico-naționale propriu-zise, mitropolitul Andrei Șaguna, ce nu era liber profesionist, ci mai mult persoană oficială cu mari răspunderi privind biserica și școlile, era totuși silit de împrejurări să fie precaut și abil. El a rămas eternizat pe paginile istoriei noastre naționale prin mai multe fapte culturale, remarcându-se printr-o diplomație de excepție, mai ales când îi era imposibil să participe la toate acțiunile politice. El a apărat autonomia Transilvaniei la 1848-1849, în timpul revoluției, când nobilimea maghiară, au votat în dieta de la Cluj, uniunea Transilvaniei cu Ungaria, împotriva voinței românilor, apoi a apărt-o în 1861, împreună cu mitropolitul de Blaj, Alexandru Sterca- Șuluțiu. La începutul acelui an a condus ca președinte conferința națională politică a românilor întruniți la sibiu, apoi a luat parte la conferința de la Alba Iulia, unde s-au întrunit românii, maghiarii și sași pentru a se sfătui asupra treburilor publice ale Ardealului, unde a afirmat că cea mai puternică dorință a românilor era cea de a ajunge la o stare de iluminare și libertate, la care celelalte națiuni erau deja ajunse, să aibă parte de o viață constituțională politică prin care să li se asigure egala îndreptățire a limbii naționale.

Pe lângă alte lupte în domeniul bisericesc, politic și școlar, mitropolitul Șaguna a înfăptuit și Tipografia Arhidiacezană în anul 1950 unde , sub supravegherea s-a s-au tipărit peste 35 de cărți bisericești în decurs de 11 ani, plus manuale pentru tinerii interesați, urmând ca mai târziu să tipărească ziarul Telegraful Român. A urmat înființarea Asociației culturale românești cu sediul la Sibiu, ASTRA, în 1861, cu scopul iluminării minților și cu scopul pregătirii unei unități politice a poporului român.

Atitudinea dură și ostilă a guvernelor ungurești îl determnau pe Șaguna să poarte o politică precaută, prin purtarea unor tratative abile cu miniștrii și parlamentarii unguri. A susținut tactica activistă în lupta sa politică, îndemnându-i pe deputații activiști să fie mereu prezenți în lupta politică.

Astfel el a trezit, prin reformele sale înțelepte și prin activitatea sa organizatorică, spiritul dreptății și al datoriei, precum și conșiința libertății și a independenței naționale-bisericești.

El a introdus ”legea organică” în 1868, conferindu-i bisericii sale statutul organic, prin care parohii erau directori de școli, inspectori de școli confesionale, episcopii fiind inspectorii supremi, iar preoții si protopopii aveau sarcina de a asista și de a comunica mai departe situația examenelor școlare.

Prin urmare Biserica Ortodoxă era de sine stătătoare, geștionându-și singură probleme școlare, fapt recunoscut și prin legea din 1868, nr. IX, prin care era recunoscută existența legala a Mitropoliei Ortodoxe din Transilvania, recunoscândui-se dreptul de a se administra și gestiona, problemele bisericești, școlare și de orice natură.

Școlile confesionale ale celor două Biserici din Transilvania îndeplineau, mai multe funcții și roluri, reprezentative pentru societatea românească. Unul dintre cele mai importante roluri a fost funcția națională, prin școala apărându-se ființa românească, era o unealtă pentru cultivarea și menținerea apartenenței confesionale. Un alt rol era asigurat prin prezența preotului care avea datoria de a trezi și perpetua știința de carte, de eliminare a ignoranței.

Preotul, prin urmare a reprezentat imaginea de bază în instituțiile de învățământ, pregătit și el în prealabil prin stagii, lugi sau scurte, el era primul care răspundea de starea școlilor, aflate sub patronajul celor două biserici. Astfel, ca preot, el avea atribuții la fel de importante ca și cele din planul religios.

Ca și în rânduiala bisericească, în învățământ aleșii bisericii dețineau grade ierarhice, ca de exemplu, protopopul era inspector peste școlile poporale, preotul și parohul șinea cateheza și în multe cazuri era și directorul școlii confesionale din perimetrul parohiei sale. Așadar parohia, protopopiatul, episcopia sau mitropilia, funcționau ca senate ale școlii, unde fiecare, în funcție de grad, conform legislației informau permanent, gradul superior.

Un alt aspect important pe care l-am evidențiat în acestă lucrare este efortul cu care bisericile, în perioada dualistă, s-au luptat pentru școlilor confesionale, pentru susținerea lor, nu numai pentru interesul pedagogic și educațional, dar și pentru cel național. Acestea fiind principalele rosturi ale preoțimii ardelene din perioada dualistă.

În cazul Protopopiatului de la Dej, Teodor Herman, povestește în lucrările sale cum, încă din anul în care a preluat el protopopiatul, în majoritatea comunelor, situația și starea școlilor lăsa mult de dorit. Cele mai multe școli erau de fapt case de lemn, particulare, țărănești, unde de multe ori locuiau și propietarii acestora. În alte sate școlile sau clădirile școlare erau mici, dărăpănate, de se putea junge foarte ușor cu capul la tavan.

Astfel Teodor Herman în cazul Protopopiatului de la Dej, a jucat un rol esențial pentru perioada discutată, ținând cont că eforturile depuse s-au concretizat, prin îmbunătățirea condițiilor școlilor, bineînțeles, cu ajutorul preoților

Preoțimea a constituit dintotdeauna un segment reprezentativ pentru națiunea română de pretutindeni și a deținut calitatea de elită națională(”intelighenția”), inclusiv pentru perioada avută de noi în vedere, a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. În lumea satelor , preotul s-a impus în ochii comunității.El a menținut permanent contactul cu mediile culturale, prin faptul că se abona la gazetele vremii, deținea o biblioteca, înlesnea accesul la educație pentru copii săi, trimițându-i la școli, adesea la universități de renume și ajungea, cu timpul la o înzestrare materială menită să-i susțină statutul social și să-i consolideze prestanța în fața comunității..

De ambele părți a existat o dorință de a prescrie aspectele conduitei adecvat al preoțimii în rândul comunității din care făcea parte. Aceste reguli și repere pentru preoțime au fost stabilite în principal în conferințele sinoidale, comunicate ulterior clerului parohial, în cadrul cărora erau vizate și ținutele vestimentare, comportamentul propriu-zis și ce anume ca preot și exemplu în societate trebuia evitat, de asemenea erau vizate și subiectele de discuție, presa și cărțile care trebuiau să le citească. Toată această normarea a aspectelor privind înzestrarea materială și conduita preoțimii, au condus la un proces destul de amplu, odată cu transformarea din acea perioadă a epocii, un proces numit de ”profesinalizare” a întregii preoțimi.

Astfel, istoria școlilor confesionale nu ar putea fi înțeleasă decât prin intermediul istoriei bisericii din aceea perioadă. Preotul fiind directorul școlii, ținându-i locul învățătorului, învățătorul la rândul lui era și cantor în unele cazul. Protopopii erau inspectorii, iar preoții puteau oricând să le comunice protopopilor modul în care este administrată școala și biserica, ei mai departe având datoria să comunice consistoriului evenimentele ce țineau de școala și viața bisericească a bisericii.

Întreținerea și buna funcționalitate a școlilor confesionale nu era întotdeauna o sarcină ușoară. Efortul depus pentru depășirea situațiilor complexe, dar și a întreținerii corespunzătoare, de multe ori depășea capacitățile comunității, de multe ori fondurile, materialile didactice, dotările în sine, salarizarea învățătorilor, clătinau susținerea propriu-zisă a școlilor confesionale mixte.

Cu precădere în situația satele mixte, cu caracter predominant, fie ortodox fie greco-catolic, susținerea școlii se făcea de ambele părți, partea minoritară, ajutând sprijinul confesiunii. În funcție de numărul de familii majoritare care susțineau școala, aceasta își păstra caracterul confesional. În cazul în care numărul familiilor erau egale, școala avea dublu caracter. Cu toate că necesitatea menținerii echilibrului confesional era primordială pentru supraviețuirea școlii, de multe ori acesta era foarte greu de menținut.

Unificarea școlilor în situația comunelor cu câte două confesiuni, în vederea obținerii unei singure școli confesionale mai statornice și mai capabile să facă față cerințelor legislației maghiare, a reprezentat pentru anii 80 ai secolului XIX tema principală a Bisericilor române ardelenești.

Biserica reprezenta o instituție importantă, fiind alături de mișcarea națională, începând cu sprijinul intelectualilor și ajungând până în sate unde preotul paroh păstorea comunitățile. Prin urmare cine avea influență prin școală, putea împlementa principii și valori la nivelul societății. Misiunea importată a bisericii consta în eliminarea oricărui regres pe orice plan, economic sau social.

În numeroase sate cu situația mixtă a școlilor confesionale, situațiile erau grele și uneori destul de complicate, datorită faptului că nici una din părți nu avea suficiente resurse financiare pentru a susține întreținerea școlii, dotată așa cum cereau legile școlare din vremea statului dualist, aceasta fiind singura posibilitate de susținere a ei. În multe parohii, situația sărăciei fiind atât de accenuată încât nici nu se începea vreo colectă.

Datorită taxelor mari percepute, sătenii și elitele locale nu reacționau întotdeauna favorabil, eforturile fiind prea mari pentru comunități

Chiar dacă unificarea celor două biserici presupunea soluția evitării condițiilor dure împuse de politica școlară a statului dualist, eforturile depuse de ortodocși cu unitii, nu s-au realizatat fără divergențe și dificultăți, fiind nevoie de multe ori ca administrația superioară ortodoxă să intervină, obligând cele două comunități ale celor două confesiuni să semneze diferite acorduri, unindu-și forțele pentru păstrarea școlii și pentru păstrarea limbii naționale.

Problemele ce interveneau erau diferite. De multe ori erau aduse observații și mustrări preoților și protopopilor pentru spiritul fidel și vigilența cu care ofereau educația pentru faptul că erau introduși preoți ortodocși în senatele unite ale școlilor confesionale mixte.

Un alt caz, sau o altă situație pe care o întâmpinau școlile confesionale din secolul XIX-lea era situația salariului învățătorului. Încercându-se nenumărate moduri de a remunera învățătorii pe măsura muncii lor, în special pentru a evita transformării școlii în una de stat. Toate aceste încercări de-a lungul timpului, sumele de bani donate , formularele tipizate, sunt păstrate în documente și arhive și astăzi.

Școala confesională românească din Transilvania, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a întâmpinat multe dificultăți economice. Chiar și așa Biserica Ortodoxă a reușit prin nenumărate eforturi să depășească dificultățilemateriale, reușind să administreze și să păstorească școlile poporale, menținându-le deasupra liniei de supraviețuire impuse de legile școlare ale regimului dualist ungar, în special după anul 1867.

Nevoia de solidaritate și de unire a resurselor, ne fiind înțeleasă peste tot, documentele scoțând la iveală diferite cazuri unde problemele influențau în sens negativ organizarea școlilor confesionale ducând până la închiderea sau desființarea acestora.

Astfel în localitățile sărace și în altele mai puțin înstărite material, regăsim peste tot, soluția supraviețuirii școlilor confesionale fiind pretutindeni aceeași, depășirea neînțelegerilor confesionale și unirea eforturilor pentru salvarea școlilor.

Sărăcia și lipsa mijloacelor materiale a comunității parohiale, de cele mai multe ori în cazul bisericilor mixte, unde nici una din părți nu puteau susține școala, a reprezentat un impediment și pentru modernizarea școlilor. Chiar dacă existau totuși comunități mai înstărite, și starea ardelenilor din Transilvania nu era uniformă, eforturile Bisericii Ortodoxe , cât și a celei Unite era în primul rând de a menține școlile confesionale sub tutela autorităților bisericești și de a asigura învățătorilor un salariu minim, prevăzut de lege.

Astfel modernizarea școlilor s-a realizat treptat, o dată cu modernizarea și emanciparea societăți, a vremurilor respective. Obiectivele modernizării au fost: numirea unor învățători competenți, înlocuirea manualelor și modernizarea clădirilor.

Eforturile bisericești pentru modernizarea școlilor s-a putut vedea mai ales prin legislația privitoare la scopul școlii în perioada dualismului. Conform acestei legislații școlile erau împărțite în școli confesionale, școli de stat și școli comunale.

Cele mai importante măsuri, au fost elaborate sub forma unor reglementări, ca de exemplu cea emisă în 1862 cu titlul ” Instrucțiunea către învățători”, ediția a doua fiind elaborată în 1869 și era axată pe materiile ce urmau a fi predate. Mai târziu în Congresul Național Bisericesc, s-a adoptat un regulament provizoriu, ca în 1878 săa reia regulamentul votat cu 8 ani în urmă.

În 1895, învățământul a fost reorganizat la nivelul întregii mitropolii, prezentându-se cu ocazia Congresului Național din acel an, ”Regulamentul pentru organizarea învățământului în Mitropolie”, dezbătut în cadrul sinoadelor și congreselor din aceea perioadă între anii 1896-1909.

Modernizarea suferind modificări ample la nivel european, în acea perioadă, iar modernizarea școlii românești din Transilvania dualiste a acelei vremi, nu reprezenta decat o integrare în acest întreg, cu toate că procesul pentru România era mult mai lent.

Tot de modernizare ținea și întocmirea unor planuri și programe de învățământ. Accentul fiind pus pe cultura generală, religie, morala creștină, dar și cunoștințe practice cum ar fi grădinăritul, agricultura. Au fost introduse materii de studii noi, cum ar fi igiena.

Cu toate că sensul legislației școlare ungare nu era în tocmai pozitiv, datorită dorinței de maghiarizare prin școală, lupta bisericii a contribuit la ascensiunea spirituală, dar și la cea de pe alte planuri, cum ar fi cel economic, ascensiune ce a fost observată în timpul dualismului. Analfabetizarea fiind redusă, oamenii știind din ce în ce mai mult să citească, , întreg nivelul populației fiind mai înstruit în decurs de patru decenii.

CAPITOLUL IV

RELAȚIILE INTERCONFESIONALE

În funcție de cadrul istoric în care se aflau, atât biserica catolică, cât și cea ortodoxă, a cunoscut în secolul XVII-lea o evoluție istorică, compoziția populației schimbându-se simțitor de-a lungul anilor.

Situațiile în ceea ce privea viața religioasă și relațiile interconfesionale, prezenta diverse situații în secolul al XIX-lea. Relațiile între cele două Biserici românești, Ortodoxă și Greco-Catolică, erau reprezentate în structura de ansamblu, de politica și strategiile promovate de autoritățile superioare.

Viața religioasă s-a desfășurat de-a lungul timpului între convețuire și disensiuni între cele două confesiuni. Intervențiile autorităților bisericești, își făceau loc mai ales atunci cand cazurile răsunau puternic în societatea românească din acea epocă. Astfel protopopiatul, consistoriul, arheiereu reglementau cazurile concrete, relațiile de convețuire, erau mai puțin înregistrate în surse. Prin urmare cazurile particulare au reprezentat cazuistica imixtiunilor din interiorul vieții bisericești, reflectând asupra concurenței interconfesionale care inevitabil a reprezentat o realitate.

Cea mai întregită imagine a populației Transilvaniei și a realităților socio-economice, este prezentată într-o conscripție fiscală, un registru în care sunt înregistrate, estimativ, numărul localităților, populația atât maghiară, săsească sau românească. Din acest izvor rezultă preponderența netă a localităților românești, în număr total de 1401, constituind 58% din numărul total de de 2430 de orașe și sate transilvănene, cele înregistrate drept localități maghiare (în număr de 807) reprezentând 33% din numărul total, iar cele săsești (222), având o pondere procentuală de 9%.

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea statisticile se modifică, conform recensământului din acea perioadă, astfel, în 1786 românii erau în număr de 1.048.416, ungurii în număr de 341.058, iar al sașilor de 188.041. Din punct de vedere religios, existau 558.076 ortodocși, 140.043 reformanți, 127.080 greco-catolici, 93.133 catolici și 28,647 unitarieni.

Situațiile ce le mai frecvente de imixtiuni în viața bisericească a confesiunii coabitante, erau reprezentate de cazuri de servicii religioase acordate de preoții unei confesiuni unor credincioși ai celeilalte confesiuni. În primul rând este vorba, mai concret, de Cununii, cele mai frecvente cazuri de acest fel, de amestec în viața celeilalte confesiuni, la care s-au adăugat Botezurile și Înmormântările. Responsabilitatea pentru aceste imixtiuni aparținea deopotrivă preoților și credincioșilor, în funcție de situațiile și realitățile locale.

Trecerile între confesiuni au fost numeroase, în această perioadă, convertirile nu se mai făceau în masă ci mai mult treptat. Astfel până în revoluția de la 1848, erau mai mult încurajate trecerile la confesiunea greco-catolică, aceasta fiind mai mult încurajată datorită caselor parohiale, felului de atribuire a bisericilor și a proporțiilor canonice. Mai târziu după acestă revoluție trecerile au fost mai mult spre confesiunea ortodoxă. Convertirile spre religia ortodoxă, după cum arată recensămintele din acea perioadă, erau mai numeroase, de exemplu în 1880 existau 1.497.594 ortodocși, din întreaga populație de 4.093.100.

În perioada cuprinsă între revoluție de la 1848 și primul război mondial, s-a cunoscut o anumită stabilitate între confesiunile ortodoxe și cele ale bisericii unite, mai ales între anii 1850-1867. Astfel convertirile nu erau în masă ci mai mult individuale, din cauza unor eventuale conflicte dintre preot și enoriași sau din cauza unor motive personale.

Convertirile masive, se petreceau spre anul 1900, când din 1653 de credincioși ortodocși, aproximativ 1400 erau convertiți din religia greco-catolică.

Spre 1900, aproximativ jumătate din populația Transilvaniei, era alcătuită din ortodocși și catolici, 2,685,255. În 1910, 1.807.991 erau ortodocși, iar 1.250.802 greco-catolici. Situația aceasta s-a menținut și spre sfârșitul secolului al XIX, fără modificări prea mari, s-au cunoscut totuși o scădere în rândul confesiunilor românilor, față de cele ale maghiare între 1850-1910.

Conform unor cercetări, tot în această perioadă s-au constatat o diferență procentuală, de 4.4%, reprezentând scăderea în număr a românilor, chiar dacă cele 16 comitate din Ardeal erau compuse atât din ortodocși cât și din greco-catolici.

În a doua jumătate a secolului XIX, cele două biserici, dar și statul austriac, mai târziu cel ungar, încercă să ordoneze aceste treceri confesionale, prin diferite legi, conform unei dispoziții din partea Ministerului maghiar, convertirile se făceau numai în prezența unui martor, instruit prealabil timp de șase săptămâni, totodată preotul martor trebuia să prezinte două atestate.

Tot în perioada revoluției de la 1848, Ungaria a eliberat o lege, care spunea că schimbarea religiei unei comunități, nu modifică cu nimic apartenența bunurilor celor care au aparținut religiei anterioare. Astfel, unde majoritatea populației era ortodoxă, convertirea la catolicism, presupunea renunțarea noi biserici la bunurile anterioare ca, dotările bisericești, casa parohială, fapt care nu era deloc comod ăn cazul trecerii la cealaltă confesiune. Pe lângă aceste prevederi, o altă reglementare presupunea, o dată cu trecerea preotului la altă confesiune și copii cu vârsta de până 7 ani, să urmeze părintele la noua confesiune, însă copii între 7 și 18 ani nu puteau face asta nici dacă ambii părinți se converteau.

O altă lege din perioada dualistă, care s-a menținut până la sfârșitul perioadei, spunea că doar cei trecuți de 18 ani se pot converti la altă confesiune, iar sub 18 ani se puteau converti doar femeile măritate. Totodată persoanele care doreau să treacă la altă confesiune, trebuiau să-și exprime dorința în fața preotului confeiunii de la care plecau, în prezența unor martori. Preotul trebuia să-i elibereze o adeverință netrimbrată pentru a o prezenta preotului din noua confesiune, care era obligat prin acesta să-l convertească pe acesta la noua religie, iar doritorul avea obligația, o dată cu convertirea să respecte doar legile acesteia.

Educația religioasă a copiilor, era respectată în funcție de legile din momentul căsătoriei părinților, chiar dacă acestea erau de înaintea eliberării acestei legi. În cazul copiilor adoptați aceștia, urmau religia părinților adoptivi, iar copii abandonați erau înscriși în confesiunea majoritară din regiune.

Conform acestei legi, fiecare confesiune trebuia să-și respecte legile și sărbătorile. În ziua de Duminică slujba și procesiunile religioase erau principala, activitate a comunității, orice altă activitate de ordin public putea suporta amânare, iar cei care nu aparțineau nici unei biserici recunoscute în Ungaria, trebuiau să adere la cea mai apropiată confesiune.

Aceeași lege vorbește despre cei aflați în armată, cum că fiecare are dreptul să-și urmeze propria confesiune. La fel și în cazul cimitirelor, unde nu exista discriminare, fiecare putând fi îngropat, indiferent de confesiune.

Legislația anilor din perioada pașoptistă nu încuraja trecerile de la o confesiune la alta. Nici legile regimului neoabsolutist, nici legile Ungariei nu încurajau schimbarea unei confesiuni cu alta. Una dintre cele mai grele probleme de rezolvat erau cele legate de averile bisericești, de venitul preotului, de orice dotări ce trebuiau împărțite între cele două confesiuni.

Din cauza unor astfel de situații, spre sfârșitul secolului al XIX-lea trecerile de la o religie la alta, erau din ce în ce mai rar, față de perioada secolului al XVIII-lea. Astfel perioada dintre revoluția pașoptistă și primul război mondial a fost una destul de stabilă din punct de vedere al convertirilor, granițele fiind destul de bine stabilite.

Totuși câmpul de interferențe dintre cele două religii fiind cel dintre confesiuni, ele manifestându-se între preoți, sau credinciși cu convingeri nobile sau din interes, conflictele plecând atât dinspre ortodocși cât și dinspre ortodocși.

Apogeul în care s-au manifestat convertirile fiind în anul 1800, în special în nordul Transilvaniei. În Sinoadele Arhidiecezei Ortodoxe a Transilvaniei, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, se prezentau perioadic date și detalii despre trecerile religioase, insistându-se pe cuantificarea celor care au trecut la ortodoxie. Astfel cel mai mare număr a fost identificat în anul 1900, când dintr-un total de 1653 noi ortodocși 1.452 proveneau preponderent de la greco-catolici. Deși la începutul secolului al XX-lea nu a dispărut, la nivelul Mitropoliei de la Sibiu, teama de prozelitismul greco-catolic în defavoarea ortodocșilor, treptat se manifestă îngrijorarea față de apariția sectelor neoprotestante și atragerea de către acestea a credincioșiloe ortodocși.

Convertirile individuale

O problemă interesantă a convertirilor o constituie, convertirile individuale. În acestă perioadă convertirile individuale erau cazuri aparte, departe de cele în masă. Fiind individuale ele avea particularități în funcție de caz, de specificul și motivele fiecăruia.

Prin urmare, arhivele ilustrează cazurile, în funcție de mozaicul vieții și factorii fiecaruia, pentu a evidenția importanța istorică a acestora.

Unele convertiri ale preoților paroh, aveau la bază motive de multe ori necunoscute, în ciuda faptului că purtarea lor era exemplare, cu o conduită morală demnă de urmat, dorința convertirilor ținea de o anumită neîmplinire, iar teama era că în urma convertirilor preoților și enoriașii îl vor urma.

Alte situații de convertire individuale, aveau la bază respingerea sau suspendarea de către administrația bisericească a confesiunii inițiale din motive de beție sau nerespectare a legilor bisericești. Un alt motiv de convertire era determinat de un anumit grad de corupție din confesiunea respectivă. Alte cauze țineau de dorința de a se căsători cu cineva de religie de altă confesiune sau dorința preotului de a schimba cariera întrutotul. În urma exprimării dorinței de convertire, întodeauna se realizau anchete, care să evidențieze motivul real al dorinței.

Căsătoriile mixte

Un fenomen de amploare în rândul intersectărilor confesiunilor la nivelul famiilor a fost cel al căsătoriilor mixte.

Identitatea individului uman presupune aparteneța acestuia la un grup, la o comunitate religioasă, la o masă etnică, la o națiune, apartenența fie moștenită, fie obținută în cursul vieții prin procesul de socializare.

În perioada pașoptistă, în Ardeal existau mai multe nații, implicit mai multe confesiuni, ceea ce a determinat încrucișarea lor prin intermediul căsătoriilor mixte, în același timp acest lucru ducând la modificarea identității etnice, dar și confesionale, barierele bisericești ridicând constrângeri și anumite evoluții. Aceste implicări și intervenții având ca scop modul încheierii căsătoriilor mixte, importantă era și educația copiilor.

Bineînțeles aceste căsătorii mixte au generat diferite neînțelegeri în rândul confesiunilor ortodoxe și greco-catolice în secolul al XIX-lea, în principal datorită neclarităților asupra apartenenței copiilor și a educației religioase a acestora.

Conform codului civil austriac, căsătoria mixtă între o persoană catolică și alta de altă religie, trebuia să aibă loc în fața parohului catolic, preotul necatolic putând doar să asiste, la cerere, iar copii familiilor mixte, trebuia să urmeze religia părinților, băieții după tată, iar fetele după mamă; acesta fiind unul din motivele pentru care căsătoriile mixte nu erau încurajate. Datorită acestor chestiuni divergențele și tensiunile erau de ambele părți, dar și între stat și Biserică. Datorită faptului că legile civile impuneau destule restriciții, preoții catolici au continuat să încreștineze copii indiferent de religie. S-a încercat încetarea acestor situații, prin diferite pedepse și amenzi usturătoare, bazate pe respectarea statului civil și militar al omului, dincolo de frontierele propriei confesiuni, extise de preoții catolici. Confruntarea luând sfârșit prin elaborarea legilor XXXI-XXXIII, în anul 1894, care conținea legi legate de starea matrimonială, de copii și religia lor. Astfel în anii 1894-1895 au fost dedicați legilor cu caracter politico-bisericesc, cu privire la cofesiunile introduse pe tot parcursul secolui XIX-lea.

Cele cinci articole de lege au mobilizat atenția întregiii socientăți din Ungaria, punând în discuție preeminența Bisericii, indiferent de confesiune, în domeniul matrimonial și înlocuind Biserica Romano-Catolică și celelalte culte conlocuitoare. Legile civile, elaborate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, indică nu numai existența unor dispute între stat și Biserică, ci și încercări ale autorităților statului, laice, în toate problemele matrimoniale. Legile XXXI/1894, XXXII/ 1894 și XXXIII/1894 prescriau căsătoria civilă, stabilirea confesiunii în care urmau să fie crescuți copii născuți în cuplurile mixte și trecerea registrelor de stare civilă în administrarea statului. Cele două legi, care completau noua viziune a guvernului maghiar, au fost articolul de lege XLIII/1895, despre liberuo exercițiu al onfesiunilor, prin textul căruia se proclama libertatea religioasă a cetățenilor Ungariei și erau trasate condițiile prin care comunitatea religioasă putea solicita înarticularea sa ca o confesiune receptă

Datorită acestor noi reglementări confesiunea greco-catolică pierdea tot mai mult teren, în special în ceea ce privea căsătoriile mixte. Îndreptarea către religia ortodoxă avea de a face și cu oficierea căsătoriilor mixte de către Consistoriu de Sibiu, care nu percepea nici o taxă, clerul catolic fiin considerat lacom în această privință. Cerințele și soluțiile ear ca preoții să renunțe la aceste taxe și să se pună mai mult accent pe catehizarea tinerilor greco-catolici

După ce a fost introdusă căsătoria civilă, ortodocșii au fost foarte dezamăgiți vis a vis de căsătoariile mixte. Dezamăgirea și nemulțumirea lor pleca de la noile prevederi ale Bisericii Catolice, prin care o persoană de altă religie, trebuia să dea un acord înainte de oficierea căsătoriei, prin care copii născuți ulterior vor fi botezați și educați în cadrul confesiunii catolice, indiferent de sex.

CAPITOLUL V

ABORDAREA ISTORICO-ARHIVISTĂ

Arhivele bisericești dețin informații foarte importante ce țin de istoria școlii confesionale ortodoxe și pentru istoria bisericii românilor ortodoxi de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX.

Cum am prezentat și mai sus și din aceste documente arhivate reiese că situația școlilor elementare păstorite de arhidieceza ortodoxă a Transilvaniei, nu era uniformă, situația diferind de la caz la caz. Este cert faptul că atât Biserica Ortodoxă cât și cea Greco Catolică s-au străduit să mențină școlile confesionale din sate, cât mai aproape de standardele impuse de regimul dualist, la adevăratul rang al politicii bisericești.

La fel reiese și din documentele arhivate, situațiile școlilor erau diferite, chiar dacă nu toate sunt arhivate, ele relevă în principal situațiile critice, în care interveneau de cele mai multe ori protopopiatele și consistoriul mitropolitan, existând totuși și confesiuni, considerate ”normale”prin faptul că iși puteau depăși starea fără dificultăți prea mari. Cu alte cuvinte arhivele evidențiază în principal situațiile critice unde autoritatea bisericească era solicitată să intervină, să ia hotărâri pentru a se păstra caracterul confesional al școlilor, pentru a se evita înlocuirea acesteia cu una de stat, eforturile fiind depuse în special pentru predarea copiilor români religia și morala în limba lor maternă.

Toate informațiile preluate din arhive, reprezintă materiale inedite, fără o valoare dată de istoria bisericii românilor din Ardeal, cu toate că aparent ele nu prezintă o mare importanță , ele dețin informții inedite despre situația Bisericii și Școlii confesionale din Transilvania. Ele atestă o mare varietate, bogăția faptelor istorice a păstorilor ortodoxi români, vorbindu-le oamenilor de despre faptele mărețe ale învățătorilor și preoților care au opus rezistență națională prin intermediul Bisericii și Școlii afârmând astfel existența ființei române în țară, în special în Transilvania.

Prin ele putem admira eforturile necontenite de a salva școlile elementare, dar putem și deplânge certurile și neînțelegerile lipsa de solidaritate națională și orgoliile meschine. Aceste documente sunt importante și pentru faptul că.

Se observă prin aceste documente că practic nu există protopopiat ortodox din Mitropolia Transilvaniei care să nu fi avut de aface atât cu cazuri de sate unde situația era prosperă, cu putere materială pentru susținerea școlii, dar și cazuri unde gradele de sărăcie erau diferite șii unde era necesar ajutor pentru a putea oferi învățătorului un salariu cerut prin lege, pentru a nu interveni ministerul maghiar cu dispozițiile lor, făcând abstracție de autoritățile bisericești.

Arhivele scot la iveală neînțelegerile și fricțiunile dintre greco- orientali și greco-catolici, conflicte ce afectau solidaritatea națională și funcționarea școlilor confesionale. Aceste arhive, evidențează cât de defectuasă a fost această perioadă datorită separației confesionale dintere ortodocși si uniți.

Certurile pe teme confesionale, amplificate de orgoliile omenești și de interesele meschiine uneori, sunt nelipsite din documentele care ni s–au păstrat. Ele ne descoperă o lume românească viguroasă, neocolită de contradicții și contraste, deosebit de variată și tocmai de aceea, importantă și interesantă pentru cei de astăzi.

Tot în documentele de arhivă sunt păstrate și exemple și tipologii ale cazurilor de imixtiuni confesionale din perioada dualistă a secolului discutat. Cu toate că ele nu epuizează situațiile comunităților societății transilvănene din acea epocă, ele semnalează în principal acordul asistenței religioase a autorităților bisericești enoriașilor din alte confesiuni decât opuse normativelor canonice: Cununii, Botezuri, Înmormântări, acestea având frecvența cea mai mare, ca și evenimente demografice ale perioadei. Au existat cazuri în care credincioșii au solicitat ajutorul celeilalte confesiuni pentru a rezolva conflictele cu preotul din confesiunea proprie. Astfel prin raportarea la ”celălalt” și prin astfel de cazuri s-a ajuns la așa zisa defăimare a confesiunii opuse, implicit și a preoților și a clerului confesiunii respective.

Alte lucruri pe care le relevă aceste documente arhivate țin de perpetuarea slujirii preoților și a funției administrative de protopop, din generație în generație. Aceste situații relevă importanța statutului de preot în societatea românească, calitatea acestuia ”de categorie socio-profesională” de referință. Accederea la acest statut sau menținerea, perpetuarea lui, a însemnat, în epocă, ascensiunea socială, prestigiu, onorabilitate, nu în ultimul rând depășirea sau diminuarea lipsurilor materiale precum și împlinire sufletească, în slujirea și povățuirea turmei cuvântătoare.

În ceea ce privește lupta socității și a politicii naționale, vis a vis de veniturile preoților, documentele arhivate prezintă în tocmai situația majorității românești și faptul că evidențiau exemplaritatea preoțimii, chiar și în cazul în care aceștia erau înstăriți, pentru comunități, din acest punct de vedere.

Numeroase sunt documentele numite ”învoire”, prin care ”comuna bisericească” cădea de comun acord cu preotul la stabilirea unui venit pentru preotul nou introdus în parohie.