Viata Privata a Dictatorilor Secolului 20 Hitler Si Stalin

=== 5b06bb093053582d4e44efbe8530990ea2f48687_102444_1 ===

UNIVERSITATEA

FACULTATEA DE ISTORIE

SPECIALIZAREA ISTORIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

VIAȚA PRIVATĂ DE DICTATORILOR SECOLULUI XX: HITLER ȘI STALIN

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC

ABSOLVENT

LOCALITATEA

2017

CUPRINS

INTRODUCERE…………………………………………………………………………….

Capitolul I. CADRELE GENERALE DE EVOLUȚIE ALE REGIMURILOR DICTARIALE ÎN EUROPA SECOLULUI XX………………………………………

Capitolul II. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI HITLER………………………

Capitolul III. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI STALIN………………………

Capitolul IV. CONTROVERSELE VIEȚII PRIVATE ALE LUI HITLER….

Capitolul V. CONTROVERSELE VIEȚII PRIVATE ALE LUI STALIN…….

Capitolul VI. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN VIAȚA PRIVATĂ A CELOR DOI……………………………………………………………………………………

CONCLUZII……………………………………………………………………………………

ANEXE…………………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Regimurile dictatoriale au reprezentat pagini foarte interesate dar în egală măsură, tragice și cu repercursiuni încă în zilele noastre de-a lungul istoriei. Personalitățile dictatoriale au reprezentat un capitol aparte fiind mult studiate și analizate din toate punctele de vedere. Paradoxal, dictatorii au atras dintotdeauna, au avut un impact deosebit asupra maselor iar faptele lor și evenimentele în care au fost implicați au reprezentat momente spectaculoase ale istoriei.

Motivația alegerii temei

Am ales această temă din dorința de a studia și prezenta cealaltă față de celor două personalități ale istoriei, si-anume viața lor privată, de dincolo de cortina impusă de regim, viața în sânul familiei, cercului de prieteni apropiați, prezentarea pasiunilor și dorințelor personale ale lui Hitler și Stalin.

Scopul lucrării

Scopul principal al lucrării este analiza vieții personale, a mediului privat în care Hitler și Stalin, s-au născut, au crescut, au studiat, și-au cristalizat ideile politice, mediul în care au cunoscut pasiunile personale pentru anumite idei, pentru anumite persoane.

Obiective, activități și ipoteze de lucru

O1: Analiza cadrului general istoric de apariție, consolidare a regimurilor dictatoriale

Activități: studiu bibliografic de specialitate, analiza unor filme documentare, extragerea unor informații din diferite surse de pe internet (site-uri ale unor instituții de profil);

Ipoteze: apariția regimurilor dictatoriale a fost influențată de aspirațiile naționaliste ale unor popoare sau lideri, de dorința de a recupera sau cucerii noi teritorii, de necesitatea anexării unor resurse naturale, dar și de ura personală împotriva anumite etnii.

O2: Studierea ascensiunii politice a celor doi lideri, Hitler și Stalin

Activități: studiu bibliografic de specialitate, analiza unor filme documentare, extragerea unor informații din diferite surse de pe internet (site-uri ale unor instituții de profil);

Ipoteze: ascensiunea politică a celor doi conducători a fost determinată de mai mulți factori: susținerea maselor populare și a anumitor facțiuni politice, unele construite chiar de către ei, dorința de revanșă privind pierderea Primului Război Mondial (Hitler) și impunerea unui control deosebit de aspru în privința informațiilor publice (Stalin).

O3: Realizarea unui studiu comparativ privind viața privată a celor doi (Hitler și Stalin)

Activități: studiu bibliografic de specialitate, analiza unor filme documentare, extragerea unor informații din diferite surse de pe internet (site-uri ale unor instituții de profil);

Ipoteze: viața privată a celor două personalități a creat în primul rând foarte multe suspiciuni, controverse, nesiguranță, mai ales din cauza lipsei de transparență.

Stadiul actual al cercetării

Cercetările actuale ale vieții private celor doi lideri abia acum se cristalizează, numeroase documente încep să fie declasificate, martorii care încă mai sunt în viață au dat declarații despre obiceiurile, pasiunile și iubirile celor două personaje istorice. Cu toate acestea nu toate documentele sunt publice, unele sunt păstrate încă în arhive, iar o mare parte dintre cei care au intrat în contact cu mediul privat al celor doi au murit, ei oricum fiind foarte puțini din punct de vedere numeric, și mai puțini au vrut să vorbească.

Structura lucrării și prezentarea capitolelor

Lucrarea este structurată în șase capitole. După prezenta introducere în care este prezentată motivația, scopul, obiectivele, activitățile, ipotezele și o scurtă metodologie urmează capitolul I în care este analizat contextul politic, economic, social care a favorizat apariția regimurilor dictatoriale. În cadrul capitolului secund și în al treilea capitol este prezentată ascensiunea politică a lui Hitler și Stalin, modul cum au preluat puterea, cum s-au impus în fața adversarilor, cum au contracarat opoziția, care au fost atuurile și de ce nu, calitățile lor. Capitolele IV și V, sunt destinate prezentării controverselor din viața privată a celor doi, mediul în care au crescut și persoanele care le-au influențat viața și cariera, iubirile și dramele prin care au trecut dincolo de cortina politică. Ultimul capitol vizează descoperirea unui număr de asemănări și deosebiri din viața celor doua personalități istorice. Lucrarea se va încheia cu concluzii, anexe și prezentarea bibliografiei.

Metodologie

În redactarea acestei lucrări am inserat imagini din diferite surse, unele din arhiva personală, altele de pe internet cu menționarea sursei, pentru a scoate în evidență ideea din text. Sintetizarea informației și studierea bibliografiei au fost de-asemenea două dintre activitățile de bază în redactarea prezentei lucrări de licență, la care am întâmpinat anumite dificultăți în găsirea anumitor informații.

Dintre metodele utilizate în redactarea acestei lucrări menționez: observația liberă, problematizarea, studiu documentelor istorice, analiza unor materiale documentare- filme istorice, studiul bibliografic, etc.

Bibliografie

Informațiile au fost preluate din diferite surse documentare, în acest sens au fost efectuate vizite la diferite biblioteci: Biblioteca Națională sau a Facultății de Istorie din București. Au fost utilizate cărți ce au fost scrise de către specialiști renumiți din domeniu. În afara cărților, unele informații au fost preluate prin intermediul unor site-uri oficiale ale unor instituții oficiale de pe internet. Alături de acestea, anumite informații au fost luate din mass-media, prin studiul unor filme documentare sau articole din presă. Unele poze au fost preluate de pe internet, precizându-se sursa informațiilor iar unele provin din arhiva persoanală.

Capitolul I. CADRELE GENERALE DE EVOLUȚIE ALE REGIMURILOR DICTARIALE ÎN EUROPA SECOLULUI XX

Secolul XIX, numit și,,secolul națiunilor”, caracterizat prin naționalism (moștenire etnică și de tip cultural: legat de limba vorbită, religie și folclorul, anul 1789 este coniderat începutul curentului iar perioada 1914-1918, apogeul; exprimă comunitatea intereselor și aspirațiilor unei națiuni; naționalistul este un luptător în slujba unei idei, unei credințe. Acțiunile lui sunt subordonate în mod necondiționate interesului patriei. El se comportă ca și cum ar face-o într-un război pe care îl poartă națiunea lui. Esențialul este spiritul de jertfă, ultranaționalismul (reprezintă exacerbarea spiritului etnocentric prin autoritarism, instigare la excluderea minoritarilor non-nativi, militarism), iredentismul (principiul terra irredenta; Italia, sex. XIX), xenofobia (,,teama de străini”, frică ancestrală față de ,,cel care nu e ca noi” – în preistorie; rasismul, care scoate însă în evidență inegalitatea oamenilor).

Secolul XX, supranumit și ,,secolul extremelor” a etalat violența fără precedent în istoria omenirii, hecatombele conflagrațiilor mondiale (1914-1918 și 1939-1945), ca și nenumărate conflicte regionale sau locale, cu victime dintre populația civilă, stând mărturie a falimentului încercării omului cetății (zoon politikon) de a oferi comunității sale garanția unei existențe pașnice.

Naționalismul a fost, poate pe nedrept, blamat de-a lungul timpului, dar rolul său hotărâtor avut de-a lungul istoriei și mai ales în cristalizarea statelor naționale nu s-a terminat nici în prezent. Dovada este apariția unor noi state pe harta politică a lumii, declararea independenței acestora ce nu s-a făcut întotdeauna pașnic (vezi cazul Kosovo) dar și prin intermediul unui referendul, cum a fost în Muntenegru.

Naționalismul, ca noțiune izvorâtă dintr-un ideal, nu poate avea decât conotații pozitive dacă este înțeles si prezentat corect. Ca orice noțiune desemnând un proces, națiunea este atât un fenomen, cât și un proces istoric (în dinamică). Dacă națiunea este un proces istoric, naționalismul este esența acestuia . Conceptul de națiune presupune, înainte de toate, o evoluție și anumite trăsături.

Noua construcție europeană reprezintă o sumă de națiuni, fără identitate națională, chiar și un popor european ar fi o entitate amorfă, fără consistență spirituală. Națiunea și naționalismul sunt părți structurale principale pentru orice inițiativă sau construcție europeană ori internațională. Naționalismul joacă un rol și în autoidentificarea popoarelor.

Nu putem fi europeni dacă nu suntem și naționaliști. Cel puțin din simplul motiv că Europa este un concept al cărui înțeles a fost diferit în timp, constanta fiind națiunile și naționalismele. Colaborarea multi-milenară și întrepătrunderea culturilor au creat un spațiu comun european. Naționalismul stă, tot în zilele noastre, la baza mișcărilor de autodeterminare, vezi cazul secuilor/maghiarilor din Transilvania sau al catalanilor din Spania.

Nationalismul continuă și în zilele noastre să fie unul dintre cele mai controversate curente de tip politic, rolul pe care l-a jucat de-a lungul secolului XX fiind foarte pregnant. După mai mult de două sute de ani de la apariția sa, sub forma unei mișcări politice, ideologia de tip naționalist încă exercită o foarte puternică atracție în egală măsură în statele cu o tradiție de tip democratic dar și liberal, dar și în cazul celor post-comuniste, care au o practică redusă în ceea ce privește exercițiul parlamentarismului.

În timp au fost desemnate/acceptate mai multe definiții ale naționalismului. Nu există o definiție a naționalismului care să-i acopere toate formele de manifestare sau care să fi devenit unanim acceptată .

Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale (DEX 2009).

Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale (DEX 2008).

La origine, doctrinele naționaliste existau numai datorită celor patru clasici: Charles Peguy, Charles Maurras, Maurice Barres și Johannes Fichte (vezi fig.1.1-1.4):

Charles Peguy (1873-1914) este cel care a lansat o teorie a unui naționalism de tip umanist, creștin și deschis, al cărui suport este voința de a păzi Franța;

Charles Maurras (1868-1952) este cel care fundamentează un naționalism integral, ce este bazat pe monarhie, reinterpretând astfel istoria Franței și ajungând apoi la o concluzie, faptul că monarhia este singurul regim potrivit pentru Franța;

Maurice Barres (1862-1928) asimilează națiunea cu patria tradițională, pericolul fiind reprezentat de tot ceea ce este din afară;

Johannes Fichte (1762-1841) este clasicul care dă naștere unui naționalism de tip rasist, care a fost determinat mai ales de necesitatea unei renașteri a națiunii germane, pentru a se eliberarea de sub opresiune lui Napoleon I. De aici își are originea teoria arianismului, a unei rasei superioare care este dezvoltată de pangermanism și de nazism .

Fig.1.1-1.4 Primii ideologi naționalisți: de la stânga la dreapta: Peguy, Maurras, Barres și Fichte, sursa: www.historia.ro

Există mai multe tipologii ale diferitelor ideologii de tip naționalist, iar acestea vor fi prezentate pe scurt în cele ce urmează:

a. Egalitatea sau inegalitatea națiunilor

Ideologiile naționaliste sunt cele care privesc națiunea ca fiind egală cu toate celelalte națiuni sau chiar superioară unora dintre ele. Este un naționalism echilibrat care presupune în primul rând egalitatea între popoare dar exclude elementele exterioare care pot duce la destrămarea acestora, abia în al doilea rând se vorbește despre superioritatea asupra altor popoare. În cazul deținerii tuturor prerogativelor fundamentale, ideologiile vorbesc despre afirmarea națiunii – competiția susținerii valorilor proprii și a propriei identități în concurență cu celelalte națiuni. În al doilea caz, în sfârșit, promovarea ideii de națiune superioară dă naștere formulării unor drepturi suplimentare a propriei națiuni peste ale altora sau în detrimentul altora.

b. De la promovarea națiunii la lupta cu alte națiuni

Acest criteriu este cel care vizează mai ales modul prin care se interpretează teoretic identitatea unei națiuni prin afirmarea propriei identități naționale, prin reliefarea unor caracteristici, prezentarea și promovarea elementelor proprii națiunii în cauză, sau negarea calităților celorlaltor națiuni.

c. Naționalism antiimperialist și anticolonialist

Este idelogia clasică în cazul națiunilor care sunt subordonate imperiilor sau unor părți a coloniilor unui stat, popoare ce au ca principale obiective fie să-și dobândească o autonomie largă, sau o suveranitatea totală într-un stat dar care să coincidă cît mai mult cu frontierele etnice. Naționalismul mișcărilor de eliberare din diferitele colonii și cel al Fronturilor Populare din statele neruse ale fostei URSS pot fi privite drept exemple clare ale acestui tip de naționalism.

d. Menținerea sau modificarea frontierelor

Din acest moment, ideologiile naționaliste devin în opoziție în raport cu situația negociată a granițelor existente. Unele acceptă tratatele existente, transpunând în alt plan încercarea de a controla spațiului etnic.

e. Politica ofensivă sau defensivă a frontierei

Este tendința oricărui tip de naționalism pentru extinderea frontierei statului cât mai aproape de acoperirea spațiului etnic al națiunii.

f. Naționalisme autonomiste și segregaționiste. Naționalismul regional

Un alt tip de naționalism este cel care susține constituirea, apoi afirmarea și într-un final, înființarea, unor grupuri disctincte ale unui popor, care să-și propună recunoașterea internațională și să fie legitimate ca națiuni în adevăratul sens al cuvântului.

g. Naționalisme unioniste și integraționiste

Reprezintă o altă categorie de formule de tip naționalist, sunt cele care fac referire la reunificarea unui stat din două entități politice preexistente .

h. De la purificarea etnică la supunere etnică (rasistă) – șovinism, xenofobie, antisemitism

Aceste ideologii naționaliste au în vedere întâietatea populației majoritare la conducerea statului, excluzând orice altă variantă. Există un naționalism cu nuanțe șovine și xenofobe în momentul în care, din diferite motivații, se descoperă în rândul minorităților cauzele tuturor relelor din propriul stat sau chiar declanșează lupta pentru obținerea purității etnice, chiar pentru eliminarea populațiilor minoritare prin încurajarea plecării ei, prin legi discriminatorii, etc.

j. Naționalism monarhic (dinastic) și republican

La origine, principiul monarhic (dinastic) și democrația erau cele două componente obligatorii a oricărei ideologii naționaliste.

k. Naționalisme economice și protecționismul

Implică cantonarea unei ideologiei naționaliste exclusiv în cadrul chestiunilor economice, mai ales în cazul promovării propriei producții.

l. Naționalismul juridic și principiul subordonării legislative

Reprezintă o categorie de ideologii naționaliste care se rezumă aproape exclusiv la aspecte de tip juridic în raport cu tot ceea ce reprezintă legislația internațională, consacrând prevalarea dreptului național pe teritoriul statului indiferent de locul unde s-a petrecut încălcarea legii, de naționalitatea sau cetățenia celui în cauză.

m. Naționalism anti-integraționist (antiinternaționalist) – poziția față de suveranitate

Cuprinde mai ales nuanțele tuturor ideologiilor naționaliste ce se desfășoară din punct de vedere ideologic de la antiunionism și autonomism până euroscepticism, izolaționism, antifederalism și interguvernamentalism.

n. Supranaționalismele – naționalism federal, naționalism statal, naționalism suprastatal

Acest tip de naționalism este cel care ține mai ales de necesitatea unei legitimării a identității unui anumit grup supranațional și se poate defini prin construirea unei "supranaționalități"; exemple în acest sens pot fi: cea federală-cehoslovacă, sovietică, iugoslavă, americană – statală, prin construirea unei "naționalități".

Din punct de vedere ideologic, naționalismul se prezintă sub forma unei matrice culturale, ideologia de tip naționalist implică ideea de "identitate colectivă" care se legitimează astfel, prin putere politică și prin mobilizarea indiviziilor pentru a participa la viața publică în numele "binelui național". În acest caz, termenul de ideologie face referire la un ansamblu de idei regulative care pot să fie regăsite, în mod implicit sau explicit, în cadrul diferitelor discursuri de tip naționalist fără să fie în mod neapărat vorba de o doctrină sistematică în acest sens.

Ca ideologie,  naționalismul reprezintă o fuziune a elementelor cognitive si expresive disparate (eroii naționali, luptele istorice, monumentele și priveliștile naturale, simbolurile sacre), toate fiind legate de sentimente și aspirații.

Esența ideologiei de tip naționalist poate fi rezumată în următoarele idei :

1) Lumea este alcătuită din națiuni, fiecare cu propriul destin, având o istorie și o individualitate specifică;

2) Națiunea reprezintă sursa întregii puteri politice dar și sociale și, în consecință, loialitatea față de aceasta trebuie să fie situată cu mult deasupra tuturor angajamentelor individuale;

3) Libertatea și realizarea individuală sunt elemente ce depind de identificarea cu națiunea;

4) Națiunile pot să fie libere și în deplină siguranță numai dacă dreptatea și mai ales pacea sunt asigurate la nivel mondial.

Această definiție cristalizează o anume ideologie de tip politic si o doctrină culturală. Aceasta face referire la supozițiile de tip general pe care se bazează retorica naționalistă; o analiza aplicată ar putea scoate în evidență consecințele acestora mai ales în construirea supozițiilor "relative" în cazul diferitelor contexte istorice. Acestea nu sunt, în fapt, nimic altceva decât rădăcinile filozofice și cele antropologice ale unui concept specific de identitate națională care pot să fie găsite încă din perioada secolului XVIII.

Naționalismul poate fi de mai multe tipuri, prezentate în cele ce urmează:

a) Naționalism liberal: cu rădăcini în Iluminism, cu origini în Italia, avea în vedere formarea unei Europe cu numai 11 state independente care puteau să se opună Habsburgilor, în literatura de specialitate a fost considerat drept un naționalism moderat, legitim, corespunzând liberalismului moderat.

b) Naționalism tradițional (conservator): inspirat de temele culturale ale Romantismului, a apărut ca o reacție la Revoluția Franceză și la raționalismul care amenința continuitatea și organicitatea evoluției istorice.

c) Naționalism civic: încearcă să îmbine principiul autodeterminării naționale cu cel al autodeterminării individuale .

d) Naționalismul etnic: promovează ideea comunității de naștere și a culturii native. Indiferent de locul în care trăiești, esti legat organic, ineluctabil de comunitatea în care te-ai născut, descendența comună e trăsătura esențiala a națiunii .

Etnocentrismul este o tendință naturală, este spiritul gregar al fiecărei etnii, mai ales când este majoritară. Poate fi păgubitor atunci când este transpus într-o politică părtinitoare. În egală măsură, etnocentrismul poate duce la false dezbateri.

Ultranaționalismul este naționalismul dus la extrem, având totală lipsă de toleranță față de anumite grupuri sau față de diferite etnii. Închide cooperarea și alimentează repulsia față de tot ceea ce este străin. Național-socialismul (nazismul) – Nationalsozialismus, prescurtat în germană Nazi – a reprezentat ideologia de tip totalitar promovată de către Partidul Național-Socialist al Muncitorilor (vezi fig.1.5-1.6) din Germania, al cărei lider, începând din anii 1920-1921, a fost Adolf Hitler.

Fig.1.5-1.6 Fondarea în anul 1919 a Partidului Național-Socialist al Muncitorilor din Germania (stânga) și svastica, sursa: historia.ro

Principii:

Naționalism etnic, inclusiv definiția germanilor drept „rasă stăpână” (Herrenvolk);

Rasismul și antisemitismul;

Anticomunismul;

Anticlericalismul

Eugenía (omorârea raselor „sclave” și a celor „parazitare” pentru a purifica „rasa stăpână”).

„Principiul conducătorului” (Führerprinzip) – reprezintă un element foarte important în cadrul ideologiei fasciste, în care conducătorul este cel care simbolizează întruparea mișcării politice și a națiunii.

Simbolul a fost ales svastika în sens dextrogir.

Ascensiunea la putere a național-socialiștilor a fost favorizată de haosul social și politic care a cuprins Germania ca urmare a înfrângerii sale în Marele Război (1914-1918); Münchenul a devenit locul pentru adunarea militarilor nemulțumiți, care se constituiseră în Freikorps (unități paramilitare germane), în anii 1918-1919, ei au refuzat să se întoarcă la viața civilă iar mulți dintre ei au intrat în Partidul Nazist (vezi fig.1.7-1.8).

Fig.1.7-1.8 Freikorps (stânga) și afiș propangasdistic, sursa: historia.ro

De celalaltă parte, Partidul Social Democrat al Muncitorilor din Rusia, un partid revoluționar de tip marxist,care a fost înființat în anul 1898 la Minsk, a fost scindat cu ocazia Congresului de la Londra din anul 1903 în două grupări: menșevică (condusă de Iulius Martov – Țederbaum, care prefera dimensionarea partidului prin intermediul activiștilor) și cea bolșevică (condusă de Lenin, care susținea ,,revoluționarii de profesie”), după componența în cadrul ,,Iskra” (minoritari/majoritari). În anul 1921, menșevismul a fost declarat ilegal.

Marele Război (1914-1918) în care a intrat Rusia țaristă în anul 1914 ca parte a Triplei Înțelegeri (numită Antanta) cu Anglia și Franța, a copleșit autocrația, de precizat că la începutul secolului XX, Rusia era considerat cel mai conservator stat european, fiind,,un regim învechit într-un război modern”. Consecința a fost pe măsură: Rusia a suferit cele mai mari pierderi suferite de vreun stat beligerant în Primul Război Mondial (peste 1,5 milioane morți). În anul 1917 societatea rusă se caracteriza prin disperare. Nemulțumirea a fost accentuată și ca o consecință a trecerii în mod neoficial, în anul 1915, a răspunderii administrării Imperiului în responsabilitatea împărătesei Alexandra și a misticului Rasputin (care a fost asasinat de un grup de nobili în luna decembrie a anului 1916).

Țarul a abdicat la 15 martie 1917 în urma unor mișcări de stradă (vezi fig.1.10), în paralel, la Petrograd s-a mai format un centru de putere – Sovietul de deputați al muncitorilor și soldaților – care controla Armata – treptat în toată Rusia s-au format Soviete revoluționare, care au câștigat adeziunea populației, în defavoarea guvernului, care a continua politica de alianță în cadrul războiului și promisese doar o reformă agrară de perspectivă.

Fig.1.9-1.10 După asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale, bolșevicii conduși de Lenin (aici împreună cu Stalin) vor prelua puterea, sursa: historia.ro

În luna aprilie 1917 Lenin se întoarce în Rusia și publică Tezele prin care a cerut încheierea imediată a păcii, trecerea integrală a pământului în posesia țăranilor și preluarea puterii de către Soveietele muncitorești – popularitatea bolșevicilor a crescut rapid (vezi fig.1.9).

În luna martie a anului 1918 bolșevicii s-au organizat în Partidul Comunist. Capitala este mutată la Moscova. Războiul civil (1918-1920), purtat între,,albii” – Armata Voluntarilor (condusă de generalul Anton Denikin, renumit pentru pogromuri împotriva evreilor, și amiralul Kolceak) împotriva ,,roșii” (Leon Troțki).

,,O revoluție, o revoluție a poporului adevărată și profundă, este procesul incredibil de complicat și de dureros al morții unei ordini sociale vechi și al nașterii alteia noi, reprezentând modul de viață a zeci de milioane de oameni. Revoluția este deopotrivă o luptă de clasă ascuțită, năprasnică, disperată și un război civil. Nici măcar o singură mare revoluție din istorie nu s-a desfășurat fără război civil” (Lenin).

,,Revoluția lui LENIN va constitui un proces extraordinar de violent și de dureros datorită faptului că vechea ordine nu era pregătită să moară, iar cea nouă se născuse prematur. Urma sp fie nevoie de o operațiune chirurgicală de proporții, pt că LENIN era hotărât să facă o revoluție proletară fără condițiile necesare pt o astfel de revoluție; într-adevăr, protagonistul principal și presupusul beneficiar, proletariatul, cu greu putea fi observat” (George Leggett).

În anul 1922 se formează URSS , în anul 1924, 472.000 de comuniști conduceau o populație de 150.000.000 oameni. După moartea lui Lenin, se va instaura o dispusă dintre Troțki (comisar al apărării – ,,revoluția mondială”) și Stalin (secretarul partidului – ,,comunism în Rusia”).

Fig.1.11-1.12 Afiș de propagandă al bolșevicilor (stânga) și Lev Troțky, comisar al poporului intrat în conflict cu Stalin, a pus bazele comunismului de tip troțkist, sursa: historia.ro

Naționalismul rațional nu este îndreptat împotriva cuiva și respinge separatismul etnic și teritorial. Armonia, unitatea și solidaritatea fac din arealul unei națiuni un ideal. Acest tip de naționalism admite toate naționalitățile, coexistența într-un spațiu.

Iredentismul nu este o soluție de rezolvare a unor litigii de natură etnică sau teritorială, întreține o stare tensionată. Naționalismul rațional nu are de a face cu iredentismul.

Falsul naționalism, nu pot fi niciodată evitat, este întâlnit peste tot, considerat agasant și convinge de puține ori.

Naționalismul xenofob – din acest punct de vedere, spațiul românesc a fost primitor dintotdeauna, aici străinii nu s-au simțit străini. Se vorbește despre un antisemitism în România, actual sau trecut, dar s-a exagerat foarte mult din acest punct de vedere. În altă ordine de idei, grija proprie pentru avuțiile țării nu reprezintă un naționalism xenofob. Din acest punct de vedere, se ivește o altă temă care este generatoare a tipurilor/nuanțelor ideologiilor naționaliste, care se referă la relațiile cu minoritățile etnice care trăiesc în același spațiu geografic (etnic). Astfel, o serie de popoare naționale acceptă legitimitatea băștinașilor ca locuitorilor de altă etnie, ajunși la acest nivel prin voință proprie, prin acordul statului gazdă. Minoritatea este considerată pe aceeași poziție cu naționalitatea majoritară.

O altă parte separă populația în băștinași și alogeni, invocând condiții istorice de timp a prezenței minorității pe teritoriu. Aceste categorii recunosc drepturile egale ale tuturor cetățenilor, de orice naționalitate, dorind fie integrarea minorităților în cultura și tradițiile poporului băștinaș, fie menținerea identității minorității, dar în condițiile loialității față de statul gazdă.

Aceste tipuri de naționalisme prevăd însă întâietatea majoritarilor la conducerea statului, excluzând o altă variantă. În fine, există naționalismele care dobândesc nuanțe șovine și xenofobe atunci când, pe diferite motivații, găsesc în minorități cauza tuturor relelor din propriul stat sau chiar luptă pentru puritatea etnică, pentru eliminarea minorității fie prin încurajarea plecării ei, fie prin legi discriminatorii, în funcție de etnie.

Naționalismul se deosebește de patriotism în ceea ce privește referința juridică dar și ideologia sa politică, astfel, naționalismul se referă în mod deosebit la  Dreptul strămoșesc ca fiind elementul naționalist care definește cel mai bine comunitățile istorico-lingvistice (așa numitele "neamurile"), și tinde spre a constitui astfel statele aproape exclusiv pe bază etnică, cu o legislație care se va inspira din jus sanguinis, în timp ce patriotismul face referire la Dreptul pământean ca fiind cel care definește toate națiunile prin intermediul și mai ales prin apartenența la același teritoriu și are tendința de a defini popoarele pe bază teritorială (indiferent de originile și limbile vorbite de către populație, cum este cazul Elveției), adică cu o legislație care se inspiră din jus soli .

Nu se poate vorbi despre națiune și naționalism în afara unei etnii stabile. Nu se va reduce însă termenul de naționalitate la etnicitate, în sens larg acest termen semnifică tot ceea ce este românesc. Nu există un model după care după care se poate forma o națiune. Conjunctura politică, factorii geopolitici, culturile asumate, cuantumul procentului etnic, contribuie la configurarea unei națiuni; nu națiunea precedă statul, nu statul precedă națiunea.

Naționalismul patriotic este cel care promovează o națiune însă fără a se opune minorităților conlocuitoare. Opus este naționalismul de tip șovin sau cel xenofob, care, dimpotrivă, li se opune și încă destul de pregnant. Astfel, naționalismul șovin și cel antiromânesc din anumite state utilizează sau mai bine spus motivează faptul că toți cei care vorbesc limba română din afara frontierelor României nu aparțin din punct de vedere politic de România (deci ei nu posedă cetățenia română), acest lucru este realizat pentru a introduce ideea (atât în cazul oamenilor locului, cât și în cazul opiniei publice internaționale) că aceștia nu aparțin poporului român (mai exact etniei și sferei de cultură și mai ales istoriei românești), ajungându-se chiar până la a nega originea latină a poporului român.

Nici o educație nu este mai intensă și mai eficientă decât cea a iubirii de țară. Toți cei care au contribuit la apărarea acestui popor pe câmpurile de luptă sunt considerați din perspectivă contemporană patrioți și naționaliști în egală măsură.

Naționalism și patriotism nu este același lucru. Între cele două concepte există anumite diferențe. NU se poate discuta despre naționalism în afara sferei politice. Naționalismul implică o atitudine asumată cu orice risc, agreată mai mult sau mai puțin de către totalitatea indivizilor dintr-un stat și presupune istorismul. Patriotismul se ridică deasupra politicului și nu implică istorismul. Patriotismul este o stare de grație.

Naționalismul romantic a apărut și s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie din trecutul fiecărui popor și ocrotirea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor populare. Giuseppe Mazzini și Garibaldi sunt promotorii ideii de reînviere – sau „Risogirmento” în italiană – a istoriei glorioase a Italiei. Cei doi au luptat pentru unificarea Italiei pe plan cultural la început, apoi și pe plan politic, și simultan au promovat, pe planul social, desființarea privilegiilor bisericești sau aristocratice din cele opt state din Italia acelei perioade.

Conștiința națională a fost rezultatul naționalismului .Naționalismul acolo unde s-a manifestat a contribuit la dezvoltarea conștiinței naționale. Este vorba despre constiința națională a grecilor care reușeau să lase de-o parte toate conflictele interne și să organizeze o apărare corespunzătoare în cazul unui atac din exterior. Un foarte bun exemplu este dat și de germani care au reușit să treacă cu bine peste înfrângerea din timpul Primului Război Mondial și au putut

să renască devenind din nou o forță la nivel european și chiar mondial. Este vorba dspre două teorii panslavismul și pangermanismul.

Când Tudor Vladimirescu scria în anul 1821 vornicului Nicolae Văcărescu că Patrie se cheamă poporul și nu tagma jefuitorilor, conceptul de națiune, existent în sine nu era bine cristalizat în termenii săi moderni. Ținând seama de motivele acțiunii, încărcătura mesajului tinde spre patriotism, starea de grație, făcând din Tudor Vladimirescu un erou al neamului românesc.

Idealul naționalistilor din secolul XIX a fost crearea unui stat propriu, principalele obiective ale naționalistilor dn perioada respectivăî au fost:

– eliberarea de sub dominația străină;

– progresul patriei;

– afirmarea valorior noastre autentice;

– integrarea valorilor autentice românești în cadrul circuitului european;

– preluarea și asimilarea bunurilor universale.

Idealul actual nu poate fi decât refacerea României Mari în granițele sale etnice și participarea pe picior de egalitate în Europa. Ideea centrală a naționalismului a fost constituirea statului național și afirmarea lui pe plan internațional, după constituirea acestuia naționalismul a trebuit să apere valorile naționale.

Elementele constitutive ale unei națiunii sunt cele care au indus în cadrul doctrinei naționaliste un număr de principii, este vorba despre: principiul rasei, principiul etnic, principiul limitei etnografice, principiul dreptului istoric, principiul liberei dispozițiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) și principiul plebiscitului. Primele două sunt reflectări exacte ale elementelor constitutive ale unei națiunii, celelalte principii implică o dezvoltare de tip suplimentar.

Principiul limitei etnografice se referă la extinderea statului până la limitele teritoriale ale existenței națiunii, a etniei propriu-zise;

Principiul dreptului istoric este dat de existența națiunii ca element băștinaș pe teritoriul său, a posesiunii pe toată perioada existenței sale sau într-un trecut istoric asupra teritoriului unde este băștinașă, iar intrarea teritoriului în cadrul altui stat s-a produs prin anexare, forță sau intimidare ;

Principiul liberei dispozițiuni a popoarelor (dreptul la autodeterminare) presupune dreptul și obligația națiunii de a-și organiza propriul stat în limitele teritoriale date de principiul etnic și în baza dreptului dat de principiul naționalităților.

Principiul plebiscitului permite consemnarea voinței comunității naționale în cauză ca expresie a instinctului național ajuns în stadiul de conștiință națională prin plebiscit, act suficient pentru a legitima dreptul națiunii la un stat cu organizare proprie.

Doctrina naționalistă evidențiază și o serie de antagonisme doctrinare fundamentale: principiul dreptului istoric izvorât din posesiunea îndelungată a unui teritoriu și de guvernarea îndelungată a unei națiuni – "timpul scurs nu transformă niciodată violența în drept" (Mamiani)-, principiul legitimității – dreptul monarhiilor de posesiune asupra teritoriilor și de guvernare a națiunilor (Talleyrand), – principiul echilibrului static – elaborat de marile puteri în 1815, la Congresul de la Viena, pentru a justifica necesitatea menținerii imperiilor drept echilibru al celorlalte imperii și imperativ în menținerea păcii – principiul inegalității raselor și a națiunilor – care presupune privarea de drepturi a anumitor națiuni în detrimentul altora, inclusiv al subordonării raselor (națiunilor) inferioare celor superioare- și principiul superiorității statului asupra națiunilor și naționalităților – opus principiului autodeterminării, consacră menținerea cu orice preț a statelor existente la un moment dat, în ciuda voinței națiunilor .

Aproape toate dicționarele de înțelesuri din lumea largă identifică naționalismul cu patriotismul. Într-adevar, este vorba de niște sentimente care se răsfrâng asupra neamului și teritoriului național, țările fiind văzute, în cele mai multe cazuri, ca locuri de formare și dezvoltare ale unui popor- națiune.

Excepțiile sunt, în general, cele legate de forme politice imperiale sau federale constituite din conglomerate de grupuri naționale forțate sa conviețuiască în cadrul unui mediu aflat într- un echilibru extrem de fragil.

Istoria omenirii, arată că aceste “excepții”, cu tendințe hegemonice, apar periodic acționând pentru lichidarea statelor naționale stabile în scopul înglobarii lor în respectivele structuri suprastatale.

Și ca orice activitate umană împotriva unui curs natural de dezvoltare istorică, mai devreme sau mai târziu, apar fenomene de instabilitate socială și politică urmate de dezintegrări spectaculoase cu efecte internaționale nedorite, chiar violente.

Daca patriotismul se identifică prin sentimente de dragoste, devotament și loialitatea pentru o Patrie, în cazul naționalismului aceleași sentimente se răsfrâng asupra Națiunii care a făurit acea Patrie.

Patriotismul și naționalismul sunt complementare și inseparabile, cumulul acestor sentimente mergând până la sacrificiul de sine. Iar acest sacrificiu, înseamnă, în vremuri de război provocat împotriva ființei naționale române, viața proprie, sacrificiul suprem prin care s-a clădit statul național român, s-a întărit și s-a dezvoltat națiunea româna. Aceasta jertfa a înaintașilor a fost scrisă cu litere de sânge și foc pentru totdeauna în Cartea de bază a națiunii, Constitutia, revizuită sau nu.

Daca patriotismul definește relația cu țara, cu teritoriul de formare și dezvoltare a națiunii, naționalismul definește relația față de neamul căruia îi aparții cu valorile și tradițiile sale.
Atacul concentrat asupra naționalismului este tocmai o încercare de distrugere a legăturilor cele mai intime ale unui popor și implicit a dinamitării statului național și a independentei sale.

Acest lucru s-a manifestat prin teoria internaționalismului comunist, iar astăzi de diversele forme globalizatoare, cum ar fi federalizarea europeană, care ajung să ceară imperios însăși cedarea atributelor de suveranitate statală .

Naționalismul ca ideologie politică

Odată cu apariția statului națiune, naționalismul s-a dezvoltat ca justificare ideologică a sa iar patriotismul a evoluat ca expresie a loialității față de statul- națiune. Naționalismul este folosit drept cadru de referință, precum și o modalitate de evaluare a oamenilor și a politicii. El constituie forma principală de identificare.

Naționalismul face apel la oameni să se identifice cu interesele grupului lor național, vezi cazul Revoluției Franceze și a ceor aflați sub dominația URSS, imediat după terminarea Războiului Rece.

Naționalismul este fără îndoială una dintre cele mai vechi și mai agresive dintre ideologii. Ar fi dificil să se exagereze importanța acestui concept în politica națională. Naționalismul este cea mai puternică idee politică din ultimii 200 ani . Are un impact însemnat asupra oricărei persoane din orice societate modernă. Naționalismul este atât de influent încât a dominat aproape orice alt sistem ideologic.

Termenul de națiune este utilizat ca similar pentru stat sau țară. Termenul de națiune nu are de fapt nici o conotație politică fiind mai degrabă un concept de tip social. Naționalitatea ține mai ales de termenii etnicității decât de partea politică a lucrurilor. Și politica poate constitui o sursă de identitate națională. Deși termenul de națiune nu are neapărat implicații politice, nu același lucru se poate spune despre cel de stat.

Statul- națiune, a devenit forma principală de organizare politică a oamenilor moderni. Termenul de națiune simbolizează unitatea unui popor, termenul de stat conferă acestei uniunii caracterul politic.

În secolul XX, autodeterminarea popoarelor a devenit una dintre cele mai larg acceptate principii. Oamenii se identifică atât de mult cu statul-națiune, încât liderii politici trebuie adesea doar să susțină că o anumită strategie servește interesului național. Dacă politica statului- națiune este determinată exclusiv de ceea ce este bine pentru statul- națiune respectiv este foarte posibil ca respectivul stat să intre în diferite conflicte politice cu alte state-națiuni.

Teorii privind originea statului :

1. Teoria naturală : Aristotel, este unul dintre părinții știnței politice,unul dintre primii susținători ai acestei teorii naturale ; potrivit acestei teorii oamenii sunt ființe sociale prin natura lor care se strâng laolaltă în mod natural și interacționează formând astfel o comunitate ;

2. Teoria forței : implică o școală de gândire negativă care vizează faptul că statul este format prin cucerire, fiind o premisă pentru mișcările revoluționare ; expresia pozitivă a teoriei forței a apărut în Germania secolului XIX, stipulează faptul că formarea prin forță a statului se referă la faptul că cei slabi trebuie să fie conduși de cei mai puternici ;

3. Teoria originii divine : este probabil cea mai veche teorie privind formarea statului și vizează faptul că unii oameni sunt aleși și unși de Dumnezeu ; pot fi considerate trei generalizări cu privire la această origine a teoriei divine ; fiecare națiune s-a considerat la un moment dat cea aleasă de divinitate, selecția divină a fost invariabil autodeclarată, justificarea cuceririlor asupra altor națiuni ;

4. Teoria dreptului divin al regilor : a fost sprijinită de către cei care susțin monarhia absolută ; formulată ca o contraponderea la teoria celor două săbii, dar susținătorii credeau că orice putere vine tot de la Dumnezeu ;

5. Teoria contractului social : elaborată în secolele XVII-XVIII, se baza pe conceptul de suveranitate populară, conform căruia sursa legitimității și autorității statului este poporul ; conform acestei teorii, stataul, în loc să fie creat printr-un impuls uman natural sau împuternic de către Dumnezeu, statul a fost creat printr-un act deliberat și rațional al oamenilor din societate.

Deși naționalismul este un fenomen relativ nou, a început să se manifeste din timpul secolului XII, nu a devenit decât mult mai târziu o instituție politică fundamentală. Dezvoltându-se odată cu Epoca Luminilor, naționalismul a fost o reacție politică la dezvoltarea comerțului și a comunicațiilor din perioada respectivă dar doar odată cu Revoluția Franceză a devenit o idee imposibil de reprimat. Totuși, naționalismul nu a făcut parte niciodată din prima linii a politicii mondiale. Deși naționalismul exagerat- numit și șovinism, poate conduce la fascism, formele mai temperate de unitate națională sunt îmbrățișate adesea de oameni mai puțin fanatici. Naționalismul a ajuns să cunoască o circulație politică largă. Naționalismul a devenit cea mai influentă idee politică din lume de la Revoluția Franceză. Naționalismul reprezintă o îmbinare între un fenomen politic și identitate ființei umane.

O distincție clară dintre naționalism și patriotism se bazează pe recunoașterea caracterului teoretic al naționalismului, spre deosebire de caracterul activist al patriotismului. În termeni simpli , naționalismul este ideologia de statului-națiune modern.

Patriotismul, pe de altă parte, nu este o teorie ci un act sau un gest de solidaritate, loialitate și devotament față de statul-națiune. Naționalismul descrie statul-națiune și oferă justificare teoretică a acestuia. Patriotismul înseamnă salutarea drapelului sau intonarea imnului național, el constă dintr-un sentiment de devotament față de instituția exprimată prin naționalism.

Patriotismul reprezintă în raport cu naționalismul ceea ce reprezintă adorarea religioasă în raport cu teologia. Patriotismul este formă laică de adorare a statului-națiune și este ca urmare, considerat un lucru nobil.

Sigur, istoria a consemnat și anterior secolului marilor războaie acțiuni de exterminare fizică, biologică sau culturală, îndreptate împotriva unei colectivități, sub diferite motivații și pe întreaga hartă a lumii, însă crimele săvârșite în această perioadă sunt fără precedent prin amploare, violență extremă și implicarea celor mai înalte cercuri ale puterii politice.

François Mauriac a sintetizat în prefața la Breviarul urii – volum publicat de Léon Poliakov în 1951 – dimensiunea și implicațiile evenimentelor care au dus la sfârșitul a milioane de ființe nevinovate în timpul dominației maziste asupra Europei:

Generația noastră va fi avut privilegiul de a fi martora celui mai amplu, celui mai dirijat, celui mai plănuit masacru: un masacru administrativ, științific, scrupulos”.

Într-adevăr, cel de-al Doilea Război Mondial cu deosebire, prin politica de stat concentrată împotriva unei întregi comunități, a pus în evidență necesitatea intervenției comunității internaționale împotriva oricăror politici discreționare.

Capitolul II. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI HITLER

Adolf Hitler s-a născut în data de 20 aprilie a anului 1889 în localitatea Braunau am Inn, în regiunea de vest a Austro-Ungariei (în prezent pe teritoriului Austriei), foarte aproape de granița cu Imperiul German. Adolf Hitler a fost al patrulea din cei șase copii ai lui Alois Hitler și Klara Pölzl (1860–1907) . De menționat că frații mai mari ai lui Adolf, cu numele Gustav, Ida și Otto — au murit în copilărie. La o vârsta de numai trei ani (vezi fig.3.1), familia lui Hitler s-a mutat în localitatea Passau din Germania. Hitler și-a însușit aici accentul bavarian, în locul celui austro-german . În anul 1894 familia lui a considerat că trebuie să schimbe domiciliul și s-a mutat din nou în la Leonding (aproape de orașul Linz), pentru ca în luna iunie a anului 1895, Alois, tatăl lui Hitler se va retrasge pe o mică proprietate latinfundiară din Hafeld, lângă orașul Lambach, unde se va ocupa de întreținerea unei ferme și de creșterea albinelor. Hitler a absolvit apoi Volksschule (o școală de stat) de lângă localitatea Fischlham (vezi fig.3.2).

Fig.3.1-3.2 Hitler- copil, în anul 1890 (stânga) și la numai câțiva ani, sursa: gândul.info

Toate eforturile tatălui lui Hitler, Alois Hitler pentru menținerea fermei din Hafeld nu au avut succes, astfel, în anul 1897, a considerat că familia trebuie să de mute în Lambach. La vârsta de opt ani, Adolf Hitler lua lecții de canto și chiar cânta într-un cor bisericesc. În anul 1898 familia lui se va muta din revenind de data acesta definitiv în localitatea Leonding. Moartea fratelui său mai mic petrecută în anul 1900, l-a afectat foarte mult pe Hitler, acesta mutind de pojar .

Tatăl lui Hitler, Alois, și-a construit apoi o carieră cu destul succes în cadrul serviciului vamal și a dorit foarte mult ca fiul lui, Hitler, să urmeze tot aceste drum . Ignorând dorința fiului său de a finaliza o școală clasică pentru ca apoi să devină artist plastic, în luna septembrie a anului 1900, Alois il va trimite pe Hitler la Realschule din orașul Linz. În lucrarea sa, Mein Kampf, Hitler menționa că în mod intenționat a învățat slab la școală, pentru ca tatăl său să poată observa acest lucru și să-l lase să meargă pe drumul său.

Ca mulți alți germani de pe teritoriului Austriei, Adolf Hitler va începe să dezvolte idei de tip naționalist specifice germane încă din perioada tinereții (vezi fig.3.3-3.4). El îți va exprima deplina loialitate numai pentru Germania, disprețuind complet Monarhia Habsburgică care se afla într-un real declin inclusiv dominația ei asupra unui imperiu caracterizat printr-o diversitate etnică accentuată Astfel, Hitler dar și prietenii lui utilizau salutul "Heil" și cântarea "Deutschlandlied" în loc de imnul imperial austriac.

Fig.3.3-3.4 Hitler- tânăr (stânga) și o imagine cu Hitler surprins la manifestație naționalistă, sursa: culturaBZI.ro

După moartea neașteptată al lui Alois, tatăl lui Hitler, în data de 3 ianuarie 1903, succesul lui Hitler la școală s-a deteriorat și mai mult iar mama sa i-a permis să renunțe. Ulterior, se va înscrie în Realschule din orașul Steyr în luna septembrie a anului 1904, unde comportamentul dar și performanțele sale au prezentat unele îmbunătățiri. În anul 1905, după susținerea repetată a examenului final, Hitler v-a părăsi școala fără prea multe ambiții de continuare a studiilor sau fără planuri foarte clare pentru o carieră într-un anume domeniu.

Din anul 1905 Hitler se va muta la Viena. Pe o perioadă de șase ani va duce o viață foarte modestă, în cele mai sărace regiuni ale orașului, având o singură sursă de venit, desenarea ilustratelor cu diferite clădiri din Viena, pe care le picta apoi și le vindea în cafenele. Hitler a avut două tentative de a fi admis la Academia de Arte Frumoase din Viena în anul 1907 și a doua oară în anul 1908, dar va fi respins de fiecare dată .

În data de 21 decembrie a anului 1907, mama lui Adolf Hitler moare, se pare de cancer la sâni, la vârsta de 47 de ani.

La Viena, Hitler a luat contact cu concepțiile de tip extremist, ideii pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii și discursuri șovine, antisemite, rasiste care l-au influențat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist și escroc Jörg Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mișcării Pangermane” (Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naționalist-șovină și primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creștin de orientare virulent antisemită. Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a fi văzut în Viena o „babilonie de rase”, a emigrat în Germania, în mai 1914, stabilindu-se la München, pe care îl considera oraș „cu adevărat german”.

Odată cu începerea Primului Război Mondial, Adolf Hitler se va înrola ca voluntar în cadrul armatei germane (vezi fig.3.5-3.6).

Fig.3.5-3.6 Hitler, în timpul Primului Război Mondial, în imaginea din stânga- primul din stânga-jos iar în imaginea din stânga, primul din dreapta, sursa: http://meinkampfvol1.blogspot.ro/2013/09/hitler-der-soldat-1914-1918-hitler.html

Hitler a fost unul dintre luptătorii de pe frontul de vest, pe teritoriile Franței și Belgiei, în cadrul regimentului bavarez, numit Reserve, având calitatea de furier al regimentului .

Hitler a participat la un număr important de bătălii majore, printre care, emn a fi menționată prima bătălie, cea de la Ypres. A urmat apoi, Bătălia de pe râul Somme, apoi Bătălia de la Arras și în fine, Bătălia de la Passchendaele. Hitler a fost chiar de două ori decorat pentru fapte deosebite de vitejie. A primit astfel Crucea de Fier, clasa a doua în anul 1914 și apoi Crucea de Fier, clasa întâi în data de 4 august a anului 1918 – aceasta fiind o decorație acordată într-un mod foarte rar pentru un militar cu un grad de caporal (Gefreiter). Astfel, în data de 18 mai a anului 1918, el a primit și Insigna „Pentru rănile suferite” (Verwundetenabzeichen) . Cu toate acestea, majoritatea comandanților regimentului din care făcea parte au apreciat că nu prezenta abilitățile specifice de conducere și astfel, nu a fost promovat corespunzător rangului de Unteroffizier („subofițer”). Obligațiile lui Adolf Hitler în cadrul sediului central al regimentului din care făcea parte i-au permis să aibă anumite perioade pentru răgaz, momente care au fost dedicate desenului dar și realizării de picturi. A avut astfel, destule contribuții de ordin grafic, în calitate de ilustrator, colaborând cu o gazetă militară.

În luna octombrie a anului 1916, Adolf Hitler a fost destul de grav rănit la piciorul stâng, în timpul bătăliei desfășurate pe râul Somme. Astfel, a fost nevoit să stea un timp de nu mai puțin de două luni în cadrul spitalului din Beelitz și ulterior se va reîntoarce pe front în data de 5 martie a anului 1917.

În data de 15 octombrie a anului 1918, a fost orbit în mod temporar de către un atac cu iperită (gaz muștar) și în consecință a fost din nou spitalizat în Pasewalk, moment în care a aflat în mod tragic despre înfrângerea puternicei Germanii, fapt care pur și simplu l-a șocat. Cu toată această mare dezamăgire în suflet, Hitler va descrie războiul purtat ca fiind „cea mai mare experință a sa” fiind astfel lăudat de către ofițerii săi superiori pentru vitejia dovedită pe câmpul de bătălie.

Dezamăgirea teribilei înfrângeri suferite de către Germania în timpul războiului a început

să-i modeleze ideologia lui. Ca și mulți alți naționaliști germani, el credea în Dolchstoßlegende (mitul cuțitului înfipt în spate), care aprecia faptul că armata germană a fost "neînvinsă în câmpul de luptă", în schimb a fost „înjunghiată în spate” de către marxiști și alți civili, care au fost numiți ceva mai târziu „criminalii din noiembrie”.

În cadrul Tratatului de la Versailles se preciza faptul că Germania avea să renunțe la cele mai multe dintre teritoriile sale și urma să demilitarizeze regiunea Renania. Tratatul respectiv va impune numeroasele sancțiuni de tip economic și va implica pentru Germania numeroase reparații și foarte grele de război. Majoritatea dintre germani au perceput toate acestea din cadrul tratatului ca fiind o mare umilire, mai ales în cadrul articolului 231, care declara faptul că Germania este principalul stat responsabil pentru declanșarea războiului. Tratatul de la Versailles dar și toate condițiile impuse de tip economic, de tip social, dar și pe criteriul politic din Germania imediat după război au fost ulterior exploatate de către Hitler în scop politic.

Ieșit din spital în mijlocul unui haos social ce a urmat înfrângerii Germaniei, în perioada mai-iunie 1919, Hitler a fost cel care s-a implicat în politică la Munchen. În calitate de agent politic al armatei, Hitler a intrat în micul Partid German al Muncitorilor din Munchen (septembrie 1919).

În anul 1920, Hitler a fost însărcinat cu propaganda din exterior a partidului și va părăsi armata ca urmare se va dedica îmbunătățirii pozitiei sale în cadrul partidului, care, în anul respectiv, a fost redenumit National-Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Nazi) – Partidul Muncitoresc German Național-Socialist (Nazist). În acea perioadă, în Germania erau create toate condițiile favorabile pentru apariția și pentru creșterea influenței deosebite a unui asemenea partid. Toate resentimentele apărute ca urmare a pierderii războiului și severitatea condițiilor impuse de învingători pentru încheierea păcii se adaugau la suferințele economice, cauzând nemulțumirea generală. Aceste nemulțumiri erau deosebit de accentuate în Bavaria, din cauza separatismului tradițional al regiunii și a opiniei proaste a locuitorilor săi față de regimul republican de la Berlin. În martie 1920, o încercare de lovitură de stat întreprinsă de o mână de ofițeri, cu scopul de a instaura un guvern de dreapta, s-a soldat cu un eșec .

Fig.3.7-3.8 Hitler s-a bucurat de o mare popularitate la începutul carierei sale politice, sursa: stiri.tvr.ro

Munchen era locul de adunare pentru militarii nemulțumiti, membrii Freikorps (unitățile paramilitare germane), organizate în anii 1918-1919 din unități ale armatei germane care nu mai doreau să se reîntoarcă la viața civilă, precum și pentru complotiștii politici care se pronunțau împotriva republicii. Mulți dintre aceștia au intrat în Partidul Nazist. O figură importantă a partidului era Ernst Ruhm, ofițer în cadrul comandamentului districtual al armatei, care se alăturase Partidului German al Muncitorilor înaintea lui Hitler și care l-a ajutat mult să avanseze în ierarhia partidului. Ernst Ruhm a instituit batalioanele de asalt, „brațul puternic”, folosite de Hitler pentru protejarea întrunirilor partidului, pentru atacarea socialiștilor și comuniștilor și pentru exploatarea violenței, în scopul creării iluziei de putere și tărie pe care o conferea aceasta. În 1921, aceste trupe au fost organizate formal de Ruhm în armata particulară S.A. (Sturmabteilung, ca batalioane de asalt). Ruhm a reușit totodată să-și asigure protecția guvernului bavarez, care depindea de comandamentul local al armatei pentru menținerea ordinii și care accepta tacit unele dintre tacticile teroriste folosite de acesta.

Condițiile erau favorabile pentru dezvoltarea micului partid, iar Hitler era suficient de abil pentru a le folosi la maximum. Când s-a alăturat partidului, a constatat că acesta era ineficient, că voia sa introducă un program bazat pe idei naționaliste și socialiste, dar nu avea un țel precis, iar conducerea îi era divizată. El a acceptat programul, dar l-a considerat doar un mijloc pentru a-și atinge scopurile. Propaganda și ambițiile personale au cauzat fricțiuni între el și alți șefi ai partidului. Hitler a contracarat încercările acestora de a-l struni amenințând că-și dă demisia și, deoarece viitorul partidului depindea de capacitatea lui de a organiza propaganda și de a strânge fonduri, oponenții săi au cedat .

În iulie 1921 a devenit șef al partidului, cu puteri aproape nelimitate. Încă de la început, s-a angajat pe calea creării unei mișcări de masă ale cărei mijloace de seducere și putere să fie suficiente pentru a-i face pe membrii lui să-i fie total loiali. S-a angajat într-o propagandă dezlănțuită prin intermediul ziarului partidului, Vulkischer Beobachter (Observatorul Popular), achiziționat în 1920, și al întrunirilor politice a căror audiența a sporit curând de la câțiva participanți la mii de oameni (vezi fig.3.7-3.12). Cu personalitatea sa charismatică și cu o conducere dinamică, a reușit să atragă în jurul sau un nucleu de cadre de conducere naziste devotate, oameni ale căror nume au devenit astăzi sinonime cu infamia: Alfred Rosenberg, Rudolf Hess, Hermann Guring ăi Julius Streicher.

Fig.3.9-3.10 Avântul lui Hitler a fost sprijinit de persoanele apropiate iar cartea sa, Mein Kampf va deveni o biblie a nazismului, sursa: www.historia.ro

Apogeul acestei ascensiuni rapide a partidului s-a manifestat în tentativa de lovitură de stat, puciul pornit dintr-o berărie din Munchen în noiembrie 1923, când Hitler și generalul Erich Ludendorff au încercat să se folosească de confuzia și opoziția accentuată față de Republica de la Weimar pentru a-i forța pe liderii guvernului bavarez și pe comandantul local al armatei să proclame o revoluție națională. În învalmașeala care a urmat, poliția și armata au tras în coloana de manifestanți, omorând câțiva dintre ei. Hitler a fost rănit și patru polițiști au fost uciși. Judecat pentru trădare, a folosit această situație și uriașa publicitate de care se bucura, în stilul sau caracteristic, în propriul avantaj. Din acest puci a tras și o învățătură vitală – că mișcarea trebuie să ajungă la putere prin mijloace legale. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, dar a executat doar nouă luni, acestea în confortul relativ al castelului Landsberg. Hitler a folosit acest timp pentru a dicta primul volum din Lupta mea (Mein Kampf), o autobiografie politică (vezi fig.3.10)

Fig.3.11-12 Hitler se va dovedi un carismatic lider de partid, considerat un foarte bun orator, sursa: www.historia.ro

Printre ideile lui Hitler se numărau inegalitatea dintre rase, națiuni și indivizi, ca parte a unei ordini naturale imuabile ce preamărea „rasa ariana” ca element creativ al omenirii. Potrivit lui Hitler, unitatea naturală a omenirii era Volk (in germana, poporul), poporul german fiind cel mai mareț. În plus, el credea ca statul exista că să servească poporul: o misiune pe care, credea el, Republica de la Weimar o trădase.

Întreaga moralitate și adevărul erau judecate potrivit acestor criterii. Guvernarea democratică parlamentară era de două ori condamnată: ea promova egalitatea între indivizi, care pentru Hitler nu există, și presupunea ca interesul poporului poate fi decis prin proceduri parlamentare. În opoziție cu aceasta, Hitler argumenta că unitatea poporului își va găsi încarnarea și materializarea prin Fuhrer, investit cu autoritate deplină și perfectă. Sub Fuhrer, partidul era format din elemente atrase din popor, fiind, la rândul său, garanția apărării drepturilor și intereselor poporului .

Cel mai mare dușman al nazismului nu era, în opinia lui Hitler, democrația liberală din Germania, deja pe cale să se prabușească. Era concepția rivală despre lume (în germană, Weltanschauung), marxismul (care pentru el includea social-democrația și comunismul), cu insistența sa pe internaționalism și conflict economic. În afară de marxism, credea el, cel mai mare dintre toate pericolele erau evreii, care pentru Hitler erau încarnarea răului.

Între istorici exista dezbateri asupra momentului când antisemitismul a devenit cea mai profundă și de neclintit convingere a lui Hitler. Încă din 1919 el scria: „Antisemitismul rațional trebuie să conducă la opoziție sistematică legală. Obiectivul său final trebuie să ducă la înlăturarea în totalitate a evreilor”. În Mein Kampf, el îl descrie pe evreu ca „distrugător al culturii”, „un parazit în interiorul națiunii” și „o amenințare”.

În timpul cât Hitler s-a aflat în inchisoare, Partidul Nazist a stagnat, din cauza disensiunilor interne. După ieșirea lui Hitler din închisoare, s-a confruntat cu dificultăți care nu existaseră înainte de 1923. Se reușise stabilizarea economică prin mijlocirea unei reforme monetare, iar Planul Daves redusese cuantumul daunelor de război datorate de Germania.

Republica părea a fi devenit mai respectabilă. Lui Hitler i se interzisese să mai țină discursuri, mai întâi în Bavaria, apoi în multe alte landuri germane (aceasta prohibiție a rămas în vigoare până în anii 1927-1928). Totuși, partidul a continuat să crească numeric și în 1926 Hitler a reușit să-și întărească poziția în interiorul său, în defavoarea lui Gregor Strasser, ai cărui adepți se aflau în principal în nordul Germaniei .

Dar declanșarea Marii Depresiuni din 1929 a dus la o noua perioadă de instabilitate politică. În 1930, Hitler a incheiat o alianța cu naționalistul Alfred Hugenberg, în cadrul unei campanii împotriva Planului Young, a doua renegociere a cuantumului daunelor de război datorate de Germania. Cu sprijinul ziarelor lui Hugenberg, Hitler a reușit pentru prima oară să aibă o audiență la scara națională. Alianța i-a permis totodată să caute sprijinul multor magnați ai comerțului și industriei, care controlau fondurile politice și doreau să le folosească în scopul venirii la putere a unui puternic guvern de dreapta, antisocialist. Subsidiile pe care le-a primit Hitler de la marii industriași au asigurat partidului sau o securitate financiară confortabilă și i-au permis să facă un apel emoțional eficient la clasa mijlocie de jos și la șomeri, bazat pe proclamarea credinței ca Germania se va trezi și va pune capăt suferințelor, afirmându-și din nou mareția sa naturală. Înțelegerile lui Hitler cu Hugenberg și magnații industriali exemplifică talentul său de a se folosi de cei care căutau să-l folosească pe el. Dar cea mai importantă realizare a fost crearea unui autentic partid național (cu votanți și adepți atrași din diferite clase sociale și grupuri religioase), realizare unică în Germania acelei perioade (vezi fig.3.13-3.14).

Fig.3.13-3.14 Hitler va ajunge treptat în fruntea Partidului Nazist a cărui stemă este prezentată în figura din dreapta, sursa: www.inliniedreapta.ro

Propaganda insistentă, concentrată asupra eșecului guvernului în privința îmbunătățirii condițiilor de trai în timpul Marii Depresiuni, a produs o creștere constantă a electoratului Partidului Nazist. Partidul a devenit al doilea ca mărime din țară, crescând de la 2,6% la alegerile din 1928 la peste 18% în septembrie 1930. În 1932, Hitler s-a confruntat cu Hindenburg la alegerile prezidențiale, obținând 36,8% din voturi în al doilea tur de scrutin (vezi fig.3.15-3.16)

Fig.3.15-3.16 Hitler și Hindenburg au condidat la alegerile prezidențiale din anul 1932, sursa: http://www.world-war-2-diaries.com/hitler-timeline.html

Aflându-se pe o poziție puternică în virtutea voturilor primite, a intrat într-o serie de intrigi cu conservatori ca Franz von Papen, Otto Meissner si Oskar, fiul președintelui Hindenburg. Teama de comunism și respingerea social-democraților i-a unit. În pofida unui declin în voturi al Partidului Nazist la alegerile din noiembrie 1932, Hitler a insistat ca postul de cancelar este singurul pe care îl va accepta. Pe 30 ianuarie 1933, Hindenburg i-a oferit postul de cancelar al Germaniei. În acel moment, cabinetul său includea puțini naziști .

Fig.3.17-3.18 Hitler- ajuns cancelar al Germaniei, în anul 1933, sursa: www.historia.ro

În foarte timp naziștii vor prelua absolut toate funcțiile de conducere, atât în parlamentul central (Reichstag) dar și în cele regionale, și în domeniul economic.

În luna martie a anului 1933 Hitler s-a decis să propună noului parlament format Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), ce preciza înlăturarea tuturor procedurilor și a legislației parlamentare, transferul puterii depline către cancelar și guvernul său, prin asumarea astfel a prerogativelor dictatoriale. Cu ajutorul unei mulțimii impresionante adunate atunci în stradă dar și a terorii care a fost instaurată de către „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) și a celeilalte organizații paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eșalonul de protecție”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi favorabile și 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Capitolul III. ASCENSIUNEA POLITICĂ A LUI STALIN

Stalin a văzut lumina zilei în orașul Gori din Georgia în data de 6 decembrie a anului 1878, în familia unui cizmar pe numele Vissarion Ivanovici Djugașvili. Mama sa, cu numele de Ekaterina Geladze, provenea dintr-o familie săracă de iobagi. A avut trei frați dar care au decedat de tineri. Iosif, alintat din afecțiune "Soso", fiind, practic, singurul copil la părinți. Tatăl, Vissarion Ivanovici Djugașvili era un fost iobag care, atunci când a fost eliberat, a devenit cizmar. Era recunoscut pentru violența cu care își trata familia, bătăile încasate l-au determinat pe copilul Stalin să devină tot la fel de rece și insensibil. Tatăl lui l-a părăsit în anul 1888 și nu s-au mai știut prea multe despre el. Această stare de duritate și insensibilitate a fost mult accentuată pe perioada școlii atunci când va avea numeroase conflicte atât cu profesorii dar și cu colegii.

Treptat, Stalin își va impune autoritatea în fața copiilor din familiile bogate. Este cunoscut faptul că mai târziu, Stalin, a dorit să ascundă originile sale georgiene, dar pe durata copilăriei era foarte fascinat de folclorul local georgian. Poveștile citite de către el aveau ca principale personaje muntenii georgieni care au luptat eroic pentru independența țării. Eroul principale și favorit al poveștilor lui Stalin era un tâlhar legendar din munți numit Koba. El le-a cerut colegilor de clasă să-l numească Koba și acest nume a devenit și primul său pseudonim ca revoluționar. În scurtă vreme a devenit cel mai puternic sportiv și cel mai bun la învățătură. A devenit premiant și va obține o bursă la Seminarul Teologic din Tiflis, ce aparține de Biserica Ortodoxă Rusă.

Fig.3.1-3.3 Stalin la 16 ani (1894- stânga), la 24 ani (1902- centru) și în exil (1902), sursa: www.historia.ro

Implicarea lui Stalin în cadrul mișcării socialiste (trebuie menționat faptul că acea ramură va deveni mai târziu mișcarea comunistă), a început în cadrul seminarului, de unde va fi exmatriculat în anul 1899, ca urmare a neprezentării la examenele programate. A lucrat timp de un deceniu ca luptător ilegalist în Munții Caucaz, a fost arestat în mai multe rânduri și, în cele din urmă, exilat în Siberia, între 1902 și 1917. El a aderat la doctrina lui V.I. Lenin, doctrina unui partid puternic centralizat al "revoluționarilor profesioniști". Experiența sa practică l-a făcut util partidului bolșevic, fiind ales în Comitetul Central, în ianuarie 1912. Unii istorici au afirmat că, în această perioadă, Stalin era, de fapt, spion țarist infiltrat în partidul bolșevic, dar nu există documente de încredere care să ateste acest fapt. În anul 1913 el a adoptat numele Stalin, ceea ce înseamnă "de oțel" în rusă.

Prima soție a lui Stalin a fost Ekaterina Svanidze, cu care a fost căsătorit numai trei ani, până la moartea acesteia, în 1907. La înmormântare, Stalin a spus că orice sentiment cald pentru oameni a murit odată cu ea, pentru că numai ea putea să-i înmoaie inima. Cu ea a avut un fiu, Iakov, cu care nu s-a înțeles prea bine în anii care au urmat. Iakov a fost ofițer în Armata Roșie și a fost luat prizonier de naziști. Se spune că naziștii au propus un schimb de prizonieri care îl privea pe fiul lui Stalin dar acesta din urmă a refuzat iar Iakov a murit într-un lagăr german în condiții încă neelucidate fie s-a sinucis în gardul electric fie împușcat de către gardieni pentru nerespectarea unor ordine .

Stalin a avut cu a doua soție, doi copii. Cea de-a doua soție se numea Nadejda Allilueva (vezi fig.3.4) și a sfârșit prin sinucidere în anul 1932, împușcându-se în urma unei discuții violente cu soțul ei, lăsând în urma ei o scrisoare de adio, care, a fost catalogată de către fiica lor ca fiind „parțial personală, parțial politică” Varianta oficială este că ea a murit din cauza unei boli. Cu Nadejda, Stalin a avut un fiu pe nume Vasili, dar și o fiică, Svetlana. Vasili a ales cariera militară și a fost avansat în cadrul ierarhiei militare a Forțelor Aeriene Sovietice, dar a murit, din cauza alcoolismului, în anul 1962. Stalin a fost mult mai afectuos cu fiica sa atunci când era mică, dar acesta a fugit din Uniunea Sovietică, în anul 1967.

Fig.3.4 Stalin și cea de-a doua soție, sursa: www.historia.ro

Se pare că Stalin a avut și copii din altă relație, astfel unii istorici ruși menționau un fiu avut cu o concubină, Lida, în 1914, pe durata exilului său în Siberia.

Stalin a fost un timp un adevărat gangster , a început prin a lua cu forța bani de la patronii din Caucaz sub forma unei „taxe de protecție“. Sumele astfel obținute astfel erau furnizate bolșevicilor care l-au acceptat apoi în rândurile lor.

În anul 1912, Stalin va fi primit în cadrul Comitetului Central la Conferința Partidului de la Praga.

În anul 1917, Stalin va deveni editorul ziarului Pravda perioadă când Lenin și majoritatea dintre conducătorii bolșevici se aflau în exil.

După Revoluția din Februarie, Stalin împreună cu colectivul de redacție va lua poziție pentru susținerii guvernului provizoriu al lui Kerenski și se spune s-a mers până acolo încât i s-a refuzat publicarea unui articol lui Lenin, care cerea răsturnarea acestui guvern provizoriu.

În luna aprilie a anului 1917, Stalin a câștigat alegerile pentru Comitetul Central având al treilea număr de voturi din partid și a fost, ulterior, ales în cadrul Biroului politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (luna mai a anului 1917); el a deținut această funcție până la moarte.

Stalin va deține în continuare o serie de poziții de conducere după cum urmează:

Comisar politic în Armata Roșie pe diferite fronturi (Războiului ruso-polonez, Războiul civil);

Prima funcție guvernamentală a lui Stalin a fost aceea de Comisar al Poporului pentru Afacerile Naționalităților (1917-1923);

Comisar al Poporului pentru Inspecția Muncitorilor și Țăranilor (1919-1922);

Membru al Sovietului Militar Revoluționar (1920-1923);

Membru al Comitetul Central Executiv al Congresului Sovietelor (din 1917).

În luna aprilie a anului 1922, Stalin a devenit Secretarul General al atotputernicului Partid Comunist, un post pe care el l-a transformat, de-a lungul timpului, în cel mai puternic post din țară. Acest post era unul nedorit în interiorul partidului (Stalin era numit, câteodată, de către camarazii de partid Tovarășul Cartotecă), dar el a văzut potențialul funcției care-i putea asigura baza puterii, el fiind capabil sa aducă în partid numeroși aliați personali. Această concentrare de putere personală l-a alarmat din ce în ce mai mult pe muribundul Lenin și, în testamentul său politic, el a cerut înlăturarea "brutalului" Stalin. Până la urmă, acest document nu a fost luat în seamă de membrii Comitetului Central, mulți dintre ei fiind de asemenea criticați de liderul bolșevic.

După moartea lui Lenin în luna ianuarie a anului 1924, Stalin, Kamenev, și Zinoviev au condus împreună partidul, plasându-se din punct de vedere ideologic între Troțki (exponent al aripii de stânga din partid) și Buharin (exponent al dreptei).

În acest timp, Stalin a abandonat accentul pus pe revoluția mondială în favoarea politicii construirii "socialismului într-o singură țară", în contrast cu teoria lui Troțki, "Revoluția permanentă". Stalin a schimbat curând taberele și i s-a alăturat lui Buharin. Împreună au luptat împotriva opoziției formate din Troțki, Kamenev și Zinoviev.

După anul 1928 (primul al planurilor cincinale), Stalin câștigase primul loc între lideri și, în anul următor, Troțki a fost exilat. Manevrând cu iscusință opoziția de dreapta a lui Buharin, apărând acum colectivizarea și industrializarea, se poate spune că Stalin a cucerit controlul partidului și țării. Cum popularitatea altor lideri era mare, precum cea a lui Serghei Kirov și a așa-numitului Complot Riutin, Stalin nu a câștigat puterea absolută până la Marea Epurare din 1936-1938.

Fig.3.5-3.6 Stalin s-a caracterizat încă din prima parte a vieții prin severitate, fiind considerat un om rece, sursa: www.historia.ro

Stalin, ca șef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și-a consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări îndreptate împotriva (suspecților) oponenților politici și ideologici, culminând cu exterminarea majorității membrilor Comitetului Central bolșevic și a mai mult de jumătate dintre delegații foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934.

Măsurile luate variau de la întemnițarea în lagărele de muncă ale Gulagului, la execuții care urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului. Se argumentează că unele dintre motivații ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în fața anticipatului conflict cu Germania Nazistă. Alții cred că toate acestea au fost motivate de dorința lui Stalin de a-și consolida propria putere.

S-au desfășurat mai multe procese cunoscute sub numele de Procesele de la Moscova, dar procedurile au fost multiplicate de-a lungul și de-a latul țării. Au fost patru procese cheie în această perioadă: Procesul celor șaisprezece (august 1936); Procesul celor șaptesprezece (ianuarie 1937); Procesul generalilor Armatei Roșii (incluzându-l pe mareșalul Tuhacevski – iunie 1937); și, în final, Procesul celor douăzeci și unu (incluzându-l pe Buharin) – în martie 1938.

Asasinarea lui Troțki, august 1940, în Mexic, unde el trăia în exil din 1936, a eliminat ultimul oponent al lui Stalin dintre foștii conducători ai partidului. Numai trei membri dintre "vechii bolșevici " (Politburo-ul din vremea lui Lenin), au rămas: Stalin, "Starostele întregii Uniuni" (всесоюзный староста), Mihail Kalinin, și Președintele Sovnarkom-ului, Viaceslav Molotov. Represiunea la care au fost supuși așa de mulți foști revoluționari și membri de partid de rang înalt l-au făcut pe Lev Troțki să afirme că "un râu de sânge" separa regimul lui Stalin de cel al lui Lenin.

Fig.3.7-3.8 Un timbru sovietic de prin 1950, seria "Pacea va învinge războiul". Se putea citi: "Mulțumim, dragă Stalin, pentru copilăria noastră fericită." Cuvântul "родной" (tradus ca "drag") este, în mod normal, rezervat numai pentru rudele apropiate (stânga) și Stalin în anul 1935, sursa: www.historia.ro

Nici un segment al societății nu a fost lăsat neatins de procesul epurării. Articolul 58 din codul penal, care pedepsea "activitățile antisovietice", a fost aplicat în cea mai largă manieră. La început, listele pentru executarea inamicilor poporului erau confirmate de Politburo.

De-a lungul timpului, procedura a fost simplificată la maxim și delegată celor de pe treptele inferioare de comandă. Cuvântul rusesc troika (grup format din trei elemente) a căpătat un nou înțeles: un proces rapid și simplificat ținut de comitetul format din trei subordonați ai NKVD-ului. Spre sfârșitul epurărilor, Politburo-ul l-a destituit pe șeful NKDV-ului, Nicolai Ejov, pentru abuzuri. El a fost executat în cele din urmă. Unii istorici precum Amy Knight și Robert Conquest pretind că Stalin i-a îndepărtat pe Ejov și pe predecesorul său, Iagoda, pentru a arunca vina proprie pe umerii lor.

Stalin a avut foarte puține contribuții la teoria comunistă (sau mai bine zis, marxist-leninistă), dar cele câteva pe care le-a făcut au fost acceptate pe timpul vieții sale de către toți cercetătorii sovietici din domeniul științelor politice.

În 1936, Stalin a enunțat că societatea sovietică este formată din două clase sociale neantagoniste: muncitorii și țăranii colhoznici. Acestea corespundeau la două forme diferite de proprietate asupra mijloacelor de producție care existau în Uniunea Sovietică: proprietatea de stat (pentru muncitori) și proprietatea colectivă (pentru țărănime). În plus, Stalin a distins pătura socială a intelectualilor. Conceptul claselor neantagoniste a fost, în întregime, nouă în teoria leninistă.

Stalin și sprijinitorii săi, în timpul guvernării sale și de atunci până azi, au subliniat ideea că socialismul poate fi construit și consolidat într-o singură țară, chiar într-una subdezvoltată, cum era Rusia la începutul secolului.

Sub conducerea lui Stalin, Noua Politică Economică , care permitea o libertate limitată a pieței în contextul economiei socialiste, a fost înlocuită cu un plan cincinal hotărât de la centru, la sfârșitul celui de-al treilea deceniu. Acesta presupunea un program extrem de ambițios de industrializare forțată, ghidată de stat, și de colectivizare a agriculturii.

Desfășurarea în două etape a colectivizării, întreruptă un timp de un an de faimosul editorial al lui Stalin "Amețiți de succes" (Pravda, 30 martie 1930), este un exemplu perfect al abilității sale de a aplica retrageri tactice.

Mulți istorici sunt de acord că distrugerile provocate de colectivizarea forțată au fost responsabile de foametea teribilă care a cauzat moartea a până la 5 milioane de oameni, între anii 1932-33, în mod special în Ucraina și în regiunea inferioară a fluviului Volga.

Fig.3.9-3.10 Stalin este considerat fondatorul cultului personalității, sursa: www.historia.ro

Cultul personalității lui Iosif Stalin a devenit un element important al culturii Uniunii Sovietice începând cu 1929, după o celebrare grandioasă a celei de-a 50-a aniversări a lui Stalin Pentru restul regimului acestuia, Stalin a fost descris de mass-media națională drept un lider atotputernic și atotștiuitor iar imaginea și numele său au devenit omniprezente. Începând cu 1936 presa națională l-a numit pe Stalin drept "Părintele Națiunilor" .

Presa sovietică încerca să îl prezinte pe Stalin drept o figură paternă grijulie și totuși puternică iar populația sovietică drept "copii săi" (vezi fig.3.9) Interacțiunile dintre Stalin și copii a devenit un element-cheie al cultului personalității. Stalin se implica adesea în campanii publice în care oferea cadouri copiilor sovietici de etnii diferite.

Începând cu 1935, fraza "Mulțumim Tovarășe Stalin pentru o copilărie fericită!" apărea deasupra ușilor creșelor, orfelinatelor și școlilor (vezi fig.3.7) din întreaga țară iar copiii scandau această frază în timpul festivalurilor .

Imaginea lui Stalin de părinte a fost un mod în care propaganda sovietică căuta să incorporeze simbolurile și limbajul tradițional religios în cultul personalității; titlul de "părinte" aparținea în primul și în primul rând lui Stalin și nu preoților ortodocși ruși. Cultul personalității a adoptat și tradițiile creștine și ideea icoanelor prin utilizarea de parade și imagini staliniste. Aplicând diferite aspecte religioase în cultul personalității, presa spera să îndrepte devotamentul populației de la Biserică spre Stalin .

Fig.3.11-3.12 Stalin și Lenin, o legătură politică exploatată de către propaganda preluării puterii de către Stalin ca firesc și legitim succesor al lui Lenin pe linie politică, sursa: www.flacaratv.md

O altă parte importantă a imaginii lui Stalin în presa națională era apropiata sa asociere cu Lenin. Presa sovietică a susținut că Stalin a fost apropiatul constant al lui Lenin cât timp acesta din urmă era în viață și, prin urmare, Stalin a urmat îndeaproape învățăturile lui Lenin și că va continua moștenirea Bolșevică după moartea lui Lenin. Stalin a apărat public perfecțiunea lui Lenin cu o loialitate înflăcărată; astfel, Stalin a demonstrat că propriile sale abilități de conducere erau perfecte deorece era un puternic adept al Leninismului.

Înainte de 1932 mare parte din propaganda națională îi arăta pe Stalin și Lenin împreună. Totuși, ulterior cele două figuri s-au contopit în presa națională: Stalin a devenit reîncarnarea lui Lenin. Inițial, presa atribuia toate succesele Uniunii Sovietice conducerii înțelepte a lui Lenin și Stalin dar ulterior Stalin a devenit singura cauză a progresului și bunăstării națiunii.

Capitolul IV. CONTROVERSELE VIEȚII PRIVATE ALE LUI HITLER

Adolf Hitler este o personalitate care și astăzi ascunde multe mistere.

Numele "Hitler" este și astăzi înconjurat de mii de mituri și legende. Se spune că provenea dintr-o familie săracă, ceea ce nu corespunde adevărului. Mai degrabă, părinții săi au fost oameni cu venituri peste media acelor vremuri. Neadevărată este și larg răspândita teorie conform căreia, în calitate de cancelar și fuhrer, Hitler a dus o viață ascetică, neinteresându-l aproape deloc partea materială a vieții. În cartea sa, Ulrich dezvăluie că, de pildă, costumele lui Hitler erau croite numai pe comandă, că iubea limuzinele scumpe, iar câștigurile aduse de cartea sa, Mein Kampf, au fost de ordinul milioanelor de mărci. Destul de bine închegată este și teoria că Hitler nu era interesat de viața personală, punându-și toată existența în slujba politicii.
Numai că, Volker Ulirch scrie următoarele: "Viața privată a lui Hitler era mult mai bogată și variată decât își puteau închipui mulți contemporani de-ai săi, iar mai tarziu istoricii" . Hitler se strângea frecvent alături de prieteni și aliații politici. Se distra, viziona filme americane împreună cu invitații (în 1937, Goebbels îi dăruia Fuhrer-ului, drept cadou de Craciun, o colecție de 18 filme cu Mickey Mouse).

Prima relație a lui Hitler a fost însă cu nepoata sa vitregă Geli Raubal.

 Geli își petrece copilăria în sărăcie, singurele surse de venit ale familiei fiind o pensie de urmaș și o mică moștenire rămasă de la tatăl Angelei. După sfârșitul Primului Război Mondial, familia Raubal decide să se mute în Viena. În anul 1919, mama lui Geli își găsește în fine un loc de muncă stabil lucrând ca bucătăreasă la un hotel pentru tineri din capitala Austriei. Viața copiilor a fost una grea, dar datorită acestui nou serviciu al doamnei Raubal nu au suferit niciodată de foame, Geli devenind chiar o fată destul de dolofană. În ciuda tuturor dificultăților, tânăra urmează o școală, dovedind o personalitate puternică care își urma propriile convingeri indiferent de opiniile colegilor de clasă sau ale profesorilor.

Pe 17 iunie 1924 Angela împreună cu Leo și Geli îl vizitează în închisoare pe Hitler călătorind de la Viena până la Landsberg am Lech, localitatea unde agitatorul era încarcerat. Este pentru prima oară când frații se reîntâlnesc după fuga lui Adolf în Germania. Anul următor, Geli face o excursie împreună cu școala la München, scriindu-i înainte o scrisoare unchiului ei unde îi spunea că ar dori să-l viziteze. El nu are timp pentru ea, rugând un cunoscut de-al său să îi facă fetei un tur al orașului . La începutul anului 1927, Hitler se bucura deja de o oarecare celebritate în München datorită ascensiunii noului său partid, fiind și într-o situație financiară mult mai bună. Tot acum el se hotărăște să închirieze o casă de vacanță pe culmea Obersalzberg, lângă Berchtesgaden, o localitate din apropierea graniței cu Austria. Cu toate că nu mai fuseseră în relații apropiate de mai bine de 15 ani, Hitler îi scrie surorii sale vitrege propunându-i să se mute la noua lui Haus Wachenfeld pentru a se ocupa de bucătărie și curățenie, sugerându-i să-și aducă și copiii cu ea. Deși Angela Raubal nu a apelat niciodată la fratele ei pentru bani, Hitler avea poate unele remușcări pentru anii în care nu s-a interesat de soarta familiei. El gândea că la Obersalzberg viața surorii lui va fi mult ușurată, iar în același timp putea conta pe discreția ei asigurându-i-se totodată confortul de care el avea nevoie. Angela acceptă și se mută la Haus Wachenfeld împreună cu fiica ei cea mică Elfriede. Geli rămâne în Viena, urmând să se alăture și ea familiei după ce va da Bacalaureatul. Deșteaptă, tânăra a fost prima persoană din familia Hitler care a reușit să-și termine studiile liceale. În iulie 1927, Geli sosește la Berchtesgaden, Führer-ul însuși așteptându-o la gară.

La 19 ani, Geli era o tânără cu mult șarm, fără a fi tipul de frumusețe clasică (vezi fig.4.1-4.2). Ea decide să-și continue studiile, iar pe 7 noiembrie 1927 se înscrie la Facultatea de medicină din cadrul Universității din München. Renunță în iarna aceluiași an, orientându-se spre lecții de canto, pe care unchiul Alf era mai mult decât bucuros să le plătească. Curând va abandona și aceste planuri. Geli are o idilă cu Emil Maurice, șoferul lui Hitler și membru fondator al SS. Führer-ul pune capăt acestei aventuri, promovându-l pe Maurice, care părăsește München-ul.

Fig.4.1-4.2 Geli Raubal a fost prima relație a lui Hitler cunoscută mai mult mai puțin cercului apropiat al acestuia, sursa: alchetrom.com

Pe 5 august 1928, la un an de la venirea ei la Obersalzberg, Geli se mută în vecinătatea locuinței lui Hitler de pe strada Thierschstrassen din capitala Bavariei. Tânăra a făcut o impresie puternică asupra Führer-ului, care era atras de firea exuberantă a nepoatei sale. Cei doi erau nedespărțiți, mergând împreună la evenimentele sociale, la teatru sau la operă . Baldur von Schirach, un apropiat de-al lui Hitler își amintea despre prima întâlnire cu Geli: Hitler stătea printre noi și rar l-am văzut să fie așa bucuros. În glasul său era un amestec de mândrie și tandrețe când a prezentat-o pe „nepoata mea, domnișoara Raubal”. Fata de lângă el era de înălțime medie, bine dezvoltată, cu ochi căprui și păr un pic cârlionțat. Am studiat-o îndelung, nu pentru că era o frumusețe ci deoarece era surprinzător să vezi o tânără la brațul lui Hitler atunci când el venea la întrunirile noastre

Pe 10 septembrie 1929, Führer-ul închiriază un apartament din München cu 9 camere , iar după 2 luni Geli se mută și ea aici. Acum Hitler o putea monitoriza mult mai bine, urmărindu-i fiecare mișcare. Cu timpul controlul devenea tot mai strict. Ei nu îi era permis să ducă o viață socială normală, fiind mereu însoțită de Führer sau de unii soldati SS condus de Heinrich Himmler.

La sfârșitul anului 1929, Hitler o întâlnește pentru prima oară in atelierul lui Heinrich Hoffman fiind fotograf nazist pe Eva Braun. Cei doi încep să iasă ocazional împreună, însă Geli rămâne centrul lui de atenție.

Legătura amoroasă cu nepoata sa a fost după dragostea față de mamă cea mai importantă, profundă și singura relație pe care Hitler nu a putut-o controla. Nu există suficiențe dovezi care să clarifice în ce măsură Geli a răspuns adorației lui. Ea era măgulită de atenția pe care Hitler i-o acorda dar strictul control sub care era ținută a devenit în scurt timp o povară.

La vârsta de 23 de ani Geli Raubal, fiind nepoata vitregă a lui Adolf Hitler s-a decis să se sinucidă cu pistolul personal al unchiului ei, din cauza regulile impuse de el însă ea l-a rugat înainte de-a se sinucide: "De ce nu am dreptul sa cunosc oameni noi, de ce nu am dreptul să mă dezvolt?". În același timp Adolf Hitler afla de la Ministerul de Informații că nepoata lui murise în apartamentul din München.

Există zeci de cărți, biografii, despre Adolf Hitler, și mult mai puține despre Eva Braun, cea care i-a stat alături inclusiv în momentul morții. Una dintre cele mai detaliate cărți despre Eva și despre relația sa cu Führerul este semnată de scriitoarea germană Heike B. Görtemaker și se intitulează „Eva Braun: Viața cu Hitler”.

Potrivit acestei cărți, Hitler și Braun s-au întâlnit în 1929, pe când el avea 40 de ani, iar ea doar 17 și lucra pentru Heinrich Hoffman, fotograful oficial al Partidului Nazist. Görtemaker scrie că Hittler s-a mai intâlnit cu Braun în repetate rânduri, însă nu au devenit intimi până în 1932. Chiar și cei mai apropiați oameni ai cuplului știau foarte puține detalii despre relația dintre ei, iar oamenii de rând nu aveau habar de existența Evei, ca parteneră a Führerului (vezi fig.4.3-4.4) , totul era destul de bine acoperit.

Fig.4.3-4.4 Eva și-a ținut promisiunea pe care a făcut-o într-o scrisoare emoționantă pe care i-a trimis-o lui Hitler în iulie 1944: „De când ne-am întâlnit prima dată, am jurat să te urmez pretutindeni – chiar și la moarte – trăiesc doar pentru iubirea ta”, sursa: www.historia.ro

Braun și Hitler călătoreau împreună sau participau la evenimente publice, iar Eva părea că face parte din anturaj, ca asistentă a fotografului oficial, și nu era însoțitoarea personală a lui Hitler. Era nevoie de acest aranjament pentru a păstra imaculată imaginea Führerului de salvator al națiunii, conducătorul care se dedică în totalitate semenilor săi. Era imaginea pe care dorea să și-o construiască Hitler.

Görtemaker scrie că Hitler avea nevoie de susținerea femeilor, iar liderul nazist spunea adeseori că: “Multe femei sunt atrase de mine pentru că sunt burlac… este aceeași situație cu cea a unui actor; în momentul în care se căsătorește, celelalte femei își pierd interesul pentru el”. Iar într-o discuție privată, Hitler a fost auzit spunând că “o soție ar fi o povară când trebuie să-mi îndrept atenția spre alte probleme”.

Cînd Hitler a cunoscut-o pe Eva Braun, era un lider politic în ascensiune și avea o mult-discutată pasiune (ciudată) pentru nepoata lui, Geli Raubal. Așadar, el nu i-a acordat prea multă atenție Evei, cu toate că părea să existe o atracție între ei. Pe de altă parte, diferența de vârstă dintre ei era mare (23 de ani), iar tatăl Evei îl disprețuia pe Hitler, ca om ce provenea dintr-o familie catolică, bine educată, burgheză, cu sentimente antinaziste.

Abia după ce s-a sinucis Geli, Hitler a început să se apropie de Eva Braun – după unele păreri, mai ales pentru că aceasta semăna foarte bine cu nepoata mult-adorată. Eva era blondă, cu ochi albaștri, era zveltă, frumoasă, îi plăcea să facă sport și îi plăcea moda. Führerul a mutat-o într-un apartament din Berlin, unde o vizita destul de rar, cu maximă precauție.

Nu după mult timp, Eva a început să se plângă pentru că nu primea atenție și a încercat să se sinucidă de două ori, mai mult pentru a-i atrage atenția liderului nazist. Prima tentativă a avut loc în 1932, cu un an înainte ca Hitler să câștige Cancelaria Germaniei. Eva Braun s-a împușcat cu pistolul tatălui ei, la numai un an după ce Geli Raubal își luase viața, tot cu un pistol. Nu se știe dacă a vrut să evite un scandal sau dacă avea într-adevăr afecțiune pentru Eva, însă Adolf Hitler și-a schimbat atitudinea față de Eva, după acest incident.

A doua tentativă de sinucidere a avut loc trei ani mai târziu, când Führerul era în culmea popularității (și îi acorda Evei Braun din nou prea puțină atenție). La scurt timp după asta, Hitler i-a cumpărat un apartament în München și i-a permis să petreacă mai mult timp alături de el. Începând din 1936, notează aceeași scriitoare Görtemaker, Eva Braun a căpătat drepturi aproape depline în viața partenerului ei, devenind „doamna casei” la Berghof, reședința dictatorului de la Obersalzberg (vezi fig.4.5).

Fig.4.5 Hitler și Eva Braun în vila acestuia din Alpii Bavarezi, sursa: www.historia.ro

Poate că era ascunsă de ochii poporului german, dar în cercul lui Hitler, Eva era ca și soția lui, și oricine voia să se apropie de Führer trebuia mai întâi să intre în grațiile ei, după cum au povestit mai mulți martori.

 De dragul Führerului, a renunțat la tot ce ar fi putut să o împlinească în viață – căsătorie, copii, propria casă, mândria și aprobarea părinților. Datele rămase despre această femeie sunt foarte puține. Acoliții lui Hitler nu i-au acordat vreo importanță, iar nevestele naziștilor de top abia o tolerau. În luna iunie a anului 1944, serviciile britanice secrete credeau încă despre Eva că este doar o secretară a führerului Deși a fost amanta lui pentru 14 ani, puțină lume i-a cunoscut numele sau înfățișarea, führerul reușind atât de bine să o țină departe de ochiul publicului încât a trăit și a murit anonimă. Eva Braun a devenit tot mai importantă pentru Hitler, odată cu înfrângerile din război și cu declinul său, fizic și psihic. Rând pe rând, subordonații săi începeau să se distanțeze, unii au și fugit de el, însă nu și Eva (vezi fig.4.6). Ea și-a dus până la capăt promisiunea pe care i-o scria, în vara anului 1944: „De când ne-am întâlnit prima dată, am jurat să te urmez pretutindeni – chiar și la moarte – trăiesc doar pentru iubirea ta”.

Fig. 4.6 Hitler și Eva Braun au reprezentat, în mod paradoxal un cuplu destul de solid, sursa: http://transilvaniareporter.ro/actualitate/hitler-si-eva-braun-viata-moartea-si-controversele/

Se spune că Hitler a vrut să o trimită din Berlin, în siguranță, dar Eva Braun a fost loială până la capăt. Răsplata ei ar fi fost un sărut, primul pe care liderul nazist îl acorda iubitei sale în public – apoi, „nunta”. Drept „cadou” de nuntă, Eva a primit de la Fuhrer fiola de cianură.

În condițiile în care armata sovietică pătrunsese în oraș, Hitler ar fi făcut orice să nu încapă în mâinile rușilor. Era după-amiaza zilei de 30 aprilie 1945 și tocmai citise o relatare a agenției Reuters, despre soarta lui Benito Mussolini și a Clarei Petacci, care fuseseră capturați și uciși, și cadavrele lor profanate la Milano. Pentru a nu păți același lucru, a dat ordin ca, imediat după moarte, trupurile lor să fie incinerate.

Cei doi și-au luat adio de la ultimele persoane rămase fidele și au trecut în camera rezervată lor. Hitler s-a împușcat în cap. Eva Braun a murit după ce a strivit capsula cu otravă între dinți – a refuzat să se împuște, pentru că voia să lase în urmă un cadavru frumos.

Așadar, versiunea oficială a istoriei spune că Adolf Hitler a murit în după amiaza zilei de 30 aprilie 1945, în biroul său din buncăr, după ce s-a împușcat în cap; s-a sinucis alături de el și proaspăta soție, Eva Braun, care a mușcat dintr-o fiolă cu otravă. Potrivit instrucțiunilor pe care le dăduse înainte celor apropiați, corpurile lui Hitler și al Evei au fost scoase în afara buncărului și incendiate la puțină vreme după sinucidere; ele n-ar fi trebuit să ajungă, sub nicio formă, în mâna rușilor.

După miezul nopții, pe 29 aprilie, Hitler îi dictează testamentele sale lui Traudl Junge. Cel personal începea cu frazele: Deoarece nu am crezut că trebuie să-mi asum responsabilitatea unei căsătorii pe timpul războiului, am decis acum, înaintea morții să o iau de nevastă pe femeia care, după mulți ani de prietenie adevărată, a venit voluntar în orașul, ce era deja învins, pentru a-mi împărtăși soarta. Ea moare alături de mine ca și soția mea conform dorinței ei. Testamentul personal se termină astfel: Eu și soția mea am ales moartea pentru a scăpa de rușinea de a fi forțați să demisionăm sau să ne predăm. Este dorința noastră să fim incinerați imediat în locul unde eu am înfăptuit cea mai mare parte a muncii mele de-a lungul celor 12 ani de serviciu în slujba poporului . Căsătoria celor doi a avut loc în aceeași zi martori fiind Joseph Goebbels și Martin Bormann. Ceremonia a fost una simplă fără prieteni sau familie, urmată apoi de o mică recepție. Gertrude Weisker, verișoara Evei: Nu mai avea motive să ezite. Până atunci a spus că este căsătorit cu Germania. Dar acum nu mai exista o Germanie, așa că probabil s-a gândit că putea până la urmă să o ia de soție pe femeia cu care a trăit împreună 16 ani

Pentru 36 de ore, Eva a avut bucuria de a i se spune Frau Hitler, cu toate că noul ei soț continua să i se adreseze cu domnișoara Braun. În după-amiaza zilei următoare, când rușii ajunseseră extrem de aproape de centrul capitalei, cei doi decid că a venit timpul să-și curme viața. După ce își iau rămas bun de la cei din buncăr, Eva se otrăvește cu cianură, iar Hitler își trage un glonț în tâmplă. Cadavrele lor sunt scoase afară de adjutanții führerului. La 2 mai rămășițele sunt găsite de către soldații ruși în grădina Cancelariei într-un crater făcut de o bombă. De-a lungul anilor cadavrele au fost îngropate și deshumate de mai multe ori, până când în aprilie 1970 sunt incinerate complet, iar cenușa este aruncată în râul Elba.

Trupele sovietice au ajuns la Cancelaria Reich-ului și la buncăr; pe 5 mai, agenți ai serviciilor de contrainformații sovietice au raportat descoperirea celor două cadavre într-un crater provocat de o bombă lângă buncăr, locul ales pentru incendiere. Cel puțin teoretic, le-au și identificat. Tehnicianului dentar Fritz Echtmann i-au fost arătate un fragment din maxilarul inferior și două punți dentare – acesta ar fi identificat una dintre punți ca fiind a lui Hitler, iar cealaltă, a Evei Braun. Sovieticii au ordonat o anchetă minuțioasă, iar Stalin însuși s-a declarat sceptic în privința morții lui Hitler. Mulți erau convinși că acesta a reușit să scape din Berlin, înscenându-și moartea. Existau chiar presupuse dubluri ale lui Hitler, gata să fi murit în locul lui, dacă situația ar fi cerut-o.

Deloc surprizător, la puțin timp de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial au început să apară zvonuri potrivit cărora Adolf Hitler ar fi reușit să fugă în America de Sud. Iar diverse documente și „dovezi” apărute în ultimul timp alimentează teoria conspirației, chiar dacă au trecut peste șapte decenii.

Există două modalități prin care Adolf Hitler ar fi putut să scape din Berlinul asediat, spun aceste teorii: prin aer, cu avionul, sau prin apă, cu submarinul.

Fig.4.7-4.8 Hitler și Eva Braun (stânga), Eva Braun s-a născut la 6 februarie 1912. A fost iubita secretă lui Adolf Hitler, iar în ultimele 36 de ore de viață, a devenit soția acestuia, sursa: www.historia.ro

Un pilot german pe nume Peter Baumgart ar fi declarat, la Tribunalul de la Nuremberg, că i-a dus personal pe Hitler și Eva Braun cu un avion care a decolat de pe o pistă improvizată, apropiată de buncăr. Alți martori au susținut că cei doi s-au îmbarcat în Danemarca pe un submarin, care ar fi ieșit la suprafață în sudul Argentinei, existând de asemenea martori acolo, care i-au văzut. Apoi, alți martori au susținut că Hitler locuia cu partenera lui în San Carlos de Bariloche, la câteva sute de kilometri de Buenos Aires. O altă variantă a poveștii spune că Hitler a trăit până la vârsta de 95 de ani și a fost căsătorit în ultima parte a vieții cu o femeie braziliană, după ce și-a schimbat numele în Adolf Leipzig.

Capitolul V. CONTROVERSELE VIEȚII PRIVATE ALE LUI STALIN

Un document descoperit de către un istoric rus în urmă cu câtiva ani relevă că Stalin (pe numele complet Iosif Vissarionovici Stalin, pe numele său adevărat David Visarion Djugașvili, cel care după moartea lui Vladimir Ilici Lenin, a devenit, în 1922, Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice) era „un monstru depravat” .

Fig.5.1-5.3 Viața privată a lui Stalin a reprezentat obiectul mai multor publicații, sursa: www.historia.ro

Mai precis, în anii petrecuți la putere, cel privit drept un model de moralitate pentru întreaga națiune ar fi întreținut raporturi sexuale cu o minoră, care i-a făcut și un copil. Potrivit documentului KGB, Stalin a avut o relație intimă cu Lidia Perelighina (13 ani), cea care l-a născut pe Aleksandr în 1916, când Stalin era exilat în Siberia.

Fig.5.4-5.5 Stalin și Perelighina (stânga) și a doua nevastă a lui, sursa: russobram.com.br

„Tătucul”, după cum i se mai spunea lui Stalin, cu 20 de ani mai vârstnic decât Perelighina, fusese arestat de autoritățile țariste în 1913 și exilat un an mai târziu pentru "activități revoluționare" în localitatea Kureyka (situată aproape de Cercul Arctic). Aici a cunoscut-o pe orfana Lidia, căreia, după doi ani de conviețuire, îi promitea că o va lua de nevastă. Stalin făcuse promisiunea deoarece relația lui cu minora ajunsese cunoscută autorităților locale, care l-au amenințat cu închisoarea.

Documentul incriminator a fost redactat de KGB abia la trei ani după moartea dictatorului, în 1956, când succesorul său, Nikita Hrușciov, făcea eforturi de a-l discredita. Totuși, informația nu a fost făcută publică, documentul rămânând în arhive până acum câțiva ani. Aleksandr "Stalin" a luat numele bărbatului cu care mama lui s-a căsătorit (Davidov), s-a înrolat în Armata Roșie, a luptat în cel de-al doilea război mondial și a decedat în 1987, într-un deplin anonimat.

Perelighina a murit la doi ani după Stalin. Nu apelase decât o dată la el: când băiatul, student merituos, își pierduse bursa, ca fiu de "dușman al poporului". Stalin a intervenit atunci și l-a ajutat să își păstreze bursa. Toată viața, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din fașă orice încercare de cercetare, documentare și publicare a biografiei sale din tinerețe, care ar fi putut aduce atingere "minunatei" sale biografii oficiale. Dar, după  cum precizează  analiștii  occidentali, istoria se răzbună.

Se spune că Stalin, marele dictator sovietic, era creștin ortodox de «sânge pur» georgian, născut la Gori, în Caucazia, și că pentru un timp a frecventat un seminar. Deși există diverse «documente» cum ar fi fotografiile și fotocopiile, care pot fi adevărate sau false, fiindcă au apărut după revoluția comunistă, ofițerii Serviciului Secret Român au cules propriile lor informații chiar în Caucazia, în timpul celui de al doilea război mondial, informații care scot la lumină și dezvăluie, cel puțin pentru noi, misterul vieții și carierei lui Stalin.

Ca religie, familia lui se pare că a fost într-adevăr creștin ortodoxă, dar ca «rasă» Stalin nu era un georgian pur. De multe ori evreii care trăiesc izolați într-o societate creștină preferă, din comoditate, să adopte în mod formal religia comunității, ca să nu fie priviți de creștini ca indivizi periculoși. Dar asta nu schimbă cu nimic caracterul acestor oameni și, ori de câte ori se ivește ocazia, ei se ridică împotriva religiei adoptive, de a cărei protecție nu mai au nevoie și, ca buni evrei ce sunt de fapt, încearcă să o distrugă.

Stalin, dictatorul roșu, a fost evreu de origine și în acest sens există multe probe. Adevăratul nume al lui Stalin era David Visarion Djugașvili, căruia i se mai spunea și Koșba.

Numele «Djugașvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu» . În această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de asemenea și cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică originea evreilor caucazieni, veniți aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, «șvili», înseamnă în georgiană «fiu»”.

Numele de Iosif și Visarion, pe care le purtau Stalin și tatăl său, nu erau folosite de creștinii ortodocși. Creștinii nu primeau nume de origine evreiască precum Iosif, Benjamin, Solomon, Miriam etc., ci nume de origine grecească, slavă și latină, pe lângă cele locale. De aici, o primă concluzie: prenumele lui Stalin indică de la început că este evreu de origine. Numele de Koșba sau Koba, sub care era cunoscut Stalin ca revoluționar în Caucaz, nu era decât numele legendarului evreu Bar-Koșba, care în [anul] 165 d.C. a condus o răscoală a evreilor împotriva romanilor, în timpul domniei lui Hadrian. În această răscoală Bar-Koșba a fost numit de către marii rabini «Mesia», dar răscoala s-a terminat rău pentru evreime, care a fost împrăștiată de romani în diferite provincii ale Imperiului. Pentru că adevăratul său nume îi trăda originea evreiască, Stalin a preferat să-l schimbe cu cel rusesc de Iosif Vissarionovici Stalin.

Originea îi era trădată și de trăsăturile feței. Georgienii sunt în general oameni înalți și bine dezvoltați fizic, pe când Stalin avea doar un metru șaizeci înălțime. Acest fapt i-a obligat pe urmași să-l urce pe un scaun «invizibil» în lăcașul Mausoleului, ca să apară mai «impozant» pentru masele care defilau în șiruri nesfârșite prin Piața Roșie din Moscova.

Fizionomia lui Stalin era tipic evreiască și probabil de aceea, ca să-i ascundă aceste trăsături, toate fotografiile care i se publicau erau în prealabil retușate. Familia, sau mai bine zis familiile lui Stalin au fost de origine pur evreiască. Prima soție a lui Stalin era o evreică din Caucaz, Kati Schwanitz, cunoscută sub numele de Katerina Șvanidze. Ea a fost mama lui Iacob Davidovici Djugașvili (de ce Iacob și nu un nume autentic rus sau caucazian?), fiul cel mare al lui Stalin, capturat în timpul războiului de germani, în ziua de 16 iulie 1941, și dispărut, probabil executat la sfârșitul războiului.

A doua nevastă a fost Nadia Alleluiah, cunoscută sub pseudonimul de Aleluieva. Fosta secretară particulară a lui Stalin i-a devenit nevastă, mamă a lui Vasili și a Svetlanei Stalin. Nadia Alleluiah a fost asasinată de propriul ei soț, în 1932, din cauza relației adultere cu evreul Gleizer, el însuși executat în același an din ordinul lui Stalin, ca «troțkist». Sinuciderea Nadiei Aleluieva a fost o minciună scornită de comuniști pentru a-l apăra pe Stalin, care își ucisese propria nevastă.

A treia nevastă a dictatorului roșu, Rosa Kaganovici, era, cum se știe, sora faimoșilor Kaganovici, evrei care dețineau un adevărat control asupra U.R.S.S., fiindcă au fost singurii care, în ciuda schimbărilor specifice regimului roșu, s-au menținut în posturi cheie și controlau cea mai importantă ramură a vieții economice comuniste, industria.

Cel de-al doilea fiu al lui Stalin, Vasili Iosipovici Djugașvili, general în armata rusă, căruia i se spunea «Vulturul» pe vremea când trăia tatăl său, are o față tipică de evreu: păr roșu, față plină de pistrui, nări de evreu, urechi mari și buze groase.

Cât timp a trăit Stalin, fiul lui a locuit la Moscova și era considerat unul dintre cele mai respingătoare personaje de la Kremlin.

Fiica lui Stalin, Svetlana, s-a căsătorit în 1951 cu evreul Mihail Kaganovici, unul din stăpânii Rusiei sovietice. Întrebarea e: de ce nu s-a căsătorit Svetlana cu un rus oarecare, ci tocmai cu un evreu? Firește, pentru că și ea era evreică și respecta normele Talmudului, care interzice evreilor să se căsătorească cu ne-evrei, pentru a nu altera «poporul ales de Dumnezeu».

Fig. 5.6-5.7 Stalin împreună cu copiii lui, sursa: www.historia.ro

Între anii 1949-1950, Svetlana Stalin a fost în relații amoroase cu ziaristul evreu Alexei Keplen. Svetlana ar fi putut găsi ușor în «paradisul» creat de tatăl ei un iubit rus. Dar, cum rușii de atunci și de azi sunt doar sclavi ai evreimii ascunse sub pseudonime, ei nu și-ar fi putut permite să întrețină relații cu «elita evreiască» reprezentată de Svetlana Iosipovici Djugașvili.

În 2003, un grup de istorici și medici toxicologi de prestigiu (ruși și americani) au dezvăluit că Stalin murise otrăvit cu warfarina (o otravă pentru șobolani). Warfarina inhibă coagularea sângelui și provoacă hemoragie cerebrală. După cum au subliniat Jonathan Brent și Vladimir P. Naumov în cartea lor, “Stalin’s Last Crime: The Plot Against the Jewish Doctors, 1948-1953″, apărută la editura “Harper&Collins” în 2004. În 2005, istoricul Nikolai Dobrina a publicat în “Pravda” (29 decembrie 2005) concluziile sale, după ce a studiat examinările medicale la care Stalin a fost supus timp de 30 de ani. Rămase însă, până atunci, strict secrete. Dincolo de aspectele medicale, eliminarea lui Stalin a avut consecințe politice și istorice considerabile.

Stalin, un antisemit notoriu încă de tânăr

Simon Sebag-Montefiore semnalează în cartea sa “Young Stalin”, afirma că dictatorul rus manifesta încă de tânăr sentimente antisemite. Mai ales antisioniste. Stalin făcea, într-o scrisoare, o diferență netă între “fracțiunea evreiască” și “fracțiunea rușilor adevărați” din mișcarea bolșevica. La rândul său, Boris Bazanov – secretarul personal al lui Stalin – afirmă că acesta avea adeseori izbucniri de furie antisemită, cu mult înainte de moartea lui Lenin.

Pornirile antisemite ale lui Stalin s-au amplificat în anii 1920-1930 după conflictul cu Troțki (Bronstein). După provocarea demisiei ministrului de Externe al URSS – Maxim Litvinov (Meir Wallach) în 1939, Stalin a cerut eliminarea tuturor evreilor din minister, doar pentru a semnala Germaniei naziste că este gata de discuții privind un tratat de non-agresiune cu Hitler (Pactul Molotov-Ribbentrop).

Potrivit istoricului Iakov Etinger, epurările din anii ‘30 au inclus, în mare măsură, un caracter antisemit, până la izbucnirea războiului. Mai exact, până la atacarea URSS de către Germania. Când Stalin a avut o stringentă nevoie de ajutor american, obținut prin lobby-ul evreiesc din SUA. De îndată ce războiul s-a sfârșit, Stalin, pe fondul neînțelegerilor cu Congresul Mondial Evreiesc privind Crimeea, a declarat în 1946 ca “fiecare evreu este un potențial spion”.

Stalin și “războiul” său cu Comitetul Evreiesc Antifascist

La începutul Războiului Rece, Stalin a susținut recunoașterea statului Israel, sperând că astfel da o lovitură Marii Britanii în Orientul Mijlociu. Când a constatat însă că Israelul preferă SUA, Stalin a lansat în URSS și țările socialiste o violență campanie antisionistă contra naționalismului evreiesc. Astfel, în 1948, Stalin a anihilat “Comitetul Evreiesc Antifascist”. Exact cel care îi reprezentase interesele în SUA, în anii războiului. În URSS a început campania contra “cosmopoliților”, prin care se înțelegeau “sioniștii” (adepții tezelor lui Theodor Herlz, cel care milita pentru existența unui stat al evreilor).

După procese înscenate “Comitetului Evreiesc Antifascist”, 13 membri ai acestui comitet au fost executați în secret, în ceea ce s-a numit “Noaptea Poeților Asasinați”.

Stalin, suspicios față de medicii evrei

În ultimii săi ani de viață, Stalin a început să manifeste o tot mai mare neîncredere în doctorii evrei de la Kremlin, adeseori recurgând pentru consult la medicii veterani. Anul 1952 marchează o acutizare a suspiciunilor lui Stalin față de medicii de la Kremlin.

La începutul lui 1952, decesul subit, inexplicabil, al Mareșalului mongol Horlugin Cioibalsan îl alertează pe Stalin, care își aduce aminte și de moartea subită a lui Andrei Jdanov, Aleksandr Scerbakov sau a bulgarului Ghiorghi Dimitrov. La sfârșitul lui 1952, Mikhail Riumin îl avertizează pe șeful său – Viktor Semionovici Abakumov, ministrul Securității Statului – că profesorul Iakov Etinger comisese malpraxis în tratamentul aplicat lui Andrei Jdanov și Aleksandr Scerbakov, cu intenția de a-i ucide. Cum Abakumov nu-l crede, Riumin trece peste el și merge direct la Stalin, tot mai anxios.

Stalin: “Fără mine, țara aceasta ar fi distrusă…pentru că nu știți să recunoașteți imediat inamicul”. Pe agenda consfătuirii prezidiului PCUS din 4 decembrie 1952 figurează și punctul intitulat “Situația în MGB și sabotajul din rândul muncitorilor medicali”. La consfătuire, Stalin a declarat: “Fără mine, țara aceasta ar fi distrusă. Pentru că nu știți să recunoașteți imediat inamicul”.

În același timp, pe 3 decembrie, la Praga, s-a dat verdictul în “procesul Slansky”, în cazul a 13 lideri ai Partidului Comunist Cehoslovac” (dintre care 11 erau evrei). Pe 16 decembrie, la Conferința Națională a PCC, Președintele Cehoslovaciei Antonin Novotni anunță: “În cursul anchetelor și al procesului centrului conspirativ antistatal a fost descoperită o nouă rețea a trădării și spionajului care a penetrat Partidul Comunist. Este rețeaua Sionismului”. Procesul de la Praga i-a întărit suspiciunile lui Stalin privind presupusul complot al medicilor de la Kremlin.

Campania antisemită din 1953 și începutul complotului medicilor evrei.

Tot la sfârșitul anului 1952, se face publică o scrisoare pe care o doctoriță de la Kremlin, Lidia Timasuk – i-a trimis-o lui Stalin, acuzându-și superiorii ierarhici de atentat împotriva stării de sănătate a liderilor sovietici, prin sabotarea tratamentului medical. Timasuk va fi răsplătită imediat cu “Ordinul Lenin”, la 20 ianuarie 1953. Pe 13 ianuarie 1953, TASS și “Pravda” anunță descoperirea unei “conspirații” în cadrul elitei medicale sovietice. Este debutul “Complotului medicilor” sau, așa cum i s-a mai spus, “Complotul halatelor albe”.

Medicii de la Kremlin, în majoritate evrei, erau acuzați de “Pravda” și TASS că urmăreau să-i otrăvească pe unii dintre liderii sovietici. Articolul din “Pravda” purta titlul incitator “Spioni și asasini, sub masca de medici titrați”. La rândul ei, TASS anunța arestarea “medicilor-sabotori”.

Cum începuse totul?

Stalin devine suspicios după moartea liderului mongol. În realitate, afacerea începuse odată cu decesul liderului comunist mongol, Mareșalul Horlugin Cioibalsan, aflat la începutul lui 1952 în tratament la Moscova. Stalin a comentat atunci: “Ne omoară unul câte unul! Scerbakov Dimitrov, Cioibalsan au murit suspect de repede! Cred că trebuie să-i schimbăm pe medicii vechi cu unii noi”.Lista era însă ceva mai lungă și îi cuprindea și pe Mareșalul URSS Ivan Konev (cel care condusese bătălia de la Stalingrad), pe Alexandr Vasilevsky și Leonid Govorov, pe Generalul Stemenko, Amiralul Levcenko și pe alții. “Complotul medicilor” a rămas însă un mister mult timp, din cauza faptului că toate documentele relevante de arhivă au rămas clasificate.

Scrisoarea evreilor împotriva medicilor evrei

Există cel puțin trei scenarii de interceptare a complotului medicilor. Un document esențial a fost descoperit în arhive: scrisoarea colectivă către “Pravda”, semnată de 60 de proeminenți evrei sovietici, care îi condamna pe medicii “sabotori” și cere pedepsirea lor exemplară. Scrisoarea, concepută la jumătatea lui ianuarie 1953 de Nikita A. Mihailov (tatăl regizorilor Nikita Mikhalkov și Andrei Mikhalkov-Konchalovsky) declară că unii evrei sovietici s-ar fi aflat sub influența unor forțe străine ostile URSS. I.I. Mints și I.S. Khavinson au făcut să circule scrisoarea în mediul elitei evreilor sovietici, iar unii dintre aceștia – că Vasili S. Grossman sau S.I. Marsak – au fost siliți să o semneze.

Articolul din “Pravda”, citat mai sus, îi acuză pe următorii medici pentru aplicarea unor tratamente incorecte liderilor sovietici: Miron Vovsi (medicul personal al lui Stalin), Iakov Etinger (un cardiolog de renume mondial), A. Feldman (otorinolaringolog), A. Grinstein (neuropatolog), Boris Kogan (terapeut), Mihail Kogan, I. Iegorov și V. Vinogradov. Cu toții au recunoscut acuzațiile după interogatorii și, probabil, torturi. O campanie antisemită, fără precedent, a fost pornită în URSS.

În primăvara lui 1953, toți evreii din MGB (fostul NKVD) sunt îndepărtați. Cu excepția unui mic grup de așa-ziși “evrei ascunși”. Adică cu o origine evreiască parțială, fiind din acest motiv înregistrați la alte grupuri etnice. Interogatoriul medicilor acuzați a fost încredințat – după cum își amintește Hrușciov – unuia dintre cei mai duri anchetatori: M.D. Riumin. “Nu a constituit nicio surpriză că majoritatea medicilor și-au recunoscut crimele”, notează Hrușciov.

La Congresul al XIX-lea al PCUS, din octombrie 1952, Stalin părea hotărât să facă o nouă și amplă epurare la vârf. El a înlocuit vechiul Birou Politic, format din 10 persoane, printr-un Prezidiu alcătuit din 36 de membri. Lui Hrușciov, Stalin i-a mărturisit: “Sunt terminat! Nu mai am încredere în nimeni! Nici măcar în mine!”

Vânătoarea de medici evrei începe…

Pe 9 februarie 1953, la Ambasada URSS din Israel a avut loc o puternică explozie. Două zile mai târziu, URSS anunța ruperea legăturilor diplomatice cu Israelul. (Vor fi reluate în iulie, după moartea lui Stalin). Pe 12 februarie 1953, autoritățile sovietice o arestează pe Maria Weizmann, medic din Moscova, sora primului Președinte al Israelului, Chaim Weiszmann (care murise în 1952). Treizeci și șase de doctori sunt arestați, dar numărul lor crește vertiginos, ajungând la câteva sute, de pe întreg teritoriul URSS. În Ucraina, de exemplu, MGB-ul anunța descoperirea unui “complot al medicilor” local, în fruntea căruia s-ar fi găsit faimosul endocrinolog Viktor Kogan-Iasni. Primul doctor care a aplicat în URSS tratamentul cu insulină diabeticilor, salvând astfel de la moarte mii de pacienți. Între timp, Occidentul – Albert Einstein, Winston Churchill și multe alte personalități – trimit scrisori ministrului de Externe sovietic, solicitând demararea unei investigații.

Documente secrete privind starea de sănătate a lui Stalin

Istoricul Nikolai Dobriuha a publicat, la 29 decembrie 2005, în “Pravda”, concluziile desprinse din documente rămase până acum necunoscute din arhivele Kremlinului. Documentele spulbera comunicatele oficiale în care se afirmă că Stalin ar fi murit în urma unei “comoții cerebrale”, pe fondul unei “sănătăți slăbite” de anii războiului. Documentele cercetate de Nikolai Dobiuha sunt rapoarte ale examinărilor medicale la care Stalin a fost supus, timp de 30 de ani, și care au rămas până acum secrete.

Rapoartele medicale demonstrează că Stalin nu era câtuși de puțin refractar la examinările medicale și nu manifesta reticență față de tratamentul prescris de medici. În realitate, cei mai calificați medici erau chemați imediat ce Stalin manifesta fie și cea mai mică indispoziție. Stalin n-a fost niciodată grav bolnav

Pe 4 martie 1953, în comunicatul dat de Kremlin se specifică: “Stalin a fost grav bolnav, mai ales după anii dramatici ai celui de-al Doilea Război Mondial”. Stalin nu fusese însă niciodată “grav bolnav”. Un raport medical din septembrie 1947 – descoperit de Nikolai Dobriuha – arată că Stalin, consultat de medicul Kirilov, avea o tensiune arterială de 14,5 cu 8,5, normală pentru un om (șef de stat), în vârstă de 67 de ani. Un alt raport medical consemna că Stalin (70 de ani) avea o tensiune de 14,0 cu 8,0 și un puls de 74 de bătăi pe minut. După efectuarea unei băi, s-a constatat că lui Stalin îi scăzuse tensiunea la 13,8 cu 7,5, iar pulsul scăzuse la 68.

Stalin nu avea “coșmaruri” și efectua cu regularitate ușoare mișcări de gimnastică, potrivite vârstei sale. La 72 de ani, raportul medical consemna că Stalin avea tensiunea 14,0 cu 8,0, iar pulsul 70. Buletinul medical – emis de urmașii lui Stalin de la Kremlin – preciza însă că, în noaptea de 2 martie 1953, Stalin suferise o “hemoragie cerebrală”, provocată de hipertensiune, precum și o “arteroscleroză”.

Stalin, otrăvit cu otravă pentru șobolani pusă într-o sticlă de apă minerală

Buletinele medicale privind moartea lui Stalin au fost contrasemnate de Malenkov, Beria, Hrușciov, Voroșilov și de ceilalți membri din biroul prezidului. În realitate, Stalin fusese otrăvit cu warfarina, o otravă pentru șobolani, după ce consumase apă minerală, în perioada 28 februarie – 1 martie 1953. Adică exact în intervalul vineri seara – luni dimineața. O perioadă, la sfârșit de săptămână, când doctorii sunt mai greu de găsit. Această perioadă de 72 de ore oferea însă otrăvii administrate lui Stalin timpul necesar pentru a-și face efectul.

Fig.5.8-5.9 Stalin și Beria, în aparență foarte apropiați dar sunt zvonuri că Beria ar fi fost implicat în otrăvirea lui Stalin, sursa: www.historia.ro

Pe 4 martie, toate cotidianele sovietice consemnau comunicatul oficial al Kremlinului: “Stalin a suferit o comoție cerebrală, în apartamentul său din Moscova, în noaptea de 2 martie”. Altă eroare. Stalin nu era, în perioada respectivă, în “apartamentul său” din Moscova, ci la vila sa din afara Moscovei. Bodyguardul lui Stalin a declarat, la interogatoriu, că Stalin s-a simțit foarte rău, după ce băuse un pahar dintr-o sticlă de apă minerală, la vila sa din afară Moscovei.

Într-un raport din 8 noiembrie 1953 – la 8 luni după moartea lui Stalin – Departamentul Sanitar de la Kremlin consemnează că a trimis “Muzeului Stalin” medicamentele luate de Iosif Vissarionovici, precum și trei sticle de apă minerală. În mod straniu, la “Muzeul Stalin” nu au ajuns însă decât două sticle de apă minerală. Bodyguardul l-a găsit pe Stalin căzut lângă un birou pe care se găsea o sticlă de apă minerală, cerută și adusă în ajun, împreună cu un pahar. Care este secretul celei de-a treia sticle de apă minerală?, se întreabă istoricul Nikolai Dobriuha.

Rapoartele medicale, recent descoperite în arhiva Kremlinului, dovedesc că lui Stalin i s-a aplicat tratamentul tipic pentru o persoană otrăvită. Stalin a intrat în comă profundă pe 4 martie, cu pielea prezentând un colorit albastru, specific celor otrăviți. Când un organism este invadat de otravă, hemoglobina se transformă în metemoglobina, prezentând o culoare închisă. În noaptea de 5 martie, testele se sânge și urină- consemnate în rapoartele medicale recent descoperite de Nikoali Dobriuha – dovedesc, fără dubii, că Stalin fusese otrăvit.

Fig. 5.10-5.11 Stalin spre finalul vieții, sursa: www.istoriiregăsite.ro

În 2003, istorici și toxicologi (ruși și americani) au stabilit că Stalin a fost otrăvit cu warfarina (otrava pentru șobolani). Toată ziua de 5 martie, Stalin a vomat sânge. Pulsul i s-a intensificat brusc și a apărut cianoza. Medicii – potrivit rapoartelor – au aplicat imediat carbogen, dar condiția pacientului nu s-a îmbunătățit. La ora 21.40, lui Stalin i s-a făcut respirație artificială. Conform rapoartelor, la ora 21.50, Stalin a decedat.

Sora “Moiseieva”, dispărută ulterior, i-a făcut lui Stalin injecția fatală. Unele rapoarte consemnează faptul că o soră medicală – care s-a iscălit în rapoarte drept “Moiseieva” – i-a administrat lui Stalin – la ora 20.45 – calciu gluconat. Niciodată, însă, înainte lui Stalin nu i se prescrisese și administrase calciu gluconat. La 21.48, aceeași “Moiseieva” consemna că îi administrase lui Stalin camfor și adrenalina. Imediat după aceea, Stalin a decedat. “Când rapoartele medicale au fost verificate de medici contemporani, aceștia au precizat că injecțiile cu adrenalină erau complet interzise unui pacient care prezenta simptomele lui Stalin”.

Implicarea lui Beria, șeful securității sovietice, în uciderea lui Stalin

La vremea aceea, circulaseră zvonuri potrivit cărora Lavrentie Beria ar fi instruit o femeie să-i aplice lui Stalin o injecție specială. Numită “Moiseieva” nu a mai putut fi găsită ulterior. Dispăruse, pur și simplu. În același timp, directorul “Laboratorului de Toxicologie” din Moscova – profesorul Grigori Moiseievici Maironovski – laborator care din 1937 trecuse în subordinea șefului Secției “Războiul Tehnic”, din cadrul NKVD, a fost arestat. Ulterior, și el a dispărut fără urme.

Fig. 5.12-5.13 Stalin pe catafalc (stânga) și un citat celebru al acestuia, sursa: www.istoriiregasite.ro

O sesiune secretă a fost ținută, în mare grabă la Kremlin, desemnând drept urmași ai lui Stalin o troikă formată din Malenkov, Beria și Molotov. Apoi întreg grupul de complotiști s-a deplasat la căpătâiul lui Stalin. Când medicii au anunțat moartea lui Stalin, Beria a jubilat, iar ceilalți au răsuflat ușurați. În sfârșit, “tătucul popoarelor” a murit

Capitolul VI. ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎN VIAȚA PRIVATĂ A CELOR DOI

Hitler avea ca simbol un steag roșu, la fel și Stalin. Hitler conducea în numele clasei muncitoare, partidul lui Hitler se numea muncitoresc iar Stalin conducea tot în numele clasei muncitoare, sistemul său de conducere se numea oficial dictatura proletariatului.

În cartea sa Mein Kampf, Hitler menționează următoarele aspecte: Am devenit naționalist. Am învățat să înteleg și să pătrund adevăratul sens al istoriei. Evoluția mea în acest sens a înregistrat progrese rapide și încă de la vârsta de 15 ani reușisem să disociez patriotismul dinastic de naționalismul de rasă, fiind categoric atras de către cel din urmă .

Este însă forte interesantă părerea tatălui lui Hitler care este prezentată de el însuși în cartea Mein Kampf: Din întregul meu comportament și mai ales din temperamentul meu, tata a tras concluzia că nu aveam nici un fel de aptitudini pentru studiile clasice din liceu.

Hitler ura democrația și lupta împotriva ei, la fel și Stalin. Hitler construia socialismul, lucru care putea fi spus și despre Stalin. Hitler considera drumul său către socialism unicul adevărat, toate celelalte căi erau denaturări. În egală măsură și Stalin considera drumul său către socialism unicul adevărat, iar toate celelalte căi erau o deviere de la linia generală.

“Socialismul Național se va folosi de propria revolutie pentru stabilirea unei noi ordini mondiale“ declara Adolf Hitler, denumind partidul de fapt „Nationalsozialistische Deutsche, Arbeiterpartei”, adica „Partidul național socialist al muncitorilor din Germania”, care dorea transformarea țării într-o Volksgemeinschaft (comunitate a poporului). „Socialismul (sovietic – ca primă treaptă a comunismului lui Marx) va lupta până la victoria revoluției mondiale” și reprezentă puterea poporului (muncitorilor și țăranilor) .

În egală măsură descrierea succintă și la obiect realizată de către Albert Speer în cartea sa este extrem de interesantă: Descriindu-l pe Hitler, așa cum s-a ivit el în calea mea și a altora, îi voi relava câteva trăsături simpatice. S-ar putea chiar să degaj impresia că acest om era, în multe privințe devotat și loial, Dar, cu cât înaintam în redactarea acestei cărți, cu atât îmi devenea mai clar faptul că nu era vorba decât despre niște trăsături superficiale .

Hitler îi elimina fără cruțare pe tovarășii de luptă, care se abăteau de la calea dreaptă, așa ca Rehm și cei din anturajul lui, în timp ce Stalin avea și el aceleași obiceiuri.

Hitler avea un plan cvadrianual în timp ce Stalin – unul cincinal, Hitler avea un singur partid la putere, toate celelalte erau considerate ilegale situație foarte asemănătoare cu cea a lui Stalin.

În cazul lui Stalin și Hitler, cele două partide se aflau deasupra statului, țara era condusă de liderii de partid. Congresele partidelor celor doi lideri au fost transformate în grandioase reprezentații. Principalele sărbători în imperiul lui Stalin erau 1 mai, 7-8 noiembrie, iar în imperiul lui Hitler: 1 mai, 8-9 noiembrie. Hitler avea la dispoziție Hitlerjungend, tinerii hitleriști iar în cazul lui Stalin exista Comsomolul, tinerii staliniști.

Stalin se numea oficial Cîrmaci, iar Hitler – Führer. În traducerea din cele două limbi e același lucru . Accederea la putere a lui Stalin a fost spectaculoasă. Nimeni nu se aștepta că din cei, care-l înconjurau pe Lenin, considerați mai bine pregătiți teoretic, mai intelectuali (Troțki, Kamenev, Zinoviev), tocmai cel care era mediu ca teoretician al marxismului, era brutal, fără merite deosebite, tocmai Stalin va prelua puterea în partid după moartea lui Lenin și-i va elimina rând pe rând pe toți, care-i puteau crea concurență, inventând dușmani și creându-le procese. Lucrul acesta îl menționează și unii analiști politici străini: „Dușmanul este marea justificare a terorii; statul totalitar nu poate trăi fără dușmani. Dacă lipsesc sunt inventați, o dată identificați aceștia nu merită milă”

Lui Hitler îi plăceau foarte mult construcțiile grandioase. La Berlin a pus temelia celei mai mari clădiri din lume – Marele Dom. Cupola clădirii avea 250 m în diametru. Sala principală trebuia să cuprindă 150 000-180 000 de oameni. Și lui Stalin îi plăceau clădirile grandioase. La Moscova a pus temelia celei mai mari clădiri din lume – Palatul Sovietelor. Sala principală a lui Stalin era mai mică, însă întreaga clădire era cu mult mai înaltă. O construcție cu înălțimea de 400 metri era ca un fel de postament, peste care se înălța o statuie a lui Lenin de 100 metri. În total clădirea avea 500 metri. Lucrările la proiectele Marelui Dom de la Berlin și ale Palatului Sovietelor de la Moscova s-au desfășurat concomitent.

Hitler planifica să dărîme Berlinul și pe locul lui să construiască un nou oraș format din clădiri ciclopice. Aceleași idei le avea și Stalin în ceea ce privește Moscova. Hitler era un alogen în Germania. Se născuse în Austria și a primit cetățenia germană cu puțin timp înainte de venirea la putere, iar Stalin era georgian.

Uneori, foarte rar, Stalin invita oaspeți străini în apartamentul său de la Kremlin, iar aceștia erau adînc tulburați de simplitatea ambianței: o masă simplă, un dulap, un pat de fier, o pătură soldățească.

Hitler a ordonat să apară în presă fotografia locuinței sale. Lumea a fost adânc tulburată de simplitatea ambianței: o masă simplă, un dulap, un pat de fier, o pătură soldățească. Numai că Stalin avea pe pătura gri niște dungi negre, iar Hitler – niște dungi albe .

Doar în locurile singuratice, în mijlocul unei naturi fermecătoare, Stalin își ridicase reședințe-fortărețe comode și bine apărate, care nu aduceau nicidecum cu chilia unui sihastru, la fel și Hitler iar în cazul acestuia din urmă construcțiile se făceau fără să cruțe la construcția lor nici granitul, nici marmura.

Iubita lui Hitler, Geli Raubal, era cu 19 ani mai tînără decît el, situație care a fost întâlnită și în cazul iubitei lui Stalin, Nadejda Allilueva, care era cu 22 de ani mai tînără decît el. Geli Raubal s-a sinucis. Nadejda Allilueva s-a sinucis și ea. Ambele s-au sinucis cu pistoalele soților lor. Împrejurările deceselor celor două femei sunt în continuare misterioase.

Hitler ca și Stalin erau persoane foarte instabile, una spuneau acum apoi se puteau răzgândi foarte repede, în schimb ambii nu au avut nici o reținere în a lichida milioane de oameni. Hitler nu-și punea decorații la fel nici Stalin nu avea obiceiul de a le purta. Din acest punct de vedere este demn de menționat un citat tot din cartea lui Albert Speer despre comportamentul lui Hitler în

cadrul diferitelor ipostaze: …deși mă țineam la o distanță respectoasă, am văzut totuși cum, Hitler, nervos, făcea reproșuri unuia dintre însoțitori pentru că nu sosiseră automobilele. Furios, se plimba de acolo-colo, și îți lovea cu cravașa cărâmbii înalți ai cizmelor, dând impresia unui om nestăpânit și ursuz care-și tratează cu dispreț colaboratorii .

Hitler și Stalin umblau cu uniformă semimilitară fără semne distinctive.

În ceea ce privește aspectul fizic Stalin nu avea barbă, dar avea celebrele sale mustăți. Hitler nu avea nici el barbă, dar avea celebra sa mustăcioară.

În ce constă diferența?

Adolf Hitler și Iosif Stalin ocupă locul întâi în topul celor mai sângeroși dictatori ai tuturor timpurilor. Au ridicat genocidul la nivel de filosofie și cruzimea la nivel de mod de viață. Au fost adulați de unii și urâți cu patima de alții. Pentru că nu s-a stabilit care a fost mai crud, Hitler sau Stalin, ambii ocupă locul întâi.

Luându-i pe rând, holocaustul  evreilor a avut loc în timpul celui de Al Doilea Război Mondial se datorează accederii la conducerea Germaniei a lui Adolf Hitler și a partidului Nazist. El, crescut la vechea școală a naționalismului și antisemitismului german a descoperit vinovații pentru înfrângerea Germaniei în război: profitorii evrei. “Dacă la începutul războiului ar fi fost executați în camerele de gazare 12 000 sau 15 000 de profitori evrei, în vreme ce sute de mii dintre cei mai buni muncitori ai noștrii din toate categoriile sociale sufereau pe front, atunci sacrificiul milioanelor n-ar fi fost zadarnic.”(Hitler, 1925)

În anul 1920, Adolf Hitler devine membru al Deutsche Arbeit Partei (NSDAP-Partidul National Socialist al Muncitorilor) care în programul său considera că nici un evreu nu putea să facă parte din Volk-ul german, și doar cei cu “sânge “ german puteau fi germani și cetățeni ai Germaniei (februarie 1920). Foarte repede, Hitler devine conducătorul partidului, crează S.A.-trupele de asalt și își impune ideologia sa antisemită într-o perioadă în care Republica de la Weimar era pentru mulți o “Judenrepublik” în care politicienii erau “evrei” sau “controlați de evrei”.

Pentru Hitler antisemitismul este o Weltanschauung, adică o explicație a lumii: “consider rasa evreiască inamicul înnăscut al omenirii și a tot ce e nobil” (Mein Kampf, 1925). Evreii sunt pentru el o rasă ticăloasa și inferioară care corupea sângele german, distrugea cultura și sufletul german, domina viața politică, economică și socială a Germaniei prin organizații oculte, sau încercau să domine lumea cu ajutorul bolșevismului .

Într-un discurs pe care îl ține în Reichstag se poate observa universul mental și scopurile dictatorului: “În această zi, care nu va rămâne poate memorabilă doar pentru germani, aș vrea să adaug aceasta: în viața mea, în cursul luptei mele pentru putere, am fost adeseori profet și am fost adeseori ridicularizat, în primul rând de poporul evreu.

Până la război, Hitler se folosește de două forme de violență împotriva evreilor germani în special pentru ai determina să emigreze din Germania: violenta pogromului, necontrolată și violența statului, sistematica, exprimată de legi și acțiunile poliției. După ce a început războiul violența statului devine predominantă la o scară enormă, industrială. ”Vinovați” pentru izbugnirea lui sunt evreii așa că se putea trece la aplicarea “soluției finale” împotriva lor.

Astfel, războiul aduce noi legi anti evreiești cu scopul de ai izola pe evrei de restul populației și de ai concentra în anumite zone pentru ai putea controla mai bine: au fost eliminați din toate școlile, trenurile, sălile de așteptare și restaurantele au fost segregate, sunt mutați în blocuri separate, li se confiscă permisele de conducere și telefoanele, rațiile alimentare le sunt reduse și trebuiau să părăsească străzile la opt seara. (1939).

În Polonia cucerită a fost creată o zonă în care sunt concentrați 600 000 de evrei obligați să trăiască în ghetourile din marile orașe. Pentru Hitler zona este “ein grosses polnisches Arbeitslager” (1940) căci munca forțată devenise obligatorie pentru evrei (printr-un decret din 1939). Din ghetouri tot mai mulți evrei au început să fie transportați în lagarele de concentrare de unde industria germană își obținea muncitorii – sclavi. Primul lagăr “de reeducare “ a fost înființat de Himmler la Dachau în anul 1933 pentru dușmanii politici ai nazismului.

Primul program de ucidere experimentală (programul T-4) apare în 1939 autorizând uciderea bolnavilor psihici. Tot în acest an la Brandemburg a fost realizată prima cameră de gazare, folosinduse monoxid de carbon sau Zyklon B (programul duce la uciderea a 100 000 de bolnavi dar e oprit la protestele bisericilor). Din 1940 se va folosi gazarea  ca metodă de eliminare a evreilor prea slabiți pentru a munci, dar nu e o exterminare în masă. 

Odată cu invadarea URSS (22 iunie 1941) alte 2 milioane de evrei au intrat sub ocupație germană. Împotriva acestor “evrei bolșevici” au fost create Einsatzgruppen – cele patru grupe ale morții care se aflau sub comanda RHSA lui Reinchard Heydrich. Fiecare avea 500-900 de oameni și acționau în spatele frontului făcând razii în rândul evreilor. Lor li s-au repartizat camioane de gazare mobilă, dar metoda favorită de ucidere este împușcarea în ceafă la marginea unor șanțuri săpate în prealabil de cei ce urmau să fie uciși. Între octombrie și decembrie 1941, Einsatzgruppen au ucis 300 000 de evrei iar în 1942 -900 000 de evrei.

Pe de alta parte, Stalin, ca șef al Politburo al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, și-a consolidat puterea aproape absolută în deceniul al patrulea prin intermediul Marii Epurări îndreptate împotriva (suspecților) oponenților politici și ideologici, culminând cu exterminarea majorității membrilor Comitetului Central bolșevic și a mai mult de jumătate dintre delegații foarte docili de la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din ianuarie 1934. Măsurile luate variau de la întemnițarea în lagărele de muncă ale Gulagului, la execuții care urmau proceselor-spectacol sau proceselor rapide ale troicii NKVD-ului.Se argumentează că unele dintre motivații ar fi fost nevoia ca partidul să fie unificat în fața anticipatului conflict cu Germania Nazistă. Alții cred că toate acestea au fost motivate de dorința lui Stalin de a-și consolida propria putere. Nici un segment al societății nu a fost lăsat neatins de procesul epurării.

Puțin înaintea, în timpul și imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, Stalin a dirijat, personal, o serie de deportări la o scară nemaiîntâlnită, care a afectat profund harta etnică a Uniunii Sovietice. Peste 1,5 milioane de oameni au fost deportați în Siberia și în republicile central-asiatice. Separatismul, rezistența împotriva regimului sovietic și colaboraționismul cu ocupantul german au fost motivele cele mai des invocate pentru deportările în masă. Următoarele grupuri etnice au fost total sau parțial deportate: polonezii, coreenii, germanii de pe Volga, tătarii din Crimeea, calmîcii, cecenii, ingușii, balkarii, karaciaii, turcii meskhetiani, bulgarii, grecii, armenii, lituanienii, letonii, estonii. Un mare număr de culaci (chiaburi) fără deosebire de naționalitate au fost deportați în Siberia sau în Asia Centrală . 

Aproximativ un milion de oameni au fost uciși în perioadele 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și milioane de oameni au fost încarcerați în Gulag = lagărele de muncă. În Georgia, aproximativ 80.000 de oameni au fost împușcați pe timpul anilor 1921, 1923-1924, 1935-1938, 1942 și 1945-1950 și mai mult de 100.000 de oameni au fost transportați în Gulag.

Pe 5 martie 1940, Stalin și alți lideri sovietici au semnat un ordin pentru executarea a 25.700 de intelectuali, inclusiv 14.700 ofițeri prizonieri de război polonezi. Aceasta a devenit cunoscut ca Masacrul de la Katyn. Au mai fost și alte masacre josnice ale prizonierilor de război, totalizând aproximativ 30.000 – 40.000 de oameni.

Istoricii sunt, în general, de acord că foametea, mortalitatea din lagărele de muncă și din închisori, ca și terorismul de stat (deportările și epurările politice) au făcut milioane de victime de care Stalin și tovarășii săi sunt responsabili. Câte milioane de victime au murit pe vremea lui Stalin este o chestiune îndelung disputată. Deși nu s-a recunoscut o cifră oficială de către guvernele sovietic sau rus, cele mai multe estimări sunt între 8 și 20 de milioane de victime. Comparații ale rezultatelor recensămintelor din perioada 1926-1937 sugerează decesul a 5 – 10 milioane de oameni în plus față de ce ar fi fost normal în acea perioadă, cei mai mulți morți de foame în perioada 1931-1934. 50 de milioane reprezintă cifra cea mai mare care a fost estimată pentru perioada 1920 – 1953, dar, probabil, ea este exagerată. Cu toate acestea, un citat atribuit lui Stalin este "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică" (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945). Astfel, desi toate aceste crime nu au fost facute cu propiile lor maine, Hitler si Stalin sunt principalii culpabili de moartea unui numar atat de mare de oameni nevinovati, doarece din ordinul si lipsa lor de sensibilitate si contiinta lucrurile au descus intr-o asemenea maniera cruda.

Dar se putea altfel, din moment ce înainte de orice, în Europa, unde Învingătorul nr. 1 s-a numit I. V. Stalin? Nimeni altul decât acela care, după cum s-a menționat, în materie de crime politice și genocid, și-a depășit de la distanță predecesorul, ex-aliatul, inamicul, pe Adolf Hitler, Führerul celui de-al III-lea Reich. Ce n-a putut face unul, pierzând războiul și ruinând Reichul Brun, promis supușilor săi pentru o mie de ani, a desăvârșit celălalt, deși nu i-a supraviețuit, cu toate că învingător în război, nici opt ani, suficienți însă pentru a pune bazele unui alt Reich, unul Roșu, planificat, și acesta, pe veșnicie. Întrucât, cine ar fi cutezat, la vremea respectivă, să argumenteze că socialismul sovietic, exportat, închiriat ori, mai degrabă, impus după 1944-1945 statelor și națiunilor subjugate, funcționa cumva pe termen redus? Cine îndrăznea să prevadă cumva dezastrul din decembrie 1991, când s-a consumat eșecul URSS . Marele istoric britanic Sir Alan Bullock, autorul magistralei „biografii paralele” Hitler-Stalin, în care a demonstrat că, după dispariția liderului nazist în 1945 și după prăbușirea în 1989-1991 a imperiului stalinist, acesta din urmă beneficiar de prim rang al succesului militar din 1945, un întreg eșafodaj s-a năruit, astfel încât perspectiva din care urmează să considerăm epoca celui de-al doilea război mondial trebuie revizuită. La urma urmelor, singurul unghi din care putem accesa perioadele lui Hitler sau Stalin nu ne mai îngăduie să ignorăm că, în timpul și datorită celor doi dictatori, au funcționat din plin doar abatoarele istoriei

În ceea ce privește pe Stalin, trebuie menționată agresivitatea sa încă din tinerețe dar și fidelitatea lui Stalin față de Lenin. Lucrul acesta este evident din exemplul ce urmează. În răspunsul la scrisoarea lui Lenin să ia măsuri contra “contra revoluționarilor socialiști” răspunsul lui Stalin a fost promt: „Chiar de azi trimit la Bacu un curier. Totul se va face. În ce privește istericii amintiți, fiți sigur că mâna noastră nu va tremura” .

Voi prezenta doar câteva extrase, care îl caracterizează destul de bine pe acest cel mai mare călău al umanității. Un citat atribuit lui Stalin este "Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică", răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinței de la Ialta în 1945. Pentru acest monstru moartea a zeci de milioane de oameni era doar o statistică. „Stalin se scălda în sânge. Am văzut condamnările la moarte, pe care le semna în pachete. Împreună cu Molotov, Voroșilov, Kaganovich, Jdanov. Era cvintetul cel mai activ. Molotov schimba mereu sentințele: înlocuia 10 ani detenție cu „Execuție”. La grămadă” relata la începuturile Perestroikăi primul și ultimul președinte al URSS M. Gorbaciov. “El nu este om, ci diavol” scria Buharin despre Stalin. Buharin și-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut, ce monstru a susținut în perioadele de lupte fracționiste pentru putere în partid, la constituirea cărui regim a activat toată viața sa.

Mulți specialiști în domeniu încearcă să înțeleagă cum a ajuns să fie atât de venerat în timpul vieții chiar de victimele sale, să-și construiască un cult al personalității, neatins de altcineva până la el. “Am început să înțeleg cum de a reușit Stalin să facă din sine însuși un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparțin. Pentru el, sentimentele sunt tot atât de absurde ca niște solzi care ar crește pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuși – o bucată de oțel. Nu știu de ce, aveam convingerea că va trăi veșnic… Nu avea nimic omenesc în el…” scrie Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoștea bine pe Stalin. “Ce altceva decât puterea și energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mișcarea comunistă și pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-și poată construi și asigura domnia caracterizată prin teroare…?

Dar oare faptul că marii criminali ai secolului XX – Hitler și Stalin au încheiat acel pact odios de împărțire a lumii, care a avut o influență nefastă asupra destinului nostru nu vorbește despre comunitatea de doctrine? Dar oare cel de-al doilea război mondial de reîmpărțire a lumii nu a fost început de ambii criminali ai secolului XX – Hitler și Stalin cu împărțirea Poloniei (Hitler – la 1 51 septembrie 1939, iar Stalin – la 17 septembrie același an) . După împărțirea Poloniei (a treia oară timp de cca. 150 de ani) acțiunile militare ulterioare până la 22 iunie 1941 au fost foarte bine coordonate între ei. Hitler cucerea fulgerător țară după țară în vestul Europei, ocupând rând pe rând Danemarca, Olanda, Belgia, Franța ș.a. (de altfel cu un ajutor material masiv din partea URSS (petrol, metale etc.), iar Stalin – în estul Europei, ocupând rând pe rând Lituania, Letonia, Estonia, Basarabia, încercând să ocupe și Finlanda, unde însă și-a rupt colții. Invazia Germaniei hitleriste asupra URSS la 22 iunie 1941 a avut la bază un alt substrat decât lupta contra comunismului – teza lui Hitler despre rase superioare și inferioare. Și metodele utilizate pentru ași atinge scopurile au fost practic aceleași. Ambele regimuri au folosit represaliile în masă. Regimul comunist – stalinist, după unele statistici, doar în anii ’30 a reprimat de la 8 până la 20 milioane de oameni. În Rusia bolșevică, terorismul de stat a fost la început o continuare a sistemului de pedepsire colectivă creat de anarhia, care a domnit în țară, înainte de revoluție, denumit inițial “Terorism roșu”. În timpul lui Stalin, terorismul de stat a găsit justificare în lupta permanentă cu “dușmanii poporului”. După cum am menționat, regimului fascist îi erau, de asemenea, caracteristice represaliile în masă, însă, spre deosebire de cel comunist, epurările din interior erau mai puțin frecvente, ele fiind îndreptate mai ales asupra evreilor și ale teritoriilor nou-cucerite. Holocostul practicat de regimul nazist a fost o mare tragedie a poporului evreu. Faptul că poporul evreu a nimerit în angrenajele mașinăriei diabolice de exterminare în masă a acestui căpcăun al secolului XX, se pare ca nu s-a făcut fără încuviințarea Elitelor. Poate ei au considerat că aceasta trebuia să fie plata poporului evreu pentru crearea statului Israle pe pământurile strămoșești. Plata însă a fost prea mare – mai multe milioane de vieți omenești aduse pe altar. ”Troțkiștii au creat revoluțiile, iar Bronșteinerii au plătit pentru ele” a declarat rabinul Moscovei Yakoi Maze . Teroriștii socialiști evrei au generat pogromurile, iar poporul iudeu a plătit pentru ele. Asta se referă la perioada țaristă în Rusia. Tot așa au procedat Elitele în Germania, creîndu-l pe Hitler, ca mai apoi să plătească poporul evreu. Regimul nazist, care a creat o mașină de război enormă ca dimensiuni (doar în câteva luni a ocupat întreagă Europă de Vest) nu putea exista fără finanțare, nu putea apărea așa nitam-nisam într-o țară ruinată de război fără încuviințarea cuiva. Schema finanțării regimului nazist a fost foarte complexă. Dar și din scundele informații, care au ieșit la suprafață, este clară finanțarea masivă a regimului nazist, inclusiv și cu capital evreesc. Începand cu aprilie 1924 bancherul american Charles Dawes aranjează o serie de împrumuturi totalizând 800 de milioane dolari pentru consolidarea combinatelor germane din industria chimica și a oțelului. Cea mai mare parte sunt direcționați către gigantul I.G.Farben, ce avea să devină stâlp central al efortului de război german. Fără capitalul din Wall Street, nu ar fi existat nici I.G.Farben, nici Adolf Hitler, nici al doilea război mondial.

Semnul egalității intre cele dou ideologii este evident și în tendința lor de a crea „omul nou”. „Nașterea Omului nou era ținta finală a marxismului. O reformă a evoluției menită să genereze noul tip de om, care să arate, să gândească și să acționeze diferit” (de omul obișnuit creat de Dumnezeu) remarcă Pierre Rigolout, Institutul de istorie socială din Paris). Dar comuniștii nu erau singurii care aveua acest scop. Național-socialismul lui Hitler dorea, de asemenea, să creeze „Omul nou”. „Este semnificativ faptul că ambele sisteme nu acceptau natura umană așa cum este ea (dată de la Dumnezeu – n.n.). Luptau contra făpturii umane. Acestea sunt rădăcinile totalitarismului. Sunt evidente în ambele ideologii. Nazismul este o idelologie bazată pe o biologie contrafăcută, iar comunismul este o ideologie bazată pe o sociologie contrafăcută.. Dar ambele ideologii pretind a avea baze științifice” constată Francoise Thom, profesor de istorie, Universitatea din Sorbona. Aparatele și metodele propagandistice, în special la începuturile nazismului, erau absolut identice. Se observă acest lucru cu ochiul liber din fotografiile și materialele propagandistice al epocii prezentate mai jos. Komsomoliști și Hitlerjugend parcă făcuți de o mamă (de fapt mama lor comună a fost marxismul). Un semn al egalității între regimurile stalinist (comunist) și hitlerist (nazist) a pus chiar unul din moașele partidului bolșevic (comunist) Leon Troțki. „Leon Troțki, oponent fervent al ambelor sisteme (nu e greu de înțeles ce sistem ar fi construit Troțki cu ideile sale trăsnite de revoluție permanentă dacă prelua el puterea și nu Stalin), a argumentat că este similaritatea lui Stalin și Hitler în preferințele lor pentru guvernare și opresiune luând drept mijloc de bază controlul politic total” . Și Churchil nu a ascuns că între ideologia nazistă și comunistă sunt foarte multe asemănări. În viziunea sa „…nazismul era doar o formă a despotismului comunist, plin de ură, care putea învinge cu ajutorul aliaților”. Cu noțiunea de Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin erau informați majoritatea elevilor de după 1945. Exponenții de bază ai „școlilor totalitare” Hannah Arendt și Leonard Schapiro, au clasificat nazismul și stalinismul drept regimuri egal de totalitare, în fond similare. „Hitler și Stalin au condus regimuri antidemocratice, violente, sisteme care au 58 folosit o mixtură de teroare și propagandă pentru a se menține la putere”.

Se vorbește că una din secretarele lui Stalin, căreia Stalin îi purta un anumit respect, l-ar fi întrebat direct, fără ocolișuri: „Cum se explică tovarășe Stalin că pe atâția i-ați ucis iar poporul vă iubește?”. La care Stalin a cerut să i se aducă o găină vie. Luând-o în brațe cu o mână îi smulgea pană cu pană până când biata găină a rămas goală, sângerând. După aceea a luat în palmă câteva fărâmituri de pâine și ia dat să ciugulească. Găina a ciugulit toate fărâmiturile din palmă. După aceea i-a dat drumul, el îndreptându-se spre ușă. Găina l-a urmat. Ăsta a fost răspunsul. Unul dintre istoricii, care i-au dedicat dictatorului sovietic mai multe lucrari de specialitate critice – Roy Medvedev – marturisea că mama sa, o femeie credincioasă, și-a pierdut soțul în timpul marii terori staliniste. Dar admirația ei pentru Stalin a rămas neștirbită, încât a păstrat poza ucigașului între paginile Bibliei. Ce se ascunde în spatele imaginii de om adorat de milioane de oameni, a căror soartă a stat în mâinile lui? Nimeni nu mai era în siguranță.

Anul 1927 poate fi considerat anul preluării definitive și ferme a puterii de către Stalin. Din acest moment, atenția lui Stalin nu este concentrată numai asupra întăririi dictaturii sale, ci și asupra problemelor întregii mișcări comuniste și ale revoluției mondiale. Anul 1927 este anul când Stalin trage concluzia definitivă că un al doilea război mondial este inevitabil, că trebuie să se lupte hotărât cu pacifismul social-democrat, care frânează începutul războiului și să-i susțină pe fasciștii ce aspirau la putere. Stalin a implementat masiv ceea ce n-au reușit să implenteze Lenin cu alți ortaci bolșevici în cei doar 6 ani de revoluție și război civil – dictatura proletariatului, utilizând aceeași teroare, promovată în perioada revoluției și războiului civil. Cu o mică deosebire. Teroarea roșie din perioada 1918-1924 a fost o făcătură colectivă a celor trei pe când teroarea din perioada 1924-1953 a fost creatura unui singur căpcăun – a lui Stalin. „Puțini dictatori în lume au fost tot așa de cruzi și longevivi ca Stalin, care a condus URSS de la mijlocul anilor 1920 până în 1953 și a fost responsabil de moartea a multor milioane de cetățeni sovietici. Scurta perioadă de accedere la putere a lui Stalin este un studiu clasic în politicile guvernării cu efecte care reverberează până în prezent” .

Unele surse de informație tratează ipoteza că venirea lui Hitler la putere a fost favorizată de Stalin, că Hitler indirect este creatura lui Stalin. Dacă luăm în considerație teoria leninistă a exportului de revoluție, cum ar fi fost el posibil (acest export) într-o Europă stabilă. „Era nevoie de un focar de război, de un lider fanatic și nebun gata să înceapă războiul. Acesta a fost Hitler” . Iar pe ruinele războiului cancerul comunist urma mai lesne să prindă rădăcini. Drept argument vin și publicațiile ulterioare din oficiosul partidului ziarul „Pravda”, care prezenta întocmai punctul de vedere al oficialităților: „Fiecare război de acest fel ne apropie de acea perioadă fericită, cînd oamenii nu se vor mai ucide între ei” (Pravda, 18 august 1940).

Competiția între cei doi căpcăuni a costat omenirea cu pierderi de peste 50 milioane de vieți omenești (dintre care 24-27 milioane din URSS conform [105]), mari pierderi materiale, cu punerea sub cizma comunistă sovietică pe o perioadă de 50 de ani tot estul Europei. Dar ce contau aceste cca. 26 milioane de vieți omenești pentru Stalin. O simplă statistică. În schimb a câștigat o jumătate de Europă. Asta este socoteala criminalului. Ceea ce își pusese în gând criminalii bolșevici s-a realizat parțial după cel de-al doilea război mondial .

CONCLUZII

  Stalin și Hitler au comunicat reciproc prin intermediul lui Karl Radek încă de la venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933. Cei doi dictatori s-au ajutat reciproc în exterminarea dușmanilor lor interni:Stalin, primind ajutorul Gestapo-ului în discreditarea și uciderea mareșalului sovietic Tuhacevski, în timp ce Hitler primea ajutorul Comintern-ului pentru compromiterea și asasinarea lui Ernst Roehm comandantul trupelor S.A. (cămășile brune).

Incendierea Parlamentului Federal German, „Reichstag-ul“, a fost făcută nemijlocit de oamenii Comintern-ului, după ce Stalin a obținut promisiunea lui Hitler ca autorii incendiului să fie returnați Moscovei, fără a fi pedepsiți de justiția germană. Operațiunea aceasta a fost condusă de bulgarul Gheorghi Dimitrov, returnat Moscovei după un proces răsunător în care apărarea lui a fost făcută de avocatul român Petre Pandrea, aflat la doctorat în Berlinul acelor ani.

Mișcarea antifascistă și toți cei angajați în Occident în lupta antifascistă au fost trădați de Stalin lui Hitler pentru scopuri politice criminale care vor duce în final la cel de-Al Doilea Război Mondial. Pentru cine a murit Ernst Thaelmann și atâția ca el din mișcarea antifascistă?.

Comunicarea dintre cei doi șefi: fără cusur

Războiul Civil din Spania este un alt exemplu concret al comunicării constante dintre Stalin și Hitler:nimic nu s-a făcut pe pământul Spaniei fără acordul reciproc al dictatorilor. Mai mult chiar, Stalin a încetat toate furnizările de război către republicanii spanioli atunci când Hitler i-a cerut asta.

Au existat bănuieli privind această colaborare secretă după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop, dar nu au existat probe documentare și nici faptul că Hitler a fost sprijinit de URSS încă de la venirea sa la putere, în ianuarie 1933. Karl Radek ar fi putut da multe alte detalii despre ce au convenit împreună cei doi dictatori, dar a fost suprimat de Stalin în 1937, ca măsură de prevedere. Locul lui Radek drept curier între Hitler și Stalin a fost luat de Wilhelm Pieck, comunistul german ajuns ulterior în fruntea Republicii Democrate Germane. Și despre acest curierat, arhiva prezidențială sovietică furnizează probe documentare neașteptate ca importanță

În anul 1935, toate funcțiile Comintern-ului au fost preluate de către Serviciul secret al Armatei Roșii (GRU), iar intelectualii din Occident au fost luați în primire de ofițeri de informații educați în manipularea occidentalilor pentru interesele URSS, devenind unelte ale represiunii sovietice.

Documentele mai arată că și primul congres de constituire al Comintern-ului, în anul 1919, a fost o farsă prezidată de Lenin și de dobrogeanul Cristian Racovschi, întrucât în sala cu cei 35 de participanți erau niște străini aflați întâmplător la Moscova și care nu reprezentau niciun partid de stânga din Occident. A doua zi de la deschiderea așa-zisului congres, Lenin declara într-un articol semnat de el în „Pravda“ că „sovietele se întind în întreaga lume”. În spatele acestui Comintern fictiv, Lenin avea un corp de revoluționari de profesie, foarte disciplinați, însărcinați cu consolidarea hegemoniei lui Lenin asupra mișcării socialiste mondiale.

După venirea lui Hitler la putere, serviciile de informații sovietice și poliția sovietică au uzurpat în tăcere și au pus mâna pe diversele activități ale Comintern-ului. Aceste servicii înființează un front nou, cunoscut sub numele de „Rassemblement Universel Populaire” (RUP), organism condus de un star în ascensiune al serviciilor secrete, un tânăr din România cu numele conspirativ de Louis Dolivet. Conducătorii din umbră ai acestui nou front erau Andrei Jdanov, bruta cea mai infamă a culturii staliniste, și Mihail Trilliser, directorul-fondator al secțiunii externe a NKVD-ului (numele său secret fiind „tovarășul Moskfin”).

Șeful gărzii lui Stalin: un bărbier ungur

Un alt cetățean al României, Valeriu Marcu, emigrant bogat în Franța, este menționat în documentele acestor arhive secrete sovietice ca fiind deținătorul unei sume enorme de devize destinate lui Willi Muenzenberg, liderul secret al sovieticilor din Occident, precum și documentele necesare scoaterii lui Muezenberg din Franța, pentru a deveni un om liber.

N-a apucat însă să fugă în lumea largă:a fost asasinat în iunie 1940 într-o pădure de lângă Marsilia de agenți rămași necunoscuți care nu s-au ostenit să-i ia și banii din portofel sau ceasul din aur de la mână. O dată cu el au intrat în mormânt o serie de secrete ale activității Comintern-ului în Occident, până la începerea războiului contra URSS. De menționat faptul că Muezenberg a făcut parte din cercul apropiat al lui Lenin din exil și a fost unul dintre cei care l-au însoțit pe Lenin în vagonul sigilat în care a călătorit clandestin din Elveția până la granița Rusiei aflate în război cu Germania.

Agenții trimiși de Comintern la Paris au fost indivizi cosmopoliți ne-ruși, dintre care cei mai remarcabili au fost ungurii. „Mafia ungurească constituia nucleul fondator al serviciilor secrete sovietice” (pagina  98). Chiar și șeful gărzii personale a lui Stalin de la Kremlin dinainte de război era un bărbier ungur din Budapesta, pe nume Karl Pauker (confundat de unii cu soțul Anei Pauker, socialistul Marcel Pauker, inginer cu studii în Elveția, împușcat de Stalin în timpul Marii Terori).

Romain Rolland, Henri Barbusse, André Malraux, Lincoln Stevens, Heinrich Mann sunt nume de intelectuali care figurează în documentele de la Kremlin ca agenți de influență ai URSS din Occident. Despre Malraux este surprinzător să aflăm că a scris cartea „Condiția Umană” înainte de a călători în Asia. De unde avea atunci detaliile inedite despre China din acea carte? Soția acestuia, Clara Goldsmith, era o evreică din Germania. Prințesa Maria Pavlovna Kudachova a fost introdusă de sovietici în cercul lui Romain Rolland mai întâi ca secretară și amantă, pentru a deveni ulterior soția acestui scriitor francez.

„Doamnele secrete ale Kremlinului” mai includeau pe Moura Budberg, amanta lui Maxim Gorki și a scriitorului H.G.Welles, cartea lui Stephen Koch aducând și probe fotografice în acest sens.  Uluitor este și faptul că Hollywood-ul, cetatea cinematografiei americane, a trimis pe ascuns sume imense de dolari pentru finanțarea acțiunilor sovietice în Cehoslovacia eliberată de sub germani (pagina 116). Aceste documente recent descoperite la Kremlin implică nume diverse ale lumii cinematografice americane (Sinclair Lewis, Ella Winter etc.).

În plină teroare sovietică, Bertold Brecht este citat de documente ca având această convingere:„Cu cât sunt mai inocenți, cu atât merită mai mult să fie împușcați”. Această frază căpăta altă rezonanță dacă mai adăugăm printre numele celor asasinați și pe cel al lui Maxim Gorki, despre care s-a știut anterior că ar fi murit de inimă. De uciderea lui s-a ocupat Henrich Yagoda, șeful de pe atunci al NKVD-ului, care l-a ucis mai întâi pe fiul scriitorului Maxim Gorki.

BIBLIOGRAFIE

a) Literatură de specialitate

1. Alvin W.Gouldner. Stalinism: a study of internal colonialism. 1967;

2. Arendt Hannah. The Origins of Totalitarianism. Publisher „Schocken Books;

3. Baradat P.Leon, Ideologiile Politice;

4. Bendersky, Joseph W (2000). A History of Nazi Germany: 1919–1945. Rowman & Littlefield;

5. Blavatsky H.P. The Secret Doctrine, vol. 1;

6. Block Maurice – "L'Europe politique et sociale", articol Le France, accesat 15.05.2017 ;

7. Bonnell E.Bonnel, The Iconography of Power: Soviet Political Posters Under Lenin and Stalin (Berkeley: University of California Press, 1999);

8. Bullock, Alan (1962) [1952]. Hitler: A Study in Tyranny. London: Penguin Books;

9. Bullock Alan, Hitler et Staline. Vies parallèles, Paris, Albin Michel/Robert Laffont, 1994;

10. Catriona Kelly, "Riding the Magic Carpet: Children and the Leader Cult in the Stalin Era", The Slavic and East European Journal 49 (2005);

11. Chifu Iulian, Naționalismul între doctrină și ideologie, Editura Universitară, București, 2013

Cojocaru E. Gheorghe Tratatul de Uniune Sovietică, Chișinău, Civitas, 2005, p. 661 și urm. (cap. XIX – Funeraliile URSS);

12. Desmond Butler (17 decembrie 2001). „Ex-Death Camp Tells Story of Nazi + Soviet Horrors”. New York Times;

13. Deutscher Isaac. Stalin, a Political Biography, London, 1949;

14. Dulgheru Valeriu, Crimele comunismului;

15. Gellner Ernest, Natiuni si nationalism. Noi perspective asupra trecutului, Antet, Bucuresti,1997;

16. Graeme Gill, "The Soviet Leader Cult: Reflections on the Structure of Leadership in the Soviet Union", British Journal of Political Science 10 (1980);

17. Hamann, Brigitte (2010) [1999]. Hitler's Vienna: A Portrait of the Tyrant as a Young Man. Trans. Thomas Thornton. London; New York: Tauris Parke Paperbacks;

18. Hitler, Adolf (1999) [1925]. Mein Kampf. Trans. Ralph Manheim. Boston: Houghton Mifflin;

19. Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, f.l., Editura Orizonturi, 1998;

20. Horovitz D. Ethnic Groups in Conflict, Berkeley, University of California Press, 1985;

21. Hryhory Kostiuk. Stalinist Rule in the Ukraine. A Study of the Decade of Mass Terror, 1929-1939, New York, 1961;

22. Kellogg Michael, Originile Ruse ale Nazismului: Emigranții Albi și crearea Național-Socialismului, 1917-1945;

23. Kershaw, Ian (2008). Hitler: A Biography. New York: W. W. Norton & Company;

24. Knopp Guido, Hitler's Women, Editura Routledge, 2003;

25. Krivitsky G.Walter, In Stalin's Secret Service: Memoirs of the First Soviet Master Spy to Defect, 2000, Enigma Books;

26. Lambert Angela, The Lost Life of Eva Braun, Editura Arrow Books, Londra, 2007;

27. Levytsky Borys, The Stalinist Terror in the Thirties. Stanford, 1974;

28. Nicholls, David (2000). Adolf Hitler: A Biographical Companion. University of North Carolina Press;

29. Paraschiv Niculae, Românism și naționalism , Editura Universitară, București, 2014;

30. Paloczy Horvath. Stalin. Germany: Bertelmannsverlag, 1934;

31. Payne, Robert (1990) [1973]. The Life and Death of Adolf Hitler. New York: Hippocrene Books;

32. Poliakov Leon (2004) Breviarul urii. Al III-lea Reich și evreii, București, Editura Est, 2004;

33. Robert Conquest. Victims of Stalinism: A Comment. EUROPE-ASIA STUDIES, Vol. 49. No. 7, 1997;

34. Schroeder Christa, 12 ani cu Hitler: 1933-1945 – Mărturia secretarei particulare a lui Hitler, 35. Editura Meditații, București, 2010;

36. Schirach Baldur, Ich glaubte an Hitler, Hamburg, 1967;

37. Seaman Mark, Operation Foxley: The British Plan to Kill Hitler, Editura Public Record Office, 1995;

38. Shirer, William L. (1960). The Rise and Fall of the Third Reich. New York: Simon & Schuster;

39. Simon Sebag Montefiore, Young Stalin, Publisher: Weidenfeld & Nicolson, 2007;

40. Speer Albert (1969) În umbra lui Hitler- Memorii, ediția în limba română;

41. Steiner, John Michael (1976). Power Politics and Social Change in National Socialist Germany: A Process of Escalation into Mass Destruction. The Hague: Mouton;

42. Sugar F.Peter, Naționalismul est-european în secolul XX. Editura Curtea Veche, București, 2002;

43. Sutton C.Anthony Wall Street and the Rise of Hitler, 2000;

44. Thatcher Ian. Nazism and Stalinism. History Review. March 1, 2003;

45. Tucker Robert, Stalin in Power: the Revolution From Above, 1929–1941 (New York: Norton, 1990);

46. Tucker C.Robert, Stalinism: Essays in Historical Interpretation. New York, 1977;

47. Weber, Thomas (2010). Hitler's First War: Adolf Hitler, The Men of the List Regiment, and the First World War. Oxford; New York: Oxford University Press;

b) Webografie

www.stiri.tvr.ro

www.historia.ro

www.gândul.info

www.culturaBZI.ro

www.flacaratv.md

russobram.com.br

www.istoriiregăsite.ro

www.inliniedreapta.ro

www.descopera.ro

http://ioncoja.ro/nationalism-si-patriotism/,

Stalin – Cine a fost, cum a murit

http://meinkampfvol1.blogspot.ro/2013/09/hitler-der-soldat-1914-1918-hitler.html

Adolf Hitler – ascensiunea la putere

http://www.blackoutlet.ro/viata-lui-adolf-hitler/

http://www.world-war-2-diaries.com/hitler-timeline.html

http://www.ziare.com/magazin/inedit/adofl-hitler-secretele-omului-din-spatele-temutului-criminal-nazist-1262334

http://transilvaniareporter.ro/actualitate/hitler-si-eva-braun-viata-moartea-si-controversele/

http://evz.ro/incursiune-in-viata-privata-a-lui-stalin-document-kgb-incendiar-video.html

“Diferenţa” dintre Hitler şi Stalin

https://sites.google.com/site/enciclopedialuicoman/hitler-si

=== 5b06bb093053582d4e44efbe8530990ea2f48687_102737_1 ===

Nationalismul continuă și în zilele noastre să fie unul dintre cele mai controversate curente de tip politic, rolul pe care l-a jucat de-a lungul secolului XX fiind foarte pregnant. După mai mult de două sute de ani de la apariția sa, sub forma unei mișcări politice, ideologia de tip naționalist încă exercită o foarte puternică atracție în egală măsură în statele cu o tradiție de tip democratic dar și liberal, dar și în cazul celor post-comuniste, care au o practică redusă în ceea ce privește exercițiul parlamentarismului.

În timp au fost desemnate/acceptate mai multe definiții ale naționalismului. Nu există o definiție a naționalismului care să-i acopere toate formele de manifestare sau care să fi devenit unanim acceptată . În Dicționarele Explicative ale Limbii Române, de-a lungul timpului, termenul de naționalism implică mai multe sensuri, după cum urmează prezentat în tabelul 1.1

Tabel 1.1 Definiții ale naționalismului

Sursa: https://dexonline.ro/definitie/na%C8%9Bionalism

Concluzionând asupra definițiilor din tabelul 1.1, se poate afirma că naționalismul este o ideologie care creează și susține o națiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni . Naționalismul este o doctrină relativ nouă, dacă luăm în seamă momentul când a fost formulat și introdus în politică, în economie, în dreptul internațional public, în sociologie . În zilele noastre, un număr de doctrinari califică naționalismul fie ca o ideologie revolută a unei perioade istorice, fie ca o doctrină ce-și încheie existența după 1947, odată cu renunțarea la principiul naționalităților în tratatele internaționale de pace.

Definirea naționalismului a fost de-a lungul timpului o reală provocare datorită multitudinii sensurilor acestuia (vezi tabel 1.1). Iată în continuare alte definiții acordate naționalismului:

1."Naționalismul este o stare de spirit care penetrează larga majoritate a unei populații; el recunoaște statul-națiune ca normă ideală de organizare politică și naționalitatea drept sursă a întregii energii culturale și a bunăstării economice".

2. "Naționalismul … este o condiție a minții, sensibilității sau sentimentului unui grup, care trăiește într-o arie geografică bine definită, care vorbește o limbă comună, are o cultură care exprimă aspirațiile națiunii, și este atașat unei tradiții comune și în unele cazuri are o religie comună".

3. Naționalismul descrie un grup de oameni uniți prin:

(1) locuirea unui teritoriu comun;

(2) o cultură și moștenire comună;

(3) interese comune în prezent și speranța de a trăi împreună în viitor, și (4) o dorință comună de a susține propriul stat.

4. Naționalismul se referă la "o anumită populație care împarte un teritoriu comun, o memorie istorică  și mituri comune, o cultură publică, o economie comună, drepturi legale și îndatoriri pentru toți membrii ei".

Atașamentul emoțional față de naționalism este atât de puternic, deoarece naționalismul conferă individului o identitate pe care o extinde la ceva mai măreț decât eul individual. Naționalismul nu descrie pur și simplu o identitate politică, el crează o oglindă în care oamenii se pot vedea și se pot autodefini.

Naționalismul îi încurajează pe oameni să se identifice aproape exclusiv cu interesul național. Lucrurile care sprijină interesul național sunt considerate bune, iar cele care i se opun trebuie contracarate.

Naționalismul instituie un sistem de valori și oferă un mecanism prin intermediul cărora pot fi satisfăcute necesitățile socității. Naționalismul poate să unească sau să dezbine.

Formele extreme de naționalism pot fi negative ducând la imperialism, atunci când o națiune domină alte națiuni. Deși naționalismul poate fi un factor unificator valoros, el îi încurajează pe oameni să își definească interesele și valorile în alți termeni decât binele umanității ca întreg. Din păcate impulsul naționalist poate duce la rasism și antisemitism.

O altă provocare la adresa naționalismului vine din sfera economică. Globalizarea comerțului și corporațiile multinaționale au generat o contracție foarte puternică cu naționalismul.

Naționalismul este o abstracțiune, în loc să-i fie loiali unei persoane, unui nobil sau rege, oamenilor li se cere să fie loiali unie idei, unei tradiții, unei istorii, unei noțiuni de fraternizare.

Ca orice națiune, și cea română a cunoscut de-a lungul timpului mai multe faze de formare, iar odată cu aceasta s-a format și noțiunea de naționalism. De multe ori, de-a lungul istoriei, acest naționalism nu s-a format în mod deosebit pentru iubirea de țară și popor ci mai ales ca o consecință a represiunilor la care au fost supuși românii de-a lungul istoriei din partea mai multor popoare.

Națiunea nu a apărut ca un artificiu ci este rodul evoluției unei realități. Ca orice națiune desemnând un proces, națiunea este rezultatul unui proces istoric. Miile de apărători ai neamului românesc, cunoscuți sau anonimi, căzuți pe câmpurile de luptă, sunt din perspectivă contemporană patrioți și naționaliști în egală măsură. Oameni de cultură și oameni politici, au pus la punct naționalismul deși au avut în multe cazuri convingeri diferite. Indiferent de ce factură a avut naționalismul, facând abstracție de natura politică, merită amintiți personalități ca: Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Brătienii, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, chiar și Nicolae Ceaușeșcu și Regele Ferdinand. Din păcate mulți dintre acești au avut un destin tragic dar statul actual a apărut și s-a dezvoltat și pe seama sacrificiului lor.

În istoria românilor au fost numeroase momente de cumpănă, depășite prin eforturi proprii în majoritatea cazurilor sau printr-un sacrificiu, de cele mai multe ori suprem.

Afirmația că națiunea și naționalismul românesc este o creație a pașoptiștilor masoni este falsă. Națiunea română și naționalismul românesc nu este creația nici unei oculte. Este creația românilor din tot trecutul lor istoric.

Națiunea română a fost propria ei creație. Ontologic, spațiul românesc este o permanență istorică iar argumentativ nu este atacabilă această idee. Meandrele istoriei au trasat frontiere realiste, nerespectate de foarte multe ori de către vecini. În interiorul acestor frontiere s-a format și cristalizat poporul român tot ca permanență istorică.

După principiul limitei etnografice și după principiul dreptului istoric, românii au mai puțin teritoriu în prezent decât li s-ar cuveni. Evenimentele istorice au generate diferite mișcări de factură naționalistă, multe apărute ca o revoltă la opresiunile îndurate de-a lungul timpului.

Deși structura etnică a poporului român a rămas de-a lungul perioadelor istorice destul de stabilă, Transilvania a avut de suferit anumite colonizări de populații. Colonizările de populații au avut și consecințe pozitive nu numai negative (dezvotarea unor orașe, construirea unor cetăți).

Expresia cea mai înaltă a naționalismului și patriotismului o întâlnim în istoria românilor în timpul Războiului de Reîntregire și a realizării Marii Uniri din anul 1918. Dilema opiniei publice românești de a participa de o parte sau de alta însemna alegerea variantei viabile care să slujească interesele naționale, variantă care să ducă la împlinirea unui ideal de veacuri: Unirea tuturor românilor.

În anii 1917-1918, aflată într-o situație foarte dificilă, peste 30 000 de români din Transilvania, Banat și Bucovina s-au înrolat în armata României. S-a dovedit apoi că rezistența de la Mărășești (1917) a evitat conjuncția armatelor Puterilor Centrale salvând astfel Antanta. Chiar în aceste condiții foarte dificile, românii din toate provinciile au venit spre ce a mai rămas din România, toți au înțeles că solidaritatea era singura șansă pe care o mai avea românismul.

În anul 1927 a apărut Mișcarea Legionară, poate cea mai reprezentativă mișcarea de dreapta din istoria românilor (vezi fig.2.9-2.10). Considerată pe nedrept o mișcare extremistă, a fost apreciată ca fiind: …mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste .

Mișcarea Legionară a apărut în contextul plecării lui Codreanu din Liga Creștină.

Legionarismul a apărut în condițiile unei clase politice învechite, care renunța cu greu la avantajele sale și cu o monarhia care nu mai reprezenta un factor de stabilitate.

De asemenea, mișcarea a apărut pe fondul unor sciziuni politice interne dar și pe fondul unor mișcări la nivel european de facturi diferite.

Doctrina legionară se baza pe următoarele puncte:

1. Combaterea dominației evreiești în viața economică și în presă;

2. Combaterea comunismului și asanarea vieții politice românești

Alinierea la Germania, a fost declarată mai degrabă o alternativă aleasă ca fiind ce mai viabilă în acel moment pentru interesele națiunii române și acest lucru nu trebuie să surprindă, când aproape toată Europa se afla sub dominația germană.

Fig.2.13-2.14 Simbolul Mișcării Legionare (stânga) și Corneliu Zelea Codreanu acordând onorul legionar, sursa: www.cuvantul-ortodox.ro

Principalul ideolog al mișcării legionare, Nae Ionescu, afirma următoarele: Când poporul capătă cunoștiință de sine, încetează de a mai deveni popor, devine națiune.

Sociologul Traian Brăileanu, și el adept al mișcării legionare, afirma că forma ideală de conviețuire umană este națiunea .

Mișcarea legionară a cunoscut un avânt vertiginos, la ea au aderat numeroase personalități ale timpului.

Conducătorul mișcării legionare, Corneliu Zelea Codreanu, numit și Căpitanul, s-a adresat în data de 8 noiembrie 1929 legionarilor (vezi fig.2.15-2.16) care i-au prezentat onorul într-o adunare ținută la Iași astfel: Trăiască poporul român la el acasă!

Fig.2.15-2.16 Portretul lui Corneliu Zelea Codreanu (stânga) și alături de Ion Antonescu la o adumare publică, sursa: historia.ro

Între legionari și partidele politice au existat numeroase animozități, de asemenea s-a sugerat ideea alinierii legionarilor la mișcarea nazistă. Mulți legionari au fost pedepsiți și uciși generând din partea acestora numeroase represalii. Răfuielile dintre ei sau cu alte facțiuni au făcut mult rău unei mișcări pornite să purifice și să revitalizeze societatea românească. Deși inițial a avut un caracter pur național, în timp mișcarea a deviat de la principiile inițiale. Explicația este destul de simplă, mulți legionari au fost pedepsiți cu moartea de către adversarii lor politici, aflați sau nu la guvernare iar aceștia s-au răzbunat în cele extreme moduri. Actele lor criminale au fost folosite ca metode de răzbunare, dar au fost și cazuri individuale în care anumiți legionari au acționat pe cont propriu, depășind limitele patriotismului sincer.

Condamnat în anul 1938 la 6 luni de detenție pentru un afront adus lui Nicolae Iorga, demnitar al statului, Corneliu Zelea Codreanu va fi asasinat în noaptea de 29-30 noiembrie 1938 de către jandarmii care îl transportau la închisoarea Jilava.  Incidentul are loc în pădurea Tâncăbești, din apropierea capitalei. Motivul oficial invocat a fost încercarea de evadare, dar din mărturiile participanților reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de Carol al II-lea.

Suprimarea „Căpitanului” și arestarea principalilor fruntași ai mișcării au dus la dezorganizarea Legiunii și la propulsarea la rangul întâi a unui mediocru complotist, Horia Sima.

Legiunea s-a scindat în două tabere inamice, „simiștii”, gruparea majoritară condusă de Horia Sima și „codreniștii”, conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl), care l-a acuzat pe Sima de a fi fost spion al lui Moruzov, delapidator.

În tragicul an 1940, în fața pericolului extern și a amputărilor teritoriale, trăirea naționalistă a atins cele mai înalte cote. Glasul național s-a manifestat prin condamnarea cedărilor teritoriale iar mișcările armate ulterioare erau văzute numai în sensul recuperării teritoriilor pierdute. De precizat este faptul că, în anul 1940, românii din Basarabia au trăit diferite drame, multe familii fiind dezmembrate. Statul național-legionar, definit astfel după abdicarea lui Carol al II-lea, nu a fost o formulă inspirată, deoarece Horia Sima (vezi fig.2,11) s-a îndepărtat foarte mult de principiile lui Corneliu Zelea Codreanu . Mai ales sub conducerea lui Horia Sima au fost înființate acele echipe ale morții, care nu au avut nici o logică și și se aflau în contradicție cu și cu spiritul civic și cu cel creștin.

Pentru România a început războiul pentru reîntregirea teritoriului național, între anii 1941-1944, care a avut de la bun început un caracter anticomunist, drept și național. Astfel, odată declanșat războiul, România a încercat să aibă o relație bună cu toți vecinii și a încercat să imprime o poziție neutră și altor state din Balcani și Europa Centrală. Mersul războiului și operațiunile militare erau privite atunci ca având un scop nobil, recuperarea teritoriilor pierdute în anul 1940. Împotriva pierderilor teritoriale s-au pronunțat atunci numeroase personalități ale vremii: Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Gheorghe Brătianu.

Sentimentul luptei pentru dezrobirea națională s-a afirmat în anul 1941, odată cu numirea lui Ion Antonescu ca șef al statului (vezi fig.2.11). Antonescu a venit la putere după amputările teritoriale și s-a aliat cu Germania ca singura soluție viabilă pentru recuperarea teritoriilor pierdute.

Numit prim-ministru de către Regele Carol al II-lea, Ion Antonescu nu a primit sprijinul

politic din partea partidelor democratice de accea a cooptat Mișcarea Legionară în Guvern cu Horia Sima în fruntea legionarilor. Astfel s-a instaurat Statul Național-Legionar.

Fig.2.11 Ion Antonescu și Horia Sima, sursa: www.historia.ro

Numit vice-președinte al Consiliului de Ministri, Horia Sima se considera principalul artizan al acestui tip de stat. În consecință, instaurarea Statului Național-Legionar a determinat scindarea ordinii interne pe mâna poliției și a legionarilor. Aceștia din urmă aveau anumite resentimente față de Poliție care chiar și așa era condusă de un general legionar Constantin Petrovicescu. Legionarii aveau în vedere asigurarea ordinii publice pe baza principiilor lor fasciste și a intereselor de partid. Pentru a asigura un echilibru între instituția Poliției care s-a dedat la numeroase acțiuni împotriva legionarilor în perioada lui Carol al II-lea și legionari s-a înființat Poliția legionară. Antonescu a profitat de situația creată și de noua organizație pentru a elimina câteva persoane incomode și apoi a da vina pe legionari. Astfel a fost eliminat de cțtre un comando al Poliției legionare Mihail Moruzov, creatorul și șeful serviciului secret de informații al armatei în perioada 1924-1940) .

Legionarii se prezentau ca principala forță politică și paramilitară din țară dar erau nevoiți să suporte la conducerea Statului un militar fidel Berlinului, Ion Antonescu. Preluând instituțiile de forță, Antonescu a limitat extinderea puterii administrative și militare a legionarilor.

Statul Național-Legionar s-a caracterizat în cele patru luni de guvernare prin lipsa aplicării legii oficiale, drepturile omului și libertatea de exprimare fiind reprimată de cele mai multe ori violent de către legionari. Antonescu a profitat și a folosit Legiunea pentru fapte de care el nu vroia sa fie acuzat.

Bilanțul financiar al țării a devenit excedentar odată cu confiscarea averilor evreilor, inițial au existat mari probleme cu banii datorită pierderilor teritoriale, suportări a 1,5 milioane de refugiați din teritoriile ocupate dar și datorită cutremurului din anul 1940. Procesul numit românizare, a adus în buzunarele legionarilor foarte mulți bani.

În data de 4 decembrie 1940 a fost încheiat un acord economic cu Germania, prin care aceasta acorda asistență militară și tehnică de luptă contra petrolului românesc.

Ion Antonescu a preluat practic toată puterea în Stat, numindu-se Conducător al Statului, practic nici o instituție nu avea autoritatea de al combate.

Rebeliunea legionară, a început atunci când legionarii au început să crească numărul acțiunilor de forță (sechestrări, asasinate, maltratări, etc.). Victime au căzut rând pe rând Nicolae Iorga, Virgil Maghearu, Gheorghe Argeșanu, Victor Iamandi, dar și masacrul de la Jilava (26-27 noiembrie 1940) când au fost asasinați 64 de deținuți, foști demnitari.

După întâlnirea cu Hitler de la Berlin, Antonescu a revenit prin a da două decrete ce precizau pedeapsa cu moartea pentru cei care instigau la rebeliune sau de dedau la fapte împotriva interesului Statului, înlocuind o mare parte din legionarii aflați la putere. Rebeliunea legionară a durat între 21-23 ianuarie 1941 fiind reprimată de armată. A urmat apoi ofensiva pentru cucerirea teritoriilor ocupate care se va solda ulterior cu un eșec, după o serie de succese inițiale.

Chestiunea continuării războiului dincolo de Nistru poate fi justificată prin faptul că URSS și-a reiterat permanent ambițiile de revenire la situația granițelor din iunie 1941. Indiferent de cum este pusă problema și cât de discreditat a fost si este Ion Antonescu, acesta a vizat recucerirea teritoriilor naționale pierdute. Acesta și-a asumat răspunderea și a fost dispus la numeroase sacrificii în numele sentimentului național. Operațiunile militare și deciziile de război au fost luate pe fondul conjuncturilor de moment.

Naționalismul de la începutul secolului XX a fost unul îndreptat pentru prosperitatea țării și a locuitorilor săi, realizarea unificării naționale și asigurarea frontierelor. Cu toate acestea, treptat, naționalismul s-a transformat într-o mișcare ce a tins spre extremism, mizele interne depășind de cele mai multe ori principiile originale ale naționalismului. Astfel, numeroasele crime, asasinate și răpiri au pătat imaginea de ansamblu a naționalismului .

În perioada comunistă, conceptul de națiune a fost bine definit. Cu toate acestea, conceptul de naționalism a fost combătut de ideologia comunistă din mai multe motive: anacronism, imperialism, discriminare. Cu toate acestea, națiunea și naționalismul erau indisolubile iar instinctul național nu putea fi înăbușit.

Ideologia comunistă a imprimat o altă noțiune, un alt concept, internaționalismul proletar, care să înlocuiască naționalismul. Astfel, în viziunile de stânga, naționalismul apare ca o ideologie și politică care nu recunoaște drepturile altor popoare conlocuitoare, încălcând interesele lor legitime și persecută alte popoare. Astfel, naționalismul a fost combătut, pentru că se opunea internaționalismului proletar.

Internaționalismul proletar avea în vedere solidaritatea de clasă a oamenilor muncii din toate țările împotriva asupritorilor. Internaționalismul proletar era reprezentat ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale marxist-leninismului. Sintagma oamenii-muncii, nu desemnează peste tot aceeași condiție a oamenilor activi dintr-o anumită societate. Astfel, Cominternul (1919-1943) și Cominformul (1947-1956) au coordonat la nivel internațional activitatea partidelor comuniste, cele două organisme politice au ignorat factorul național iar pentru atingerea scopurilor propuse au recurs la teroase, șantaj și crimă.

Pe timpul comunismului, naționalismul s-a manifestat pe toate palierele societății. Limba, tradițiile, istoria au fost apărate la vedere și nu în mod inconștient, iar autoritățile comuniste au tolerat acest lucru. Astfel, în structurile comuniste, au apărut două tabere: grupul naționalist, cristalizat în jurul lui Lucrețiu Pătrășcanu și grupul Ana Pauker, Vasile Luca și Theohari Georgescu, grup supus fără condiții sovieticilor și o altă tabără, străină de spiritul românesc.

În ciuda supunerii față de interesele sovietice, liderii comuniști nu s-au dezis de naționalismul lor, astfel Gheorghe Gheorghiu-Dej a ținut sus steagul naționalismului, el afirmând în anul 1955 calea românească de afirmare a socialismului. Din acest punct de vedere, România a respins Planul Valev (România trebuia să devină grânarul statelor comuniste), implicarea puterii de la București în medierea diferendului dintre China și URSS și distanțarea de Moscova. Gheorghe Gheorghiu-Dej a urmărit distanțarea de Moscova prin mai multe căi.

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu a continuat această linie naționalistă a politicii comuniste.

Momentul prielnic a apărut în data de 20/21 august 1968 când Cehoslovacia a fost invadată de statele Pactului de la Varșovia (vezi fig.2.12-2.13). România și-a manifestat solidaritatea cu poporul cehoslovac, scoțând la iveală un naționalism viguros care afirma faptul că un stat, un popor și o națiune nu trebuie amenințate sau agresate sub nici o formă de nimeni. Se poate spune că naționalismul a acoperit lipsa de simpatie a românilor pentru politica regimului comunist dar acest lucru nu a contat când a fost vorba de revolta anticomunistă .

România, stat comunist și membră a Tratatului de la Varșovia, prin poziția politică și prin voința populară a transmis lumii un mesaj foarte clar: un stat, un popor și o națiune nu trebuie amenințate și agresate sub nici o formă de nimeni. Este dreptul fiecărei națiuni să-și urmeze destinul. Naționalismul ca trăire profundă, își poate dovedi profunde valențe pentru adversarii conceptului: de deschidere, de înțelegere, de respect și solidarizare cu alte naționalisme.

Fig.2.12-2.13 Praga-1968, invazia Cehoslovaciei (stânga) și opoziția lui Ceaușescu, sursa: www.historia.ro

Putem spune că naționalismul a acoperit lipsa de simpatie a românilor pentru regimul comunist, dar nu contat când a fost vorba despre revolta anti-comunistă. Spre finalul epocii comuniste, manifestările izolate sau cele de stradă din decembrie 1989, au avut loc din cauza nemulțumirilor condițiilor de trai, nu din cauza naționalismului.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Exilul românesc a încercat cu șanse minime să oprească ascensiunea comunismului. Au fost personalități ale exilului care au nuanțat și latura

naționalistă, este vorba de Grigore Gafencu, dar și despre intelectualii din Basarabia care au manifestat o atitudine naționalistă de mare curaj. Grigore Gafencu nu a fost doar un naționalist, ci un lider al rezistenței românești din afara granițelor. El a lat apărarea muncitorilor polonezi și unguri în timpul revoltelor din anul 1956, atunci când aceștia s-au opus regimului comunist și a avut o viziune unitară asupra Europei. Peste hotarele României, nimeni nu avea faima și prestigiul lui Gafencu, reprezenta nu numai interesele României dar și ale vecinilor săi.

În anul 1970, poetul Grigore Vieru publică poezia Curcubeul, Nicolae Dabija- Harta vechii Dacii, Mihail Ion Cibotaru- Temerea de obișnuiță (pentru românii de o parte și de alta a Prutului).

În perioada anilor 1970-1989, vocea națiunii s-a făcut mult mai puțin ascultată; știrile și comentariile venite pe calea undelor din afara țării fiind mai mult radiografii cotidiene decât un naționalism militant iar aparițiile editoriale rămâneau cunoscute numai în cercuri restrânse sau anihilate de propaganda comunistă. În acele decenii, nici o personalitate, politică sau culturală, nici un grup de personalități, nu au făcut să se audă, sus și tare, cu direcții, concrete și majore, vocea României.

Cu diferența de rigoare dată de suprema funcție ecleziastică, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut multe pentru polonezi. Astfel, poate și datorită acestui lucru, Polonia se situează din punct de vedere economic, cel mai bine dintre statele comuniste. După decembrie 1989, mulți români plecați din țară au revenit și au revendicat ce au pierdut, normal dar cu măsură.

***Suferințele de veacuri ale românilor de-a lungul istoriei, cu pierderi umane și materiale, au fost imense. Sunt consemnate în cartea de istorie și în depozitate în memoria poporului. Toate sacrificiile umane merită a fi amintite și respectate. Nu trebuie uitați martirii poporului român, o parte dintre ei fiind consemnați în capitolul secund al acestei lucrări. Nu trebuie omis faptul că avem o galerie de personaje istorice cărora statul român nu le-a fost pe deplin recunoscător care a contribuit la formarea Statului Român și a contribuit la cristalizarea românismului.

Naționalismul este de neconceput fără aportul intelectualilor. Ei imprimă pe rând poporului direcția curentelor progresiste, este motivul din cauză căruia mulți intelectuali au căzut victime regimului comunist.