Viata Politica In Romania In Perioada 23 August 5 Decembrie 1944
CUPRINS
Introducere. Scurtă biografie a generalului Constantin Sănătescu ………………….3
Capitolul 1. Tabloul situației economice, politice și militare a României în momentul instalării primului guvern Sănătescu.
1. Economia a fost secătuită de război, de distrugerile cauzate de acțiunile militare și de bombardamentele aviației americane și engleze…………………………………….6
2. Situația externă a României; relațiile autorităților românești cu beligeranții…………………………………………………………………………………7
2.1. Relațiile cu Marea Britanie și SUA ………………………………………………..8
2.2. Relațiile cu URSS………………………………..………………………….12
2.3. Relațiile cu Germania……………………………………………………………16
3. Situația partidelor politice din cele două mari tabere: de dreapta și de stânga; raporturile dintre ele. Încercarea de armonizare a acțiunilor forțelor politice, de dreapta și de stânga în scopul rezolvării problemelor urgente ale țării…….……………………….19
4. Locul și rolul monarhiei în contextul politic dat…………….……………………..24
5. Componența și programul primului guvern Sănătescu. Primele acțiuni ale guvernului………………………………………………………………………………..29
6. Situația militară a României în urma ofensivei armatei sovietice, a arestării mareșalului Ion Antonescu și a începerii acțiunilor împotriva armatei germane. Statutul armatei române în perioada 23 august – 12 septembrie 1944…..………………………….34
Capitolul II. Activitatea guvernului în plan economic, politico-diplomatic și militar
1. Încheierea Convenției de Armistițiu cu puterile aliate – condițiile preliminarii transmise de aliați României. Comportamentul delegației române la tratativele de la Moscova. Prevederile economice, politice și militare ale Convenției de Armistițiu și impactul lor asupra evoluției ulterioare a României……………………………………..39
2. Poziția principalelor partide politice față de Convenția de Armistițiu..………50
3. Declanșarea confruntărilor politice pentru putere. Cauzele sfârșitului primei guvernări Sănătescu……………………………………………………………………..54
4. Accentuarea situației grele din economie. Consecințele imixtiunii sovietice în treburile interne ale României…………………………………………………………….67
5. Continuarea luptei armatei române împotriva trupelor germane și maghiare pentru eliberarea teritoriului național………………………..……………………………70
6. Urmările întâlnirii de la Moscova: Churchill – Stalin pentru România……….72
Capitolul III. Trăsăturile vieții politice din România în timpul celei de-a doua guvernări a generalului Sănătescu.
1. Împrejurările externe în care a avut loc instalarea celui de-al doilea guvern Sănătescu. Atitudinea SUA și Marii Britanii față de situația din România în perioada vizată (4 noiembrie – 5 decembrie)………………………………………………………………75
2. Raportul de forțe în plan politic și tendințele evoluției lui……………………76
3. Succesele armatei române pe frontul de vest………………………………….77
3.1. Cererile de executare forțată a prevederilor Convenției de Armistițiu. Desele imixtiuni sovietice în activitatea guvernului prin cele mai rafinate forme………………78
3.2. Șantajul practicat de sovietici în legătură cu retrocedarea către România a Transilvaniei…………………………………………………………………………………………….81
3.3. Desființarea unor unități și mari unități române din interior. Măsuri militare sovietice privind efectivele trupelor române și sovietice din interiorul granițelor României………………………………………………………………………………….83
4. Intensificarea activității PCR pentru putere prin intermediul FND cu sprijinul neascuns al sovieticilor. Cauzele înlăturării celui de-al doilea guvern Sănătescu……….85
Concluzii…………………………………………………………………………………92
Anexe……………………………………………………………………………………………..96
Bibliografie…………………………………………………………………………….112
INTRODUCERE
Guvernarea generalului Sănătescu, 23 august – 5 decembrie 1944, este un subiect vitregit al istoriografiei românești. La puțină vreme după această guvernare s-a instaurat domnia efectivă a comuniștilor, a fost abolită monarhia și proclamată Republica și, apoi, comuniștii au exercitat un control strict asupra tuturor lucrărilor de istorie. În toate sintezele de istorie de la manualul de istorie al lui Mihail Roller până la orice alt compendiu de istorie (de exemplu: C.C.Giurescu), guvernarea Sănătescu era prezentată ca făcând parte din așa numita epocă a desăvârșirii revoluției burghezo-democratice. În această perioadă masele largi populare îndrumate de Partidul Comunist din România ar fi luptat pentru instaurarea unui guvern cu adevărat democratic care să reprezinte interesele poporului, luptă care a dus la victoria din 6 martie 1945, adică la instaurarea guvernului Dr.P.Groza. Sintagma “poporul român” nu era utilizată, ci se spunea “clasa muncitoare în alianță cu țărănimea”. În această luptă, generalul Sănătescu și ulterior generalul Rădescu, liderii politici : I.Maniu, C-tin.I.C.Brătianu și Regele Mihai s-au opus din răsputeri, “ca agenți ai imperialismului anglo-american, procesului de democratizare a țării’’. Această definiție era folosită și ca o caracterizare a acestora în studiile de istorie consacrate activității Partidului Comunist din România. După decembrie 1989 au apărut alte sinteze de istorie a românilor, aparținând lui F.Constantiniu, colectivului condus de V.Papacostea și D.Deletant, etc. în care guvernarea Sănătescu era prezentată mai aproape de adevăr ca o încercare disperată de a salva instituțiile democratice tradiționale ale țării, ocupate de armata sovietică, în așteptarea unei intervenții din Occident, a americanilor în special.
Pentru că această perioadă reprezintă o parte din războiul purtat de armata română alături de cea sovietică împotriva armatei germane, s-au publicat și lucrări de istorie militară care analizează acest interval, cea mai cunoscută fiind “România – un destin în război 1941-1945” de F.Constantiniu, M.Retegan, Al.Duțu, în care acțiunile politice sunt amănunțit explicate, pentru a demonstra influența lor asupra evenimentelor militare.
S-au tipărit, de asemenea, importante colecții de documente care au lărgit aria celor publicate înainte de 1989. Încă din 1984 a apărut o voluminoasă colecție de patru volume: ”23 August 1944. Documente”, continuate de colecția de documente editate de Arhivele Statului din România:“România, marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial”, “România și Armistițiul cu Națiunile Unite”, la care se adaugă “Jurnalul” lui C-tin Sănătescu, dar și memoriile unor personalități din epocă, cum ar fi: I.Hudiță, M.Djilas, ș.a.
Guvernării Sănătescu nu i-a fost consacrată o monografie specială, dar referiri la ea se face în lucrarea lui D.C.Giurescu “Guvernarea Rădescu”. Alte sinteze de istorie ar mai fi: “Istoria Românilor în secolul XX” de I.Scurtu și Gh.Buzatu; o lucrare cronologică a lui S.R.Zoner, D.Bușe, B.Marinescu “Instaurarea totalitarismului comunist în România”.
Obiectul lucrării noastre constă în analizarea guvernării Sănătescu pentru a vedea atât elementele tehnice, cum s-a format guvernul, în baza căror acte legislative guverna, care era contextul politic extern și intern care i-a determinat acțiunile și i-a marcat existența, precum și obiectivele sale și mijloacele de acțiune. Ce a reprezentat acest interval de timp în drumul spre putere al Partidului Comunist din România, ce metode politice au folosit comuniștii pentru a-și atinge obiectivul, anume venirea la putere. Ce forțe li s-au opus, cu ce mijloace și ce rezultate. Care a fost tactica sovietică, pentru că aceasta etapă a fost una intermediară, în drumul spre sovietizarea României. În final vrem să argumentăm rolul personalităților, capacitatea lor de a influența evenimentele într-un context fixat deja.
Scurtă biografie a generalului Constantin Sănătescu.
În prefața “Jurnalului”, Simona Ghițescu, fiica generalului Sănătescu, autoarea textului, face o scurtă biografie a tatălui său.
C.Sănătescu s-a născut într-o familie de militari în anul 1885, la Craiova. Tatăl său, Gh.Sănătescu a luptat ca voluntar în războiul de la 1877, a devenit apoi militar de carieră, a ajuns general de divizie și a luptat în primul război mondial la care au luat parte și cei patru fii ai săi. Constantin a făcut liceul la Craiova, Turnu Severin și Iași și a absolvit Școala Militară în București în anul 1907. Și-a început serviciul la Regimentul Roșiori din Turnu Severin. Din anul 1905 a fost instructor la Școala de Cavalerie din Târgoviște. Se cunoștea bine cu I.Antonescu. Era un jocheu excelent, a câștigat în 1911 Premiul Armatei. În 1913 a luat parte la Campania din Bulgaria. A luptat în primul război mondial, iar după război a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. După absolvire a rămas la Marele Stat Major, secția Operații.
În 1928, colonel fiind, este numit atașat militar la Legația Română din Londra. O notă informativă a Serviciului Secret Britanic arăta că nu a fost deloc sârguincios în învățarea limbii engleze.
În anul 1930 a fost rechemat în țară și numit comandant al Regimentului de escortă regală a lui Carol al II-lea. În anul 1935 a devenit general de brigadă și în anul 1937 subșef al Marelui Stat Major.
În anul 1941, ianuarie, în calitate de Comandant militar al capitalei, a contribuit decisiv la înăbușirea Rebeliunii Legionare. Printre cei arestați și întemnițați ulterior, a fost și propriul său frate, colonel în armată, poreclit Muc.
Constantin Sănătescu a vrut sa demisioneze atunci, dar Antonescu i-a refuzat demisia. În același an participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice, la comanda Corpului 4, întrând primul în Odessa, la 16 octombrie 1941. Rușii abandonaseră de două zile orașul. A comandat același corp de armată la Stalingrad, în anul 1942, unde a asistat neputincios la dezastrul armatei române, pe care a încercat zadarnic să-l preîntâmpine, prezentându-l superiorilor săi.
A coordonat retragerea trupelor române din Crimeea. În martie 1943 a fost rechemat de pe front pentru a fi numit din ordinul lui I.Antonescu, ca om de încredere al acestuia, Șef al Casei Militare Regale.
În primăvara anului 1944, tot la intervenția lui Antonescu devine mareșal al palatului. A avut un rol hotărâtor în pregătirea actului de la 23 august 1944. A fost singurul martor al întrevederii din acea după-amiază, dintre Regele Mihai, Mareșalul Antonescu și M. Antonescu. Și, ca urmare a refuzului lui I.Maniu, chiar în acea seară a fost numit prim-ministru fără să fi dorit în mod special acest lucru.
CAPITOLUL I
TABLOUL SITUAȚIEI ECONOMICE, POLITICE ȘI MILITARE A ROMÂNIEI ÎN MOMENTUL INSTALĂRII PRIMULUI GUVERN SĂNĂTESCU
1. Economia a fost secătuită de război, de distrugerile cauzate de acțiunile militare și de bombardamentele aviației americane și engleze.
România a cunoscut distrugerile războiului încă dinainte de intrarea ei efectivă în luptă, mai precis încă din anul 1940. Este vorba de amputările teritoriale care au avut loc la 28 iunie 1940, când a fost răpită Basarabia și Bucovina de Nord și dată URSS-ului, la 30 august, când s-a cedat nordul Ardealului, Ungariei și la 7 septembrie când s-a cedat Cadrilaterul către Bulgaria. În aceste condiții s-a pierdut o treime din teritoriu, o treime din populație și desigur mai mult de o treime din capacitatea economică a României, în toate sectoarele, în agricultură mai ales prin pierderea Basarabiei și în industrie prin pierderea Ardealului de Nord.
În plus, guvernul a avut de suportat povara a 250.000 de refugiați. Din 22 iunie 1941 participarea Armatei române la ostilități a fost o grea povară pentru România, dar marile distrugeri au început o dată cu bombardamentele aviației aliate. Primul mare bombardament a avut loc la 1 august 1943 asupra Ploieștiului, însă de o campanie masivă de bombardamente se poate vorbi cu începere de la 4 aprilie 1944 (primul bombardament masiv asupra Bucureștiului). Au urmat încă 47 de asemenea raiduri până la jumătatea lunii august care au provocat distrugeri materiale șivizie și a luptat în primul război mondial la care au luat parte și cei patru fii ai săi. Constantin a făcut liceul la Craiova, Turnu Severin și Iași și a absolvit Școala Militară în București în anul 1907. Și-a început serviciul la Regimentul Roșiori din Turnu Severin. Din anul 1905 a fost instructor la Școala de Cavalerie din Târgoviște. Se cunoștea bine cu I.Antonescu. Era un jocheu excelent, a câștigat în 1911 Premiul Armatei. În 1913 a luat parte la Campania din Bulgaria. A luptat în primul război mondial, iar după război a urmat cursurile Școlii Superioare de Război. După absolvire a rămas la Marele Stat Major, secția Operații.
În 1928, colonel fiind, este numit atașat militar la Legația Română din Londra. O notă informativă a Serviciului Secret Britanic arăta că nu a fost deloc sârguincios în învățarea limbii engleze.
În anul 1930 a fost rechemat în țară și numit comandant al Regimentului de escortă regală a lui Carol al II-lea. În anul 1935 a devenit general de brigadă și în anul 1937 subșef al Marelui Stat Major.
În anul 1941, ianuarie, în calitate de Comandant militar al capitalei, a contribuit decisiv la înăbușirea Rebeliunii Legionare. Printre cei arestați și întemnițați ulterior, a fost și propriul său frate, colonel în armată, poreclit Muc.
Constantin Sănătescu a vrut sa demisioneze atunci, dar Antonescu i-a refuzat demisia. În același an participa la războiul împotriva Uniunii Sovietice, la comanda Corpului 4, întrând primul în Odessa, la 16 octombrie 1941. Rușii abandonaseră de două zile orașul. A comandat același corp de armată la Stalingrad, în anul 1942, unde a asistat neputincios la dezastrul armatei române, pe care a încercat zadarnic să-l preîntâmpine, prezentându-l superiorilor săi.
A coordonat retragerea trupelor române din Crimeea. În martie 1943 a fost rechemat de pe front pentru a fi numit din ordinul lui I.Antonescu, ca om de încredere al acestuia, Șef al Casei Militare Regale.
În primăvara anului 1944, tot la intervenția lui Antonescu devine mareșal al palatului. A avut un rol hotărâtor în pregătirea actului de la 23 august 1944. A fost singurul martor al întrevederii din acea după-amiază, dintre Regele Mihai, Mareșalul Antonescu și M. Antonescu. Și, ca urmare a refuzului lui I.Maniu, chiar în acea seară a fost numit prim-ministru fără să fi dorit în mod special acest lucru.
CAPITOLUL I
TABLOUL SITUAȚIEI ECONOMICE, POLITICE ȘI MILITARE A ROMÂNIEI ÎN MOMENTUL INSTALĂRII PRIMULUI GUVERN SĂNĂTESCU
1. Economia a fost secătuită de război, de distrugerile cauzate de acțiunile militare și de bombardamentele aviației americane și engleze.
România a cunoscut distrugerile războiului încă dinainte de intrarea ei efectivă în luptă, mai precis încă din anul 1940. Este vorba de amputările teritoriale care au avut loc la 28 iunie 1940, când a fost răpită Basarabia și Bucovina de Nord și dată URSS-ului, la 30 august, când s-a cedat nordul Ardealului, Ungariei și la 7 septembrie când s-a cedat Cadrilaterul către Bulgaria. În aceste condiții s-a pierdut o treime din teritoriu, o treime din populație și desigur mai mult de o treime din capacitatea economică a României, în toate sectoarele, în agricultură mai ales prin pierderea Basarabiei și în industrie prin pierderea Ardealului de Nord.
În plus, guvernul a avut de suportat povara a 250.000 de refugiați. Din 22 iunie 1941 participarea Armatei române la ostilități a fost o grea povară pentru România, dar marile distrugeri au început o dată cu bombardamentele aviației aliate. Primul mare bombardament a avut loc la 1 august 1943 asupra Ploieștiului, însă de o campanie masivă de bombardamente se poate vorbi cu începere de la 4 aprilie 1944 (primul bombardament masiv asupra Bucureștiului). Au urmat încă 47 de asemenea raiduri până la jumătatea lunii august care au provocat distrugeri materiale și mii de morți și răniți. Aceste bombardamente au vizat terorizarea populației civile, cu mari distrugeri de locuințe, obiective industriale, căi ferate, noduri de comunicație feroviară și industrială, au afectat serios gările și căile de comunicație și au redus la mai mult de jumătate producția de petrol a României. Au avut de suferit mai ales orașele București, Ploiești, Brașov . Aceste distrugeri au creat o panică deosebită în rândul populației.
A avut loc “dispersarea” administrației locale și centrale. Expresia nemulțumirii generale care cuprisese toată opinia publică românească ce dorea mai mult decât orice terminarea războiului reiese din manifestul celor 65 de oameni de cultură adresat lui Ion Antonescu la începutul lunii mai : “Tăcerea noastră ar fi o crimă”.
O apreciere generală asupra situației economice se poate face urmărind discuțiile de la încheierea Convenției de Armistițiu, când economistul sovietic Maiski a arătat că 300 de milioane dolari despăgubire de război nu este mult pentru o țară cu un venit național de 2 miliarde de dolari, așa cum rezulta din lucrările economistului Victor Slăvescu. Replica lui Ion Christu a arătat ca lucrările lui V.Slăvescu se refereau la România Mare și că actualmente venitul național al României nu putea fi mai mare de 600 milioane de dolari, deci din cele două treimi de capacitate rămase României după amputările teritoriale, jumătate fusese distrusă. La nivel național avusese loc o creștere a prețurilor și o scădere drastică a nivelului de trai, dar ca urmare a faptului că Ion Antonescu impusese Germaniei să plătească în aur exporturile de cereale și de petrol ale României, Hitler a arătat la o întâlnire din 5 august 1944 “ că moneda românească este garantată, și anume cu acoperirea în aur cea mai mare pe care o posedă la ora actuală o țară din Europa” .
Începând cu luna martie a lui 1944, Moldova a devenit teatrul de război, suportând toate distrugerile determinate de trecerea frontului, inclusiv un exod masiv de populație (sute de mii de oameni) ce a îngreunat și mai mult povara ce apăsa asupra țării noastre.
Situația gravă a României impunea ieșirea din acest angrenaj periculos ce amenința însăși ființa națională a poporului român.
2. Situația externă a României; relațiile autorităților românești cu beligeranții.
În ansamblul operațiilor militare desfășurate în Europa în primăvara și vara lui 1944, România a avut o importanță strategică deosebită atât pentru Germania cât și pentru Națiunile Unite.
Prin poziționarea sa geografică, prin resursele și bogățiile sale, prin sistemul de comunicații feroviare și rutiere, prin existența aliniamentului fortificat Focșani – Nămâloasa – Brăila și a zonei muntoase a Carpaților românești care constituiau o barieră greu de trecut în calea înaintării forțelor sovietice spre centrul și sud – estul Europei pe direcția deschisă de Dunăre, spațiul românesc avea o poziție importantă în planurile de război ale ambelor tabere beligerante.
Continuarea luptei de către România oferea Wehrmachtului posibilitatea de rezistență pe aliniamente naturale puternice, menținerea pozițiilor din Balcani și folosirea căilor de navigație pe Dunăre și Marea Neagră. Aceleași avantaje le oferea spațiul românesc și Națiunilor Unite, îndeosebi Uniunii Sovietice. Marele Stat Major românesc era conștient de acest lucru și nota în buletinul de informații la 1 iulie 1944: “Dacă ținem seama de importanța pe care rușii o acordă spațiului balcanic și că drumul cel mai scurt (către Iugoslavia, Bulgaria și Grecia) este prin România, importanța frontului român pentru comandamentul sovietic este și mai evidentă.
Importanța României pentru ambele coaliții de forțe era sporită și de potențialul economic, în primul rând de zăcămintele de petrol, astfel încât generalul Alfred Jodl declara la 7 noiembrie 1943 că: “nici un succes al inamicului acolo pe [frontul de est] nu este atât de mortal pentru noi ca ocuparea zăcămintelor de petrol românești”. În același sens, Hitler îi declara generalului Alfred Gerstenberg în august 1944: “Dacă pierdem regiunile petrolifere nu mai putem câștiga războiul”.
Având în vedere aceste consecințe, eforturile opoziției, inclusiv încercările guvernului Antonescu de a găsi o formulă care să desprindă România de Reich, s-au desfășurat într-un context internațional cu totul defavorabil României.
2.1. Relațiile cu Marea Britanie și SUA
Încă de la victoria armatei sovietice în bătălia de la Moscova din decembrie 1941, care a marcat eșecul “războiului fulger” german și a coincis cu momentul intrării SUA în conflagrația mondială, primul ministru britanic Winston Churchill și președintele american F.D. Roosvelt s-au angajat într-o politică de concesii față de Stalin, o adevărată și nefastă continuare a conciliatorismului manifestat de Marea Britanie și Franța față de Germania în anii ’30.
Această politică de cedare față de Stalin a fost determinată în esență de doi factori: a) fără aportul militar al Uniunii Sovietice, Germania nu putea fi înfrântă; b) teama de o pace separată sovieto-germană care ar fi permis Germaniei să-și îndrepte toate forțele împotriva celor două mari puteri occidentale. În acest sens trebuie menționat faptul că în mod constant pe frontul de est au acționat trei sferturi din forțele germane.
Aceste considerente s-au manifestat la negocierea Tratatului de Aliații anglo-sovietici din 26 mai 1942. Încă de la 30 martie, lordul Halifax anunțase că Marea Britanie va recunoaște apartenența la URSS a statelor baltice și a teritoriilor anexate de Moscova de la Finlanda și România.
Când se contura capitularea trupelor germane la Stalingrad la 3 ianuarie 1943, Foreign Office-ul anunța că: “nu putem întreprinde nimic în privința României decât cu acordul sovietic”. La fel se exprima și ministrul de externe britanic, A. Eden, câteva săptămâni mai târziu: “politica noastră față de România este subordonată relațiilor noastre cu Uniunea Sovietică și noi nu dorim să acceptăm nici un fel de angajament sau să întreprindem ceva decât cu deplina cunoștință și aprobare a guvernului sovietic”.
În noaptea de 21-22 decembrie a fost parașutat în România așa – numitul grup “Autonomous” a cărui misiune era de a-l convinge pe Iuliu Maniu că “România devenise o chestiune de resortul sovieticilor și că singura cale ce-i mai rămăsese era capitularea necondiționată în fața Armatei Roșii. Însă acest grup a căzut rapid în mâna siguranței lui Ion Antonescu, ceea ce nu a afectat comunicarea acestui mesaj.
Dar avansul sovietic în urma operațiunii Uman – Botoșani, 5 martie – 18 aprilie 1994 a impus găsirea unei formule urgente de protejare a intereselor britanice în Europa de sud-est, în Grecia în primul rând.
O eventuală cucerire a României și a Bulgariei atrăgea după sine și pătrunderea în Grecia, amenințând capătul axei de interes britanice, Gibraltar, Malta, Suez. Suezul reclama pentru protecția sa o arie vastă sub controlul britanic: Egipt, Palestina, Cipru și Grecia. O prezență militară sovietică în Grecia reprezenta o amenințare directă pentru Suez. Spre a elimina o astfel de posibilitate era absolut necesară o delimitare a zonelor de interes din Europa de sud-est printr-o înțelegere anglo-sovietică. Rușii știau și ei acest lucru și Molotov s-a hotărât să forțeze mâna englezilor transmițând la 29 aprilie 1944 un mesaj acuzând că prin activitatea grupului”Autonomous” se urmărea încheierea unui acord secret cu guvernul român.
Pentru a elimina orice sursă de neîncredere, Anglia a răspuns la 2 mai 1944 afirmând calitatea sovieticilor de “conducători ai noștri (ai românilor) în politica românească”.
S-a hotărât reglementarea ansamblului problemelor sud – est europene. La 5 mai 1944 A. Eden a propus ambasadorului sovietic la Londra, Feodor Gușev, ca problemele românești să intre în responsabilitatea URSS și cele grecești în responsabilitatea Marii Britanii. Ulterior, Churchill a lărgit cadrul teritorial propus lui Stalin, acordându-i și Bulgaria și cerând acordul președintelui american, pe motiv că este un angajament limitat la probleme militare și numai pe trei luni. Inițial Roosvelt s-a opus delimitării unor sfere de influență (12 iunie 1944), dar la întrebarea precisă a rușilor la 1 iulie, Departamentul de Stat a declarat că nu se opune acordului anglo-sovietic. Soarta României era pecetluită, mai ales în condițiile în care operațiunea “Overlord” era deja un succes.
I.Maniu fusese în repetate rânduri contactat de serviciile diplomatice engleze și el adresase încă din noiembrie 1943 un memoriu guvernului englez, solicitându-i sprijinul pentru scoaterea României din război, declarându-se gata să trimită un împuternicit al opoziției care să negocieze încheierea Armistițiului. Guvernul englez a informat despre acest demers guvernele american și sovietic. Într-o întrevedere cu mareșalul Antonescu, Iuliu Maniu i-a propus trimiterea unui emisar la Cairo pentru negocieri. Antonescu a admis acest lucru și l-a propus în acest scop pe Barbu Știrbei. Din acest punct de vedere opoziția și guvernul aveau un obiectiv comun. În ceea ce îl privește pe Maniu acesta acționa de comun acord cu C-tin.I.C.Brătianu.
Știrbei, ajuns la Cairo, a prezentat la 19 martie 1944 ambasadorilor SUA, Marii Britanii și URSS, condițiile în care I.Maniu în numele opoziției unite se angaja să realizeze cu ajutor aliat ieșirea României din Axă și alăturarea ei Națiunilor Unite: “Respectarea integrității, suveranității României, asigurarea libertății pentru poporul român de a-și organiza viața democratică pe care și-o dorește; respectarea Cartei Atlanticului din 14 august 1941 în ceea ce privește granițele; anularea Diktatului de la Viena și integrarea nordului Transilvaniei în România; asigurarea transportului și întreținerea armatelor aliate în timpul trecerii lor prin România; delimitarea unor zone ferite de trecerea trupelor aliate (capitala și orașele importante); plafonarea numărului de ostași străini aflați în același timp pe teritoriul României; asigurarea întregului necesar de monedă românească pentru întreținerea armatelor aliate; parașutarea unor efective aliate concomitent cu declanșarea loviturii de stat; debarcarea trupelor aliate în Portul Constanța; îmbinarea momentului declanșării acțiunii din România cu reluarea ofensivei sovietice în răsărit “. Prezentând aceste condiții Barbu Știrbei a făcut precizarea că regele era de acord cu “opoziția unită” și că guvernul dorea și el ieșirea din război.
Credea Iuliu Maniu în posibilitatea unei reușite a misiunii lui Barbu Știrbei? La 13 martie 1944, Iuliu Maniu îi declară lui I.Hudiță: “Anglo-americanii nu vor risca ei bunele lor relații cu sovietele de dragul nostru, cel mult ar putea pune vreo vorba bună pe lângă soviete în favoarea noastră, dar nimic mai mult. Amândoi suntem de acord că nu trebuie să ne facem iluzii în această privință. Drumul nostru spre Londra și Washington trece neapărat pe la Moscova și de acest lucru trebuie să ținem seama. Anglo-americanii pot cere sovietelor cel mult respectul “Cartei Atlanticului” dar nimic mai mult, aceasta înseamnă că în tratativele noastre eventuale cu ei nu poate fi vorba de Basarabia și de nordul Bucovinei care la semnarea Alianței Atlantice se găseau deja în frontierele Rusiei sovietice, deci la mare lucru nu ne putem aștepta din partea lui Știrbei.”.
Se conturase clar ideea ca acela care va semna Armistițiul trebuie să ia asupra lui pierderea pentru totdeauna a Basarabiei și Bucovinei. În ceea ce-i privește, nici Maniu, nici Dinu Brătianu și nici Antonescu nu se vor grăbi să o facă.
Negocierile de la Cairo, deși în principiu trebuiau să se desfășoare în deplin secret, au făcut obiectul unor “scurgeri vaste în presă”, preluate apoi și de B.B.C. pentru a-i alerta pe germani. Ziarul britanic Daily Mail l-a prezentat pe Barbu Știrbei nu ca pe emisarul opoziției, ci drept “purtătorul propunerilor oficiale ale guvernului român”. Se urmarea în acest fel să se creeze la Berlin teama de o defecțiune a României și să se determine pe această cale ocuparea țării de către unități ale Wehrmachtului preluate din Franța, adică exact lucru de care se temeau cel mai tare românii. Din acel moment, dezinteresul anglo-american față de discuțiile de la Cairo s-a manifestat prin tăcerea deplină față de toate comunicările și apelurile opoziției din România din momentul în care I.Maniu a comunicat planul de răsturnare a regimului Antonescu. De acum înainte, soarta României avea să fie decisă de URSS și numai de ea.
Răspunsul aliaților către Barbu Știrbei va reflecta punctul de vedere sovietic așa cum vom vedea în paginile următoare. Maniu a stăruit în obținerea unor alte condiții prealabile la care reprezentanții aliaților i-au transmis la 1 iunie: “prelungirea negocierilor nu mai servește nici unui scop și negocierile sunt considerate încheiate.”
2.2. Relațiile cu URSS
În ceea ce privește acțiunea externă a URSS-ului aceasta era dictată personal de I.V.Stalin. Concepția generală a acestuia reiese din discuția pe care a avut-o cu Iosip Broz Tito prezentată în lucrarea lui Milovan Djilas “Întâlniri cu Stalin”(pag. 74-75) : “În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupa un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său, acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.”
Pentru a avea mâinile libere în ceea ce privește viitorul regim politic din România, Stalin a refuzat sugestiile britanice din 21 și 27 martie și din 29 aprilie 1942 ca URSS să ia contact cu Maniu. La 15 mai, ambasadorul sovietic de la Londra Ivan Maiski, cu care ne vom întâlni la semnarea Convenției de Armistițiu, a comunicat guvernului său că nu dorește pentru moment să întreprindă ceva în legătura cu domnul Maniu. Intențiile URSS-ului se conturau clar și în acea primăvară a lui 1942. Liderul cehoslovac Eduard Benes semnala intenția aliaților de a crea sfere de influență în Europa.Refuzul Moscovei de a trata cu Maniu s-a reafirmat în martie 1943, dar fără ca să se opună dorinței Marii Britanii de a păstra legătura cu omul politic român. Un refuz și mai clar a exprimat Molotov la 25 octombrie 1943 către Eden: “În ceea ce privește grupul lui Maniu el (Molotov) considera ca nu era de dorit sa se stabilească un contact cu el acum. Nu era nimic de discutat cu el și în orice caz el nu putea da nimic Aliaților.” Foreign Office-ul implicat în Conferința Miniștrilor de Externe a ținut seama de aceasta indicație: “Dacă … noi îl scoatem, deodată pe Maniu ca pe un iepure din pălărie, rușii ar crede că noi îi înșelăm și orice șansă de a ajunge la o înțelegere ar fi redusă corespunzător”.
Pe măsura ce succesele militare aduceau armata sovietică la frontierele României, mai precis la 24 martie, trupele rusești au ajuns pe Nistru, iar la 26 martie pe cursul superior al Prutului, guvernul sovietic a abordat două căi în relațiile sale cu România. Prima era cea a unor demersuri oficiale, adică la 2 aprilie V.M.Molotov a declarat în numele guvernului sovietic că intrarea Armatei Roșii pe teritoriul României era determinată de motive pur militare și că URSS “nu urmărește să dobândească nici o parte din teritoriul românesc și nici să schimbe orânduirea de stat existentă în România”.
La 12 aprilie 1944, guvernul sovietic a propus guvernului României să capituleze necondiționat și să semneze Armistițiul cu Națiunile Unite. Mareșalul I.Antonescu a respins condițiile de Armistițiu, tocmai pentru că în acea perioadă guvernul sovietic abordase a doua cale de relații cu România, anume tratative secrete cu Legația Română din Suedia, în speță cu Ministrul României la Stockholm, Frederic Nanu, iar mai târziu și cu reprezentantul opoziției, consilierul George I. Duca de la aceeași Legație.
În ceea ce privește condițiile de Armistițiu ele au fost comunicate lui Barbu Știrbei la Cairo la 8 aprilie 1944 printr-o notă comună a guvernelor sovietic, american și englez, înmânată reprezentantului român de către diplomatul sovietic N.V.Novikov. Acesta a cerut ca Știrbei să comunice lui I.Antonescu și lui I.Maniu următoarele condiții: “Ruperea relațiilor cu Germania și lupta comună cu trupele aliate împotriva germanilor în scopul independentei și suveranității României; restabilirea graniței sovietice din iulie 1940; despăgubiri pentru pierderile cauzate URSS-ului prin ostilitățile purtate de România și ocuparea de către aceasta a teritoriului sovietic; repatrierea tuturor prizonierilor de război sovietici și aliați, precum și a persoanelor internate”. De asemenea se arăta: guvernul sovietic nu pretindea ca teritoriul României să fie ocupat de trupele sovietice pe perioada Armistițiului, însă ele trebuie să aibă libertate de mișcare neîngrădită pe întreg teritoriul României, dacă situația militară făcea necesar acest lucru; guvernul sovietic considera că hotarele Diktatului de la Viena erau înguste și erau gata ca împreună cu românii să întreprindă operațiuni împotriva ungurilor și germanilor pentru ca întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei să fie înapoiată României.
La 10 aprilie însă, la Stockholm, însărcinatul cu afaceri sovietic Semeonov a declarat lui Frederic Nanu că guvernul de la Moscova era gata să încheie Armistițiu fie cu mareșalul I.Antonescu, fie cu opoziția, adică cu Maniu și Brătianu. În fața acestei situații, Antonescu a avut o discuție cu I.Maniu căruia i-a declarat că personal nu putea primi condițiile Armistițiului, dar dacă liderul țărănist le considera acceptabile era gata să-i predea conducerea statului. Iuliu Maniu a răspuns peste câteva zile mai târziu într-o formă alambicată, care însemna de fapt un refuz. La 20 aprilie, I.Maniu a transmis un mesaj la Cairo prin care accepta negocierile pe baza punctelor formulate de aliați și anunța sosirea unui al doilea emisar. Acesta a fost C-tin Vișoianu, care a ajuns la Cairo pe 24 mai și a transmis cererile lui Iuliu Maniu: “Orice teritoriu ocupat să se afle exclusiv sub administrație românească; regiuni ale României care nu se găseau în zona de operații, de exemplu Bucureștiul să nu fie ocupate de forțele aliate; fonduri ale Băncii Naționale confiscate de germani să fie înapoiate României; fondurile guvernamentale românești sechestrate în Marea Britanie și SUA să fie deblocate; întreaga Transilvanie să fie înapoiată României. După cum am văzut, aliații au refuzat propunerile lui I.Maniu, la 1 iunie 1944 și au rupt definitiv orice legătură cu liderul țărănist.
În aceste condiții, singurul loc de tratative a rămas Stockholmul, unde sovieticii discutau cu reprezentanții români. URSS-ul a ales o cale specială de tratative. Ambasadoarea sovietică Alexandra Kollontai discuta cu Frederic Nanu ca reprezentant al mareșalului Antonescu și la fel discuta cu George Duca ca reprezentant al opoziției.
Discuțiile ce Frederic Nanu s-au conturat la 4 iunie 1944 cu o serie de condiții surprinzător de bune: partea sovietică a acceptat ca mareșalul Antonescu să dispună un termen de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania; au acceptat ca pe teritoriul României să existe o zonă neocupată de trupele sovietice unde să se afle sediul guvernului și în plus la stabilirea despăgubirilor să se țină cont de situația grea a economiei românești.
Lui George Duca nu i s-au oferit nici una din condițiile favorabile la care acesta a explicat sovieticilor că dacă regimul Antonescu putea asigura țării condiții mai bune de armistițiu nu mai exista temei pentru înlocuirea lui. Ambasadoarea sovietică a promis că guvernul ei va satisface cererile opoziției, dar până la 23 august nu a sosit nici un răspuns. Singurul rezultat concret a fost chiar la 23 august 1944 când sovieticii au acceptat ca generalul Aldea să vină pentru negocieri în URSS. Dar în condițiile spargerii frontului din Moldova la 20 august, acestea nu mai puteau fi decât formale. Acest mod de a duce tratative reprezenta îndemnul, încurajarea URSS-ului pentru mareșalul Antonescu de a semna el Armistițiul. Acest lucru reflecta concepția lui V.I.Stalin care nu avea certitudinea ca lovitura de stat a opoziției va reuși și din punctul său de vedere Antonescu era preferat opoziției, chiar dacă ea includea și pe comuniști.
În plus, Antonescu era o personalitate politica izolată, compromisă față de aliați prin politica lui de colaborare cu Germania. În momentul în care Stalin considera ca mareșalul nu-i mai este necesar putea fi înlăturat fără nici o dificultate. În sfârșit, Stalin credea că Maniu se bucura de sprijin din partea oamenilor și prefera ca în România să îl aibă ca “partener” pe mareșalul Antonescu decât pe un lider democrat cu audiență la Londra și Washington.
Istoricul german Andreas Hillgruber consemnează declarația lui Nanu de la începutul lunii iunie conform căreia în caz că germanii vor evacua în 15 zile teritoriul României, URSS nu va avea nimic împotrivă ca România să rămână neutră. Însă, în momentul când convorbirile secrete de la Stockholm ajunseseră atât de departe încât era vorba de o ultimă hotărâre din partea mareșalului Antonescu, acesta a ezitat, neîndrăznind să facă salturi în necunoscut. În acest sens el i-a dat din nou dispoziție lui Nanu să acționeze în așa fel încât să câștige timp. La 22 iunie 1944 Nanu a fost întrebat de însărcinatul cu afaceri sovietic, dacă a primit o știre de la București. Acesta a trebuit să răspundă negativ. La o noua dispoziție a lui Antonescu din 5 august 1944 și la insistentele parții sovietice de a se adopta o linie clară, Nanu s-a decis să-i adreseze Vicepreședintelui Consiliului de Miniștrii o scrisoare particulară în care a subliniat următoarele: nu are nici un sens să se aștepte în continuare ajutor din partea puterilor occidentale, mai cu seamă după ce în cuvântarea sa din 2 august, Churchill a declarat în mod expres ca România trebuie să se adreseze în mod direct Uniunii Sovietice. Acum trebuie să se acționeze rapid pentru că altfel totul este pierdut.
Mareșalul Antonescu a pus condiția ca URSS-ul să nu ceară trupelor române să lupte împotriva celor germane, condiție se pare acceptată, dar curierul român Neaga Djuvara a plecat spre Stockholm cu răspunsul abia în data de 23 august 1944. Era prea târziu, căci în acea după amiază evenimentele s-au decis într-un mod cu totul neașteptat.
2.3. Relațiile cu Germania
Pentru Germania, România rămânea o articulație esențială în dispozitivul ei militar prin situarea sa geografică și prin resursele ei, în primul rând petroliere. Relațiile României cu Germania au fost analizate în scrierea lui A. Hillgruber. Pentru lucrarea noastră este important să știm următoarele lucruri: în primul rând că de la jumătatea lunii aprilie 1944, frontul germano-român se stabilizase pe linia Chișinău – Iași – Masivul Cornești. Mareșalul Antonescu chiar nutrise speranța că pe acest aliniament se va putea aștepta sfârșitul războiului. Dar în luna august au venit știri precise că rușii pregătesc o mare ofensivă.
Rușii deja rupseseră partea centrală a frontului de est în iulie 1944 și atunci OKV a retras 6 divizii de tancuri și patru divizii de infanterie, lipsind acest sector al frontului amenințat, de mijloace blindate. Frontul și așa întins a rămas complet descoperit în câmp deschis.
În al doilea rând, diplomatic vorbind, la 2 august, Turcia a rupt relațiile diplomatice cu Germania. În aceste condiții, la 5 august mareșalul Antonescu, Mihai Antonescu și generalul Steflea s-au dus într-o ultimă vizită la Hitler la Rostenburg (despre aceasta întâlnire Sănătescu a notat că Hitler a vrut sa-l intimideze pe Antonescu că nu stăpânește situația internă). Într-o discuție care a durat 5 ore s-a discutat despre atentatul de la 20 iulie 1944; situația militară de pe frontul de est; problema intrării în război a unei noi arme germane despre care Hitler pretinde că va decide soarta războiului și mai ales problema poziției viitoare a României care a devenit în curând problema centrală a discuției. Aici Hitler a pus întrebarea directă, dacă România și în primul rând mareșalul Antonescu este decis sa meargă până la capăt alături de Germania. Fără a ezita, Antonescu a declarat că el va putea lua o hotărâre când va cunoaște răspunsurile lui Hitler la următoarele trei întrebări:
1. Ce obiective strategice urmărește OKV în sectorul sudic al frontului de est? Dacă grupul de armate Ucraina sud nu poate menține linia frontului atunci România nu mai poate continua lupta căci acesta ar putea duce la totala ei distrugere.
2. Este Germania capabilă prin forța ei antiaeriană să pună capăt bombardamentelor aeriene ale aliaților? În caz contrar capacitatea de rezistență a României se apropie de sfârșit.
3. Ce măsură va lua conducerea Germaniei în cazul în care Turcia va deschide strâmtorile pentru Aliați? Posibilitățile strategice ale unei asemenea măsuri puneau România în fața unei inevitabile catastrofe.
Hitler nu a răspuns la cele trei întrebări într-un mod satisfăcător pentru Antonescu, convorbirea a alunecat spre probleme secundare, așa că după o discuție de cinci ore Antonescu și-a luat rămas bun fără să fi dat un răspuns la întrebarea lui Hitler.
Au mai avut loc discuții între generalul Steflea și generalii nemți privând livrările de petrol și carburanți din România către Germania, respectiv livrarea din Germania spre România a 3400 autocamioane grele.
Cu toate că Antonescu s-a eschivat de la un răspuns în problema hotărâtoare, Hitler nutrea totuși impresia, neîntemeiată, că România se afla atunci, ca și în trecut, de partea germană.
Existau avertismente adresate lui Hitler și Ribentrop asupra situației din România? După 23 august, Hitler a făcut o ancheta și s-a aflat că diverse persoane înștiințaseră despre o posibilă defecțiune a României. Profesorul N.Herescu comunicase profesorului Gamillsheg iminentul puci de la Palatul Regal și profesorul german informase legația. Șeful grupului etnic german Andreas Schmidt încercase să ia legătura cu Hitler pentru a-l avertiza de pericol între 16 iulie și 10 august, dar Schmidt era considerat prieten al legionarilor și s-a crezut că urmărește doar să-l compromită pe Antonescu. Solicitat să comunice Ministerului de Externe german starea reală a României, Manfred Von Killinger a transmis în jurul lui 15 august că zvonurile despre o posibilă defecțiune a acestei țări erau zvonuri murdare.
Mai există părerea istoricului David Irving citată în “România în război”conform căreia Hitler l-ar fi sfătuit pe Antonescu să se păzească de vreo vizitare a Palatului Regal.
În dimineața zilei de 20 august, puternica ofensivă rusă, s-a dezlănțuit pe frontul din Moldova. Mareșalul Antonescu s-a dus la Cartierul General al grupului de armate Ucraina sud de la Slănic Moldova, unde, la 21 august a avut o amplă discuție cu comandantul german al frontului, generalul Friesner exprimându-și părerile sale de politică externă și temerile legate de viitor. La 22 august, orele 17, Antonescu s-a despărțit de Friesner spunându-i: “dacă rusul trece de linia Focșani-Galați, România este pierdută pentru totdeauna.”.A mai adăugat ca intenționa să se întoarcă la București pentru a-l informa pe rege asupra situației militare. Noi știri cu privire la situația tot mai disperată de pe front, l-au convins pe mareșalul Antonescu că războiul din punct de vedere militar era pierdut pentru România.
3. Situația partidelor politice din cele două mari tabere: de dreapta și de stânga; raporturile dintre ele. Încercarea de armonizare a acțiunilor forțelor politice, de dreapta și de stânga în scopul rezolvării problemelor urgente ale țării.
În România, se înțelege prin partide de dreapta: PNȚ și PNL, care în anii ’40, în condițiile regimurilor autoritare au primit denumirea de “partide istorice”. Stânga politică se considera a fi reprezentată de PCR și PSD, cărora li s-au adăugat după 1944 numeroși aliați, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților și Partidul Național Popular. Atunci, în august 1944 se va ajunge la un moment unic în istoria României, când o încercare de armonizare a forțelor politice de dreapta și de stânga în scopul rezolvării problemelor urgente ale țării a reușit. Alianța a durat din 20 iunie până în 8 septembrie 1944.
În cele ce urmează vom vedea cum s-a ajuns la această alianță prezentând pe rând ambele tabere.
Ajuns la putere, generalul Ion Antonescu nu a schimbat cu nimic situația partidelor, dar a căutat în repetate rânduri să-și asigure colaborarea partidelor “istorice”, chiar să împartă cu ele responsabilitatea guvernării. Pe plan politic, acest lucru a eșuat complet și înainte și după colaborarea mareșalului cu legionarii prin atitudinea intransingentă a lui Iuliu Maniu. Pe plan economic a existat o colaborare “în teritoriu” cu cadrele PNL menite să contribuie la desfășurarea normală a vieții economice așa cum va declara ulterior mareșalul Antonescu la procesul său din mai 1946.
Pe acest plan s-a detașat personalitatea lui Iuliu Maniu, care s-a manifestat refuzând participarea PNȚ, respectiv PNL, pe al cărui lider îl influențase la ambele plebiscite ale lui Ion Antonescu din 2 martie 1941 și 9 noiembrie 1941; a criticat germanizarea întreprinderilor din România, dar a aprobat războiul alături de Germania pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei ceea ce nu l-a împiedicat ca din momentul trecerii Nistrului, fără a ține cont de vreun argument militar să devină un critic virulent, până la sfârșit a politicii conducătorului.
Mărturie acestei acțiuni de opoziție a liderilor celor două partide “istorice” stă un întreg volum de corespondență, memorii adresate mareșalului Antonescu, la care acesta a răspuns în scrisori la fel de ample, recunoscând existența de facto a acestor partide, oricum atitudine unică a vreunui conducător considerat dictator. În repetate rânduri a oferit celor doi lideri conducerea României, iar aceștia prin tăcerea lor au declinat oferta.
Dacă la nivelul PNȚ-ului, personalitatea lui Iuliu Maniu a avut o influență necontestată, PNL-ul condus de C-tin.I.C.Brătianu a fost marcat de conflictul cu Gh.Tătărăscu, care a propus celor doi lideri, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu la 26 martie crearea unei Uniuni Sacre a tuturor partidelor politice. Liderii PNȚ și PNL au refuzat orice discuții cu foștii demnitari ai regimului monarhic autoritar, considerând că Gh.Tătărăscu și Mihai Ralea își încheiaseră cariera politică o data cu abdicarea lui Carol al doilea, care să ia inițiativa apărării “intereselor României grav primejduite de politica guvernului Antonescu”. La 18 decembrie 1943, Gh.Tătărăscu a făcut un nou demers pe lângă Iuliu Maniu, propunându-i să plece împreună la Moscova pentru a negocia cu guvernul sovietic ieșirea României din război. După 3 zile de reflecție, Iuliu Maniu a respins și această propunere.
În ceea ce privește PCR aceasta a fost principalul instrument politic folosit de Uniunea Sovietică în spațiul românesc. PCR era în ilegalitate încă din 1924, ajunsese la un număr redus de membrii, a suportat din plin represiunile guvernului Antonescu, care a întemnițat numeroși membrii ai acestui partid, dar căpătase o importanță deosebită fiind considerat mesager al Moscovei pe măsura ce se contura tot mai clar înfrângerea Germaniei.
La 15 aprilie 1942, delegații comuniști P.Iordache și V.Bagu au predat lui Ghiță Pop, secretarul general al PNȚ, un apel al C.C.al PCR, adresat lui Iuliu Maniu pentru crearea unui fond comun antihitlerist și anti-antonescian. Președintele PNȚ a răspuns la 22 aprilie 1942 că nu refuza ideea unui asemenea front, dar aprecia că PCR nu avea independență politică fiind o secție a Cominternului care impunea orientări inacceptabile mai ales în problema granițelor.
În consecință, Maniu cerea PCR sa facă declarații categorice privind necesitatea recunoașterii granițelor țării din 1939 și să afirme public că apreciază PNȚ drept o organizație democratică și antifascistă. În august 1942, Iuliu Maniu a transmis C.C. al PCR considerațiile sale asupra situației României subliniind necesitatea ieșirii României din război, a înlăturării guvernului Antonescu, obiective pentru care se impune colaborarea tuturor partidelor. La 20 decembrie 1942, o scrisoare a C.C. al PCR către Iuliu Maniu explica acestui lider cât de fermă este coaliția Națiunilor Unite, că alianța de luptă anglo-sovietică-americană este o realitate vie și specularea unor posibile divergențe nu avea nici un temei. În încheierea documentului se scria “Noi facem un călduros apel la patriotismul dumneavoastră pentru a ne uni forțele în vederea acțiunii, de a chema la luptă toată suflarea românească, cât nu este prea târziu și vă cerem un acord comun în vederea acestor acțiuni și creării frontului patriotic al întregului popor român.
La 24 aprilie 1944, conducerea PCR a adresat din nou o scrisoare lui Iuliu Maniu în care se arăta: “vă cerem deplina clarificare a atitudinii partidului ce-l conduceți în chestia colaborării și precizarea punctului de vedere al partidului dumneavoastră cu privire la declarația guvernului sovietic (declarația lui Molotov la 2 aprilie) – susținută în întregime de Alianță asupra intrării trupelor sovietice pe teritoriul român, va rugăm deci, ca în termen de trei zile să răspundeți… dacă Da sau Nu conducerea PNȚ este gata să adere la realizarea Frontului Național Patriotic al tuturor forțelor antihitleriste“. Totodată, documentul făcea cunoscut ca PCR “vă face răspunzători în fața poporului pe toți acei care sabotează unirea forțelor antihitleriste în împrejurările de față.Tonul ultimativ adoptat de comuniști a pus pe Maniu în fața situației de a lua grabnic o hotărâre, deoarece era limpede că PCR exprima și punctul de vedere al Moscovei, ale cărei trupe intraseră deja pe teritoriul României. Faptul că mareșalul Antonescu nu se arăta decis să scoată România din război, iar tratativele diplomatice nu ofereau perspective încurajatoare, după cum am văzut, au determinat pe conducătorii PNȚ și PNL să ia în considerare propunerile făcute de PCR. În colaborare cu comuniștii ei vedeau o șansă de a câștiga bunăvoința guvernului sovietic și o speranță de ameliorare a condițiilor Convenției de Armistițiu.
La sfârșitul lunii aprilie, Iuliu Maniu și C-tin.I.C.Brătianu au răspuns pozitiv la propunerile făcute de comuniști, iar la începutul lunii mai 1944 a avut loc prima întâlnire între reprezentanții PCR, PSD, PNȚ și PNL, în cadrul căreia s-a hotărât în principal colaborarea celor patru partide și s-a constituit un comitet central de acțiune precum și un birou, ca organ executiv din câte doi reprezentanți ai fiecărui partid. Aici se cuvin și câteva cuvinte despre Partidul Social Democrat.
Deși cotat la stânga spectrului politic, PSD nu s-a aflat în relațiile cele mai bune cu PCR, antipatia fiind reciprocă. Este de notorietate că la un moment, Stalin declarase că social democrația este mai periculoasă decât fascismul. Chiar și la 13 iunie 1943, președintele PSD, Constantin Titel Petrecu decidea în acest spirit să respingă orice colaborare cu comuniștii. Cu timpul s-a revenit spre sentimente mai bune sub egida BND.
În privința activității acestui partid, în timpul războiului, cel mai concludent este studiul de informații al Serviciului de Informații al Ministerului de Război în 6 noiembrie 1944, care analiza activitatea tuturor partidelor politice. Despre social democrați consemna: ”lumea știa de existența domnului Titel Petrecu, avocat în Baroul de Ilfov, care luptase pentru ideile socialiste, dar care din cauza structurii Țării Românești, bazată pe 80% populație țărănească, având toată proprietatea individuală și, deci, contrară oricărei socializări, nu se preta principiilor marxiste. Domnul Titel Petrescu nu a avut propriu zis un partid și în ultimul timp nu mai avea decât 2-3 prieteni și în momentul când se făceau statistici sau se studiau partidele de stânga, domnul Titel Petrescu era menționat mai mult din interes documentar decât din interes practic, deoarece în afară de calitățile sale oratorice și de avocat, el neavând nici un cadru, nici un partid organizat nu reprezenta o forță . Ca om, un om cinstit, el a fost întotdeauna simpatizat de colegi care însă ironizau constanța lui de a se menține șeful unui partid aproape inexistent. În timpul regimului Antonescu, domnul Titel Petrescu s-a ținut completamente retras și activitatea lui politică a fost nulă și fără efect.’’
La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, C-tin.I.C.Brătianu, Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat declarația BND care prevedea:
1. Încheierea fără întârziere a unui armistițiu cu Națiunile Unite, căutând a obține condițiile cele mai bune pentru interesele țării.
2. Ieșirea României din Axă, eliberarea țării de sub ocupația germană și restabilirea independenței și suveranității naționale.
3. Înlăturarea regimului de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional democratic pe baza acordării drepturilor și libertăților civice tuturor cetățenilor țării. Înfăptuirea BND a marcat încheierea celei mai largi coaliții de forțe politice din istoria României până la acea dată, din care doar legionarii erau excluși. În același timp, se asigura baza programatică a acțiunii care avea să se materializeze la 23 august 1944. Alexandru Cretzianu – bun cunoscător al evenimentelor scria: “comuniștii au fost acceptați de ceilalți cu o foarte mare neîncredere. Se știa că loialitatea lor aparținea în general Kremlinului. Două zile mai târziu Iuliu Maniu a comunicat aliaților la Cairo, constituirea BND-ului cu acordul unanim al țării” în frunte cu regele Mihai, hotărât să răstoarne guvernul Antonescu, să scoată România din război și să semneze armistițiul cu Națiunile Unite. Se cerea ajutorul militar și logistic al aliaților.
Deși aliații nu au trimis nici un răspuns, Iuliu Maniu s-a arătat ferm hotărât în acțiunea de răsturnare a guvernului. La 7 iulie a avut loc o consfătuire între reprezentanții BND, ai palatului și ai armatei, în cadrul căreia s-a hotărât ca lovitura de stat să se realizeze în ziua de 15 august. La consfătuirea din 27-28 iulie s-a hotărât ca aceasta să se declanșeze cel mai târziu la 26 august. În seara zilei de 22 august, la o noua consfătuire a reprezentanților BND, Lucrețiu Pătrășcanu a cerut în numele PCR formarea unui guvern politic, prezidat de Iuliu Maniu. Președintele PNȚ a acceptat în principiu promițând să prezinte lista guvernului a doua zi dimineața. În zorii zilei de 23 august, Iuliu Maniu a avut o întâlnire cu Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu și Constantin Hagiu în cadrul căreia a afirmat că era mai bine ca armistițiul să fie încheiat de mareșalul Antonescu. El nu a prezentat lista guvernului sub motiv că de la consfătuire lipsea liderul PNL, dar a promis că-l va vedea pe acesta peste câteva ore, astfel că în cursul după-amiezii reprezentanții PCR și PSD vor primi răspunsul cerut. Iuliu Maniu, împreună cu Titel Petrescu l-au vizitat pe C-tin.I.C.Brătianu. Aici liderul PNȚ a pledat pentru un nou demers pe lângă Antonescu, astfel că în jurul orei 10 Gh. Brătianu s-a deplasat la Snagov insistând ca mareșalul să încheie Armistițiul și promițând că opoziția îl va sprijini. Antonescu a declarat că dacă obține asentimentul scris al opoziției va semna Armistițiul în condițiile cerute de aliați. Gh.Brătianu a promis să ducă acele scrisori semnate de Iuliu Maniu și C.I.C.Brătianu până la ora 15. Dar la ora 13 Iuliu Maniu și-a schimbat din nou părerea după cum vom vedea și scrisoarea cerută de Antonescu nu a mai fost redactată niciodată. La procesul din mai 1946 a și negat că ar fi auzit de vreo cerere a lui Antonescu.
Evenimentele din după-amiaza zilei de 23 august își vor urma cursul lor implacabil.
4. Locul și rolul monarhiei în contextul politic dat.
Momentul care a conturat tragedia spre care se îndrepta România s-a petrecut la sfârșitul lui februarie, începutul lui martie 1944 când trupele sovietice au pătruns pe teritoriul României depășind pe rând Nistrul și Prutul fără a se putea știi precis unde vor putea fi oprite. Din acel moment s-a declanșat o adevărată competiție a încercărilor factorilor politici, opoziției, guvernului de a scoate România din angajamentul nimicitor în care o adusese Axa. Condițiile în care s-a vădit incapacitatea lui Antonescu de a rezolva această problemă care impunea asumarea unor responsabilități deosebite în fața istoriei – însemna pierderea definitivă a Basarabiei și Bucovinei – s-a pus problema implicării monarhiei în soluționarea acestei crize. Încă de la începutul domniei sale
(6 septembrie 1940), când a fost redusă la un simplu rol decorativ; încercarea lui Mihai de a implica în conflictul cu legionarii – rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 – fusese rapid reprimată de Ion Antonescu. Monarhului nu i se comunicase intrarea României în război la 22 ianuarie 1941, dar aceasta nu însemna că regele se va ține din nou departe de evenimentele politice. Prima luare de atitudine categorică a monarhului a fost de Anul Nou, 1 ianuarie 1943, în care monarhul și-a exprimat speranța în realizarea unei păci trainice și durabile.
Avem o serie de surse care ne arată cum s-a produs această implicare a factorului monarhic în soluționarea crizei ce amenința națiunea română în primăvara și vara lui 1944.
În acest sens, avem mărturia lui Sănătescu din luna aprilie 1943, când și-a luat în primire postul de șef al Casei Militare a regelui: “Am discutat cu Regina-Mamă necesitatea ca regele să se pregătească mai mult în vederea îndeplinirii sarcinii ce îi revine ca rege, și pe care eu o văd venind în curând. A trebuit să ia și lecții de dicțiune pentru a vorbi mai clar și să se obișnuiască a ține cuvântări. Îl găsesc foarte timid și trebuie să-și învingă acest defect… am rugat-o pe regină ca toate să aibă aerul că pornesc de la ea; regele ține foarte mult la mama sa, așa că va asculta de sugestiile ei.
Mai întâi, regele este foarte tânăr, de abia 21 de ani. Constat că este străin de treburile statului, nu din vina sa, ci din vina mareșalului, care nu l-a pus la curent cu nimic. Este mult de lucru așadar.”
Al doilea moment este înfățișat de Sănătescu care conturează constituirea acelei forțe politice opuse lui Antonescu numită în istoriografie, Casa Regală sau Palatul Regal, ce va juca rolul decisiv în lovitura de stat de la 23 august 1944. “Către sfârșitul lui februarie 1944 se naște în capul nostru ideea unui armistițiu; ne adunam la Casa Mică – locuința Regelui din spatele Palatului din calea Victoriei – și începem primele discuții. La aceste discuții iau parte regele, Niculescu Buzești – ministrul de externe [în realitate pe atunci era doar șeful cifrului], Starcea Ioanițiu și cu mine.”
Înțelegem mai bine aceste însemnări dacă le coroborăm cu însemnările lui I.Hudiță din 13 martie 1944 la discuția acestuia cu Iuliu Maniu. Acesta declara: “Antonescu e prea legat de nemți pentru a se putea desprinde de ei și […] de câte ori o face pe dezinteresatul, oferindu-ne puterea nu e sincer. Părerea lui Maniu este că el trebuie înlăturat cu forța. Cum noi nu o putem face printr-o mișcare de stradă și nici cu ajutorul vreunui general pe care nu-l avem, singura soluție e sa-l capacităm pe rege pentru aceasta, el (Maniu) e de părere să cultivăm pe Sănătescu care nici el nu e prea grozav, dar altul mai bun nu avem” Se contura deci o atitudine asemănătoare cu răsturnarea regelui Carol al II-lea, unde Maniu se servise de I.Antonescu.
Situația se conturează precis la 26 martie 1944 într-o discuție Maniu-Hudiță, unde se stabilise ca program de acțiune: necesitatea încheierii imediate a ostilităților, rechemarea trupelor de pe front care se mai pot retrage, formarea unui guvern de uniune națională, care să înceapă negocieri de pace cu aliații; dacă mareșalul vrea să prezideze acest guvern, noi îi dăm tot concursul, dacă nu acceptăm noi, îl rugăm să demisioneze și să lase regelui libertatea de a forma acest guvern.
Rezultatul acestor discuții se vede în însemnările lui Sănătescu “Reprezentanții diferitelor partide politice care nu au avut nici o activitate până acum mă asaltează ca să ia contact cu regele și propun fel de fel de soluții care examinate nu duc la nimic practic și pozitiv.”
Nu trebuie să înțelegem că Ion și Mihai Antonescu nu ar fi știut nimic despre aceste tratative. Sănătescu notează la 30 martie 1944 despre un dejun intim la Casa Mică, unde împreună cu regele și cei doi Antonești s-a căzut de acord, a se face tatonări la Ankara pentru un armistițiu cu Rusia.
Rolul politic a lui Sănătescu se conturează precis la 1 aprilie 1944, când devine mareșal titular al Palatului, tocmai pentru a-i da posibilitatea prin natura funcției să aibă instituții (adică întâlniri cu foștii oameni politici).
În această calitate, Sănătescu, la 11 aprilie întreprinde o inspecție a domeniilor Coroanei din Moldova pentru a masca discuțiile sale la Bacău, unde era cartierul Armatei a IV-a, cu generalul Racoviță: “îi spun că s-ar putea să facem un guvern de generali și îl întreb dacă e dispus să intre în acest guvern. Îmi răspunde să contez pe el, însă nu se va integra într-un guvern prezidat de generalul Iacobici.”
Sănătescu consemnează discuțiile pe care Mihai Antonescu le poartă cu regele la 17 aprilie 1944, informându-l de condițiile de armistițiu oferite de URSS, prin ministrul nostru de la Stockholm. O discuție asemănătoare are loc la 26 aprilie. La 1 mai Sănătescu se vede silit să tempereze o acțiune pripită a anturajului regelui care hotărâseră să dea o lovitură de stat, trecând linia frontului la Botoșani, unde vor lua legătura cu rușii și vor încheia Armistițiul: “Le-am arătat că planul propus nu are șanse de reușită”. În acea perioada, curtea regală a stabilit legături și cu PCR. Potrivit lui Constantin Argetoianu, regele Mihai înainte de a discuta cu reprezentanții PCR ar fi cerut să capete de la ei răspunsurile la 4 întrebări: situația monarhiei în România; atitudinea față de regele Mihai; redobândirea Transilvaniei de Nord; refacerea economică a țării. Constantin Argetoianu care nu indică data acestor discuții (Pătrășcanu, calificat de el “un om potolit și cumpătat” îi fusese prezentat lui Mihai Ralea tocmai în vederea înlesnirii unui dialog între rege și comuniști). Afirmă că răspunsul a venit după 6 săptămâni: categoric afirmativ la primele trei întrebări, vag la ultima (se spunea că problema va fi discutată la conferința de pace). Argetoianu ar fi transmis răspunsurile regelui prin Sănătescu, iar suveranul s-ar fi întâlnit cu reprezentanții PCR în casa unei terțe persoane (ei dejunaseră mai înainte în vila lui Argetoianu).
În ceea ce-l privește pe Sănătescu, acesta notează pentru ziua de 8 mai întrevederea lui cu Pătrășcanu: ”care mi-a comunicat că este pe cale de a realiza un bloc al opoziției. Socotesc că este bine ca toată opoziția să fie unită, pentru ca efortul să fie mai puternic și opoziția publică în întregime cu noi. De altfel regele a fost acela care a dorit această unire a întregii opoziții. Rezultatul a fost, după cum știm, constituirea BND la 20 iunie 1944.
A știut Hitler despre conspirația care se pregătea? Categoric că avem în acest sens o serie de mărturii consemnate de istoricul german Andreas Hillgruber în cartea sa “Hitler, regele Carol și Mareșalul Antonescu”, dar mai ales însemnările lui Sănătescu din 8 august 1944: “Mareșalul s-a întors [de la ultima întâlnire cu Hitler la Rostenburg din 5 august] foarte deprimat. Hitler l-a chemat să-l intimideze și să-i arate că nu stăpânește situația internă. Este evident în aceste condiții că lui Ion Antonescu îi datorau viața conspiratorii.
În luna august până în momentul declanșării marii ofensive sovietice de la Iași-Chișinău s-au purtat vii discuții asupra naturii guvernului ce va urma să fie instalat. Sănătescu notează: “Oamenii politici doresc un guvern de militari. Eu mă opun, pentru că un guvern de militari are aerul de dictatură a regelui și regele rămâne prea descoperit. Apoi, eu știu bine că aliații ar dori un guvern politic din reprezentanții tuturor partidelor spre a fi reprezentată toată opinia publică. După multe discuții, Maniu este câștigat pentru această idee, dar pune condiția ca în guvern să intre Dinu Brătianu și Mihalache, în care caz el primește să fie președintele guvernului. Eu știu bine că atât Dinu Brătianu cât și Mihalache nu vor să audă de un guvern politic, ci sunt pentru un guvern de militari.’’
În ceea ce-l privește pe I. Mihalache, acesta a fost cel mai sincer. Sănătescu notează discuția lui cu Regele Mihai în ziua de 20 august 1944: “Ce vrem noi să facem este o aventură și că numai mareșalul poate încheia Armistițiul. În orice caz este contra unui guvern politic, fiindcă oamenii politici nu pot semna un act prin care să cedeze o parte din Bucovina și Basarabia, pe când noi, militarii, putem semna! N-au înțeles logica lui Mihalache; dacă mareșalul nu vrea să facă nimic, toată lumea trebuie să stea cu brațele încrucișate. Natural că sunt riscuri; fără riscuri știe oricine să se înhame la o treabă.
A doua zi regele îl primește pe M.Antonescu care și-a luat angajamentul ca în două zile să clarifice situația cu mareșalul spre a se hotărî într-un fel.”
După cum știm, abia în după-amiaza zilei de 23 august, la ora 13 când Sănătescu s-a dus la Maniu acasă a aflat că liderul țărănist “ezită asupra unui guvern politic. Văzând cum stau lucrurile, am plecat la Palat spre a raporta regelui că în cazul care trebuie să facem un guvern apoi îl vom face fără generali.”
Din această succintă expunere reiese clar rolul decisiv al monarhiei la care a fost împinsă de factorii politici. Într-adevăr în momentele cruciale ale după-amiezii de 23 august 1944 cei care și-au asumat răspunderea loviturii de stat au fost regele Mihai și generalul Sănătescu.
5. Componența și programul primului guvern Sănătescu. Primele acțiuni ale guvernului.
Evenimentele din după-amiaza zilei de 23 august sunt în general cunoscute și nu vom mai insista asupra lor. Ceea ce ne interesează aici este că imediat după arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, regele a numit un nou guvern a cărui componență fusese pregătită din timp: generalul Sănătescu devenea președinte al Consiliului de Miniștrii, Grigore Niculescu Buzești ministrul Afacerilor Externe și cei patru lideri ai partidelor de opoziție erau miniștrii fără portofoliu.
Putem urmări în Anexă modificările care au survenit între 1 septembrie și 13 octombrie 1944. Observăm aici că liderul politic al PCR – ului Lucrețiu Pătrășcanu avea în plus funcția de ministru ad interim la Justiție. În realitate se poate vedea că de fapt nu a îndeplinit decât câteva zile această funcție, mai precis până la 29 august ca șef al delegației române, ce trebuia să semneze Armistițiul. Funcția lui este preluată la 1 septembrie 1944 de generalul Ion Boiteanu, ministrul Culturii Naționale și Cultelor, pentru ca de la 7 septembrie ministrul de justiție să devină Aureliu Căpățână în locul lui Lucrețiu Pătrășcanu demisionat. La 4 octombrie a demisionat și Aureliu Căpățână și ad interim la Justiție a devenit Dimitrie Negel, ministrul Agriculturii și Domeniilor. Ministerul Justiției va fi preluat de Pătrășcanu abia de la 4 noiembrie 1944, data formării celui de-al doilea guvern Sănătescu. Analizând în continuare componența primului Guvern Sănătescu observăm că unii dintre ei aveau experiență ministerială, astfel generalul Gheorghe Potopeanu, ministrul Economiei Naționale și ad interim la Finanțe, exercitase aceeași funcție în guvernul generalului Antonescu între 27 ianuarie și 26 mai 1941.Pentru acest motiv avea să fie declarat indezirabil de către sovietici și a trebuit să-și dea demisia la 13 octombrie 1944, funcția lui fiind preluată de generalul C-tin Sănătescu, iar Dimitrie Negel fusese numit la 26 mai 1941 în același guvern Antonescu, subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale pentru Aprovizionare, funcție din care a demisionat câteva luni mai târziu din motive de conflict personal cu Ion Antonescu. Generalul medic Nicolae Marinescu, ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale, exercitase aceeași funcție începând de la 4 aprilie 1938 în guvernul Patriarhului Miron Cristea, și al lui Armand Călinescu, generalului Gheorghe Argeșanu și C-tin Argetoianu, mai precis până la 24 noiembrie 1939.
O mențiune specială merită și generalul Gheorghe Mihail numit la 23 august 1944 Șef al Marelui Stat Major, care fusese subsecretar de stat la Ministerul Apărării Naționale în guvernul Patriarhului Miron Cristea și apoi ale lui Armand Călinescu, Gheorghe Argeșanu și C-tin Argetoianu. Mai precis de la 1 februarie până la 24 noiembrie 1939, iar de la 4 iulie la 24 august 1940 fusese în guvernul Ion Gigurtu vicepreședintele Consiliului de Miniștrii și respectiv de la 25 la 29 iulie ad-interim la președinția Consiliului de Miniștrii la Externe.
Gheorghe Mihail și-a dat demisia din funcția de sef al Marelui Stat Major la 14 octombrie 1944 fiind înlocuit de generalul Nicolae Rădescu.
Aceste aspecte se vor contura mai târziu în capete de acuzare împotriva guvernului Sănătescu, format după cum se vede din unii oameni aparținând unor regimuri de dictatură.
La orele 22, la 23 august 1944, Postul de Radio București difuzează Proclamația Regelui către Țară care anunță “ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite … un nou guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să ducă la îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia Pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat Armistițiu oferit de Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie … Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.
Am selectat din Proclamația Regelui acele puncte care sintetizează programul guvernului Sănătescu. Armistițiul era elementul cel mai important și acesta va fi semnat abia în noaptea de 12-13 septembrie 1944 la Moscova.
Dar înainte de a realiza acest program, guvernul Sănătescu s-a văzut angajat într-o luptă de supraviețuire împotriva armatei germane. Pentru organizarea acestei lupte, primul ministru, generalul Sănătescu a plecat imediat la Marele Stat Major pentru a da ordinele necesare trupelor de pe front și restului țării și de a-l numi în funcția de șef al Marelui Stat Major pe generalul Gheorghe Mihail. De asemenea s-au făcut și alte numiri noi la Inspectoratul Jandarmeriei, generalul Anton, iar ca primar și prefect al Poliției Capitalei a fost numit generalul Dombrowski.
Odată proclamația regelui cunoscută, generalul Sănătescu a primit vizita lui Manfred von Killinger, ministrul plenipotențiar al Germaniei și a generalilor A.Hansen și E. Gerstenberg, cărora le-a explicat că față de situația de pe front a trebuit să ceară armistițiul, “pentru a ne nu prăpădi continuând un război inutil. Le-am spus că sunt liberi să plece și să părăsească teritoriul românesc.” Propunerea a fost acceptată și generalii germani și-au dat cuvântul de onoare că o vor respecta. La scurt timp, ministrul de Externe, Niculescu Buzești a comunicat Consulului de Legație dr. Stelzer ruperea relațiilor dintre România și Germania și a oferit liberă retragere a trupelor germane în măsura în care la rândul lor se vor abține de la orice acte ostile. Tot în aceeași noapte emisarii români de la Cairo au primit depline puteri din partea generalului Sănătescu și a regelui Mihai să semneze imediat Armistițiu cu cele trei principale puteri aliate.
Reacția poporului a fost imediată, regele Mihai a fost aclamat înainte de miezul nopții și în balconul Palatului, dar conștient de reacția Germaniei, Sănătescu decide plecarea regelui la Dobrița, în județul Gorj pentru a pune la adăpost persoana monarhului. Imediat după aceasta, în jurul orelor 2 a zilei de 24 august, un grup de comuniști conduși de Emil Bodnăraș preia paza mareșalului Antonescu și a celorlalți arestați care au fost transportați într-o casă din cartierul Vatra Luminoasa. În primele ore ale dimineții lui 24 august s-a văzut cât de justificate erau măsurile de precauție ale guvernului. De la ora 1035 are loc primul atac aerian german asupra Bucureștiului. Guvernul se mută de la Palat în adăpostul Băncii Naționale, dar cum nici acest sediu nu era sigur, guvernul se stabilește în tabăra Regimentului I Transmisiuni din pădurea Bolintin.
În vreme ce toate agențiile de presă de la București au transmis evenimentele schimbării de la București s-a decis publicarea în presă, “România liberă” de exemplu și a unei declarații a guvernului în care se anunța formarea acestui guvern din reprezentanții a patru partide politice” precum și restaurarea unui guvern democratic în care libertățile publice și drepturile cetățenești să fie garantate și respectate.”
Declarația guvernului conținea obiectivele sale, anume acceptarea Armistițiului cu Națiunile Unite; posibilitatea ca armatele românești să lupte alături de armatele aliate pentru eliberarea Transilvaniei de Nord de sub domnia străină și în final se cerea cetățenilor țării să facă zid în jurul regelui pentru înfăptuirea comandamentelor supreme: asigurarea păcii și instaurarea unui guvern democratic.
La ora 1630 având în vedere atitudinea armatei germane care bombarda Bucureștiul și încerca să cucerească capitala, guvernul a transmis declarația de război împotriva Germaniei. În jurul capitalei s-au dat lupte grele, mai ales la Băneasa, respingându-se încercările trupelor germane de a pătrunde în oraș. Au avut loc de asemenea lupte la Școala Superioară de Război în cartierele Rahova, Cotroceni și Șerban Vodă. Aceste lupte s-au încheiat cu lichidarea trupelor germane până în seara zilei de 25 august 1944. Simultan, s-au desfășurat lupte în toate zonele țării, mai ales în zona petroliferă , care au dus la lichidarea rezistențelor germane încă înainte de sosirea în zonă a trupelor sovietice.
La 31 august, generalul Gh.Mihail raporta regelui Mihai: “prima fază a acțiunii militare și anume eliberarea teritoriului național de trupe germane și împiedicarea acestora de a construi un front defensiv în Carpați este un fapt în întregime realizat.
Față de evenimentele din România V.M.Molotov a confirmat printr-un document dat publicității la 25 august că Moscova “nu are de gând să dobândească vreo parte din teritoriul român sau să schimbe ordinea socială ce există în România.”
În ziua de 26 august 1944 guvernul Sănătescu a ținut primul Consiliu de Miniștrii în tabăra de la Bolintin unde au fost dezbătute “chestiunile interne și operative” după cum notează Sănătescu. Guvernul primește ajutorul aviației americane care bombardează podurile de la Băneasa și Otopeni determinând retragerea germanilor și oprirea bombardamentelor asupra Bucurestiului. În aceste condiții, guvernul revine a doua zi la București instalându-se în subsolul Băncii Naționale. Tot atunci a găsit și telegrama ministrului român din Turcia care a anunțat guvernul că “Armistițiul urmează a fi semnat la Moscova de către Molotov împreună cu ambasadorii britanic și american și delegatul român. În fața acestei probleme, guvernul organizează comisia care va merge la Moscova pentru semnarea Armistițiului. Sănătescu notează la 28 august 1944: ”aș fi dorit să se ducă Maniu și Brătianu căci altfel s-ar fi prezentat comisia cu ei, însă au refuzat pe motivul că nu pot semna un act prin care se recunoaște cedarea Basarabiei și Bucovinei. Am fost nevoit atunci să trimit ca președinte al comisiei pe Lucrețiu Pătrășcanu care spune că are legături cu persoane politice ruse”. Delegația pentru semnarea Armistițiului a fost formată din Ioan Christu, Ghiță Popp și gen.Dumitru Dămăceanu. A doua zi, 29 august, comisia a plecat cu avionul spre Moscova. Tot în acele zile de 26, 28 august guvernul s-a confruntat cu primele probleme politice, Lucrețiu Pătrășcanu a protestat susținând că ministerul de Interne pune piedici propagandei PCR-ului în întreprinderi și organizații muncitorești. În ziua de 27 august trecând peste opoziția ministerului de Interne PCR determină organizarea primelor comitete sindicale la CFR, Vulcan, STB și altele. La 1 septembrie s-a constituit comisia sindicatelor unite formată din delegații ai PCR și PSD pentru organizarea de sindicate unice în întreprinderi având la bază principiile marxist-leniniste ale luptei de clasă și ale internaționalismului proletar. Din comisie făceau parte cinci lideri PCR în frunte cu Gheorghe Gheorghiu Dej și cinci membri marcanți ai PSD.
Deocamdată unitatea de acțiune a forțelor politice nu pare primejduită pentru că la 28 august Libertatea publică manifestul BND prin care această formațiune îndeamnă cetățenii la luptă împotriva fascismului și declară sprijinul pentru “guvernul constituit de M.S. Regele cu scopul de a realiza armistițiul, de a scoate pe germani din țară și pentru a desființa regimul dictatorial”.
La 30 august 1944 guvernul este sigur de reușita acțiunii sale pentru că părăsește subsolul Băncii Naționale pentru a se instala la Ministerul Economiei Naționale, hotărând să țină zilnic consiliu de miniștrii. În condițiile ruperii relațiilor diplomatice cu Ungaria se dă ordin Marelui Stat Major să se execute acțiuni de luptă pe teritoriul Transilvaniei de nord.
Tot în acea zi însă încep să pătrundă în București trupele sovietice fiind salutate de un miting organizat de PCR, PSD și Uniunea Patriotică. Sovieticii își fac imediat simțitor prezența prin jafuri de tot felul și prin sfidarea guvernului român.
La 31 august, Sănătescu a încercat să ia contact cu primul general sovietic ce a apărut la Colentina care inițial a refuzat să îl primească în calitate de președinte de consiliu, dar ulterior a acceptat să discute cu Sănătescu în calitatea lui de general explicându-i “ că știe de Armistițiul cerut, dar că până la semnarea lui suntem tot în război.”
A doua sfidare are loc în aceeași zi, când sovieticii îi ridică pe foștii demnitari ai regimului Antonescu în frunte cu mareșalul, urmând ca aceștia să fie transportați la Moscova. Protestele guvernului român nu au fost luate în considerare. Astfel, guvernul este pus într-o situație cu totul deosebită, fără precedent în istoria României, fiind lipsit de atribute esențiale ale suveranității.
În acea zi a fost publicat decretul regal prin care se revenea la Constituția din 1923 garantându-se separarea puterilor în stat, drepturile și libertățile cetățenești, dar era evident din acest moment că Moscova monitoriza toate aspectele vieții politice din România. Față de situația creată, ministrul de externe Grigore Niculescu Buzești a cerut reprezentantului român la Ankara, Alexandru Cretzianu să exprime neliniștea guvernului român față de întârzierea semnării armistițiului.
6. Situația militară a României în urma ofensivei armatei sovietice, a arestării mareșalului Ion Antonescu și a începerii acțiunilor împotriva armatei germane. Statutul armatei române în perioada 23 august – 12 septembrie 1944.
Momentul care a precipitat deznodământul crizei politice din România a fost declanșarea puternicei ofensive sovietice de la 20 august 1944. Toți factorii politici, Antonescu, opoziția, Palatul Regal s-au simțit datori să acționeze.
Analizând strict situația militară vedem că pe frontul din Moldova efectivele armatelor române și germane depășeau per ansamblu 800.000 de militari. Statistica întocmită de Marele Stat Major român menționa 431.735 de militari, iar la 29 iulie situația cu caracter stric secret întocmită pentru mareșalul Ion Antonescu, menționa 381.023 militari germani. Acestora li se adăugau 128.682 militari în formațiunile de etape și 64.626 dislocați în zona interioară a României. Așadar în România se aflau peste 570.000 de militari germani. Aceeași statistică arată capacitatea redusă de luptă a acestor forțe accentuată după retragerea după front a diviziilor blindate și motorizate, în total între 23 iunie – 18 august fuseseră retrase 11 divizii germane, între care 7 de blindate. Armata română era formată din: Armata III (generalul Dumitrescu) și Armata IV (gen. Mihai Racoviță). De la 5 august, acesta din urmă a fost înlocuit de generalul Avramescu.
În cursul numeroaselor întâlniri conspirative avute până la 23 august, se hotărâse ca lovitura de stat să fie declanșată și condusă din capitală.
În acest sens, încă de la 21 iunie 1944 generalul C-tin Sănătescu împreună cu colonelul Dumitru Dămăceanu și Grigore Niculescu Buzești redactaseră o telegramă ce trebuia trimisă aliaților, în care se preciza că: “acțiunea politică în țară, nu se poate face decât o dată cu ofensiva rusă pe frontul nostru și cu ajutorul de trupe aeropurtate care să sprijine acțiunea politică, fiindcă sunt foarte puține trupe în interior față de germani. Am dat ordin trupelor noastre de pe front să nu lupte, ușurând astfel acțiunea rusească.” Ofensiva de care își legau speranțele opozanții lui Antonescu s-a declanșat în dimineața zilei de 20 august 1944, la ora 610 când peste 4.000 de tunuri și aruncătoare au deschis focul. Sovieticii dispuneau de 1.250.000 de militari, dintre care 930.000 de combatanți sprijiniți de 2.200 de avioane și de 1.860 de tancuri. Armata sovietică era impărțită în 2 Fronturi (Grup de Armate) : Frontul II (240 km), respectiv III Ucrainean. Succesul sovieticilor a fost zdrobitor, în primele 4 zile de luptă grupul II parcursese 80 km în adâncimea frontului germano-român, iar cele ale grupului III aproape 110 km.
În seara zilei de 23 August tancurile sovietice au fost semnalate la Bârlad. La orele 2235 s-a difuzat la radio, “Proclamația către Țară a Regelui Mihai” prin care se anunța că “din acel moment încetează lupta și orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice … mobilizând toate forțele națiunii vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină.”
Comanda supremă a Armatei Române a fost încredințată generalului Gh.Mihail, numit șef al Marelui Stat Major. Generalul Mihail a emis ordinul prin care dispunea să se înceteze orice subordonare a comandamentelor și unităților române față de comandamentele germane și în același timp orice act de agresiune asupra forțelor sovietice. S-a cerut armatelor III și IV române să se retragă cu tot armamentul de care dispun pe linia Focșani-Nămâloasa-Brăila “opunându-se oricăror încercări de dezarmare”.
În realitate, pe front, încetarea luptelor ordonată la ora 040 n-a fost unilaterală. În primele ore ale zilei de 24 august, militarii români au continuat să fie atacați în forță de către sovietici. În acest context, comandanții români au ordonat unităților să se retragă fără a fi încercuite sau dezarmate și fără a deschide foc împotriva trupelor sovietice. Sovieticii nu au acceptat nici un fel de propuneri de tratative. În intervalul 24 august – 12 septembrie 130.000 de soldați români aveau să ia drumul prizonieratului, adăugându-se celor 147.000 prizonieri români capturați la Stalingrad și în Crimeea.Germanii au suferit o înfrângere catastrofală fiind capturați între 100 – 150 de mii de militari.
La 26 august tancurile sovietice înaintau spre Focșani, iar la 28 august cercul în jurul armatei germane a fost închis și orașul Buzău a căzut în acea zi după lupte grele. La 30 august unitățile de avangardă sovietice au ajuns în regiunea petroliferă, iar la 31 august în București. Tot în noaptea de 23 august 1944 Corpul 6 Teritorial a primit ordin de la Marele Stat Major să interzică pătrunderea forțelor germane și ungare pe trecătorile Carpaților Meridionali și să reziste pe Mureș cu fața la Nord.
Idee generală a Marelui Stat Major era să se creeze un prezumtiv aliniament de armistițiu pe linia Focșani – Nămâloasa – Galați la adăpostul căreia se preconiza înfrângerea prin forțe proprii a trupelor germane din interior și păstrarea unei zone libere de prezență militară străină. Acest lucru nu a reușit, dar înaintarea sovieticilor a descurajat după cum vom vedea rezistența germanilor.
În luptele grele care s-au desfășurat pe teritoriul nostru între 23 – 31 august, armata română a eliberat aproape 150.000 km2 provocând armatei germane pierderi cifrate la 61.500 militari (morți, răniți și prizonieri), echivalentul a 6 divizii de infanterie a Wehrmachtului.
Înaintarea armatei sovietice a continuat pe un teritoriu eliberat, ajungând la 6 septembrie la Turnu Severin. Cu toate acestea situația armatei române a fost foarte dificilă. La 3 septembrie 1944 sfidând orice normă a dreptului internațional, sovieticii au preluat cei 14 generali germani capturați după 23 august alături de alți 56.000 de militari, iar la 6 spre 7 septembrie armata română a fost subordonată Înaltului Comandament sovietic. Inițial, generalul Gh. Mihail a protestat, prezentându-și demisia care i-a fost refuzată.
La fel de abuziv a fost preluată flota românească de către cea sovietică, în primele zile ale lunii septembrie 1944, așa cum se vede dintr-o dare de seamă elaborată atunci de comandamentul litoralului maritim și fluvial.
Această succintă analiză evidenția clar uriașele avantaje tactice și strategice pe care le-a câștigat Armata Roșie prin trecerea de partea ei a României. Încercările următoare de a recupera trupele române dezarmate în “zona neocupată “ precum și a navelor și depozitelor de tot felul au eșuat. Cu toate acestea, Marele Stat Major nu a încetat nici o clipa să depună toate eforturile de a scoate cooperarea cu Armata Roșie de sub imperiul arbitrariului și bunului plac întocmind pe baza propunerilor și sugestiilor venite de la armate “Norme de detaliu” pentru Colaborarea cu Armata Sovietică. Având în vedere faptul că grupurile de armate sovietice nu avea State Majore și că fuseseră destinați doar ofițeri sovietici pe lângă unitățile și marile unități române și nu și invers Marele Stat Major Român a mai solicitat realizarea unui schimb de ofițeri de Stat Major. Majoritatea propunerilor au rămas însă fără răspuns, deoarece comandamentele sovietice au înțeles să-și rezerve numai drepturi față de trupele române fără a-și asuma și obligațiile necesare.
Mai mult, ei au continuat să comită abuzuri și să impună un mod de conducere și desfășurare a acțiunilor militare care nu se încadrau în concepția comandamentului român.
*
* *
Acestea au fost auspiciile sub care și-a început activitatea guvernul Sănătescu, guvern confruntat cu o situație fără precedent în care puterea executivă trebuia să-și desfășoare activitatea în condițiile ocupării întregului teritoriu național de către o armată străină.
CAPITOLUL II
ACTIVITATEA GUVERNULUI ÎN PLAN ECONOMIC, POLITICO -DIPLOMATIC ȘI MILITAR
1. Încheierea Convenției de Armistițiu cu puterile aliate – condițiile preliminarii transmise de aliați României. Comportamentul delegației române la tratativele de la Moscova. Prevederile economice, politice și militare ale Convenției de Armistițiu și impactul lor asupra evoluției ulterioare a României.
Delegația a sosit la Moscova la 30 august și a doua zi Pătrășcanu pe care guvernul Sănătescu îl numise șef, sperând condiții mai bune de Armistițiu, a anunțat Legația de la Ankara că “s-au făcut imediat demersurile necesare pentru a se proceda la lucrări”.
Încă din prima zi, Pătrășcanu transmisese lui V.M.Molotov că “am acceptat conducerea delegației guvernului român nu pentru a atenua responsabilitatea burgheziei române și (indescifrabil) din România care, împreună cu dictatura lui Antonescu au dus războiul împotriva URSS, ci pentru a oferi poporului român posibilitatea angajării în luptă contra Germaniei naziste. În același timp va rog următoarele:
1. În scopul asigurării condițiilor propice discutării libere a problemei privind România, independent de Mandatul meu oficial de șef al delegației și pentru a avea posibilitatea redactării unor rapoarte despre situația politică din țară, vă rog să-mi trimiteți pe unul din colaboratorii dumneavoastră pentru a stabili legături directe și neoficiale; în fața celorlalți membrii ai delegației el va fi prezentat drept o cunoștință personală.
2. Vă rog să-mi permiteți ca de aceasta dată, în calitatea mea de membru al guvernului român și președinte al delegației, să fac o declarație politică privind relațiile româno-sovietice.
3. Voi rămâne recunoscător daca mi-ați facilita o întâlnire cu unul dintre membrii grupului român de la Moscova, Ana Pauker sau Luca Laszlo”
L.Pătrășcanu și-a asumat încă de la început o politică subordonată intereselor de partid, sperând desigur condiții mai bune pentru țara sa. În privința cererii de la punctul 1 nu dispunem de date privind trimiterea unui asemenea “colaborator”, iar în ceea ce privește punctul 3, întâlnirea cu A. Pauker și V. Luca a avut probabil loc dar nu cunoaștem conținutul discuțiilor.
La 31 august a avut loc și prima întâlnire a delegației române cu Molotov și Vâșinski. Pătrășcanu a declarat că “principalul obiectiv al noului guvern român este lupta contra Germaniei și a subliniat că această luptă a început încă de la 24 august ora 4. Dar sovieticii (Molotov) au răspuns că “mai importantă devine problema raporturilor dintre armatele sovietice și autoritățile române… Trebuie să stabilim suma prejudiciilor cauzate Uniunii Sovietice”.
Era clar că aceasta stabilire era de fapt o simplă comunicare și Pătrășcanu a declarat că “intenția includerii acestor elemente în actul de Armistițiu reprezintă o noutate pentru delegația română.
În ziua următoare, Lucrețiu Pătrășcanu a solicitat o audiență personală la A.Vâșinski, care i s-a acordat și liderul român a cerut “o discuție strict confidențială purtat ca de la tovarăș la tovarăș și nu ca de la ministru la ministru”. Pătrășcanu a explicat motivele intrării Partidului Comunist din România în blocul guvernamental și al acordului său de a face parte “în calitate de reprezentant al Partidului Comunist din delegația pentru încheierea Armistițiului”. Acesta urmărește, în primul rând limitarea influenței exercitate de Maniu și Brătianu – ostili URSS-ului, Armistițiului și apartenenței Basarabiei la Uniunea Sovietică, fiind supuși influenței anglo-americane. Ei încearcă să-și ia “castanele din foc pentru burghezie cu mâinile comuniștilor, colaborând cu ei, dar nu vor reuși.” “Noi sesizăm perfect că obiectivele noastre diferă total de cele ale burgheziei române. Suntem conștienți că România poartă responsabilitatea unui război, că vechii săi conducători sunt criminali de război, că România trebuie să plătească prețul deplin pentru participarea sa la război alături de Germania”. Pătrășcanu i-a recunoscut lui Vâșinski faptul că el nefiind diplomat “se află într-o situație destul de dificilă, deoarece nu-și imaginează clar ceea ce are de făcut și cum trebuie să-și îndeplinească rolul în această acțiune.”Vă rog să-mi oferiți sfaturile dumneavoastră”. Apoi a semnalat acțiunea ostilă a lui Gh. Popp “creatură a lui Maniu” care a cerut întreruperea tratativelor și întoarcerea delegației române în țară pe motiv că “delegații nu s-au pregătit pentru discutarea sumelor exacte ale reparațiilor”.
Vâșinski nu i-a acordat nici un sfat lui Pătrășcanu, iar singurul lucru pe care l-a făcut delegația guvernului român în următoarele 10 zile a fost pur și simplu să aștepte să fie invitată la discuții.
Această întârziere dictată de învingător a avut consecințe grave pentru România. Sovieticii au desăvârșit ocuparea teritoriului nostru până la 9 septembrie, anunțând zi de zi, în mod festiv, ocuparea de orașe românești ca pe mari victorii ale Armatei Roșii, când în realitate era un simplu marș strategic înapoia unui front constituit de trupele române. Întârzierea a fost motivată prin atitudinea de tergiversare a aliaților anglo-americani. Englezii vroiau să obțină acordul statelor din Commonwelth95 și și-ar fi prezentat ulterior scuze făcând astfel jocul sovieticilor care tratau România ca țară învinsă.
Abia în 10 septembrie, seara, delegația română a fost convocată în sala de la Spiridonevk în ședința plenară cu reprezentanții celor 3 mari puteri. SUA era reprezentată de Averell Harriman, iar Anglia de sir Archibald Clark Kerr. A fost prezentat textul convenției de armistițiu al cărei termeni reprezintă, punctele de vedere ale celor 3 mari puteri. Pătrășcanu a solicitat 24 de ore pentru studierea textului documentului.
Trebuie menționat că aceasta a fost prima dintre Convențiile de armistițiu încheiate între Puterile Aliate și țările din Europa Centrala și de Est; vor urma Convențiile cu Bulgaria și Finlanda și în 1945 cu Ungaria. Convențiile nu au avut un caracter pur militar cum prin definiție se cerea, ci au comportat importante cauze politice, economice și juridice cu urmări deosebite pentru țările respective, atât în viitorul apropiat cât și în cel mai îndepărtat. În ceea ce privește România, trebuie menționat că exact un an mai târziu, la 11 septembrie 1945, V.M.Molotov va comunica ambasadorului român la Moscova, Iorgu Iordan că textul Convenției de Armistițiu este baza pentru Tratatul de pace cu România. În general, convențiile restabileau hotarele din iunie 1940, iar despăgubirea de război pe care foștii aliați ai Germaniei urmau să o plătească a fost stabilită la același nivel pentru toate cele trei parți, anume 300 milioane dolari la valoarea din 1938 sau 35 dolari la 31,5 grame aur (uncie). Era o suma considerabilă, având în vedere faptul că în februarie 1943 se finalizaseră lucrările de construcție ale Pentagonului din SUA, iar costul total fusese de 83 milioane dolari.
La 11 septembrie 1944 a avut loc a doua întâlnire între reprezentanții URSS, SUA, Anglia și delegația Româna care cuprindea pe L. Pătrășcanu, prințul Barbu Știrbei, generalul Dumitru Dămăceanu, Ioan Christu, C-tin Vișoianu și Gh. Popp. La ora 10 Molotov a deschis ședința după care Pătrășcanu a precizat că România își prezintă în scris observațiile la textul inițial. Acestea au fost prezentate în aceeași zi (probabil înainte de ora 10) în particular de către L. Pătrășcanu lui A.I.Vâșinski. Erau în total 9 probleme, despre care Pătrășcanu va raporta Consiliului de Miniștrii în ședințele din 15,16,17 septembrie 1944. Adjunctul sovietic l-a întrebat pe Pătrășcanu care este “atitudinea delegației române față de proiectul Convenției remis ieri”. Acesta a răspuns “că personal el nu consideră proiectul Convenției cel mai bun la care poate spera România. La întrebarea mea (A.I.V.) dacă aceasta opinie este împărtășită și de alți membri ai delegației Pătrășcanu a răspuns în doi peri precizând că el personal depune eforturi pentru un final favorabil.’’
La solicitarea ministrului sovietic de externe, Ioan Christu a dat citire notei cu observațiile românești, iar Molotov a răspuns că în timpul dezbaterilor se vor analiza amendamentele prezentate de români, dar a ținut să declare de la început că “o serie de argumente sunt inacceptabile”; a mai adăugat că unele detalii tehnice vor fi examinate de o comisie militară și înserate apoi într-un protocol special. A urmat discutarea pe articole a textului Convenției de Armistițiu.
Preambulul Convenției (la fel ca și alte articole după cum vom vedea) subliniau faptul că România nu a fost tratată ca țară care a ieșit din război prin voința sa proprie ci ca stat inamic înfrânt. Acest lucru va influența profund evoluția premergătoare semnării tratatului de pace și se va reflecta cu prisosință în prevederile acestuia.
Delegația română a dorit o simplificare a redactării, adică să se prevadă numai că Guvernul și Înaltul Comandament Român accepta cerințele de armistițiu, etc. Molotov a replicat că este dreptul Uniunii Sovietice ca țară învingătoare să mențină redactarea proprie și că statul său “are mai multe argumente decât România” și nu a fost de acord cu Pătrășcanu care propusese scoaterea din preambul a sintagmei “înfrângerea României”.
Articolul 1 preciza data de 24 august 1944 ora 4 a.m. ca moment al încetării operațiunilor militare ale României împotriva URSS și intrării în război împotriva Germaniei și Ungariei “cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României pentru care scop va pune la dispoziție nu mai mult de 12 divizii ale infanteriei cu mijloace suplimentare. Operațiunile militare din partea forțelor române vor fi puse sub comanda generală a Înaltului Comandament Aliat [Sovietic].”
Articolul 2 obliga România la dezarmarea și internarea forțelor militare germano-ungare precum și a cetățenilor celor două state menționate aflați pe teritoriul nostru.
În cursul discuțiilor în jurul acestor chestiuni, generalul Dămăceanu a arătat că țara sa nu are decât o singura unitate echipată întrucât armamentul diviziilor Corpurilor de Armata V, VI, VII fusese capturat (de sovietici) după 24 august 1944, adică după ce România încetase războiul cu Națiunile Unite. Generalul Dămăceanu nu a primit nici un răspuns, după cum nu s-a acceptat formarea a două divizii blindate românești și nici îmbunătățirea mijloacelor aeriene.Articolul 3 obliga România să asigure sovieticilor și aliaților libertatea de mișcare pe teritoriul nostru prin mijloacele noastre de comunicație și pe cheltuiala noastră, pe apa și în aer. Anexa menționa explicit toate instalațiile necesare. S-a acceptat fără obiecții.
Prin articolul 4 se restabilea frontiera de stat între URSS și România, stabilită prin Convenția sovieto-română din 28 iunie 1940, de fapt frontiera fixată în urma ultimatumurilor sovietice din vara lui 1940.
Aici delegația română a solicitat să fie reexaminat traseul frontierei între punctele Peliheceni și Mihăileni (ținutul Dorohoi) deoarece se săvârșise o eroare materială, zona respectivă locuită în majoritate de populație românească nu aparținuse niciodată Bucovinei. Molotov a răspuns că acest lucru nu se poate discuta întrucât chestiunea a fost primită de la început și stă la baza armistițiului.
Prin articolul 5, România se obliga să predea imediat sovieticilor pe toți prizonierii de război sovietici și aliați precum și pe refugiații din Basarabia (“articolul îi numea “cetățeni internați și aduși cu sila”). Până la repatriere, cheltuielile legate de întreținerea acestor persoane reveneau României.
Articolul 6 obliga la abrogarea legislației discriminatorii din România și cerea eliberarea celor deținuți pentru activitate în favoarea Națiunilor Unite. Acest lucru se făcuse deja imediat după 23 august, după cum a explicat L. Pătrășcanu.
Articolul 7 considera ca trofeu orice material de război al Germaniei sau al sateliților săi, inclusiv navele și obliga România la predarea lor sovieticilor. Obiecțiile generalului Dămăceanu privind depozitele germane de la Turnul Severin nu au fost acceptate.
Articolul 8 interzicea României exportul sau exproprierea proprietăților germane și ungare fără autorizația sovieticilor obligându-se să le păstreze în condițiile stabilite de sovietici. Molotov a adăugat că : “vasele nu trebuie să fie reparate, dar nici stricate mai mult”.
Articolul 9 se referea la remiterea către sovietici a navelor Națiunilor Unite, în bună stare.
Articolul 10 a căpătat forma finală după contopirea lui cu articolul 14 (la propunerea lui I. Christu în ședința următoare). Acest articol obliga la plata în monedă românească pentru Înaltul Comandament sovietic pentru îndeplinirea funcțiilor sale. În plus, vasele românești din apele românești și străine treceau sub control sovietic “pentru folosința lor în interesul general al aliaților”. Anexa obliga la restituirea monedelor sovietice de pe teritoriul românesc.
În consecință, articolele 8, 9 și 10 privau România de folosirea vreunei nave de război sau comerciale.
Articolul 11 impunea României plata unei despăgubiri de război către URSS în valoare de 300 milioane dolari SUA plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri. Față de obligațiile românești, Molotov a replicat că “guvernul sovietic are la dispoziția sa destule dovezi pentru a arăta că 300 milioane de dolari este o sumă mică și nu reprezintă decât o cincime a pagubelor”.
Articolul 12 obliga la restituirea bunurilor luate de armata română de pe teritoriul URSS.
Articolul 13 restabilea toate drepturile legate de interesele Națiunilor Unite așa cum existau înainte de război.
Articolul 14 obliga România să colaboreze cu sovieticii la arestarea și judecarea criminalilor de război. Aici Pătrășcanu a asigurat “că toți criminalii de război vor fi pedepsiți așa cum merită…”, neglijențe nu vor fi posibile el fiind ministrul justiției.
Articolul 15 obliga la dizolvarea imediată a tuturor organizațiilor prohitleriste sau de tip fascist precum și a celor ce duceau o propagandă ostilă Națiunilor Unite nepermițând în viitor existența unor astfel de organizații.
Articolul 16 însemna controlul sovietic asupra mass-mediei românești precum și asupra comunicațiilor telegrafice, poștale și telefonice. Mai mult, anexa la acest articol avea o mențiune ce abolea practic independența și suveranitatea României deoarece corespondența diplomatică cifrată prin curier sau telefonică trebuia “să fie dirijată potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (sovietic).
Aici, Vișoianu a arătat că România are toate dezavantajele unei țări ocupate și toate obligațiile unei țări eliberate. Era de așteptat față de sinceritatea României la mai multa încredere”. Molotov a refuzat orice modificare pe motiv că măsurile impuse sunt tranzitorii doar pe perioada ostilităților. “Cum războiul se termină, măsurile dispar”. Pe urmă a adăugat: “Faptul este că pe teritoriul românesc se găsesc trupe sovietice în proporție de 1:10. Domnul general Dămăceanu a spus el singur că România în timpul de față nu posedă decât o singură divizie. Războiul nu așteaptă și nu înțelege întârzieri”. Nu s-a acceptat nici o modificare.
Articolul 17 restabilea administrația românească “pe întregul teritoriu al României, afară de un sector de 50-100 km de linia frontului… organele administrative românești se obligă să aducă la îndeplinire… ordinele Înaltului Comandament Aliat (sovietic)” deci o subordonare a administrației locale față de sovietici. Această prevedere va avea consecințe deosebite pentru că sovieticii nu se arătau dispuși să colaboreze cu primarii și prefecții de pe vremea lui Antonescu și ofensiva comuniștilor de a-i înlătura pe acești “antonescieni” care va începe din octombrie – noiembrie va beneficia de sprijinul sovietic. Față de acest articol a protestat Dămăceanu arătând că “100 km este puțin pentru Rusia, dar este mult pentru România”. Molotov a respins orice modificare arătând că pe măsura ce trupele sovietice înaintează teritoriul eliberat trece în administrația românească și că 100 de km este un caz rar care totuși trebuie prevăzut, norma fiind de 50 km.
Articolul 18 prevedea înființarea Comisiei de control aliată care până la încheierea păcii reglementa și controla executarea prezentelor condițiuni sub ordinele Înaltului Comandament Aliat (sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate.
Anexa specifica precis că guvernul român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei aliate de control care decurg din Convenția de Armistițiu.
Comisia va instaura organe sau secțiuni speciale pentru executarea de diferite funcțiuni și va avea funcționari în diferite părți ale României. Prin aceasta, Guvernul Sănătescu era subordonat comisiei, devenea un executant al ei, iar activitatea lui avea drept criteriu principal de apreciere felul în care îndeplinește Convenția de armistițiu.
Au fost acceptate obiecțiunile lui Ioan Christu față de durata activității Comisiei de control și s-a căzut de acord să se menționeze că aceasta va funcționa până la semnarea păcii.
Articolul 19 avea o importanță deosebită pentru că socotea hotărârile Arbitrajului (de fapt Diktatului) de la Viena cu privire la Transilvania ca nule și inexistente. Guvernele aliate erau de acord “ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituite României, sub condiția confirmării Tratatului de Pace și guvernul sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop la operațiunile militare comune cu România contra Germaniei și Ungariei”. În felul acesta armata română trebuia să lupte alături de cea sovietică sub comanda sovietică până la terminarea războiului și nu mai putea fi un instrument politic în mâna guvernului de la București.
Aceasta a fost redactarea finală la care s-a ajuns, iar Ghiță Popp considera acest articol drept “singurul câștig al acestui armistițiu (pentru România) și țin să exprim recunoștința noastră, a ardelenilor pentru sprijinul făgăduit”.
Stenograma acestei ședințe arată clar că la toate punctele discutate delegații americani și englezi nu au avut nici o obiecție mărginindu-se în a-și exprima acordul cu punctul de vedere sovietic.
S-a fixat o noua ședință, a treia, în seara zilei următoare, 12 septembrie, ora 22, unde se va și semna această convenție cu eventuale modificări.
În după-amiaza zilei de 12 septembrie, la sediul Comisariatului sovietic pentru Afacerile Străine a avut loc o întâlnire particulară a reprezentanților celor trei Mari Puteri la care au participat A.I.Vâșinski, N.V.Novikov, sir Archibald Clark Kerr și Averell Harriman.
Vâșinski a declarat că Moscova a acceptat propunerea Londrei privind scoaterea evreilor unguri de sub incidența articolului 2 (care cerea internarea lor în lagăre ca cetățeni ai Ungariei). Apoi a fost de acord cu contopirea articolului 10 cu 14 așa cum doreau românii și armistițiul a ajuns în forma finală cu 20 de articole (așa cum l-am prezentat mai sus).
Ambasadorul american Harriman a întrebat care este atitudinea Moscovei privitor la posibilul statut de cobeligeranță ce i s-ar acorda României. Vâșinski a replicat că “ar fi prematur să facă aceasta concesie românilor în avans”, dar a fost de acord cu sir A. Clark Kerr ca “ar trebui să li se permită să spere că ar putea să o câștige”. Harriman s-a declarat de acord.
De fapt, în pofida uriașelor sacrificii umane și materiale în războiul antihitlerist cobeligeranța României nu se va recunoaște niciodată. Vâșinski a comunicat celor prezenți că durata Comisiei aliate de control se va extinde până la semnarea Tratatului de Pace – guvernul său acceptase propunerea României ca data încetării ostilităților să fie 24 august, ora 4 a.m. – dar nu s-a acceptat niciodată faptul că tot atunci România a început războiul antihitlerist. Aici data acceptată va fi contrară adevărului istoric – 12 septembrie 1944.
Vâșinski a mai declarat că Moscova nu va accepta adăugarea mențiunii că forțele aliate (sovietice) vor părăsi teritoriul românesc la încheierea ostilităților contra germanilor și ungurilor, de altfel, la 12 septembrie, delegații români vor solicita înscrierea acestei chestiuni într-un proces verbal, dar Molotov a considerat-o inutilă, iar Harriman i-a sfătuit pe reprezentanții români să nu mai insiste deoarece interpretarea lui Molotov era “justă”. Sir Archibald Clark Kerr la rândul lui observă că trupele anglo-americane se aflau pe teritoriul Franței, iar Guvernul de la Paris nu cerea o asemenea declarație. Și de această dată cei doi ambasadori aliați au fost de acord cu respingerea propunerii românești. Era o anticipare a cedării României sferei de influență sovietică.
În finalul discuțiilor dintre diplomații celor trei Mari Puteri a fost respinsă și o a treia propunere românească, aceea de a se include un articol prin care România să primească dreptul de a cere reparații de la Germania și Ungaria. Sir A. Clark Kerr a apreciat că “românii ar putea la timpul potrivit să formuleze o asemenea pretenție, dar nu vedea nici o rațiune ca guvernele aliate să se angajeze în acest sens, în momentul de față”.
Aceste discuții între cei trei diplomați evidențiază disponibilitatea anglo-americanilor de a se subordona intereselor sovietice în România, față de care nu au manifestat nici un fel de simpatie sau sentimente de dreptate; României, deci nu i s-a acordat cobeligeranța, nu i s-a fixat momentul când trupele sovietice o vor părăsi, nu i s-a acordat dreptul de a cere reparații de la Germania și Ungaria.
A treia și ultima întâlnire între reprezentanții Națiunilor Unite a avut loc în aceeași zi de 12 septembrie la ora 22, delegațiile păstrau aceeași componență ca în ziua anterioară, dar Molotov a anunțat includerea mareșalului Malânovski printre plenipotențiarii aliați, iar secretar al delegației sovietice a fost Novikov.
Molotov a anunțat că s-a renunțat la redactarea unui protocol special, apoi, referitor la propunerile românești de acceptare a cobeligeranței și a fixării unui termen de plecare a trupelor aliate (sovietice) din țară Molotov le-a respins pe motiv că “este prematur acum să ne ocupăm de aceste chestiuni”
S-a acceptat ca dată a încheierii ostilităților ziua de 24 august 1944, ora 4, și s-a acceptat și contopirea articolelor 10 și 14. S-au citit articolele respective cu anexele care au fost aprobate.
Discuțiile mai amănunțite au stăruit pe clauza despăgubirii U.R.S.S. cu 300 milioane dolari. Aici Ioan Christu a arătat ca este o sarcină mult prea grea pentru România la sfârșitul războiului. Economistul sovietic Maiski a citat o lucrare a lui Victor Slăvescu în care se spunea că venitul anual al României este de aproape 2 miliarde dolari și că deci suma despăgubirii solicitate “va putea fi în orice caz plătită”. Christu a răspuns că “lucrările citate de domnul Maiski se referă la România pe care eram atât de mândri să o numim “România Mare” și care nu mai există astăzi, că România a dus un Război care i-a cauzat atâtea distrugeri și că România continua Războiul și a cerut să se însereze o clauză că “dacă se va constata la sfârșitul războiului că situația economică a României este așa de proastă încât suma cerută reprezintă o sarcina prea grea ea să fie micșorată”.
Molotov a considerat acesta un “Duel fără importanță” și a respins orice altă discuție. Apoi a insistat asupra controlului corespondenței diplomatice: ”Diplomații străini nu au voie să cifreze”.
Restul articolelor au fost adoptate fără modificări și la ora 5 dimineața, în ziua de 13 septembrie, delegația română a fost invitată să semneze Convenția, ceea ce s-a și făcut. Din acest moment Convenția intra în vigoare și devenea actul fundamental care decidea destinul României. Nu este o metaforă ci o realitate și aproape simbolic, un an mai târziu, la 11 septembrie 1945, în timpul vizitei de la Moscova a delegației guvernamentale române condusă atunci de Dr.Petru Groza, Molotov i-a declarat ambasadorului român la Moscova, Iorgu Iordan că guvernul sovietic considera drept baza pentru Tratatul de Pace cu România, Convenția de Armistițiu (articolele 1, 4, 5, 6, 9, 11, 12, 13, 14, 15).
A doua zi, la 14 septembrie 1944 delegația românească s-a întors la București. Sănătescu consemnează: “chiar după-masă am convocat Consiliul de Miniștrii pentru ca Pătrășcanu să facă o expunere sumară asupra felului cum s-au desfășurat tratativele”. Consiliul de Miniștrii convocat din nou la 15 septembrie pentru a lua în discuție textul Convenției de armistițiu (articol cu articol). “Sunt condiții destul de grele, aș zice că unele condiții ar putea figura într-o capitulare necondiționată…”. Notează cu amară ironie Sănătescu.
Consiliul de Miniștrii a hotărât să se organizeze un întreg serviciu care să se ocupe numai cu aplicarea armistițiului “care trebuie să aibă ramificații în cea mai îndepărtată comună din țara românească”. Ioan Christu de la Ministerul de Externe a primit misiunea să organizeze și să conducă acest serviciu. Președinte al Comisiei Aliate de Control a fost numit Rodion Malânovski, comandant al Frontului 2 Ucrainean.
Dar cel care se va ocupa efectiv de problemele din România era adjunctul său, generalul Vinogradov sosit la București cu primele unități ale Armatei Roșii. La 22 septembrie au sosit la București reprezentanții englezi Donald F. Stevenson și John Rougetel (ultimul fiind și reprezentant diplomatic), iar la începutul lui octombrie și-au făcut apariția reprezentanții Americii. Ei formau o echipă puternică, Burton Y. Berry, fiind diplomat de carieră, din 1928 activând în Departamentul de Stat, fost consul general la Istambul. Cât despre generalul Cartland van R. Schuyler, acesta era absolvent la West Point în 1922.
2. Poziția principalelor partide politice față de Convenția de Armistițiu
A doua zi, după întoarcerea la București, Delegația română care semnase armistițiu, în frunte cu Lucrețiu Pătrășcanu, s-a prezentat în fața Consiliului de Miniștrii care a discutat vreme de 3 zile – 15, 16 și 17 septembrie, clauzele Convenției de Armistițiu. Stenogramele acestei ședințe arătau un aspect al atitudinii pe care liderii politici au adoptat-o față de acest document de mare importanță pentru România.
Lucrețiu Pătrășcanu a dat citire actului de armistițiu și a relatat cum că nici unul din punctele de vedere românești nu a fost acceptat. Aceasta nu-l împiedică să declare: ”am socotit semnarea armistițiului ca un succes… iscălirea armistițiului, așa cum este constituie un succes și pentru România”. Liderul comunist socotește că a fost foarte bine venită întârzierea în semnarea armistițiului, oferind un timp de așteptare pe care credea că l-a folosit spre binele României. El consideră că textul cu care trebuia să înceapă discuții la 30 august era mult mai drastic decât acela asupra căruia a început discuția la 12 septembrie. Pătrășcanu considera că Uniunea Sovietică era binevoitoare față de România, că vrea sa sprijine România să se refacă și să devină puternică, că privește prin prisma viitorului și nu prin prisma trecutului. Ca o dovadă a celor afirmate mai sus, Pătrășcanu a afirmat dând toată greutatea cuvintelor spuse că “Uniunea Sovietică va consimți la retrocedarea Transilvaniei către România’’.
În continuare, Pătrășcanu se întreabă – în condițiile în care reprezentanții americani și britanic refuzaseră orice intervenție pe lângă URSS în favoarea României – de ce anume depinde aplicarea favorabilă a obligațiunilor ce decurg din armistițiu? Aceste condițiuni, neformulate de domnul Molotov ci deduse de Pătrășcanu se refereau la faptul că România trebuie să facă efortul maxim de război pe plan militar. Pe plan economic, Pătrășcanu considera că sarcinile economice sunt elastice și că dacă se va face dovada unei bunăvoințe vom obține îmbunătățiri economice.
Al treilea element era elementul politic ”trebuie făcut totul pentru a căpăta încrederea politică a Uniunii Sovietice fiindcă mi-am dat seama că în această privință unele partide și unii oameni politici se înșeală. Dacă din punct de vedere politic guvernul de astăzi sau guvernul de mâine al țării, reprezentanții partidelor și oamenii politici vor păcătui, vor duce o politică falsă, acest lucru nu se va consta numai prestigiul, sau va pune capăt carierei politice a unora sau a altora… dar va atrage asupra României grave primejdii […]. Perspectivele României sunt legate în momentul de față de executarea Armistițiului, de pregătirea prin armistițiu a viitorului, […]. Armistițiul cred că trebuie privit de noi ca un instrument de îmbunătățire a relațiilor noastre (cu URSS). Cunoașteți clauzele grele pe care le are, să-l privim ca pe un instrument și să facem ca acest instrument să fie în folosul intereselor poporului român și să nu fie instrumentul îndreptat împotriva Rusiei Sovietice, să se abandoneze ideea sprijinului exterior care ar putea veni în sprijinul României, fiindcă această idee complică inutil situația.”
Pe parcursul expunerii sale, Pătrășcanu a criticat virulent pe I.Maniu pentru tergiversarea inutilă a înfăptuirii loviturii de stat de la “sfârșitul lunii martie când erau 13.000 de germani în țară” până la 23 august 1944. În plus, l-a acuzat pe Maniu că nu a făcut nimic pentru a schimba starea de spirit a populației ostilă trupelor sovietice.
Iuliu Maniu a răspuns acestor acuzații arătând că întârzierea tratativelor s-a datorat tergiversării răspunsului aliaților.
Ostilitatea populației față de armata sovietică se datorează jafurilor și exceselor soldaților sovietici. În ceea ce privește convenția de armistițiu, Maniu observă că textul stabilit nu corespunde cu condițiile fixate cu reprezentanții aliați la Cairo, că acele condiții conțineau asigurări foarte prețioase pentru România, dar ele nu au fost respectate “ne doare foarte mult la ce s-a ajuns… țin să constat că noi aceia care am pregătit această acțiune (23 august) și pe care am discutat-o luni de zile nu suntem vinovați pentru acest text de armistițiu”. În continuare, Maniu afirma: Armistițiul acesta, prin punerea lui în aplicare interesează aproape fiecare departament. Principiul meu este că, dacă am luat un obligament, să-l îndeplinim conștiincios”.
În același sens s-a exprimat și liderul PNL Dinu Brătianu: “au fost condițiuni ineluctabile; (sovieticii) se simțeau stăpâni în țara românească fiindcă armata ocupase țara. Sunt sigur că domnul Pătrășcanu și-a făcut datoria, dar nu trebuie să ne acuzăm unii pe alții”.
În planul declarațiilor publice, Lucrețiu Pătrășcanu a declarat presei la 15 septembrie 1944: ”Din punct de vedere intern numai realizarea unui regim democratic – în fapt și nu formal – cu înlăturarea tuturor instrumentelor vechiului regim și a elementelor fasciste și profasciste din aparatul de stat și din întreaga noastră viață publică pot asigura, odată cu aplicarea textului armistițiului, drumul spre libertate și independență”
Ministrul de externe, Grigore Niculescu Buzești, declara în legătura cu semnarea armistițiului: “România va trebui să răscumpere greșelile trecutului regim. Nici actualul guvern și nici poporul român nu sunt răspunzători de aceste greșeli, dar în fața legilor aspre ale istoriei se întâmpla adesea ca unii să răspundă pentru întâmplările altora.”
Tot în planul declarațiilor se poate considera și apelul C.C. al PCR publicat în Scânteia, nr.1 din 21 septembrie 1944 în care se salută stabilirea relațiilor de prietenie statală cu URSS și se facă un apel către țara întreagă să participe la lupta împotriva hitlerismului și fasciștilor: “Convenția de Armistițiu… sprijină poporul român în marea lui bătălie pentru curățirea țării de hitleriști, pentru restabilirea neatârnării ei și eliberarea Transilvaniei de Nord. Prin armistițiu i se dă poporului român posibilitatea și i se face marea cinste de a lupta împotriva hitleriștilor nemți și unguri, cot la cot cu falnicile trupe ale Armatei Roșii […]. Împlinirea riguroasă a condițiilor armistițiului este piatra de hotărâtă despărțire dintre vechea politică antinațională de vrăjmășie împotriva Uniunii Sovietice și nouă politică, patriotică de prietenie cu Uniunea Sovietică. Datoria fiecărui patriot român este să ducă luptă necruțătoare contra oricărui s-ar pune în calea împlinirii conștiincioase a stipulațiilor prevăzute în acordul de armistițiu”. Rezultă de aici rolul esențial pe care îl atribuiau comuniștii Convenției de Armistițiu care urmau să schimbe radical soarta poporului român ce va putea să trăiască liber și fericit într-un stat neatârnat, puternic și înfloritor.
În ceea ce privește PNȚ, acesta a publicat la 16 octombrie 1944 în ziarul Dreptatea: “manifestul program al partidului” în care ca obiective imediate de acțiune “până la încetarea războiului” se menționau tocmai condițiile armistițiului: continuarea cu toate forțele a războiului antihitlerist, executarea armistițiului, în mod just, scrupulos și exact, restabilirea încrederii în Uniunea sovietică și Națiunile Unite, pedepsirea celor vinovați de dezastrul tarii, purificarea sinceră și fără resentimente a vieții publice.”
PNL nu publicase un program manifest, dar în declarația comună cu PNȚ din 14 octombrie 1944 de sprijinire a guvernului Sănătescu se declara pentru: “executarea armistițiului în mod exact, scrupulos și conștiincios, ducerea în condițiunile cele mai bune ale războiului până la capăt alături de armata sovietică și Națiunile Unite, … purificarea aparatului de stat și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării”.Manifestul a fost publicat în ziarul Timpul din 23 august 1944.
Mai exista un al treilea plan al covorbirilor neoficiale cu reprezentanții puterilor occidentale din România.
Expertul militar englez din Comisia Aliată de Control, Melville, adresează un raport Foreign Office–ului cu privire la atitudinea partidelor politice din România, față de conținutul Convenției de Armistițiu: “Conducerea PNȚ este nemulțumită considerând condițiile de armistițiului mult prea grele, iar nevoile economice de ordin intern nu vor putea fi îndeplinite dacă Armata Roșie este hotărâtă să ia aproape totul din aceasta țară așa cum îi dă dreptul Convenția de armistițiu”.
Cât despre suveranitatea țării solemn promisă înaintea ieșirii României din război, este foarte limitată, “odată ce în problemele cele mai semnificative asentimentul sovietic va fi foarte necesar.” Îngrijorări asemănătoare manifestau și liderii PNL, la care se adăuga cele referitoare la transformările economice și socio-politice, “ca urmare a presiunii Partidului Comunist și a Armatei Roșii”. PSD redus ca importanță are ca scop “unificarea sa cu partidul comunist pentru a-și salva propria existență”. PCR se pronunța pentru respectarea strictă a armistițiului și considera că ”numai un control sever al armatei sovietice va putea duce la eliminarea tuturor elementelor potrivnice regimului aflate în aparatul de stat și în viața publică”.
Din aceasta succintă expunere rezultă că, atât guvernul Sănătescu în frunte cu președintele de Consiliu, cât și partidele politice s-au declarat unanim de acord cu îndeplinirea condițiilor armistițiului oricât de grele erau, dar ambele tabere înțelegeau clar semnificația acestui document decisiv: partidele “istorice” vedeau știrbită grav suveranitatea României, iar Partidul Comunist considera că acesta este începutul unei epoci de mari transformări în istoria României.
3. Declanșarea confruntărilor politice pentru putere. Cauzele sfârșitului primei guvernări Sănătescu.
Prin Înaltul Decret Regal 1626, din 2 septembrie 1944 (cu completările din 12 octombrie) era repusă în drepturi Constituția din 1866 “cu modificările ce ulterior i-au fost aduse de Constituția din 29 martie 1923” (art.1), era creat cadrul legal al desfășurării activității politice, până la semnarea tratatelor de pace, un rol esențial jucându-l Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și Comisia aliată (sovietică) de Control. Nu trebuie neglijată nici implicarea sovieticilor în politica internă a României, ceea ce a dereglat raportul real de forțe în interior, favorizând evident extrema stângă.
După 20 de ani de ilegalitate, Partidul Comunist și-a făcut o reintrare în forță bazându-se în principal tocmai pe sprijinul extern. La 24 august 1944, Comitetul Central publică în primul număr legal al “României Libere” o declarație, precizând că ”politica sa de Bloc Național ca și aceea de Front Național Patriotic nu a răpit și nu răpește independența sa organizatorică, ideologică și politică, el păstrându-și deplina libertate în rezolvarea problemelor de bază ale României de azi și de mâine”. De asemenea, la 28 august alt manifest oferă o reacție violentă față de apelul liderului legionarilor din țară, Horațiu Comaniciu.
La începutul lunii septembrie, după eliberarea Bucureștiului și a împrejurimilor se părea ca acțiunea comună a celor 4 partide încadrate în BND avea șanse de succes. Un exemplu în acest sens îl poate constitui ședința Biroului Blocului din 8 septembrie 1944 la care au participat Bebe Brătianu (PNL), Ion Hudiță (PNȚ), Constantin Hagiu și Peter Constantinescu – Iași (PCR). Cu aceasta ocazie s-au discutat problemele de coordonare a activităților, de curățire a aparatului de stat, de presă și radio și chiar organizarea de manifestații publice comune.
În acest sens exista și informația lui C-tin Vișoianu, la întâlnirea sa cu Lucrețiu Pătrășcanu de la Moscova cu ocazia semnării Convenției de armistițiu. Liderul comunist a spus atunci că partidul său nu avea intenția să ia puterea: “nu suntem încă un partid de guvernământ și deci intenționăm să colaborăm întrutotul cu elementele democratice din România ca Maniu și PNȚ”. Doar la câteva zile după aceea Lucrețiu Pătrășcanu, i-ar fi spus lui Vișoianu că poziția Partidului Comunist se schimbase complet: el se întâlnise cu Ana Pauker și alți comuniști din România care dăduseră ca directivă excluderea oricărei colaborări cu partidele “istorice”. Maniu și ceilalți reprezentanți ai acestora vor fi prezentați ca “fasciști”.
Mai exista o mărturie care încă nu poate fi verificată a lui Dumitru Danielopol care prezintă relatarea lui Belu Zilber, agent sovietic, membru de partid din ilegalitate, expert economic al delegației române la Conferința de Pace de la Paris din 1946, unde a colaborat cu Danielopol. Potrivit lui Zilber Belu chiar în noaptea de după sosirea la 16 septembrie 1944 la Moscova a Anei Pauker forul de conducere al PCR a avut de răspuns la întrebarea “trebuie să fie lichidată imediat burghezia și elementele anticomuniste sau să fie lăsate să moară de moarte lentă?”. Cu 22 de voturi contra 2, propunerea lichidării imediate a fost respinsă pe motiv că Occidentul ar fi probabil șocat dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, deoarece în acel moment lovitura de stat din România [23 august ]era încă vie în mintea oamenilor.
În evaluarea acestei informații trebuie avute în vedere faptul că decizii de o asemenea gravitate nu se luau în asemenea condiții, ci la Moscova, cu acordul lui Stalin. Ori, în acea perioadă, liderul sovietic promova politica “Marii Coaliții” cu Marea Britanie și SUA, înfățișându-se ca un lider moderat. Așa i-a declarat și lui Churchill la 14 octombrie 1944 că “Uniunea Sovietică nu intenționează să organizeze revoluții bolșevice în Europa. El, Churchill poate să vadă asta în exemplele României, Bulgariei și Iugoslaviei”. Liderul sovietic lua în considerație o erodare progresivă a autorității partidelor “istorice”.
Astfel, bazându-se pe organizarea sindicală creată la începutul lunii septembrie, la 24 ale aceleași luni, pe stadionul ANEF din București a avut loc un miting al nou createlor sindicate condus de lideri comuniști. Cea mai importantă cuvântare a fost rostită de Gheorghe Gheorghiu Dej. Acesta a amintit de represaliile la care a fost supusă clasa muncitoare în anii 1920, 1929 și 1933, a subliniat necesitatea ca aparatul de stat să fie curățat de elementele fasciste, a adresat o “critică amicală” Partidului Țărănesc și Partidului Liberal care “n-au luat nici o măsură, n-au schimbat nici un gest pentru lămurirea opiniei publice asupra pericolului intern reprezentat de rămășitele mișcării legionare”.
În treacăt fie spus, guvernul publicase încă din 19 septembrie decretul lege privind epurarea aparatului de stat prin care vor fi revizuiți toți funcționarii numiți începând din 10 februarie 1938. A doua zi, în Consiliu de Miniștrii, Lucrețiu Pătrășcanu depusese un proiect de lege cu privire la arestarea și judecarea “celor care poartă răspunderea morală și materială a dezastrului țării”.
Un alt document important emis în urma mitingului din 24 septembrie, a fost rezoluția adoptată de Comisia de Organizare a Mișcării Sindicale Unite din România cu revendicări salariale, cu cereri privind libertatea de organizare a muncitorilor și participarea lor la legile întocmite de guvern privind activitatea sindicatelor. Manifestanții au cerut închegarea unui front național democratic și guvern FND.
Drept urmare, la 26 septembrie “Scânteia” a publicat proiectul de platformă a FND cuprinzând 15 puncte. Principalele cerințe se refereau la o reformă agrară prin exproprierea suprafețelor mai mari de 50 ha (punctul 5), naționalizarea Băncii Naționale a României și a altor 18 mari bănci (punctul 11), adoptarea unei noi constituții (punctul 14). Adunarea Constituantă urma să fie aleasă prin vot universal, egal, direct și secret, dreptul de a alege fiind adoptat de la 18 ani, inclusiv pentru femei și militari. Proiectul marchează sfârșitul etapei Blocului Național Democrat și intrarea într-o nouă fază în care veleitățile extremei stângi erau afirmate deschis căci pentru înfăptuirea acestui proiect se propune constituirea FND din care să se formeze un nou guvern. Acțiunea Partidului Comunist nu a fost o surpriză căci încă de la 6 septembrie fusese semnat protocolul grupului patriotic antihitlerist de către 5 formațiuni apropiate de extrema stângă: PCR, PSD, Uniunea Patrioților, Partidul Socialist Țărănesc și Frontul Plugarilor. Fundamentul acestei politici de alianțe era însă colaborarea dintre primele formațiuni.
Chiar a doua zi, 27 septembrie, un comentariu apărut în ziarul Timpul semnala începutul crizei politice din guvernul Sănătescu, determinată de faptul că proiectul programului prezentat de PCR a fost primit cu rezerve de partidele democrate burgheze și în plus faptul că Lucrețiu Pătrășcanu a semnalat publicarea textului alterat al proiectului de lege privind epurarea aparatului de stat. Consiliul de Miniștrii l-a însărcinat pe Pătrășcanu să refacă textul legii în forma primă a proiectului, dar conflictul odată început nu se va putea aplana.
Tot în aceeași perioadă, începe un fenomen care va continua amplificându-se pe toată perioada studiată. Mai precis, în teritoriu, comuniștii și aliații lor au trecut la suplinirea unui dublu deficit de membrii și mai ales de cadre pregătite. Pentru a reuși, au acționat în direcția acaparării funcțiilor din aparatul administrativ [prefecturile și primăriile în primul rând], utilizând în această direcție metode de forță, bazându-se pe mijloace de propagandă verificate în Uniunea Sovietică.
De exemplu, situația din județul Ilfov, așa cum este surprinsă într-o notă a Direcției Siguranță și Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei, din 5 octombrie 1944 :
“Delegații Partidului Comunist activează pe teritoriul rural și procedează în mod arbitrar la schimbarea șefilor autorităților administrative locale. Cu această ocazie desfășoară o intensă propagandă comunistă, promițând țăranilor exproprierea marilor proprietari și desființarea unora din instituțiile de stat.
Semnalăm următoarele cazuri de pe teritoriul județului Ilfov:
1. În ziua de 24 septembrie 1944 a sosit în comuna Crevedia, județul Ilfov numitul Dan Alexandru, care dându-se drept reprezentant PCR a convocat un comitet sătesc menit să înlocuiască actuala administrație locală. De remarcat că în comitet s-au înscris în majoritate oameni fără nici un căpătâi și gata la fapte rele, dintre care mulți au fost legionari;
2. În ziua de 27 septembrie 1944 un profesor cu numele de Danica a sosit în comuna Șoldanu, județul Ilfov, unde acționând în numele PCR a procedat la schimbarea primarului din funcție, înlocuindu-l cu un alt locuitor, constituind un comitet sătesc din 25 de persoane;
3. În ziua de 29 septembrie 1944 a sosit în comuna Bolintinul din Vale, județul Ilfov un delegat al PCR, care a pus în vedere primarului să-și dea demisia. Populația sesizându-se de fapt, s-a adunat la primărie unde, delegatul PCR încercând să vorbească sătenilor nu numai că nu a fost ascultat, ci chiar dezaprobat, iar unii săteni nu s-au sfiit să exprime că “dacă vine cu asemenea vorbe în comună trebuie omorât”;
4. În ziua de 29 septembrie 1944, a avut loc o adunare în comuna Chitila, județul Ilfov, convocată de trei muncitori din București. Au participat circa 150 de persoane. Tema principală a fost înlocuirea primarului și a notarului. Noul primar numit de comuniști, prezentându-se să ia postul în primărie nu a putut intra în funcțiune deoarece primarul titular i-a cerut ordinul autorității superioare’’.
Platforma FND va deveni punctul de raliere a numeroase partide și organizații: Partidul Socialist Țărănesc ( care a aderat chiar la 26 septembrie), Uniunea Patrioților (27 septembrie), UTC (28 septembrie), Frontul Plugarilor (29 septembrie), PSD (29 septembrie).
La 2 octombrie are loc ședința comună a comitetelor centrale ale PCR și PSD. La 5 octombrie a fost dată publicității rezoluția acestei ședințe semnată de C-tin Pârvulescu, Ana Pauker, Vasile Luca și Gheorghe Gheorghiu Dej din partea PCR și Theodor Ionescu, Lothar Rădăceanu, Ștefan Voitec din partea PSD în care se arată decizia partidelor de a se uni într-un Front Unic Muncitoresc în numele căruia se cerea realizarea FND care urma să preia puterea.
Pentru comuniști, acordul din 2 octombrie însemna un succes, dar unul limitat. Lothar Rădăceanu preciza astfel la scurt timp după semnarea documentului că PSD își va păstra independența în acțiune. Declarațiile liderului Titel Petrescu mergeau în același sens, dar evenimentele din toamna lui 1944 vor dezminți aceste declarații, adică PSD a susținut acțiunea PCR. La platforma FND se vor alia la 3 octombrie Tineretul Socialist, și la 6 octombrie, Uniunea Populară Maghiară și ulterior unele fracțiuni evreiești. În principal, Frontul FND se va baza pe acțiunea a 4 elemente PCR, PSD, Frontul Plugarilor și Uniunea Patrioților.
În fața acestei strategii de forțe care însă nu reprezentau cantitativ un pericol, liderii partidelor “istorice” insistă asupra menținerii BND refuzând să adere la platforma FND. Astfel, la 28 septembrie, Dinu Brătianu face o declarație în acest sens, iar la 8 octombrie ziarul “Viitorul” publică un comunicat comun al PNL și PNȚ în care se aprecia că: “Discuțiile programatice nu sunt nici posibile, nici oportune în acest moment”, că ele “trebuie amânate până după încheierea păcii”; documentul aprecia că lărgirea BND nu era utilă căci cele 4 partide epuizează toate orientările politice și cvasi-unanimitatea sufragiilor, că un guvern politic nu poate fi luat în discuție “atâta timp cât un acord asupra programului nu s-a realizat”. Iuliu Maniu se declara pentru un program minimal vizând: “continuarea cu toate eforturile a războiului antihitlerist, aplicarea scrupuloasă a convenției de armistițiu ș.a.”.
Declarațiile liderilor PNȚ și PNL nu mai puteau ascunde criza politică spre care se îndrepta guvernul. Sănătescu notează în jurnalul său la 4 octombrie 1944: ”se împlinesc 6 săptămâni de guvernare. M.S.Regele mă cheamă la palat dimpreună cu Maniu, Titel Petrescu, Brătianu și Pătrășcanu. Discutăm formula viitorului guvern. Suntem de acord că guvernul ce-am prezidat și-a îndeplinit mandatul și că trebuie să urmeze un guvern politic. Toți șefii de partide îmi aduc în fața Regelui laude pentru felul cum condus guvernul. Din toata discuția văd însă că șefii de partide nu cad de acord asupra formulei viitorului guvern, încât se nasc perspective pentru mine de a continua cu guvernul meu.”Continuarea guvernării Sănătescu va duce la apariția unor tensiuni deosebite.
La 6 octombrie se produce un eveniment pe linia înlocuirii prin forță a primarilor. Anume în comuna Colentina Fundeni, un grup de cetățeni îl instalează în funcție pe cizmarul Ștefan Ionescu, ceea ce produce reacția ministrului de interne Nicolae Aldea. În zonă sunt trimiși jandarmi pentru menținerea ordinii, iar “Scânteia” îl va caracteriza pe ministru drept fascist.
Pe acest fond tensionat, duminică, 8 octombrie 1944, se produce momentul în care veleitățile politice ale FND sunt afișate deschis la marele miting de pe stadionul ANEF. În fața unui mare număr de cetățeni rostesc discursuri antiguvernamentale toți liderii FND-ului. În cuvântarea sa Lucrețiu Pătrășcanu susține că BND este “un instrument politic cu totul insuficient. Mai mult, să avem curajul să o spunem; el este astăzi o piedică”. În consecință, a cerut ca în acest moment de criză care paralizează toate energiile poporului român să pășim în formarea Comitetului de organizare a FND-ului. Teohari Georgescu l-a învinuit pe generalul Aldea de sabotarea aparatului de stat și a armatei. Toate cuvântările au fost salutate de cei prezenți cu lozincile “Jos guvernul!”, “Vrem guvern FND!”. La Ploiești are loc în aceeași zi un miting asemănător.
Guvernul își continuă activitatea sa încercând să se adapteze imperativelor epocii și presa publică decretul lege cu privire la purificarea administrației publice. În ziua următoare, apare un alt decret lege pentru organizarea Comisariatului pentru Administrarea regiunilor eliberate din Transilvania. În fruntea acestuia este numit un fruntaș național țărănist, avocatul Ionel Pop, fostul secretar al Adunării Generale de la Alba Iulia. Guvernul însă primește o lovitură din partea vicepreședintelui Comisiei Aliate de Control care la 9 octombrie îi remite o listă cerând arestarea a 47 de criminali de război printre care și generalii Ion Boiteanu și Gheorghe Potopeanu, membri ai cabinetului. Aceștia își dau demisia la 14 octombrie. Generalul Sănătescu se conformează și încearcă să aplaneze conflictul, organizând un dejun oficial la sediul Comisiei Aliate de Control.
La 11 octombrie reprezentanții Blocului Partidelor Democratice discută o posibilă remaniere a Cabinetului, dar pentru că aceste discuții nu duc la nici un rezultat, în ziua următoare, doi dintre liderii BND și-au anunțat demisia, Constantin Titel Petrescu și Pătrășcanu. În aceeași zi are loc un eveniment foarte important, și anume constituirea Consiliului FND din care fac parte: Lucrețiu Pătrășcanu, Gheorghe Gheorghiu Dej, Vasile Luca (PCR), Titel Petrescu, Lothar Rădăceanu, Tudor Ionescu (PSD), Victor Brătfăleanu, Al.Sencovici, Chivu Stoica (Sindicatele Unite), S.Stoilov, G.Vlădescu – Răcoasa și dr.D.Bagdasar (Uniunea Patrioților), G.Micle și Petru Groza (Frontul Plugarilor). Se hotărăște dizolvarea BND și se cere preluarea puterii de către FND.
Față de aceste acțiuni, Iuliu Maniu și Dinu Brătianu își anunță opoziția față de introducerea într-un eventual guvern a reprezentanților Uniunii Patrioților, a Frontului Plugarilor, a MADOSZ-ului și a Sindicatelor Unite.
A doua zi, 13 octombrie, Iuliu Maniu, Ion Mihalache și dr.N. Lupu dau un comunicat în care se susține că singura formulă de guvernare este aceea a BND. O mare manifestare a tineretului PNȚ are loc pe străzile centrale ale capitalei susținând atitudinea lui Aldea și a lui Iuliu Maniu. Și PNL va face o declarație în acest sens tot în acea zi. La ședința Consiliului de Miniștrii, Lucrețiu Pătrășcanu se prezintă declarând că el a demisionat din BND nu din guvern și se pronunță pentru lărgirea guvernului.
Consiliul de Miniștrii dezbate problema menținerii ordinii publice în condițiile în care autoritățile cedaseră deja în problema impunerii ca primar în Colentina a lui Ștefan Ionescu.
În aceste condiții, la 14 octombrie PNL și PNȚ au dat comunicate de presă comune în care afirmau, că nu aproba agitațiile pentru răsturnarea guvernului. Își arătau disponibilitatea de a participa la un guvern politic al BND, considerând că acest organism nu și-a încheiat încă misiunea. În plus PNȚ susținea că dacă liderii din BND nu sunt dispuși la colaborare, acest partid (PNȚ) este dispus să-și asume singur responsabilitatea guvernării. Ambele partide anunțau măsuri de ordine și respectare a convenției de armistițiu și cereau “dezarmarea gărzilor”, referându-se la operațiunile de preluare prin forță a primăriilor.
PNȚ sigur de numărul mare al aderenților săi organizează un miting pentru ziua de 15 octombrie, dar la ora 130 din noaptea acelei zile Sănătescu a fost chemat prin telefon la sediul Ambasadei URSS. Acolo, comisarul politic Lavricev i-a dictat telegrama primită de la Moscova prin care se cerea interzicerea întrunirii național-țărăniste din acea zi. Pretextul era faptul că manifestația tineretului PNȚ și PNL din 13 octombrie fusese în realitate “o demonstrație pro fascistă și legionară contra Națiunilor Unite”. Comisia Aliată de Control cerea guvernului să cerceteze și să pedepsească persoanele vinovate de aceste acte ostile. În cursul dimineții, Sănătescu se întâlnește cu Maniu, generalul Aldea și Niculescu Buzești și hotărăsc ca guvernul să-și prezinte demisia “ca un protest pentru imixtiunea Rusiei în afacerile interne… Consultând și pe ceilalți membri ai guvernului – notează cu amărăciune Sănătescu – am căzut de acord ca prezentarea demisiei pe tema arătată mai sus ar înăspri relațiile cu rușii, deci trebuie să mai răbdam vae victis”.
Față de această situație Iuliu Maniu demisionează din guvern în semn de protest față de interzicerea manifestației ce ar fi trebuit să aibă loc în ziua precedentă, dar va reveni asupra acestei decizii patru zile mai târziu.
Regele Mihai începe o serie de consultări legate de criza politică provocată de FND. Rând pe rând sunt primiți în audiență generalii Sănătescu, Aldea, Dămăceanu, Crețulescu, apoi liderii Iuliu Maniu și Dinu Brătianu.
Tot în acea zi, PNȚ a publicat și un manifest program la care ne-am referit prezentându-și soluțiile de refacere a României.
Liderii de stânga sunt primiți de suveran a doua zi, 17 octombrie 1944, pentru consultările privând criza politică existentă și eventualitatea constituirii unui nou guvern. Constantin Titel Petrescu și L. Pătrășcanu prezintă regelui lista noului guvern propus de FND subliniind disponibilitatea acestui front de a primi în rândurile sale orice alt partid politic (aluzie la PNȚ și PNL). După revenirea de la Palat a celor doi lideri are loc o ședință a Consiliului FND încheiată cu un comunicat dat publicității în care se spune că singura posibilitate de soluționare a crizei este guvernul propus de FND.
În aceeași zi, la inițiativa comuniștilor, un grup de țărani din comunele Drăghiceni, Iliceni și Grozăvești din județul Romanați pun bazele primului sindicat al muncitorilor agricoli, unde Ion Popescu Puțuri a prezentat programele de agricultură din platforma partidului comunist.
În scurt timp a fost evident refuzul PNL și PNȚ de a adera la FND. Acest lucru este dezbătut la 18 octombrie în ședința Consiliului FND. Ca urmare, Pătrășcanu și Titel Petrescu se prezintă la generalul Sănătescu acasă și afirmă că “ei își dau demisia din guvern în scopul de a provoca o criză și de a sili pe rege să adopte guvernul propus de ei. Ziarele de stânga au și anunțat demisia guvernului” – notează Sănătescu. Se pare că regele a respins demisia lui Sănătescu.
Sub lozinca “Jos guvernul”, la 19 octombrie se desfășoară în București un mare miting organizat de FND. În comunicatul de presă al FND se spune: ”Consiliul a luat la cunoștință cu satisfacție de succesul deplin al manifestației spontane pe care populația capitalei a făcut-o răspunzând prompt și masiv la manevrele clicii reacționare, care susține un guvern demisionat și respins de masele largi populare.
Consiliul hotărăște să continuie fără șovăire acțiunea întreprinsă pentru a împiedica fostul guvern să se mențină la suprafață prin manevre de culise și pentru a da țării un guvern democrat de largă concentrare a tuturor forțelor Naționale, adică un guvern al FND.’’
Fermitatea monarhului a dejucat manevra comuniștilor și a aliaților lor. Eșuarea acestei încercări îl face pe Pătrășcanu să declare presei: “Guvernul trebuie să plece. Și imediat! Să nu aștepte ca țara – țara în fierbere – să-l constrângă să plece.”
Guvernul își continua activitatea cu participarea lui Dinu Brătianu și I.Maniu și, față de situația tensionată din județe, Ministerul de Interne anunța că s-au trimis ordine scrise și telegrafice în comune în vederea constituirii libere a obștilor care să propună sau să înlocuiască primari, aceștia trebuind să fie nu numai expresia dorinței majorității, dar să prezinte “o garanție morală desăvârșită”.
În plus, se discută măsurile ce urmează a fi luate împotriva unor “cetățeni de origine etnică germană”.
În acele zile, Sănătescu notează în jurnalul său: ”la ședințele Consiliului de Miniștrii nu mai participă Lucrețiu Pătrășcanu și Titel Petrescu, deși nu și-au prezentat în scris demisia, lipsa lor face să fie liniște în consiliu și să se lucreze mai cu spor.
Zilele de 22 – 25 octombrie sunt marcate de mari întruniri publice la București și în provincie (Constanța, Brașov, Mediași, Blaj, Timișoara, Bacău, Lupeni, Sibiu, ș.a.) organizate de PCR și aliații săi care cer vehement demisia guvernului.161
La 26 octombrie, la întrevederea dintre Iuliu Maniu, Dinu Brătianu și Constantin Petrescu s-a ajuns la un acord de principiu privind constituirea unui nou guvern. Ziarul “Universul” a declarat în ziua următoare că cei trei lideri ar fi convenit ca viitorul prim ministru să fie “o personalitate neutră care să întrunească adeziunea tuturor factorilor componenți ai guvernului”. În cercurile politice începe să circule numele generalului N.Rădescu ca prezumtiv președinte al Consiliului de Miniștrii. Tot în acea zi, “Monitorul oficial“ a publicat decizia Ministerului de Interne în care pentru respectarea dispozițiilor articolelor 2, 14, 15 din Convenția de Armistițiu s-a înființat în orașul Târgu Jiu un lagăr de concentrare în care vor putea fi internate persoanele vizate în mod expres de aceste articole.
În ziua de 28 octombrie, în urma manifestației FND, la Galați, demonstranții au pătruns în localul Prefecturii și au impus un nou prefect, dr.Orsu, și ca primar al orașului pe Ilie Gheorghe, ambii membri FND. În scurt timp, vor fi înlocuiți 54 din cei 58 de prefecți ai României, astfel încât problema lichidării aparatului de stat antonescian, era rezolvată.
Tot în acea zi s-a ajuns la un acord privind criza politică, în care PNȚ, PNL, PCR și PSD au preconizat constituirea unui guvern politic prezidat tot de generalul Sănătescu. Acesta din urmă ne arată cum s-a ajuns la această soluție: “ Generalul Vinogradov declară că înțelege ca guvernul meu să demisioneze și să facă un guvern politic, dar nu înțelege pentru ce nu rămân tot eu președinte în acest nou guvern. De unde credeam că am scăpat mă pomenesc chemat la Rege ca să-mi încredințeze tot mie formarea guvernului politic.” PNȚ urma să primească cinci portofolii prezidențiale și două subsecretariate de stat, PNL patru portofolii și trei subsecretariate de stat, iar FND șase ministere și două subsecretariate.
În ziua următoare s-a căzut de acord asupra repartizării portofoliilor și componenței noului cabinet. Tot atunci, la București s-a desfășurat și o manifestație PNȚ urmată de întruniri în sălile cinematografelor Aro și Scala. La 30 octombrie, guvernul a instituit comisia de anchetare a persoanelor anchetate de dezastrul țării. Lucrările comisiei vor trebui încheiate în cel mult trei luni și pentru fiecare persoană anchetă va fi întocmit un raport special.
Criza politică nu este soluționată, negocierile pentru repartizarea portofoliilor au fost foarte laborioase și s-au desfășurat pe fondul, cu care opinia publică românească se obișnuise deja, al unei violențe politice a ziarelor. Inițial, Pătrășcanu, în numele FND a refuzat participarea la un guvern de concentrare.
Situația guvernului a fost și mai mult îngreunată de o scrisoare înmânată personal lui Sănătescu de generalul Vinogradov în care acesta din urmă face un aspru rechizitoriu asupra modului în care guvernul a tărăgănat îndeplinirea hotărârilor Convenției de Armistițiu: “O asemenea stare de lucru nu mai poate fi suportată … Comisia Aliată de Control cere ca guvernul român să curme această politică de tărăgănare a îndeplinirii obligațiunilor luate asupra sa prin Convenția de Armistițiu de la 12 septembrie și să se apuce, în mod serios de asigurarea îndeplinirii rapide și conștiincioase a tuturor clauzelor din armistițiu’’
Această atitudine a sovieticilor nu reflectă exact situația reală, ci mai curând era răspunsul la discuția pe care Sănătescu o purtase cu o zi înainte cu Vinogradov.
În aceasta discuție, Sănătescu sugerase într-un mod foarte voalat că perspectivele de a ajunge la un guvern de concentrare națională nu sunt prea promițătoare și generalul român se întreabă retoric, dacă nu ar fi mai indicat un guvern de specialiști sprijinit bineînțeles de principalele partide politice.
Atitudinea sovieticilor a arătat clar dorința lor de a instaura un guvern politic. Sănătescu descrie situația ca fiind foarte complicată deoarece a trebuit să facă o inflație de ministere pentru a trebui să dea același număr și PNL-ului și PNȚ-ului, comparabil cu FND.
Aceste tratative se desfășurau pe fondul manifestaților politice, cea mai violentă în acest sens fiind cea de la Constanța.
Ultimul obstacol în calea constituirii noului guvern îl reprezenta Ministerul Agriculturii pe care și-l doreau atât comuniștii, cât și țărăniștii.
Soluția acestei probleme a venit din partea sovieticilor. Sănătescu a fost chemat de generalul Vinogradov ca să prezinte situația guvernului; “generalul Vinogradov mi-a spus sa mă culc liniștit, că totul se va petrece așa cum doresc eu. Într-adevăr, a doua zi s-au prezentat la mine Pătrășcanu și Gheorghe Gheorghiu Dej că renunță la Ministerul Agriculturii, probabil au primit ordin de la generalul Vinogradov să cedeze. Așa am putut constitui al doilea guvern sub președenția mea.”
Aceasta succintă prezentare a luptelor pentru putere explică suficient de clar cauzele care au dus la sfârșitul primei guvernări Sănătescu. Observăm cauzele de ordin extern și intern. Cauza de ordin extern o reprezintă categoric acordul de procentaj Churchill – Stalin fixat la întâlnirile din 9 – 20 octombrie 1944. Cauza de ordin intern observăm că se suprapune cronologic cu aceste întâlniri, între 8 și 20 octombrie, nou constituitul FND declarând pur și simplu război guvernului contestându-i vehement activitatea. Sprijinite de masele de muncitori, organizate de sindicatele controlate de comuniști și aliații lor, cererile se realizează parțial prin intervenția brutală a Comisiei Aliate de Control, mai precis al șefului adjunct al acestei comisii, generalul Vinogradov. Soluția de moment pentru rezolvarea crizei a fost un așa zis guvern politic de concentrare națională, din care 50% din ministere să revină FND-ului, iar celelalte 50% PNL și PNȚ. Blocul Național Democrat își încheiase existența. Este important de remarcat că această schimbare politică păstra aparențele unei schimbări democratice așa cum îi sugerase Stalin lui Churchill. În definitiv, masele populare ceruseră în condițiile epurării aparatului de stat de elemente fasciste înlocuirea guvernului de militari sprijinit de politicieni, cu un guvern pur politic de concentrare națională.
Întrebarea care se punea era dacă acest guvern de concentrare va fi păstrat până la sfârșitul războiului sau dacă nu cumva comuniștii și aliații lor vor cere un guvern care să-i reprezinte numai pe ei.
4. Accentuarea situației grele din economie. Consecințele imixtiunii sovietice în treburile interne ale României.
În acest sens avem atât mărturii oficiale, stenograme ale Consiliului de Miniștrii, note ale Comisiei române pentru aplicarea armistițiului, cât și mărturii personale ale lui Constantin Sănătescu care confirmă accentuarea dificultăților economice într-o țară și așa grav afectată de război.
La fel de pustiitoare, deși mai reduse cantitativ au fost devastările armatelor germane și maghiare. Astfel stenograma Consiliului de Miniștrii din 17 octombrie 1944 confirmă distrugerile și crimele care s-au petrecut în orașul Turda, ocupat de trupele germano-ungare.
În aceeași ședință se analizează și situația creată în urma jafurilor care au avut loc în spitale, apoi pagubele produse de circulația rublelor introduse pe piață de armata rusă și nu în ultimul rând “rechizițiile făcute până la sânge”, care au afectat grav situația țăranilor: “sunt comune în care din 400 de cai au rămas 4. Aceasta duce la imposibilitatea de a face arăturile și însămânțările”.
Situația se agrava pe zi ce trece și acest lucru ni-l confirmă memorialul întocmit de comisia română pentru aplicarea armistițiului care prezintă pretențiile și ilegalitățile părții ruse în aplicarea Convenției de Armistițiu până la 28 septembrie 1944. În acest document sunt analizate pe articole îndeplinirea Convenției de Armistițiu. Aspectele economice se referă la cererile exagerate de întreținere ale armatelor sovietice, exagerate atât în privința “necesităților efectivului probabil și normal al trupelor sovietice aflate în România’’ și la fel exagerate față de posibilitățile producției românești ‚’’… în timpuri normale chiar livrarea unor asemenea cantități ar îngreuna prea mult producția țării noastre și ar crea o stare de pauperitate generală. Dar cu atât mai mult astăzi când țara se găsește aproape ruinată în urma bombardamentelor, a luptelor și dezorganizării producției în general, – și când, mai ales acțiunea indirectă de până acum a trupelor sovietice de a rechiziționa direct stocurile produse, de a împiedica circulația comercială, de a scoate din uz instalațiile industriale și de a împiedica pe producătorii agricoli de a se întoarce la lucrul câmpului, mai ales astăzi România nu poate suporta o asemenea sarcină.”
Împiedicarea circulației comerciale se referă la faptul că “de la intrarea trupelor sovietice în România nu mai putem dispune deloc de flota noastră. Vasele maritime și fluviale românești și străine au fost luate în parte de către armata sovietică… de asemenea s-au luat de către armata sovietică toate depozitele de carburanți și de materiale de întreținere a vaselor.”
Concluzia documentului este că “din măsurile luate până acum de comandamentul sovietic, cele mai multe, chiar dacă au ca scop imediat de a fi puse în folosul Armatei Roșii se întorc împotriva ei prin faptul că dezorganizează și periclitează acțiunea organică a țării … iată cauze suficiente pentru o paralizare a țării în detrimentul tuturor acelora care sunt interesați ca România să-și ducă participarea sa la lupta comună.”
În același sens se exprima a doua zi Ion Christu, președintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, care cerea sporirea numărului de funcționari destinați acestei comisii și mai ales crearea unei atmosfere de colaborare între Comisiunea Română și autoritățile sovietice.
Aceeași imagine rezultă din jurnalul lui Constantin Sănătescu care notează elementele de la începutul lunii octombrie: “mare bătaie de cap cu rușii care nu respectă nimic, devastările și jafurile continuă și nu pricep că asta duce la o sărăcie pe care o vor resimți și ei. Au mare înclinare de a dezorganiza totul – spre deosebire de germani care se străduiau să organizeze totul. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe câmp, așa că nu este exclus ca în anul viitor să suferim în privința hranei. Am trimis o recunoaștere prin orașele Moldovei care mi-au adus trista veste că peste tot este ruină și mizerie mare … “
La 19 octombrie, o adresă a Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului cerea: “încetarea ridicării populației bărbătești din Moldova de către comandamentele sovietice” afirmând că “până în prezent au fost duși din Berești la Bârlad 245 de bărbați”.
A doua zi s-a ajuns la o discuție între ministrul de externe român, Grigore Niculescu Buzești și generalul Vinogradov în care acesta din urmă a susținut că “nu cerem pentru acest prim an decât articole care după cum știm noi, pot fi furnizate și în actualele condițiuni, și anume: petrol, cherestea, locomotive, vagoane, vase de transport fluviale, cisterne. Din cauza războiului dus de România împotriva URSS noi am avut pierderi la aceste articole, de aceea este drept ca cel puțin o parte din articolele din această categorie pe care le are România să ne fie date în contul reparațiilor”.
Toată această evoluție și-a atins apogeul în publicarea în presă la 2 noiembrie 1944 a scrisorii generalului Vinogradov prin care acesta, așa cum am văzut acuza guvernul de nerespectarea cu buna știință și rea intenție a Convenției de Armistițiu. Față de această situație, membrii Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului, în frunte cu I. Christu și-au prezentat demisia.În locul lui Ion Christu, generalul Sănătescu l-a numit pe Săvel Rădulescu (8 noiembrie 1944).
Aceasta situație gravă se va accentua și în luna următoare.
5. Continuarea luptei armatei române împotriva trupelor germane și maghiare pentru eliberarea teritoriului național.
Avantajele strategice pe care România le-a adus Aliaților prin actul de la 23 august 1944 au fost amplificate prin aportul la războiul dus până la victoria din mai 1945 împotriva Germaniei și Ungariei, într-un spațiu european de maximă importanță: perimetrul ungaro-cehoslovaco-austriac, jalonat de Valea Dunării pe direcția București, Budapesta, Viena, Praga.
Astfel, după diminuarea prezenței militare germane de pe teritoriul aflat sub autoritatea guvernului român în perioada 23 – 31 august 1944, armatele 1 și 4 române au acționat la nord de Carpații Meridionali și la vest de Carpații Occidentali pe un front de circa 900 km (la începutul lunii septembrie 1944), 200 cm (la 26 septembrie) și 120 km (la 12 octombrie), pătrunzând în dispozitivul de luptă inamic aproximativ 350 km.
Fixarea și urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcția Brașov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva Târgu Mureș – Dej și Satu Mare.
După ce a oprit, până la 8 septembrie 1944, înaintarea trupelor germane și ungare spre coronamentele carpatine românești, Armata 4 română a acționat ofensiv în Podișul Transilvan împreună cu forțe ale armatelor de arme întrunite 27 și 7 de gardă sovietică reușind să respingă până la 4 octombrie trupele germane și ungare la nord de Mureș și Arieș. Cele mai grele lupte s-au desfășurat în zona Iernat, Oarba de Mureș, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu, unde insistența generalului Troffimenko, comandantul Armatei 27 sovietice, de a se cuceri această poziție puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviație, a făcut ca Armata 4 româna sa piardă circa 700 de militari români (morți, răniți, dispăruți). Concomitent, în Banat, Armata 1 română cooperând cu Armatele 46 și 53 sovietice a respins, până la 5 octombrie 1944, trupele inamice dincolo de frontiera națională.
Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea României de Nord – Vest a fost declanșată la 9 octombrie. Aceasta operațiune a fost încadrată în operația ofensivă “Debrețin”, concepută de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat și eliberarea estului Ungariei până la Tisa. Armata 4 română, încadrată inițial la flancul drept de Armata 7 de garda sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică a acționat ofensiv pe direcția generală Luduș, Bonțida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către Divizia 18 infanterie română și Divizia 4 infanterie sovietică) prin: “poarta Someșului”, până la adevărata frontieră a țării pe care a depășit-o la 25 octombrie 1944 la est de linia Carei, Satu Mare.
De menționat că în această perioadă s-au produs 2 evenimente importante în armata română, anume că la 14 octombrie, generalul Gheorghe Mihail a fost înlocuit din funcția de șef al Marelui Stat Major Român cu generalul Nicolae Rădescu. Am văzut din paginile precedente cum Gheorghe Mihail s-a opus stilului de comandă sovietic și dorise să-și dea demisia încă din 7 septembrie 1944. Al doilea eveniment este reprezentat de faptul că discuțiile ce au început între generalul Gheorghe Mihail și mareșalul R.I.Malânovski la 25 septembrie 1944 s-au finalizat după eliberarea teritoriului național al României – 26 octombrie 1944, de către generalii N.Rădescu și Vinogradov. Cu această ocazie s-a încheiat un protocol între locțiitorul Comisiei Aliate de Control și șeful Marelui Stat Major Român, privind aplicarea punctului 1 din Convenția de Armistițiu ce prevedea continuarea participării Armatei Române la lupta pe teritoriul Ungariei împotriva trupelor germano-hortiste cu nu mai puțin de 12 divizii de infanterie. Protocolul fixa numărul respectivelor divizii și echiparea lor, dar preciza că restul unităților armatei române vor fi desființate sau demobilizate la efective de pace. La acest protocol exista o notă adițională din partea Președintelui Comisiunii Române pentru aplicarea Armistițiului, Ioan Christu care arăta că textul citat din Convenția de Armistițiu “nu poate fi interpretat în sensul că se impune desființarea și demobilizarea diviziilor române rămase în interiorul țării.
Protocolul a fost semnat în acea zi de 26 octombrie 1944, la București ca urmare a amenințărilor generalilor ruși care au avertizat că nesemnarea protocolului “poate duce la unele rezultate serioase până la demobilizarea și desființare – prin forța armatei sovietice – a tuturor marilor unități care nu participă la operațiuni potrivit prevederilor Convenției de Armistițiu”. În acest fel armata a fost una din primele instituții supusă imixtiunilor și abuzurilor sovietice, deși partea operativă a acesteia acționa pe front alături de Armata Roșie. Rezultatul a fost reducerea drastică a efectivelor militare aflate în țară. Protestând împotriva acestor practici, generalul Rădescu a atras atenția că ele reprezintă atingeri aduse direct suveranității cât și independenței Naționale. Șefii Marelui Stat Major au refuzat să spună da ingerințelor externe care afectau capacitatea de apărare a țării.
6. Urmările întâlnirii de la Moscova: Churchill – Stalin pentru România
La fel de importantă prin consecințele sale ca și Convenția de Armistițiu a fost întâlnirea Churchill – Stalin din 9 – 20 octombrie 1944. Ea a fost determinată de modificările dramatice produse de acțiunea României asupra situației din Balcani, mai precis într-un timp foarte scurt Armata Roșie a ajuns la frontiera Bulgariei, iar la 30 august, guvernul sovietic a făcut cunoscut că nu acceptă declarația de neutralitate a Bulgariei, iar la 5 septembrie i-a declarat război.
Patru zile mai târziu, o coaliție de partide în cadrul căreia comuniștii aveau o mare pondere – “Frontul Patriei” – a luat puterea la Sofia. Bulgaria începe să intre astfel în orbita Moscovei.
Intrarea Armatei Roșii în Bulgaria punea sub semnul întrebării influența britanică din Grecia și din Turcia, adică din țările care dominau Bazinul de est al Mediteranei. Marea Britanie a reacționat pentru a-și apăra interesele: la 4 octombrie, unități britanice au debarcat la Patra (Peloponez), iar la 9 octombrie Churchill a sosit la Moscova pentru a discuta cu Stalin situația din Balcani. La fel cum s-a înțeles cu Hitler în 1939, Stalin a ajuns la un acord și cu Churchill după 5 ani.
Premierul britanic însuși avea să scrie în memoriile sale despre discuția avută cu Stalin în acea zi. Churchill a scris pe o bucată de hârtie numele țărilor din Europa de sud-est și în dreptul fiecăreia procentele atribuite Rusiei și Aliaților (Marea Britanie și SUA). Aceste procente erau următoarele: “România: Rusia – 90%; Aliații – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia: 50 – 50%; Ungaria: 50 – 50%; Bulgaria: Rusia – 75%, Aliații – 25%.
Am predat această foaie lui Stalin care asculta traducerea. S-a făcut un moment de tăcere, apoi el a luat un creion albastru și după ce a bifat coala, în semn de aprobare mi-a înapoiat-o. Totul a fost rezolvat în mai puțin timp decât a fost necesar pentru a-l descrie.”
Pornind de la procentele scrise de Churchill în zilele următoare, Molotov și Eden au negociat modificări ale procentelor propuse. În toate variantele discutate, procentele pentru România și Grecia au rămas neschimbate, dar în final URSS a obținut 80% în Bulgaria și Ungaria.
Prezența trupelor sovietice în România – țara fiind practic ocupată de Armata Roșie – și “acordul de procentaj” Churchill – Stalin au plasat țara noastră în sfera de hegemonie a URSS ceea ce a atras după sine o limitare a independenței și suveranității Naționale. Comisia Aliată de Control, în care reprezentantul sovietic avea cuvântul decisiv, cel american și cel britanic fiind reduși la rolul de figuranți, și partidul comunist au fost principalele pârghii prin care Moscova a desfășurat procesul de sovietizare a României.
Consecințele nu vor întârzia să se producă la 7 noiembrie 1944. Churchill i-a atras atenția lui Eden să-i tempereze pe reprezentanții britanici la București, deoarece câtă vreme “rușii ne lasă mâna liberă în Grecia, în România nu putem fi mai mult decât spectatori”.
A doua zi, 8 noiembrie, Foreign Office-ul a transmis instrucțiunile sale reprezentantului său din România, Le Rougetel: “Între noi și guvernul sovietic există înțelegerea ca ei să ia conducerea în România luând în considerare poziția noastră de conducere în Grecia”.
Aceste evenimente, după cum vom vedea, au influențat mult luptele pentru putere care au început în România odată cu luna octombrie. Dacă nu dispunem încă de o informație precisă care să ateste faptul că comuniștii și aliații lor știau de acest acord, deși siguranța lor în acțiune dovedește că știau totuși, este clar că oamenii politici români nu au fost informați de aceasta situație. Mai mult, la 22 octombrie 1944, Foreign Office-ul își instruia reprezentanții de la București să-i încurajeze pe Rege și partidele burgheze adăugând totuși precizarea că Londra nu putea face nimic dacă în joc intrau rușii. Adevărul nu a fost mărturisit nici în fața Parlamentului Britanic. În discursul rostit de Churchill în întoarcerea de la Moscova (reprodusă în “Dreptatea” din 29 octombrie 1944) se menționa doar: “am ajuns la un acord foarte bun, asupra tuturor acestor țări, în ce privește fiecare țară separat”.
În mod repetat Iuliu Maniu a intervenit pe lângă guvernul englez pentru a obține un răspuns clar ”dacă da sau nu, România fusese abandonată și destinată să intre în sfera de influență a Rusiei”. Pe document, cerând un astfel de răspuns, Churchill a scris și semnat: “evident o asemenea eventualualitate nu este de admis pentru britanicii noștri”.
Drumul spre sovietizare al României era astfel deschis.
CAPITOLUL III
TRĂSĂTURILE VIEȚII POLITICE DIN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELEI DE-A DOUA GUVERNĂRI A
GENERALULUI CONSTANTIN SĂNĂTESCU
1. Împrejurările externe în care a avut loc instaurarea celui de-al doilea guvern Sănătescu. Atitudinea SUA și Marii Britanii față de situația din România în perioada vizată (4 noiembrie – 5 decembrie).
Perioada celui de-al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie – 5 decembrie 1944) nu s-a caracterizat prin schimbări deosebite ale situației externe. Am putea spune că este perioada în care se manifestă evident urmările Acordului de procentaj între Stalin și Churchill. Siguranța cu care sovieticii și comuniștii acționau în România a fost consolidată de absența oricărei riposte serioase din partea Marii Britanii și SUA. Este semnificativ că față de știrile venite din România despre imixtiunile sovietice din viața politică, Churchill îi scria la 12 noiembrie lui A. Eden : “ținând seama de chipul în care rușii ne-au sprijinit până acum în cele petrecute în Grecia nu trebuie să ne băgăm prea mult mâna în România. Aduceți-vă aminte de procentele pe care le-am scris pe hârtie”. “Eu cred că noi avem un tratament aproape bun din partea lui Stalin în Grecia, mult mai bun de fapt decât îl avem din partea americanilor”.
Reprezentanții american și britanic au protestat la 2 noiembrie pentru critica făcută de generalul Vinogradov guvernului Sănătescu pe motiv că nu fuseseră consultanți și vor mai protesta față de transporturile de utilaj petrolier din România în URSS, față de modificarea valorii dolarului ca bază de calcul a despăgubirilor. Toate aceste au rămas fără nici o urmare.
Față de semnalele venite din România ministrul de externe, A. Eden s-a mulțumit cu o declarație în Camera Comunelor cu privire la transporturile de utilaj petrolier promițând că va avea grijă ca interesele britanice să fie apărate(7decembrie1944).Viața scurtă al celui de-al doilea guvern Sănătescu a demonstrat preponderența intereselor sovietice în România chiar dacă la sfârșitul guvernării Sănătescu au concurat și o serie de alți factori așa cum vom vedea.
2. Raportul de forțe în plan politic și tendințele evoluției lui.
Privind lista celui de-al doilea guvern Sănătescu observăm următorul raport de forțe:
– FND deținea următoarele posturi: vicepreședinte al Consiliului de Miniștri era Petru Groaza, la Justiție: L. Pătrășcanu, la Comunicații: Gheorghe Gheorghiu-Dej, la Educație Națională: Ștefan Voitec, la Muncă și Asigurări Sociale: Lothar Rădăceanu, la Minorități Naționale: Gheorghe Vlădescu-Rocoșa; deci 5 ministere și postul de viceprim ministru.
– PNȚ deținea următoarele șase departamente: la Interne: Nicolae Penescu, la Externe: Constantin Vișoianu, la Culte și Arte: Ghiță Popp, la Economie Națională: Aurel Leucuția, la Agricultura și Domenii: Ion Hudiță și la Lucrări Publice: Virgil Solomon.
– PNL avea patru departamente: la Finanțe: Mihail Romniceanu, la Sănătate: dr.D.Danielopol, la Producție de Război: Dinu Brătianu și la Cooperație: Gheorghe Fotino.
Observăm o preponderență a partidelor “istorice” FND având ceva mai mult de o treime din posturi. Lista conținea și 16 subsecretari de stat dintre care trei aparțineau PNȚ: la Finanțe: Emil Ghilezan, la Educație Națională: Dumitru Căpățâneanu și la Comunicații: Mihail Răuțu. FND-ul era reprezentat la Interne de Teohari Georgescu și de Romulus Zaroni la Agricultură și Domenii, iar PNL-ul îl avea pe V.Papacostea la Educație Națională.
Mai observăm și existența unui echilibru de forțe pentru această perioadă atât la început cât și la sfârșit, fapt ce determina FND să ducă tratative la finele lunii noiembrie cu Iuliu Maniu oferindu-i chiar conducerea Cabinetului ce trebuia să urmeze lui Sănătescu. Dr.Petru Groza acționând ca mandatar al FND mărturisea: “am insistat din nou ca domnul Maniu să constituie guvernul, dânsul mi-a răspuns textual, așa cum s-a știut mai târziu în toată țara: ”Ce vrei, colega Groza? Vrei să mă omori? Eu nu mai pot! Eu sunt bătrân!”
Pe parcursul acestei perioade după cum vom vedea lupta politică a devenit dramatică, deoarece era limpede că se confruntau două concepții diferite: una reprezenta în principal pe PNȚ, care viza revenirea la regimul democratic parlamentar constituțional de dinainte de 10.02.1938 și cealaltă, promovată de PCR și sprijiniți de guvernul de la Moscova și de reprezentanții săi din Comisia Aliată de Control, care urmarea transformarea radicală a societății românești și trecerea la un sistem similar celui din Uniunea Sovietică.
3. Succesele armatei române pe frontul de vest
La sfârșitul lunii octombrie 1944 forțele Armatelor 1 și 4 române au participat împreună cu armatele sovietice la operațiile strategice “Debrecin” și “Budapesta” în cadrul cărora s-au desfășurat bătăliile de la Debrecin (18 – 20 octombrie 1944), de pe Tisa (10 octombrie – 22 noiembrie), în sectoarele Mindszentes, Tokaj Szentes, Csangrad, Ujkecske, Szolonk, de pe valea Hernadului și masivul Hegyalja (20 noiembrie – 18 decembrie 1944), din munții Bukk (23 noiembrie – 16 decembrie 1944), de pe căile de acces și din interiorul Budapestei (30 octombrie 1944 – 15 ianuarie 1945). Între 24 septembrie 1944 și 15 ianuarie 1945 acționând pe un front de circa 100-120 de km Armatele 1 și 4 Corpul 1 aerian și alte unități și mari unități române (210.006 militari) au pătruns în dispozitivul inamic între 250-300 km eliberând 1237 de localități ungare și provocând inamicului pierderi cifrate la 30.789 militari (uciși sau luați prizonieri). Pierderile proprii s-au ridicat la 42.700 militari (morți, răniți, dispăruți). Pe întregul parcurs al luptelor militarii români au avut o comportare civilizată față de populația locală, protejând în măsura în care a fost posibil monumentele de artă și obiectivele publice din orașele și satele Ungariei.
Comportarea armatelor române pe timpul acestor operațiuni a fost meritorie și în mai multe rânduri a primit elogiile generalilor sovietici. În mod normal aceste victorii ar fi întărit poziția guvernului de la București, dar în condițiile date acest lucru n-a avut nici un fel de importanță.
3.1. Cererile de executare forțată a prevederilor Convenției de Armistițiu. Desele imixtiuni sovietice în activitatea guvernului prin cele mai rafinate forme.
Prevederile Convenției de Armistițiu aplicate de către Comisia Aliată de Control au devenit repede mijloace de încălcare a suveranității naționale a României, de intimidare a autorităților române în condițiile în care sovieticii controlau pe deplin aceasta instituție. Un exemplu concludent în acest sens este modul în care Comandamentul Militar sovietic a înțeles să-și exercite atribuțiile în Dobrogea.
Încă de la 2 noiembrie 1944 în Constanța fusese instalat un primar de FND printr-o manifestație la care demonstranții au fost susținuți de așa numitele gărzi patriotice înarmate de comuniști, iar la 4 noiembrie în același mod a fost instalat ca prefect V.Dușa (PCR). În acest ultim eveniment au avut loc schimburi de focuri soldate cu victime de ambele părți.
La 10 noiembrie, Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului adresa o notă generalului Vasiliev (Șeful de Stat Major al Comisiei Aliate de Control), arătând faptul că, colonelul Sidorov de la Comandamentul sovietic considera că în atribuțiile sale intră:
-asigurarea ordinii în regiune (Dobrogea)
-dreptul de a aresta orice persoană care nu respectă ordinele sau ordonanțele emise.
-dreptul de a opri manifestările și întrunirile. Din aceste atribuțiuni rezultă că titularul lor ar putea să intervină în administrația și politica teritoriului respectiv în mod direct și trecând peste autoritățile române. În fapt, s-au și ridicat din ordinul Comandantului militar sovietic al județului Constanța, fără nici o formă de rechiziție și fără nici o prealabilă înțelegere cu autoritățile române, mașinile particularilor, animalele de muncă, tractoarele agricole, etc.
Aceleași documente menționează și rechiziționarea în același mod a sanatoriului militar “Carmen Silva”, care a fost pus în întregime la dispoziția armatei sovietice. În fața acestei situații guvernul Sănătescu a luat în discuție la 16 noiembrie 1944 depășirea prevederilor Convenției de Armistițiu de către Uniunea Sovietică. La această discuție Sănătescu semnala: “Dacă se calculează petrolul pe care l-am livrat și se adăugă valoarea acestor vase plătim aproape toată datoria într-un singur an (cei 300 milioane de dolari care trebuiau plătiți în 6 ani). Am predat 6 vapoare de război, 80 de șlepuri, un număr de remorchere, etc. Acum ne cere tot parcul de vase de pe Dunăre”. În continuare Sănătescu semnala dorința rușilor de a lua în întregime fabrica Malaxa și anunța faptul că rușii au ridicat 2000 de vagoane de materiale de forat din regiunea Ploiești. C-tin.I.C. Brătianu, ministrul producției de război afirma: “Eu am statistica materialelor pe care le-au ridicat rușii de la fabricile românești care se ridică la valoarea de 16 miliarde de lei”. Se mai consemna faptul că întreținerea armatei sovietice costase 7 miliarde de lei în luna octombrie, iar în luna noiembrie ceruseră 5 miliarde. Sănătescu își exprima temerile pentru situația monedei românești expusă inflației și tot el punea problema stabilirii prețurilor pentru mașinile livrate sovieticilor întrebând dacă vor fi cele din 1938 (mai ieftine) sau cele 1944 (mai scumpe).
La această întrebare Convenția de Armistițiu stabilea ca valoare a dolarului pe aceea din 1944 (35 dolar uncia de aur). Dar la 20 noiembrie 1944 s-a aflat la ambasada britanică din Washington că “guvernele finlandez și român au fost informate de guvernul sovietic că plata despăgubirilor lor va fi evaluată la prețurile anilor 1939 și respectiv 1938… Nici guvernul român nu dorește să accepte această interpretare a Armistițiului…”
Guvernul sovietic argumentează că guvernului român nu i se poate permite să profite de prețurile mondiale de inflație în detrimentul Uniunii Sovietice. “Englezii au luat hotărârea să ceară o intervenție pe lângă guvernul sovietic pentru a renunța la această pretenție ce urma să provoace o “criză economică în ambele țări.” La 23 noiembrie Buton Berry a discutat cu Vâșinski “măsura autorităților sovietice de a transporta 23 de mii de tone utilaj petrolier din România.” Vâșinski a spus că nu poate fi de acord cu renunțarea la această măsură “ întrucât autoritățile sovietice consideră utilajul ca fiind trofeu de război”. Tot la 23 noiembrie este informat și ambasadorul american din Moscova de pretenția guvernului sovietic ca valoarea bunurilor predate în cadrul despăgubirilor să fie evaluate la prețurile anilor 1938 și 1939. Se apreciază că efectul va fi întârzierea refacerii economice a Europei. În aceeași zi, subsecretarul de stat al SUA, E.Stettinius cerea însărcinatului cu afaceri din Moscova, George Kennan, să facă demersuri pe lângă guvernul sovietic la fel ca și englezii pentru o evaluare pe baza prețurilor mondiale curente “despăgubirile care în mod clar depășesc capacitatea de a plăti pot să întârzie restabilirea (economică) și să dăuneze intereselor americane. Aceste intervenții nu au fost luate în considerare și în ședința Consiliului de Miniștrii din 25 noiembrie 1944 s-a pus problema recalculării bunurilor ce intrau în contul despăgubirii la prețurile din 1938. Președintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului Săvel Rădulescu a arătat că în aceste condiții “ar însemna să livram de cinci ori mai multe produse’’ … în concluzie dl.Săvel Rădulescu solicita Consiliului aprobarea pentru prețurile din 1938 pentru a-și putea astfel întocmi propunerile scrise cu care urmează să se prezinte Comandamentului Sovietic căruia îi va arăta că aceste prețuri au fost acceptate de noi forțat. Față de situația care se contura, catastrofală pentru România, I.Maniu și C-tin.I.C.Brătianu au adresat memorii de protest către A. I. Vâșinski, la 22 noiembrie, respectiv 27 noiembrie 1944.
Nici aceste demersuri nu au influențat în vreun fel deciziile sovieticilor. Prevederile Convenției de Armistițiu au fost îndeplinite cu toate consecințele dezastroase pentru economia românească așa cum rezulta din memoriul din 23 ianuarie 1945 privind aplicarea Convenției de Armistițiu din perioada 20 octombrie – 12 ianuarie 1945.
3.2. Șantajul practicat de sovietici în legătură cu retrocedarea către România a Transilvaniei.
În ziua de 9 noiembrie 1944 generalul Vinogradov l-a anunțat pe Sănătescu de sosirea la Moscova a lui Andrei Ianuarevici Vâșinski. Inițial Sănătescu îi comunică lui Vișoianu -–ministrul de externe – să ia legătura cu înaltul oaspete. Vâșinski a rămas mai multe săptămâni în România și era evidentă misiunea lui de a supraveghea la fața locului având drept obiectiv cucerirea puterii de către comuniști. Misiunea sa oficial anunțată era de a obține “acordul” guvernului român pentru plata reparațiilor potrivit condițiilor și interpretării Moscovei. Tot Vâșinski avea de transmis un mesaj verbal al guvernului sovietic către suveranul României cu scopul unei mai bune îndepliniri a condițiilor armistițiului. Înțelegând importanța acestei vizite, Sănătescu s-a prezentat personal la 10 noiembrie în localul Ambasadei ruse pentru a-i ura bun sosit din partea guvernului, încercând să stabilească o relație personală cu reprezentantul sovietic pe care îl cunoscuse încă din anul 1940, când fusese la Moscova. A fost o întâlnire cordială, Vâșinski i-a comunicat lui Sănătescu intenția de a preda personal mesajul său regelui României, aflat în acel moment la Sinaia. În dimineața zilei de 11 noiembrie Sănătescu și Vâșinski se duc la Castelul Peleș unde ministrul sovietic a fost primit cu toate onorurile. În după-amiaza aceleași zile au revenit la București. În seara aceleași zile ministrul de interne Penescu l-a informat pe Sănătescu că de la Comandamentul rusesc, s-a dat ordin ca toate autoritățile române instaurate în Ardeal să se retragă imediat. La 12 noiembrie Sănătescu s-a prezentat din nou la Vâșinski și i-a făcut cunoscută această dispoziție a Comandamentului rus contra prevederilor tratatului de Armistițiu. Inițial Vâșinski a afirmat că nu știe nimic, dar va întreba la Moscova. Noaptea târziu a comunicat lui Sănătescu că într-adevăr trebuie retrasă toată administrația din Transilvania.
Sănătescu consideră că aceasta “a fost tot opera comuniștilor care nu vedeau cu ochi buni intrarea maniștilor în Ardeal.” Nota oficială a acestei cereri a fost adresată regelui Mihai de către mareșalul Rodion Malânovski, în ziua de 13 noiembrie 1944. Concomitent cu această notă Malânovski a cerut și dezarmarea trupelor românești neregulate ce acționau în Ardeal, organizate la inițiativa lui I.Maniu. Răspunzând acestui imperativ I.Maniu a făcut demersurile necesare, dar eforturile sale erau considerate tardive de partea sovietică. Acțiunea sovietică ce se pare că avea și girul anglo-americanilor, pe lângă faptul că se constituie într-un act neloial față de un aliat, reamintea echivocul ce plana încă asupra destinului Transilvaniei. Retragerea administrației a avut un impact negativ, atât în rândurile populației cât și în rândul oamenilor politici. Înlocuirea administrației românești cu autorități militare sovietice – sub pretextul asigurării spatelui frontului – a oferit Uniunii Sovietice un puternic mijloc de presiune asupra guvernului României, condiționând “restituirea” Transilvaniei de Nord de obediența față de directivele Kremlinului. Șantajul sovietic era cu atât mai eficient cu cât aceasta măsură lăsa deschisă Ungariei posibilitatea de a prezenta revendicări teritoriale (ceea ce guvernul de la Budapesta a și făcut în anii 1945 – 1946). Momentul reinstaurării administrației românești în Transilvania prin schimbul de telegrame între guvernul Dr.Petru Groza și I.V.Stalin din 8 – 9 martie 1945 confirmă afirmațiile de mai sus, liderul sovietic oferind capital politic guvernului FND. Oricum la 13 noiembrie 1944 Sănătescu nota: “am lucrat cu Marele Stat Major și Ministerul de Interne pentru a executa și evacuarea ordonată, am ținut Consiliul de Miniștrii unde am expus situația nenorocită din Ardeal în vreme ce trupele noastre luptau alături de cele rusești.” La 19 noiembrie 1944 Sănătescu a adresat o scrisoare generalului Vinogradov confirmând evacuarea administrației românești din Transilvania de Nord și dizolvarea așa numitelor “regimente de voluntari”. În continuare însă Sănătescu a arătat ca administrația inițial instaurată luase imediat legătura cu autoritățile sovietice, că își făcuse datoria, că nu încălcase Convenția de armistițiu și cerea restabilirea administrației românești “reclamată urgent nu numai de cele mai însemnate interese ale statului român ci și de situația extrem de grea în care se găsește populația acestui ținut.”
Față de situația creată, reprezentantul american din România, Burton Y. Berry a transmis la 29 noiembrie, secretarului de stat al SUA Cordell Hull relatarea evenimentelor petrecute între 12 și 19 noiembrie. În plus reprezentantul american arăta că guvernul nu permite publicarea nici unui document, dar în rândul populației, neliniștea crește din cauza știrilor privind retragerea administrației civile românești din Transilvania și stăruie sentimentul că sovieticii împiedică repararea injustiției făcută României prin Diktatul de la Viena.“Tăcerea păstrată de guvern nu făcea decât să sublinieze imposibilitatea de a acționa împotriva imixtiunilor sovietice.”
3.3. Desființarea unor unități și mari unități române din interior. Măsuri militare sovietice privind efectivele trupelor române și sovietice din interiorul granițelor României.
Față de imixtiunea brutală a sovieticilor în viața politică a României, față de comportamentul abuziv al Comisiei Aliate de Control (sovietice) se punea problema atitudinii românilor. Pentru a curma orice reacție din partea cetățenilor români revoltați, autoritățile au făcut cunoscute măsurile drastice care urmau să se ia împotriva lor. Încă de la 30 octombrie generalul Mihail Racoviță, ministrul de război, comunica prin ordinul general nr.82, că M.S.Regele a hotărât că nu se va acorda nici o grațiere pentru crima de atac cu mână armată săvârșită contra trupelor unei puteri armate. Această disponibilitate de a pedepsi proprii cetățeni ai țării în cazul în care încălcau legile, de fapt răspundeau cu aceeași monedă abuzurilor, nu a fost manifestată cu fermitate și cu rezultate eficiente și de aliatul sovietic. De altfel Comisia Aliată de Control a refuzat să încheie o convenție juridică în acest sens. Urmărind concilierea pozițiilor Marele Stat Major reamintea la 16 noiembrie 1944 că “strânsa legătură cu comandanții locali sovietici trebuie să formeze preocuparea de căpetenie a comandanților de garnizoană români.” Legătura trebuie să se manifeste prin “luare de contact, mese comune, invitații chiar în familie, mici cadouri“, iar colaborarea să aibă la bază “un plan comun pentru asigurarea ordinii și disciplinei în garnizoană”.
La 15 noiembrie 1944 generalului N.Rădescu i s-a comunicat că până la 1 decembrie trebuie să pregătească localuri pentru cazarea a trei divizii sovietice în zonele Ploiești, 20 km vest de București și Petroșani, Deva, Arad. La 19 noiembrie șeful Marelui Stat Major a raportat ministerului afacerilor Externe că aceste masuri depășesc atât în fond cât și în formă prevederile Convenției de Armistițiu care prin articolul III impunea doar obligația României de a asigura forțelor sovietice înlesniri pentru libera mișcare în orice direcție, în nici un caz pentru staționări pe teritoriu în anumite zone. Cu toate acestea Marele Stat Major a trebuit să se supună și să ordone pregătirea zonelor cerute de sovietici arătând ca aceasta reprezintă “o sarcină care depășește obligațiile statuate prin Convenția de Armistițiu.” Spre finele lui noiembrie autoritățile sovietice notifică guvernului român reducerea poliției din capitală la 700 de oameni și a jandarmeriei întregului teritoriu cu 14.000. Efectivele celor trei divizii românești rămase în țară vor fi plafonate la 3500 soldați fiecare. Burton Berry transmite la Washington că în aceste condiții guvernul de la București nu ar mai putea menține ordinea în cazul unor tulburări bine sincronizate. Această măsură după cum vom vedea îi va determina pe liderii PNL și PNȚ să-și retragă sprijinul dat cabinetului Sănătescu, precipitând căderea acestuia. Instalarea mai îndelungată pe teritoriul național al unor divizii sovietice cu efective de război tocmai în momentul în care în țară erau desființate majoritatea diviziilor care nu participau la operațiile militare, iar restul erau reduse la efective de pace, era apreciată de N.Rădescu la 1 decembrie 1944 ca o dezarmare a României și ca o ocupare militară sovietică, situație contra spiritului și literei Convenției de Armistițiu, cât și bunei și sincerei colaborări militare în lupta contra Germaniei și Ungariei. Prezența masivă a trupelor sovietice pe teritoriul României într-un moment în care frontul se afla la mare distanță de teritoriul național a avut o evidenta motivație de influențare a luptei pentru putere în stat care s-a declanșat deloc întâmplător, tocmai într-un asemenea context.
4. Intensificarea activității PCR pentru putere prin intermediul FND cu sprijinul neascuns al sovieticilor. Cauzele înlăturării celui de-al doilea guvern Sănătescu.
Formarea celui de-al doilea guvern Sănătescu fusese un proces dificil în sensul că au trebuit împărțite ministerele între cele două tabere politice, partidele “istorice” având preponderența. PNȚ se opusese cel mai tare, FND-ului, arătând că nu va accepta un guvern cu generalul Vasiliu Rășcanu la Ministerul de Război și cu altă persoană la Ministerul de Externe decât Niculescu Buzești. Până la urmă s-au declarat de acord cu compromisul (Sănătescu ad-interim la Război și Vișoianu la Externe). Acum, la început de guvernare PNȚ a propus un “veritabil armistițiu politic”, care să nu permită readucerea în actualitate a polemicii dintre partide “încurajând eventuale deosebiri de păreri din sânul guvernului sau apelând la susțineri de masă” (Dreptatea nr.65 din 9 noiembrie 1944).
Același ziar publica cu o zi înainte declarația ministrului de interne, N. Penescu care permitea organizarea de alegeri comunale, care să rezolve în mod democratic problema administrației locale, obiect de dispută cu FND-ul237. Într-adevăr primele 2 zile au decurs liniștit, fără evenimente deosebite. La 6 noiembrie L. Pătrășcanu, în prima ședință a noului guvern a prezentat textul decretului de lege privind restituirea în termen de 5 zile a bunurilor luate de pe teritoriul URSS.
Oricum comuniștii au fost ocupați cu pregătirea primei aniversări din România a revoluției comuniste din 1917 din Rusia printr-un mare miting FND în Piața Victoriei din București, la 7 noiembrie. Dar Armistițiul politic nu durează mult în condițiile în care la 9 noiembrie sosește la București A.I.Vișînski și la 11 noiembrie autoritățile românești din Ardealul de Nord au fost obligate să se retragă din ordinul sovietic, conflictul pentru putere nu întârzie să se reia. Sănătescu descrie atmosfera de la mijlocul lui noiembrie… “nimic nu am realizat fiindcă membrii guvernului nu au în vedere decât politica și nicidecum gospodărirea statului.” Liberalii au fost mai moderați, lupta se dă între comuniști și național țărăniști.
Comuniștii își urmează planul dictat de Moscova și scot masele de lucrători la manifestație. Miniștrii comuniști din guvern nici nu se interesează de treburile departamentelor lor, fiind ocupați cu întrunirile și discursurile incendiare ce trebuie să le țină la aceste întâlniri. Sufletul PCR este o evreică – Ana Pauker sosită din Rusia și un ungur Vasile Luca. Manifestațiile lucrătorilor produc dezordine și o scădere în producție.
La 15 noiembrie, guvernul a fost unanim în discutarea legii de organizare a Comisiei Române pentru aplicarea Convenției de Armistițiu (Săvel Rădulescu) și a Decretului de modificare a legii referitoare la purificarea administrației publice. A doua zi agenția A.F.I. transmitea din Moscova că se crease și o comisie inter-ministerială pentru organizarea clauzelor de armistițiu prezidată de vicepreședintele Consiliului de Miniștrii – Petru Groza. În plus ministrul justiției L. Pătrășcanu declarase arestarea “tuturor membrilor fostelor guverne românești de la 1940 până la 23 august 1944”. Acesta și-a reafirmat dorința de a “continua energic opera de epurație imediată a aparatului guvernamental fără a ezita să lovească în funcționarii care ocupau posturi de responsabilitate.
Ministrul Justiției recunoaște că anumiți oameni politici pun obstacol epurației, având aerul că susțin democrația, dar în același timp protejează pe legionarii și agenții hitleriști … adversarii epurației din orice partid ar face parte, vor da greș în încercările lor”. Acest document arată cel mai bine situația tensionată din guvernul Sănătescu și care era nevoie doar de o scânteie pentru a ajunge la o criză. Acest lucru s-a întâmplat chiar pe 15 noiembrie, când pe motiv că nu s-a făcut nimic pentru purificarea administrației locale, prefectura din Brăila a fost luată cu asalt și a fost instalat acolo un prefect aparținând FND-ului. În aceste condiții Nicolae Penescu a anunțat că s-ar fi ajuns la un acord cu reprezentanții PNL și FND și guvern, cu privire la schimbarea prefecților și primarilor. După numirea acestora de către Ministerul de Interne se vor organiza alegeri comunale. Ca atare, a ținut să precizeze N. Penescu, “orice manifestare a opiniei publice trebuie să se facă în forme determinate de lege “și nu anarhic încât “ am oprit consultările populare care nu erau prevăzute de lege.“ Demersul lui Penescu urmărea să oprească campania de instalare prin violență a unor prefecți și primari de către comuniști și aliații acestora. Acest acord nu putea întârzia prea mult evoluția explozivă a situației, chiar dacă comunicatul guvernului din 20 noiembrie anunța că guvernul a hotărât, în deplină solidaritate, să fie numiți alți prefecți în locul acelora care au funcționat până la formarea actualului guvern. Primarii de municipii și comune urbane vor fi numiți până la alegerile administrative, ținându-se seama de propunerile organizațiilor locale ale grupărilor politice care alcătuiesc guvernul. Orice altă cale de desemnare a acestor autorități, contrazicând directivele actualului guvern, care condus în spirit democratic, înțelege să asigure exprimarea voinței libere a poporului, nu poate fi admisă. Aceasta formulare vagă ce nu preciza care organizații de partid locale puteau face propuneri nu a avut nici un efect. Chiar a doua zi, la 21 noiembrie, comuniștii și aliații lor au ocupat sediul prefecturii din Deva și au instalat un prefect susținut de FND. Asaltul prefecturilor de către comuniști va continua cu aceleași rezultate în zilele următoare: Brașov (23 noiembrie), Arad și Timișoara (29 noiembrie), Pitești și Târgoviște (28 noiembrie). Față de această situație, la ședința delegației permanente a PNȚ acest partid a dat un comunicat cerând “un acord real și grabnic de guvernare” și “dezarmarea gărzilor patriotice”, adică a acelor formațiuni înarmate care se ocupau cu instalarea noilor primari și prefecți.
Nicolae Penescu s-a împotrivit activ asaltului prefecturilor, astfel încât pe 27 noiembrie, “Scânteia” îl acuza că ar fi încălcat “hotărârile luate de comun acord cu reprezentanții FND în legătura cu înlocuirea prefecților și primarilor”. “Nicolae Penescu trebuie să fie arestat ca falsificator și ca vrăjmaș al poporului. Locul lui nu este în guvern, ci împreună cu fasciștii pe care îi apără la închisoare.” Deja la 28 noiembrie 1944, Le Rougetel, anunța Foreign Office-ul că la audiența regală din după-amiaza acelei zile monarhul l-a anunțat că “terminase aproape formarea unui guvern de “tehnicieni” cu scopul de a înlocui actuala administrație, la o dată apropiată … se pare că încă de când a fost format actualul guvern M.S.Regele avea în vedere formarea unuia nou împreună cu generalul Rădescu … “ Regele spera că liderii tuturor partidelor să fie miniștrii fără portofoliu, iar dacă comuniștii, ori socialiștii refuzau să intre în el se propunea să se acționeze în continuare fără ei.
La întrebarea regelui dacă un guvern cu caracter politic fără comuniști constituia o tactică adecvată, englezul i-a răspuns că rușii nu doreau un guvern puternic și eficient în România. Dacă România demonstra că nu este capabilă să se autoconducă, ea ar permite o intervenție a rușilor. Le Rougetel consemnează îngrijorarea vădită a regelui față de urmările hotărârii sale. A doua zi generalul Schuyler își anunța și el superiorii de la Washington despre discuția din 28 noiembrie cu Săvel Rădulescu din care a aflat că “liderii principalelor partide au căzut de acord să-și retragă sprijinul față de actualul guvern și că un nou cabinet va fi numit imediat … Un prim motiv al acestei schimbări este opinia celor două partide principale că actualul guvern Sănătescu este foarte slab și permanent împăciuitor față de comuniști, într-o măsură care depășește dimensiunile meritelor lor, având în vedere “forța lor reală în momentul actual”.Și generalul american comunică că noul prim ministru va fi N.Rădescu în fruntea unui cabinet de tehnicieni. Tot atunci Burton Berry comunică discuția lui cu Dinu Brătianu în care acesta din urmă își exprima nemulțumirea față de guvernul Sănătescu: “grupurile comuniste nu au putut fi dezarmate, așa cum s-a convenit. Dezordinile din fabrici sporesc, autoritățile locale sunt înlocuite sub amenințarea pistolului cu devotați ai FND-ului.”Moldova se află în afara controlului guvernului central, administrația română a fost dată afară din administrația de Nord, iar problema comunicațiilor feroviare devine tot mai acută.“ Telegrama nr.35 din 28 noiembrie 1944.
O parte din aceste acuze, aduse de liderii partidelor “istorice” care au contribuit decisiv la căderea guvernului Sănătescu nu erau întemeiate. Nu exista o forță capabilă să se opună gărzilor armate ale comuniștilor, așa cum rezultă din ziarul “Timpul”, din 1 decembrie 1944: “Constatând că Ministerul de Interne menține la primării elementele fostului regim, cetățenii comunelor suburbane, dependente de Municipiul București, au pornit la o vie acțiune pentru îndepărtarea acestor elemente. S-a procedat la consultări obștești, aleșii fiind exponenți reali ai populației din suburbane. În unele comune aceste consultări s-au făcut în prezența domnului general V.Dombrovski, primarul capitalei.” Urma o lista de comune unde majoritatea primarilor erau din PCR sau PSD, dar și din PNȚ. ”Întrucât după legea administrativă în vigoare se cer anumite studii primarilor, dl. general Dombrowski a cerut (și a obținut) de la Ministerul de Interne dispensa de studii pentru primarii care nu îndeplinesc această cerință. “Nimic nu mai putea sta în calea dorinței de putere a comuniștilor și a aliaților lor. În condițiile în care partidele “istorice” și-au retras sprijinul lor pentru guvernul Sănătescu, criza politică menită a-i pune capăt a izbucnit la 30 noiembrie 1944. Sănătescu notează în jurnalul său: “ședința furtunoasă a Consiliului de Miniștrii în care comuniștii cer cu insistență ca Ministerul de Interne și Ministerul de Război să le fie date lor. Pretenția absurdă și nejustificată, dar formulată probabil pentru a provoca o criză de guvern. Văzând aceasta situație tristă, am suspendat ședința, rugând pe membrii guvernului – întrucât mâine este o mare sărbătoare națională – să asistăm cu toții la Patriarhie; adică am cerut un armistițiu de 48 de ore. în aceste condiții determinate în plus și de zvonurile pe care C-tin.I.C.Brătianu le prezenta lui Burton Berry că sovietele se pregăteau să preia direct controlul în România. “Vâșinski are o întrevedere chiar în acele zile cu Mihail Ralea, președintele Partidului Socialist Țărănesc. Diplomatul sovietic i-a declarat lui Ralea “că Uniunea Sovietică nu intenționează să impună un regim sovietic în România și nici nu dorește să încorporeze România în Uniunea Sovietică… Întrucât însă în trecut România a fost ostilă și a constituit o amenințare pentru Uniunea Sovietică, aceasta va insista pentru o schimbare în clasele conducătoare în așa măsură încât să ofere garanția că România a devenit un vecin cu adevărat prieten’’. Declarația lui Vâșinski nu mai lăsa nici o îndoială asupra viitorului României, dar “schimbarea”, adică instalarea unui guvern comunist cu oameni devotați Moscovei avea să mai dureze aproape trei luni. Nu întâmplător, la 2 decembrie 1944, PSȚ a lui M.Ralea s-a unit cu Frontul Plugarilor. Ziua de 1 decembrie 1944 a decurs cu un Te Deum la Patriarhie, unde în afara guvernului au participat și misiunile străine în frunte cu Vâșinski. Dar armistițiul dorit de Sănătescu nu a rezolvat cu nimic situația. La 2 decembrie 1944 nota în jurnalul său că “s-au reluat discuțiile în Consiliu de Miniștrii pe chestiunea celor două ministere. Fiecare partid a stat pe poziții. Față de această situație, mi-am prezentat demisia regelui, care a primit-o și chiar în după-amiaza acelei zile am început consultările cu șefii de partide. “Spre seară – nota ziarul “Dreptatea” – suveranul i-a primit succesiv pe Dinu Brătianu, Lucrețiu Pătrășcanu, Titel Petrescu, și șeful Marelui Stat Major. Acesta din urmă primește misiunea formării noului guvern contrar părerii lui Sănătescu, care propusese pe Vișoianu, fostul ministru de externe. Această schimbare a provocat reacția negativă a “Scânteii” care a publicat la 4 decembrie editorialul cu titlul “O nouă provocare: Guvern Rădescu” se susținea că pentru criza politică existentă conducerea național țărănistă și reprezentanții ei în guvern vor răspunde deoarece “poporul nu vrea un guvern de generali ci democrație reală cu un guvern politic.” Ca atare, orice formulă nefastă va fi măturată urgent de uraganul popular”. Dinu Brătianu declara tot atunci ziarului “Semnalul” că PNL va da sprijinul său guvernului în curs de alcătuire, dar a precizat că un guvern pentru a lucra util trebuie să aibă un program de realizări minimale și pentru aceasta este neapărat necesar ca cei care colaborează în acest guvern să pună interesele țării deasupra intereselor de partid.
La 5 decembrie 1946 Regele Mihai a primit jurământul noului guvern prezidat de N.Radescu, acesta deținând și portofoliul Ministerului de Interne în locul lui N. Penescu. Ministrul de Război fusese numit generalul Ion Negulescu. “După cum se vede – notează Sănătescu – comuniștii au cedat cele două ministere și atunci nu înțeleg pentru ce au produs acea criză acum câteva zile.“ Se pare că generalul nu aflase de criticile pe care i le aduceau liderii partidelor “istorice” care conform informațiilor Serviciului Secret Britanic îl porecliseră “Kerenski”. Tot Sănătescu notează reacția lui Vâșinski față de situația petrecută: “Întrucât Vâșinski urmează să plece s-a dat chiar în seara asta (2 decembrie 1944) un banchet oferit de primăria orașului în onoarea sa. Am stat la masă chiar lângă Vâșinski care mi-a spus că nu trebuia să mă grăbesc sa-mi dau demisia și era mai bine să fi continuat tot eu guvernarea. I-am spus că am convingerea că nu se poate lucra cu un guvern de concentrare și cred că nici generalul Radescu nu o va duce mult. Generalul Vinogradov îmi spune că ar fi trebuit să trec la Marele Stat Major, eu însă aș dori să rămân deoparte”. Cum însă voința sovieticilor era lege, Sănătescu a fost numit la 19 decembrie prin decret regal în funcția de șef al Marelui Stat Major. Pentru comuniști aceasta schimbare nu părea în nici un caz un succes întrucât nu reușiseră să obțină cele două ministere cerute (Internele și Războiul) – în acest sens se exprima L. Pătrășcanu în decembrie 1944 față de corespondentul agenției T.A.S.S. considerând că partidul făcuse o greșeală provocând criza, întrucât nu s-a izbutit aducerea generalului Constantin Vasiliu–Rășcanu, omul FND-ului, la conducerea Ministerului de Război, iar în fruntea guvernului a venit un om energic: “daca mai înainte noi am avut un premier pe care FND îl avea în buzunar (cea mai nimerită caracterizare a lui Sănătescu) acum am căpătat un prim ministru care stă în buzunarul altcuiva“. La rugămintea de a explica această afirmație Pătrășcanu a declarat că în spatele lui Rădescu se afla forțe ostile interne și externe, “avea în vedere pe englezi” comentează corespondentul sovietic. “În ceea ce privește caracterul energic al noului premier disponibilitatea lui de a se opune prin forță comuniștilor, nu a făcut altceva decât să precipite evenimentele care îl vor aduce la putere la 6 martie 1945 pe Dr.Petru Groza. O ultimă apreciere față de activitatea lui Sănătescu a avut-o Regele Mihai”, “față de serviciile aduse țării M.S.Regele a binevoit a mă decora cu cel mai mare ordin militar Mihai Viteazul cu spade clasa a treia și a mă înălța la gradul de general de armată, ultimul grad în ierarhia noastră militară”.
CONCLUZII
Privită în perspectivă istorică, guvernarea Sănătescu se prezintă ca etapa finală în drumul spre putere al comuniștilor sau ca etapa inițială a sovietizării României. Tot în perspectivă istorică, evoluția evenimentelor ne apare ca fiind implacabilă, iar strădaniile opoziției istorice, adică PNȚ și PNL, precum și a elitelor societății românești de a schimba cursul evenimentelor, par (doar) vizibile.
Vrem să rezumăm motivele pentru care, atât din punct de vedere intern, cât și din punct de vedere extern, guvernarea lui Sănătescu nu putea să aibă alt deznodământ.
Din punct de vedere al contextului extern, lucrurile ar părea clare: aliații occidentali au lăsat Europa Centrală și de Est în sfera de influență a URSS ca răsplată pentru contribuția decisivă a acesteia la victoria asupra Germaniei hitleriste. Conferințele de la Teheran, Ialta, Potsdam și Tratatul de Pace de la Paris, par etape ale acestei revoluții. În realitate cei care au decis acest lucru au fost în mod esențial aliații occidentali: SUA și Marea Britanie. Momentul decisiv a fost întâlnirea dintre Roosvelt și Churchill de la Casablanca din ianuarie 1943. Acolo, la propunerea lui Roosvelt s-a hotărât că războiul nu se poate încheia altfel decât prin capitularea necondiționată a Germaniei, ori SUA avea o experiența tragică în ceea ce privește impunerea unei capitulări necondiționate. Acest lucru se mai întâmplase între anii 1861-1865 în Războiul Civil dintre nord și sud și a făcut ca sudul să se lupte cu îndârjire până la ultimul glonț, prelungind inutil războiul și sacrificiile omenești. Adoptarea unei hotărâri identice în anul 1943 așa cum arată și istoricul Liddell Hart – avea să aibă consecințe similare. Germania a luptat până la ultimul glonț și istoricul englez evidențiază că acest lucru nu putea fi decât în avantajul lui I.V.Stalin care a avut astfel ocazia să-și împingă trupele până în inima Europei impunând sistemul sovietic în toate țările cucerite. Singura șansă reală pentru guvernul Sănătescu și România ar fi fost reușita unei lovituri de stat în Germania care să pună capăt domniei lui Hitler înainte ca sovieticii să invadeze Centrul Europei, dar capitularea necondiționată impusă de aliați a făcut – cu excepția atentatului de la 20 iulie 1944 – ca germanii să prefere să lupte până la capăt într-un război fără speranță.
Daca hotărârea lui Roosvelt, aprobată de Churchill din ianuarie 1943 a permis lui Stalin să profite de evoluția evenimentelor și să devină stăpânul Europei Centrale și de Est, ea a avut avantaje deosebite și pentru americani, ducând la slăbirea activității economice a Occidentului, adică a Angliei, Franței și în primul rând a Germaniei.
Sfârșitul războiului a găsit un Occident îngenunchiat care nu s-a mai putut reface decât cu sprijinul american. Statele Unite au căpătat o dominație economică și avantaje care au transformat-o în lider mondial necontestat până în zilele mostre,’’americanizând’’ întreaga planetă.
Târgul cu Stalin a fost avantajos în primul rând pentru ei, iar o eventuala încălcare nu ar mai fi avut nici un rost. Marile Puteri au doar interese și niciodată prieteni.
În ceea ce privește contextul intern, elementul decisiv în impunerea comuniștilor la putere nu a fost numai prezența armatei sovietice în România ci și tradiția politică românească sau mai precis fragilitatea democrației românești, neconsistența structurilor democratice și a societății civile. Nu comuniștii au instaurat regimul totalitar în România (regim totalitar doreau și legionarii și alte forțe de dreapta, iar la alegerile din 1937, Garda de Fier și Partidul Național Creștin al lui Goga au obținut 25% din voturi), ci acesta a fost instaurat de Carol al II-lea la 10 februarie 1938.
Guvernarea lui Antonescu nu a schimbat cu nimic lucrurile, iar acțiunile comuniștilor, după 1944, s-au desfășurat pe un teren propice unui regim totalitar. Din acest punct de vedere comuniștii au acționat în spiritul tradiției politice românești, cu diferența că au pus propria lor administrație locală înainte ca guvernul lor să vină la putere. Oportunismul specific românilor a făcut ca Partidul Comunist să-și găsească adepți dornici de îmbogățire prin funcții remunerate de stat nu numai în rândul oamenilor simpli ci și al unor politicieni cu experiență ca Gh.Tătărăscu și A.Alexandrescu. Este semnificativ faptul ca un mare număr de legionari au acceptat din motive diferite să intre în rândurile Partidului Comunist și să-l slujească. În fond ideile erau comune, anume lichidarea exploatării omului de către om. Fragilitatea democrației românești s-a dovedit prin faptul că repunerea în vigoare a Constituției din 1923 a fost practic fără efect în viața politică românească.
Așa cum din 1866 până în 1938 nu principiile constituționale guvernau politica românească ci șefii de partide, care alternau la guvernare, acum, în 1944, apăruse un partid căruia nu-i era permis să mai tolereze multă vreme partidele de opoziție fie ele istorice sau neistorice. Convenția de Armistițiu și nu Constituția avea să constituie cadrul legislativ al vieții politice românești în următorii ani pentru că dispunea de mijloacele necesare pentru a fi respectate.
Evenimentele de atunci au părut contemporanilor implacabile, singura speranță reală a românilor era doar intervenția aliaților occidentali. Mișcări ample violente ale populației împotriva noului regim nu s-au manifestat fiind străine de specificul nostru național. Mai târziu, după 1979, s-a văzut că există și țări care să se opună cu forța instaurării regimului comunist și să-l înlăture în final, sigur cu ajutor străin, de exemplu Afganistanul. Dar din țările europene niciuna nu a reușit să ofere acest exemplu al rezistentei sângeroase tot din motivul specificului național.
Politicienii tradiționali, în frunte cu Maniu, au înțeles acest lucru și ar fi fost dispuși să facă și personal jocul Moscovei, să sovietizeze România, convinși fiind că ar fi putut să o facă cu mult mai puține sacrificii din partea populației. În ceea ce privește tactica personală a generalului Sănătescu referitoare la Guvern, aceasta a fost foarte simplă. A făcut jocul Moscovei pentru a se menține la putere, nu atât pentru el personal cât pentru a salva o serie de instituții democratice până la o eventuală schimbare a situației deși nu avem vreo dovadă că a crezut personal într-o asemenea eventualitate. Și-a făcut datoria conștiincios, ca un soldat și evoluția evenimentelor a demonstrat că tactica lui era oricum mai bună decât cea propusă de Iuliu Maniu care a fost factorul esențial în înlocuirea lui Sănătescu cu Rădescu. Opoziția fățișă a lui Rădescu pentru a ține cont de pretențiile lui I.Maniu nu a făcut altceva, decât să grăbească venirea la putere a comuniștilor. Generalul Rădescu, avea să guverneze practic cu aceeași oameni, iar rezultatele n-au fost cu nimic mai bune. Politica lui Sănătescu a fost aceeași în ambele guverne atât în cel militar, cât și în cel de politicieni. Cum era și firesc, mai ușor era de lucrat cu cei dintâi. La aproape 60 de ani de la evenimente ceea ce s-a schimbat în prezentarea guvernării Sănătescu este în primul rând interpretarea evenimentelor.
Obiectivul lucrării noastre a fost acela de a aduce în prim plan o serie de amănunte și fapte pe baza documentelor de epocă care să demonstreze că guvernarea Sănătescu prevestea transformările catastrofale ce nu vor întârzia să se producă în societatea românească. Guvernarea Sănătescu a conținut în germene sau la scară mai redusă toate ingredientele regimului comunist: intoleranța față de adversar, propaganda deșănțată, sfidând realitatea, negarea drepturilor și libertăților cetățenești, înregimentarea silită a maselor, brutalitatea și o trăsătură comună a tuturor regimurilor politice din România, nepăsarea față de suferințele populare.
Din acest punct de vedere guvernarea Sănătescu, diminuată uneori, daca nu chiar ignorată de istoriografia românească întregește tabloul unui amplu proces istoric care este sovietizarea României și anunțând că nimic nu va mai fi ca înainte.
Destinele participanților, personalități sau oameni simpli, demonstrează încă o data preponderența factorului extern asupra celui intern sau cum mai bine spunea cronicarul Miron Costin “nu omul cârmuiește vremurile, ci bietul om stă sub vremi.”
ANEXE
GUVERNUL GENERALULUI CONSTANTIN SĂNĂTESCU
23 august 1944 – 3 noiembrie 1944
Generalul Constatin Sănătescu – Președinte al Consiliului de Miniștrii
Iuliu Maniu – Ministru Secretar de Stat
Constantin Brătianu – Ministru Secretar de Stat
Lucrețiu Pătrășcanu – Ministru Secretar de Stat
Constantin Titel – Petrescu – Ministru Secretar de Stat
Generalul Aurel Aldea – Ministru de Interne
Grigore Niculescu – Buzești – Ministru de Externe
Generalul Gheorghe Potopeanu – Ministrul Economiei Naționale și Ad-interim la Finanțe
Lucrețiu Pătrășcanu – Ad-interim la Justiție
Generalul Ion Boiteanu – Ministrul Culturii Naționale și Cultelor
Generalul Mihail Racoviță – Ministrul Apărării Naționale
Dimitrie D. Negel – Ministrul Agriculturii și Domeniilor
Generalul Constantin Eftimiu – Ministrul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor
Generalul Medic Nicolae Marinescu – Ministrul Muncii, Sănătății și Ocrotirii Sociale
Generalul Gheorghe Liteanu – Subsecretar de Stat la Ministerul de Interne
Colonelul Dumitru Dămăceanu – Subsecretar de stat la Ministerul de Interne
Generalul Emil Gheorghiu – Subsecretar de Stat pentru Aviație
Viceamiralul Ion Georgescu – Subsecretar de Stat pentru Marină
Viceamiralul Alexandru Gheorghiu – Subsecretarul de Stat pentru Înzestrare
1 septembrie 1944
Generalul Ion Boiteanu – Ad-interim la Justiție, “până ce d-l Ministru de Stat, Lucrețiu Pătrășcanu își va relua interimatul”
Dimitrie Iordan – Subsecretar de Stat la Ministerul Finanțelor
Valeriu Georgescu – Subsecretar de Stat la Subsecretariatul de Stat al Industriei, Comerțului și Minelor
Locotenent-Colonel (r) Chiril Șerbu – Subsecretar de Stat la Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării
7 septembrie 1944
Aurel Capățână – Ministru de Justiție, în locul lui L. Pătrășcanu demisionat
13 septembrie 1944
Sabin Manuilă – Subsecretar de Stat pentru Reorganizarea Statului, pe lângă Președinția Consiliului de Miniștrii
20 septembrie 1944
S-a desființat Ministerul Propagandei Naționale, ale cărui atribuții au fost preluate de Ministerul de Externe
27 septembrie 1944
Lucian Burchi – Subsecretar de Stat la Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării, în locul lt.-colonelului (r) Chiril Șerbu, demisionat
4 octombrie 1944
Generalul Constantin Sănătescu – ad-interim la Economia Națională și Finanțe, titularul și respectiv interimatul, generalul Gheorghe Potopeanu, demisionând.
Componența celui de-al doilea guvern Sănătescu:
4 noiembrie – 6 decembrie 1944
Generalul Constantin Sănătescu – președinte al Consiliului de Miniștrii și ad-interim la Ministerul de Război
Petru Groza – vicepreședinte al Consiliului de Miniștrii
Nicolae Penescu – ministru de Interne
Constantin Vișoianu – ministru de Externe
Mihail Romniceanu – ministru de Finanțe
Lucrețiu Pătrășcanu – ministru de Justiție
Ștefan Voitec –ministrul Educației Nationale (despărțit de Culte)
Gheorghe Popp – ministrul Cultelor și Artelor
Constantin Brătianu – ministrul Producției de Război (minister nou înființat la 14 noiembrie)
Ion Hudiță – ministrul Agriculturii și Domeniilor
Aurel Leucutia – ministrul Economiei Nationale
Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicațiilor (despărțit de Lucrări Publice)
Virgil Solomon – ministrul Lucrărilor Publice
Gheorghe Fotino – ministrul Cooperației
Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii (despărțit de Sănătate)
Gheorghe Nicolau – ministrul Asigurărilor Sociale
Gheorghe Vlădescu Răcoasa – ministrul pentru Minorități
Lista guvernamentală mai conținea 16 subsecretari de Stat:
Generalul Dumitru Dămăceanu – subsecretar de Stat la Președenția Consiliului de Miniștrii (Legătura cu Aliații și Aplicarea Armistițiului)
Sabin Manuilă – subsecretar de Stat la Președenția Consiliului de Miniștrii (Organizația Statului)
Luchian Burchi – subsecretar de Stat la Președenția Consiliului de Miniștrii (Aprovizionare)
Generalul Virgil Sănătescu – subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (pentru Siguranța Statului)
Dimitrie Nistor – subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (pentru Administrație)
Teohari Georgescu – subsecretar de Stat la Ministerul de Interne (pentru Administrație)
Victor Papacostea – subsecretar de Stat la Ministerul Educației Naționale
Dimitrie Căpătăneanu – subsecretar de Stat la Ministerul Educației Naționale
Generalul Ilie Crețulescu – subsecretar de Stat la Ministerul de Război (pentru Armata de Uscat)
Contra-amiralul Român August – subsecretar de Stat la Ministerul de Război (pentru Marină)
Generalul Gheorghe Vasiliu – subsecretar de Stat la Ministerul de Război (pentru Aviație)
Emil Ghilezan – subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe
Constantin Zamfirescu – subsecretar de Stat la Ministerul Producției de Război
Romulus Zaroni – subsecretar de Stat la Ministerul Agriculturii și Domeniilor
Tudor Ionescu – subsecretar de Stat la Ministerul Economiei Națonale
Mihail Răutu – subsecretar de Stat la Ministerul Comunicațiilor
21 noiembrie 1944
Generalul Dumitru Dămăceanu – subsecretar de Stat pe lângă Președenția Consiliului de Miniștrii cu atribuțiuni privind lucrările Președenției, Guvernului
Anton Golopenția – delegat al Guvernului la “Oficiul pentru lichidarea fostului Secretariat de Stat al Românizării” având rang de subsecretar de Stat și înlocuind pe Dumitru Teodorescu, demisionând.
23 August 1944, București
Proclamația Regelui Mihai I către țară, prin care arată considerentele ce l-au determinat să decidă ieșirea României din Alianța cu Puterile Axei, exprimându-și convingerea că, procedând cel mai bine așa, poporul îl va urma spre restabilirea suveranității țării.
PROCLAMAȚIA MAJESTĂȚII SALE REGELE CĂTRE ȚARĂ
Români,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit, în deplină înțelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite.
Români,
Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. Și România a acceptat armistițiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează și orice act de ostilitate împotriva Armatei Sovietice, precum și starea de război cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat independența țării și neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea Diktatului de la Viena prin care Transilvania ne-a fost răpită.
Români,
Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care nu atinge drepturile nimănui, este un dușman al Neamului nostru. Ordon armatei și chem Poporul să lupte prin orice mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune voinței Poporului și este trădător de Țară.
Români,
Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupririle. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi, în care drepturile și libertățile tuturor cetățenilor țării sunt garantate și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupația străină.
Români,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să pășim hotărați pe drumul înfăptuirii României de mâine, ai unei Românii libere, puternice și fericite.
MIHAI
Arhivele Statului București, fond Ministerul Propagandei Naționale, Dosar 245 / 1944 f.213
23 august 1944, București
Declarația noului Guvern al României cu privire
la obiectivele politicii interne și externe ale țării
DECLARAȚIA GUVERNULUI
Guvernul care se înfățișează astăzi țării, format din reprezentanții a patru partide politice: Național Liberal, Național Țărănesc, Comunist și Social Democrat, unite în Blocul Național Democratic a fost însărcinat de către Majestatea Sa Regele Mihai I să preia conducerea statului, în cele mai grele și hotărâtoare împrejurări pentru soarta poporului român. Regimurile dictatoriale, de până acum, violentând în mod permanent voința țării au pus în primejdie, prin întreaga lor politica nefastă, existența României ca stat.
Astăzi dictatura a fost înlăturată. Poporul reintră în drepturile lui. Regimul politic pe care îl vom înfăptui va fi un regim democratic, în care libertățile publice și drepturile cetățenești vor fi garantate și respectate.
În domeniul politicii externe, prima măsură luată de Guvern a fost acceptarea armistițiului cu Națiunile Unite. Prin reprezentanții autorizați, Guvernul Uniunii Sovietice și Guvernele din Marea Britanie și Statele Unite au garantat independența României și, în cadrul suveranității naționale respectate, neamestecul lor în viața noastră de stat. Ieșirea noastră din războiul dus alături de puterile Pactului Tripartit și încetarea ostilităților împotriva Uniunii Sovietice sunt hotărâri menite să împiedice o sigură și inevitabilă catastrofă națională. România consideră de azi înainte Națiunile Unite ca națiuni prietene. Recunoașterea de către guvernele din Moscova, Londra și Washington a nedreptății făcute României prin Dictatul de la Viena deschide posibilitatea ca armatele românești alături de armatele aliate să elibereze Transilvania de Nord de ocupația străină.
De acum înainte înțelegem să fim stăpâni pe destinele noastre. Hotărârea denunțării tratatelor de alianță cu puterile Axei și încetarea stării de război cu Națiunile Unite sunt expresia voinței întregului popor român. Aceste hotărâri nu nesocotesc drepturile vreunui stat străin, după cum nu ating nici interesele altor neamuri. Țara întreagă voiește să pună capăt războiului distrugător, unui război de la început pierdut. Țara întreagă dorește pacea. Dar voința de pace a României nu însemnează nici dezarmare, nici teamă. Orice piedică pusă în drumul înfăptuirii năzuințelor spre pace și libertate ale poporului român va dezlănțui o luptă fără milă și fără cruțare din partea tuturor forțelor armate și populare împotriva celor care ar încerca să mențină țara noastră în război cu Națiunile Unite, prelungindu-i astfel zadarnic suferințele.
Guvernul, adresându-se vouă, tuturor cetățenilor țării, vă cere să faceți zid în jurul Majestății Sale Regele Mihai I și în sprijinul unei desăvârșite uniri și discipline naționale să-i dați tot sprijinul pentru înfăptuirea comandamentelor supreme ale ceasului de față: asigurarea păcii și instaurarea unui regim democratic de largi drepturi și libertăți publice pentru toți cetățenii țării.
Președinte al Consiliului de Miniștrii, Generalul de Corp de Armată adj.
Constantin Sănătescu
“România Liberă”, an II, nr.11, din 24 august 1944
12 septembrie 1944
Textul Convenției de armistițiu între Guvernul român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, și Anexa cu prevederile de aplicare, semnate de Moscova, în 12 septembrie 1944.
CONVENȚIE DE ARMISTIȚIU:
ÎNTRE GUVERNUL ROMÂN, PE DE O PARTE, ȘI GUVERNELE UNIUNII SOVIETICE, REGATULUI UNIT ȘI STATELOR UNITE ALE AMERICII PE DE ALTĂ PARTE.
Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României, în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile armistițiului prezentate de către Guvernele sus-menționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.
Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministrul de Stat și Ministrul de Justiție L. Pătrășcanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele Știrbei și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malânovski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:
1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate, împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independent și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.
Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate care își au reședința acolo (vezi anexa la art. 2).
3. Guvernul și înaltul Comandament al României vor asigura, forțelor sovietice și ale celorlalți aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, În orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer.(vezi anexa la art. 3).
4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilita prin acordul sovieto-român, din 28 iunie 1940.
5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.
Din momentul semnării condițiunilor de față până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana îndestulătoare, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reintroducerea tuturor acestor persoane în țara lor proprie.
6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau din cauza originii lor rasiale, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.
7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul românesc, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.
8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea, a oricărei forme de proprietate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalilor lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor sau în teritoriile ocupate de ele, – fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin, sau au aparținut Națiunilor Unite, aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează sa fie restituite proprietarilor lor.
Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor sus-menționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).
10. Guvernul Român trebuie sa facă, în mod regulat, în moneda românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiunilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale de utilitate publică, depozitelor de combustibil, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al Aliaților (Vezi anexa la art.10).
11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de câtre România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietelor, însă, luând în considerație că România nu numai că s-a retras din război, dar a declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini, etc.).
România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietarilor celorlalte state armate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art.11).
12. Guvernul României se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), să restituie Uniunii Sovietice în desăvârșită bunăstare, toate valorile și materialele strămutate pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum: utilajele fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.
13. Guvernul român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul românesc, așa cum existau înainte de război și să le restituie proprietatea în desăvârșită bunăstare.
14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.
15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile prohitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.
16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poșta, telegraf și telefon, vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) (vezi anexa la art.16).
17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului de minimum 50-100km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), dată de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.
18. Se va înființa o Comisie Aliată de Control care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub conducerea generală și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), lucrând în numele Puterilor Aliate (vezi anexa la art.18).
19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României, sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace și dacă Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte, în acest scop, la operațiuni militare; conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.
20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.
Făcut la Moscova, în patru exemplare, fiecare în limbile română, rusă și engleză, textele ruse și engleze fiind autentice.
12 septembrie 1944
Din însărcinarea Guvernului și Înaltul Comandament al României
(s.s.) Lucrețiu Pătrășcanu
(s.s.) G-ral Adj. Dămăceanu
(s.s.) B. Știrbei
(s.s.) G. Popp
Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice și Regatului Unit.
(s.s.) Malânovski
ANEXA
La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și al Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte.
A. Anexa la art.2
Măsurile prevăzute la art.2 al Convenției referitoare la “intrarea” cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul Românesc, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască și ai altor țări.
B. Anexa la art.3
Prin cooperarea Guvernului Român și a Înaltului Comandament Român, menționată în art.3 al acestei Convenții, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință, cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bunăstare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.
C. Anexa la art.10
Guvernul Român va retrage și răscumpără în limitele de timp și potrivit condițiilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monedele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneda astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic)
D. Anexa la art.11
Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art.11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa în aur din ziua semnării acestei Convenții, adică 35 dolari pentru o uncie de aur.
E. Anexa la art.16
Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată sau prin curier, precum și comunicațiile telefonice și cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiilor și Consulatelor aflate în România să le dirijeze potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
F. Anexa la art.18
Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiei Aliate de Control care va fi stabilită în conformitate cu art.18 al Convenției de Armistițiu.
Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiei Aliate de Control care decurg din Convenția de Armistițiu. Comisia Aliată de Control va instaura organe sau secțiuni, împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni. În plus, Comisia Aliată de Control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.
Comisia Aliată de Control va avea sediul său în București.
Moscova, 12 septembrie 1944
BIBLIOGRAFIE
I. DOCUMENTE
1. 23 August 1944, Documente, Vol. I – II, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1984.
2. 23 August 1944, Documente, Vol. III – IV, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.
3. Misiunile lui A. I. Vâșinski în România – documente secrete, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 1997.
4. România, marele sacrificat al celui de – al doilea război mondial, Documente, Arhivele Statului din România, București, 1994.
5. România și Armistițiul cu Națiunile Unite, Documente, Arhivele Statului din România, București, 1995.
6. Stenogramele guvernării Antonescu, Documente, Vol. IV, Arhivele Naționale, 2000.
7. ARIMIA, Vasile, LACHE, Ștefan, Întrevederile Antonescu – Hitler , Vol. II, Editura Cozia, București, 1991.
8. Arimia,Vasile, Epistolarul infernului , Editura Românul, București, 1992
9. CIUCĂ, Marcel Dumitru, Procesul mareșalului Ion Antonescu, Documente I – II – III, Editura Saeculum I.O., București, 1995, / Editura Europa Nova, București, 1998.
10. DR.GROZA, Petru, Articole, Cuvântări, Interviuri. Texte alese, Editura Politică, București, 1973.
11. MANIU, Iuliu, ANTONESCU, Ion, Opinii și confruntări politice 1940 – 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
12. SMÂRCEA, Doina, Culegere de documente și materiale privind istoria României (23 august 1944 – 30 decembrie 1947), Editura Politică, București, 1977.
II. MEMORII
1. Djilas, Milovan, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa , Craiova, f.a.
2. Eisenhower, Dwight David, Cruciada în Europa, Editura Politică, București, 1975.
3. Hudiță, Ion, Pagini de jurnal, “Magazin Istoric”, nr.3, 1994.
4. IOANIȚIU, Mircea, Amintiri și reflecțiuni, Editura Enciclopedică, București, 1993.
5. MAGHERESCU, Gheorghe Mihail, Adevărul despre Ion Antonescu, Editura Păunescu, București,1991
6. Porter, Ivor, Operațiunea Autonomous, Editura Humanitas, București, 1991.
7. Sănătescu, Constantin, Jurnal, Editura Humanitas, București, 1993.
III. LUCRĂRI GENERALE. CRONOLOGII
1. BĂRBULESCU, Mihail, DELETANT, Denis, HITCHINS, Keith, PAPACOSTEA, Șerban, TEODOR, Paul, Istoria României, Editura Corint, București, 2002.
2. Giurescu, Constantin, Giurescu, Dinu Constantin, Istoria României din cele mai vechi timpuri până azi, Editura Albatros, București, 1973.
3. HITCHINS, Keith, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, București, 1996
4. NeagoE, Stelian, Istoria guvernelor României de la începuturi (1859) până în zilele noastre (1995), Editura Machiavelli, București, 1995.
5. RĂdulescu Zoner, Șerban, BuȘe, Dumitru, Marinescu, Beatrice, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Editura Covallioti, București, 1995.
6. Scurtu, Ioan, BUZATU, Gheorghe, Istoria Românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999.
7. Scurtu, Ioan, Istoria României, 1918 – 1944, Editura Didactică și Pedagogică, București,1982.
8. Warlimont, Walter, La cartierul general al lui Hitler 1939 – 1944, Editura Scripta, București, 1999.
IV. LUCRĂRI SPECIALE
1. BACIU, Niculae, Agonia României, 1944 – 1948, Dosarele secrete acuză, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990.
2. Buzatu, Gheorghe, Simion, Aurică, Preliminariile actului de la 23 August 1944, vol. XIII, ”Actul de la 23 August în contextul internațional”, Editura Politică, București, 1984.
3. Buzatu, Gheorghe, România în al doilea război mondial 1939 – 1945, Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Iași, 1995.
4. Buzatu, Gheorghe, Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Editura Politică, București, 1987.
5. Chiper, Ioan, Actul Istoric de la 1944 în contextul politicii marilor puteri față de România, Revista Magazin Istoric nr.9 – 10/1989.
6. CHIPER, Ioan, CONSTANTINIU, Florian, POP, Alexandru, Sovietizarea României. Percepții anglo-americane 1944 – 1947, Editura Iconica, București, 1993.
7. Constantiniu, Florian, Duțu, Alesandru, Retegan, Mihail, România – un destin în război 1941 – 1945, Editura Militară, București, 1995.
8. CONSTANTINIU, Florian, IONESCU, Mihai Emilian, August 1944, Repere istorice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.
9. Dobrinescu,Valeriu Florian – România și organizația postbelică a lumii 1945 – 1947, Editura Academiei R.S.R., București, 1988.
10. Duțu, Alesandru, “Camaraderia și politețea, vorbe-n vânt”; „Armata română – pe butuci”, Dosarele Istoriei nr.9 (73) /2002, anul VII.
11. DUȚU, Alesandru, România de la război la pace 1939 – 1947. Semnificații politico-militare. Studii., Editura Vasile Carlova, București, 1997.
12. FRUNZĂ, Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, București, 1990.
13. GIURESCU, Dinu Constantin, Guvernarea Rădescu, Editura All, București, 1996.
14. Hillgruber, Andreas, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu, Editura Humanitas, București,1994.
15. LACHE, Ștefan, ȚUGUI, Gheorghe, România și Conferința de Pace de la Paris din 1946, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
16. col. MARINESCU, Anton, col. ROMANESCU, Gheorghe, Armata română în războiul antihitlerist, Album de scheme, Editura Militară, București, 1980.
17. OLTEANU, Constantin, Coaliții politico – militare, Editura Fundației România de Mâine, București, 1996.
18. OniȘoru, Gheorghe, Alianțe și confruntări între partidele politice din România 1944 – 1947, Fundația Academia Civică, București, 2000.
19. OniȘoru, Gheorghe, Instaurarea regimului comunist în România, [teză de doctorat], București, 2002.
20. Preda, Eugen, Săritura de pisica, București, Editura Militară, 1976
21. ROMALO, Mario, România în al doilea război mondial, Editura Vestala, București, 2001.
22. Scurtu, Ioan, Istoria PNȚ, Editura Enciclopedică, București, 1994.
23. Scurtu, Ioan, HLiHOR, Constantin, Complot împotriva României 1939 – 1947. Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța în vâltoarea celui de-al doilea război mondial, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 1994.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Viata Politica In Romania In Perioada 23 August 5 Decembrie 1944 (ID: 150848)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.