Viata Pastorului Si Slujirea Pastorala

Viața păstorului și slujirea pastorală

Scopul acestor pagini este de a oferi atât pastorilor cu experiență cât și celor debutanți informații concise care să-i ajute să-și îndeplinească sarcinile de lucrare cu eficiență, aducând roadă și bucurându-se de slujirea pe care o fac.

Lucrarea de slujire pastorală este ceea ce Domnul Isus a exemplificat prin viața Lui și ceea ce El așteaptă de la noi să facem ca și slujitori ai biserici Lui. Nu contează ce titluri academice și poziții sociale avem fiecare, scopul existenței noastre în biserica Lui este de a-i sluji pe cei ce sunt în turma lui Dumnezeu.

Lucrarea pastorală este dinamică în sensul că ea nu stă pe loc. Dacă se oprește, este moartă. O lucrare pastorală cu baze biblice sănătoase implică provocări și schimbări constante, învățătură și creștere, iar modul în care operăm cu aceste elemente diverse determină puterea și succesul în lucrarea pe care o facem. Accentul trebuie pus pe slujirea practică înrădăcinată în principii biblice și nu pe modele aflate în vogă pe piața inter-bisericească. Credem că unii slujitori mai în vîrstă au nevoie de trezire și revigorare duhovnicească, în timp ce alți slujitori mai tineri, curajoși și mai aventuroși au nevoie să înțeleagă și să învețe din experiența pastorilor în vârstă. Toți putem învăța foarte mult unii de la ceilalți numai dacă suntem suficient de onești să recunoaștem acest lucru și suficient de smeriți să ne acceptăm sfaturile unii altora.

Mi-am început lucrarea pastorală în urmă cu 24 de ani și în trecerea timpului am văzut destul de multe schimbări care au avut loc în lucrarea bisericească. Unele dintre schimbări au fost bune și au fost integrate și aplicate în viața bisericii. Altele, au facut multă vâlvă cu ani în urmă, iar acum își mai au existența doar în paginile unor cărți uitate. Din asta am învățat că, ideile, interpretările, formele de aplicare a unor invățături și care azi ne entuziasmează sau chiar ne-au așezat uneori unii împotriva altora, pot deveni foarte simplu doar niște simple note de subsol, peste care s-a așternut negura vremurilor.

Cu cât un plan este mai profund și mai vast cu atât trebuie sa-i fie temelia mai trainica și mai puternică. Pentru a realiza o astfel de temelie cred că trebuiesc puse la punct câteva lucruri. Cred că mai întâi trebuie lucrat la:

Dezvoltarea unui caracter evlavios. Aici trebuie văzut:

Cum se poate dezvolta un caracter evlavios? Pentrucă cea mai mare provocare pentru un slujitor este dezvoltarea unui caracter evlavios iar cel mai mare adversar în acest proces poate fi chiar lucrarea însăși.

Păstorire Practică (Conducerea) Deși în ultima vreme se observă o oarecare creștere a numărului de păstori pregătiți în școlile teologice nu se poate să ne facem că nu observăm faptul îngrijorător că din ce în ce mai multe biserici dispar și că sunt tot mai puțini slujitori care să păstorească biserca. De aceea cred că este important să căutăm răspuns la alte câteva întrebări:

Ce înseamnă să păstorești (conduci) o biserică?

Ce trebuie să facă un păstor ca și conducător al bisericii?

Cum știi că ești un conducător?

Lucrarea din biserică. Aceasta necesită a fi explorată cu atenție pentru a găsi răspunsul la alte câteva întrebări importante:

Ce anume face biserica și ce anume a cerut Hristos să facă biserica?

Și dacă ai ajuns să înțelegi ce trebuie să faci ca biserică, cum anume să faci acel lucru?

Relațiile dintre pastor și membrii bisericii. Relația cu membrii din biserică este o piatră de încercare pentru tot mai mulți pastori. Ar trebui discutate și găsite răspunsuri la probleme cum ar fi:

Cum relaționează pastorul cu membrii bisericii, cu comitetul de conducere? Cheia eficienței unei biserici stă în calitatea spirituală și morală a oamenilor care o compun. O biserică este la fel de bună ca și familiile care o compun.

Cine sunt oamenii cu care lucrezi?

Care sunt responsabilitățile păstorului față de aceștia?

Care sunt relațiile dintre ei?

Există probleme între ei?

Schimbarea. Trecem printr-o perioadă cu turbulențe la toate nivelurile. Au loc schimbări haotice pe care nu le-am mai experimentat niciodată. Este imperativ pentru viitorii pastori să cunoască modul în care să opereze cu schimbarea.

Cum trebuie biserica și slujitorii ei să răspundă la schimbare?

Cum arată o teologie a schimbării?

Cum se dezvoltă o teologie a schimbării?

Cultura. Biserica și pastorii nu pot face abstracție de cultura în care trăim și de influiențele acesteia supra oamenilor în mijlocul cărora ne aflam. De aceea este importanr să știm:

Este cultura bună sau rea?

Cei mai mulți cred că este rea. De ce?

Cum arata o teologie a culturii?

Cum se dezvoltă ea?

Păstorul și Caracterul său.

Un caracter evlavios înseamnă o luptă continuă pentru sfințirea sufletului, și cred că este cea mai mare provocare pe care o trăim în viață. Poate din acest motiv a pus apostolul Pavel un accent atât de mare pe evlavie în texte ca cel din 1Timotei 4: 7-8.

După ani buni de slujire pastorală consider că cea mai mare provocare căreia trebuie să-i facă față un păstor, este dezvoltarea unui caracter evlavios. Sunt convins că oamenii vor dincolo de orice altceva să aibă conducători care au un caracter ireproșabil. Membrii bisericii vor să poată avea încredere în slujitorii lor. Vor să fie siguri că se pot încrede în ei ca oameni, indiferent de situația prin care aceștia trec. Vor să aibă siguranța că cei care sunt în fruntea lor sunt oameni de cuvânt, pasionați și entuziasmați de direcția în care se duce biserica pe care o slujesc. Doar un caracter evlavios poate fi fundamentul unei astfel de conduceri în biserică.

Am auzit din gura altora și am descoperit eu însumi că uneori cel mai mare impediment în dezvoltarea unui caracter evlavios poate fi lucrarea însăși.

Findcă poate exista un conflict între lucrarea pastorală și dezvoltarea unui caracter evlavios, trebuie gasite răspunsuri la întrebări cum ar fi:

Care este soluția pentru un astfel de conflict? Este important să avem o bună înțelegere a celor două componente: caracter și lucrarea pastorală și să înțelegem leagătura dintre ele ?.

Este din ce în ce mai clar că în aceste vremuri în care schimbările au loc extrem de rapid și haotic, sunt tot mai mulți păstori care simt din ce în ce mai acut această bătălie dintre realizarea unei lucrări pastorale eficiente și dezvoltarea unui caracter evlavios.

Conflictul dintre lucrarea pastorală și caracter.

Dacă ne uităm la texte precum cele din Matei 25:14-30 sau Romani 12: 3-8 și 1Corinteni 12, observăm că Dumnezeu în baza exclusivă a harului Său ne-a investit cu anumite daruri, talente și abilități. Apoi El, Dumnezeul care ne-a dat aceste daruri, talente și abilități ne invită să folosim aceste elemente pentru a-L sluji pe El și a lărgi împărăția Lui aici pe pământ. După ce ne-a dăruit prin harul Său o seamă de daruri și talente ne-a dat posibilitatea să facem câteva lucruri captivante și eterne pentru împărăția lui Dumnezeu și nu în cele din urmă oportunitatea de a conduce biserica lui Hristos. În același timp, darurile și abilitățile noastre cuplate cu realizările lucrării pastorale se prezintă atât ca o oportunitate cât și ca o ispită. Pe de o parte oportunitatea constă în a avea un impact maxim asupra împărăției Lui încă de aici de pe pământ. Pe de altă parte există ispita de a ne lăsa inimile și sufletele să tânjească în timp ce darurile și talentele se dezvoltă și sunt împlinite.

Discrepanța dintre a fi și a face

Pentru ca un păstor să fie eficient trebuie să realizaze faptul că dezvoltarea propriului caracter este la fel de importantă ca și succesul lucrării în care este implicat. Problema este că mult prea mulți se pierd în cunfuzia de metode și practici din lucrarea pastorală actuală. Alteori păstorul își asumă poveri excesive favorizând astfel apariția în mintea unor oameni așteptări tot mai mari dar fară un fundament practic.

Deși suntem dispuși să alocăm un timp destul de mare pentru ceea ce ne face plăcere, foarte repede ne dăm seama că talentele și abilitățile cu care suntem înzestrați ne deschid ușa unor oportunități de a face, ceea ce ne place, dar care depășesc cu mult capacitatea noastră de a fi. Toate acestea duc în timp la ceea ce poate fi numit întunerecul sufletesc Distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce realizăm crește și discrepanța dintre a fi si a face duce în final la prefăcătorie.

Aceasta înseamnă că în timp se formează o prăpastie tot mai mare între umblarea noastră cu Cristos și lucrarea noastră pentru Cristos dar cu toate acestea ne vom preface că totul este în regulă cu sufletul nostru, când de fapt nu este. Astfel îmbrăcăm o mască spirituală pentru a ascunde ceea ce noi știm că este adevărata noastră stare de fapt. Unii dintre noi ne aflăm în zona periculoasă a unei stări de prefăcătorie, și cu cât ne bucurăm de mai mult succes cu atât petrecem mai mult timp în zona trăirilor carnale.

Astfel devenim distanți, ne închidem într-un turn de fildeș, construim garduri și bariere pentru ai împiedica pe cei mai curioși și ocolindu-i pe cei care ar putea să-și dea seama de starea în care ne aflăm. Acest tipar de viață spirituală ipocrită, dacă nu este descoperit și tratat la timp va avea o finalitate dezastruoasă nu doar pentru păstor în sine ci și pentru biserica în care acesta slujește.

Prețul lucrării pastorale

Dacă ne uităm la ultima perioadă a secolului XX și primul deceniu al secolului XXI putem observa distrugerile care au avut loc în lucrarea pastorală din pricina ipocriziilor unor slujitori care au coloaborat cu securitatea, sau au trăit în adulter, au furat banii bisericilor sau sunt victime ale unor păcate greu de imaginat.

De asemenea în ultima perioadă s-a scris atât în cărți și ziare, cât și în reviste sau pe internet despre unii slujitori ai amvoanelor care au fost acuzați de diverse păcate și erezii teologice. Unii învinuiți de colaboraționism cu infama „Securitate” alții de adulter, alții au fost prinși cu banii din colecta bisericii în buzunar și uneori chiar mai rău de atât. Toate aceste acuze în mod inevitabil au avut ca rezultat erodarea credibilității păstorilor în rândul credincioșilor; slăbirea unității frățești în ansamblu; iar în unele cazuri scindarea bisericii, migragrea acesteia spre o mișcare carismatică sau în unele cazuri s-a renunțat la frecventarea acelei bisericii. Astfel, elementele cele mai sacre și spirituale ale bisericii au ajuns să fie călcate în picioare tocmai de cei care ar fi trebuit să le păzească cu sfințenie.

Și ca o consecință a unor astfel de scandaluri unii dintre membrii bisericilor noastre s-au simțit tradați, răniți și decepționați. Mulți au devenit cinici față de conducerea bisericii în timp ce alții au îngroșat rândurile celor care nu mai au nici un interes pentru biserica. Aceștia după ce au trecut prin frământări profunde, mistuiți lăuntric de întrebări chinuitoare, trăind ceea ce am numit deja ca fiind întunerecul sufletesc, au devenind niște oameni goi lăuntric. Dragostea lor s-a răcit, au ajuns nepăsători față de mesajul Evangheliei în general si nepăsători față de biserică în particular.

Cum să înțelegi caracterul, lucrarea și relația dintre acestea două?

Vorbind și din perspectiva propriei mele experiențe cred că pot spune că toți cei aflați într-o poziție de conducere trec prin astfel de experiențe. Marea problemă nu este cum anume s-a întâmplat să ajungi într-o astfel de situație ci ce anume faci atunci când constați că trăiești o viață de ipocrizie în spatele unei măști? De fapt care este soluția unei astfel de situații?

Cred că soluția este o corectă înțelegere a caracterului și lucrării și a modului în care cele două sunt legate între ele. Ceea ce înseamnă a observa și a lucra în șase domenii vitale:

Esența caracterului și lucrării

Așa cum se poate observa din tabelul de mai sus esența caracterului ține de ce sunt, în timp ce esența lucrării ține de ce fac. Caracterul ține de ceea ce sunt eu în timp ce lucrarea de slujire ține de ceea ce fac eu. Prima reflectă capacitatea mea de a fi în timp ce a doua reflecta capacitatea mea de a face. Cu siguranță Dumnezeu vrea să fiu un anumit fel de persoană și vrea să fac o anumită lucrare pentru Împărăția Lui.

Caracterul

Prin urmare este important să-mi pun întrebarea: Ce fel de persoană vrea Dumnezeu să fiu? Cu siguranță că ne putem imagina că dorința lui Dumnezeu este să fim persoane care se aseamănă cu Domnul Isus așa după cum ne spune Pavel în Galateni 4: 19 ”Copilașii mei, pentru care iarăși sufăr durerile nașterii, pănă ce va lua Cristor chip în voi”. Dar oare înțelegem noi ce înseamnă ”…până ce va lua Cristos chip în voi”?

Dacă urmărim textul din Ioan 14: 17 Domnului Isus a promis înainte de moartea Sa, că Duhul Sfânt va veni și va fi în cel credincios. Mai târziu după convertire, apostolul Pavel va scrie în prima sa epistola către Corinteni cap 6: 19 că acum Duhul Sfânt locuiește în cel credincios. Apoi în Efeseni 5:18 i se cere credinciosului să fie plin sau controlat de Duhul Sfânt. Pe de altă parte în Galateni 5: 16, 18, și 25 Pavel cere celui credincios să ”trăiască” fiind ”călăuzit” și ”umblând” la pas cu Duhul Sfânt. Rezultatul acestei relații cu Dumnezeu, Duhul Sfânt, este că El produce roada Duhului în viețile noastre. Pavel ne spune că roada Duhului este dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, facere de bine, credincioșie, blândețe, înfrânarea poftelor. Astfel roada evidențiază caracterul credinciosului iar caracterul este ceea ce oamenii văd când se uita la viața Cristosului întrupat, care, așa după cum știm, a fost umplută și condusă de Duhul Sfânt. Ideea este că atunci când oamenii observă sau examinează viețile noastre, ei vor să vada caracterul lui Cristos manifestându-se prin roada Duhului.

Dar cum se relaționează toate acestea cu lucrarea mea? Ce vrea Dumnezeu de la mine să fac?

Lucrarea

Răspunsul la această întrebare este că El dorește de la noi să-l slujim în lucrare. Uitându-ne la Matei 20: 17-18 observăm că mama a doi dintre ucenii Domnului Isus, s-a apropiat de El cu fii ei și i-a cerut asigurarea că cei doi fii ai ei vor ocupa poziții de onoare în împărăția Lui. Apoi în versetul 24 ni se spune că atunci când ceilalți ucenici au auzit ce-au făcut cei doi s-au mâniat foc. La acest moment, Domnul Isus intervine și îi cheamă pe cei doisprezece împreună la o parte și le descoperă gândurile Lui spunându-le: „Știți că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, și mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob.” (Matei 20: 25-27)

Practic acesta este răspunsul la întrebările de mai sus. Viața noastra și lucrarea noastră trebuie să se adune într-o singură ecuație care poate fi exprimată printr-un singur cuvânt: slujire. Acesta este locul unde darurile și talentele noastre capătă contur. Dumnezeu ne-a echipat cu daruri și talente pentru al sluji pe El și poporul Lui.

Elemente componente ale caracterului și lucrarii

Părțile componente ale caracterului

Dincolo de ceea ce am spus deja este absolut necesar să cunoaștem părțile componente ale caracterului și lucrării. Aceste părți componente care fac parte din caracterul nostru sunt: gândurile inimii, sufletul și duhul. Acești trei termeni sunt folosiți în contexte care se referă la ceea ce este imaterial în ființa noastră.

Inima este un termen definit nu doar ca un organ care pulsează în pieptul nostru ci și ca o exprimare a voinței, așa cum ne spune Pavel în 2Corinteni 9: 7, sau ca o expresie a gândirii noastre așa cum ne spune Domnul Isus în Matei 15: 19 și deasemenea cum găsim scris și în Psalmul 119: 11.

În același timp conceptul de suflet și duh sunt extrem de complexe și de cele mai multe ori este foarte greu să facem distincție între ele. Poate că totuși diferența poate fi realizată prin funcția fiecăruia dintre ele deși chiar și în acest aspect uneori cele două se suprapun.

Sufletul are de-a face cu lipirea noastră de Dumnezeu, are de-a face cu iubirea de Dumnezeu. Sufletul se poziționează împotriva dorințelor noastre păcătoase și poartă un război permanent împotriva acestora. Autorul epistolei către Evrei cere credincioșilor să se supună celor care-i conduc și să asculte de ei respectându-le autoritatea deoarece aceștia priveghează asupra sufletelor lor și au să dea socoteală de ele înaintea lui Dumnezeu.(Evrei 13: 17) De asemenea în Romani 8: 16 Duhul Sfânt pare să lucreze prin duhul nostru, de aceea Pavel ne avertizează, în 2Corinteni 7: 1 că duhul nostru poate fi întinat, poate fi contaminat.

Evrei 4: 12 pare să adune cele trei concepte: inima, sufletul și duhul într-un singur verset și ne explică modul în care Scriptura le afectează pe fiecare dintre ele:

”Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât o sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii.”

Toate aceste trei componente par să acționeze într-un fel asupra caracterului. Astfel că este absolut necesar să fim implicați în „gândurile inimii, sufletului și duhului” concomitent cu slujirea practica. Cu alte cuvinte acesta este modul în care se poate dezvolta un caracter evlavios.

Uneltele slujirii

Pornind de la texte precum Romani 12, sau 1Corinteni 12, Efeseni 4 și 1Petru 4 putem trage concluzia că uneltele sau elementele slujirii sunt darurile, talentele și abilitățile cu care am fost înzestrați prin harul lui Dumnezeu. Dar, lucrul în inimă și în suflet precedează dezvoltarea darurilor, talentelor și abilităților noastre. Cu toate că în realitate cele două doemenii operează împreună, lucrarea inimii și a sufletului trebuie să fie prioritară în raport cu dezvoltarea abilităților deoarece suntem atât de tentați să schimbăm prioritațile. În mod natural avem tendința să devenim implicați în a ne exersa darurile, talentele și abilitățile în lucrare încât neglijăm sau uităm de nevoia de a ne forma sau de a ne cultiva inima și sufletul.

Rolul divin în dezvoltarea caracterului și lucrării pastorului

Este important să știm că atunci când vorbim despre caracter este esențial să înțelegem ce face Dumnezeu în noi ca subiecți ai harului Său, și ce face Dumnezeu prin noi ca vehicule ale harului Său.

Rolul lui Dumnezeu în formarea caracterului

Ce face Dumnezeu în noi ca recipienți ai harului Său? Scriptura descrie patru lucruri importante pe care le face Dumnezeu în noi.

În primul rând Dumnezeu inițiază și tot El duce la împlinire orice lucrare bună din viețile noastre așa cum este aceasta afirmat în Filipeni 1: 6.

În al doilea rând dacă ne uităm în context versetul 5 spune că o lucrare bună este reprezentată de partea pe care o luăm la Evanghelie. Dumnezeu lucrează în noi în așa fel încât noi să dorim și să împlinim voia Lui cea bună, plăcută și desăvârșită.

În al treilea rând Pavel spune în Filipeni 2: 13 ”Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.” Prin urmare El se folosește de Duhul Sfânt pentru al forma pe Hristos ca și chip în noi așa după cum spune Pavel și în Galateni 4: 19.

Și în final El ne reînoiește lăuntric și aceasta ne dă putere în timp de încercări și suferință. În acest sens Pavel spune în 2Corinteni 4: 16-17: ”De aceea noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuși omul nostru din lăuntru se înoiește din zi în zi. Căci întristările noastre de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”

Rolul lui Dumnezeu în lucrarea noastră.

În același timp este important să observăm și ce anume face Dumnezeu în noi ca și vehicule sau ca subiecți ai harului Său. Din nou avem câteva elemente pe care Scriptura le menționează.

Mai întâi, ca și ambasadori sau împuterniciți ai lui Hristos, Dumnezeu provoacă inimile celor pierduți prin noi, invitându-i în același timp la o împăcare, la o reconciliere cu El, prin Hristos Isus. Acest lucru poate fi văzut în 2Corinteni 5: 19-20 ”…, și ne-a încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!”

În al doilea rând, Dumnezeu îl glorifică pe Hristos în trupurile noastre fie prin viața noastră fie prin moartea noastră. Acest lucru îl afirmă Pavel în Filipeni 1: 20 ”Mă aștept și nădăjduiesc cu tărie că nu voi fi dat de rușine cu nimic; ci că acum, ca totdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viața mea, fie prin moartea mea”

Rolul noastru în dezvoltarea caracterului și a lucrării pastorale

Este important să înțelegem care este partea lui Dumnezeu la dezvoltarea caracterului și slujirii noastre dar, în același timp este important să ne înțelegem rolul pe care îl avem noi înșine în această direcție. Și responsabilitatea noastră în ce privește caracterul este să fim cu El, iar în ce privește slujirea pastorală să facem pentru El ceea ce facem.

Să fim cu El !

Dar ce înseamnă să fim cu El? Răspunsul la această întrebare poate fi găsit în Evanghelia după Marcu 3: 13-14 unde este descris momentul în care Domnul Isus îi numește pe cei doisprezece.

Aici Marcu spune: „În urmă, Isus S-a suit pe munte; a chemat la El pe cine a vrut, și ei au venit la El. A rânduit dintre ei doisprezece ca să-i aibă cu Sine, și să-i trimeată să propovăduiască”. Este important să observăm că unul dintre motivele alegerii celor doisprezece a fost: ca să-i aibă cu Sine. De asemenea este important să observăm faptul că Domnul Isus avea obiceiul de a se retrage din mijlocul mulțimilor pentru un timp special de rugăciune și adesea o făcea pentru a petrece un timp personal doar cu ucenicii Săi.

Astfel de situații sunt descrise în Marcu 1: 35 „A doua zi dimineața, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieșit, și S-a dus într-un loc pustiu. Și se ruga acolo”. De asemenea un astfel de moment este descris și în Marcu 6: 46 „După ce Și-a luat rămas bun de la norod, S-a dus în munte, ca să se roage” Iar în Marcu 3: 7 ni se spune că altădată „Isus S-a dus cu ucenicii Săi la mare…” și că o mare mulțime de oameni au mers după ei. Domnul Isus avea obiceiul de a petrece timp personal doar cu ucenicii Săi, așa cum reese din ceea ce ne spune Marcu 6: 31-32 „Isus le-a zis, ”Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțin”. Căci erau mulți care veneau și se duceau, și ei n-aveau vreme nici să mănânce. Au plecat dar cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte” Prin urmare nu trebuie să ne surprindă faptul că Isus se afla adesea într-un loc sau altul doar cu ucenicii Săi, departe de tumultul mulțimilor.

Momentul descris în Marcu 3: 13-14 pare a fi punctul care marchează pentru Isus începutul unui timp personal cu ucenicii Săi și al trimiterii lor în lucrare. În astfel de momente petrecute personal cu ucenicii Săi, Marcu 4: 13-20, 34 ne spune că Isus le explica înțelesul unor pilde folosite în relația cu mulțimile lui Israel și de asemenea Marcu 4: 35-41 ne spune că El folosea astfel de momente pentru a întări credința lor în persoana și lucrarea Lui.

Prin urmare atunci când vorbim despre a fi cu Isus trebuie să ne gândim la nevoia fiecăruia dintre noi de a petrece singuri un timp liniștit și de calitate cu Domnul, făcând cam aceleași lucruri pe care le făceau ucenicii în prezența Lui. Adică, studiind Cuvântul Său, sau pur și simplu citindu-l, aprofundând învățăturile Lui așa cum sunt ele scrise în Evanghelii. Implică de asemenea vorbirea Mântuitorului în mod personal prin Cuvântul Său, oprindu-ne și întrebându-ne lucruri de genul: Ce mă învață El și ce îmi spune El despre Sine, despre mine, sau despre viață în general?

Evaluarea personală, în izolare, în singurătate cu Domnul este mai mult decât importantă pentru viața fiecăruia dintre noi. Este crucială, deși uneori această evaluare poate fi subiectivă find ori prea radicali ori prea indulgenți cu noi înșine. Asta ne face să ne simțim mai în siguranță deși există unele aspecte care nu pot fi evaluate decât în context relațional. De aceea avem nevoie de a interacțiuna cu alții cum ar fi soția, partenerii din echipa de slujire, prieteni apropiați pentru a avea un punct de vedere obiectiv cu privire la desvoltarea noastră spirituală. Alții din jurul nostru pot vedea lucruri pe care adesea noi nu le vedem dar avem nevoie să operăm cu ele dacă vrem sa avem o autentică dezvoltare spirituală.

Astfel de informații despre noi în relațiile cu alții putem obține prin a ne lăsa să fim vulnerabili în relația cu soția și ai îngădui să ne spună cu onestitate punctul ei de vedere în anumite situații. Apoi făcând același lucru cu prietenii, poate întâlnindu-ne periodic într-un grup în care să existe libertate deplină și nu în ultimul rând riscând și devenind vulnerabil cu echipa de slujire, îngăduindu-le astfel să te evalueze.

Problema noastră de cele mai multe ori constă în faptul că lucrarea în sine și implicarea noastră în diverse activități ne obturează mai mult sau mai puțin timpul pe care îl petrecem numai noi cu Domnul sau cu alți oameni ai lui Dumnezeu. Suntem atât de interesați să facem ceva pentru El, deoarece cei din jurul nostru ne evaluează după rezultatele pe care le avem în ceea ce facem pentru El, încât nu ne mai rămâne timp să fim cu El și cu alți slujitori ai Lui. Este un lucru asupra căruia trebuie să ne concentrăm atenția mai ales în contextul în care Dumnezeu vrea și să facem pentru El o lucrare.

Ce înseamnă să facem pentru El ?

Dacă ne uităm în Marcu 3: 14-15 vom observa că ucenicii nu numai că au petrecut timp cu Domnul dar au fost implicați și în a face o lucrare pentru El. Iar această lucrare a implicat predicarea, vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și alte asemenea lucrări. Oare nu acesta ar trebui să fie și modelul nostru de lucrare. Nu doar că trebuie să petrecem timp cu El, dar noi trebuie să slujim, nu pentru noi sau în favoarea intereselor noastre ci pentru El și împărăția Lui.

Apostolul Pavel în 2Corinteni 5: 14-15 folosindu-se de exemplul dragostei lui Hristos demonstrat pe cruce: „…dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți, toți deci au murit. Și El a murit pentru toți, pentruca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei…”, face o provocare tuturor credincioșilor, ca ei să nu mai trăiască pentru ei înșiși ci pentru Domnul. Moartea lui jertfitoare pe cruce, pentru noi, trebuie să fie motivația pentru slujirea noastră. Și dacă adăugăm ceea ce spune el în Filipeni 1: 29 atunci, această slujire poate însemna și suferință pentru Cristos, din pricina credinței noastre. „…vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El…”.

Dar de multe ori slujirea noastră pentru El nu este curată ci este un amestec de dorințe personale și dorință de a-l sluji pe Domnul. Uneori facem slujirea pentru binele nostru, pentru atingerea obiectivelor noastre personale, din dorința de a fi văzuți de alții și nu o facem doar pentru El și de dragul Lui.

Dar cred că acesta este un adevăr atât cu privire la noi, dar a fost la fel de adevărat și cu privire la credincioșii primului veac. Dacă nu ar fi fost așa, Pavel nu ar fi trebuit să spună ceea ce ne spune. A recunoaște o atare stare de lucruri în viața noastră cred că este primul pas spre vindecarea caracterului nostru și o lucrare reală, autentică pentru El.

Relația dintre caracter și slujire

Înainte de a fi bun pentru a face lucrare, accentul trebuie pus pe caracter. Caracterul precede slujirea, caracterul este cel dintâi apoi slujirea, iar acest lucru poate fi observat și în Fapte 6 unde este relatat episodul conflictual dintre iudeii greci și cei evrei. Văduvele evreilor greci erau trecute cu vederea la împărțirea ajutoarelor iar acest lucru a generat nemulțumiri. Este important să observăm atent modul în care au rezolvat apostolii această situație conflictuală? Ei nu și-au asumat responsabilitatea distribuirii ajutoarelor, așa cum probabil ar face-o unii dintre noi, ci au delegat această responsabilitate la șapte oameni. Și nu oricine a putut fi între cei șapte. Înainte de a li se oferi celor șapte aleși, responsabilitatea de împărțire a ajutoarelor spre cei aflați în nevoi, apostolii au stabilit că acești oameni trebuie să întrunească în mod vizibil câteva trasaturi de caracter: să fie plini de Duhul Sfânt, de credință și înțelepciune. Aceste trasaturi de caracter sunt similare cu cele cerute prezbiterilor și diaconilor în 1Timotei 3: 1-13 și Tit 1: 6-9 și care cred eu au fost folosite ca un ghid pentru alegerea acestora pentru slujire în primele secole ale bisericii.

Chiar și Marcu 3: 13-14 am putea spune că descrie un proces prin care Domnul Isus i-a ales pe cei doisprezece, pe care mai întâi să-i aibă cu Sine pretudindeni, și în al doilea rând, să-L slujească. Nu cred că ordinea aleasă este o coincidență. Ea este importantă, deoarece caracterul precede slujirea și niciodată invers.

Cred că acesta este motivul pentru care Dumnezeu a ales să-și facă lucrarea mai întâi în noi și abia după ce ne calificăm din acest punct de vedere El își va face lucrarea prin noi în viața oamenilor pe care îi slujim. Mai întâi suntem obiecte ale harului lui Dumnezeu și abia apoi putem deveni purtătorii acestui har spre alții. Mai întâi trăim cu El apoi lucrăm pentru El. Această ordine a lucrurilor nu poate fi schimbată și să ai pretenția că Dumnezeu face o lucrare prin tine. Poți face o astfel de lucrare dar Dumnezeu nu o va recunoaște niciodată. Este trist însă că prea mulți slujitori fac o lucrare de acest fel fără să-și dea seama, înșelându-se singuri.

Ispitele caracterului și slujirii

Suntem adesea tentați să neglijăm formarea caracterului și să ne focalizăm pe slujire și lucrare, pentrucă darurile, talentele și abilitățile de a face ceva, sunt greu de stăpânit. Suntem tentanți să credem că formarea și dezvoltarea caracterului se va face de la sine în timp ce noi ne vom concentra pe dezvoltarea lucrării și slujirii noastre.

Am observat în timpul pe care l-am trăit pentru pregătirea mea academică, faptul că cele mai multe scoli și universități creștine pun un accent nesemnificativ pe pregătirea caracterului slujitorilor bisericilor. De cele mai multe ori scolile, universitățile și seminarele teologice se focalizează pe pregătirea studenților în dezvoltarea abilității și capacităților lor de exegeză și predicare. Fiecare scoală teologică se focalizează pe un curiculum educațional adoptat sau impus de nevoia de recunoaștere a diplomelor de studii universitare și care de cele mai multe ori nu pun aproape deloc, ori pun un accent foarte scăzut pe formarea caracterului. Iar această meteahnă se vede chiar și în pregătirea privată și personală a fiecăruia dintre noi. Tentația este să ne lăsăm inima și sufletul să se scorojească în timp ce darurile, talentele și abilitățile noastre se dezvoltă nefiresc de mult.

Cred că ar trebui să petrecem cel puțin la fel de mult timp în dezvoltarea și formarea caracterului nostru cât petrecem în formarea și dezvoltarea darurilor, talentelor și abilităților noastre. Este important ca fiecare dintre noi să începem să înțelegem importanța caracterului în slujire și să nu lăsăm ca această parte să se atrofieze sau să funcționeze ca un apendice.

Este important să ne asigurăm de faptul că timpul petrecut în studiul pentru predicare, consilierea spirituală a membrilor bisericii, și călătoriile făcute într-o parte sau alta pentru a predica sau pentru a ține diverse studii biblice sunt tot atâtea mijloace în mâna lui Dumnezeu în formare și dezvoltarea spirituală.

De cele mai multe ori nu ne dăm seama că prin programul zilnic pe care ni-l impunem nu dăm nici o șansă tragerii noastre la răspundere pentru ceea ce facem, spunem și suntem din punct de vedere spiritual. Astfel caracterul se scorojește tot mai mult și nu înțelegem de ce suntem seci, depresivi, singuri, lipsiți de bucurie iar roada nu este pe măsura eforturilor și așteptărilor noastre.

2. Pastorul și felul lui de a conduce

Înțelegând ceea ce fac.

Când ajungem să înțelegem că de fapt bătălia cea mai grea pe care trebuie să o dăm este cu noi înșine, devenim descurajați și deprimați. Deseori luăm hotărâri bune care să ne ajute să facem schimbări semnificative, doar pentru a constata că odata ce ne-am format un stil de viață defectuos, acesta este greu de schimbat. Astfel începem lupta cu frustrantul sentiment că suntem nepotriviți pentru ceea ce avem de făcut. Oh, ce luptă!.

Acest sentiment de nepotrivire cu ceea ce trebuie să fecem este important, deoarece tocmai acest sentiment ne amintește că trebuie să depindem de El în toate aspectele dacă dorim să fim buni slujitori a poporului Său. Și în acest sens îmi place să mă gândesc la David și la felul în care a trebuit să fie disciplinat de Dumnezeu pentru a putea deveni un conducător bun. În ochii lui Dumnezeu conducătorii poporului Israel erau niște păstori, erau cei care păstoreau turma Lui. Ei trebuiau să păstorească poporul lui Dumnezeu la fel ca noi. În acest sens avem pasaje ca cel din Psalmul 78:70-72 unde ni se spune că Dumnezeu „…a ales pe robul Său David, și l-a luat dindărătul oilor, cari alăptau, ca să pască pe poporul Său Iacov, și pe moștenirea Sa Israel. Și David i-a cârmuit (păstorit) cu o inimă neprihănită, și i-a povățuit cu mâini pricepute”

Deasemenea 2Samuel 5: 2 vorbește despre recunoașterea acestei calități în viața lui David, de către toate semințiile lui Israel „…chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu povățuiai și strângeai pe Israel. Domnul ți-a zis: „Tu vei paște pe poporul Meu Israel, și vei fi căpetenia lui Israel”. Iar în Ezechel 34: 2-5 raportându-se la păstorii lui Israel, Dumnezeu spune: „…vai de păstorii lui Israel, care se pasc pe ei înșiși! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncați grăsimea, vă îmbrăcați cu lâna, tăiați ce e gras, dar nu pașteți oile. Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; nu aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu căutați pe cea pierdută, ci le stăpâniți cu asuprire și cu asprime! Astfel ele s-au risipit, pentrucă n-aveau păstor…” În fața unei asemenea chemări și a unor responsabilități de asemenea mărime nu se poate să nu te simți insuficient pregătit.

Păstorirea unei biserici nu a fost un lucru ușor în nici o perioadă a istoriei bisericii, în nici o generație, motiv pentru care formarea caracterului și slujirea practică trebuie să se împletească și să fie elemente care să preocupe pe orice pastor în orice generație.

După momentul revoluției, de la sfârșitul anului 1989, posibilitățile ca pastorii din România să călătorească, să vadă și să interacționeze cu păstorii și bisericile din Occident au crescut considerabil. Astfel mulți pastori din România au ajuns să intre in contact cu filozofii de conducere diferite de cele cunoscute la noi până în acel moment. Acesta a fost începutul sponsorizărilor și introducerii în bisericile din România a unor învățături care pun accentul pe conducerea de tip anteprenorial. Această situație a generat în rândul bisericilor și păstorilor „alunecări” și schimbări haotice, care au dat naștere la numeroase conflicte și care au frânt relațiile dintre păstori și părtășia dintre biserici. Bisericile și păstorii sunt tot mai mult confruntați cu efectele teoriei postmoderne pe care din pricină că nu o cunosc nici în conținut, nici nu știu cum se manifestă ca și curent filozofic, nu știu nici cum să acționeze pentru a contracara influiența acestuia în viața bisericii. Iar rezultatul este acest fenomen al schimbărilor haotice aproape în orice aspect al vieții bisericești. În acest context o reală problemă cu care se confruntă slujitorii altarelor în general, și în special cei care ies acum de pe băncile scolilor teologice, este tocmai această schimbare de paradigmă pastorală.

Ba mai mult, oricine vrea să fie implicat în viața de slujire a bisericii sau de conducere în orice alt domeniu este privit de acum cu foarte mult cinism și neîncredere. Și această situație se datorează în bună parte celor care din diferite motive „au căzut” înșelând așteptările și încrederea celor din jur. Iar în acest sens nu trebuie făcute studii elaborate pentru a observa că viața bisericească și duhovnicească a slujitorilor ei este într-un declin pronunțat. Acest declin moral și duhovnicesc invocă necesitatea unei conduceri puternice, hotărâte, cu teamă numai de Dumnezeu care să-și asume responsabilitatea luării unor măsuri categorice și în favoarea sfințirii bisericii și slujitorilor ei.

Pe de altă parte însă există un model de viață pastorală tipic bisericilor mai mici, de până la 80 – 100 de membri, în care pastorul face tot. Aceste biserici mici, majoritatea în mediul rural, au nevoie de cineva care să le predice Duminica; să aibă grijă de membrii bisericii în timpul săptămânii. Aceasta poate însemna: oficierea ocazională a unor căsătorii și de cele mai multe ori a unor înmormântări. Apoi toți așteaptă să faci vizite la domiciliu, unde trebuie să stai, pentrucă altfel se supără cei din familie pentrucă la „X” ai stat mai mult și prin urmare și la ei trebuie să stai cel puțin la fel. Apoi, vizite la cei bolnavi acasă sau la spital, pentru că altfel sunt extrem de ofensați, și aceasta chiar dacă nimeni nu te-a anunțat că o anume persoană din biserică este bolnavă acasă sau la spital. Ei se așteaptă ca tu, pastorul, să fii bine informat.

Aici mi se pare că există o ruptură între ceea ce se face în școlile teologice și situația din viața pastorală reală. Scolile teologice și profesorii de cele mai multe ori operează cu un model pastoral diferit.

În general cele mai multe cursuri sunt menite să-l învețe pe viitorul păstor cum să-și pregătească și cum să-și țină predica. Astfel, pregătirea academică în ceea ce privește exegeza unui text, pregătirea homiletică, teologie dogmatică, sistematică…etc, sunt importante și trebuiesc făcute dar lipsește aproape cu desăvârșire pregătirea pentru a fi conducători ai bisericii, slujitori ai poporului lui Dumnezeu. Sunt seminarii care se fac ocazional și de multe ori studenții lipsesc tocmai de la acestea deoarece au de lucrat pe exegeză, dogmatică, sistematică, și alte studii impuse de curicula universitară, etc.

În acest climat al schimbărilor haotice în cadrul unor biserici care se vor a fi „emergente”, cu „impact global” , „trezite” …etc, și-a făcut apariția un nou tip de slujitor: pastorul cu carismă. Un personaj aproape misterios, cu un vocabular abundent, divers, un foarte bun comunicator, un conducător cu o personalitate puternică, cu foarte multe capacități intelectuale și cu o capacitate de a comunica extrem de mare. Unii dintre aceștia sunt inițiatorii unor viziuni și strategii care-i eclipsează pe cei mai mulți, și dincolo de toate acestea operează și în sistem tradițional prin plantare de noi biserici.

În această situație este normal să ne întrebăm care este modelul corect de slujire și conducere al unei biserici. Nu este greu de observat că Scriptura oferă o anumită libertate în acest domeniu. Cu toate acestea tendința unora este extrem de critică și potrivnică noilor teorii care privesc slujirea și conducerea bisericii afirmând că sunt nebiblice. Tocmai pentru că Scriptura oferă o anumită libertate este necesar să ținem seama de câteva imperative biblice cu privire la slujirea și conducerea bisericii. Pentru aceasta este important să răspundem la cel puțin trei intrebări importante:

Cine erau conducătorii în biserica primară?

Ce înseamnă pentru un pastor să conducă biserica?

Cum trebuie să se poarte un conducător care se află în slujbă pastorală?

Conducătorii din biserica primară

Este important să cunoaștem cine erau cei care aveau responsabilitatea de a conduce și păstorii în biserica primară.

Prezbiterii și episcopii

Noul Testament folosește doi termeni pentru a descrie pe cei aflați în slujba de conducere a bisericii primare: prezbiteri (sau bătrâni) și episcopi (sau supraveghetori). Ceea ce vom constata însă este faptul că ambii termeni se referă la aceeași poziție de conducere și slujire. De exemplu în Fapte 20: 17 Pavel se referă la slujitorii bisericii din Efes numindu-i prezbiteri pentru ca în versetul 28 să-i numească episcopi. El procedează la fel și în Tit 1: 5 unde mai întâi în numește prezbiteri pentru ca in Tit 1: 7 sa vorbească despre aceiași oameni dar numindu-i episcopi. Se pare că termenul de prezbiter se referă la poziția și demnitatea pe care ei o aveau în cadrul bisericii în timp ce termenul episcop se referea mai degrabă la lucrarea de conducere în sine, la ceea ce făcea prezbiterul respectiv. Prin urmare poziția de păstor din zilele noastre este cel mai probabil echivalentul poziției de prezbiter-episcop din cadrul bisericii primare.

Prezbiterii și episcopii ca păstori.

Noul Testament în general și Faptele Apostolilor în particular ne indică o pluralitate de prezbiteri în fiecare biserică. Astfel avem texte cum ar fi cele din:

Fapte 14: 23 „…au rânduit prezbiteri în fiecare biserică, și după ce s-au rugat și au postit, i-au încredințat în mâna Domnului, în care crezuseră…„

Fapte 15: 2 „… să se suie la Ierusalim la apostoli și prezbiteri ca să-i întrebe…” Fapte 20: 17 „…din Milet, Pavel a trimis la Efes și a chemat pe prezbiterii Bisericii…” Filipeni 1: 1 Pavel și Timotei, rob ai lui Isus Hristos, către toți sfinții în Hristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii…” Tit 1: 5 „…Te-am lăsat în Creta ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit, și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum țe-am poruncit…” Iacov 5: 14 „…Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe prezbiterii Bisericii; și să se roage pentru el…” 1 Petru 5: 1-2 „…Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei…, păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră…”

Cu toate acestea cred că ar fi greșit să spunem că orice biserică în mod necesar trebuie să aibă mai mulți prezbiteri. În același timp sunt teologi care susțin că bisericile din primul veac erau biserici mici așa cum sunt cele mai multe din vremea noastră și se poate ca termenul prezbiter să se refere și la cei care nu erau ordinați ci erau simpli slujitori ocazionali așa cum ar fi membri comitetelor bisericilor de azi. Dar cred că această opinie nu este în mod necesar și adevărată.

Se pare că în primele secole bisericile au existat ca forma de organizare sub două forme: biserica din cetate (Corint, Efes, Filip,…, etc) și biserica din case. Probabil că multe dintre bisericile descrise în cartea Faptele Apostolilor si Apocalipsa erau biserici mari, din orașele respective. Spre exemplu cartea Faptele Apostolilor 2: 41 ne spune că biserica din Ierusalim a început cu trei mii de membri, iar în Faptele Apostolilor 4: 4 ni se spune că numărul bărbaților credincioși s-a ridicat la 5000. Este posibil de asemenea ca toți aceștia să fi avut un loc special de întâlnire cum ar fi „camera de sus” sau locul numit „pridvorul lui Solomon” din Templu din Ierusalim. Pavel se adresează în câteva dintre scrisorile lui unor biserici de oraș. Dar, este posibil ca din pricina persecuției sau din motive strategice de evanghelizare și misiune aceste biserici de oraș să fi cuprins mai multe biserici mici care se întâlneau în diferite case. Și chiar dacă acestea aveau unele întâlniri de părtășie separat de biserica mare, ele nu erau privite ca entități distincte ci erau parte a bisericii mari.

Unele dintre bisericile din case se poate să fi avut mărimea unora dintre bisericile mici din ziua de azi și este posibil ca fiecare biserică de casă să fi avut un prezbiter sau poate nici unul, ca și în situația bisericilor de azi, dar, este evident că era de dorit ca biserica să aibă un prezbiter care să o conducă și care să aibă susținere din partea bisericii. Deși Biblia vorbește despre o pluralitate de prezbiteri într-o biserică, a avea un singur prezbiter intr-o biserică mică nu este ceva nebiblic.

Iata câteva texte care pot fi studiate mai în profunzime pentru a înțelege acest lucru mai bine: Fapte 1:15; 2: 41; 2: 47; 4: 4; 5: 14; 6: 1; 6: 7 Biserica din ierusalim

Fapte 9: 31; 9: 35; 9: 42; Biserica din Iudeea, Galileea, Samaria

Fapte 11: 21; 11: 24; 11: 26 Biserica din Antiohia

Fapte 14: 1 Biserica din Iconia

Fapte 14: 21 Biserica din Derbe

Fapte 15: 36; 16: 5 Toate bisericile

Fapte 19: 26 Biserica din Efes

Fapte 19: 26 Asia Minor

Pastorul și slujba de conducere a bisericii

Cea de adoua întrebare la care trebuie găsit un răspuns este: ce înseamnă pentru pastor să fie conducătorul bisericii?

Poate că o bună definiție este: conducătorul bisericii este un slujitor evlavios care știe în ce direcție se duce și pe care alții îl urmează.

Conducătorul ca slujitor evlavios

Expresia „slujitor evlavios” este strâns legată de caracter. Așa după cum am văzut deja un caracter evlavios este o cerință esențială pentru un pastor care vrea să fie conducător al bisericii. Pavel vorbește despre această necesitate în 1 Timotei 3: 1-7 și Tit 1: 6-9 unde vorbește despre calitățile necesare unui credincios pentru a putea fi prezbiter al bisericii. Lista cu aceste calități în ambele pasaje începe cu un aspect general oricine dorește sau râvnește la această poziție: să fie fără prihană sau să nu i se poată reproșa nimic. Această calitate extrem de cuprinzătoare este urmată de calități mai specifice care sunt apoi explicate în termeni mai generali. În ambele pasaje Pavel este în căutare de conducători pentru biserica lui Hristos cu un caracter dincolo de orice reproș, oameni cu integritate.

Ne întrebăm adesea ce să facem dacă nu avem astfel de oameni, cu un caracter integru? Cu siguranță este mai bine pentru biserica lui Hristos să nu aibă un conducător decât să aibă unul lipsit de caracter. Această afirmație poate fi judecată ca fiind radicală dar realitatea din viața bisericilor și ravagiile lăsate de conducătorii lipsiți de caracter, demonstrează valabilitatea ei. Aceste calități pot fi considerate restrictive, dar este cât se poate de evident că omenirea în general este în căutare de oameni de caracter, cu cât mai mult atunci ar trebui ca această caracteristică să fie evidentă în viața conducătorului bisericii.

Deci, atitudinea unui conducător-slujitor al bisericii trebuie să fie una evlavioasă, modelată de exemplul dat de Domnul Isus în Matei 20: 25-28. Astfel, conducătorul-slujitor este mai degrabă unul care dă decât unul care primește, ceea ce este tradus în mod greșit de către unii că ei ca și conducători-slujitori li se cere să facă întreaga lucrare de slujire. Ei sunt într-o relație activă-pasivă cu restul bisericii. Da, ei sunt acolo pentru a sluji biserica, și biserica este acolo pentru a fi slujită. Și unele bisericii înțeleg acest lucru dar conducătorul-slujitor nu se află în biserică pentru a face o lucrare de slujire în locul altora. Slujba lor este să muncească serios și eficient pentru a oferi altora resurse și condițiile de care au nevoie pentru a putea să realizeze obiectivele slujirii lor. Astfel de oameni îi fac pe alții să se simtă mai importanți și poartă cele mai bune intenții în inimă pentru alții.

Un pasaj clasic care descrie poate cel mai bine un conducător-slujitor este cel din Filipeni 2: 3-8 „Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuș. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul care era și în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuș n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuș și a luat chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” În fapt în acest context Pavel ne-a descris modelul de conducere-slujire a Domnului Isus Hristos.

Conducătorul știe unde se duce

Cea de-a doua componentă a definiției noastre este că cel ce conduce știe, cunoaște direcția, obiectivul spre care se îndreaptă și spre care duce biserica. Aici este vorba de direcție atât în viața personală cât și în viața bisericii. În viața personală direcția ține de chemarea, misiunea și viziunea pentru propria lui viață, dar direcția și viziunea pe care o are conducătorul pentru biserica pe care o slujește ține de Hristos.

După cum se știe deja misiunea Bisericii este clar exprimată de Domnul Isus în Matei 28: 19-20. Biserica nu are nevoie să stabilească o altă direcție în care trebuie să meargă. Ea știe. Domnul Isus a stabilit clar direcția Bisericii Lui în urmă cu două milenii: conform Efeseni 4: 11-16 scopul ei este, „să facă ucenici”. Viziunea bisericii trebuie să primeze viziunii personale a conducătorului pentru ca scopul stabilit al bisericii să poată fi cât mai bine îndeplinit.

De multe ori însă unii păstori nu văd sau nu înțeleg diferența între misiunea și viziunea proprie și misiunea și viziunea bisericii. Asupra acestui aspect vom medita într-un capitol aparte.

Conducătorul are ucenici

In fine un conducător evlavios este unul care știe direcția în care se duce și sunt alții care merg după el. Aceasta se numește influiență, el influențează viața altora. Când un asfel de om spune „…veniți după mine…”, când se va uita în urma lui, vor fi oameni care-l urmează. Poți spune ”eu sunt conducătorul” dar dacă nimeni nu te urmează, nu poți fi cu adevărat conducătorul.

Matei 4: 18-22 ne descrie cum Domnul Isus îi cheamă pe Simon, Andrei, Iacov și Ioan să-L urmeze. Când El a privit în urma Lui, ei erau acolo și acolo au rămas pentru tot restul vieții lor. Desigur, va zice cineva, dar aici este vorba de Isus, dar cum au făcut alți conducători ca să aibă influiență?

De fapt credem că primele două componente ale definiției unui conducător evlavios explică de ce astfel de oameni au influiență.

În primul rînd adevărata evlavie are un efect magnetic asupra altora. O persoană care are un caracter evlavios îi va atrage și va determina ca în jurul său să orbiteze alți oameni. Oamenii aceștia de obicei se uită după conducători cu integritate și când găsesc unul, sunt gata să-l urmeze.

În al doilea rând o persoană care știe direcția în care se duce și cum se ajunge acolo va fi urmat de alții. Așa de puțini oameni, chiar și printre păstori, demonstrează că știu ce direcție au în viață. De aceea când apare cineva care demonstrează foarte clar că știe în ce direcție se duce, foarte repede va fi urmat de alții.

Astfel că, persoanele care demonstrează aceste două caracteristici: caracter puternic și direcție clară, vor exercita cea mai puternică influiență asupra altora. Astfel de oameni când se întorc și privesc în urma lor, vor vedea o mulțime de oameni care îi urmează.

Dar așa după cum spune Ioan Botezătorul în Ioan 3. 30: „…El trebuie să crească și eu trebuie să mă micșărez…”, o persoană cu un caracter evlavios va direcționa întotdeauna privirile celor care vin după el spre Hristos, pentru ca în ultimă instanță toți împreună să fie urmași ai lui Hristos.

Cum funcționează un conducător ca păstor.

Aceasta este cea de a treia întrebare la care trebuie să dăm un răspuns: Cum funcționează un conducător ca și păstor?

Biblia ne învață că o persoană care se află în slujire pastorală are trei responsabilități majore. Aceste responsabilități nu țin de timp sau de cultură ci sunt imperative perpetue care trebuie să caracterizeze slujirea pastorală a unui conducător fie că este vorba de secolul unu sau de secolul douăzecișiunu.

Am folosit termenul imperativ pentrucă pasajele din Scriptură la care ne vom uita reprezintă porunci prescriptive și de aceea oferă argumente mai puternice pentru funcția pastorală decât pasagele descriptive care în esență descriu ceea ce trebuie să facă cineva care se află într-o poziție de conducere. Dar, deasemenea, ne vom uita și la câteva pasaje cu caracter descriptiv.

Pastorul conduce adunarea (turma)

Prima responsabilitate imperativă a unui conducător este aceea de a conduce adunarea. Dacă ne uităm în Faptele Apostolilor 20: 28 îl putem observa pe apostolul Pave așezând pe umerii prezbiterilor (conducătorilor) bisericilor din Efes o responsabilitate care transcende timpului. El le poruncește: „Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…”

Ceva mai devreme ne-am uitat la termenul episcop care se referă la funcția de conducere pe care o aveau prezbiterii și care însemna a veghea atent. Urmărind cu atenție turma și a veghea atent asupra ei este funcția responsabilă a celor care conduc turma. Acest lucru este adevărat cu atât mai mult cu cât Pavel adaugă o nouă dimensiune care să dea greutate responsabilității pe care o are conducătorul: „…păstoriți Biserica Domnului, peste care a câștigat-o cu însuși sângele Său…”

Același lucru este poruncit și în 1Petru 5: 2-3 unde ni se spune: „Păstoriți turma lui Dumnezeu care este supt paza voastră…” pentru ca apoi să adauge elementele care-l califică pe cineva să fie conducător: „…nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală ci făcându-vă pildă turmei…” Aici Petru vorbește despre slujba de conducere, păstorire a turmei Domnului.

Când Biblia ne prezintă ceea ce califică o persoană pentru o anumită funcție de slujire, aceleași elemente sunt argumente transcendente, perpetue pentru acea funcție, cum ar fi conducerea spre exemplu. Una dintre caracteristicile descrise de Pavel în 1Timotei 3:4 care califică o persoană să fie prezbiter este felul în care își „chivernisește” propria familie. Acest termen cu înțeles de „a administra” este unul dintre cei câțiva termeni folosiți în Noul Testament pentru a descrie ceea ce face un conducător. Folosind acelși termen Pavel pune întrebarea în 3: 5 „…Căci dacă cineva nu știe să-și cârmuiască (administreze) bine casa lui cum va îngriji de Biserica lui Dumnezeu ?”

Este interesant de observat textul din 1Timotei 5: 17 unde Pavel spune „Presbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți de o îndoită cinste…” Acest text induce ideea că, într-un fel sau altul, conducătorul bisericii este responsabil și de treburile sau afacerile bisericii. Dar acest text este unul dintre acele texte descriptive care vorbesc despre conducere într-un sens instructiv și care nu aduce argumente așa de puternice în favoarea perpetuării funcției de conducere așa cum o fac poruncile biblice cu caracter imperativ.

Pastorul protejează adunarea (turma)

Un al doilea aspect perpetuu al slujbei pastorale este protejarea turmei. Acest aspect este descris în Faptele Apostolilor 20: 29-31 unde Pavel îi avertizează pe prezbiterii Bisericii din Efes cu privire la „…lupi răpitori care nu vor cruța turma…” Pavel a prevăzut o vreme în care își vor face apariția indivizi care vor distorsiona adevărul biblic pentru a abate adunarea de la standardele fundamentale ale Scripturii, și pentru a obține aprobarea pentru ideile sau obiectivele proprii. „…De aceea vegheați și aduceți-vă aminte că timp de trei ani, zi și noapte, n-am încetat să sfătuiesc cu lacrămi pe fiecare dintre voi…”. Este important să observăm cât de atent avertizează Scriptura cu privire la ascunderea și inducerea învățăturilor greșite în viața Bisericii lui Hristos. Practic, în fiecare epistolă există avertismente cu privire la învățătorii falși care vor încearca să răstălmăcească adevărul Scripturii sau să reinterpreteze Cuvântul lui Dumnezeu. Aici este responsabilitatea păstorului ca și veghetor al turmei Domnului să vegheze atent ca astfel de lucruri să nu se întâmple. De aceea este important ca păstorul să fie bine pregătit și să aibă o cunoaștere mult mai profundă a adevărurilor Scripturii decât ceilalți membrii din Biserică. În același timp trebuie să nu permită ca orice necunoscut care vizitează biserica să dea învățătură bisericii. De multe ori unii pastori se bucură de vizita unor misionari ambulanți pe care nici nu-i cunosc și nici nu-i cercetează cu privire la învățătura pe care o au. Unor astfel de oameni li se oferă amvonul și este tot ceea ce ei vor. Curand biserica este sfâșiată de învățături false.

Abilitatea și responsabilitatea de a proteja biserica este în mod clar rolul păstorului și/sau al prezbiterilor unei bisericii și reprezintă una dintre calitățile care-l califică să fie pastor sau prezbiter.

Dacă urmărim textul scris de Pavel în Tit 1: 9 devine tot mai clar acest lucru. Aici pavel spune că un păstorul și/sau prezbiterul unei biserici trebuie să se țină cu fermitate de adevăr, și unul dintre motive este „…ca să poată îndrepta pe potrivnici”.

Studierea Cuvantului lui Dumnezeu trebuie să fie o constantă a vieții unui slujitor al bisericii locale. Un bun exemplu în această direcție este textul din Faptele Apostolilor 15 unde biserica din Ierusalim este adunată la un loc pentru a clarifica elemente care țin de Evanghelie. Felul în care apostolii și prezbiterii bisericii s-au adunat la un loc pentru a discuta și apoi a decide dacă mântuirea ține de integrarea în cultura iudaică sau nu. Și aceasta în contextul în care unii plecați în diaspora fără nici o autoritate predicau tăierea împrejur și ținerea Sabatului ca fiind condiții pentru a fi mântuiți. În acest context Petru, Pavel și Barnaba au argumentat și au arătat că aceste lucruri nu sunt elemente necesare mântuirii. Iacov citează texte din Scriptură și încheie ziua cu o rezoluție pe care mai apoi o trimit prin Pavel și Barnaba tuturor bisericilor dintre neamuri. O victorie a celor care și-au luat timp să cunoască Cuvantul lui Dumnezeu.

Pastorul învață, sfătuiește adunarea (turma)

Un al doilea aspect perpetuu al slujbei pastorale este educația biblică a turmei. Cu toate acestea cu excepția textelor din 1Timotei 4: 11 și 2Timotei 4: 2 Scriptura nu cere în mod expres ca păstorul și prezbiterii bisericii să fie învățători dar acest lucru este implicit în diferite alte texte. Spre exemplu Pavel implicit spune acest lucru în Fapte 20: 28 când poruncește prezbiterilor bisericii din Efes să vegheze asupra turmei și să „păstorească turma lui Dumnezeu”. De asemenea în 1Timotei 3: 2 Pavel menționează ca pe o condiție a celui care dorește să fie prezbiter al unei biserici să aibă capacitatea și abilitatea de a-i învăța pe alții.

Ținând cont însă de pluralitatea prezbiterilor în biserica locală este posibil ca Duhul Sfânt să fi avut în vedere faptul că nu toți prezbiterii au capacitatea de a învăța pe alții. De exemplu 1Timotei 5: 17 sugerează ideea că în timp ce toți prezbiterii sunt responsabili de conducerea bisericii (turmei) nu toți se ocupau cu predicarea și învățătura bisericii.

Prin urmare am putea spune că fiecare prezbiter este chemat să fie responsabil în ce privește conducerea și protejarea turmei dar în ce privește educația biblică nu toți sunt chemați să fie învățători. Aceasta era cât se poate de clar pentru cei din vremea bisericii primare chiar dacă Scriptura nu spune acest lucru în mod explicit. Erau în mod clar unii care se ocupau cu învățătura, în timp ce alții făceau altceva.

Alte responsabilităși ale păstorilor și prezbiterilor bisericii.

Ne-am uitat și am văzut că responsabilitățile prezbiterilor în orice vreme au fost: conducerea, protejarea și învățarea turmei. Dar în același timp Scriptura vorbește și despre alte zone de responsabilitate ale unui păstor sau prezbiter.

Vizitarea bolnavilor.

Iacov 5: 14 spune credincioșilor aflați probabil în Babilon și Mesopotamia, ca atunci când sunt bolnavi, să-i cheme pe prezbiterii bisericii să se roage pentru ei. Textul sugerează că și acest aspect intra în responsabilitatea prezbiterilor bisericii.

Mustrarea

1Tesaloniceni 5: 12 vorbește despre mustrare, iar dacă aceasta era făcută de câtre prezbiteri, înseamnă că aceasta reprezenta o altă arie de responsabilitate a acestora.

În mod clar responsabilitățile slujitorilor bisericii acoperea o arie destul de largă de slujire. Scriptura folosește în repetate rânduri imaginea păstorului care se află în fruntea turmei, aplicând-o slujitorilor bisericii. Ori în acest caz există un număr important de responsabilități pe care pastoprul o are pentru turma lui de oi cum ar fi: să fie în fruntea lor pentru a le conduce, să le ofere protecție, să le ducă la ape, să le ofere hrana bună, să le vorbească pe nume și să le cunoască. Aceasta implică un atașament clar între oaie și păstor.

Prin urmare este posibil ca păstorii și prezbiterii bisericii să aibă o serie de alte responsabilități pe care Scriptura nu le menționează direct ci implicit. Iar aceste „alte responsabilități” nu sunt imperative și nici cerute pastorilor și prezbiterilor ci ele sunt tangențial îndeplinite, dar, conducere, protejarea și educarea sunt imperative ale oricărui păstor și prezbiteral bisericii.

Texte imperative cu privire la responsabilitățile pastorale

Conducerea turmei: Faptele Apostolilor 20: 28

Evrei 13: 7; 17

Protejarea turmei: 1Petru 5: 2

Învățarea turmei: Fapte 20: 29-31

Texte care arata caracteristicile unui pastor și prezbiter

Conducere 1Timotei 3: 4-5

Protejarea Tit 1: 9

Învățătura 1Timotei 3: 2

Texte descriptive ale responsabilităților pastorale

Conducere 1Timotei 5: 17; 1Tesaloniceni 5: 12

Protejare Fapte 15: 2, 4, 6, 22, 23.

Învățătură 1Timotei 5: 17

În acest context se prea poate ca unii pastori și prezbiteri să se simtă destul de confortabili în ceea ce privește capacitatea și abilitatea lor de a da învățătură dar cu toate acestea să mai aibă multe de învățat în ce privește capacitatea lor de a fi adevărații conducători de care biserica lui Hristos are nevoie. De asemenea se poate ca viziunea unui pastor sau prezbiter să fie una foarte biblică și bună, ei să fie oameni evlavioși cu o atitudine de slujire și cu o dorință profundă de a forma biserici mature. Problema apare atunci când cei pe care vrea sa-i conducă nu vin după ei. Dacă un păstor are toate cele trei caracteristici imperative și biserica este gata sa-l urmeze el se califică să fie în poziția pe care o are, dacă nu, cred că este mai bine pentru biserica aceia să nu aibă păstor.

3. Pastorii și bisericile lor

Răspunsurile de baza la întrebările slujirii

De cele mai multe ori pastorii sunt oameni extrem de izolați de lume. Ei nu au timp, și de multe ori nici nu sunt interesați să observe oamenii în viața lor cotidiană. Pastorii se închid într-un turn de fildeș alcătuit din studiul Scripturii, predicare, rugăciune, relații cu cei credincioși.

Este uimitor însă câte poate învăța un pastor doar observând oamenii. Cred că este vital ca un pastor să-și facă timp să interacționeze cu lumea de afară. Este important ca el să înțeleagă comportamentul celor de afară, felul lor de comunicare, felul lor de fi, dorințele pe care aceștia le au, pentru ce luptă ei, nevoile lor. Doar fiind în mijlocul lor, observându-i, punând anumite întrebări când are astfel de ocazii și înțelegându-le nevoile va fi motivat să se roage cu pasiune pentru mântuirea lor.

Este important pentru un pastor să interacționeze cu lumea de afară pentru a ști cine sunt acei oameni, spre ce aleargă ei, care le sunt suferințele pentru a ști în ce fel biserica pe care o slujește îi poate aduce la Hristos.

Un pastor nu neaparat trebuie să fie un evanghelist pentru a face aceste lucruri dar evanghelizarea trebuie să ocupe un loc important în prioritățile de lucrare ale unui pastor și a bisericii pe care o slujește. Dacă o biserică nu este preocupată de câștigarea celor pierduți și aducerea lor la mântuire, de fapt ea se face responsabilă de neîmplinirea unei largi părți a mandatului dat de Hristos Bisericii Lui.

Acesta este punctul în care de foarte multe ori pastorii și biseeicile lor rămân în ceață. Ei au dorința de a dezvolta o strategie și o lucrare de câștigare a celor pierduți și aducerea lor la Hristos dar rezultatele nu sunt cele așteptate. Ceva nu merge, lucrurile nu operează împreună, și mintea nu poate înțelege. Este ca și cum peste minte s-a așternut o ceață densă și nu poți înțelege nimic.

Astfel de situații ni se întâmplă atunci când nu înțelegem anumite concepte de bază suficient de bine. Ni se pare că totul este clar dar de fapt nu așa stau lucrurile. Există un mănunchi de concepte de bază cu care orice pastor trebuie să opereze.

(Neterminat)