VIAȚA PĂRINTELUI SOFRONIE, UCENIC AL SFÂNTULUI SILUAN [616120]

1
VIAȚA PĂRINTELUI SOFRONIE, UCENIC AL SFÂNTULUI SILUAN

1.1. Elemente biografice ale perioadei de dinaintea „convertirii”

Arhimandritul Sofronie Saharov s -a născut în capitala Rusie, la Moscova, în data de 23
septembrie 1896, din părinți de neam rus. Până la nașterea sa în cinul monahal, va purta numele
primit la botez – Serghie Simeonovici.1 Încă de la începutul vieții sale este împodobit de Dumnezeu
cu deosebite harisme duhovnicești, iubind în mod special rugăciunea.2 Tinerețea i -a fost stăpânită
de setea după Absolut, fiind adânc absorbit de nenumăratele frământări existențiale ale epocii și
mediului în care trăia.
Deși în adâncul inimii credea în existența unei alte forme de ființare, neatinse de otrava
stricăciunii, arta și rugăciunea la început se împleteau armonios cu setea după veșnicie.3 A studiat
la Facultatea de Arte Plastice din orașul în care s -a născut, iar în 1921, în timpul revoluției
bolșevice, a fugit din Rusia în Europa. A ajuns în Italia, puțin mai târziu în Germania, iar în cele
din urmă, în 1922, s -a stabilit în Franța, unde s -a dedicat cu multă ardoare picturii.4 În această
perioadă „se îndepărtează de creștinism neînvoindu -se cu gândul că Absolutul ar putea fi cuprins
în porunca evanghelică a iubirii, ci dându -i acesteia un carac ter mai degrabă psihologic. Metoda
«contemplativă» a religiilor orientale, în care vedea o soluție rațională pentru priveliștea

1 Arhimandit ZAHARIA Zaharou, „Introducere în teologia Părintelui Sofronie” , în Părintele Sofronie – teologul luminii
necreate , [actele simpozionului științific interortodox, Atena, 19 -21 octombrie 2007] traducere din limba greacă de
Pr. Florin -Cătălin Ghiț și Elena Dinu, Cluj -Napoca, Editura Renașterea, 2018, p. 51.
2 Datorită doicii sale care obișnuia să -l ia cu dânsa la biser ică, micul Serghei își însușește atât de bine practica
rugăciunii, astfel încât a rămâne în rugăciune „o jumatate de oră, patruzeci și cinci de minute nu era pentru mine
nici un fel de greutate”. Arhimandrit SOFRONIE Saharov, NE vorbește părintele Sofronie . Scrisori, traducere din limba
rusă de Pr. prof. Teoctist Caia, Edit. Biserica Ortodoxă și Edit. Bunavestire, Galați, 2003, p. 21.
La de doi ani se întâmpla că, „ ieșind din biserică, sau mai curând purtat fiind în brațe, vedeam orașul care în acea
vreme era pentru mine întreaga lume, luminat de două feluri de lumină. Lumina soarelui nu mă împi edica a simți
prezența altei Lumini. Amintirea ei se în gână cu o lină bucurie care îmi umplea atunci sufletul. Din amintirea mea au
dispărut aproape toate evenime ntele acelei perioade, însă acea Lumină eu nu o am uitat”. Arhimandritul S OFRONIE
Sahrov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava, Editura
Accent Print, 2015, E dița a II-a revăzută , p. 33
3 One Prayer, p. 80. [capitolul „Viața duhovnicească” lipsește din traducerea în limba română Despre rugăciune, trad.
Pr. Prof. Teoctist Caia, Ed. Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001].
4 Arhimandit ZAHARIA Zaharou, op.cit., p. 51.

2
deznădăjduitoare a durerii și a suferințelor, l -a atras pe Stareț, care, pentru aproape opt ani, s -a
dăruit meditației transcend entale, acestei rătăciri legate de un Absolut suprapersonal”5.
Aceste meditații îi aduceau o odihnă de la risipirea grijilor vieții pământești, îi dădeau
ceasuri de îndulcirea intelectuală, „mă înălțau în sfere pe care le socoteam duhovnicești, mă așezau
mai presus de mediul care mă înconjoară”6. Însă cu toate acestea, pentru tânărul Serghei a urmat
o perioadă „deoseibt de încordată”. Starea minții sale era asemenea unei mici luntre pe valuri: „ba
se înălța pe culmea unui val, ba, d in nou era aruncată în jos cu mânie de un altul”7. În această stare
deznădăjduitoare în care se afla, Cel pe Care Îl părăsise nu s -a depărtat de el, ci căuta prilejul a i
se arăta. Dintr -o dată Acesta îi pune în față textul biblic al Descoperirii Sinaitice : „EU SUNT CEL
CE SUNT” (Ieșire 3, 14), prin care Părintele Îl recunoaște pe „Dumnezeul personal, Absolutul
personal, Ziditorul și Tatăl a toată făptura”: „ Ființa – sânt Eu. Dumnezeu. Dumnezeu Stăpânul
Absolut al tuturor galaxiilor stelare, esre persoană – Eu sânt ”8.
Acest moment a însemnat începutul renașterii sale duhovnicești, „clipa celei de a doua
zidiri a mea din a Sa Voie: din nou am fost chemat dintru «neființă» la lumina vieții”9. Bunăvoirea
lui Dumnezeu către el s -a arătat prin faptul că ii dăru ise harul pocăinței care l -a însoțit toată viața.
A mers la un preot să se spovedească, fiindcă viața lui de până atunci i se părea o minciună, însă
în timpul spovedaniei nu a izbutit decât să plângă. A simțit că a primit iertarea asemnea Fiului
Risipitor, înainte ca el să spună cuvântul „Iartă”, așa cum acela a zis: „Iartă, tată, greșit -am la cer
și înaintea ta” (Luca 15, 21) de abia după ce tatăl l -a cuprins în brațele sale.10
În luniile care au urmat, după cum scrie el însuși, lumina dumnezeiască îl lum ina din spate,
arătându -i întunericul în care viețuise și ajutându -l să perceapă acest întuneric în opoziție cu
lumina.11 Inima i s -a umplut de întristare atunci când și -a dat seama de starea la care trebuia să
ajungă pentru a se uni deplin și veșnic cu Tat ăl Ceresc. A cunoscut în același timp și deznădejdea
– pentru că Dumnezeu nu primește să se unească cu întunericul nostru; dar și puterea, prin harul

5 Arhimandit ZAHARIA Zahar ou, Hristos – calea vieții noastre, traducere din limba greacă Ieromonah Evloghie
Munteanu, Edit. Biserica Ortodoxă și Edit. Bunavestire, Galați, 2003, p. 11.
6 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 24.
7 Ibidem.
8 Ibidem.
9 Ibidem , p. 31.
10 Arhimandritul SOFRONIE , Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Alba
Iula, Edit. Reîntregirea, 2006, p. 65.
11 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 31, p. 46, p. 49, p. 139 -140.

3
pocăinței.12 Atunci s -a dat pe sine „unui plâns deznădăjduit, amarnic, arzător”13 care îl va însoți
întreaga viața. (din scrisorile cu blfour, făcea pocăintă pentru a această cădere)
După aceste experiențe copleșitoare, la scurt timp începe cursurile la Institutul Teologic
„Sfântul Serghie” din Paris. Deși a avut ca profesori pe marii teologi rusi ca Serghie Bulgakov,
Nikolai Berdiaev, Vladimir Lossky, socotește că studiile teologice nu sunt suficiente pentru a -i
potoli setea de Dumnezeu, motiv pentru care ia decizia de a deveni monah în Sfântul Munte.14

1.2. Părintele Sofronie și mișcarea isihastă din Sfântul Mu nte

În 25 noiembrie 1925, Serghie Simeonovici ajunge la Sfântul Munte. În 11 martie, anul
următor, a fost tuns ca monah rasofor cu numele Sofronie în Sfânta Mănăstire a Sfântului Mare
Mucenic Panteleimon.15 Harisma plină de sens a pocăinței, pe care a dobândit -o în timp ce era la
Paris, continua să fie vie. Deși nu l -a negat niciodată în mod conștient pe Hristos, considera că
rătăcirea lui reprezintă o apostazie și crimă împotriva iubirii lui Dumnezeu, fapt pentru c are a plâns
cu întristare extremă timp de mai multe decenii pentru rătăcirea lui în Absolutul impersonal și
imaginar de tip indian. Prin „deznădejdea harică a pocăinței”, Părintele a reușit să se elibereze de
legăturile omului vechi.16
La acea vreme, în Mă năstirea Sfântul Pantelimon viețuiau aproximativ o mie de monahi.
Mulți dintre monahii ce viețuiau în acea vreme în mănăstire, continuau tradiția isihastă a Sfântului
Nicodim Aghioritul. Părintele Sofronie mărturisește în mai multe rânduri că deseori, ca f rate
începător, cerceta mai mulți părinți ce trăiau în Vechiul Rusikon pentru a primi de la ei povățuire.
Tot în acest curent isihast se afla și Sfântul Siluan, însă Părintele Sofronie are prima discuție cu el
doar după 6 ani.
„Încă de la început, ca frat e de mănăstire arăta ascultare, dăruire de sine integrală,
devotament pilduitor, strădanie corectă, atenție și evlavie.”17 Despre perioada când era începător
și avea contact cu mai mulți părinți duhovnicești, el însuși spune: „La Sfântul Munte, când eram

12 ZAHARIA Zaharou, Omul – ținta cercetării dumnezeiești, trad. din limba engleză de Monahia Porfiria și Monahia
Tecla, Edit. Doxologia, Iași, 2016, p. 29.
13 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 25.
14 Ierom. Nicholas Saharov, Iubesc, deci exist, Edit. Deisis, Sibiu, 2004, p.20.
15 Arhimandit ZAHARIA Zaharou, „Introducere în teologia Părintelui Sofronie” , p.51.
16 Ibidem, p.57.
17 Monahul M OISE Aghioritul, „Părintele Sofronie ca Athonit ”, în Părintele So fronie – teologul luminii necreate , p.76.

4
încă începător, un monah bătrân mi -a spus într -o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai
smerite: «Nici o muncă nu înjosește valoarea omului. Doar păcatul vine și năruie viața
dumnezeiască în noi». Treburile care nu pot deveni patimă sunt cele mai potrivite vieții
duhovnicești”18. Acest cuvânt pentru Părintele a devenit un principiu pe care l -a înfăptuit atunci
când avea mai multe ascultări.19 Povățuirea pe care o primea de la bătrânii Sfântului Munte o punea
în lucrare cu dragostea deosebită față de Hristos. Nu doar că împlinea cuvintele pe care le primea,
dar ele deveneau un mod de a fi al Părintelui.
Părintele Sofronie se raporta la viața sa în mănăstire cu deosebită mulțumire și simplitate:
„Eram atât de absorbit de rugăciune, încât nu vedeam altc eva și nici nu voiam să spun: «Nu, nu
pot» sau «Nu reușesc». Le -am făcut pe toate. Lumea era foarte frumoasă la mănăstire. Singurul
lucru care mă interesa era să ascult și să ascult la programul Mănăstirii.”20 Datorită faptului că
facea deplină ascultare, î n toate era întărit de harul Duhului Sfânt. Această primă perioadă la Athos
Părintele o descrie prin cuvinte ca acestea: „La începutul șederii mele la Muntele Athos, Marele
Post era pentru mine un mare praznic: pregătirea de a primi descoperirea învierii n oastre. De vom
întâmpina această însuflare de la mâncare cu o rugăciune însuflată, nu numai trupul o va răbda
ușor, dar și multe boli se vor tămădui.”21 Toate ascultările și nevoințele erau încununate cu
„rugăciunea însuflată”. După ce calea spre inimă era pregătită ascultare și nevoință, rugăciunea
însuflată era cheia ce deschidea adâncul inimii sale pentru întâlnire cu Cel Iubit:
„La începutul vieții mele monahale la Athos, Domnul mi -a dăruit o
rugăciune necurmată care, fără să se împuțineze în puterea ei , trecea din când în
când de la un subiect la altul. Voiu povesti despre ceea ce îmi amintesc destul de
limpede, întrucât este vorba de rugăciuni care au lăsat urme de neșters în ființa mea.
Adesea se întâmplau următoarele: seara, după asfințitul soarelui, închideam
bine fereastra, trăgeam peste ea trei perdele pentru a dobândi cât mai multă liniște
și întunerec… Punându -mi fruntea pe dușumeaua chiliei, rosteam rar cuvintele

18 Arhim andritul SOFRONE , Din Viață și din Duh, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), Reîntregirea,
Alba Iulia, 2014, p.51.
19 „La Mănăstirea Sfântul Pantelimon ajunsem cândva să am până la patrusprezece ascultări în același timp. Am
vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu: «Nu ajung să -mi împlinesc datoria: am patrusprezece ascultări!» Mi -a
răspuns: «N -ai dreptate, nu ai decât o singură ascultare». «Ba da, părinte, i -am răspuns, patrusprezece am!» «Ba nu,
mi-a zis el din nou, tu nu faci decât un singur lucru o dată. Așa că fă -l bine, și treci la următorul…»” Ibidem, p.52.
20 DIMITRA DAVITIS , Amintiri despre Părintele Sofronie de la Essex, Tesalonic, 1999, p.78; apud. Monahul M OISE
Aghioritul, Părintele Sofronie ca Athonit, în „Teologul luminii nezidite”, … p.76.
21 Arhimandritul SOFRONIE , op.cit. , p.33.

5
rugăciunii, unul după altul, și pierdeam tot simțământul strâmtorii cămăruiei mel e
iar mintea, uitând de trup, se simțea ca fiind în lumina cuvântului Evangheliei.
Ațintit asupra adâncului nesfârșit al înțelepciunii cuvântului lui Hristos, duhul meu,
slobod de tot ce este materialnic, se simțea asemenea trupului sub bătaia soarelui în
puterea sa, împresurat întreg de strălucirea Soarelui înțelegător. O blândă pace îmi
umplea atunci sufletul care uita toate nevoile și spaimele Pământului.”22
Și continuă în chip minunat:
„Cea mai mare parte a rugăciunii o făceam stând în genunchi, cu fruntea lipită de
podea. Când trupul ajungea la epuizare, eu ațipeam, dar în conștiința mea clară nu
încetam să mă rog și mă percepeam pe mine însumi ca dormind. […] Aproape în
fiecare zi, după Sfânta Liturghie, mă inunda o bucurie pascală. Și , oricât ar fi de
curios, rugăciunea mea neîncetată, asemenea unui vulcan în erupție, izvora dintr -o
adâncă deznădejde ce mi se cuibărise în suflet. Două situații, ce păreau diametral
opuse, s -au cuibărit înlăuntrul meu… Domnul mi -a dat mie darul pocăinț ei (Lc
24,47). Da, acesta era un dar. Cum s -a slăbit în mine deznădejdea, s -a răcit și
rugăciunea și moartea mi -a pipăit inima. Prin pocăință existența mea atât s -a dilatat,
încât atingea și iadul, și Împărăția.”23 „Liber de toate problemele lumești, eu ave am
posibilitatea să mă rog fără întrerupere ziua și noaptea. Îmi rămânea puțin timp
pentru lectură, câteodată jumătate de oră, alteori și mai puțin. Dar Domnul era cu
mine și eu nu m -am rupt de Dânsul, nici măcar pentru puține minute. Inima îmi
ardea fără încetare, mintea mea, ca pe o scară, stătea în cuvântul Dumnezeiesc.”24
În acest mod descrie Părintele Sofronie Saharov începutul vieții sale monahale. Cuvântul
„îndrăzneț, puternic, sincer, și distinctiv al acestui gigant al duhului”25, asemnea Sfântului S imeon
Noul Teolog, nu are nevoie să fie pus pe seama „unui părinte” sau „unui bătrân” care defapt este
cel care îl rostește, ne impresionează și ne mișcă. Experiența dobândită în Sfântul Munte și mai cu
seamă în pustie , îi permite Părintelui să prezinte direct procesul său lăuntric fără a se vătăma
duhovnicește.

22 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.177.
23 IDEM, Despre rugăciune, trad. Pr. Prof. Teoctis t Caia, Ed. Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001 , pp.35 -36.
24 Ibidem, p.72.
25 Monahul Moise, op.cit ., p.78.

6
După cum este considerat pe bună dreptate de către mulți monahi, episcopi și teologi,
Părintele Sofronie este un mare isihast al vremurilor noastre. Monahul aghiorit Theol ict Dionisiatul
a spus: „Dacă există astăzi un mare isihast care a trăit până în adâncuri isihasmul ortodox și, ceea
ce este și mai important, care poate să -l exprime și în scris, comparându -l cu alte tradiții, acesta
este Starețul Sofronie”26. Episcopul Ia rion Alfeyev consideră că Părintele Sofronie a luat locul
slăvitorilor Numelui, după cum dau mărturie cuvintele sale.27

1.3. Părintele Sofronie, ucenic al Sfântului Siluan

În cele prezantate mai sus am încercat să evidențiem câteva aspecte din primi ani de viață
monah ală ai Părintelui Sofronie. Din cuvintele Părintelui foarte ușor putem înțelege că primise de
la Dumnezeu un dar al pocăinței și al rugăciunii destul de rar întâlnit. După cum el însuși
mărturisește în scrierile sale . Imediat după intrarea în mă năstire a primit harisma rugăciunii
neîncetate. Nu a fost lipsit nici de pierderea harului, ceea ce i -a provocat o mare durere care l -a
condus din nou la o profundă pocăință ce a atras un și mai bogat har.
Pentru Părintele Sofronie cunoștința pe care a f ăcut-o cu Sfântul Siluan28 a fost cel mai
mare dar de la Dumnezeu29. De la sosire sa la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (25 noiembrie
1925) până în anul 1931, Părintele Sofronie nu a avut nici o convorbire cu Sfântul Siluan, deși
hirotonia întru diacon a Păr intelui Sofronie (1930) fusese făcută de Episcopul Nicolae

26 Știu un om în Hristos, p.32.
27 Ilarion A LFEYEV , „Părintele Sofronie, teolog al numelui dumnezeiesc” , în Părintele Sofronie – teologul luminii
necreate , p.138.
28 Considerăm necesar să prezentăm în câteva cuvinte viața Sfântului Siluan: „Sfântul Siluan s -a născut în 1866 în
satul Șovsk, districtul Lebedinsk, gubernia Tambov. Provenea dintr -o familie de țărani destul de înstăriți care fuses e
eliberată din iobăgie cu numai câteva zeci de ani mai înainte. A sosit la Muntele Athos în 1892 și în 1896 a primit
tunderea în monahism în Marea Mănăstire a Sfântului Mare Mucenic Panteleimon. A devenit schimonah în 1911. A
împlinit diferite ascultări î n mănăstirea sa de metanie, unde a slujit și ca econom multă vreme. Acolo a dus o viață
nevoitoare timp de patruzeci și șase de ani. Cel mai mare eveniment duhovnicesc din viața sa a fost vederea lui
Hristos celui Viu, vedere de care s -a învrednicit la șas e luni după intrarea sa în mănăstire. În timpul acestor luni, el s –
a dăruit cu mare înflăcărare unei neîncetate și dureroase rugăciuni. Această viziune i -a umplut atât inima cât și
întregul trup cu puterea Duhului Sfânt și i -a luminat mintea cu cunoștința marii taine a lui Hristos. în anii îndelungați
ce aveau să urmeze, va mărturisi neobosit și neîncetat că «Dumnezeu dragoste este » (1 In. 4:8,16) – nespusă și
nețărmurită dragoste. Plin de zile și îndestulat întru pace și har, a plecat la Domnul în 1938.” ( Arhimandritul ZAHARIA ,
Lărgiți si voi inimile voastre! , traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla
și Fevronia de la Essex, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2015, p.21.)
29 Arhimandritul ZAHARIA , Omul – ținta, p.35 .

7
Velimirovici, un mare prieten al Sfântului Siluan.30 Dar încă din prime le zile ale venirii sale la
mănăstire, Părintele Sofronie îl văzuse pe Sfântul Siluan și simțea un mare resprect față de dânsul.
„Ori de câte ori îl întâlnea, îi vedea chipul strălucind de o lumină și o frumusețe mai presus de
cuvinte.”31 Când ieșea la cădit simțea de fiecare dată o teamă sfântă însoțită de sfială ori de câte
ori trecea prin fața sfântului.32
Nu la mult timp după hirotonie, Sfântul Siluan a auzit de sfatul33 pe care Părintele Sofronie
l-a dat unuia dintre monahii mănăstirii . Recunoscând în ace st cuvânt o asemănare cu propria lui
experiență duhovnicească , a făcut în așa fel încât să îl întâlnească pe Părintele Sofronie și să stea
de vorbă cu el.34 Încă din timpul primelor întâlniri Starețul Siluan i -a încredințat Părintelui Sofronie
însemnările s ale despre viața și lupta sa duhovnicească. Aceste însemnări erau scrise într -o rusă
fonetică și sfântul i -a cerut Părintelui Sofronie să le editeze, dându -i binecuvântare ca după moartea
sa să le publice.35

30 Hirotonia Părintelui Sofronie a avut loc la Vechiul Russikon, în spatele mănăstirii Sfântului Panteleimon, la distanță
de o oră de mers pe jos. Sfântul Siluan mergea împreună cu Episcopul Nicolae Velimirovici, iar Părintele Sofronie îi
urma din spate. Astfel la slujba hirotoniei întru diacon a Părintelui Sofronie a luat parte și Sfântul Siluan, fără ca
aceștia să se cunoască. ( IDEM, Lărgiți si voi inimile voastre! , pp.29 -40; și IDEM, Omul -ținta cercetării dumnezeiești ,
pp.33 -34.)
31 IDEM, Omul -ținta cer cetării dumnezeiești , p.33.
32 IDEM, Hristos -calea vieții noastre , p.14.
33 „ La puțin timp după hirotonia starețului , un călugăr sihastru, Părintele Vladimir, l -a vizitat pe Părintele Sofronie la
mănăstire și au discutat câteva probleme duhovnicești. Părintele Vladimir, mișcat de convorbirea avută și de întreaga
atmosferă duhovnicească care izvorâse din aceasta, dintr -o dată a cerut: „Părinte Sofronie, dă -mi un cuvânt de
mântuire pentru sufletul meu!". Starețul, care tocmai pregătea un ceai pentru Părintele Vladimir, i -a răspuns fără
șovăire: „Stai pe marginea prăpastiei deznădejdii și când vezi că nu o mai poți răbda, t rage -te înapoi un pic și ia o
ceașcă de ceai", și apoi i -a întins o ceașcă cu ceai. Acest cuvânt, și mai cu seamă energia harului pe care o purta în el,
l-a zguduit pe pustnic care, cu inimă înfrântă, a plecat și s -a dus la Sfântul Siluan, căutând sfat și încredințare în ce
privește adevărul și temeinicia acestui cuvânt. (I DEM, Lărgiți si voi inimile voastre! , pp.40 -42.)
34 „În ziua următoare acestei întâlniri, Părintele Sofronie cobora scările exterioare ale clădirii mănăstirii, ducându -se
înspre curtea cen trală. În același timp, Sfântul Siluan urca în direcția opusă dinspre portul mănăstirii. În chip firesc,
s-ar fi întâlnit în fața intrării bisericii Sfântului Panteleimon. Starețul însă, din respect pentru Sfântul Siluan – v-am
spus mai înainte cum se simț ea când îl tămâia pe Sfântul Siluan – și-a schimbat drumul, ca să nu îl întâlnească. Dar
Sfântul Siluan și -a schimbat și el direcția, făcând de neevitat întâlnirea lor în fața trapezei. Acolo, Sfântul Siluan l -a
întrebat pe Părintele Sofronie: «Părinte Sof ronie, te -a vizitat Părintele Vladimir ieri? ». Și Părintele Sofronie, trecând
peste toate frazele obișnuite ale etichetei ce au loc în chip firesc la o întâl -nire, a răspuns cu simplitate: «Am greșit? ».
Așijderea, Sfântul Siluan i -a spus: «Nu. Dar ceea ce ai spus era peste măsura și puterea fratelui. Vino mâine să stăm
de vorbă împreună. » Astfel, starețul l -a vizitat pe Sfântul Siluan, care i -a povestit viața sa. I -a descris cei cincisprezece
ani de luptă împotriva duhurilor răutății. I -a încredințat cuvânt ul descoperitor primit de la Hristos: «Ține -ți mintea în
iad și nu deznădăjdui! ». Acest cuvânt, care era o piatră de hotar în lupta duhovnicească a sfântului, era în esență
același cu cuvântul pe care Părintele Sofronie îl dăduse Părintelui Vladimir. Prin puterea acestui cuvânt s -a izbăvit de
tot atacul diavolesc și s -a curățit de toată ispita mândriei.” (Ibidem)
35 IDEM, Omul -ținta cercetării dumnezeiești , p.34.

8
Cinst ea pe care Părintele Sofronie avea față de Sfântul Siluan este descrisă cel mai bine de
Părintele Zaharia:
„Părintele Sofronie a dobândit o asemenea credință și cinstire față de Siluan, încât,
în duh, se închina până și urmelor pașilor lui. Așa precum însuși scria, credea că
faptul că l -a cunoscut și relația pe care a avut -o cu Sfântul Siluan au fost cel mai
mare dar pe care i l -a făcut Dumnezeu. Acest eveniment cu totul deosebit a avut o
importanță hotărâtoare în devenirea sa duhovnicească ulterioară și în teologia sa.
Prin contactul său cu sfântu l a fost încredințat că duhul pocăinței care îl absorbise
cu totul în acea vreme era nerătăcitor și adevărat. A fost de asemenea încredințat în
ceea ce privește adevărul învățăturii sale și, prin credință nestrămutată în cuvântul
sfântului, a dobândit stat ornicie în viața sa nevoitoare și a fost călăuzit la
despătimire. A trăit tot restul zilelor sale, atât în pustie, cât și în slujirea sa în lume,
către care Dumnezeu l -a îndreptat, mărturisind că numai prin pogorârea de
bunăvoie în iad, în ascultarea porun cii, credinciosul poate urma Calea smerită a
Domnului, ca să învețe smerenia cea de negrăit a lui Hristos și să se unească cu
El.”36
Din descrier ile de sus a relației dintre Sfântul Siluan și Starețul Sofronie este foarte limpede
faptul că Părintele Sofroni e avea același duh și aceeași experieță ca și sfântul. Și el îl cunoscuse
pe Dumnezeul cel Viu încă din copilărie, iar pronia dumnezeiască a decoperit această înrudire prin
felul în care s -au întâlnit și s -au cunoscut. (nici Siluan nici Părintele Sofronie nu aveau un duhovnic
pe măsura experienței lor – adaugă ) Astfel s -a întâmlat că, din ziua în care s -au cunoscut, până în
ziua adormirii sfântului, Părintele Sofronie a fost cel mai apropiat ucenic al său și desigur cel mai
în măsură să relateze vi ața Cuviosului Siluan.
După cum menționează biograful său, Părintele Sofronie, încă de la venirea sa la Athos,
fratele Simeon s -a povățuit în nevoința duhovnicească prin „orânduiala cea de veacuri a vieții
monahale athonite”37. Pentru el, rugăciunea singur în chilie ocupa un loc aparte. Unul dintre
sfaturile pe care le -a primit consta în învățătura că rugăciunea la chile se săvârșește mai ales cu
metăniile, rostind „rugăciunea lui Iisus”. „Nenumărata chemare a preasfântului Nume a lui Iisus

36 IDEM, Lărgiți si voi inimile voastre! , p.42.
37 Arhimandritul SOFRONIE , Cuviosul Siluan Athonitul , traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Suceava,
Editura Accent Print, 2013, ediția a II -a revăzută, p.26.

9
îndulcea sufletu l fartelui Simeon. S -a bucurat să afle că este primit să te rogi cu această rugăciune
în toată vremea și pretutideni, în orice loc ai săvârși și în toate împrejurările, că și în vremea
slujbelor bisericești este bine să o «păzești », iar când nu este cu put ință să mergi la biserică, tot cu
ea se înlocuieșc dumnezeieștile slujbe. Se ruga fierbinte și mult.”38 Practica isihastă de veacuri a
Sfântului Munte, fratele Simeon și -a însușit -o ușor și repede, iubind rugăciunea lui Iisus din
primele zile în mănăstire.
După cel mult trei săptămâni, seara, când se ruga în fața icoanei Maicii Domnului,
„rugăciunea pătrunse în inima lui și începu de la sine a se rosti acolo zi și noapte; însă atunci, el
nu înțelegea măreția și raritatea darului ce -l primise de la Maica Dom nului”39. Răbdător, fără
răutate, ascultător, își îndeplinea cu conștiinciozitate munca sa în mănăstire. Însă au început și
nenumăratele lupte cu dracii. Imboldurile drăcești chinuiau sufletul tânărului începător, iar el se
ruga cu o încordare fără seamăn.40 Fără îndoială, cel mai mare eveniment duhovnicesc din viața sa
a fost vederea lui Hristos celui Viu, vedere de care s -a învrednicit la șase luni după intrarea sa în
mănăstire. Această viziune i -a umplut atât inima cât și întregul trup cu puterea Duhului S fânt și i –
a luminat mintea cu cunoștința marii taine a lui Hristos. În anii îndelungați ce aveau să urmeze, va
mărturisi neobosit și neîncetat că „Dumnezeu dragoste este".
Prezentând viața Sfântului Siluan într-un mod excepțional, Părintele Sofronie ne oferă
informații foarte prețioase despre rugăciunea Sfântului. Noaptea se ruga pentru întreaga lume.
Dormea puțin și pe apucate. Nu se culca în pat „ci toată noaptea și -o petrecea în rugăciune, fie
stând în pi cioare, fie șezând pe un scăunel fără spătar; când ajungea la istovire, ațipea vreo 15 -20
de minute, iar apoi din nou se ridica la rugăciune. […] Cu totul, în douăzeci și patru de ore, dormea
între un ceas și jumătate și două ceasuri”41. Ca dovadă a auten ticității vederii lui Hristos, imediat
după aceasta, Sfântul a început să se roage pentru lumea întreagă.
Din autobiografia sa, înțelegem că și Părintele Sofronie avea aceeași rugăciune: „Pârga
acestei rugăciuni am avut -o și înainte de mă sălășlui la Atho s; am avut -o și în Mănăstire, dar cu o
mai puțină intensitate și mai rar. Ea duce omul dincolo de hotarele vremii.”42 Acesta a fost factorul
datorită căruia Părintele Sofronie a putut deveni ucenic al Sfântului Siluan, deoarece doar un om

38 Ibidem .
39 Ibidem, pp.26 -27.
40 Ibidem, pp.27 -28.
41 Ibidem, p.28.
42 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este , p.142.

10
cu o experiență as emănătoare putea înțelege mareția cuvântului „Ține -ți mintea în iad și nu
deznădăjdui!”. Încă din clipa în care fratele Vladimir i -a spus Cuviosului Siluan cuvântul primit
de la Părintele Sofronie, Starețul a știut că Părintele Sofronie este cel căruia îi poate încredința
notițele sale. Din smerenie, Părintele Sofronie aseamăna propria sa lucrare cu cea poștașului care
aduce o scrisoare pe care nu a scris -o el însuși, însă noi îndrăznim să spunem că el este cel care ne
tâlcuiește cel mai bine acest cuvânt. Tâlcuire fără de care noi greu putea m pătrunde în adâncimea
acestor cuvinte ale Mântuitorului.
Întreaga sa gândire teologică de apoi va fi influențată de învățătura Starețului său. El era
pe deplin încredințat că părintelui său duhovnicesc, Sfântului Siluan, i -a fost dat cuvântul lui
Dumnezeu pentru generația noastră și râvnea să vestească acest cuv ânt, dacă ar fi fost cu putință,
tuturor popoarelor pământului, popoare pentru care sfântul însuși s -a rugat ca să -L cunoască pe
Dumnezeu în Duhul Sfânt.43 Prin propria sa experiență personală el re-citește, adică re-cunoaște
viața duhovnicească a sfântului . Cu alte cuvinte, experiența sa a fost o repetare a experienței
sfântului. Inclusiv miciile detalii referitoare la practicare „rugăciunii lui Iisus” descrise mai sus,
Părintele Sofronie le -a asimilat întru totul ca mai târziu să le vedem aplicate în Mănăs tirea pe care
o întemeiază . În scrierile sale, în omiliile ținute obștii cât și în modul de a fi al monahilor ce
viețuiesc și astăzi în Mănăstirea sa , de asemenea, regăsim duhul pe care Părintele Sofronie l -a
primit de la Sfântul Siluan care la rândul lui l -a primit de la tradiția de veacuri a Sfântului Munte.
În viețile sfinților , „repetiția " sau „copierea" este actul cel mai creator: este taina Tradiției Duhului
Sfânt. Calea spre dobândirea acestei sfinte Tradiții a fost mai întâi arătată de ma rele Apostol Pavel:
„Următori fiți mie precum și eu lui Hristos" (1 Cor. 11:1).44

43 Arhimandritul ZAHARIA , Lărgiți si voi inimile voastre! , p.19.
44 Ibidem, p.45.

11
2. TEMEIURI ANTROPOLOGICE ALE ISIHASMULUI

2.1. Chip și asemănare, minte și inimă

În primele cuvinte pe care Sfânta Scriptură le spune despre om, acesta este descris ca fiind
creat „după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele
domestice, toate vietățiile ce se târăsc pe pământ și tot păm ântul” (Facere 1,26). Modul în care
Dumnezeu l -a făcut pe om a fost diferit de cel în care a făcut restul făturii: „Să se facă lumină…,
să se facă tăria, ș.a.m.d. – și s-a făcut lumină…, și s -a făcut tărie, ș.a.m.d.,” ci „omul a fost zidit din
ceva car e deja exista”45, adică după Chipul și Asemănarea Sa. Părintele Sofronie afirmând că „în
om, Dumnezeu își face autoportretul”46, sau „zidindu -l pe om după chipul și asemănarea Sa,
Dumnezeu Se repetă în noi”47.
Datorită acestei lucrări personale și nemijlocite a lui Dumnezeu de a crea pe om „după
chipul și asemănarea” Sa, „omul are răsădit lăuntric gândul Ziditorului”48, adică duhul său are
puterea de a -L căuta pe Acesta, tocmai pentru că este din „rudenia Sa”49, aceasta fiind „temelia de
neapărată trebuință pent ru înțelegerea teologică a dimensiunilor ontologice ale principiului
ipostatic”50.
Mulți dintre Sfinții Părinți ai Bisericii au făcut deosebirea între chip și asemănare,51 dar
„nu toți și nu totdeauna cu aceeași putere, pentru că nu toți s -au aflat la acela și nivel al cunoașterii
lui Dumnezeu și a Omului”52. Însă, în învățătura Starețului Sofronie întâlnim felurite tâlcuiri
despre chip, printre care, asemenea Sfântului Grigorie Palama, faptul că „mintea noastră este zidită
după chipul și după asemănarea Minți i Celei Dintâi – Dumnezeu”53. Prin aceasta Părintele
Sofronie ne arată că mintea noastră este creată cu potențialul de a ajunge la adevărata contemplare,

45 Convorbiri duhovnicești, Vol.1 , p.141.
46 Arhimandrit Sofronie S AHAROV , apud Nathanael NEACȘU , … p.45.
47 Ibidem.
48 Arhimandrit Zaharia ZAHAROU , Hristos – calea vieții noastre, p.40.
49 Părintele Zaharia, bazându -se pe învățăturile Starețului său Sofronie, insistă asupra faptului ca omul este din
„rudenia lui Dumnezeu”, afirmând că „ «chipul» a fost dat omului ca o arvună prin care să poată împlini p orunca pe
care a primit -o de la Dumnezeu, ajungând astfel la «asemănasre», făcându -se «dumnezeu prin har»”. Ibidem.
50 Ibidem, p.41.
51 „În «chip» au văzut așezarea cea dintru început și darul harului lui Dumnezeu, în vreme ce «asemănarea» au
socotit -o a f i creșterea și desăvârșirea «chipului», adică îndumnezeirea omului.” Hristos – calea, p.41.
52 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.187.
53 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.169.

12
însă nu fără inimă, fără acel centru duhovnicesc al persoanei omului. Mintea, fiind înzestrată cu
poten țialul de vedea Lumina,54 despărțită de inimă „se află în primejdia de a socoti această lumină
firească a minții făcute, drept Nefăcută, Dumnezeiască”55. Prin despărțirea minții de inimă nu se
poate ajunge la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, ci omul se a vântă spre „suișuri abstracte
către Ființa Absolută”, potrivit Părintelui Sofronie, în unele cazuri ajungând până la luciferism,
„cu lumină rece, ucigașă, cu un dispreț fără cea mai mică îndurerare față de suferința a milioane
de oameni”56. După ce am înce rcat să prezentăm calea rătăcitoare pe care o poate urma omul în
căutarea sa de a -L cunoaște pe „ Cel după Care a fost făcut” , consider necesar să ne oprim asupra
învățăturilor pe care Starețul obișnuia să le dea monahilor începători din obștea sa. Pornind de la
întebări simple, „Cum să înțelegem noi acel «chip și asemănare»?”, „Până la ce măsură ajunge?”,
„Cum, făcuți ca potențial, putem deveni persoane asemenea lui Dumnezeu?”, Părintele Sofronie
„conturează calea” necesară omului pentru a deveni dumnezeu d upă har. Deși Starețul Sofronie nu
este adeptul „tiparului”, de această dată ne dă un mic tipar care să ne ușureze calea către această
Descoperire despre «chip și asemănare». El socotește că este neceasr să „începem cu lucrurile cele
mai neînsemnate”,57 printre care consideră că fiecare este dator să își „împlinească slujirea
răbdător”, iar această slujire să o facă după poruncile evanghelice. Prin aceasta nevoitorul
pregătindu -se spre a primi harul lui Dumnezeu.
Întrucât „mântuirea noastră se determi nă după principii etice”58, împlinirea slujirii se
realizează prin străduința de a împlini cuvintele pe care le repetăm zilnic în rugăcinea:
„Învrednicește -ne Doamne în ziua aceasta fără de păcat să ne păzim noi”. Părintele Sofronie învață
că trăind porunci le evanghelice în planul eticii, ne pregătim „ – și ca inimă -dragoste, și ca gândire –
minte – spre a primi descoperidea de la Dumnezeu”59, care se concretizează în urma neîncetatei
noastre încordări de a primi de la Dumnezeu mila ce trebuie să ne determine ca racterul.60 În starea
de încordare în care tânjim către Dumnezeu trebuie să fim necontenit, iar această tânjire trebuie să
fie smerită. Starețul nostru o explică astfel: „plină de conștiința că noi înșine nici sântem în stare a

54 „Lumina este proprie minții, ca fiind făcută după Chipul Acelui Care este Lumină fără de început.” Vom vedea pe
Dumnezeu precum este, p.169.
55 Ibidem.
56 Ibidem.
57 Convorbiri duhovnicești, Vol.2, p.114.
58 Ibidem.
59 Ibidem.
60 Ibidem.

13
atinge Ființa Dumnezeiască, î nsă cerem lui Dumnezeu: «Descoperă mie Fața Ta… Dă -mi a Te
vedea precum ești! Inima mea trage către Tine, dar eu nu Te cunosc! Dă -mi dară a Te cunoaște
precum ești!» Iată setea ce stă la temeiul căutării noastre: a cunoaște pe Dumnezeul nostru”61.
Pentru Părintele Sofronie poruncile lui Hristos sunt „oglindirea în lumea noastră a vieții
vecinice, dumnezeiește și, totodată, calea către ea”62, iar la întrebarea: „Care porunci
evanghelice?”, Starețul răspunde: „înâia poruncă – Și să iubești pre Domnul Dumneze ul tău din
toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din tot cugetul tău, și din toată vârtutea ta… iar a doua,
asemnea acesteia: să iubești pre aproapele tău ca însuți pre tine. Căci, după cuvântul lui Hristos,
întru aceste două porunci toată legea și proorocii atârnă (Mc. 12: 30 -31; Mt. 22:39)”63. Păzirea
acestor porunci se poate înfăptui doar printr -o totală dăruire de sine. Creștinul se dăruiește pe sine
„fără rămășiță celorlalți iubiți ai lui: mai întâi de toate lui Dumnezeu, iar apoi, în puterea Du hului
Sfânt, tuturora”64.
Pentru a putea înțelege ce înseamnă „totala dăruirea de sine”, Părintele Sofronie amintește
de momentul când Sfântul Siluan a văzut pe Hristos: „Lui i -a fost dat să vadă că în afara lui
Dumnezeu nu este mântuire. Și a trăit un ce as al unei deosebite încercări – cea a neputinței de a
scăpa peirzaniei. Și, zdrobit de acea viziune, a intrat în biserică și a zis: «Doamne Iisuse Hristoase»
– și a văzut pe Hristos cel Viu! Iar Hristos nu i -a zis nici un cuvânt, însă i -a împărtășit propr ia Sa
stare”65. Părintele Sofronie îndrăznește să afirme că Domnul i -a dat lui Siluan propria Sa stare,
cunoscând „urma” pe care a lăsat -o această vedenie:
„Domnul a fost singurul Om pe pământ ce a luat asupră -Și păcatul înrtegii
lumi… Și Siluan, fiind doar un simplu tânăr soldat, de -abia ieșit din cazarmă, a
început dintr -o dată să se roage pentru Adam, pentru întreaga omenire – și în
întinderile cosmice, și în scurgerile veacurilor. O astfel de stare ți -o poți însuși din
punct de vedere filosofic ca gândire abstractă, dar nu ca stare. Însă tot ceea ce Siluan
– rugăciunea pentru întregul Adam, cu multe lacrimi, mai mult decât pentru sine
însuși – este daru l lui Hristos Cel ce Se suie pe Golgotha.”66

61 Ibidem, p.115.
62 Nașterea întru Împărăția cea neclintită, p.114.
63 Ibidem, p.115.
64 Ibidem. p. 96.
65 Convorbiri duhovnicești, Vol.2, p.115
66 Ibidem, p.116.

14
În tot omul există potențil pentru dobândirea acestei rugăciuni care ne aseamănă cu Hristos.
Sfântul Siluan a primit -o după ce Îl vede pe Hristos în Duhul Sfânt. Pentru Părintele Sofronie
procesul este altul. E l o primește pe când se nevoiește în pustie.67 Întrucât fiecare iposts este unic,
fiecare o primește într -un mod diferit. Însă cu toții trebuie să începem cu lucruile de jos. La început
prin păzirea poruncilor în planul eticii și prin toate nevoințele, toat ă asceza noastră în dezvoltarea
ei, dar care trebuie însoțite de rugăciune încă de la început, întrucât „toată lucrarea nevoinței
noastre duce către contopirea voii și vieții noastre cu voia și viața lui Dumnezeu Însuși. Înfăptuirea
lor se atinge cu precăd ere prin rugăciune, și de aceea, rugăciunea este culmea tuturor străduințelor
nevoinței; ea este centrul de la care toate celelalte faceri își trag puterea și întărirea.”68„Rugăciunea
reface în noi, necontenit, acea suflare dumnezeiască pe care «Dumnezeu a suflat -o în fața lui
Adam» și prin puterea căreaia «Adam a devenit duh viu» (Fac. 2,7). Prin rugăciune duhul nostru
renăscut începe să se minuneze de marea taină a Existenței.”69

2.2. Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu prin rugăciune

În subcapitolul ant erior am încercat să prezentăm sumar învățătura Părintelui Sofronie
referitoare la potențialul omului de a desăvârși „chipul și asemănarea” sa cu Dumnezeu . Omul
dobândește asemănarea cu Hristos atunci când rugăciunea sa este asemănătoare rugăciunii lui
Hrisos în Grădina Ghetsimani. Acesta este rugăciunea în care Dumnezeu I se descoperă omului și
îi dă să -L cunoască. După cum am prezentat mai sus, Dumnezeu nu poate fi cunoscut de om doar
prin puterea minții sale, „prin ea însăși rațiunea nu ne poate ajuta să înaintăm trecând dincolo de
pragul ce duce spre «Necunoscut». Dumnezeu este singurul nostru mijloc de acces spre această
cunoaștere mai înaltă, dacă se va descoperi pe Sine Însuși.”70
Părintele nostru Sofronie, fiind încredințat că „toate străduințele ome nești sânt
neîndestulate pentru a ajunge la acest vecinic Adevăr atât de căutat”, încât să dobândească

67 „Procesul creșterii mele a fost încet în comparație cu al lui [al Sfântului Siluan]. Dar și ce am primit eu este
nemeritat de mare pentru mine. […] Tot în pustie, mai mult decât al tundeva mi -a fost dată și mie rugăciunea pentru
lumea întreagă, pentru întreaga omenire, pentru întregul Adam. Prin rugăciune, «întregul Adam» încetează de a mai
rămâne produsul străduinței închipuirii: devine o realitate concretă, cuprinsul lucrător al co mpătimirii.”
Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.204.
68 Nașterea întru Împărăția cea neclintită, p. 116.
69 Despre rugăciune, p.6
70 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, pp.19 -20.

15
„contopirea” cu El, „să -L am ca propria mea moștenire,” s -a hotărât să -L caute prin rugăciune.71
Această căutare și sete de Adevăr, izvorăște din adâncul duhului nostru care simte lipsa celui Care
l-a creat. Însă, nicidecum nu îndrăznim să ni -L închipuim înturcât nu noi facem pe Dumnezeu
„după chipul și asemănarea noastră”, ci „într -o cucernică rugă ciune noi așteptăm ca El să auză
strigarea noastră și să ne dea un «semn» despre El. […] Voim a cunoaște pe Pricinuitorul ființei
noastre «precum este».”72 Primirea „semnului” și apoi a adevăratei cunoașterei a lui Dumnezeu în
Duhul Sfânt, sunt daruri pe ca re omul le primește de la Dumnezeu în momentul în care ființa sa se
curăță de păcat, iar din „sete după Ziditor”, rugăciunea devinte tot mai arzătoare.
Întreaga învățătură referitoare la cunoașterea lui Dumnezeu se bazează pe cuvintele
Sfântului Siluan: „urăște păcatul și gândurile rele și roagă -te osârduitor zi și noapte, și atunci îți va
da Domnul harul Său, și vei cunoaște pe Domnul în Duhul Sfânt, iară după moarte, când vei ajunge
în rai, tu și acolo vei cunoaște pe Domnul în Duhul Sfânt, precum l -ai cunoscut pe pământ”73,
învățătura care pentru Părintele Sofronie a devenit un mod de a fi. „Urăște păcatul și gândurile
rele”, pentru Stareț se concretizează în întoarcerea către Dumnezeu printr -o „adevărată rugăciune”,
pe care el o socotește a fi „rugăciun ea pocăinței” în care „ne rugăm cu cuvântul necontenit al
suspinurilor inimii”74. În rugăciunea de adâncă pocăință, Însuși Domnul vine în întâmpinarea
noastră75 și îmbrățișându -ne cu dragostea Sa părintească, asemenea fiului risipitor ne ridică iarăși
la cal itatea de fii. (sau vezi Despre rugăciune, p.43)
Într-un cuvânt la Praznicul Schimbării la Față, Părintele Sofronie subliniază că
descoperirea de pe Muntele Tabor a avut loc în timp ce Domnul Se ruga. Părintele socotește că și
cele șase zile dinaintea Sch imbării la Față despre care Noul Testament nu pomenește nimic, în care
Domnul nu a făcut nicio minune și nu a dat nicio învățătură, a fost timp pe care l -a petrecut în
tăcere cu ucenicii. A luat pe Petru, Ioan și Iacov pe munte și acolo, în timp ce Se ruga , S-a schimbat

71 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.246.
72 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.247.
73 Cuviosul Siluan Athonitul, p.369.
74 Părintele Sofronie a fost însoțit întreaga viață de o adâncă pocăință, despre care mărturisește el însuși în
autobiografia sa duhovnicească: „În acea rugăciune [de pocăință] se întâmpla că îmi pierdeam si mțirea trupului.
(Descopeream acest fenomen doar după ce mă întorceam din nou în starea percepției firești a lumii.) Duhul meu
intra atunci într -o oarecare sferă înțelegătoare, ale cărei hotare este cu neputință a atinge; poate pentru că ele nici
nu sânt. În acest hău duhovnicesc sufletul meu căuta numai pe Dumnezeu. Eram singur: nu erau «acolo» nici obiecte,
nici vreo altă făptură personală cu mine. Cumva conștientizam că, dacă Domnul va binevoi, El fără greutate va veni
către mine, orișiunde aș fi. Și a b inevoit.” (Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp.34 -35.)
75 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, pp.55 -56. (detaliază: spovedania părintelui când pentru prima oară s -a dus
cu zdrobire de inimă)

16
la Față și a arătat apostolilor slava Sa. Deci totul s -a întâmplat în timpul rugăciunii, ceea ce
înseamnă că pentru a vedea și noi această taină a Schimbării la Față și „ a cunoaște pe Pricinuitorul
ființei noastre «precum este»” , trebuie să stăruim mereu în rugăciune, să întreținem un „frecuș”
neîncetat cu energia lui Dumnezeu. Adică trebuie să rămânem în contact cu energia lui Dumnezeu,
iar Părintele Zaharia afirmă76 că cel mai bun mijloc pentru a săvârși acest lucru este Numele lui
Hristos.
Pentru Părintele Sofronie „N UMELE LUI HRISTOS ” ocupă un loc central în viața omului. Din
multele mărturii al celor care au primit povățuire duhovnicească de el, se observă limpede cum
Starețul îi învăța să parcurgă drumul spre descoperirea principiului ip ostatic sădit în om la crearea
sa, folosind pomenirea numelui . Unul dintre cei care au învățat această rugăciunea de la Părintele
redă bogăția ce a primit -o încă din a doua lor întâlnire: „Omul care s -a născut cu potențial de a
spori până la «EU SUNT» are, prin puterea rugăciunii, putința de a -și activa acest potențial și,
astfel, să ajungă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, chip în care a fost făcut. Te sfătuiesc,
Klaus, să faci «Rugăciunea lui Iisus», care sună așa: «Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu,
miluiește -mă pe mine, păcătosul!» Roagă -te constant cu această rugăciune a lui Iisus și vei vedea
cum prezența Sa te va schimba.”77 Învățătura care devine pentru Părintele conștiință dogmatică,
reușește să o rezume în câteva cuvinte încât ea să de vină și pentru noi temelie în îndeplinirea
scopului nostru suprem de „a dobândi sentimentul înrudirii cu Dumnezeu”78.
Pomenirea Numelui sau Rugăciunea lui Iisus, așa cum afirmă Mitropolitul Ilarion Alfeyev,
este considerată de Starețul Sofronie Saharov ca „experiență a legăturii omului ca persoană cu

76 Dintr -un cuvânt spus unui grup în ziua înainte -părznuirii Pra znicului Schimbării la Față în anul 2018.
77 Klau K ENT, Două milioane de kilometri în căutarea adevărului, traducere din limba germană de Raluca Toderel,
Sibiu, Edit. Agnos, 2016, p.278.
78 Într-una din scrisorile către sora sa Maria, Părintele Sofronie își exprimă durerea față de starea omului
contemporan care a pierdut conștiința veșniciei sale. În chip fresc, pierzând conștiința veșniciei, omul pierde și
conștiința că este zidit „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu și de multe ori aceasta este urmată de negarea
prezenței lui Dumnezeu în viața sa. Întristarea și durerea pentru această stare (căzută) a omului este evidentă în
întreaga operă a Părintelui. Pe cel cel mai „cultivat” om, dar care se află în această stare căzută, Părintele îl numește
„neîmpli nit”, iar „împlinit” doar pe cel care devine „fiu al lui Dumnezeu”: „Sunt profund mirat că omul contemporan
și-a pierdut definitiv conștiința vredniciei sale veșnice, că noi toți suntem fiii Părintelui Celui Fără de Început, Chipul
Lui cel Veșnic. În ultim ul timp mi s -a întărit ideea că dacă orice om, oricât ar fi el de «cultivat», după măsura sau
ideile lumii de azi, nu a dobândit sentimentul înrudirii cu Dumnezeu, este în esență un om neîmplinit”. Când acești
«oameni neîmpliniți » vor primi în sine suflarea Veșnicului Dumnezeu, atunci ei vor deveni cu adevărat fii ai lui Adam,
fiii Omului, iar în Hristos – fiii lui Dumnezeu.” Prin aceasta putem înțelege ce înseamnă pentru Părintele Sofronie
„activarea potențialului” cu care a fost zidit omul „după ch ipul și asemănarea” lui Dumnezeu. ( Sofronie SAHAROV , Ne
vorbește Părintele Sofronie – Scrisor, traducere din limba rusă de Pr. prof. Teoctist Caia, Galați, Edit. Biserica Ortodoxă
și Edit. Bunavestire, 2003, p.117.)

17
Dumnezeu Cel personal prin intermediul sfântului Său Nume. Teologia Părintelui Sofronie, străină
de nominalism, este străbătută de gândirea Numelui lui Dumnezeu ca punc de întâlnire între
Dumnezeul personal și persoana omului.”79 Pentru a dobândi legătura ontologică cu Dumnezeu,
„pentru a ne ruga «în Numele Său»”, Părintele socotește nu numai necesar, ci chiar esențial să
înțelegem „semnificația, atributele și natura Numelui Său”80. Însă această înțelegere a
„con ținutului sau sensului Numelui lui Dumnezeu ni se împărtășește doar treptat”81.
Cunoașterea lui Dumnezeu pe care o prezintă aici Părintele Sofronie nu este una abstractă,
ci este adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu de care se învrednicește omul în urma unirii
ontologice cu Hristos prin invocarea Numelui Său care poartă în El „energia” Sa: „Numele lui
Iisus și ca sens – cunoaștere, și ca «energie» a lui Dumnezeu, în relația cu lumea, și ca Nume
propriu este legat ontologic cu El… În el, în acest Nume, este prezent Dumnezeu, ca într -un vas,
ca într -o vază prețioasă, plină cu bună mirea smă. Prin el lumea cea de sus devine palpabilă,
imanentă. Ca o energie dumnezeiască… este dumnezeiască prin sine însăși”82. Cel care începe să
se roage cu această rugăciune încă de la început petrece într -o anumită măsură, după puterea sa, și
în planul on tologic. Niciodată rugăciunea sa nu se poate lipsi de înfăptuirea ei și în plan ontologic,
însă așa cum menționam mai sus, înțelegerea, descoperirea „conținutului sau sensului Numelui lui
Dumnezeu ni se împărtășește doar treptat”. La început „invocarea Num elui Său poate bucura
sufletul”83, lucru pe care Părintele Sofronie îl consideră prețios, însă „nu trebuie să ne oprim la
jumătatea drumului”84. „Sfârșitul drumului”, Părinele îl vede astfel: „Viața noastră pământească e
scurtă. Trebuie să folosim fiecare ce as pentru a înainta în cunoașterea lui Dumnezeu și atunci când
înlăuntru nostru fericirea din inima noastră se împletește cu lumina înțelegerii, atunci și numai
atunci ne apropiem de desăvârșire.”85
Am încercat să prezentăm ce înseamnă pentru Părintele Sof ronie „Adevărata cunoaștere a
lui Dumnezeu prin rugăciune”. Așa cum obișnuise încă din copilărie Părintele nu se oprea doar la
cunoașterea lui Dumnezeu din cărți, ci dorea să Îl cunoască pe Dumnezeul Cel Personal în chip

79 Ilarion ALFEYEV , „Părintele Sofronie, teologul Numelui Dumnezeiesc”, în Părintele Sofronie – teologul luminii
necreate, [actele simpozionului științific interortodox, Atena, 19 -21 octombrie 2007], Cluj -Napoca, Edit. Renașterea,
p.138.
80 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, 134.
81 Ibidem.
82 Sofronie S AHAROV , apud. Ilarion ALFEYEV , op.cit., p.144.
83 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.134.
84 Ibidem.
85 Ibidem, pp.134 -135.

18
ființial , s-a hotărât să -L caute pr in rugăciune. Iar la Athos, în urma nevoinței sale care depășește
limitele firești și prin rugăciunea sa „nebunească” , dobândește această înțelegere despre pomenirea
Numelui.
Încercând să pătrundem în teologia Starețului Sofronie și lovindu -ne de adâncim ea în care
vedea el viața duhovnicească, de raportarea sa ființială la cunoașterea lui Dumnezeu, din lipsa de
experiență putem avea tendința să cădem într -o teologie abstractă. Ca să evităm această neplăcută
situație, găsim ajutor în cuvintele unuia dintre cei mai apropiați ucenici ai Starețului , Părintele
Zaharia: „Dacă iubim Numele Domnului, vom ajunge să iubim și Persoana lui Hristos. O dată i –
am spus Părintelui Sofronie: „Fără dragostea lui Hristos nu merită să trăiești nici măcar o zi în
lumea aceasta” , la care Părintele Sofronie a răspuns: „Mai bine nici să nu vii pe lume!” Însă
chemarea Numelui va păstra inima simțitoare și curată. Atunci inima va fi în stare să zămislească
cuvântul lui Dumnezeu și să pătimească prefaceri dumnezeiești.”86 Începând cu s impla rostire a
rugăciunii, inima se curățește, devine tot mai simțitoare și astfel să pregătește să primească în ea
pe Dumnezeu. Acum putem înțelege în mod concret cuvintele : „Întreaga lucrare a rugăciunii este
infinit de creatoare”87.

2.3. Isihasmul și porunca iubirii lui Dumnezeu

Predania Sfinților Părinți ne învață că nevoința rugăciuni lui Iisus are drept țel ajungerea
duhului ascetului la isihia minții. Prin termenul isihie sau liniștirea minții înțelegem acea stare a
minții de slob ozire din freamătul și deșertăciunea acestei lumi, pe care se străduiește să o
dobândească nevoitorul. Esența acestei căi, așa cum o vedea Sfântul Siluan și Părintele Sofronie,
poate fi înfățișată în puține cuvinte: „Paza inimii de tot gândul din afară pri n atenția lăuntrică a
minții, pentru ca, îndepărtând toată înrăurirea străină, să ajungă a sta înaintea lui Dumnezeu în
rugăciune curată.”88 Această lucrare se numește liniștirea minții. Starețul Sofronie îl numește
isihast daor pe acela care, în urma acest ei „lucrări”, are daru rugăciunii curate a minții: „mintea …
legată prin atenție de rugăciune, r

86 Fragmatent dintr -un cuvânt ținut de Părintele Zaharia Zaharou obștii Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, Essex,
în 23 august 2018.
87 Lărgiți și voi inimile voastre, p.183.
88 Cuviosul Siluan Athonitul, p.140.

19
Părintele Sofronie esența „liniștirii„ o vedea „nu în zăvorâre, și nu în îndepărtarea în pustie,
ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu.”89 Pentru Cuviosul S iluan și Părintele zăvorârea și pustia
sunt doar mijloace ajutătoare nicidecum un țel. Cel mai înalt mod de viețuire poate să fie oricare
dintre ele atâta timp cât el corespunde cu voia lui Dumnezeu. Orice formă am alege, de neapărată
trebuință rămâne căut area rugăciunii curate.90 Începutul căii către rugăciunea curată este lupta cu
patimile însoțită de chemarea neîncetată și îndelungă a dumnezeiescului nume al lui Iisus și paza
lăuntrică a minții ce urmăresc să întărească aplecarea către rugăciunea de pocăi nță. Prin acest chip
încercând să facem din rugăciunea noastră un mod firesc de existență și răspuns de sine -lucrător
al inimii la orice fenomen al lumii duhovnicești. 91
În învățătura Starețului Sofronie despre liniștirea minții sunt înfățișate trei feluri de
rugăciune. Așa cum sistematizează Părintele Zaharia, „fiecare dintre ele se deosebește prin felul
de lucrare al puterilor duhovnicești de căpătâi ale omului și, mai ales, prin locul spre care se
îndreaptă mintea și prin felul simț irii inimii”92. În această privință, Părintelui Sofronie socotește
că rugăciunea coincide cu treptele firești ale dezvoltării duhului omenesc: „prima mișcare a minții
este o mișcare în afară; a doua – întoarcerea asupră -și; iar a treia – mișcarea către Dumn ezeu prin
omul lăuntric”93. În primul chip, datorită neputinței minții de a se înălța către curata gândire la
Dumnezeu, rugăciunea poartă trăsătura închipuirii. În al doilea a cugetării sau al înțelegerii, iar în
al treilea, al afundării în contemplare.94
Asemnea Sfinților Părinți, Starețul socotește „cu adevărat drept, cuvenit și roditor” doar al
treilea, dar având în vedere neputința omului la începutul nevoinței sale către Dumnezeu, le
socotește firești și pe celelalte două și, la vremea lor, folositoare. Însă, dacă omul se mulțumește

89 Ibidem, p.142.
90 „Starețul spunea că și zăvorârea, și î ndepărtarea în pustie nu sânt în sine decât mijloace ajutătoare, și nicidecum
un țel. Ele pot ajuta la împuținarea întipăririlor și înrâuririlor din afară, la îndepărtarea de la zarva lumească, și astfel
să înlesnească rugăciunea curată, dar numai în cazul când îndepărtarea s -a săvârșit după bunăvoirea lui Dumnezeu,
iar nu după a sa voie – căci în acest caz și zăvorârea, și pustia, și toată altă nevoința rămâne neroditoare, fiindcă
esența vieții noastre nu constă în nevoințele de – sine-voite, ci în ascultar ea voii lui Dumnezeu. Mulți cred că cel mai
înalt chip al vieții este liniștirea în pustie, alții socotesc a fi zăvorârea; unii preferă nebunia pentru Hristos, alții slu jirea
pastorală, sau osteneala theologiei cărturărești, și altele asemenea. Starețul so cotea că nici unul din aceste chipuri
ale nevoinței nu este în sine cel mai înalt chip al vieții duhovnicești, ci fiecare dintre ele poate fi un chip înalt celui
pentru care el corespunde cu voia lui Dumnezeu; iar voia lui Dumnezeu pentru fiecare om poate fi una aparte. Dar
oricare ar fi voia lui Dumnezeu pentru fiecare om, când este vorba de unul sau altul dintre chipurile nevoinței, sau
de locul și forma slujirii, în toate împrejurările rămâne de neapărată trebuință căutarea rugăciunii curate.” Ibidem.
91 Hristos – calea vieții, p.231; și Cuviosul Siluan Athonitul, p.140
92 Ibidem, p.232.
93 Cuviosul Siluan Athonitul, p.135.
94 Ibidem, p.136.

20
cu primul chip al rugăciunii și îl cultivă, pe lângă nerodire, sunt cu putință și adânci tulburări
duhovnicești, deoarece el trăiește într -o lume închipuită, în lumea visătoriei. Tot ce este
dumnezeiesc pentru el este înfățiș at în diferite chipuri ale fantezie.95 Al doilea chip, deși depășește
cu mult pe primul, rămâne puțin roditor, deoarece omul nu este scos din lupta cu gândurile și nu
este slobozit de patimi.96 Însă al treilea chip al rugăciunii este cel mai desăvârșit, este acea stare a
minții în inimă, când omul se roagă cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.97
Sfântul Siluan și Părintele Sofronie vorbesc despre un chip al rugăciunii și mai înalt decât
cel al rugcăiunii curate. (rugăciunea în care până și trupul este uitat; Vom vedea pe Dumnezeu
precum este, p. 152. vezi din întâlnirea cu pr Petru ➔ chipul mai înalt decât rugăciunea curată –
rugăciunea pentru lume și pentru vrăjmași.)
Așadar, nevoința liniștirii minții urmărește să păstreze mintea înlăuntru inimii într -o
neîncetată trezvie. Lupta pentru „realizarea acestui scop” se poartă prin chemarea numelui
Domnului Iisus Hristos, deși este foarte anevoiasă, totuși este deopotrivă minunată.98 „Ea
[rugăciunea lui Iisus] călăuzește spre cel de pe urmă hotar cu putință al cuno așterii lui Dumnezeu
pe pământ.”99 Lucrare neîncetată a isihastului este unirea minții cu inima. Realizarea acesteia

95 „Întâiul chip al rugăciunii ține pe om într -o necontenită rătăcire, într -o lume închipuită, în lumea visătoriei și, dacă
vreți, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeiești și, îndeobște, tot ce este duhovnicesc este înfățișat în felurite chipuri
de-ale fanteziei, iar apoi chiar și viața rea lă a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.” Ibidem.
96 „Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii și ale minții rămân larg deschise spre a fi pătrunse de
tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncet at suspus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel,
neînțelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri și
lupte, se dovedește neputincios a se împotrivi năvalei patimilor așa cum se cu vine. Cu o astfel de rugăciune omul
primește uneori har și dobândește o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate
rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoașterea religioasă și o relativă bună -cuviință în purtarea sa,
și mulțumindu -se cu această stare, treptat el se lasă atras către theologhisirea intelectuală. Pe măsura sporirii
acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subțiri – slava deșartă și mândria – devine tot mai întortocheată și sporește
măsura pierd erii harului. În desfășurarea sa, acest chip al rugăciunii, a cărei principală trăsătură este concentrarea
atenției în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raționalist -filosofică, ducându -l, la fel ca și cel dintâi chip al
rugăciunii, într -o lume închi puită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minții este mai puțin naiv,
mai puțin grosolan și mai puțin depărtat de adevăr decât cel dintâi.” Ibidem, pp.136 -137.
97 Al treilea chip al rugăciunii – împreunarea minții cu inima – este pe dep lin starea duhovnicească firească a duhului
omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. Împreunarea minții cu inima o cunoaște tot credinciosul, atunci când se
roagă cu luare -aminte, «din inimă»;[…] vorbind despre cel de -al treilea chip al rugăciunii, am î n vedere un alt lucru
încă și mai mare: mintea ce stă cu rugăciune și luare -aminte în inimă. Urmarea caracteristică, proprie acestei mișcări
și a sălășluiții minții înlăuntru este curmarea lucrării închipuirii și slobozirea minții de tot chipul ce ar pătru nde-o.
Astfel mintea devine întreagă auz și vedere, și vede și aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să
pătrundă în inimă. Săvârșind rugăciunea într’o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde
în inimă, dar le și respinge, păzindu -se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea
patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăși zămislirea ei.” Ibidem.
98 Despre rugăciune, pp.148 -149.
99 Hristos – calea vieții noastre, p. 232-233.

21
Starețul nu o căuta în diverse metode psihologice, ci îndemna simplu către rostirea trezvitoare și
neîmprăștiată a rugăciunii lui Iisus, car e trebuie însoțită de o luptă de fiecare zi pentru păzirea
evangheliceștilor porunci.100
(împărțirea viații în lucrătoare și contemplativă – din întâlnirea cu Părintele Petru și
Cuviosul Siluan Athonitul, p.145)
Mintea se păzește în inimă prin întrarmarea cu numele lui Hristos. Datorită stavilei pe care
o pune prin această rugăciune, mintea preîntâmpină orice năvălire vrăjmășească și orice lucrare a
patimilor, încă din fașă101. „În felul acesta, nevoitorul pune stavilă desfășurării păcatoase a
gândurilor pătimașe înlăuntrul său și, cu minte slobodă, este călăuzit la nepătimire.”102 Despre
această lucrare Starețul spune că se săvârșește în chip negativ prin îndepărtarea oricărui înțeles
străin din minte, iar în chip pozitiv prin agonisi rea Lucrării dumnezeiești în inimă.103 Această
lucrare se numește isihia minții, miezul fiind neîncetata petrecere în Dumnezeu.
Pentru aceasta ascetul are nevoie de o adâncă lepădare de sine și păzirea poruncilor lui
Dumnezeu care atrag harul lui Dumnezeu, iar acesta curățește inima, întărește puterile sufletului.104
Astfel se realizează „nașterea din nou” în prisosul vieții lui Hristos. Inima și mintea omului
viețuiesc numai pentru „numele lui Hristos și poruncile Lui”.105 „Când mintea întreagă este
cufundată în Dumnezeu fără să existe altă cugetare, atunci și inima Îl iubește neîmpărțit pe
Dumnezeu, împlinindu -se cea dintâi și mare poruncă, ce stă înainte ca temelie a sfintei isihii.”106
Acum se realizează „ființiala cunoaștere de Dumnezeu” care se bazează pe p orunca: „Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, și din tot sufletul tău, și din toată vârtutea ta
și din tot cugetul tău” (Luca 10, 27). „Iată ce este gnoseologia – știința cunoașterii”. Porunca ne
cheamă la „a iubi”, adică dragostea nu es te ceva ce ni s -a dat deja, ci ea trebuie dobândită printr -o
grea nevoință. Referitor la acestă „chemare” Părintele Sofronie spune:
„Chemarea lui Dumnezeu este îndreptată mai cu seamă către inimă, ca fiind
centrul duhovnicesc al persoanei. Mintea -judecata este una din energiile persoanei
omenești. Dragostea de Dumnezeu, prin credință, se naște în inimă, iar mintea este

100 Despre rugăciune, p.141.
101 Cuviosul Siluan Athonitul, p.137.
102 Hristos – calea vieții, p.237.
103 Ibidem, și Cuviosul Siluan Athonitul , p.143.
104 Despre rugăciune, p.131.
105 Cuviosul Siluan Athonitul, apud. Hristos – calea vieții noastre, p.238.
106 Ibidem.

22
pusă în fața unui nou eveniment lăuntric. Flacăra acestei Iubiri atrage cu totul
mintea în inimă și, ca topită, ea se contopește cu inima în tru una și contemplează
Ființa în Lumina Dragostei Dumnezeiești. Omul devine „întreg”, întregit –
vindecat.”107
„Familia duhovnicească” a Sfântului Siluan, întemeindu -se pe învățătura Bisericii, ne
învață că isihasmul are darul de a ne descoperi adâncul inimi i și a călăuzi la cea mai înaltă
cunoaștere de Dumnezeu ce se poate dobândi în hotarele vieții pământești. Rugăciunea minții
aduce duhul omului în înfruntare cu puterile vrăjmășești cele întunecate. Ea răscolește și vădește
patimile ascunse și alipirile lă untrice care -și au sălaș înlăuntrul omului și uneltesc împotriva
libertății sale duhovnicești.108 De bună seamă, rămânera statornică în rugăciunea isihastă este o
biriuință cu prelungiri mai presus de lume. (tot acest paragraf preluat din Hristos – calea , p.239)

3. RUGĂCIUNEA LUI IISUS

Supranumit „Teolog al Numelui Dumnezeiesc”109, Arhimandritul Sofronie Saharov
se află printre principalii teologi ai secolului XX, care formulează atât o învățătură dogmatică
despre rugăciunea lui Iisus, cât și despre practicarea acesteia. Pentru Părintele nu poate exista o
credință adogmatică. În scrierile și învățăturile sale s e poate urmări o limpezire a principiului
unității între eclesiologie, dogmatică ș i ascetică: „Trei lucruri nu înțeleg, scrie părintele Sofronie:
1) o credință adogmatică, 2) un creștinism nebisericesc, 3) un creștinism neascetic. Și aceste a trei:
Biserica, dogma și ascetica (adică nevoința creștină) – sânt pentru mine un singur tot al vieții”110.
(p.148)

3.1. Numele lui Dumnezeu
Rugăciunea lui Iisus în teologia Părintelui Sofronie este considerată ca fiind modul de
creare a legăturii omului ca persoană cu Dumnezeu Cel personal prin intermediul sfântului Său

107 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.171.
108 Despre rugăciune, pp. 131, 133, 135, 137, 139 -140. (preluat din Hristos – calea, p. 239)
109 Ilarion ALFEYEV , op.cit., p.136.
110 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.261.

23
Nume. Această rugăciune este o chemare scurtă a numelui Domnului Iisus care e necesar să se
facă neîncetat de fiecare credi ncios. Ea însăși fiind mijloc de sfințire al oamenilor.
Rugăciunea cu acest Nume are „ca piatră în capul unghiului” cuvintele pe care Hristos le –
a rostit în ultimele ceasuri ale vieții Sale cu noi: „Amin, amin grăiesc vouă: orice veți cere de la
Tatăl întu numele Meu, va da vouă. Până acum nu ați cerut nimic întru numele Meu; cereți și veți
lua, ca bucuria voastră să f ie deplină” (Ioan 16, 23 -24). 111 Părintele Zaharia afirmă că aceste
cuvinte sunt atât o poruncă, cât și o făgăduință. Porunca se împlinește prin chemarea cu vrednicie
a Numelui Său și face vie Prezența Sa în noi. Cel ce împlinește porunca și îl cheamă neîn cetat, se
așează pe sine pe calea Domnului, ce călăuzește la sfințire și la unirea cu Dumnezeu. Iar prin
ajungerea la sfințire și unire cu Domnul se împlinește făgăduința de a avea „deplina bucurie”.112
„Aceste cuvinte ale lui Hristos sunt piatra pe care s e întemeiază rugăciunea Numelui Său;
și neîndoielnic că ucenicii au păzit această poruncă – un fapt atât mai credibil cu cât ei înșiși
exprimaseră puterea Numelui Său. «Și s -au întors cei șaptezeci cu bucurie și I-au spus: Doamne,
și demonii ni se pleacă î n numele Tău.»”113 Aceste cuvinte dovedesc că istoria rugăciunii în
Numele lui Iisus începe odată cu Apostolii care au ascultat îndemnul lui Hristos. Din nefericire nu
există relatare care să redea cuvintele propriu -zise pe care ei le foloseau atunci când se rugau în
Numele Său, dar faptul că ei au săvârșit minuni uimitoare e confirmat de multe ori în Noul
Testament.114
Pentru dobândirea celor mai desăvârșite chipuri ale rugăciunii, Părintele Sofronie socotește
esențial o cunoaștere cât mai amănuțită a tainei pe care a descoperit -o Dumnezeu de la întemeierea
lumii. Minții firești îi este cu neputință să se înalțe spre această cunoaștere fără dumnezeiasca
descoperire. Părintele Sofronie învață că Dumnezeu se descoperă în viața fiecărui om, precum în
istoria bibl ică, prin mijlocirea numelor Sale.115 Această istorie Starețul o împarte în trei perioade:
a. de la Adam până la Moisi;
b. din clipa teofaniei sinaitice și până la dumnezeiasca întrupare;

111 Lărgiți și voi inimile voastre, p.178.
112 Hristos – calea vieții noastre, p.220. și Lărgiți și voi inimile voastre, p.178.
113 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.134.
114 Ibidem.
115 Hristos -calea vieții noastre, p.221.

24
c. de la înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul, până la sfârșitul veacului.116
„În pri ma perioadă precumpănește un fel mai curând începătoresc și
nelimpede de a -L chema pe Dumnezeu. În cea de -a doua perioadă, locul îi
este luat de Revelația sinaintică a numelui «Eu sunt Cel ce sunt». Cea de -a
treia perioadă este pecetluită de numele Domnulu i Iisus și este însoțită de
aprinsa încredințare de la Cincizecime – că acesta este singurul nume pentru
mântuire și «mai presus de orice nume» (Filipeni 2,9) în putere și în slavă.
Prin venirea lui Hristos, s -au descoperit toate numirile lui Dumnezeu în
dimensiunile lor veșnice și desăvârșite. Chiar și numele lui Dumnezeu, «Eu
sunt Cel ce sunt», a fost cunoscut ca nume al lui Iisus Hristos (Ioan 8,24 și
58; 13,19), în Persoana Căruia «toate sunt iarăși unite…, cele din ceruri și
cele de pe pământ» (Efeseni, 1,10).”117
Prin descoperirea din cea de -a treia perioadă, putem spune că a început o nouă epocă. Însăși
noul nume „Iisus, Mântuitorul” sau „Dumnezeu -Mântuitorul”, idică sensul sau scopul venirii lui
Dumnezeu în trup: „pentru mâtuirea noastră”.118 A fost nevoie ca Dumnezeu să ia „modul
existenței noastre” pentru a ne arăta că e cu putință ca noi să devenim fii ai lui Dumnezeu. „Starea
noastră de fii idică faptul că forma divină de existență poate să ne fie comunicată”119, deoarece
„întru El locuiește, tr upește, toată plinătatea dumnezeirii, și sunteți deplini întru El, Care este cap
a toată domnia și stăpânirea” (Coloseni 2, 9 -10). (expică: potențialul omului de a deveni după chip
și asemănare)
Părintele Sofronie se oprește cu multă luare aminte asupra c uvintelor Mântuitorului care
pentru el devin fundament în dreapta înțelegere dogmatică pe care o deprinde:
„Slava pe care Tu Mi -ai dat -o, Eu le -am dat -o lor, pentru ca ei să fie una,
așa cum Noi una suntem; Eu întru ei și Tu întru Mine, pentru ca ei să fi e desăvârșiți
întru una; și să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i -ai iubit pe ei așa cum M –
ai iubit pe Mine. Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine și
cei pe care Mi -ai dat, ca să -Mi vadă slava pe care Tu Mi -ai dat -o; pentru că Tu M –

116 Această învățătură Părintele Sofronie o prezintă în cartea sa „Despre rugăciune”, paginile 118 și 119, însă noi am
ales să folosim schița pe care o conturează Părintele Zaharia în teza sa de doctorat „Hristos calea vieții noastre”,
p.221, unde sistematize ază învățătura Starețului său.
117 Hristos – calea vieții noastre, p.221.
118 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.143.
119 Ibidem.

25
ai iubit mai înainte de întemeierea lumii… Le -am făcut cunoscut numele Tău și
cunoscut li -l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M -ai iubit să fie într -înșii, și Eu
întru ei” (Ioan 17, 22 -26).
Cuvintele Părintelui, „mintea noastră se oprește cu u imire în față acestei taine”120, se
împlinesc în toți care le ascultă cu luare aminte . Un cutremur adânc cuprinde ființa noastră în
momentul când conștientizăm că „Cel Veșnic și Nevăzut a luat asupra Sa forma văzută și
nestatornică a creaturii. Duhul, Care sălășluiește dincolo de orice gând, S -a făcut trup și a făcut cu
putință să -L pipăim cu mâinile noastre, să -L vedem cu ochii no ștrii trupești”121. Actul întrupării
lui Dumnezeu nu a avut loc pentru a încununa un proces teogonic, adică să încununeze o dezvoltare
de neapărată trebuință pentru Însuși Dumnezeu, pentru deplinătatea ființări Sale,122 ci scopul
întrupării l -a vizat doar pe o m.
Dumnezeu atât de mult iubește pe om încât, pe Unicul Său Fiu Îl „sacrifică” pentru el.
Hristos, venind pe pământ, El care este fără de păcat, trece prin toate stările omului căzut în păcat
pentru a Se face călăuză omului în ridicare sa. Îndrăznim să sp unem că Dumnezeu Îl „sacrifică”
pe Fiul Său, deoarece, pe Golgota Dumnezeu Tatăl îl părăsește cu adevărat pe Hristos și a trebuit
să fie așa ca să vindece părăsirea noastră de Dumnezeu. A făcut aceasta în locul nostru. Noi
merităm să fim părăsiți de Dumnez eu din cauza păcatului, dar pentru Hristos care e fără de păcat,
părăsirea a fost nedreaptă, dar a luat -o asupra -Și, ca prin această părăsire nedreapă să vindece
părăsirea noastră după dreptate de către Dumnezeu. Deci nimeni nu ne înțelege pe noi mai bine
în momentele de părăsire decât Hristos și către care ne întoarcem și ne rugăm. Însă El nu și -a
asumat o ipostasă umană nouă, alta decât El: „El a continuat să rămână în Ipostasa Sa veșnică,
unind Firea Dumnezeiască cu firea omenească. Desăvârșirea Tatălui ni s -a arătat în trup;
compatibilitatea între Dumnezeu și om s -a înfățișat în chip văzut ”123, iar prin aceasta „ne-a
descoperit toate cele privitoare la relațiile dintre Dumnezeu și om. A adus mântuirea intr -o formă
extraordinar de concr etă”124.
Prin „desăvârșirea Tatălui ni s -a arătat în trup”, înțelegem că p rin Hristos cunoaștem Sfânta
Treime: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt , întrucât „nouă ni s -a dat să cunoaștem că atât Cuvântul, cât și

120 Ibidem.
121 Ibidem.
122 Cuviosul Siluan Athonitul, p.160.
123 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.144.
124 Ibidem.

26
Duhul sunt Ipostase de aceeași cinstire cu Tatăl. Dumnezeu e unul în Ființa Sa, dar întreit în
Ipostasele Sale ”125. Acesta este și temeiul pentru care în Biserica noastră toate Sfintele Taine sunt
săvârșite în numele Sfintei Treimi prin chemarea Numel or lui Dumnezeu. Multe generații de preoți
au păst rat această conștiință și săvârșeau Sfintele Taine cu un simț viu și adânc al prezenței lui
Dumnezeu. În 1931 cei care dezaprobau slăvirea Numelui au condamnat această învățătur a și îi
învinuiau de magie pe cei care aveau această părere. Slăvitorii Numelui au răspuns acestor acuzații
aducând, contra celor care -i învinuiau, argumentând că au încurajat o repetare mecanică a
rugăciunii lui Iisus.126 Părintele Sofronie, reluând același argument, confirmă la rândul său că
„numai o invocare sonoră a Numelui lui Dum nezeu nu este suficientă”127, întrucât Numele lui Iisus
este eficient doar atunci când cel care -l invocă are conștiința relației ontologice a acestui Nume cu
Cel care -L poartă:
„Nu este de prisos să subliniez că în rugăciunea Numelui lui Iisus nu este nimic
automat sau magic. Dacă noi nu ne vom strădui să păzim poruncile Lui, atunci
zadarnică va fi chemarea Numelui… Când iubim pe cineva omenește, atunci noi, cu
un simțământ plă cut, rostim numele persoanei iubite și obosim repetându -l. Așa
trebuie să se întâmple cu numele Domnului. Când persoana iubită de noi își
dezvăluie, din ce în ce mai mult, darurile sale, atunci crește și prețuirea noastră
pentru ea și privim la noile ei tr ăsături cu multă bucurie. Așa se întâmplă cu Numele
lui Iisus Hristos. Noi descoperim cu un interes captivant, în Numele Lui, noi taine
ale căilor Dumnezeiești și noi înșine devenim purtătorii acelei realități, care se
găsește în Nume.128

Am socotit necesar să prezentăm această învățătură a Părintelui Sofronie pentru a putea
înțelege că, „prin întruparea Cuvântului Tatălui, unirea lui Dumnezeu cu omul s -a săvârșit într -o
astfel de plinătate încât cunoașterea lui Dumnezeu să nu aibă nevoie de v reo întregire, ci numai de
lupta viețuirii pentru dobândirea ei”129. Într -o anumită măsură acum este limpede și pentru noi ce
spune Starețul Sofronie prin afirmația „ca Nume propriu al Său, Numele Iisus e ontologic legat de

125 Ibidem.
126 Ilarion ALFEYEV , op.cit., p.145.
127 Despre rugăciune , p.152.
128 Arhim. Sofronie, apud. Teologul luminii, p.145.
129 Hristos – calea vieții noastre, p.223.

27
El”130 și „este dumnezeiesc”131, adic ă, „Numele este puntea dintre noi înșine și El. E canalul prin
care puterea dumnezeiască vine la noi. […] Cu acest Nume și prin acest Nume, rugăciunea noastră
dobândește o anume formă sau semnificație obiectivă: ne unește cu Dumnezeu. În acest Nume,
Dumnezeu e prezent ca într -un vas plin de mireasmă. […] El purcede din Ființa Dumnezeirii și e
dumnezeiesc prin el însuși.”132
Dumnezeu, prin descoperirea acestui Nume, dăruiește omului plinătatea cunoașterii Sale.
Pentru a o primi omul are nevoie doar de lupta viețuirii pentru dobândirea ei. Starețul spune că
doar atunci când ne rugăm cu conștiința celor expuse mai s us, rugăciunea devine chemătoare și, în
același timp, un act triunfător.133 Doar chemarea acestui Nume, însoțită de adevărata mărturisire a
credinței și de o stare de frică a lui Dumnezeu, de evlavie și iubire,134 „umple întreaga ființă de
prezența lui Dumneze u; poartă mintea pe alte tărâmuri; împărtășește o putere deosebită și o viață
nouă”135. Adică, așa cum tâlcuiește Părintele Zaharia, se realizează noua naștere duhovnicească și
sfințirea noastră ,136 deoarece „purtând întru sine numele Domnului, omul poartă înl ăuntrul său pe
Dumnezeu Însuși”137.
3.2. Lupta cu imaginația și lupta cu gândurile
După cum am arătat în cele prezentate mai sus, chemare cu vrednicie a Numelui Domnului
Iisus săvârșește cea mai mare și cea mai însemnată minune a existenței omenești, unirea „ziditului
cu neziditul și veșnicul Dumnezeu”. Însă, rugăciunea lui Iisus plinită în chip mecanic, nu rodește
niciodată. Ea trebuie însoțită în permanență de o luptă pentru păzirea poruncilor evanghelicești,
altfel ea nu cinstește cu adevărat pe Acela pe Care Îl numște Mântuitor, devenind zadarnică și
vinovată, precum suntem înștiințați d e cuvântul lui Hristos (Matei 7, 22 -23).138
Părintele Sofronie scriind despre „sfințita liniștire”, spune că se vede nevoit să vorbească
despre neapărata luptă a nevoinței cu închipuirea, socotind -o o problemă a vieții duhovnicești cât
se poate de grea și c omplexă.139 După cuvântul Starețului, mintea omenească, zidită după chipul

130 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.145.
131 Hristos – calea vieții noastre, p.223.
132 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.145.
133 Ibidem.
134 Hristos -calea vieții noastre, p. 223.
135 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.145.
136 Hristos -calea vie ții noastre, p. 224.
137 Ibidem.
138 Hristos – calea vieții noastre, p.225.
139 Cuviosul Siluan Athonitul, p.156.

28
Dumnezeiesc, are ca menire negrăita contemplare a slavei lui Dumnezeu. Însă, dacă rămâne
închisă în concepțiile imaginației, îi este cu neputință să primească „nebunia” poruncilor
evanghelice care să o ducă la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Fiind despărțită de inimă, „ea
[mintea ] se află afară de sălașul Duhului și se împrăștie prin imaginație în întreaga lume”140. „Este
«dusă de valuri» și «purtată încoace și încolo de orice vânt» al imaginației, robindu -se lesne de
orice lucrare demonică sau înșelăciune ,”141 astfel putând fi dusă către cea mai de pe urmă înșelare,
aceea a îndumnezeirii de sine.142
Prin asceza isihiei și prin harul lui Dumnezeu, mintea nevoitorului se străduiește să a fle
inima. În lupt sa, „omul dobândește înlăuntrul său o «simțire» dumnezeiască a minții. Este insuflat
de schimbările în bine ale Duhului și pătimește prefaceri dumnezeiești, până ce ajunge să se
înfățișeze înaintea Domnului cu întreaga sa ființă, având r ugăciune curată și împlinind cu iubire
legea poruncilor.”143 Însă pentru a se putea învrednici de acestea, ascetul trebuie să -și curățească
mintea de imaginație.
Gheronda Sofronie, întemeindu -se și de această dată pe învățătura primită de la Sfântul
Siluan , deosebește patru feluri ale imaginației.144
În primul său chip imaginația este legată de lucrarea patimilor trupești. Fiecare patimă își
are propriul chip ce ține de sfera lumii zidite. Lucrarea oricărei patimi dobândește putere doar
atunci când chipul p atimii, imaginea pe care o naște este primită lăuntric și atrage către sine mintea.
Dacă nevoitorul alungă prin rugăciune imaginea provocată de patimă, aceasta nu se poate dezvolta
și se stinge.145 Părintele Sofronie ne dă un exemplu concret:
„Dacă mintea s e abate de la chipul adus de pati mă, aceasta nu se poate dezvolta și
se stinge. De pildă, când vine o poftă trupească, deși fiziologic este firească,
nevoitorul își păzește mintea de chipul ce se naște în ea venind din afară și cu ca re
patima o îmbie; i ar dacă mintea nu primește chipul, patima nu -și poate desfășura
lucrarea, și neapărat se stinge. Vorbind aici de minte, avem în vedere nu judecata,
nu gândirea logică a minții, cât ce s -ar defini, poate mai bine, prin cuvântul
«atenție». O ast fel de pază a minții de chipul patimii dă deplina putință, dovedită

140 Hristos – calea vieții noastre, p.233.
141 nu mai am evidența de unde e luat. Cred că Hristos -calea în jur de 233
142 Hristos – calea vieții noastre, p.240.
143 Ibidem.
144 Cuviosul Siluan Athonitul, p.163.
145 Hristos – calea vieții noastre, p.241; și Cuviosul Siluan Athonitul, p.157.

29
de experiența milenară a nevoinței, de a păzi de -a lungul întregii vieți înfrânarea
întreg -cugetătoare, chiar și având un trup puter nic, cum vedem în pilda Starețului.
Și dimpotrivă, dacă mintea omului primește cu îndulcire chipul pătimaș, atunci
energia aces tuia va stăpâni tiranic până și un trup neputincios, bolnav și istovit. ”146
„Pentru biruirea acestui prim fel de imaginație este de neapărată trebuință ca mintea să nu
se predea gândului îmbi etor al patimii și astfel să se păzească întreaga înțelepciune și curăție a
omului întreg, așa precum o cer poruncile Sfântului Dumnezeu.”147
Al doilea fel de închipuire cu care se luptă de obicei nevoitorul se numește visătorie sau
reveria, adică visarea c u ochii deschiși.148 În acest fel omul se îndepărtează de starea lui naturală
din lume și trăiește în tărâmul fanteziei. Este o lucrare a minții care zidește ceva care nu există, dar
cu elemente din lumea reală, precum se întâmplă în visuri, ce aduce sufletu lui o stare bolăvicioasă.
Acest fel de imaginație se poate să nu lucreze înrobitor înlăuntrul sufletului, însă nu este o stare
sănătoasă, pentru că mintea rătăcește printre lucruri zidite și nu -și împlinește menirea ei de a
contempla și se a se bucura în c hip de negrăit de bunătățile cele nevăzute și nezidite ale lui
Dumnezeu.149
Cel de -al treilea fel al imaginației are un caracter meditativ intelectual și se întemeiază pe
putința omului de a -și reprezenta și de a-și înc hipui rezol varea unei probleme lumeșt i sau pentru
dezvoltarea tehno logiei. Atunci mintea lui va căuta prin cugetare modul practic de rezolvare a l
problemei sau de înfăptu ire al ideii venite î n minte. Pentru cultura omenească , această îndeletnicire
a minții are o mare însemnăt ate și este de neapărată treb uință, îns ă nevoi torul, căutând rugăci unea
curată , tinde spre o neagonisire de niciun fel pentru a nu fi împiedicat ca „gândul cel dintâ i și
puterea ce a din tâi să le de a lui Dumnezeu ”, adică pentru a se dărui lui Dumnezeu întreg.150
Al patru lea fel de imaginație despre care vorbește Părintele Sofronie este și cel mai
primejdios pentru omul de rugăc iune. Rațiunea minții încear că „să pătrundă în taina fiin ței și a
atinge lumea Dumne zeiască”, adică nevoitorul încearcă să pătrundă în cele ce nu -i stau în puteri și
își imaginează Dum nezeirea după conceptele minții sale . Deși mulț i o prețuiesc și o numesc
„creativitate teolo gică”, pentru Părintele Sofronie ea nu est e decât calea spre înșe lare. Într-o astfel

146 Cuviosul Siluan Athonitul, p.157.
147 Hristos – calea vieții noastre, p.241
148 Cuviosul Siluan Athonitul, p.157.
149 Hristos – calea vieții noastre, pp.241 -242; și Cuviosul Siluan Athonitul, pp.157 -158.

150 Hristos – calea vieții noastre, p .242; și Cuviosul Siluan Athonitul, p .158.

30
de concepție omul îl creează pe Dumnezeu după chipul și asemănarea sa și prin urmare, se l ipsește
de adevărata cunoa ștere a lui Dumnezeu .151
Rugătorul se întemeiază pe credința că Dumnezeu l-a făcut pe om , și de aceea întoar ce
către Dumnezeu într-o rug ăciune străină de orice născociri omeneșt i, până când îi va fi dat de sus
să gu ste aproprierea lui Dumnezeu . Această cunoaștere se împărtășește ca și stare , și tocmai pe
aceasta Părintele Sofronie o numește teologi e adevărat ă, iar apoi această cunoaștere poate fi în
cuvin te omenești fiind r odul în științării prin har și este plină de insuflare prorocească.152
Pentru a ajunge la rodul desăvârșit și mult dorit al isihiei minții, la rugăciune a curată,
nevoitorul trebuie să se ferească de toa te felurile imagi nației și să se păzească de r ăzboiul
gândurilor. Amintind de cuvântul Sfântului Siluan , Părintele Sofronie mențion ează că „ pentru a
păstra harul Duhului Sfânt trebuie să ne înfrânăm de tot gândul ce nu place lui Dumnezeu ”, întrucât
nu putem înaint a pe calea că tre Dumnezeu „decât dacă vom avea în noi Duhul S fânt, iar nu
răvășeala lăuntrică a gânduril or rele ”.153
Sfântul Siluan n e învață să tăiem gândurile dintru început , astfel înc ât ele să nu pătrundă
în minte și odată cu ele și puterea vrăjmașului. Atunci sufletul se întunecă ș i gândurile rele îl sfâșie.
Însă când uităm și nu le izgonim îndată ce apar , trebuie să ne „el iberăm” din robia lor prin pocăință.
Când p lânge m pentru păcate și ne s merim sufletul atunci și lupta cu gândurile va înceta. Câtă
vreme nu î nvățăm smereni a, nici sufletul nu va cunoaște odihnă de la gând uri și nu va putea să se
roage curat.154 (să prezint mai dezvoltat?)
Nevoitorul se ferește de toate felurile imaginației și biruiește lupta cu g ândurile prin
dobândirea smereniei din adânca pocăință care îl unește cu Mântui torul Hrist os. Rugăciunea minții
este ce l mai potrivit mijloc către acest țel, întrucât îl păzește pe rugător în duhul pocăinței. Ea
reaprinde neîncetat simț irea nevoii de mântuire prin chemare a ne contenită a numelui lui
Iisus -Mântuitorul.155

3.3 Poziția Părintelui Sofronie față de diversele metode de rugăciune isihastă (nescris)

151 Ibidem.
152 Hristos – calea vieții noastre, p .243; și Cuviosul Siluan Athonitul, p .159.
153 Arhimandritul S ofronie, Din viață și din duh , p.19 , p.42 , apud. Ierotheos, Isihie și teologie, p.240.
154 Cuviosul Siluan Athonitul , pp.454 -457.
155 Hristos calea vieții noastre, p.244.

31

4. UNIREA MINȚII CU INI MA

Rugăciunea lui Iisus ocupă un loc special în teologia Părintelui Sofronie. Pentru ca lucrarea
rugăciunii să aducă roade, mintea trebuie să fie unită cu inima, iar pentru aceasta două lucruri sunt
de neapărată trebuință: primul este strădania plină de credință a omul ui, iar al doilea, cu mult mai
însemnat este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici un cuvânt,
nici faptă nu se săvârșesc. Scopul final al omului, unirea deplină cu Dumnezeu, vederea slavei lui
Dumnezeu, însă omul nu poate evita unirea minții cu inima, iar această lucrare nu o putem separa
de chemarea Numelui care, prin conținutul său ontologic, împărtășește omului harul Duhului Sfânt.

4.1. Mișcarea circulară a minții
„Toate darurile Duhului Sfânt au venit în lume prin pogorârea pe pământ și până la cele
mai de jos ale pământului a Unuia -Născut Fiului lui Dumnezeu și mai apoi prin înălțarea Sa la cer.
Într-o anumită măsură, omul repetă și el această „cale”: își pogoară mintea în adâncul inimii și
acolo Îl întâlnește pe Dumnezeu -Mântuitorul.”156 Pentru ca această unire să aibă loc este nevoie
de împreună lucrarea celor doi factori: strădania omului și harul Duhului Sfânt. După cum am
arătat mai sus, e cu neputință ca această unire să se realizeze prin mijloace tehnice. Deși într -o
anumită măsură pot fi folositoare începătorilor, Părintele Sofronie recomandă altă cale mai lentă,
dar mai sigură.
În nevoința omului de a deprinde această legătură cu Dumnezeu , întâlnim mai multe etape .
(Prăintele Sofronie – cele trei etape ale rugăciunii – după cele trei mișcări ale minții ➔ explică -le
frumos !!!)
În prima etapă, mintea e împrăștiată în cele din afară, ca urmare a căderii în păcat. După
acest tragic eveniment omul nu își mai stăpânește ființa pentru că și -a pierdut întregir ea pe care a
avut-o inițial, deci nu mai este întreg. Natura lui e fărămițată, iar mintea este împrăștiată. Mintea
e împrăștiată în mod pătimaș în lumea înconjurătoare prin simțuri. De aceea e cu neputință omului
să păzească poruncile lui Dumnezeu.157 Părint ele Zaharia spune că în această perioadă omul una

156 Lărgiți și voi, p.181.
157 Dintr -o întâlnire personală cu Ierom. Petru de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Essex, 20.12.2018

32
gândește cu mintea, una dorește cu inima și alta dorește trupul care e împrăștiat, fărămițat .158 Putem
spune că aici se încadrează rugăciunea începătorului care se roagă „după carte”, dar inima lui încă
este nesimțitoare, iar mintea încă e împrăștiată în afară și inevitabil rugăciunea e afectată de
imaginație.159
A doua mișcare este atunci când mintea se întoarce spre sine și prin adâncă pocăință ne
descoperim inima. Acestă etapă este evidențiată de Mântuitorul în parabola fiului risipitor. Acesta
are puterea să se întoarcă înaintea Tatălui cu adâncă părere de rău pentru căderea sa (Luca 15,17).
Tebuie să mai vorbești despre pocăință ! În această stare puterea imaginației în timpul rugăciunii
este diminuată. Însă mintea, intelectul, gândirea, încă lucrează. E un mod mai înalt, dar încă omul
nu se slobezește de lupta cu gândurile, înca nu aduce rodul cel neprețuit al rugăciunii curate.
Părintele Sofroni e spune că porțile minții și ale inmii încă sunt deschise și pot fi afectate din
exterio r.
Sfântul Siluan primise de la Maica Domnului darul rugăciunii neîncetate, însă sufletul lui
încă nu era curățit de patimi, de aceea mintea nu se putea ține cu multă luare aminte în inimă.
Rugându -se el nu putea opri închipuirile prin care lucrează diavolii. Schimbarea stărilor – când un
oarecare har, când părăsire și năpădiri drăcești – nu trece fără roadă. (Cuviosul Siluan Athonitul
p.43)
A treia mișcare a minții e atânci când, întărită prin har, mintea stăpânește inima.160
(detaliază !!!)
Însă pentru ca mintea să fie în stare să se pogoare în inimă și să se unească acolo cu ea,
este nevoie de harul lui Dumnezeu. Metodele tehnice sunt lucruri secundare care nu au rol
important. După cum învățăm de la Părintele nostru Sofronie, mintea află această cale a pogorârii
în inimă atunci când se supune cuvântului și poruncilor lui Hristos. Iar strădania de a urma
poruncile lui Hristos și de a curăți inima de rugina patimilor p rin pocăință, trebuie însoțită de
pomenirea numelui lui Hristos -Dumnezeu.
Părintele Sofronie, cu deosebită dragoste, se străduiește să îi prezinte lui David Balfour
dreapta învățătură despre minte și inimă. P entru o viață duhovnicească practică, lucrătoa re, ce
corespunde nivelului sau stării noastre duhovnicești de început , Părintele propune evitarea

158 Dintr -o întâlnire personală cu Părintele Zaharia Zaharou, 10.08.2018.
159 Cuviosul Siluan Athonitul, prima etapă a rugăciunii – caută pagina. !!!
160 Lărgiți, p.181.

33
speculației asupra conceptelor metafizice ale inimii, spunând că a aborda mult mai simplu
soluționarea problemei este ceea ce te va duce mai sigur la adevăr la vremea binevoită de
Dumnezeu.161 Pentru el a sta cu mintea în inimă înseamnă „ a-ți concentra atenția minții în acel loc
(acea regiune fizică) unde se află inima noastră (trupească, adică ceea ce bate în pieptul nostru). ”162
Calea către acea inimă duhovnicească inevitabil trece prin această inimă trupească.163 A căuta
calea către „acea” inimă, ocolind pe „aceasta” (cea trupească), Părintele o socotește o mare
greșeală. (,care l -ar putea duce pe tărâmul închipuirii. )
Însă această lucrare trebuie să se săvârșească fără închipuire : „A-ți zugrăvi în același timp
vreun chip oarecare – nu se cuvine, nici însăși inima nu trebuie a -ți închipui; ci trebuie să stai cu
mintea despuiată (de orice gânduri străine), gândind despre Dumnezeu (fără înfățișare, fără chip),
și chemând dumnezeiescul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ce se va
întâmpla mai departe – vei vedea, iar apoi vom putea vorbi și despre acelea; iar aceasta este una.
Cealaltă – a se deda visătoriei pe de -a-ntregul trebuie n eapărat ocolită. ”164
În această perioadă căutarea înțelesurilor metafizice despre inimă nu s unt spre folos, nu
sunt spre zidire, ci spre surpare. Pentru a nu -l lăsa pe Balfour în înșelare Părintele îi cere să i le
explice așa cum el înțelege.165 (continuă e xplicarea pe text și fă legătura cu subcap. următor)

4.2. „Nevoința” minții

161 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.203.
162 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.200.
163 Pentru a înțelege mai bine acest „fenomen” Părintele Sofronie îl explică as tfel: „Am putea face o paralelă între
raportul dintre creier și minte, și cel dintre inima trupească și acea inimă care se arată a fi centrul ființei omenești.
După ieșirea din trup, sufletul își păstrează mintea capabilă de a gândi, își păstrează și inima , de acum nu trupească,
ci duhovnicească, spre a o numi astfel. Dar, precum în timpul vieții în trup, activitatea minții se leagă nedespărțit de
cea a creierului, întocmai și inima noastră trupească se arată a fi centrul unde se reflectă viața duhovniceasc ă, atâta
vreme cât ea petrece în trup.” Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.202 sau 203.
164 Ibidem, p….
165 Când te cufunzi în nuit obscure sau în vide des puissances — mintea matale este oare slobodă de tot gândul,
oricare ar fi acel loc unde se află? Acolo unde este și inima noastră trupească, în piept (în partea stângă), sau
altundeva, sau nu o simți absolut nicăieri, ci doar te cufunzi într’o desăvârșită negândire, într’un oarecare hău? Și
absolut nimic nu -ți gândește mintea, sau gândește cumva pe Dumneze u? Sau poate se îndeletnicește și cu
rugăciunea? Și dacă da, atunci ce fel, și cum? Cu cuvinte, sau numai prin simțul inimii (trupești), sau numai cu
mintea, fără a rosti nici un cuvânt de tânjire către Dumnezeu? Vede oare mintea ceva în acest răstimp, sau nu?
Toate acestea neapărat lămurește -mi-le, te rog mult, nevoiește -te, dacă este cu putință. Și eu mă nevoiesc în
legătură cu ele, și nu pentru sinemi, căci nu mă preocupă în chip nemijlocit. Ibidem, p.344.

34
După cum am arătat în cele prezentate anterior, prin chemarea numelui dumnezeiesc se
săvârșește cea mai însemnată minune, care „înalță vrednicia existenței omenești”. Însă plinită în
chip mecanic, rugăciunea nu rodește niciodată. Este nevoie ca rugăciunea să fie însoțită cu o luptă
de toată vremea pentru împotrivirea față de patimi, pentru lepădarea de omul cel vechi, încât să fie
cu putință a rămâne necontenit în Dumnezeu. Această lucrare se săvârșește în chip negativ prin
îndepărtarea oricărui înțeles străin din minte, iar în chip pozitiv prin agonisirea Lucrării
dumnezeiești în inimă, lucrare pe care o numim isihia minții.166 Părintele Sofronie învață că nu
există lucrare du hovnicească mai înaltă și mai desăvârșită decât lucrarea minții, slobozirea ei de
cugetul trupesc, dar, tocmai de aceea, nici nevoință mai grea decât ea.167
Întemeindu -se pe învățăturile Sfinților Părinți, Starețul spune că „rugăciunea
duhovnicească este luc rul pentru care se desfășoară întreaga luptă între noi și diavoli”168, adică tot
războiul care se ridică între noi și diavol este numai pentru rugăciunea duhovnicească, care este
potrivnică lor, este urâtă de ei, pentru că prin ea omul se leapădă de cele tru pești pentru a sluji lui
Dumnezeu , iar nouă este mântuitoare și mult iubită. Însă ne învață că „minții pătimașe și necurățite
nu-i aduce nici un folos a se încorda sau a încerca a se potrivi cu ea”169, întrucât împreunarea minții
cu inima se înfăptuiește doa r când inima este curățită de patimi iar mintea slobodă de orice gând
trupesc.
Lucrul spre care tinde nevoința acestei rugăciuni este unirea minții cu inima. Întrucât
mijloacele tehnice pot ajuta mintea să afle mai ușor poarta de intrare spre inimă, însă n u și să se
sălășluiască în ea, adevărata aflare a inimii se naște din rugăciunea izvorâtă din credință și pocăință.
Precum templul lui Solomon a fost sfințit atunci când Dumnezeu a așezat „numele Său acolo în
veci” (III Regi, 9,3), în același chip, omul de vine biserică a lui Dumnezeu atunci când cheamă
numele Domnului „din inimă curată” (II Timotei 2, 21 -22). Atunci numele lui Iisus Hristos se
întipărește adânc în inimă și se repetă lăuntric și neîncetat. Însă pentru aceasta este nevoie de o
mare lepădare d e sine și de darul harului.170
Când credinciosul se răstignește în lupta pentru păzirea poruncilor evanghelicești, el
cunoaște puterea lui Dumnezeu în inima sa . Primul lucru pe care îl fac poruncile este să ne

166 Hristos calea vieții noastre, p.237.
167 Nevoinț a cunoașterii lui Dumnezeu, p.115. (ed.2)
168 Ibidem.
169 Ibidem, p.116.
170 Hristos calea vieții noastre, pp.226 -227.

35
zdrobească mândria și să ne vădească neputința, încredințându -ne că fără Dumnezeu nu putem
face nimic. Starețul Sofronie insistă asupra faptului că temelia oricărui urcuș duhovnicesc este
credința desăvârșită în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și recunoașterea că ne aflăm într -o
primejdie de moarte, c unoașterea păcătoșeniei noastre.171 Păzirea poruncilor fără credința în
Dumnezeu și cunoașterea căderii, ne duc mai degrabă la trăirea Evangheliei la un nivel moral al
vieții și din acest motiv nu putem înțelege puterea cuvintelor lui Hristos, care sunt „cuv inte ale
vieții celei veșnice” (Ioan 6,48) și care duc la izgonirea păcatului și unirea cu El.
Fără credința în Dumnezeu repetăm păcatul strămoșului Adam. Părintele Sofronie
mărturisește că în perioada rătăcirii sale în religiile orientale, a „căzut cu că derea strămoșului
nostru”. Însă Domnul nu s -a îndepărtat întru totul de la el, ci l -a „chemat din hăul întunecos” și i –
a dat „să întrezărească esența duhovnicească a păcatului strămoșesc”. Înțelegând păcatul ca o
abatere de la Dumnezeu, „fie în vârtutea un ei aberații a felului cum mintea vede Ființa, fie ca
urmare a unei nelegiuiri împotriva dragostei Sale”, îl aseamănă cu păcatul lui Adam, adică, fiind
creat cu potențial de a deveni dumnezeu, pornește pe această cale spre devenire fără Dumnezeu.
Nesocoteșt e faptul că este făptură ci nu ființă absolută. Întrucât Ființa Adevărată, Absolută este
cea care ne -a dat și nouă ființă și a făgăduit să ne împărtășească Propria Sa Viață, fără conlucrarea
cu Ea omul nu poate primi Viața cea dumnezeiască, ci lepădând făg ăduința ei se avântă pe căi
închipuite care au înfăptuit moartea sa personală.172 Făcând referire la puterea răului cosmic, care
a adus moartea, Starețul afirmă că „nimeni dintre urmașii lui Adam nu o poate birui fără Hristos
și în afara lui Hristos”, întrucât „El este Iisus -Mântuitorul în adevăratul și singurul înțeles al
cuvântului”173.
În lupta sa de curățire, începătorul se întrarmează cu deplina credință în Hristos care îl
așază pe calea poruncilor și din acestea izvorând pocăința . Putem spune că aceasta este prima etapă
a „nevoinței” minții. Împlinind poruncile în duhul lui Hristos, noi căutăm ceva mai mult, căutăm
să împlinim voia lui Dumnezeu renunțând la voia proprie care este stăpânită de închipuiri ce nu
pot zidi adevărata ființare. Căutând pe adevăratul Dumnezeu -Făcătorul prin rugăciunea minții,
nevoitorul duce o luptă „cu miile de chipuri, și cu cele văzute, adică cele ce poartă o anume formă
exterioară, o înfățișare, o proiecție a spațiului și a vremii, o culoare, și altele asemenea, și cu cele

171 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.167.
172 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp.209 -210.
173 Cuviosul Siluan Athonitul, p.162.

36
gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu -se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu
față către Față”174, iar „slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândește prin simpla și
întreaga năzuință de a trăi după voia lui Dumnezeu”175.
A cunoaște voia lui Dumnezeu, Sfântul Siluan ne încredințează că se dă omului prin D uhul
Sfânt după mulți ani și multe trude,176 deoarece omul, dintr -o mândrie ascunsă, nu voiește a trăi
după voia lui Dumnezeu, întrucât „îi place să se ocârmuiască singur, și nu înțelege că mintea
omului nu este îndestulată a ocârmui fără Dumnezeu”177. Însă, „ Dumnezeu milostiv așteaptă
pocăința noastră. […] Cere, și Domnul va ierta. Iară când vei dobândi iertarea greșalelor, în sufletul
tău va fi bucurie și veselie, și harul Sfântului Duh va pătrunde în sufletul tău și vei zice: «Iată
adevărata slobozenie; ea e ste în Dumnezeu și de la Dumnezeu».”178
Fă legătura !!!
Cei ce au cunoscut harul și dragostea lui Dumnezeu, se osândesc fără milă până și la iad,
considerându -se nevrednici de un asemenea Dumnezeu precum este Hristos. Domnul ne spune că
dacă nu ne urâm până și sufletul nostru nu Îi putem fi ucenici (cf. Luca 14 ,26). El nu Se referă la
sufletul nostru cel veșnic, ci la patimile care ni s -au făcut nouă suflet. Și când vedem că avem acest
suflet neadevărat, îl osândim la iad. Osândirea de sine este atât de puternică încât arde toate
patimile, tot păcatul. De aceea Sfântul Siluan spune că atunci când a început să -și țină mintea în
iad, mintea sa a fost curățită și Duhul Sfânt da mărturie mântuirii în sufletul său. Ce lucru uimitor:
el se osândește la iad, dar înlăuntrul lui trăiește un praznic al mântuirii! Această lucrare este atât
de puternică, încât îl curățește pe om de tot gândul rău, și prin urmare harul află o deschidere în
inima omului.179
Împlini nd poruncile în duhul lui Hristos pregătim inima pentru un irea ei cu Ființa Absolută,
însă este necesar să păstrăm conștiința că suntem slugi netrebnice și că nu am făcut mare lucru, ci
doar ceea ce eram datori să facem . Aceasta ne ține într -un duh al smereniei, așa încât harul lui
Dumnezeu poate rămâne nestânjen it înlăuntrul nostru, acel har pe care îl primim atunci când
împlinim poruncile lui Dumnezeu. Fără conștiința netrebniciei noastre, fără acest duh al pocăinței,

174 Cuviosul Siluan Athonitul, p.160.
175 Ibidem, p.161.
176 Ibidem, p.433.
177 Ibidem, p.345.
178 Ibidem, p.354.
179 Dintr -o înt âlnire personală cu Părintele Zaharia Zaharou, 21.12.2018.

37
pierdem chiar și folosul împlinirii celorlalte mari porunci. Doar prin smerita rugăciune de poc ăință
ne putem înrudi cu Dumnezeul cel smerit.180

4.3. Lacrimile
Descoperirea sărăciei duhovnicești și înțelegerea stării căzute sunt temelia noii vieți, primul
pas și prima treaptă în urcușul pe scara desăvârșirii în Hristos. Acestea fiind și temelia plân sului
duhovnicesc: „groaza mea consta în faptul că, după ce Dumnezeu făcuse pogorământ până la a
veni la mine, eu vedeam cu ce rane eram întreg acoperit. Mă conștientizam cu desăvârșire
nevrednic de Împărăția Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în putere a descrie acea durere care mă
afunda într -un lung și adânc plâns”181.
Odată înfăptuit, plânsul duhovnicesc „se adâncește până la măsura în care omul se
statornicește într -o îndoită contemplare: pe de o parte, cea a nesfârșitei sfințenii a lui Dumnezeu;
de cealaltă parte, aceea a simțământului întunericului luciferic care viază întru noi ”182. Din acest
simțământ se naște plânsul amar care este treapta de început a pocăinței183. Harul de început îi
vădește omului abisul lăuntric, întunecat, ia r acesta se dă plânsului și tânguirii conștientizând că
„acest Dumnezeu este cumplit de departe, dar nu de neajuns duhului nostru”184. Dându -se unui
plâns deznădăjduit, amarnic, arzător, conștientizând grozăvia căderii, Starețul socotește că Domnul
dăruiește omului deznădejdea harului185. Lacrimile născute de acest plâns, îl curăță pe om de
păcate, de lucrările viclene și de deșertăciunea vieții din trecut. Cu cât mai mult se întinde
plângerea și cu cât mai smerită și mai lipsită de îndrăzneală este cugetarea, cu atât mai mare este
curățirea și mai deplină nașterea din nou a omului care lucrează această plângere .186
Cu cât se întețește plânsul, cu atât se înmulțește și mângâiera pe care Duhul Sfânt o dă celui
celui ce plânge. Sufletul primește bărbăția duhovnicea scă. „Înlăuntru se sălășluiește bucuria, până
atunci necunoscută, a slobozeniei. […] Din amar, în începuturile pocăinței noastre, plânsul se

180 Ibidem.
181 Ibidem.
182 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 110.
183 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 47.
184 Ibidem, p. 25.
185 Ibidem.
186 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 111.

38
preschimbă apoi în lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiești”187. Rugăciunea se întraripează și se
face bineplăcută Dom nului. Lucrarea ei, plină de bucurie, preface firea omului și aduce o naștere
din nou, desăvârșită, într -o altă viață, de data aceasta nestricăcioasă .188
„Plânsul care se lucrează de către neprihănita iubire a lui Dumnezeu tămăduiește
în întregime pe om și u nifică firea sa, pentru a se putea face una cu Dumnezeu Cel iubit.
În această stare omul dobândește unitatea duhului, iar mintea, uimită de noua vedere, se
sălășluiește în adâncul inimii. Atunci toate lucrează împreună și călăuzesc spre o mai mare
plinătat e a iubirii. Omul urcă din iubire în iubire, și toate se îndreaptă cu putere spre Lumina
nezidită. Acest plâns binecuvântat dezrădăcinează orice patimă și eliberează de păcat.
Omul primește experiența nepătimirii și simțirea sfințirii întregii sale ființăr i, toate fiind
lucrate de iubirea dumnezeiască.”189
Mulțimea lacrimilor sunt semnul că mintea și adâncul inimii „sunt stăpânite de o oarecare
înțelegere smerită ce insuflă rugăciunea și arată că aceasta a ajuns la locul rânduit ei mai dinainte,
adică la Tronul Celui Preînalt”190. Întrucât Starețul ne învață c ă plânsul își schimbă însușirea
potrivit stării în care nevoitorul se află, acesteia îi corespund „lacrimile dulci”, aduse de simțirea
aproprierii și prezenței lui Dumnezeu. „Mintea este cu de -a-ntregul îndreptată către tărâmul
Dumnezeiștii vecinicii”191, adică este înălțată la o contemplare de negrăit, iar „inima se lărgește
spre a îmbrățișa, în iubirea lui Dumnezeu, cerul întreg și toată zidirea”192.
Acest plâns al iubirii193 aduce omului părtășia cu planul ontologic în care mulțimea de
împrejurări firești pen tru cei ce trăiesc „viața banală” a acestei lumi, trec neobservate: „sărăcia nu
îl înfricoșează, nu îl înjosesc jignirile sau defăimările din parte fiilor acestui veac, nici celelalte
lovituri ale soartei vremelnice, căci nu numai mintea, ci și picioarele îi sunt cu mult înălțate
deasupra pământului. El împreună pătimește cu semenii, se întristează pentru ei înaintea lui
Dumnezeu, însă nu le împărtășește interesele, însuflat fiind de năzuința sa către Adevărul cel

187 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 47.
188 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 112.
189 Ibidem.
190 Ibidem, p. 113.
191 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.
192 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 114.
193 „Plânsul iubirii către Dumnezeu îl face întreg părtaș Iubitului Stăpân: mintea, inima și chiar trupul – toate se
contopesc întru una, într -o mișcare puternic împreunată către Lumina cea Nezidită. Un astfel de plâns rupe cercul
strâmt al ființării pământ ești, îndrumând duhul omului către sferele cerești, slobozit de silnicia patimilor păcătoase.”
Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.

39
nestrămutat”194. Cuprins de plânsul iubirii, omul își coboară mintea în adâncul inimii, unde
descoperă pe Dumnezeu Mântuitorul și se întâlnește cu El. „După ce mintea se întraripează prin
har, ea se înstăpânește peste inimă, adică peste întreaga ființare a omului, și aduce întreaga sa
existență lui D umnezeu. Atunci se strâng laolaltă într -o împreună -lucrare toate puterile sufletului
omenesc”195.
Pentru cel care dorește să își descopere adâncul inimii și acolo să îl întâlnească pe
Dumnezeu, nu există altă cale decât aceea a strigătului puternic și a ru găciunii cu lacrimi. Aceasta
este calea care se potrivește omului ca ipostas și care poate să -l călăuzească spre plinirea până la
capăt a principiului să ipostatic, astfel încât să dobândească o contemplare curată și simțită a
Dumnezeului Celui viu.196 Aceas ta este calea care nu lasă ca inima omului să devină o „pompă”
ci o face „adevărata biserică unde omul se întâlește cu Dumnezeu”197
Plânsul iubirii face ca „mintea, inima și chiar trupul – toate să se contopească întru una”,
astfel încât duhul omului să se r upă de „cercul strâmt al ființării pământești” și să fie îndrumat
către sferele cerești. Omul în dorința lui de a cunoaște pe Dumnezeu cu inima, caută mereu această
„simțire duhovnicească și dumnezeiască”, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe ca re le
lucrează în el Duhul lui Dumnezeu. Fără conștientizarea adâncului inimii, fără unirea minții cu
inima în chip supranatural, fără această simțire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul
nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu -și poate împlini rostul. Toți avem nevoie de bucurie,
pace și mângâiere pentru a putea săvârși lucrare lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

4. UNIREA MINȚII CU INIMA

Rugăciunea lui Iisus ocupă un loc special în teologia Părintelui Sofronie. Pentru ca lucrarea
rugăciunii să aducă roade, mintea trebuie să fie unită cu inima, iar pentru aceasta două lucruri sunt
de neapărată trebuință: primul este strădania plină de credință a omul ui, iar al doilea, cu mult mai

194 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.
195 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 228.
196 Ibidem.
197 ZAHARIA Zaharou, Omul cel tainic al inimii, p. 9.

40
însemnat este harul Sfântului Duh, fără de care nimic nu se poate izbuti, fără de care nici un cuvânt,
nici faptă nu se săvârșesc. Scopul final al omului, unirea deplină cu Dumnezeu, vederea slavei lui
Dumnezeu, însă omul nu poate evita unirea minții cu inima, iar această lucrare nu o putem separa
de chemarea Numelui care, prin conținutul său ontologic, împărtășește omului harul Duhului Sfânt.

4.1. Mișcarea circulară a minții
„Toate darurile Duhului Sfânt au venit în lume prin pogorârea pe pământ și până la cele
mai de jos ale pământului a Unuia -Născut Fiului lui Dumnezeu și mai apoi prin înălțarea Sa la cer.
Într-o anumită măsură, omul repetă și el această „cale”: își pogoară mintea în adâncul inimii și
acolo Îl întâlnește pe Dumnezeu -Mântuitorul.”198 Pentru ca această unire să aibă loc este nevoie
de împreună lucrarea celor doi factori: strădania omului și harul Duhului Sfânt. După cum am
arătat mai sus, e cu neputință ca această unire să se realizeze prin mijloace tehnice. Deși într -o
anumită măsură pot fi folositoare începătorilor, Părintele Sofronie recomandă altă cale mai lentă,
dar mai sigură.
În nevoința omului de a deprinde această legătură cu Dumnezeu , întâlnim mai multe etape .
(Prăintele Sofronie – cele trei etape ale rugăciunii – după cele trei mișcări ale minții ➔ explică -le
frumos !!!)
În prima etapă, mintea e împrăștiată în cele din afară, ca urmare a căderii în păcat. După
acest tragic eveniment omul nu își mai stăpânește ființa pentru că și -a pierdut întregir ea pe care a
avut-o inițial, deci nu mai este întreg. Natura lui e fărămițată, iar mintea este împrăștiată. Mintea
e împrăștiată în mod pătimaș în lumea înconjurătoare prin simțuri. De aceea e cu neputință omului
să păzească poruncile lui Dumnezeu.199 Părint ele Zaharia spune că în această perioadă omul una
gândește cu mintea, una dorește cu inima și alta dorește trupul care e împrăștiat, fărămițat .200 Putem
spune că aici se încadrează rugăciunea începătorului care se roagă „după carte”, dar inima lui încă
este nesimțitoare, iar mintea încă e împrăștiată în afară și inevitabil rugăciunea e afectată de
imaginație.201
A doua mișcare este atunci când mintea se întoarce spre sine și prin adâncă pocăință ne
descoperim inima. Acestă etapă este evidențiată de Mântuitorul în parabola fiului risipitor. Acesta

198 Lărgiți și voi, p.181.
199 Dintr -o întâlnire personală cu Ierom. Petru de la Mănăstirea „Sf ântul Ioan Botezătorul”, Essex, 20.12.2018
200 Dintr -o întâlnire personală cu Părintele Zaharia Zaharou, 10.08.2018.
201 Cuviosul Siluan Athonitul, prima etapă a rugăciunii – caută pagina. !!!

41
are puterea să se întoarcă înaintea Tatălui cu adâncă părere de rău pentru căderea sa (Luca 15,17).
Tebuie să mai vorbești despre pocăință ! În această stare puterea imaginației în timpul rugăciunii
este diminuată. Însă mintea, intelectul, gândirea, încă lucrează. E un mod mai înalt, dar încă omul
nu se slobezește de lupta cu gândurile, înca nu aduce rodul cel neprețuit al rugăciunii curate.
Părintele Sofroni e spune că porțile minții și ale inmii încă sunt deschise și pot fi afectate din
exterio r.
Sfântul Siluan primise de la Maica Domnului darul rugăciunii neîncetate, însă sufletul lui
încă nu era curățit de patimi, de aceea mintea nu se putea ține cu multă luare aminte în inimă.
Rugându -se el nu putea opri închipuirile prin care lucrează diavolii. Schimbarea stărilor – când un
oarecare har, când părăsire și năpădiri drăcești – nu trece fără roadă. (Cuviosul Siluan Athonitul
p.43)
A treia mișcare a minții e atânci când, întărită prin har, mintea stăpânește inima.202
(detaliază !!!)
Însă pentru ca mintea să fie în stare să se pogoare în inimă și să se unească acolo cu ea,
este nevoie de harul lui Dumnezeu. Metodele tehnice sunt lucruri secundare care nu au rol
important. După cum învățăm de la Părintele nostru Sofronie, mintea află această cale a pogorârii
în inimă atunci când se supune cuvântului și poruncilor lui Hristos. Iar strădania de a urma
poruncile lui Hristos și de a curăți inima de rugina patimilor p rin pocăință, trebuie însoțită de
pomenirea numelui lui Hristos -Dumnezeu.
Părintele Sofronie, cu deosebită dragoste, se străduiește să îi prezinte lui David Balfour
dreapta învățătură despre minte și inimă. P entru o viață duhovnicească practică, lucrătoa re, ce
corespunde nivelului sau stării noastre duhovnicești de început , Părintele propune evitarea
speculației asupra conceptelor metafizice ale inimii, spunând că a aborda mult mai simplu
soluționarea problemei este ceea ce te va duce mai sigur la adevăr la vremea binevoită de
Dumnezeu.203 Pentru el a sta cu mintea în inimă înseamnă „ a-ți concentra atenția minții în acel loc
(acea regiune fizică) unde se află inima noastră (trupească, adică ceea ce bate în pieptul nostru). ”204
Calea către acea inimă duhovnicească inevitabil trece prin această inimă trupească.205 A căuta

202 Lărgiți, p.181.
203 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.203.
204 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.200.
205 Pentru a înțelege mai bine acest „fenomen” Părintele Sofronie îl explică astfel: „Am putea face o paralelă între
raportul dintre creier și minte, și cel dintre inima trupească și acea inimă care se arată a fi centrul ființei omenești.

42
calea către „acea” inimă, ocolind pe „aceasta” (cea trupească), Părintele o socotește o mare
greșeală. (,care l -ar putea duce pe tărâmul închipuirii. )
Însă această lucrare trebuie să se săvârșească fără închipuire : „A-ți zugrăvi în același timp
vreun chip oarecare – nu se cuvine, nici însăși inima nu trebuie a -ți închipui; ci trebuie să stai cu
mintea despuiată (de orice gânduri străine), gândind despre Dumnezeu (fără înfățișare, fără chip),
și chemând dumnezeiescul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ce se va
întâmpla mai departe – vei vedea, iar apoi vom putea vorbi și despre acelea; iar aceasta este una.
Cealaltă – a se deda visătoriei pe de -a-ntregul trebuie n eapărat ocolită. ”206
În această perioadă căutarea înțelesurilor metafizice despre inimă nu s unt spre folos, nu
sunt spre zidire, ci spre surpare. Pentru a nu -l lăsa pe Balfour în înșelare Părintele îi cere să i le
explice așa cum el înțelege.207 (continuă e xplicarea pe text și fă legătura cu subcap. următor)

4.2. „Nevoința” minții

După cum am arătat în cele prezentate anterior, prin chemarea numelui dumnezeiesc se
săvârșește cea mai însemnată minune, care „înalță vrednicia existenței omenești”. Însă plinită în
chip mecanic, rugăciunea nu rodește niciodată. Este nevoie ca rugăciunea să fie însoțită cu o luptă
de toată vremea pentru împotrivirea față de patimi, pentru lepădarea de omul cel vechi, încât să fie
cu putință a rămâne necontenit în Dumnezeu. Această lucrare se săvârșește în chip negativ prin
îndepărtarea oricărui înțeles străin din minte, iar în chip pozitiv prin agonisirea Lucrării
dumnezeiești în inimă, lucrare pe care o numim isihia minții.208 Părintele Sofronie învață că nu

După ieșirea din trup , sufletul își păstrează mintea capabilă de a gândi, își păstrează și inima, de acum nu trupească,
ci duhovnicească, spre a o numi astfel. Dar, precum în timpul vieții în trup, activitatea minții se leagă nedespărțit de
cea a creierului, întocmai și inima noastră trupească se arată a fi centrul unde se reflectă viața duhovnicească, atâta
vreme cât ea petrece în trup.” Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.202 sau 203.
206 Ibidem, p….
207 Când te cufunzi în nuit obscure sau în vide des puissances — mintea matale este oare slobodă de tot gândul,
oricare ar fi acel loc unde se află? Acolo unde este și inima noastră trupească, în piept (în partea stângă), sau
altundeva, sau nu o simți absolut nicăieri, ci doar te cufunzi într’o desăvârșită negândire, într’un oarecare hău? Și
absolut nimic nu -ți gândește mintea, sau gândește cumva pe Dumnezeu? Sau poate se îndeletnicește și cu
rugăciunea? Și dacă da, atunci ce fel, și cum? Cu cuvinte, sau numai prin simțul inimii (trupești), sau numai cu
mintea, fără a rosti nici un cu vânt de tânjire către Dumnezeu? Vede oare mintea ceva în acest răstimp, sau nu?
Toate acestea neapărat lămurește -mi-le, te rog mult, nevoiește -te, dacă este cu putință. Și eu mă nevoiesc în
legătură cu ele, și nu pentru sinemi, căci nu mă preocupă în chip nemijlocit. Ibidem, p.344.
208 Hristos calea vieții noastre, p.237.

43
există lucrare du hovnicească mai înaltă și mai desăvârșită decât lucrarea minții, slobozirea ei de
cugetul trupesc, dar, tocmai de aceea, nici nevoință mai grea decât ea.209
Întemeindu -se pe învățăturile Sfinților Părinți, Starețul spune că „rugăciunea
duhovnicească este luc rul pentru care se desfășoară întreaga luptă între noi și diavoli”210, adică tot
războiul care se ridică între noi și diavol este numai pentru rugăciunea duhovnicească, care este
potrivnică lor, este urâtă de ei, pentru că prin ea omul se leapădă de cele tru pești pentru a sluji lui
Dumnezeu , iar nouă este mântuitoare și mult iubită. Însă ne învață că „minții pătimașe și necurățite
nu-i aduce nici un folos a se încorda sau a încerca a se potrivi cu ea”211, întrucât împreunarea minții
cu inima se înfăptuiește doa r când inima este curățită de patimi iar mintea slobodă de orice gând
trupesc.
Lucrul spre care tinde nevoința acestei rugăciuni este unirea minții cu inima. Întrucât
mijloacele tehnice pot ajuta mintea să afle mai ușor poarta de intrare spre inimă, însă n u și să se
sălășluiască în ea, adevărata aflare a inimii se naște din rugăciunea izvorâtă din credință și pocăință.
Precum templul lui Solomon a fost sfințit atunci când Dumnezeu a așezat „numele Său acolo în
veci” (III Regi, 9,3), în același chip, omul de vine biserică a lui Dumnezeu atunci când cheamă
numele Domnului „din inimă curată” (II Timotei 2, 21 -22). Atunci numele lui Iisus Hristos se
întipărește adânc în inimă și se repetă lăuntric și neîncetat. Însă pentru aceasta este nevoie de o
mare lepădare d e sine și de darul harului.212
Când credinciosul se răstignește în lupta pentru păzirea poruncilor evanghelicești, el
cunoaște puterea lui Dumnezeu în inima sa . Primul lucru pe care îl fac poruncile este să ne
zdrobească mândria și să ne vădească neputința, încredințându -ne că fără Dumnezeu nu putem
face nimic. Starețul Sofronie insistă asupra faptului că temelia oricărui urcuș duhovnicesc este
credința desăvârșită în Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și recunoașterea că ne aflăm într -o
primejdie de moarte, c unoașterea păcătoșeniei noastre.213 Păzirea poruncilor fără credința în
Dumnezeu și cunoașterea căderii, ne duc mai degrabă la trăirea Evangheliei la un nivel moral al
vieții și din acest motiv nu putem înțelege puterea cuvintelor lui Hristos, care sunt „cuv inte ale
vieții celei veșnice” (Ioan 6,48) și care duc la izgonirea păcatului și unirea cu El.

209 Nevoința cunoașterii lui Dumnezeu, p.115. (ed.2)
210 Ibidem.
211 Ibidem, p.116.
212 Hristos calea vieții noastre, pp.226 -227.
213 Rugăciunea – experiența vieții veșnice, p.167.

44
Fără credința în Dumnezeu repetăm păcatul strămoșului Adam. Părintele Sofronie
mărturisește că în perioada rătăcirii sale în religiile orientale, a „căzut cu că derea strămoșului
nostru”. Însă Domnul nu s -a îndepărtat întru totul de la el, ci l -a „chemat din hăul întunecos” și i –
a dat „să întrezărească esența duhovnicească a păcatului strămoșesc”. Înțelegând păcatul ca o
abatere de la Dumnezeu, „fie în vârtutea un ei aberații a felului cum mintea vede Ființa, fie ca
urmare a unei nelegiuiri împotriva dragostei Sale”, îl aseamănă cu păcatul lui Adam, adică, fiind
creat cu potențial de a deveni dumnezeu, pornește pe această cale spre devenire fără Dumnezeu.
Nesocoteșt e faptul că este făptură ci nu ființă absolută. Întrucât Ființa Adevărată, Absolută este
cea care ne -a dat și nouă ființă și a făgăduit să ne împărtășească Propria Sa Viață, fără conlucrarea
cu Ea omul nu poate primi Viața cea dumnezeiască, ci lepădând făg ăduința ei se avântă pe căi
închipuite care au înfăptuit moartea sa personală.214 Făcând referire la puterea răului cosmic, care
a adus moartea, Starețul afirmă că „nimeni dintre urmașii lui Adam nu o poate birui fără Hristos
și în afara lui Hristos”, întrucât „El este Iisus -Mântuitorul în adevăratul și singurul înțeles al
cuvântului”215.
În lupta sa de curățire, începătorul se întrarmează cu deplina credință în Hristos care îl
așază pe calea poruncilor și din acestea izvorând pocăința . Putem spune că aceasta este prima etapă
a „nevoinței” minții. Împlinind poruncile în duhul lui Hristos, noi căutăm ceva mai mult, căutăm
să împlinim voia lui Dumnezeu renunțând la voia proprie care este stăpânită de închipuiri ce nu
pot zidi adevărata fiin țare. Căutând pe adevăratul Dumnezeu -Făcătorul prin rugăciunea minții,
nevoitorul duce o luptă „cu miile de chipuri, și cu cele văzute, adică cele ce poartă o anume formă
exterioară, o înfățișare, o proiecție a spațiului și a vremii, o culoare, și altele a semenea, și cu cele
gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu -se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu
față către Față”216, iar „slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândește prin simpla și
întreaga năzuință de a trăi după voia lui Du mnezeu”217.
A cunoaște voia lui Dumnezeu, Sfântul Siluan ne încredințează că se dă omului prin Duhul
Sfânt după mulți ani și multe trude,218 deoarece omul, dintr -o mândrie ascunsă, nu voiește a trăi
după voia lui Dumnezeu, întrucât „îi place să se ocârmuiască singur, și nu înțelege că mintea

214 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp.209 -210.
215 Cuviosul Siluan Athonitul, p.162.
216 Cuviosul Siluan Athonitul, p.160.
217 Ibidem, p.161.
218 Ibidem, p.433.

45
omului nu este îndestulată a ocârmui fără Dumnezeu”219. Însă, „Dumnezeu milostiv așteaptă
pocăința noastră. […] Cere, și Domnul va ierta. Iară când vei dobândi iertarea greșalelor, în sufletul
tău va fi bucurie și veselie, ș i harul Sfântului Duh va pătrunde în sufletul tău și vei zice: «Iată
adevărata slobozenie; ea este în Dumnezeu și de la Dumnezeu».”220
Fă legătura !!!
Cei ce au cunoscut harul și dragostea lui Dumnezeu, se osândesc fără milă până și la iad,
considerându -se nevrednici de un asemenea Dumnezeu precum este Hristos. Domnul ne spune că
dacă nu ne urâm până și sufletul nostru nu Îi putem fi ucenici (cf. Luca 14 ,26). El nu Se referă la
sufletul nostru cel veșnic, ci la patimile care ni s -au făcut nou ă suflet. Și când vedem că avem acest
suflet neadevărat, îl osândim la iad. Osândirea de sine este atât de puternică încât arde toate
patimile, tot păcatul. De aceea Sfântul Siluan spune că atunci când a început să -și țină mintea în
iad, mintea sa a fost c urățită și Duhul Sfânt da mărturie mântuirii în sufletul său. Ce lucru uimitor:
el se osândește la iad, dar înlăuntrul lui trăiește un praznic al mântuirii! Această lucrare este atât
de puternică, încât îl curățește pe om de tot gândul rău, și prin urmare harul află o deschidere în
inima omului.221
Împlini nd poruncile în duhul lui Hristos pregătim inima pentru unirea ei cu Ființa Absolută,
însă este necesar să păstrăm conștiința că suntem slugi netrebnice și că nu am făcut mare lucru, ci
doar ceea ce eram dat ori să facem . Aceasta ne ține într -un duh al smereniei, așa încât harul lui
Dumnezeu poate rămâne nestânjenit înlăuntrul nostru, acel har pe care îl primim atunci când
împlinim poruncile lui Dumnezeu. Fără conștiința netrebniciei noastre, fără acest duh al pocăinței,
pierdem chiar și folosul împlinirii celorlalte mari porunci. Doar prin smerita rugăciune de pocăință
ne putem înrudi cu Dumnezeul cel smerit.222

4.3. Lacrimile
Descoperirea sărăciei duhovnicești și înțelegerea stării căzute sunt temelia noii vi eți, primul
pas și prima treaptă în urcușul pe scara desăvârșirii în Hristos. Acestea fiind și temelia plânsului
duhovnicesc: „groaza mea consta în faptul că, după ce Dumnezeu făcuse pogorământ până la a

219 Ibidem, p.345.
220 Ibidem, p.354.
221 Dintr -o înt âlnire personală cu Părintele Zaharia Zaharou, 21.12.2018.
222 Ibidem.

46
veni la mine, eu vedeam cu ce rane eram întreg acope rit. Mă conștientizam cu desăvârșire
nevrednic de Împărăția Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în putere a descrie acea durere care mă
afunda într -un lung și adânc plâns”223.
Odată înfăptuit, plânsul duhovnicesc „se adâncește până la măsura în care omul se
statornicește într -o îndoită contemplare: pe de o parte, cea a nesfârșitei sfințenii a lui Dumnezeu;
de cealaltă parte, aceea a simțământului întunericului luciferic care viază întru noi ”224. Din acest
simțământ se naște plâns ul amar care este treapta de început a pocăinței225. Harul de început îi
vădește omului abisul lăuntric, întunecat, iar acesta se dă plânsului și tânguirii conștientizând că
„acest Dumnezeu este cumplit de departe, dar nu de neajuns duhului nostru”226. Dându -se unui
plâns deznădăjduit, amarnic, arzător, conștientizând grozăvia căderii, Starețul socotește că Domnul
dăruiește omului deznădejdea harului227. Lacrimile născute de acest plâns, îl curăță pe om de
păcate, de lucrările viclene și de deșertăciunea vieții din trecut. Cu cât mai mult se întinde
plângerea și cu cât mai smerită și mai lipsită de îndrăzneală este cugetarea, cu atât mai mare este
curățirea și mai deplină nașterea din nou a omului care lucrează această plângere .228
Cu cât se întețește plânsul, cu a tât se înmulțește și mângâiera pe care Duhul Sfânt o dă celui
celui ce plânge. Sufletul primește bărbăția duhovnicească. „Înlăuntru se sălășluiește bucuria, până
atunci necunoscută, a slobozeniei. […] Din amar, în începuturile pocăinței noastre, plânsul se
preschimbă apoi în lacrimile bucuriei Iubirii Dumnezeiești”229. Rugăciunea se întraripează și se
face bineplăcută Domnului. Lucrarea ei, plină de bucurie, preface firea omului și aduce o naștere
din nou, desăvârșită, într -o altă viață, de data aceasta nestr icăcioasă .230
„Plânsul care se lucrează de către neprihănita iubire a lui Dumnezeu tămăduiește
în întregime pe om și unifică firea sa, pentru a se putea face una cu Dumnezeu Cel iubit.
În această stare omul dobândește unitatea duhului, iar mintea, uimită de noua vedere, se
sălășluiește în adâncul inimii. Atunci toate lucrează împreună și călăuzesc spre o mai mare
plinătate a iubirii. Omul urcă din iubire în iubire, și toate se îndreaptă cu putere spre Lumina

223 Ibidem.
224 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 110.
225 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 47.
226 Ibidem, p. 25.
227 Ibidem.
228 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 111.
229 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 47.
230 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 112.

47
nezidită. Acest plâns binecuvântat dezrădăcinează o rice patimă și eliberează de păcat.
Omul primește experiența nepătimirii și simțirea sfințirii întregii sale ființări, toate fiind
lucrate de iubirea dumnezeiască.”231
Mulțimea lacrimilor sunt semnul că mintea și adâncul inimii „sunt stăpânite de o oarecare
înțelegere smerită ce insuflă rugăciunea și arată că aceasta a ajuns la locul rânduit ei mai dinainte,
adică la Tronul Celui Preînalt”232. Întrucât Starețul ne învață c ă plânsul își schimbă însușirea
potrivit stării în care nevoitorul se află, acesteia îi corespund „lacrimile dulci”, aduse de simțirea
aproprierii și prezenței lui Dumnezeu. „Mintea este cu de -a-ntregul îndreptată către tărâmul
Dumnezeiștii vecinicii”233, adică este înălțată la o contemplare de negrăit, iar „inima se lărgește
spre a îmbrățișa, în iubirea lui Dumnezeu, cerul întreg și toată zidirea”234.
Acest plâns al iubirii235 aduce omului părtășia cu planul ontologic în care mulțimea de
împrejurări firești pen tru cei ce trăiesc „viața banală” a acestei lumi, trec neobservate: „sărăcia nu
îl înfricoșează, nu îl înjosesc jignirile sau defăimările din parte fiilor acestui veac, nici celelalte
lovituri ale soartei vremelnice, căci nu numai mintea, ci și picioarele îi sunt cu mult înălțate
deasupra pământului. El împreună pătimește cu semenii, se întristează pentru ei înaintea lui
Dumnezeu, însă nu le împărtășește interesele, însuflat fiind de năzuința sa către Adevărul cel
nestrămutat”236. Cuprins de plânsul iubirii, omul își coboară mintea în adâncul inimii, unde
descoperă pe Dumnezeu Mântuitorul și se întâlnește cu El. „După ce mintea se întraripează prin
har, ea se înstăpânește peste inimă, adică peste întreaga ființare a omului, și aduce întreaga sa
existență lui D umnezeu. Atunci se strâng laolaltă într -o împreună -lucrare toate puterile sufletului
omenesc”237.
Pentru cel care dorește să își descopere adâncul inimii și acolo să îl întâlnească pe
Dumnezeu, nu există altă cale decât aceea a strigătului puternic și a ru găciunii cu lacrimi. Aceasta

231 Ibidem.
232 Ibidem, p. 113.
233 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.
234 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 114.
235 „Plânsul iubirii către Dumnezeu îl face întreg părtaș Iubitului Stăpân: mintea, inima și chiar trupul – toate se
contopesc întru una, într -o mișcare puternic împreunată către Lumina cea Nezidită. Un astfel de plâns rupe cercul
strâmt al ființării pământești, îndrumând duhul omului către sferele cerești, slobozit de silnicia patimilor păcătoase.”
Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.
236 Arhimandritul SOFRONIE , Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p. 52.
237 ZAHARIA Zaharou, Hristos – calea vieții noastre, p. 228.

48
este calea care se potrivește omului ca ipostas și care poate să -l călăuzească spre plinirea până la
capăt a principiului să ipostatic, astfel încât să dobândească o contemplare curată și simțită a
Dumnezeului Celui viu.238 Aceas ta este calea care nu lasă ca inima omului să devină o „pompă”
ci o face „adevărata biserică unde omul se întâlește cu Dumnezeu”239
Plânsul iubirii face ca „mintea, inima și chiar trupul – toate să se contopească întru una”,
astfel încât duhul omului să se r upă de „cercul strâmt al ființării pământești” și să fie îndrumat
către sferele cerești. Omul în dorința lui de a cunoaște pe Dumnezeu cu inima, caută mereu această
„simțire duhovnicească și dumnezeiască”, căci numai atunci poate să simtă prefacerile pe ca re le
lucrează în el Duhul lui Dumnezeu. Fără conștientizarea adâncului inimii, fără unirea minții cu
inima în chip supranatural, fără această simțire duhovnicească a lui Dumnezeu înlăuntrul lui, omul
nu poate afla mângâiere, iar fără mângâiere nu -și poate împlini rostul. Toți avem nevoie de bucurie,
pace și mângâiere pentru a putea săvârși lucrare lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

ROADELE RUGĂCIUNII LUI IISUS

5.1 Rugăciunea – starea permanentă și firească a firii

Așa precum se înțelege din cele prezentate mai sus, rugăciunea nu este o însușire firească
a omului căzut. Rugăciunea este rodul legăturii dintre lupta omului pentru împlinirea poruncii lui
Dumnezeu și darul dumnezeiesc care se pogoară cu iubire de oameni spre a ridica făptura Sa.240
Iar în această luptă, simțirea păcătoșeniei este piatra de temelie a rugăciunii către Dumnezeu.
Omul, stând de vorbă cu Dumnezeu, începe să își mărturisească păcatul său perso nal și toate stările
pătimașe, „într -un cuvânt, tot ce ține de condițiile existenței noastre”241. După osteneală de -a
lungul a mulți ani de rugăciune de pocăință,242 aceasta trece din cadrele „strâmte ale individualității

238 Ibidem.
239 ZAHARIA Zaharou, Omul cel tainic al inimii, p. 9.
240 Hristos -calea, p.324.
241 Despre rugăciune, pp.8 -9.
242 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.2 48.

49
noastre” către întreaga omenire. Rugăc iunea noastră de pocăință va purta în ea tragedia căderii
tuturor urmașilor lui Adam.243 (vezi și: Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.249)
Datorită nestatorniciei omului, de -a lungul nevoinței rugăciunii se petrec nenumărate
schimbări.244 Părintele Sofronie, dă mărturie despre cum a binevoit Dumnezeu a i se arăta, ca
răspuns îndelungului plâns al pocăinței ce îl mistuia,245 aceasta fiind dovada că doar prin multă
osteneală, încordare și stăruință în lucrarea rugăciunii, omul dobândește un ec hilibru pentru o
„îndelungată ședere înaintea lui Dumnezeu”. „Această necurmată ședere, însoțită de durerea
pocăinței și de smerenia sărăciei duhovnicești, curăță mintea și inima de orice lucru străin. Singura
dorire a celui ce se roagă devine Dumnezeu și harul vieții celei noi care îl cercetează.”246
Astfel, după ce sufletul s -a slobozit de patimi, omul rămâne statornic cu mintea ațintită în
Dumnezeu și „vine clipa când duhul nemuritor se va atinge de inimă”247. Atunci „cel ce se roagă
trăiește în realitatea purtătoare de lumină a Sfântului Duh”248, Dumnezeu dăruiește omului
rugăciunea curată. După învățătura Părintelui Sofronie, aceasta vine numai în momentul când
duhul nostru este întreg adâncit în Dumnezeu, fără întoarcere asupră -și.249 La fel și Starețul Silu an
socotea că rugăciune este curată când „și inima și mintea împreună trăiesc cuvintele rugăciunii ce
nu se lasă întreruptă de nimic, nici de risipirea minții în ceva din afară, nici de cugetarea la ceva
străin rugăciunii trăite”250. Părintele Sofronie numeș te acest chip al rugăciunii „stare
duhovnicească firească”251, fiind foarte roditoare sufletului. Într -o astfel de stare, omul „desăvârșit
uită lumea, și până și propriul trup, astfel încât nu mai știe omul – oare în trup fusese, sau afară de
trup în ceasul rugăciunii?”252 (Starețul vedea această rugăciune în citatul Sfântului Pavel …
)„Starea acestei rugăciuni curate se înfățișează ca ținere a minții omului «înainte Minții celei
Dintâi, într -o stare de deșertare de tot ceea ce este văzut, trecător»”253, adică mintea zidită a omului,
„după Chip și Asemănare” cu potențial de a ajunge la asemănarea cu Făcătorul său, stă înaintea

243 Despre rugăciune, p.15.
244 Despre rugăciune, p.8.
245 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.250.
246 Hristos -calea, p.324. (citat în citat)
247 Despre rugăciune, p.10.
248 Hristos -calea, p.326.
249 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.179.
250 Cuviosul Siluan Athonitul, p.143.
251 Ibidem.
252 Ibidem, p.144.
253 Hristos -calea, p.327.

50
„Minții celei Dintâi”, înaintea lui Dumnezeu, curată, uitând toată zidirea pentru dragostea ce o are
față de Dumnezeu.
Această trecere „ de la moarte la viață”, Părintele Sofronie socotește că e necesar să fie
însoțită și de pomenirea Numelui. El consideră Rugăciunea lui Iisus folositoare pentru „toate
vârstele”. Ea îl ajută pe om la lepădarea de patimi, dar în același timp îi descoperă ult imele
profunzimi ale Existenței fără de început, având adânci rădăcini dogmatice: „în ea se ascunde
puterea Dumnezeiască … care luminează mintea dându -ne posibilitatea să observăm puterile ce
acționează în cosmos; de asemenea ne învrednicește să contempl ăm cele ce se săvârșesc înlăuntrul
inimii și minții noastre.”254 Astfel, lucrarea cucernică a acestei rugăciuni devine o putere care
unește duhul nostru cu Duhul lui Dumnezeu, încât întreaga noastră fire din trupească să devină
duhovnicească.
În această rug ăciune curată, „omul primește de la Hristos în Duhul Sfânt cugetul și
simțămintele pe care le întâlnim și la Domnul Însuși”255. Când se învrednicește de acest dar, „duhul
descoperă cu bucurie înrudirea cu Hristos și crește asemănarea cu El”, potențialul prim it la zidire
se înfăptuiește tot mai mult. Ca o încununare a rugăciunii curate, omul primește o rugăciune și mai
înaltă pe care Părintele Sofronie o numește „rugăciunea ipostatică”. Precum Hristos s -a rugat
pentru întregul Adam, tot astfel și cel care se u nește cu Hristos prin rugăciunea curată primește
această harismă a rugăciunii pentru întreaga lume: „În adevărata «întâlnire» se oglindește în noi,
nu numai asemănarea principiului Persoanei în Dumnezeire, dar și chipul vieții înlăuntrul Treimii:
ne este d at a iubi pe cei de -o-fiiere cu noi în rugăciunea pentru întreaga lume – a trăi întreaga
omenire ca pe Un Singur Om.”256 Împărtășirea acestei rugăciuni „ne oferă posibilitatea să vedem
că ființa întregii omeniri, la originile ei și după firea ei este O FIIN ȚĂ UNICĂ, UN OM UNIC.
De aici mișcarea «firească» a duhului nostru către rugăciunea pentru toți oamenii, pentru
ÎNTREGUL ADAM, ca pentru tine însuți”257. Prin această experiență primim o cunoaștere nouă,
una ființială: „Persoana, prin esența sa, prin structu ra și caracterul său, nu trăiește singură și
însingurată, ci neapărat în dragoste cu cealaltă, cu ceilalți asemenea ei”258. Această creștere a inimii
noastre înaintea lui Dumnezeu se face fără ca noi să o conștientizăm: „nu ne putem logic explica

254 Despre rugăciune, p.134.
255 Hristos -calea, p.329.
256 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp.248 -249.
257 Despre rugăciune, p.53.
258 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pp.248 -249.

51
în ce chip ea se dezvoltă, începe să conștientizeze și să «își iubească aproapele ca însuși pre sine”,
așa cum spune Cuviosul Siluan: «Fratele nostru este viața noastră». Noi nu putem înțelege cum se
întâmplă aceasta, dar, treptat, inima ne învață.”259
Semnul care arat ă autenticitatea vedeniei Sfântului Siluan este faptul că Hristos i -a
împărtășit starea Sa Proprie. După ce L -a văzut pe Hristos, Sfântul Siluan a început să se roage și
să aducă în inima sa întreaga omenire, întregul Adam.260 În scrierile sale deseori pomen ește de
„rugăciunea pentru vrăjmași”261 pe care o primise de la Domnul.

(în această rugăciune omul se asemănă cel mai mult cu Hristos, cu rugăciunea din
Ghetsimani unde Domnul la fel se ruga pentru „vrăjmași”. Vezi pag.123 din Siluan)
„rugăciunea ipostat ică, adică rugăciunea de adâncă a omului pentru întreaga lume, după
modelul rugăciunii lui Hristos în Ghetsimani. Această rugăciune mărturisește că este restaurat în
om chipul care i -a fost dat omului de către Dumnezeu dintre început ( Vom vedea pe Dumnezeu
precum este, p.343.)” ( Teologul luminii, p.226.

În acest chip rugăciunea devine „o stare permanentă și firească a firii”, omul nu se mai
roagă ci a devenit rugăciune pentru că a dobândit același cuget cu Iisus Hristos. Poruncile lui
Hristos devin singu ra lege a ființei noastre. Plinătatea cunoașterii lui Dumnezeu este atinsă prin
împlinirea celor două mari porunci ale iubirii. Însă, în vârful celor două, ca o încununare a lor se
află porunca iubirii pentru vrăjmași. În învățăturile Sfântului Siluan și a le Părintelui Sofronie
dragostea pentru vrăjmași este înfățișată într -un mod unic. Așa cum ura de sine este împlinirea
poruncii de al iubi pe Dumnezeu cu toată ființa, iubirea de vrăjmași este împlinirea desăvârșită a
poruncii iubirii aproapelui. După cum spune Părintele Sofronie, aceasta se poate găsi doar la
oamenii care „au văzut împărăția lui Dumnezeu venind cu multă putere înlăuntrul lor, în cei în
care rugăciunea este neîncetat unită cu inima.

259 Convorbiri duhovnicești, Vol.1, p.36.
260 Nicholas SAHAROV , Eshatologia personală. Rugăciunea pentru lume și perspectiva eshatologică în teologia
Starețului Sofronie, Teologul luminii, p.467.
261 „În învățătura Sfântului Siluan, așa cum o înfățiș ează Starețul, nu există deosebire între vrăjmași și prieteni. Sfântul
împărțea oamenii în «cei care -L cunoșteau pe Dumnezeu și cei ce nu -L cunoșteau ». Înțelesul de «vrăjmaș » se ivește
mai mult din starea căzută a omului și nu de la Dumnezeu, Care Își înti nde plinătatea iubirii Lui tuturor. Cel care face
o asemenea deosebire își dovedește pornirea de a lepăda o parte a omenirii, arătându -se prin aceasta a nu fi
universal. El nu trăiește iubirea și prin urmare nu izbutește să dobândească plinătatea unității existenței.” Hristos –
calea, p.349. (sinteză la următorul paragraf)

52

„Pentru a păstra rugăciunea trebuie să iubești pe acei oameni care te necăjesc și să te rogi pentru
ei până când sufletul s -a împăcat cu ei, iar atunci Domnul va da rugăciune neîncetată, căci El dă
rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmași.” (Cuviosul Siluan Athonitul, p.509)

5.2. Unitatea ontologică și „lărgirea inimii”

Omul, fiind o ființă dihotomică , alcătuit din suflet și trup, trăiește în același timp pe două
planuri, cel văzut și cel nevăzut, sau, după terminologia Părintelui Sofronie, în planul psihologic,
sufletesc și în cel duhovnicesc, ontologic. Sufletul, sau după cum îi plăcea Părintelui Sofr onie
duhul , fiind zidit după „chipul Ce dintâi”, într -un chip de netâlcuit nouă, „se naște oarecum în
materia trupului nostru, însă după firea sa se află mai presus de materia cosmică”262. Aceasta îi dă
posibilitatea, ca din întâlnirea sa cu Hristos, să crea scă în „conștientizarea sa ipostatică până la
acea coacere când încetează a mai atârna de legile firești ale pământului și începe a primi suflul
Dumnezeieștii vecinicii”263. Astfel, conform Părintelui Sofronie, „principiul ipostatic este
principiul original lăuntric și final, care constituie nucleul ontologic al Existenței dumnezeiești”264.
Încă de la începutul nevoinței sale omul petrece în ambele planuri. Chiar de la început
sufletul său se împărtășește într -o anumită măsură și de pătrunderea în planul ontol ogic. Însă este
nevoie ca omul să înțeleagă deplina sa nevrednicie „dinaintea desăvârșitului Dumnezeu”, „să fie
dezamăgit de eul propriu și să -l condamne la iad”, pentru a spori în dragostea lui Dumnezeu și
pentru a pătrunde mai mult în planul ontologic. S tarețul spunea că fiecare făptură cuvântătoare se
mișcă pe două planuri: „unul este iubirea către Dumnezeu până la ura de sine, iar celălalt este
iubirea de sine până la ura de Dumnezeu”265.
Conform cuvintelor Părintelui Sofronie, această contemplare are un caracter îndoit. În
același timp ea se îndreaptă spre doi poli diametral opuși. La polul cel mai de jos se întâlnește

262 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.110.
263 Ibidem.
264 Gheroghios MANTZARIDIS , Părtășia la lucrarea lui Dumnezeu: Condiția făptuirii principiului ipostatic în om, în
Teologul luminii …. p.219.
265 Hristos calea, p.310, apud. Viața și învățătura Starețului Siluan Athonitul, Deisis, p.203.

53
iadul, „întunericul cel mai dinafară”, unde stăpânește iubirea de sine până la ura de Dumnezeu. La
cel de sus se contem plă „împărăția lui Dumnezeu venind cu putere”, adică se găsește iubirea lui
Dumnezeu până la ura de sine.266 (fă se elimini citatul ➔doar ideea) „Între acești doi poli se mișcă
întreaga viață duhovnicească a făpturilor cugetătoare, iar omul, atunci se pocăie ște «dintru
adâncuri », ajunge să cunoască prin cercare toate fenomenele lumii duhovnicești dintre acești doi
poli.”267 „Cunoașterea sa se prelungește din adâncul iadului până la înălțimile cerului și lărgește în
chip de negrăit conținutul ființei sale.”268 (➔ vezi mai departe de la pag. 294.)
(vezi și Teologul luminii, p.273)

„biruim închiderea -egoismul «individuum -ului» de fiară; ieșim din starea noastră semi -animalică
– a nu cunoaște pe Făcătorul nostru”269
Iubirea desăvârșită, Părintele Sofronie considera că „nu viază închisă în sine, ci în celelalte
Persoane. Întreagă Ființa este stăpânirea nestrămutată a fiecăruia din tre cele Trei Ipostasuri. Însă
așa este El – Ipostasul: El se manifestă în actul dragostei desăvârșite, căreia îi este propriu o tot
atât de deplină deșertare, înmicșorare de Sine”270. După cum am încercat să prezentăm în
subcapitolul anterior, această iubir e omul primește în dar de la Dumnezeu, când mintea unită cu
inimă sunt îndreptate spre Dumnezeu în chip neîmprăștiat. Deși în rugăciunea curată întreaga lume
este uitată până și propriul trup, prin arătarea dumnezeieștii străluciri, ipostasul omului se
restaurează , „se deschide nu doar spre veșnicie, ci și spre nevăzut, iar conținutul vieții omenești se
lărgește și se îmbogățește nelimitat, îmbrățișând cu iubirea întreaga omenire și dumnezeirea”271.
Când iubim pe cineva omenește cu un simțământ plăcut rosti m numele persoanei iubite și
nu obosim repetându -l. Când acea persoană ne dezvăluie din ce în ce mai mult calitățile sale și
dragostea sa pentru noi, atunci crește și prețuirea noastră pentru ea și privim la noile ei trăsături cu
multă bucurie. Așa se întâ mplă și cu Numele Domnului.272 Când dragostea lui Dumnezeu se atinge
de sufletul omului, restaurând ipostasul său, pomenirea Numelui ne descoperă noi taine ale vieții

266 Ibidem, p.293.
267 Ibidem, pp.293 -294.
268 Ibidem, p.294; apud . Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.184.
269 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.247.
270 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.254.
271 Gheorghios Mantzaridis, op.cit., p.222.
272 Despre rugăciune, p.125.

54
Dumnezeiești. Întrucât în El „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9), nu
numai Dumnezeu, ci și întreg neamul omenesc,273 prin rugăciunea lui Iisus, „ne plasăm în fața
deplinătății absolute – și a Primei Ființe Necreate, și a ființei create”274. Pentru intrarea în sfera
acestei plinătăți a Ființei, în plan ontologic, pentru c a viața Lui să devină viața noastră, omul are
nevoie de necontenita chemare a Numelui Lui.

„În acest chip pășește pe tărâmul ontologic. Duhul său primește cunoașterea unei alte ființări, de
necuprins, în vreme ce mintea, slobozită din legăturile firii, intră într -o nouă formă de viață,
(mistica vederii, p.110.) cu un chip nou de contemplare a judecăților și a voii celei mai înainte de
veci a Ziditorului său.” ( Hristos calea, p.293.)
„Când va străbate până la capăt calea acestei pocăințe, duhul său va cun oaște «cele ale omului »,
în vreme ce, prin Duhul Sfânt pe care l -a dobândit, va cerceta și «cele ale lui Dumnezeu ». Prin
această așezare în contemplarea Luminii nezidite a Dumnezeirii, care este totodată și cea mai înaltă
învrednicire, pe pământ, a princip iului său ipostatic.” (p.297)

5.3. Vederea slavei

Conform învățăturii Sfintei Scripturi, Dumnezeu este Lumină și cunoașterea Sa este
împărtășire întru lumină, iar plinătatea acestei stări este moștenirea veacului viitor.275 Așa cum
scrie Părintele Sofronie, condiția fundamentală a părtășiei omului de Lumina Nezidită este
înomenirea lui Iisus Hristos.276 Mântuitorul a venit și a dăruit lumii cunoașterea „Părintelui
luminilor” și a slavei celei mai înainte de veci, pe care El În suși a avut -o de la Tatăl și care a fost
gătită omului încă de la întemeierea lumii. Însă din partea omului cea dintâi condiție pentru a i se
arăta Lumina este credința în Dumnezeirea lui Iisus Hristos ( vezi la pomenirea numelui când
vorbești despre asta ), care deschide duhul omului în Lumina Dumnezeiască.277 Despre aceasta
Părintele Sofronie spune: „Oricum ar fi fost, dar când am crezut în Dumnezeirea Lui cu deplină

273 Despre rugăciune, p.126.
274 Ibidem.
275 Hristos calea, pp.268 -269.
276 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.165.
277 Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lumina necreată, în viața și învățătura Părintelui Sofronie, în Teologul luminii,
p.271.

55
neîndoială, atunci m -a luminat o Lumină nu de -a lumii cesteia. … Întâi am crezut cu o credi nță vie,
apoi mi s -a arătat Lumina.”278
O altă condiție necesară este adânca pocăință. La început Lumina Duhului Sfânt vine „de
undeva de departe mă luminează din spate, arătându -mi «locul » duhovnicesc în care mă aflu. Iar
numele acestui loc este iadul”279. Această contemplare îl face pe om capabil să „pătrundă în sfera
Existenței lui Dumnezeiești și să resimtă existențial planul lui Dumnezeu cu omul, de dinainte de
originea lumii, să discearnă acel chip în Hristos, al omului, conform căruia a fost creat după Voia
dinainte de veci a lui Dumnezeu Treime”280. După cum arătam și în capitolul anterior , răpirea
omului la „vedenie”, la contemplarea Slavei lui Dumnezeu, are un caracter îndoit. Pe de -o parte,
omul simte cu putere că păcatul îl rupe de Sfântul Dumnezeu al dragostei, vede întunericul
inutilității propriei vieți, iar pe de altă parte, chipul Lu minii Sfântului sfinților spre care tinde
sufletul lui.281 Părintele mărturisește că această recunoaștere era însoțită de deznădejdea
harismatică pentru sine , (ura de sine) care în mod paradoxal era întărită de neașteptata simțire a
Dumnezeului Celui Viu. ➔ (teologul luminii, p.174 sau 175)

278 Vom vedea pe Dumnezeu precum este, p.155.
279 Ibidem, p.31.
280 Arhimandritul Zaharia Zaharou, Lumina necreată, în viața și învățătura Părintelui Sofronie, op.cit., p.272.
281 Ibidem, p.273.