Viața, nașterea, moartea, devenirea ființei umane au fost și vor fi dominantele cunoașterii omului. Psihologia, științele socioumane, dar și cele… [310589]

Viața, nașterea, moartea, devenirea ființei umane au fost și vor fi dominantele cunoașterii omului. Psihologia, [anonimizat].

[anonimizat], tinde să devină o necesitate în gama largă de interes științific complex.

Intimitatea, sentimentele, [anonimizat], de cuantificat. Cu atât mai mult efortul nostru de descifrare a problematicii feminine poate fi considerat startul în acest domeniu delicat, o muncă de pionierat în echipă pentru speranțe și uneori pentru rezultate pozitive.

CUPRINS

1. Rezumat…………………………………………………………………………………………….. pag 4

2. Aspecte psihologice ale infertilității………………………………………………………. pag 21

3. [anonimizat]?!………………………………. pag 47

4. Rolul familiei în decizia apariției unui copil……………………………………………. pag 65

5. Disfuncții psihoclinice în perioada de maternitate la femei……………………….. pag 86

6. Sterilitatea poate fi învinsă……………………………………………………………………. pag 103

7. Cercetare asupra atitudinii față de maternitate a femeilor cu sterilitate ………. pag 115

8. Prelucrarea și interpretarea rezultatelor…………………………………………………… pag 122

9. Concluzii…………………………………………………………………….. pag 231

10. Bibliografie………………………………………………………………….. pag 289

Tot ce sunt sau ce sper să devin

îi datorez îngerului care a fost mama

Abraham Lincoln

REZUMAT

Există momente în viață în care trebuie să facem alegeri și să luăm decizii vitale. [anonimizat], [anonimizat] i-am ales…Abilitatea de a [anonimizat], este un dar neprețuit al vieții. Dumnezeu a creat femeia pentru a [anonimizat] o desăvârșească.

Rolul de părinte este extrem de important și reprezintă cea mai nobilă vocație pe care o femeie sau un bărbat o pot avea în viață. Fericirea pură degajată de simpla sărutare a frunții unui bebeluș ne schimbă felul de a fi și a gândi. [anonimizat] a-l săruta tot timpul. Fiecare lună care trece după apariția pe lume a [anonimizat].

Din păcate însă această bucurie nu poate fi trăită de toată lumea. Infertilitatea răpește

posibilitatea femeii de a [anonimizat] a [anonimizat] a fi numită

―mamă‖. Imposibilitatea de a da naștere unui copil poate duce la o schimbare radicală în viața femeii și a [anonimizat], [anonimizat], familial și chiar financiar.

[anonimizat] a devenit astăzi o [anonimizat] o adevărată criză atât la nivel individual cât și la nivel social prin scăderea demografică.

Cercetarea de față este centrată pe ideea de „atitudine a femeilor sterile față de starea de

maternitate", maternitatea fiind considerată o problemă actuală stringentă, în condițiile noilor

„mutații valorice‖ (morale, sociale, culturale, religioase) ale omului modern și post-modern.

Lucrarea tratează pentru prima dată in Romania, problematica feminină in contextul stării de infertilitate, analizând acest domeniu delicat, prin prisma sentimentelor, eșecurilor in plan personal și a intimitătii cuplului, aspecte extrem de dificil de abordat și de aprofundat.

Asadar, ne propunem să analizăm atitudinea femeilor diagnosticate cu sterilitate primară sau secundară față de starea de maternitate și îndreptarea acestora spre adopție, ca mijloc de manifestare și împlinire a maternității.

Maternitatea convertește sexualitatea din instinct în dăruire sufletească și împlinire morală. Prezența copiilor valorizează un cuplu, împlinește rolul și statutul femeii, dar în egală măsură împlinește și orgoliul de afirmare al bărbatului. Prezența copiilor apropie soții, consolidează viața de cuplu, construiește noi proiecte de ideal, noi aspirații, noi atitudini sau conduite.

În primul capitol al lucrării, intitulat Aspecte psihologice ale infertilității, am analizat situația acestui fenomen deosebit de traumatizant pentru fiecare cuplu care se confruntă cu această problemă. Deși simbol al angajamentului și al iubirii prin excelență, aducerea pe lume a unui copil nu este un privilegiu pentru toate cuplurile. Dacă unele cupluri acordă în medie 10 luni pentru a concepe, altele experimentează o stare de decepție după numai câteva săptămâni, iar dintre acestea 15% aleg să consulte un specialist sau să recurgă la procreere medicală asistată. În societatea noastră, să fii părinte este o obligație a vieții de adult. Din această cauză, cele mai multe cupluri care au experiența infertilității consideră că este o criză majoră (Berk & Shapiro,

1984; Burns & Covington, 1999). De la începutul timpului, necesitatea fertilității a fost evidentă. "Fiți rodnici și vă înmulțiți" rămâne un adevăr permanent pentru majoritatea societăților.

Societatea modernă tinde însă să uite valorile tradiționale, să minimalizeze valoarea instituției căsătoriei și a familiei. Tinerele generații visează în primul rând să își construiască o carieră și să își asigure confortul zilnic, amânând tot mai mult decizia de a avea un copil. Această alegere poate însă avea efecte dezastruoase asupra capacității femeii de a procrea. Niciodată nu vom îndeplini toate condițiile optime pentru a avea copii. Întotdeauna mai lipsește ceva, însă ceea ce cu adevărat nu avem este dorința femeilor tinere de a fi mame, înainte de toate. Ceea ce uităm este faptul că familia poate coexista excelent cu o carieră de succes, atâta vreme cât suntem capabili să ne stabilim prioritățile, să acționăm în acest sens, să credem cu tărie că acest fapt se poate întâmpla și să ne păstrăm acel mult râvnit echilibru emoțional, dar și stăpânirea de sine. În acest sens, credem că un rol important în educarea tinerelor fete îl are și familia acestora, în special mama. Dacă mama nu îi oferă fetei sale exemplul său pozitiv de mamă, dacă nu-i permite să-și găsească propriul său drum în viață pentru a-și clădi o familie și o carieră, vom asista în continuare la suferința repetată a tinerelor care ajunse, în sfârșit, femei se vor confrunta cu neputința de a se bucura de starea de maternitate pentru că au deja peste 30 de ani.

Ajunse în fața neputinței de a avea proprii lor copii, femeile trec prin numeroase stări psihice conflictuale. Mai întâi încearcă să găsească o explicație, o justificare a propriei lor neputințe, trec printr-o fază de neacceptare, de dorință exacerbată de a avea fructul oprit, plâng, sunt disperate, caută și, uneori, găsesc soluții. Atitudinea lor față de cuplu, față de partener și uneori chiar față de copii se modifică radical. Este de amintit faptul că prețul pe care femeile îl plătesc atunci când se opun ordinii firești a lucrurilor este suferința. De cele mai multe ori există riscul ca femeia care tocmai a aflat că nu poate fi mamă să-și copleșească partenerul cu emoții de furie și frustrare prost direcționate, ceea ce va conduce, firește, la o deteriorare a relației de cuplu. Rolul psihologului este de a fi acolo, în acele momente, alături de cuplul greu încercat, îndrumându-l și dirijându-l spre o comunicare sinceră și deschisă. Astfel, multe relații își pot redobândi statutul de dinainte de ‗impact‘ printr-o schimbare de atitudine, dar și prin redobândirea speranței.

Unele femei își pierd echilibrul afectiv, plâng instantaneu atunci când văd o mamă cu un copil în brațe, urăsc familiile cu copii și se află într-o stare de neputință fizică și psihică colosală, din care nu pot ieși singure. Toată faima venită odată cu o carieră strălucitoare pălește în fața incapacității de a se dărui propriilor săi copii și persoanei iubite. Alte femei devin mult mai calde, mai iubitoare cu copiii prietenilor sau chiar cu cei ai străinilor, încercând să-și umple,

astfel, golul pricinuit de lipsa copiilor naturali. Cele cu un psihic echilibrat recurg la adopție, bucurându-se astfel de minunea de a fi strigate ―mama‖. Resemnate, conștiente de neputința lor în a procrea, femeile puternice pot schimba lumea. Și cum ar putea s-o facă altfel decât prin forța propriului lor exemplu. Ele sunt primele care își vor dedica viața educației tinerelor! Aceste femei greu încercate, în fond minunate, vor milita întreaga viață pentru ideea de procreere la o vârsta biologică firească, astfel încât tinerele să nu ajungă la vârsta de 30 de ani fără a avea un copil. Cele care au ieșit biruitoare asupra lor însăși, din această încercare, vor prezenta tinerelor generații de fete, riscurile pe care femeile și le asumă atunci când se gândesc să aibă copii după vârsta de 30 de ani.

Există însă și femei care se lasă învinse de această stare de neputință, iar altele care ies învingătoare în teribila luptă cu viața, din dorința aproape nebună de a avea copii. Diferența dintre învingătoare și învinse este aceea că învingătoarele sunt dispuse să facă lucrurile pe care învinsele nu le pot accepta. Pentru că a pierde sarcini nenumărate presupune o tărie psihică colosală. A încerca din nou, presupune mult curaj! Curajul nu este definit de către cei ce au luptat și nu au căzut, ci de către cei care au luptat, au căzut și s-au ridicat din nou. (Sursă necunoscută)

Capitolul al II-lea, Starea de maternitate – esența vieții noastre psihice?!, urmărește schimbările ce au loc în viața unei femei atunci când devine mamă. Sarcina este o perioadă unică din viața femeii. Departe de a fi un simplu ideal, primii pași spre împlinirea unei femei sunt momentele când aceasta află că va deveni mamă. Valoarea cuvântului mamă poate fi neglijată, însă sentimentul că o nouă viață începe să crească, bucuria primei ecografii, surpriza primelor mișcări ale bebelușului din pântecul mamei, primul scâncet sunt lucruri care fac să păleasca toate neplăcerile prilejuite de sarcină. Venirea pe lume a unui bebeluș nu este o perioadă ușoară din viața unei femei, ci o perioadă în care gravida are nevoie de o atenție deosebită.

Maternitatea este privită drept o ―datorie‖ a tuturor femeilor. Capacitatea de a procrea reprezintă însă un element important al psihologiei feminine. Vocația maternității este implicată în definirea feminității, iar absența posibilității genezice este trăită ca o puternică frustrare. Sarcina constituie nu numai expresia instinctului de reproducere, instinctul menținerii speciei și vieții, ci și o împlinire a trebuințelor psihologice și sociale. Aducerea pe lume a unei noi vieți reprezintă împlinirea menirii biologice și sociale a femeii.

În capitolul Rolul familiei în decizia apariției unui copil am urmărit tendința cuplurilor moderne legată de decizia de a avea copii. Am observat că, în ultimul secol, concepția asupra maternității s-a modificat foarte mult, trecând de la un regim al fecundității necontrolat la unul al fecundității programate. Astăzi, cuplurile pot să își aleagă momentul potrivit pentru a concepe un copil, pot să își atingă anumite idealuri înainte de a avea un copil, dar și să controleze numărul urmașilor. De asemenea, cuplurile au tendința de a trasa anumite condiții înainte de a avea un urmaș, respectiv să aibă o anumită condiție socială, materială și afectivă.

A aduce pe lume un copil este o adevărată provocare pentru fiecare femeie în parte. În capitolul Disfuncții psihoclinice în perioada de maternitate la femei am arătat că, imediat după naștere, între mamă și nou-născut se dezvoltă o relație particulară. Primele zile după naștere reprezintă o perioadă sensibilă în care mama este capabilă să constitue o legătură profundă cu bebelușul său. Această legătură este primordială și determinantă pentru tot restul vieții copilului. Mama și copilul formează un organism unic psiho-biologic, de la concepție și până când cel mic e în stare să se deplaseze singur. Mama este mediul copilului în uter, bioritmul mamei influențând dezvoltarea creierului copilului. După naștere mama continuă să fie mediul copilului și controlează fiziologia copilului.

Odată făcută trecerea dinauntru în afară, relațiile se depărtează de biologic și se apropie de psihologic, astfel încât ceea ce înainte era o legătură fizică, devine o legătură fără suport material, prin cuvânt, prin afect, prin zâmbet, prin emoție. Sarcina, nașterea și venirea acasă cu bebelușul sunt evenimente frumoase, care aduc entuziasm, dar totodată au un efect foarte mare atât asupra fizicului, cât și asupra stării emoționale a proaspetei mămici care poate trece de la euforie la tristețe în doar câteva secunde. Maternitatea este o experiență complexă, încărcată de emoții și solicitări fizice și psihologice. Mamele se pot simți depășite de situație, frustrate sau nesigure de soluțiile și acțiunile pe care le adoptă. Este dificil să fii însărcinată; este greu să ai grijă de un bebeluș, să îți asumi responsabilitatea față de o ființă nou venită pe lume. Indiferent de cât de pregatită sufletește este femeia pe perioada sarcinii sau după naștere, aceste perioade au urcușuri și coborășuri neașteptate. Timpul, răbdarea și suportul moral oferit de familie și prieteni pe această perioadă vor fi benefice.

Așadar, capacitatea de a procrea reprezintă un element important al psihologiei feminine. Vocația maternității este implicată în definirea feminității, iar absența posibilității genezice este trăită ca o puternică frustrare. Sarcina constituie nu numai expresia instinctului de reproducere, instinctul menținerii speciei și vieții, ci și o împlinire a trebuințelor psihologice și sociale. În capitolul Sterilitatea poate fi învinsă am arătat faptul că această problemă cu impact major asupra sănătății psihice a femeii poate fi tratată. Astăzi, există numeroase proceduri care vin în sprijinul cuplurilor care nu pot avea copii pe cale naturală. Iar atunci când nici medicina nu mai poate face minuni, femeile care se confruntă cu această traumă trebuie să știe că pot trăi aceleași sentimente pe care numai maternitatea le poate oferi și adoptând un copil.

În capitolele urmatoare: Cercetare asupra atitudinii față de maternitate a femeilor cu

sterilitate și Prelucrarea și interpretarea rezultatelor, am analizat și evidențiat atitudinea față de

maternitate a unui lot de femei diagnosticate cu infertilitate, în comparație cu un altul format din

femei care au devenit mame, și cu cel al femeilor nondiagnosticate care nu au copii; acesta fiind

si obiectivul principal al cercetării de față.

Un alt obiectiv extrem de important a fost cel privitor la studiul complexului psihologic și psihopatologic ce apare în contextul dificultăților întâlnite la diagnosticarea pacientelor cu sterilitate primară și/sau secundară.

Analizând comportamentul femeilor după aflarea veștii că sunt infertile, remarcăm

tendința acestora de a experimenta o serie de sentimente și stări precum: depresia, anxietatea,

stresul, vina, frica pentru un viitor incert, neputința, stima de sine scăzută, furia, gelozia față de

cuplurile cu copii, izolarea etc.

Pentru studiul eficient al acestei problematici legate de sterilitatea femeilor și pentru a înțelege în mod integrativ această problematică de sănătate s-au urmărit, într-un model de design experimental descriptiv, un număr de 150 de subiecți care au răspuns în mod voluntar și pozitiv la protocoalele cercetării.

Participanții la această cercetare au vârste cuprinse între 29-42 ani (media de vârstă egală cu 32,6 ani și o abatere standard de As=6,242).

După culegerea datelor s-a trecut la întabelarea acestora cu ajutorul a două programe statistice de specialitate și s-au conturat cele două direcții de interpretare. Prima direcție a fost stabilită în concordanță cu protocolul de cercetare științifică ce prevede o abordare statistică de

specialitate (analiză cantitativă), cea de a doua reprezentând o analiză calitativă mixtă

fenomenologică și psihoclinică.

Prima direcție care s-a adresat analizei statistice a rezultatelor ce a permis relevarea

datelor de statistică descriptivă raportate de către participanții din cele trei loturi.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă obținute în lotul femeilor care au fost diagnosticate cu sterilitate (N=50) observăm că pacientele au obținut o medie (m=40,84) care reflectă un nivel sever de depresie atunci când s-a procedat la scorarea cu BDI. Referitor la distribuția de frecvențe, s-a putut observa faptul că un procent de 6% dintre femeile inseminate au declarat un nivel ușor al depresiei cuantificate cu BDI; 52% dintre subiecți au raportat un nivel mediu al simptomatologiei depresive; pentru nivel sever al depresiei, a fost înregistrat un procent de 42%.

Analizând și interpretând datele de statistică descriptivă conform cu rezultatele înregistrate în urma aplicării Scalei de depresie Zung observăm că pacientele au obținut o medie (m=62,02) iar urmărind distribuția frecvențelor se constată că 90 % dintre subiecții lotului experimental ―femei cu sterilitate inseminate‖ prezintă o formă de depresie ușoară în ceea ce privește cuantificarea frecvenței simptomelor în timp ce 10% dintre subiecții lotului experimental ―femei cu sterilitate inseminate‖ s-au autoevaluat ca având o formă de depresie de intensitate medie. Aceste date susțin constatarea că în cadrul lotului de femei diagnosticate cu sterilitate este înregistrată o simptomatologie depresivă conform criteriilor de specialitate.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă conforme cu rezultatele înregistrate în urma aplicării Scalei de anxietate Hamilton observăm că lotul investigat a obținut o valoare medie a scorului (34,78) ceea ce presupune un nivel mediu de anxietate. Urmărind distribuția de frecvențe, pentru scorul anxietății un procent de 2% dintre femeile inseminate au declarat un nivel ușor al de anxietate; 76% dintre subiecți au raportat un nivel mediu de anxietate; pentru nivel sever al anxietății, a fost înregistrat un procent de 22%. Aceste date susțin constatarea că în cadrul lotului de femei diagnosticate cu sterilitate este înregistrată o simptomatologie anxioasă conform criteriilor de specialitate.

Analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă obținute în lotul femeilor care au fost diagnosticate cu sterilitate (N=50) ne ajută să observăm că pacientele au obținut pentru chestionarul ce măsoară calitatea vieții prin evaluarea domeniilor emoțional (m=9,34),

scăzut în ceea ce privește modalitatea în care se raportează la calitatea vieții.

Analiza itemilor din chestionarul ce măsoară calitatea vieții prin evaluarea domeniilor tratament și mediu (m=8,22), toleranța la tratament (m=5,86) și calitatea vieții scor global (m=50,02) au arătat valori care se situează la un nivel scăzut în ceea ce privește modalitatea în care aceste paciente se raportează la calitatea vieții. Referitor la distribuția de frecvențe, s-a putut observa faptul că 78% dintre femeile cu sterilitate inseminate au declarat un nivel scăzut pentru domeniile de bază cuantificate cu FertiQoL în timp ce 22% au evaluat un nivel mediu pentru itemii existenți. În același timp 52% dintre subiecți au raportat un nivel foarte scăzut pentru calitatea vieții scor global iar 44% au calificat acest scor ca fiind unul scăzut, în timp ce doar 2% au declarat un nivel mediu spre bun pentru acest item global.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă obținute în lotul femeilor care au fost diagnosticate cu sterilitate (N=50) observăm că pacientele au obținut pentru scala ce măsoară nivelul de stres perceput o valoare a mediei de (m=27,77). Referitor la distribuția de frecvențe, s-a putut observa faptul că 60% dintre femeile inseminate au declarat un nivel mediu pentru stresul perceput cuantificat cu scala de stres; 22% dintre subiecți au raportat un nivel mare de stres; pentru nivel sever al stresului perceput, a fost înregistrat un procent de 18% dintre respondenți.

Analizând și interpretând datele de statistică descriptivă obținute în lotul femeilor cu copii (N=50) observăm că pacientele au obținut o medie (m=10,72) care reflectă o valoare ce se situează în intervalul nonclinic privitor la un nivel existent în ceea ce privește prezența simptomatologiei depresive la scorarea cu BDI. Referitor la distribuția de frecvențe, s-a putut observa faptul un procent de 40% dintre femeile cu copii au declarat nonexistența depresiei cuantificate cu BDI; 56% dintre subiecți au raportat un nivel ușor al simptomatologiei depresive; pentru nivelul mediu al depresiei, a fost înregistrat un procent de 4% dintre persoanele care fac parte din lotul respectiv.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă conforme cu rezultatele înregistrate în urma aplicării Scalei de depresie Zung observăm că pacientele din lotul femeilor cu copii au obținut o medie (m= 21,16). Aceste date susțin constatarea că în cadrul lotului de femei cu copii nu sunt înregistrate rezultate care să confirme o simptomatologie depresivă conformă criteriilor de specialitate.

înregistrate în urma aplicării Scalei de anxietate Hamilton, observăm că lotul investigat a obținut o valoare medie a scorului (m=12,56) ceea ce presupune un nivel foarte ușor de anxietate.

Urmărind distribuția de frecvențe, pentru scorul anxietății un procent de 36% dintre femeile cu copii au evaluat nonexistența anxietății cuantificate cu scala Hamilton; 64% dintre subiecți au raportat un nivel foarte scăzut de anxietate fără trimiteri clinice.

Persoanele din lotul experimental denumit „femei cu copii‖ au obținut pentru chestionarul ce măsoară calitatea vieții prin evaluarea domeniilor emoțional (m=20,00), minte/corp (m=21,24), relațional (m=19,82) și social (m=20,66) valori care se situează la un nivel ridicat în ceea ce privește modalitatea în care se raportează la calitatea vieții; evaluarea domeniilor tratament și mediu (m=21,14), toleranța la tratament (m=12,76) și calitatea vieții scor global (m=115,62) au arătat valori care se situează la un nivel ridicat în ceea ce privește modalitatea în care aceste paciente din lotul cu copii se raportează la calitatea vieții.

Urmărind distribuția de frecvențe s-a constatat că pentru scorurile înregistrate un procent de 81,5% dintre femeile cu copii au declarat un nivel ridicat pentru domeniile de bază cuantificate cu FertiQoL în timp ce 18,5% au raportat scoruri medii spre ridicate.

Persoanele din lotul experimental denumit „femei cu copii‖ au obținut pentru scala ce măsoară nivelul de stres perceput o valoare a mediei de 7,38 care presupune o existența moderată în ceea ce privește stresul, fără conotații clinico-patologice la momentul măsurării.

Analizând și interpretând datele de statistică descriptivă obținute în lotul „femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate‖ (N=50) observăm că pacientele au obținut o medie (m= 16,24) care reflectă o valoare ce se situează în clinic ușor și care reflectă existența și prezența simptomatologiei depresive la scorarea cu BDI. Referitor la distribuția de frecvențe, s-a putut observa faptul un procent de 32% din lotul „femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate‖ au declarat nonexistența depresiei cuantificate cu BDI; 60% dintre subiecți au raportat un nivel ușor al simptomatologiei depresive; pentru nivelul mediu al depresiei, a fost înregistrat un procent de

8% dintre persoanele care fac parte din acest lot.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă conforme cu rezultatele înregistrate în urma aplicării Scalei de depresie Zung observăm că pacientele din lotul femeilor fără copii nediagnosticate cu infertilitate au obținut o medie (m= 27,50). Urmărirea distribuției dev frecvențe permite constatarea că procent de 94% din lotul „femei fără copii nediagnosticate

cu infertilitate‖ au declarat nonexistența depresiei cuantificate cu Zung; în schimb 6% dintre subiecți au raportat un nivel ușor al simptomatologiei depresive.

Prin analiza și interpretarea datelor de statistică descriptivă conforme cu rezultatele înregistrate în urma aplicării Scalei de anxietate Hamilton observăm că lotul investigat a obținut o valoare medie a scorului (m=11,24) ceea ce presupune un nivel nonclinic de anxietate. Urmărind distribuția de frecvențe, pentru scorul anxietății un procent de 36% dintre femeile cu copii au evaluat nonexistența anxietății cuantificate cu scala Hamilton; 64% dintre subiecți au raportat un nivel foarte scăzut de anxietate fără trimiteri clinice.

Persoanele din lotul „femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate‖ au obținut pentru chestionarul ce măsoară calitatea vieții evaluarea domeniilor tratament și mediu (m=13,7), toleranța la tratament (m=8,0) și calitatea vieții scor global (m=75,7) valori care se situează la un nivel mediu în ceea ce privește modalitatea în care aceste paciente se raportează la calitatea vieții. Urmărirea distribuției de frecvențe relevă pentru scorurile înregistrate un procent de 18,5% dintre femeile fără copii nediagnosticate cu infertilitate au declarat un nivel mic spre mediu pentru domeniile de bază cuantificate cu FertiQoL, 48% au declarat un nivel mediu în timp ce

33,5% au raportat scoruri medii spre ridicate. În același timp 42% dintre subiecți au raportat un nivel foarte ridicat pentru calitatea vieții scor global iar 35,7% au calificat acest scor ca fiind mediu spre ridicat, în timp ce 22,3% au declarat un nivel scăzut spre mediu pentru acest scor. Persoanele din lotul „Femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate‖ au obținut pentru scala ce măsoară nivelul de stres perceput o valoare a mediei de 10,74. Urmărirea distribuției de frecvențe arată un procent de 74% din lotul „Femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate‖ care au declarat un nivel mic pentru stresul perceput cuantificat cu scala de stres; 18% dintre subiecți au raportat un nivel mediu de stres în timp ce 8% au arătat un nivel ridicat al stresului perceput.

Următoarea parte a demersului nostru a cuprins procesul de verificare, susținere și validare a ipotezelor de cercetare. Acestea au fost următoarele:

Ipoteza 1. Nivelul ridicat al stresului perceput se asociază pozitiv cu simptomatologia depresivă în loturile de subiecți.

Ipoteza 1 subiacentă: Existența stresului perceput se asociază negativ cu calitatea vieții ce cuprinde domeniile înregistrate (emoțional, minte/corp, relațional, social, tratament și mediu, toleranța la tratament) în loturile de subiecți.

(BDI) și calitatea vieții (FertiQol) s-au calculat coeficienții de corelație Pearson (pentru toate

loturile de paciente).

Rezultatele obținute arată faptul că între nivelul de stres perceput și nivelul simptomatologiei depresive există corelații pozitive și semnificative (r = 0,447, p=0,001 < 0,01 bilateral). Participanții la acest studiu (pacientele investigate) care resimt un nivel ridicat de stres perceput raportează o simptomatologie depresivă. Putem vorbi astfel despre o susținere și validare a ipotezei de cercetare: Nivelul ridicat al stresului perceput se asociază pozitiv cu simptomatologia depresivă.

O a doua măsură de verificare a ipotezei 1 o constituie scorurile înregistrate la

Chestionarul de evaluare a calității vieții persoanelor cu probleme de fertilitate.

Corelația între aceste scoruri (respectiv nivelul emoțional) și nivelul stresului perceput este una semnificativă și negativă (r = -0,503, p=0,001 < 0,01 bilateral) susținând ipoteza: Existența stresului perceput se asociază negativ cu calitatea vieții. Cu alte cuvinte această tendință spre o corelație negativă ne îndreptățeste să spunem că atunci când este constatat un nivel ridicat de stres la subiecții investigați acest fapt este asociat cu un nivel al calității vieții reduse în ceea ce privește o serie de domenii, în situația de fata fiind vorba despre domeniul emoțional. De asemenea s-au obținut corelații semnificative între variabilele: nivelul domeniului minte/corp (calitatea vieții) și stresul perceput, (r=-0,451; p=0,001 < 0,01 bilateral); nivelul domeniului relațional (calitatea vieții) și stresul perceput, (r=-0,411; p=0,001 < 0,01 bilateral); nivelul domeniului social (calitatea vieții) și stresul perceput, (r=-0,480; p=0,001 < 0,01 bilateral); nivelul domeniului tratament și mediu (calitatea vieții) și stresul perceput, (r=-0,488; p=0,001 < 0,01 bilateral); nivelul domeniului toleranța la tratament (calitatea vieții) și stresul perceput, (r=-0,381; p=0,001 < 0,01 bilateral).

Rezultatele obținute ne permit constatarea existenței unor corelații semnificative și negative între variabilele studiate, fapt care ne permite să susținem validarea ipotezei de cercetare cu numărul 1 cât și a celei subiacente.

În termeni psihologici aceste tendințe arată pe de o parte că în populația investigată se constată un nivel de stres ridicat și că acesta este asociat de către subiecți cu un nivel scăzut al principalelor aspecte evaluate prin proba de calitate a vieții: respectiv aspectele legate de

tratament.

Ipoteza 2. Există o asociere între un nivel scăzut al calității vieții și simptomatologia anxioasă la pacienții investigați.

Ipoteza 2 subiacentă: Există o asociere între un nivel scăzut al calității vieții și simptomatologia depresivă în loturile de subiecți.

Pentru a studia relația calitatea vieții (FertiQol) –depresie (BDI, Zung) și anxietate (HAS) în lotul de participanți investigat s-au calculat coeficienții de corelație Pearson (pentru toate loturile de pacienți).

Rezultatele obținute arată faptul că între nivelul calității vieții (domeniul emoțional) și nivelul simptomatologiei anxioase există corelații semnificative și negative (r = -0,615, p=0,001

< 0,01 bilateral). Participanții la acest studiu care resimt un nivel ridicat de stres perceput raportează prezența unor stări anxioase. Putem vorbi astfel despre o susținere și validare a ipotezei de cercetare: Nivelul ridicat al stresului perceput se asociază pozitiv cu simptomatologia depresivă.

În termeni psihologici putem spune că s-a constatat faptul că în lotul pacientelor investigate există o tendință de asociere între o simtpmatologie anxioasă și un nivel scăzut acordat calității vieții.

Ipoteza 3. Există o asociere semnificativă între simptomatologia depresivă și cea anxioasă în loturile de pacienți investigați.

Din valorile rezultate mai sus observăm că scorurile obținute pentru cele două scale de depresie, respectiv Inventarul de depresie Beck și Scala de depresie Zung corelează în mod semnificativ și pozitiv (nivel de semnificație p=0,01) cu scorurile ce au fost raportate de subiecți în ceea ce privește nivelul de anxietate. În plus, scorurile obținute pentru fiecare scală de depresie, corelează puternic unele cu altele, constituind o bază de fundamentare pentru fenomenologia depresivă. Rezultatele sunt sintetizate astfel: depresie cuantificată cu BDI și anxietate, (r=0,826; p=0,001 < 0,01 bilateral); depresie cuantificată cu Zung și anxietate (r=0,831; p=0,001 < 0,01 bilateral) și vin să susțină și să valideze ipoteza de cercetare numărul 3.

În termeni psihologici putem spune că există o comorbididate constatată la pacientele investigate, simtomatologie depresivă și anxioasă, ceea ce susține din nou modelele psihopatologice conforme cu manualele de diagnostic (DSM-TR- 2000).

simptomatologiei depresive, nivelul de calitate a vieții și nivelul de stres perceput în loturile de

pacienți investigați.

Pentru a studia relația complexă anxietate (HAS) – depresie (BDI, Zung) –Calitatea vieții (FertiQol)- Stres perceput (PSS) pentru toare loturile investigate s-au calculat coeficienții de corelație Pearson. Rezultatele obținute arată faptul că între nivelul simptomatologiei anxioase, cel al simptomatologiei depresive, nivelul de calitate a vieții și stresul perceput s-au înregistrat corelații semnificative după cum urmează: nivel de anxietate cu nivelul simptomatologiei depresive Zung (r = 0,831, p=0,001 < 0,01 bilateral); nivel de anxietate cu nivelul simptomatologiei depresive BDI (r = 0,839, p=0,001 < 0,01 bilateral); nivel de anxietate cu nivelul scăzut al calitații vieții (scor global) (r = -0,675, p=0,001 < 0,01 bilateral) și nivel de anxietate cu nivelul ridicat al stresului perceput (r = 0,438, p=0,001 < 0,01 bilateral).

Observarea corelațiilor semnificative negative medii și puternice permit susținerea și validarea ipotezei de cercetare cu numărul 4.

Ipoteza 5: Nivelul calității vieții diferă semnificativ în cadrul celor trei loturi de subiecți.

Ipoteze subiacente:

5.1. Nivelul stresului perceput diferă semnificativ în cadrul celor trei loturi de subiecți.

5.2. Nivelul simptomatologiei depresive diferă semnificativ în cadrul celor trei loturi de

subiecți.

5.3. Nivelul simptomatologiei anxioase diferă semnificativ în cadrul celor trei loturi de subiecți.

Pentru a identifica variația calității vieții în rândul femeilor din cele trei loturi incluse în cadrul acestei cercetări a fost utilizată procedura statistică a analizei de varianță (ANOVA unifactorială). Aceeași analiză statistică a fost efectuată pentru a identifica diferențele între cele trei loturi și în cazul stresului perceput, depresiei și anxietății.

Putem spune că în urma calculelor statistice de specialitate se constată faptul că în ceea ce privește Calitatea vieții, aceasta este semnificativ mai înaltă pentru femeile care au deja copii. Valorile cele mai mici sunt obținute de femeile cu sterilitate inseminate. Se mai poate observa că cel mai înalt nivel de stres este evidențiat în cadrul lotului de femei infertile și cel mai scăzut în cadrul lotului de femei cu copii (F 2,147 =28,443, p=0.000).

Cel mai înalt nivel de depresie cuantificată cu BDI este evidențiat în cadrul lotului de femei infertile și cel mai scăzut în cadrul lotului de femei cu copii (F 2,147 =224,748, p=0.000) în timp ce cel mai înalt nivel de depresie cuantificată cu Zung este evidențiat în cadrul lotului de femei infertile și cel mai scăzut în cadrul lotului de femei cu copii (F 2,147 =402,555, p=0.000).

Pentru toate domeniile de viață investigate cu ajutorul Inventarului de anxietate Hamilton au fost evidențiate diferențe semnificative statistic între cele trei grupuri investigate: femei cu sterilitate inseminate, femei cu copii, femei fără copii nediagnosticate cu infertilitate. Rezultatele arată că cel mai înalt nivel de anxietate cuantificată cu scala Hamilton este evidențiat în cadrul lotului de femei infertile și cel mai scăzut în cadrul lotului de femei cu copii unde a fost înregistrat (F 2,147 =379,503, p=0.000).

Utilizarea și aplicarea probelor de specialitate în loturile de cercetare ne-a permis o analiză cantitativă adecvată care s-a adresat identificării complexului psihologic și psihopatologic pe care îl trăiesc femeile diagnosticate cu sterilitate primară și secundară.

Totodată aceste instrumente, respectiv Inventarul de depresie Beck (BDI), Scala de depresie Zung, Scala de anxietate Hamilton, Chestionarul de evaluare a calității vieții persoanelor cu probleme de fertilitate și Scala stresului perceput, au contribuit la descoperirea atitudinii pe care o au pacientele cu sterilitate, femeile cu copii cât și femeile nediagnosticate fără copii față de problematica sarcinii și maternității.

În cea de a doua parte a cercetării noastre, utilizând o analiză fenomenologică alături de alte instrumente de cercetare calitativă (interviu clinic, fișa de observație etc.) am putut defini într-o analiză mai largă ceea ce înseamnă pentru femei un diagnostic de infertilitate, percepția caracteristicilor legate de problema infertilității și mai ales nevoile și stările care se conturează în urma definirii acesteia.

Infertilitatea este definită drept incapacitatea de a concepe un copil după un an de relații

sexuale fără folosirea mijloacelor anticoncepționale. Este de precizat că pentru femeile peste 35

de ani, intervalul se reduce la 6 luni din cauza scăderii naturale a fertilității după această vârstă.

Infertilitatea este în prezent una dintre principalele probleme de cuplu. Potrivit ultimelor

analize, 15% din cuplurile din România se confruntă cu probleme legate de aducerea pe lume a unui copil. În Occident, infertilitatea este considerată o boală pentru tratamentul căreia statele investesc sume importante de bani. Astfel, în statele din Vestul Europei se practică fertilizarea in vitro subvenționată, de ani de zile, iar de curînd și în țări din estul continentului. „Rezoluția

Parlamentului European din 21 februarie 2008 privind viitorul demografic al Europei (2007/2156 (INI) prevede: Parlamentul European constată că infertilitatea este o boală recunoscută de Organizația Mondială a Sănătății, care poate avea efecte grave, cum ar fi depresia; subliniază faptul că rata infertilității este în creștere, atingînd în prezent aproximativ 15% din cupluri; invită, prin urmare, statele membre să garanteze cuplurilor dreptul de acces universal la tratament împotriva infertilității.

Am observat că femeile care se confruntă cu această problemă medicală se lasă copleșite

de cerințele tratamentului – devin adevărați roboți în respectarea cu strictețe a recomandărilor

medicale, ajungând chiar să își programeze actele sexuale în funcție de perioadele de ovulație.

Din acest motiv și relația intimă dintre soți devine mecanică, fără pasiune, rigidă, ducând la

insatisfacție sexuală și încordare maritală.

Infertilitatea reprezintă o suferință psihică uriașă, care poate conduce la depresii severe.

Șocul traumatic provocat de infertilitate, de neputința de a rămâne însărcinată sau de pierderea

sarcinilor, ar trebui să nu constituie o surpriză pentru apropiații cuplurilor infertile. Depresia

provocată de infertilitate este într-un număr semnificativ de cazuri comparabilă cu depresia

resimțită în lupta cu cancerul. Fiecare persoană reacționează diferit în funcție de situațiile pe care

le întâmpină. În astfel de condiții se creează un cerc vicios din care pare că nu există ieșire. Pe de

o parte eșecul repetat de a concepe provoacă stres și stări emoționale negative, pe de cealaltă

parte, stresul și tensiunea influențează funcțiile biologice, determinând dezechilibru endocrin și

la nivelul funcțiilor sexuale.

Am constatat că femeile diagnosticate cu sterilitate, cele care se confruntă cu problema

infertilității, au experimentat într-un procent mult mai mare față de cele care au devenit mame și

fată de cele nondiagnosticate stări de oboseală, o starea generală proastă de spirit, interes scăzut

față de activitățile zilnice și față de demararea de noi proiecte. Ele experimentează totodată sentimentul lipsei de utilitate atât pentru familie, cât și pentru societate, neputând să împlineasă rolul fundamental al femeii de a da viață. Această stare contrastează cu cea a femeilor mame care

manifestă un interes foarte crecut față de activitățile zilnice și cele viitoare.

Durata infertilității este vitală în accentuarea depresiei. Femeile ce se confruntă cu

infertilitatea de mai mulți ani prezintă rate mai scăzute de depresie și disperare deoarece o perioadă îndelungată de infertilitate transformă problema în rutină, devenind ceva normal.

infertilitate. Acesta le pemite să-și modeleze și să prelucreze sentimentele generate de infertilitate, și să înțeleagă cum le poate afecta aceasta poblemă relația. De asemenea, consilierea poate reduce stresul și anxietatea care pot afecta fertilitatea.

Observăm că persoanele infertile se confruntă, de asemenea, cu un grad scăzut de stimă de sine, de satisfacție sexuală și de împlinire socială, profesională și la nivelul familiei. Prin însăși construcția noastră ca femei, una dintre menirile pe care ar trebui să le împlinim este aceea de a fi mamă. Legea firii o impune, societatea o încurajează, familia și inclusiv mamele ne aduc

aminte că cel mai frumos sentiment și se dezvăluie în momentul în care dai naștere. Sentimentul

de neîmplinire cauzat de lipsa unui copil se reflectă și în celalalte laturi ale personalității femeilor

infertile. Astfel, din condiție medicală, infertilitatea devine neîmplinire a statusului social dorit,

aducând frustrări femeii, frustrări care produc discrepanțe ale eului la nivelul identității sociale.

Femeia care se confruntă cu probleme de fertilitate se raportează în mod inevitabil la

femeile care s-au bucurat de experiența maternă, fapt care le intensifică disconfortul emoțional produs de conștientizarea propriei incapacități reproductive și le determină să internalizeze un profund sentiment de auto-învinovățire care le împiedică să exceleze în viața profesională și în cea socială.

Depistarea infertilității reprezintă o lovitura grea, nimic în viață nu ne pregătește pentru această lovitură emoțională. Oamenii cresc presupunând că sunt fertili, majoritatea cuplurilor folosesc metode contraceptive pentru a preveni o eventuală sarcină. Oamenii cred că pot controla conceperea unui copil. Tristețea, dezamăgirea, eșecul, instabilitatea și încrederea redusă sunt toate rezultate ale stimei de sine scăzute, la cuplurile infertile.

Constatăm, că imaginea oamenilor este grav afectată de infertilitate, intervine îndoiala despre masculinitatea/feminitatea lor, despre valorile și stima de sine în contextul comunității în care trăiesc și unde vor întâmpina dificultăți în stabilirea și menținerea relațiilor cu familiile fertile și cuplurile ce asteptă un copil. Pot, de asemenea, să experimenteze probleme la locul de muncă, în relația cu colegii.

Infertilitatea este o problemă tot mai importantă în zilele noastre. În contextul unei dezvoltări a tehnicii medicale de intervenție în situațiile de infertilitate, problema conținuturilor psihologice, inconștiente, se pune mai accentuat întrucât tema infertilității rămane, iar intervenția

contexte diferite specifice necesită măsuri de ameliorare și mai ales de prevenție care să se muleze pe cazuistica existentă. Considerăm că intervențiile mixte ale echipelor interdisciplinare pot ajuta și pot acorda suportul necesar în acest tip de problematici întâlnite la persoanele diagnosticate cu sterilitate.

Mai mult, luarea în calcul a unei posibile adopții este o variantă demnă de analizat. Totuși, femeile ar trebui să conștientizeze și să fie educate în privința eventualelor neplăceri pe care le-ar putea trăi din cauza unui stil de viață dezordonat și mai ales din cauza dorinței de amânare a momentului maternității după vârsta de 30 de ani.

Aspecte psihologice ale infertilității

―Copilul este împlinirea femeii‖

PS Ioan Suciu

Venirea pe lume a unui copil constituie pentru cuplu un moment minunat, o etapă de dezvoltare, de evoluție a relației, a cuplului. Copilul constituie legătura concretă, vizibilă dintre cei doi parteneri. Copilul este considerat cel mai frumos dar pe care și-l pot face partenerii unul altuia – "legământul" între cei doi parteneri. Specialiștii sunt de comun acord asupra unei teorii – când te îndrăgostești îți asumi și viața celuilalt; în momentul în care ai făcut un copil îți mai asumi o viață, iar asta depinde 100% de fiecare dintre noi.

Ce se întâmplă atunci când sterilitatea răpește dreptul de a decide asupra vieții de familie și felul în care cineva ar fi putut alege să-și construiască viitorul? Astăzi, concepția este privită ca o adevărată problemă a societății. Deși simbol al angajamentului și al iubirii prin excelență, aducerea pe lume a unui copil nu este un privilegiu pentru toate cuplurile. Dacă unele cupluri acordă în medie 10 luni pentru a concepe, altele experimentează o stare de decepție după numai câteva săptămâni, iar dintre acestea 15% aleg să consulte un specialist sau să recurgă la procreere medicală asistată. În societatea noastră, să fii părinte este o obligație a vieții de adult. Din această cauză, cele mai multe cupluri care au experiența infertilității consideră că este o criză majoră (Berk & Shapiro, 1984; Burns & Covington, 1999). De la începutul timpului, necesitatea fertilității a fost evidentă. "Fiți rodnici și vă înmulțiți" rămâne un adevăr permanent pentru majoritatea societăților. În orice societate, abilitatea unei femei de a fi fertilă este adesea strâns legată de statutul ei, astfel încât atunci când o tânără este infertilă ea se poate simți mai puțin feminină. Din cauza incapacității de a fi fertilă, multe femei se tem de posibilitatea separării lor de partener. În societățile tradiționale, căsătoria are drept obiectiv principal conceperea de copii

(Lee & Kuo, 2000), astfel încât relația în căsătorie poate fi afectată iremediabil, dacă partenerii nu pot adopta o atitudine pozitivă și hotărâtă pentru rezolvarea acestei probleme (Wright, Bissonnette, și Duchesne, 1991).

La nivel social, infertilitatea în majoritatea culturilor este stigmatizată și considerată subiect tabu. Cuplurile care nu pot avea copii încalcă normele și convențiile sociale. Stigmatizarea socială capată o amploare semnificativă în societățile care promovează familiile numeroase. În alte culturi, infertilitatea poate duce la separare sau divorț astfel încât partenerul fertil (cel mai adesea tatăl) să aibă posibilitatea de a avea copii cu altă femeie. În plus față de acești factori emoționali și sociali, în multe țări fondurile publice pentru tratamente specializate sunt limitate sau lipsesc cu desăvârșire, trasformând această problemă într-o grea povară financiară pentru cuplurile care se confruntă cu infertilitatea.

Literatura de specialitate nu precizează exact când, în evoluția ființei umane s-a pus în discuție această problemă. În Biblie, infertilitatea este considerată o pedeapsă divină, și femeile care nu putea avea copii erau nevoite să le permită soților să aibă copii cu sclavele casei (Rachel lui Iacov: "Dă-mi copii sau voi muri!" Geneza 30: 1-3).

În Grecia antică, medicina Școlii lui Hipocrate pretindea că sterilitatea femeilor are cauze mecanice sau este datorată conformației fizice a femeii (de exemplu femeile prea grase nu puteau concepe un copil). Abia în Renaștere au început să apară tratate pe această temă, infertilitatea fiind pusă pe seama lipsei de sentimente dintre cei doi parteneri (Marinello, în 1563, A Castro Rodericus, 1659, Astruc, 1763). Un pas important a fost făcut o dată cu apariția primului "Tratatul de la Ginecologie complet" (Frederick Schauta Mario Motta 1898). În acest tratat, cea mai mare responsabilitate a fost atribuită disfuncției aparatului genital feminin, care, din diverse motive nu a putut produce ―semințele de om‖. Mult mai târziu s-a început să se investigheze și cauzele de infertilitate masculină, de asemenea, considerate la început a fi în primul rând biologice, astfel încât ipoteza psihodinamică și relaționala nu a fost luată în considerare.

Astăzi, infertilitatea este un termen ce definește imposibilitatea unui cuplu de a concepe după un an de raporturi sexuale regulate, de 2 sau 3 ori pe săptămână, fără a folosi metode contraceptive (Larsen, 2000). Dacă timp de 1 an de raporturi sexuale regulate nu apare nici o sarcină, pentru femeile sub 35 de ani, medicii vor pune diagnosticul de infertilitate și vor recomanda tratament. În cazul femeilor peste 35 de ani, medicii vor încuraja începerea investigatiilor și a tratamentului după 6 luni de încercari, deoarece fertilitatea femeii scade după

35 – 40 de ani, iar rezerva sa de ovule îmbătrânește. În același timp, crește riscul de apariție a avorturilor spontane. Fertilitatea masculină nu este prea mult afectată de vârstă, deși numărul spermatozoizilor scade cu timpul.

În general însă, în cazul cuplurilor sănătoase, perioada în care femeia ar putea rămâne însărcinată se poate prelungi și până la șase luni (Thonneau & Spira, 1999). Procentul mediu lunar de realizare a unei sarcini în rândul cuplurilor fără probleme medicale este de 25%, fertilitatea scăzând în cazul femeilor o dată cu înaintarea în vârstă. Statistica în ceea ce privește frecvența infertilități în rândul cuplurilor aflate la vârsta la care ar trebui să aibă descendenți este îngrijorătoare – circa 12 % (după datele Organizației Mondiale a Sănătății) sau între 15 până la

18 % (după alte studii realizate la nivel local). Din păcate, România se înscrie în rândul țărilor cu rată mare a infertilității cuplurilor.

Începând cu 1994, la Conferința Internațională a Dezvoltării Populației, sănătatea reproducerii și a sexualității a fost declarată ca drept fundamental al individului, pentru toate cuplurile din lume. Astfel, infertilitatea a devenit una dintre temele de bază ale unui program care ar trebui să se încheie în 2015 și care are drept scop ameliorarea trendului descrescător al fertilității. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că circa 12% din cupluri din lume au trecut prin experiența traumatizantă de a nu putea avea un copil. De asemenea, se estimează că aproximativ unu din cinci cupluri (20%) va experimenta această stare de incapacitate de a concepe sau imposibilitate de a duce la termen o sarcină, după un an de relații sexuale regulate fără utilizarea contraceptivelor. Cercetările efectuate arată că rata infertilității primare este atribuită în proporție de 40% femeilor (în special din cauza anumitor afecțiuni), 40% bărbaților, restul de 20% fiind atribuită interacțiunii celor doi parteneri (Klock, 1998). În ceea ce privește cauza sterilității de cauză cunoscută, în circa 90% din cazuri aceasta este de natută pur biologică (Froggio, 2000).

Studiul făcut de Organizația Mondială a Sănătății mai arată că aproximativ 75% din cuplurile care au fost diagnosticate cu inferitilitate vor urma un anumit tratament, iar dintre cei care au urmat sau urmează un tratament, se estimează că 50 – 60 % vor concepe la un moment dat, în comparație cu numai 5% care vor da naștere la un copil fără a urma un tratament în acest

sens.

În ultimii ani, cercetarea în medicina reproductivă a dat numeroase răspunsuri la problemele infertilității la femei și bărbați, care au adus contribuții semnificative atât în ceea ce

privește înțelegerea cauzelor de infertilitate, cât și îmbunătățirea metodelor de tratament. Specialiștii în domeniu sunt de comun acord că infertilitatea are multe cauze ce implică sistemul reproductiv al femeii, bărbatului sau a ambilor parteneri. Cele mai frecvente cauze sunt legate de: problemele sistemului reproductiv masculin (la aproape o treime din cupluri cu infertilitate), probleme ale trompelor uterine, uterului și/sau cervixului sau probleme ale ovulației. Unii factori ce cresc riscul pentru infertilitate pot fi controlați, alții însă, nu. Printre factorii de risc ce nu pot fi controlați menționăm îmbătrânirea: frecvența infertilității crește la femei odată cu vârsta; probleme ale sistemului reproductiv feminin sau masculin prezente încă de la naștere (defecte congenitale); endometrioza (creșterea celulelor de endometru în cavitatea abdominală, la nivelul trompelor uterine, ovare, suprafața externă a uterului, vezica urinară sau alte organe abdominale) moderată până la severă; expunerea în trecut la niveluri crescute de toxice, o parte a medicamentelor sau radiații (inclusiv chimioterapia și radioterapia din tratamentul cancerelor); infecții cu transmitere sexuală în antecedente. Printre factorii de risc ce pot fi controlați, specialiștii amintesc de: sindromul ovarului polichistic, legat de dereglari hormonale ce nu permit ovulația normală; dietele pentru slabit și exercițiile fizice; consumul de tutun sau droguri reduce numărul de spermatozoizi la bărbat și fertilitatea la femei; consumul de alcool zilnic, timp de mai multe luni, va scade calitatea spermei și fertilitatea masculină; ejacularea frecventă (zilnic) sau rară (la 10 – 14 zile) poate reduce numărul de spermatozoizi și/sau motilitatea lor; frecvența raporturilor sexuale – unii experți recomandă un raport sexual la fiecare 36 de ore pe perioada ovulației; creșterea temperaturii în zona scrotului la bărbați duce la deteriorarea spermatozoizilor (cele mai comune cauze sunt băile fierbinți și febra înaltă); exerciții fizice intense pe o perioadă lungă de timp (luni până la ani) afectează calitatea spermei și ovulația; sterilizarea chirurgicală anterioară precum vasectomia sau ligatura tubară.

Dacă cercetările asupra cauzelor biologice ale infertilității s-au dovedit deosebit de fructuoase, nu același lucru îl putem spune despre analiza cauzelor psihologice și psihosomatice ale infertilității, în condițiile în care în 27% din cazuri, infertilitatea este descrisă ca "inexplicabilă" (Wischmann, 2001). Totuși, există mulți cercetători, printre care și Wischmann (2003), care susțin că infertilitatea psihogenă este doar un stereotip, un mit. Totuși, în comunitatea științifică există voci care amintesc de gradul de conștientizare a dificultății psihologice care însoțește starea de infertilitate, recunoscută ca o "criză de viață" (Menning,

1975). Pentru a demonstra existența factorului psihologic, s-a observat că, doar după un simplu

consult ginecologic, circa 20% din femeile care pretindeau că nu pot rămâne însărcinate, au putut concepe. Tratamentul psihoterapeutic este, de asemenea, deosebit de util, având un procentaj pozitiv înalt în cazul cuplurilor infertile. S-au mai observat și cazuri de concepție după adopția unui copil sau schimbarea partenerului de viață, după o lungă perioadă de infertilitate (Rothman D., Banks, 1962). În definirea cauzei psihice a infertilității, un factor deosebit de important a fost identificat a fi lipsa dorinței comune pentru procreere. Benedek și Kruger au descoperit că foarte multe cupluri aveau o ostilitate inconștientă în privința maternității ce ar putea fi determinată de posibile conflicte mai vechi în familie, o respingere a imaginii maternității, nefericire în viața sexuală, etc.

Infertilitatea are un impact deosebit de important atât la nivelul indivizilor care se confruntă cu ea, dar și, pe termen lung, asupra întregii societăți. Pentru cuplul steril, un astfel de diagnostic poate însemna degradarea vieții de familie, a vieții sociale, grave tulburări psihologice și emoționale, un stigmat greu de dus într-o lume care consideră maternitatea și mai ales realizarea descendenței drept o datorie a fiecăruia dintre noi. În celălalt plan, al societății, infertilitatea duce la o scădere a natalității cu efecte nefavorabile asupra indicatorilor demografici, trend în care s-a înscris și țara noastră în ultimii 20 de ani.

Extinderea de la an la an a problemei infertilității, mult timp considerată o problemă tabu, se poate urmări analizând statisticile natalității realizate de-a lungul timpului în cadrul recensămintelor naționale. Astfel, dacă în perioada interbelică, când exista o societatea aproape exclusiv agrară, fiecare mamă dădea naștere, în medie la 4-5 copii, în a doua jumătate a secolului trecut, în perioada industrializării masive, proporția s-a stabilizat la doi copii pentru fiecare familie. Astfel, datele culese la recensământul din 2002 indică un număr mediu de 2,3 copii pentru femeile cu vârsta cuprinsă între 50-59 ani, deci care au depășit recent perioada fertilă. Pentru aceste femei, care sunt născute în jurul anului 1950, avem o rată a fertilității aflată foarte aproape de nivelul necesar reproducerii generației (date culese din statisticile Institutului Național de Statistică).

Modernizarea societății, accentul pus din ce în ce mai mult pe realizarea bunăstării materiale, ―emanciparea‖ femeii, încheierea căsătoriilor la vârste din ce în ce mai înaintate, planificarea strictă a apariției copiilor, înmulțirea afecțiunilor cu transmitere sexuală, tendința de a avea relații sexuale cu mai mulți parteneri au dus la scăderea fertilității. Același fenomen s-a

instalat și în România după 1989, țara noastră intrând într-un proces de reducere a natalității, care a condus-o curând la atingerea unui spor natural negativ (încă din 1992) și care se menține și astăzi. Consecințele unui astfel de comportament pe termen lung sunt extrem de importante, atât asupra volumului general al populației, care, în absența aportului de persoane din exterior, și balanța noastră migratorie este încă negativă, va descrește continuu, cât și asupra structurilor populației, procesul cel mai evident ce se produce datorită scăderii numărului de nașteri fiind îmbătrânirea populației, cu consecințe și presiuni majore asupra sistemelor de pensii și de sănătate.

Desigur că România nu se găsește într-o situație specială, din punctul de vedere al nivelului scăzut al natalității. Majoritatea țărilor europene, dar și multe altele din afară continentului nostru, sunt afectate de același fenomen de subfertilitate. Cu toate astea, situațiile sunt destul de diferite de la țară la țară. Și consecințele, de asemenea. Țările vest-europene, în cea mai mare parte a lor, beneficiază de o balanță migratorie pozitivă, care acoperă, parțial sau integral, deficitul sporului natural; în unele dintre acestea, respectivul deficit poate fi ușor de acoperit căci el nu este mare, fertilitatea fiind sub nivelul de înlocuire a generațiilor, dar nu foarte departe de acesta. Firește, se poate discuta dacă imigrația este o soluție, sau în ce măsuă e o soluție și pe ce durată de timp, pentru a compensa deficitul de nașteri. Cert este însă că țara noastră nu beneficiază încă nici de această soluție de înlocuire și nici nu a apărut vreo tendință de redresare a fertilității, prin care să se mai reducă pierderile de populație pe cale naturală. Singurul fapt ce ar putea fi judecat ca fiind pozitiv este acela că de aproape un deceniu fertilitatea nu mai scade, ea fixându-se, la scară națională, la circa 1,3 copii/femeie. Dar un astfel de nivel este departe de acel mereu invocat standard 2,1 copii/femeie, capabil să asigure reproducerea generațiilor, și menținerea lui în continuare nu este un motiv de liniște.

Fertilitatea românească a fost dintotdeauna una precoce, asociată unui model omolog al căsătoriei, ambele fiind caracteristice modelului est-european. În condițiile scăderii rapide a fertilității în ultimele decenii ale secolului XX, caracterul precoce al acestui fenomen s-a accentuat, reducându-se vârsta medie a femeilor la nașterea unui copil. Începând cu anul 1995, se constată o creștere constantă a ponderii fertilității la vârstele mai mari de 25 de ani. Curba ratelor de fertilitate s-a delimitat deja de modelul timpuriu, având caracteristicile modelului etalat, înregistrând valorile cele mai ridicate la grupa de vârstă 25-29 ani, fiind o fază intermediară în

atingerea modelului tardiv, care este specific populațiilor occidentale. Întârzierea fertilității, conjugată cu creșterea vârstei la prima căsătorie, elimină bănuiala unor manifestări conjuncturale, punctuale, înscriindu-se ca tendințe pe termen lung. Copii mai puțini, unul de preferință și născuți la vârste mai înaintate, se constată ca modelul reproductiv al cuplurilor românești.

Conform datelor furnizate de ―Recent demographic developments in Europe 2003”, a Consiliului Europei, România se remarcă în rândul țărilor europene ca fiind regiunea cu cea mai joasă vârstă la prima naștere, urcând de pe locul 3, la începutul anilor 1990, pe locul 1, în 2003. Vârste foarte înaintate la prima naștere înregistrau Elveția, Olanda, Marea Britanie și Franța cu peste 27 ani, Italia, Spania, Irlanda și Germania cu peste 26,5 ani. România trece pe primul loc între țările europene în anul 2003 din perspectiva aceluiași criteriu (la egalitate cu Bulgaria), cu o vârstă medie a mamei de 24,2 ani la nașterea primului copil, cele mai avansate vârste fiind observate în țările: Elveția peste 29,1 ani, Olanda, Germania, Suedia, Irlanda peste 28 ani, Finlanda, Norvegia, Slovenia și Portugalia peste 27 ani vârsta medie a mamei la nașterea primului copil.

La proporția născuților-vii în afara căsătoriei, România se află la mijlocul clasamentului între țările europene. Deși poate fi considerată o țară tradiționalistă, slăbirea sau chiar suprimarea anumitor constrângeri care modelau anterior comportamentul tinerelor cupluri a făcut să crească coabitarea fără acte și, în consecință, numărul copiilor născuți în afara căsătoriei. La începutul anilor ‘90, în România acest fenomen nu era foarte extins: doar 15% dintre copii se nășteau în afara căsătoriei. Dacă facem comparație cu alte țări europene, România se situa undeva la mijlocul clasamentului în ceea ce privește aspectul juridic al natalității. Țări foarte conservatoare erau, în anul 1990, Cipru, cu doar 0,72% dintre nașteri în afara căsătoriei, Grecia – 2,17%, Elveția – 6,12%, Italia – 6,47%, Lituania –6,99%, Slovacia – 7,61%, Republica Cehă – 8,55%, Spania – 9,61%. La polul opus se situau, în 1990, țări europene dezvoltate, unde mărimea acestui indicator ajungea, în unele cazuri, până în apropiere de 50%: Suedia – 47%, Danemarca – 46,7%, Norvegia – 38,57%, Franța – 30%, Marea Britanie – 28%. Fenomenul nașterilor în afara căsătoriei în România s-a dublat, ajungând ca în 2004 să reprezinte 30% din totalul nașterilor. Creșterea a fost neîntreruptă, continuă, pe perioada întregului interval. De remarcat că în mediul rural frecvența nașterilor în afara căsătoriei (32,9%) a fost mai mare comparativ cu cea din

mediul urban (26,1%). Cea mai mare parte a copiilor născuți în afara căsătoriei provin de la

tinerele de până în 25 de ani (62,8%).

Un fapt demn de remarcat este acela că, începând cu anul 1997, la grupa de vârstă 15-19 ani, ponderea născuților-vii în afara căsătoriei o depășește pe cea a născuților legitimi. Chiar dacă în prezent intensitatea fenomenului nașterilor în afara căsătoriei este dublă față de începutul perioadei, România își păstrează și în 2003 locul de mijloc în clasamentul țărilor europene, majoritatea țărilor europene înregistrând evoluții similare sau chiar mai accentuate. Spre exemplu, în Slovacia, Spania, Republica Cehă, Olanda, Belgia, proporția nașterilor în afara căsătoriei este de 3 ori mai mare în 2003 față de 1990, iar în Bulgaria chiar de 4 ori mai mare. România se situează foarte aproape de media EU25: 30,6%. Țări conservatoare au rămas Cipru

3,5%, Grecia 4,8%, Elveția, Italia și Polonia cu valori între 10-15%, cu ponderi mai mari de 50%

fiind Estonia, Suedia și Norvegia.

Modelul de natalitate, în prezent, în România este cel al copilului unic. Rata totală de fertilitate: de pe locul 13 pe locul 22 (una dintre cele mai mici rate de fertilitate din Europa) (1990-2003). Se poate constata că descendența finală a generațiilor tinere se îndepărtează tot mai mult de nivelul de înlocuire simplă a generațiilor, trecând de la 1,8 copii născuți de o femeie în cursul vieții fertile la doar 1,3 copii.

În anul 1990, România se afla deasupra mediei europene (1,64 copii născuți, în medie, de o femeie în decursul perioadei fertile) cu valoarea de 1,83 copii. Scăderea accentuată a fertilității în România face ca în anul 1993 valoarea ratei totale de fertilitate să egaleze media la nivelul EU25, de 1,45 copii la o femeie în vârstă fertilă, până în anul 2004 scăzând sub valoarea indicatorului la nivelul EU25: 1,27 în România față de 1,48 în EU25. „Producția de vieți‖ era foarte intensă în 1990 în țări europene precum Cipru – 2,42 copii la o femeie, Suedia – 2,13 copii, Irlanda – 2,11, Slovacia, Estonia, Polonia, Lituania și Letonia cu aproximativ 2,1 copii la o femeie în vârstă fertilă. România ocupa un onorabil loc 13, deși nu atingea cifra magică de 2 copii la o femeie în vârstă fertilă, care ar fi permis înlocuirea generațiilor. Cele mai sărace țări în nou-născuți raportat la femeile de vârstă fertilă erau Italia – 1,33 copii, Spania – 1,36, Grecia –

1,39, Germania, Slovenia, Austria sub 1,5 copii.

De remarcat că rata totală de fertilitate pe care o încerca România în 2003 (1,27 copii la o femeie în vârstă fertilă) nu fusese atinsă de nici o țară europeană în 1990 (minima era de 1,33 copii în Italia). Între timp însă, vremurile s-au schimbat și pentru multe alte țări. România ocupă

al 22-lea loc în clasamentul țărilor europene, dar în urma ei mai sunt țări la care valoarea acestui indicator este și mai redusă: Republica Cehă – 1,18 copii, Slovenia, Slovacia cu 1,2 copii, Bulgaria, Lituania și Ungaria cu puțin peste nivelul de 1,2 copii la o femeie în vârstă fertilă.

În ciuda datelor aproape dramatice în ceea ce privește rata natalității în România, constatăm totuși că dorința de a avea copii este foarte răspândită la români, chiar și în populația feminină tânără, adică cea care nu a depășit perioada fertilă. Se poate spune că, cel puțin până în clipa de față, femeile din România, în ciuda faptului că după 1989 au adoptat în mod foarte rapid un nou model de fertilitate, rămân adepte ale modelului de familie cu copii, cel mai frecvent cu doi copii, indiferent de vârstă, nivel de educație, practică religioasă sau rezidență. Cu alte cuvinte, schimbarea de comportament fertil nu pare a fi rezultatul unei schimbări de atitudine față de familie și copii. Copilul este acceptat și chiar dorit și în contextul în care viața familială nu-și poate urma cursul normal. Femeile din țara noastră aderă încă, în cea mai mare parte, la un interesant sistem de valori referitoare la familie, traiul în cuplu și copii, specific societății tradiționale. În foarte puține cazuri și în proporție redusă ele adoptă caracteristicile postmodernității, în relațiile dintre parteneri, dintre aceștia și copii. Acest lucru nu le împiedică pe românce să practice o fertilitate extrem de scăzută, să adopte alte atitudini și comportamente precum cele legate de practicarea relațiilor sexuale extramaritale, de vârsta înaintată la căsătorie, de coabitare sau divorț etc., care să le plaseze pe poziții intermediare, adică încă departe de ceea ce se întâmplă în țările occidentale, dar departe și de ceea ce se întâmpla la noi cu câteva decenii în urmă. Toate aceste modificări au dus la înmulțirea cazurilor de infertilitate, tot mai multe cupluri întâmpinând mari dificultăți în a concepe un urmaș.

Incapacitatea de a avea copii poate fi una dintre cele mai mari provocări cu care o persoană sau cuplu se va confrunta vreodată. Aceasta afectează oamenii emoțional, fizic și financiar, putând declanșa un stres foarte mare asupra relației de cuplu și a relațiilor cu familia și prietenii. La nivel fizic, experiența este de asemenea deosebit de traumatizantă, partenerii trebuind să treacă prin examene medicale lunare, tratamente zilnice, obositoare și foarte costisitoare și de foarte multe ori chiar și prin proceduri chirurgicale. Astfel, cele mai multe cupluri, după ce sunt diagnosticate cu infertilitate, trec printr-un lanț de trăiri emoționale care

devin nocive o dată cu creșterea intensității lor (Crick, Casas, & Mosher, 1997). Tristețe, depresie și agresiune sunt factorii cei mai frecvenți legați de această problemă. Adesea, femeile infertile trăiesc adevrate sentimente de eșec, pierdere, dezamăgire și trădare (Valentine, 1986, Tarlatzis et al., 1993, Crick et al., 1997). În cadrul cuplurilor incapabile să conceapă, sentimentele de auto-culpabilizare, de vinovăție se pot dezvolta adesea, ducând la teama destrămării cuplului.

Incapacitatea de a concepe este o problemă devastatoare ducând la crize intense și de lungă durată în viața cuplurilor. În cazul în care această criză se prelungește semnificativ, cuplurile infertile pot evoca sentimente intense de pierdere și eșec (Aghanwa et al., 1999). Pentru cele mai multe cupluri incertitudinea cu privire la rezultatele tratamentelor de infertilitate aduce amenințări de ordin psihologic cu privire la eșecul de a avea copii. Din această cauză, femeile care trec printr-o astfel de traumă emoțională devin depresive, izolate social și anxioase (Strauss,

2002).

Infertilitatea duce adesea la schimbarea atitudinii individului în ceea ce privește relațiile sexuale și relațiile lor sociale (Rickinson, 1997). Infertilitatea este considerată o criză care poate prinde de multe ori oamenii cu garda jos; puțini sunt cei care și-ar putea vreodată închipui că se vor confrunta cu o astfel de problemă. Urcușurile și coborășurile emoționale din timpul tratamentelor de infertilitate sunt deosebit de stresante, iar indivizii implicați cu greu fac față (Levin, Sher și Theodos, 1997).

Având în vedere implicațiile și reacțiile psihologice individuale cazate de infertilitate, este important să se recunoască faptul că astfel de evenimente majore de viață pot fi critice pentru satisfacția maritală (Hendrick și Hendrick, 1992). Myers și Wark (1996) arată că atitudinea partenerilor este relevantă pentru un cuplu de a se angaja în rezolvarea acestei probleme, în luarea deciziilor, în stabilirea metodelor de adaptare, dar și în adaptarea vieții sexuale.

Infertilitatea și relația de cuplu

Pentru oricine a avut această experiență, infertilitatea este neîndoielnic un factor de stres, care afectează atât cuplul, cât și relația acestuia. Poate fi devastator să descoperi că fertilitatea nu

face în totalitate parte din sfera ta de influență, în realitate, de îndată ce decizi să rămâi însărcinată. Unele femei consideră că sterilitatea le diminuează feminitatea, dar acest mod de a privi lucrurile este mai degrabă propriu bărbaților, pentru care infertilitatea înseamnă lipsa masculinității. Nici masculinitatea, nici feminitatea nu sunt, bineînțeles, sinonime cu fertilitatea. Bărbați care au devenit simboluri istorice ale masculinității nu au fost capabili de a procrea: George Washington, de exemplu, părintele națiunii americane, un bărbat renumit pentru curajul său și pentru calitățile de conducător a fost steril (studiile moderne de medicină afirmă că a suferit de o boală numită sindromul Klinefelter, o anomalie cromozomială, care a cauzat sterilitate). Unii atleți, care urmează tratamente cu testosteron pentru a-și dezvolta musculatura, au un aspect viril, dar adesea nu sunt capabili de a concepe copii.

Din discuțiile cu cupluri cărora li se realizează examene de fertilitate, reiese faptul că dorința de a avea copii este mai pronunțată la femei, decât la bărbați. Nu sunt foarte numeroase cazurile de bărbați care își acuză soțiile de sterilitate în asemenea măsură încât căsniciile respective să se destrame – cu excepția cuplurilor care fac parte din comunități religioase, pentru care este important să ai cat mai mulți copii. Foarte puțini bărbați sunt distruși psihic de incapacitatea soțiilor lor de a avea copii, în schimb femeile care suferă din aceasta cauză sunt mai numeroase.

Cuplurile care sunt infertile pot experimenta, de asemenea, o lipsă de satisfacție sexuală cum ar fi excitația și orgasmul, deoarece spontaneitatea și plăcerea care însoțesc viața sexuală sunt desigur diminuate. Acest lucru ar putea duce la evitarea totală a sexului sau a limitării vieții sexuale la unicul scop de reproducere (Boivin, 2003). În astfel de situații, sexul poate deveni mecanic și fără emoții, fiind efectuat doar în perioadele de maximă fertilitate (Carnelley et al.,

1994). Prin urmare, dificultăți sexuale, cum ar fi impotența, lipsa de lubrifiere, precum și calitatea materialului seminal sunt probleme cu care se confruntă de multe ori cuplurile infertile (Blascovich. & Tomaka, 1991). Din motive lesne de înțeles, starea de anxietate se amplifică în decursul unei luni, iar dacă la soția are menstruație, dezamăgirea va fi din ce în ce mai mare. În plus, unele tratamente pot mări dimensiunea ovarelor, ceea ce face ca actul sexual să devină dureros și uneori chiar interzis. Specialiștii le reamintesc pacienților confruntați cu infertilitatea că intimitatea înseamnă mai mult decat un raport sexual. Unele cupluri uită să-și exprime afecțiunea, fiecare din parteneri presupunând că celălalt îi cunoaște sentimentele. În timpul

tratamentelor pentru fertilitate este forte important să-ți arăți afecțiunea față de partener și să-i spui ce simți pentru el.

În cazul infertilității de cauză necunoscută, cercetătorii au constatat că adeseori se dezvoltă un sentiment de frustrare la ambele sexe. Uneori, conflictele între partenerii unui cuplu steril au ca punct de pornire diferențele de opinie în ceea ce privește găsirea unei soluții în rezolvarea acestei probleme (Daniluk, 1996). Se întâmplă atunci când, de exemplu, unul dintre parteneri dorește să urmeze un tratament de fertilizare, iar celălalt se gândește să urmeze calea adopției unui copil. Din această cauză apar sentimente precum furia, ostilitatea față de partener, senzația de a fi înțeles greșit, sentimentul că partenerul de viață nu este la fel de angajat pentru a avea copii, îngrijorarea despre o posibilă destrămare a relației (Mahlstedt, 1985; Mazor, 1984; Spencer, 1987; de Vest, 1983; & Woollett, 1985).

În cuplurile în care se stabilește infertilitatea unuia dintre parteneri, cel în cauză trăiește cu frica să nu fie părăsit, în timp ce partenerul fertil poate trăi un sentiment de depreciere față de soțul care nu poate concepe. Există diferențe în așteptările cuplurilor cu privire la copii. Lucrurile se agravează în cazul cuplurilor în care unul dintre parteneri are deja un copil dintr-o relație anterioară. Adesea apar conflicte în stabilirea partenerului care trebuie să facă teste pentru depistarea infertilității sau a tipului de tratament ce trebuie a fi urmat. De asemenea, partenerul va simți că șansa de a avea un copil i-a fost negată și în cazul în care celălalt partener refuză să înceapă sau să continue tratamentul poate hotărî să își găsească alt partener de viață (Leiblum,

1996).

În ciuda acestor reacții negative, cercetătorii au constatat că alte cupluri cu care se confruntă cu infertilitate prezintă niveluri normale de satisfacție maritală (Wright et al, 1991;. Callan & Hennessey, 1989). Sunt de asemenea cupluri care, deși se confruntă cu o stare puternică de stres cauzată de imposibilitatea de a concepe un copil, reușesc să se concentreze mai mult asupra rezolvării acestei probleme, devenind un cuplu tot mai sudat (Leiblum, 1996). Infertilitatea este ca un carusel emoțional, cu suișuri și coborășuri, a căror succesiune continuă de-a lungul anilor.

Totuși, chiar dacă infertilitatea și tratarea ei înseamnă secare emoționala, psihică și finaciară, asta nu însemană și dezbinarea unei casnicii. Comunicare constantă, terapia și alte forme de ajutor vor ajuta cuplul să-și mențină căsnicia. Vina, învinovățirea sau părerile de rău

sunt toate componente ale sentimentului de inutilitate, de aceea cuplul va trebui să lucreze și să găsească soluția ideală pentru a le îndepărta.

Infertilitatea și schimbarea vieții sociale

Cupluri pot considera că este dificil să împărtășească sentimentele lor cu rudele și cu cei dragi. Acest lucru poate duce la singurătate (Woods et al, 1991.). De aceea, este foarte important să se recunoască faptul că aceste experiențe sunt naturale, în lume fiind mii de cupluri care se confruntă cu acestă situație. Deși este responsabilitatea medicului de a discuta realist care sunt șansele unui cuplu de a duce la capăt o sarcină, numai partenerii pot decide cât de departe doresc să meargă în încercările lor de a concepe. Evaluarea și terapia sunt deseori foarte stresante pentru ambii parteneri, de aceea este foarte importantă ajungerea la o decizie comună cu privire la obiectivele și terapiile acceptate (Eugster & Vingerhoets, 1999).

Familia și prietenii, de asemenea, pun presiune asupra cuplurilor infertile (Woods et al,

2001). În aceste condiții, partenerii unui astfel de cuplu se pot simți incomozi atunci când se pune în discuție acest subiect, tabu pentru unele persoane (Bhatti et al., 1999).

Astfel de cupluri pot fi evitate atunci când sunt organizate evenimente sociale cum ar fi petreceri aniversare pentru sugari și copii, deoarece se presupune că nu sunt interesate de activități pentru copii. Prietenii poate evita, de asemenea, să anunțe sarcinile lor (Woods et al.

1991). De aceea, un sprijin social este foarte important pentru cuplurile ce se confruntă cu problema infertilității (Singh, 1996). Deși anumite cupluri poate vedea infertilitatea drept o chestiune privată între soț și soție, reacțiile membrilor familiei și ale prietenilor pot afecta în cele din urmă modul în care cuplul este în măsură să depășească această problemă.

În aceste condiții, relațiile sociale devin surse de stres care se manifestă mai intens în cazul femeilor, cele mai multe manifestându-și invidia asupra celor care se bucura de darul maternității. (Anate & Akeredolu, 1995). În astfel de cazuri, întâlnirile familiale, socializarea cu colegii sau prietenii sau pur și simplu plimbările la mall pot deveni surse provocatoare de durere. Astfel de evenimente duc la diminuarea calității vieții. Uneori, chiar și sfaturile unor persoane

neavizate, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea un efect devastator asupra moralului

persoanelor infertile (Abbey et al. 1994).

Din cercetările efectuate pe subiecți diagnosticați cu infertilitate, s-a arătat că atât femeile cât și bărbații nu mărturisesc celor apropiați faptul că se confruntă cu această problemă, bărbații mai mult decât femeile. Experiența relațiilor sociale poate fi astfel schimbată dramatic, cei în cauză sesizând în orice moment un potențial pericol de a fi întrebați asupra situației cu care se confruntă.

Activitățile adulților se contopesc însă la un moment dat, în orice societate, cu cele ale copiilor; grupurile sociale se formează inevitabil și în jurul cuplurilor cu copii. În consecință, cuplurile infertile care se izolează de cele cu copii încearcă să rupă mersul firesc al vieții, acest lucru având posibile consecințe grave pe termen lung.

Diferențele de gen în reacții față de problema infertilității

Infertilitate sau imposibilitatea de a concepe creează efecte emoționale și stres psihologic pentru fiecare partener în cadrul relației. Fiecare test, procedură sau intervenție creează speranță pentru sarcină, dar trecerea fiecărei luni fără a concepe poate genera un puternic sentiment de pierdere și eșec. Acest ciclu de speranță și de pierdere poate fi mai traumatizant cu în cazul infertilității inexplicabile, atunci când niciun motiv specific pentru infertilitatea cuplului nu poate fi identificat. Cercetările au arătat că un suport formal psihologic și emoțional, în sesiuni individuale sau de grup, ajută la îmbunătățirea ratei de succes la femeile care urmează un tratament pentru infertilitate. (Singh, 1996).

Bărbații și femeile tind să aibă reacții diferite în privința unui diagnostic de infertilitate (Griel, 1991). Femeile văd această situație ca o pierdere extrem de devastatoare în care viețile lor ar putea fi schimbate pentru totdeauna. În schimb, bărbații văd acest diagnostic ca pe un eveniment ce le amenință pentru o perioadă capacitatea de procreere, însă nu privesc acest episod de viață atât de tragic. (Griel, 1991).

Femeile experimentează stări psihologice negative mult mai intes decât bărbații, trec prin stări de angoasă, depresie, nivel inferior de stimă pentru sine, atunci când se confruntă cu infertilitatea. Acest lucru se poate datora modului în care atribuie femeile cauza infertilității, tinzând în special spre propria lor insuficiență de a concepe (Domar et al., 1999). Tinerele diagnosticate cu infertilitate analizează în acest moment foarte mult comportamentul sexual din trecut, raportându-l la starea ei actuală. În cazul în care au trecut printr-un avort, au avut parteneri sexuali multipli sau au comis un adulter, aceste femei pot considera infertilitatea ca o formă de pedeapsă, care poate crește sentimentele de vinovăție, lipsă de speranță sau disperare (Griel, 1991). În schimb, femeile infertile au capacitatea de a găsi rezolvarea acestei problemele, au o mai mare determinare de a căuta soluții pentru tratamentul infertilității față de bărbații infertili.

Bărbații pot vedea infertilitatea ca pe o provocare pentru masculinitatea lor, însă studiile arată că, în general, aceștia evită să vorbească despre această problemă, să caute soluții pentru soluționarea acesteia, chiar neagă existența ei, se distanțează și evită să-i facă față.

Când partenerii au păreri diferite despre capacitatea lor de a procrea apar sentimente de izolare și singuratate. Când vine vorba de infertilitate, bărbații trebuie să lupte pe două fronturi: încercările de a avea copii și grija față de parteneră. Bărbații sunt programați genetic să își aprere familia, iar acest ideal îi face să încerce încontinuu să rezolve problema. În plus, societatea învață bărbații că trebuie să fie puternici și să nu-și exprime sentimentele. Astfel, singurul sentiment pe care au voie să-l arate este furia. Pe de altă parte, regulile sociale, dau voie femeilor să-și exprime o gamă largă de sentimente. Ele pot să plângă, să discute despre durerea pe care o simt. Femeile pot să se concentreze asupra încercărilor de a avea copii, fără să își facă grji și pentru partener. De multe ori, femeile vor doar să vorbească despre infertilitate, fără să aștepte răspunsuri sau tratamente. La bărbați, sentimentele și gândurile rămân personale. Atunci când decid să discute, ei discută despre ce trebuie făcut, despre cum se poate rezolva problema.

Roth și Fonagy (1996) au identificat tipurile de reacție față de infertilitate în cazul celor două sexe. Astfel, pentru bărbații confruntați cu infertilitatea, factorii care au cauzat cele mai mari dificultăți s-au centrat în primul rând pe rolul în procreere perceput de sexul masculin și pe presiunea socială, și în al doilea rând, pe problema infertilității ca punct central major ale vieții. Pentru femei, acești factori se întrepătrund, devenind indicatori principali de anxietate și stres.

Infertilitatea și femeile

Pentru femei, în general, primirea diagnosticului de infertilitate, poate duce la pierderea menirii de a fi. În general, femeile pot accepta pierderi în alte domenii ale vieții, dar nu sunt gata pentru a face față incapacității în a nu avea copii. Ele pot experimenta diferite stări, de la teamă, depresie, anxietate, izolare față de partener, familie și societate, la agresivitate față de cei dragi și gelozie față de femeile gravide sau cele cu copii. Femeile pot raporta, de asemenea, sentimentul de vinovăție și de auto-culpabilizare, ele văzând infertilitatea ca o pedeapsă pentru utilizarea metodelor de contracepție sau pentru orice întrerupere a unor sarcini anterioare (Domar et al.

1999). Unele dintre aceste femei infertile se pot simți foarte inconfortabil atunci când sunt în preajma unor copii și, prin urmare, încep să se simtă singure, se izolează de restul familiei, de prieteni, mai ales de cei care au copii. În aceste cazuri, zile precum cele dedicate mamei devin foarte stresante și dureroase pentru cuplurile infertile ca memento-uri pentru incapacitatea lor de a concepe (Mikulincer et al., 1998).

Greil (1991) a remarcat că femeile văd infertilitatea ca o experiență devastatoare, în timp ce bărbații privesc această problemă ca pe un eveniment negativ ce le afectează o perioadă din viața lor. Femeile simt infertilitata ca pe deficit biologic sau ca o urmare a unor „păcate‖ din trecut (Daniluk, 1996). Această diferență de opinii și experiențe poate duce la motivații diferite în căutarea unui tratament medical pentru depășirea acestei probleme. Această diferență de motivație poate contribui, de asemenea, la dezvoltarea unui conflict între parteneri (Greil, 1991; Ulbrich et al, 1990; Wright et al, 1991).

Persoanele care trec printr-o astfel de experiență au un sentiment diminuat asupa feminității, asupra propriei imagini corporale (Abbey, Andrews, și Halman, 1992). Astfel, femeile pot evoca sentimente negative, de ură, față de corpul lor, deoarece ele percep aceasta problemă drept o boală severă, se simt incapabile de a-și îndeplini menirea în viață, își consideră corpul ―defect‖. Toate acestea deoarece femeile consideră că, în general, feminitatea este strâns legată de concepție, de posibilitatea ducerii la termen a unei sarcini, de maternitate. Prin urmare, incapacitatea de a concepe poate avea multe efecte grave asupra capacității și identității

reproductive a femeii. Infertilitatea le lasa pe aceste femei cu sentimentul că sunt mai puțin atractive sexual sau chiar asexuate (Moret et al. 1998).

În general vorbind, femeile sunt mult mai dispuse să dezvăluie altora problemele de natură personală, cum sunt cele leagte de imposibilitatea de a concepe (Cozby, 1973; Davidson

& Duberman, 1984; Peplau & Gordon, 1985). În consecință, în cazul femeilor există mai multe șanse ca ele să caute suport psihologic decât bărbații. Daniluk (1996) atrage însă atenția clinicienilor asupra riscului de a considera că bărbații își doresc mai puțin să aibă un copil, dat fiind tendința acestora spre pasivitatea exprimării sentimentelor.

Diferențele de răspuns dintre cele două sexe față de o problemă cum este infertilitatea reprezintă de fapt o reflectare a diferențelor de gen în a face față unei situații stresante.

Într-adevăr, cercetările au demonstrat faptul că femeile sunt mai predispuse să căute un sprijin psihologic, să se elibereze emoțional (Allen & Haccoun, 1976; Rubin, 1983). Astfel, deși un bărbat poate fi supărat cu privire la infertilitatea cu care se confruntă, el poate alege să nu vorbească despre aceasta. Soția lui poate considera eronat refuzul lui să vorbească despre aceasta ca un semn de dezinteres mai degrabă decât ca un stil de adaptare.

Miturile și stereotipurile au chinuit de-a lungul vremii femeile care au fost infertile. Un mit deosebit de traumatizant care a chinuit femeile fără copii a fost cel legat de credința că femeile sterpe au practicat vrăjitoria. În unele culturi sau grupuri religioase s-a crezut că incapacitatea femeilor de a aduce pe lume copii este un test al credinței lor (Sewell, 1999). În alte culturi, fertilitatea a fost un dar de la Dumnezeu, iar femeia stearpă are o valoare redusă în societate (Berk & Shapiro, 1984). Astăzi, fertilitatea este prețuită și recompensată. Multe cupluri cheltuiesc sume mari de bani în speranța de a avea copii.

Aspecte emoționale ale infertilității

De multe ori, societatea nu recunoaște durerea produsă de infertilitate, deși ea este resimțită de toți cei care au această problemă. Una dintre provocările infertilității o reprezintă confruntarea cu o serie întreagă de emoții, majoritatea negative, rezultate în urma tratamentului medical, a incertitudinii asupra viitorului și a șanselor de reușită, precum și din neliniștea că într-o zi s-ar

putea să fie nevoie să fie luată o decizie de a spune că nimic nu se mai poate face pentru a rezolva această problemă. Fiecare ciclu care trece fără a obține o sarcină înseamnă o nouă moarte a speranțelor și viselor. Ca și alte pierderi, aceasta provoacă durere, dar o durere ambiguă pentru că nu ai pierdut nimic din ce aveai deja. Uneori primul pas pentru a uita de durere este să recunoști că această durere există și că se face simțită la fiecare test de sarcină negativ sau la fiecare menstruație care începe. Fiecare dintre parteneri resimte durerea în mod diferit. Partenerii trebuie să fie sinceri cu ei înșiși și să decidă împreună ce au de făcut pentru a vindeca dezamăgirile. În astfel de cazuri, mulți pacienți recurg la ajutorul psihologilor care au mai lucrat cu cupluri infertile. De aceea, persoanele care trec printr-o astfel de experiență trebuie să învețe să aibă grijă de sine și de partener, să se asigure că primește ajutorul necesar pentru a depăși această perioadă de criză și să își controleze emoțiile astfel încât stima de sine și viața socio- familială să rămână pozitive pe cât posibil.

Depresia

Apariția unei depresii este normală atunci când suferi. Multe cupluri se tem că nu vor mai fi niciodată fericite. Puterea de a discuta despre dezamăgire și despre pierderea suferită poate atenua depresia. Adesea cuplurile se așteaptă să revină la normal mai repede decât este posibil. Pur și simplu nu se poate să fii din nou fericit a doua zi după un test de sarcină negativ sau după un avort. Dar dacă depresia durează mult, este nevoie de ajutorul unui specialist, pentru că uneori depresia este asociată cu boli fizice și slăbiciune. În cazuri excepționale, pacienții sunt nevoiți să renunțe la tratamentul infertilității și să urmeze un tratament împotriva depresiei.

Depresia este o stare emoțională tipică marilor neîmpliniri, tristeții, sentimentului de lipsă de valoare, de vină, unui apetit neobișnuit (Davision et al., 2004). Această stare este trăită la un moment dat de fiecare dintre noi și nu este necesar să ne alarmăm, dacă frecvența și gradul acesteia este redus. Depresia este asociată cu alte probleme psihologice precum atacurile de panică, abuzul de substanțe, disfuncțiile sexuale și tulburările de personalitate (Davision et al.,

2004). Pentru astfel de persoane menținerea atenției este îngreunată. De asemenea, aceste

persoane vorbesc rar, încet, cu pauze foarte lungi, folosind puține cuvinte. Mulți prefer să fie

singuri, în tăcere. Persoanele depresive pot să neglijeze igiena personală, având diferite

manifestări somatice care nu au aparent nicio bază fizică (Simon et al., 1999).

Desigur, depresia este favorizată de existența unor factori de risc precum ereditatea, vârsta, sexul, evenimentele negative petrecute de-a lungul vieții precum și de suportul emoțional primit. În cazul infertilității, se pare că femeile sunt mai expuse riscului de a trece printr-o stare de depresie. Femeile sunt de cel puți două ori mai vulnerabile riscului de a traversa această experiență față de bărbați (Sarason & Sarason, 2005). O posibilă explicație în acest sens ar fi faptul că în timp ce femeile primesc un ajutor psiho-social mai mare decât bărbații, li se cere și să ofere la rândul lor un suport afectiv pe măsură (Paykel, 1991).

Femeile aflate la vârsta care se presupune a fi vârsta fertilității maxime, 20 – 29 de ani, sunt, de asemenea, mai expuse riscului de a trece printr-o perioadă de depresie. Pentru bărbați, riscul similar apare după 40 de ani (Rorsman et al., 1990).

De asemenea, ținând cont de stresul cauzat de aflarea unui diagnostic cum este cel de infertilitate, imposibilitatea de a avea copii poate genera stări depresive foarte puternice, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile. Evenimentele stresante sunt adesea asociate cu persoanele extrem de sensibile și cu circumstanțele de viață, nu doar cu un simplu ghinion (Kendler et al.,

2001).

Cuplurile care se străduiesc să aibă un copil după pierderea altuia se confrunta adesea cu sentimentele de tristețe și dezamăgire, care accentuate duc la episoade de depresie. Pentru aceste familii, dezamăgirea se adaugă și ea și devine parte din tristețe. Pierderile de sarcină, dificultatea de a concepe un copil – toate devin un întreg: un mare cerc de tristețe.

Depresia este mai accentuată în cazul femeilor care au reușit să rămână însărcinate, dar au născut un copil mort sau acesta a decedat în primele săptămâni de viață. În plus față de sentimentul de anxietate pe care-l au în încercarea de a concepe din nou, unele cupluri se tem că visul lor de a avea un copil nu se va adeveri niciodată. Astfel de femei sunt de-a dreptul obsedate de gândul de a rămâne însărcinate din nou, fiindu-le teamă că nu vor reuși acest lucru. În plus,

astfel de femei se tem că, după luni de așteptări și nereușite, vor fi părăsite în cele din urmă de parteneri.

Stima de sine

Infertilitatea are un impact negativ asupra stimei de sine, efect ce poate duce la schimbări majore în viața de cuplu, în viața de familie și în cea socială.

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă și schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele și scade atunci când nu reușim să atingem respectivele standarde. Așa încât, pe parcursul vieții, este posibil să cunoaștem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar și foarte scăzute…(Carlson & Buskit, 1997).

Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente principale: sentimentul de siguranță, cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.), sentimentul de competență (Branden, 2000).

Sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă și să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înțelege că are motive de a-și hrăni stima de sine. Cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieții, prin atitudini educative adecvate și prin mijloace concrete (Maslow, 1996). Așadar, trebuie acordată o importanță cu totul specială securității și încrederii. Totuși, este dificil să izolezi stima de sine ca aspect esențial și pur al individului. Adesea, stima de sine este percepută ca o dezvoltare psihodinamică; alteori este percepută ca fiind un comportament; nu în ultimul rând, ea poate fi privită și ca o stare psihologică. Tocmai din cauza acestor dimensiuni variate stima de sine este dificil de definit. Iată, de exmplu, conform dr. Nathaniel Branden, psiholog umanist („The Benefits and Hazard of the Philosophy of Ayn Rand: A Personal Statement‖), stima de sine este

„capacitatea de a înfrunta dificultățile fundamentale ale vieții, fără a pierde speranța‖. Pe de altă parte, apar și confuzii în perceperea stimei de sine. Se vorbește din ce în ce mai des despre

„motivație‖, iar tendința este generată de audiența pe care au căpătat-o în ultima perioadă, mai peste tot în lume, practicile de inspirație nord-americană de „self-help‖. Din această perspectivă,

„self-esteem‖ (așadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate terapeutică ce încurajează creșterea stimei personale. Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de sine crescută este foarte importantă în obținerea unor rezultate excelente‖. Așadar, potrivit lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem așa – încredere nefundamentată pe experiență care ar conduce la experiență și, finalmente, la o încredere consolidată.

Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman. Fiecare dintre noi – și este normal să se întâmple astfel – se străduiește să-și materializeze aspirațiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită să reușească și este în stare să facă orice efort înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forță pentru a atinge reușita. Iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri și duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulțumește cu puțin, nu se străduiește, nu-și face planuri: trăiește „de azi, pe mâine‖.

Stima de sine nu este, așadar, o acțiune de definire și definitivare de „self-esteem‖, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acțiune, ci, pur și simplu, este recunoașterea sentimentului de încredere că ești în stare.

Imposibilitatea de a vea un copil duce la scăderea stimei de sine, creând o imagine negativă față de sine (Aghanwa et al., 1999). Deopotrivă femeile și bărbații care se confruntă cu problema infertilității se simt mai puțin bărbați sau femei. Amândouă sexele au raportat sentimente negative față de propriul corp, mărturisind că nu mai sunt capabili să facă anumite lucruri la fel de bine ca înainte de a afla acest diagnostic (Greil, 1997). Vorbe precum ―fiecare ar trebui să poată să conceapă‖ sau ―este posibil să fi făcut ceva rău ca să merit asta‖ demonstrează faptul că aceste persoane au imagine de sine negativă (Shaprio et al., 2003).

Imaginea de sine poate fi afectată de gesturile familiei sau ale prietenilor. În comunitatea noastră, mamele le spun adesea fiicelor lor despre faptul că au rămas însărcinate foarte ușor, neîntâmpinând nici pe perioada sarcinii mari probleme. Aceste mărturisiri ar putea duce la apariția sentimentului de vină și de rușine. Este un motiv în plus pentru aceste femei tinere să se simtă ―defecte‖.

S-a constatat chiar faptul că femeile infertile au un nivel mai ridicat al depresiei, al sentimentului de tristețe, precum și o stimă de sine foarte scăzută, în comparație cu pacientele

care trec printr-un tratament oncologic (Woods et al., 1991). În general, oamenii se gândesc că, de-a lungul vieții, ar putea avea anumite probleme medicale precum cele cardiace, însă nu se gândesc niciodată că ar putea fi infertili. În aceste condiții, se pare că infertilitatea are un impact atât de puternic asupra stimei de sine deoarece nimeni nu este pregătit emoțional pentru a se confrunta cu o astfel de problemă. Oamenii cresc asumându-și starea de fertilitate; majoritatea cuplurilor uzează de metode contraceptive foarte multă vreme pentru a evita o eventuală sarcină. Deci, oamenii simt că pot să își controleze corpul în această privință (Woods et al., 1991). Infertilitatea stârnește însă o mare dezamăgire. Spulberă orice control asupra propriului corp, asupra speranțelor pentru viitor (Crick et al., 1997).

Stima de sine negativă este foarte dăunătoare pentru tratamentul infertilității, deoarece cuplurile nu se pot concentra asupra posibilităților de a trece peste acest episod foarte dureros. Adesea, primele reacții sunt de învinovățire atât a propriilor persoane cât și a celor din jur (Crick et al., 1997). Tristețe, dezamăgire, pierdere, eșec, insecuritate și neîncredere sunt rezultantele stimei de sine scăzute. În general, aceste persoane, din momentul aflării diagnosticului, au o părere foarte proastă față de sine, au sentimentul că nu sunt perfecți sau buni și sunt foarte sensibili la reacțiile și criticile venite din exterior.

În aceste cazuri, intervenția unui specialist este absolut necesară. Terapeutul poate ușura comunicarea dintre cei doi parteneri, ajutându-i să își exprime sentimentele, să depășească sentimentele negative și gândurile care îi duc într-o situație extrem de stresantă și care îi împiedică să gândească pozitiv.

Pierderea

Ce au în comun cuplurile care au fost diagnosticate cu infertilitate cu cele care tocmai au pierdut o sarcină? Nivelul angoasei poate că nu este același, dar au în comun un profund sentiment de pierdere, de dezamăgire și sentimentul că emoțiile și evenimentele au scăpat de sub control.

Chiar dacă nu sunt conștiente de acest sentiment de pierdere, cuplurile care au trecut prin

acestă experiență au o serie de simptome comune precum: lipsa energiei, mai ales după o

perioadă de tratament soldată cu nereușită sau atunci când sunt în preajma unui cuplu cu copii sau a unei femei gravide; migrene; iritabilitate; insomnii; tristețe profundă; incapacitatea de concentrare. În această situație, cel mai bine pentru pacient este să conștientizeze starea cu care se confruntă și să încerce să o depășească, să adopte o atitudine optimistă și să încerce să își reia cu aceeași concentrare activitățile zilnice.

Negarea

După mai multe luni de așteptare în zadar poate apărea sentimentul de negare. Sentimente precum ―nu poate să ni se întâmple nouă asta‖ sau ―știu că luna viitoare vom avea succes‖ pot să le acopere pe cele de furie sau vină.

Pentru multe cupluri, experiența infertilității este primul moment din viața lor când nu pot controla rezultatul final. Filosofia lui "Am să reușesc dacă mă străduiesc îndeajuns", care știm că funcționează în orice altă situație, poate fi de ajutor și în cazul infertilității. Angajamentul pe care și-l iau cei doi parteneri le poate oferi încrederea necesară dacă ei au aceleași așteptări în legătură cu posibilele tratamente.

Negarea poate fi un sentiment negativ dacă fiecare din parteneri are alte așteptări în ce privește viitorul. Se întâmplă adesea ca unul din parteneri să fie încrezător în rezultatele tratamentului, în timp ce celălalt este sceptic și nu are așteptări prea mari. Pentru ca această discrepanță să dispară partenerii trebuie să aibă o relație bună atât între ei cât și cu medicul lor, care să le dea informații corecte cu privire la tratament și la șansele de reușită. Când cuplul nu are încredere în tratament și în rezultatul lui, din cauza sentimentului de negare, cei doi vor merge din doctor în doctor în încercarea de a găsi pe cineva care să le rezolve problema. În aceste cazuri, discuțiile cu un psiholog pot fi de ajutor. Psihologul poate "traduce" informațiile

medicale venite de la doctori și poate oferi o părere obiectivă.

Furia

Specialiștii spun că este perfect normal ca o femeie să fie furioasă pentru că o nouă

sarcină se lasă așteptată. Femeile în cauză simt ca sunt "datoare" să aibă un copil, mai ales atunci

când acestea au suferit o pierdere anterioară. În acest din urmă caz, infertilitatea este o piedică

greu de trecut.

Furia rezultă din sentimentul de vulnerabilitate sau din cel de neajutorare sau chiar din amândouă în același timp. Neajutorarea rezidă din sentimentul că totul scapă de sub control – corpul, viitorul, planurile…Această senzație poate fi cu atât mai puternică cu cât persoana în cauză este obișnuită să facă tot posibilul pentru a-și atinge țelurile propuse. Acum când încearcă fără succes să conceapă un copil, se simte extrem de vulnerabilă, trăind cu sentimentul că viața nu este corectă și că nimic bun nu se mai poate întâmpla în viitor.

Furia poate pune stăpânire pe persoana sterilă, influențându-i întreaga viață, realațiile cu partenerul, cu familia, cu colegii și prietenii. Furia este însă un răspuns normal al unei probleme precum infertilitatea, iar dacă pacientul ajuge la concluzia că nu mai poate stăpâni de unul singur situația, este bine să caute suport psihologic.

Furia poate fi îndreptată către multe persoane, inclusiv partenerul de viață, prietenii, familia, medicii, propria persoană sau chiar divinitatea. Foarte des apar sentimente de furie atunci când cunoscuții sau persoane din familie anunță că vor avea copii sau atunci când experiențele trecute au provocat infertilitatea partenerului. De asemenea, e normal să fii furios atunci când persoane din sistemul medical au ignorat posibilele cauze ale infertilității sau nu ți-au recomandat să mergi la un specialist atunci când trebuia.

Din motive culturale și sociale, cel mai adesea bărbații sunt cei care își exprimă sentimetele de furie la adresa partenerelor. De aceea, este important ca partenerii să discute despre ceea ce simt și să găsească modalități de a-și exprima sentimentele.

Vina și rușinea

Rușinea este un sentiment foarte dureros, iar în acest caz este asociat cu scăderea stimei de sine, cu un profund sentiment de inadaptare, de neajutorare. Pe măsură ce lunile trec fără nicio realizare, scade pe măsură și stima de sine, ceea ce duce în final al sentimentul că însăși viața este un adevărat eșec.

Angoasa, îndoirea de sine sau tristețea cronică sunt sentimente care apar adesea în cuplurile care, vrând să se înscrie în rândul celor care și-au făcut datoria de a concepe un copil,

simt că au eșuat. Tragedia infertilității cronice contă în faptul că, după o perioadă mai lungă de timp, sentimentul de eșec crește gradual și imperceptibil se răsfânge în viața persoanei.

Ce vindecă acest sentiment este acceptarea de sine cu toate slăbiciunile și eșecurile. Ținta ce trebuie urmărită este de a ajunge în punctul în care să accepți ceea ce trăiești drept o experiență eșuată și nu ca o vină. Să înveți să trăiești cu realitatea infertilității este un proces lung și gradual, însă este posibil să transformi eșecul într-un sentiment de empatie față de sine însuși, față de ceilalți care se află în aceeași situație, prin acceptarea propriilor limite și prin mândria de a putea face față confruntărilor vieții.

Sentimente de nepotrivire în cuplu sau "că sunt defectă"

Nu este ceva neobișnuit la o femeie care are probleme în a rămâne însărcinată să trăiască sentimentul că "e defectă". Deseori, ele simt furie împotriva propriului corp, care "le-a trădat". Unele femei ajung să creadă că faptul că nu au reușit să rămână însărcinate repede reprezintă doar o parte din "eșecul" la care le supune propriul organism. Una dintre cele mai des întâlnite temeri cu care se confruntă cuplurile care au trecut prin experiența pierderii unui copil este aceea că nu vor fi capabile să conceapă din nou. În timp ce unele cupluri reușesc să conceapă pe parcursul a câteva luni de încercări, pentru unele femei însă, a rămâne însărcinată din nou reprezintă o încercare dificilă.

Frustrare

Pentru cuplurile care se străduiesc de mult timp să conceapă un copil, unul dintre cele mai dificile lucruri de suportat este reacția oamenilor din jur. Astfel, cuplurile ajung să simtă că nu sunt înțelese de terțe persoane decât dacă și acestea au trecut prin același tip de încercări ca și ele.

Izolarea

Sterilitatea răpește dreptul de a decide asupra vieții de familie și felului în care cineva ar fi putut alege modul în care să arate viitorul său. Mai mult, sterilitatea ajunge să controleze felul în care ne organizăm viața. Persoanele sterile nu se vor mai simți confortabil în prezența familiilor sau prietenilor care au copii și vor alege să se izoleze, fapt ce le va afecta viața socială. Mulți preferă să se cufunde în muncă, neglijând viața personală. De asemenea, din cauza lipsei de comunicare ajung să divorțeze sau să se despartă de partener.

Resemnarea

Resemnarea poate apărea în momente diferite în funcție de particularitățile fiecărui cuplu. Pentru că astăzi există atât de multe tratamente, cuplurile sunt sfătuite să apeleze la toate căile posibile pentru a putea avea un copil. Cei doi parteneri trebuie să decidă împreună, după ce discută despre speranțele și așteptările lor.

Odată ce ați decis că ați încercat tot ce se putea și că a venit momentul să vă opriți, trebuie să scăpați de durerea pe care o veți simți – este sfatul psihologilor pentru cei care au ajuns până în acest stadiu. Suferința care dispare până la urmă va lăsa loc resemnării. Multor persoane le vine mai ușor să observe efectele negative ale infertilității și uită toate lucrurile pozitive pe care le-au învățat. Multe cupluri sunt mai unite și au relație mai bună după ce au trecut o astfel de experiență traumatizantă. Luptând împreună, partenerii sunt fortați să descopere noi metode de a comunica, iar dacă infertilitatea este prima criză majoră prin care trec, vor învăța să treacă prin greutăți ca o echipă adevărată.

În sfârșit, goana după fertilitate ne ajută să apreciem mai mult aspecte ale vieții pe care în mod normal le-am neglija. Cuplurile care s-au luptat cu infertilitatea nu mai iau viața ca pe ceva care vine de la sine. Celor care reușesc într-un final să aibă copii, statutul de părinți le oferă bucurii nebănuite.

Starea de maternitate – esența vieții noastre psihice?!

Sarcina este o perioadă unică din viața femeii. Departe de a fi un simplu ideal, primii pași spre împlinirea unei femei sunt momentele când aceasta află că va deveni mama. Valoarea cuvântului mama poate fi neglijată, însă sentimentul că o nouă viață începe să crească, bucuria primei ecografii, surpriza primelor mișcări ale bebelușului din pântecul mamei, primul scâncet sunt lucruri care fac să pălească toate neplacerile prilejuite de sarcină. Venirea pe lume a unui bebeluș nu este o perioadă ușoară din viața unei femei, ci o perioadă în care gravida are nevoie de o atenție deosebită.

Maternitatea este privită drept o ―datorie‖ a tuturor femeilor. Capacitatea de a procrea reprezintă însă un element important al psihologiei feminine. Vocația maternității este implicată în definirea feminității, iar absența posibilității genezice este trăită ca o puternică frustrare. Sarcina constituie nu numai expresia instinctului de reproducere, instinctul menținerii speciei și a vieții, ci și o împlinire a trebuințelor psihologice și sociale. Aducerea pe lume a unei noi vieți reprezintă împlinirea menirii biologice și sociale a femeii. De altfel, un frumos aforism amintește că

„femeia care refuză maternitatea e ca și cum s-ar sinucide; pentru ea viața nu va mai fi decât un suflet pustiu într-un trup mort". Și medicul Rene Biot are pagini în cartea sa „Le corps et l‘âme‖, pe care le rezumă în cuvântul: „chemarea femeii‖. El scrie astfel: „Maternitatea este, din punct de vedere biologic, axa conceptului feminin. Tot ceea ce constituie și deosebește biologicește și psihologicește pe femeie, este o orientare spre maternitate. Apogeul biologic al organismului feminin este numai atunci când a sălășluit în el o nouă viață‖.

Vorbind despre capacitatea unică a femeii de a trăi miracolul maternității, PS Ioan Suciu în cartea sa ―Mama‖ spune că femeia este „piedestalul însuflețit al copilului‖și amintește de tradiția iconogrfică ce o reprezintă pe Fecioara Maria mereu alături de Pruncul Iisus. ―E cu neputință să înțelegem o icoană a Sfintei Fecioare Maria fără Pruncul Iisus. Am simți că nu este întreagă, că este ciopârțită. Pe iconostasele noastre în partea stângă a ușii împărătești este așezată icoana Maicii sfinte cu Iisus în brațe. Ea nu este întreagă decât așa, cu Iisus în brațe. Biserica nu a știut

și nici nu a putut să ne redea o înfățișare mai desăvârșită: Mama împlinită în copil. Dar nici ceva mai încântător pe pământ nu ar fi putut găsi‖, spune PS Ioan Suciu.

Sentimentul matern cunoaște o triplă motivație și anume motivația biologică, socială și personală. Motivația biologică a sentimentului matern are la bază instinctul de reproducere, perpetuarea speciei. Dragostea de mamă este pentru copil o sursă de securitate socială, dar și o condiție esențială, care transformă copilul într-o ființă socială. Interacțiunea mamă-copil începe foarte precoce, de la naștere sau chiar mai devreme, conform ultimelor studii, și este considerată un exemplu de interacțiune socială. Mama este pregatită pentru rolul ei de îngrijire a copilului, prin motivația socială. Motivația personală nu este lipsită de interes. Se știe că dragostea pentru copii este o constantă a vieții psihice feminine, iar afecțiunea față de copii este un proces dominant în psihicul femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizarii unei femei, concretizarea ideii de permanență. Copilul schimbă complet rolul și statutul de până atunci al femeii, pe care o transformă în mamă. Nu numai statutul social al mamei este altul, ci se schimbă și autoevaluarea. După nașterea copilului, femeia capătă un țel precis și anume acela de a crește și proteja noua ființă; în același timp întreaga ei viață personală va fi marcată, până la sfârșit, de acest eveniment. Nașterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare și împlinire a personalității femeii.

Într-una din cărțile sale cele mai importante, ―Sensul maternității‖, doctorul Jean-Marie Delassus descifrează formarea legăturii mamă-copil și explică faptul că femeile nu au neapărat simțul înnăscut al maternității. De altfel, doctorul Jean-Marie Delassus a fost cel care a pus bazele maternologiei, o nouă disciplină medicală pusă în slujba mamei și a copilului său. ―Nu există maternitate dacă mama nu este fericită, și nici naștere psihică dacă nou-născutul nu este fericit. Așadar maternologia se adresează mamei și nou-născutului împreună, căci împreună trebuie să stabilească o legătură de securitate, căldură și fericire. La om, maternitatea nu este numai de ordinul fizicului. Ea implică desigur sentimentul de dragoste, dar trebuie să rezolve și problema care decurge din faptul că în viața sa prenatală copilul a înregistrat și integrat armonia firească a vieții intrauterine, deci s-a obișnuit cu totalitatea vieții. Mama este cea care asigură prin prezența ei psihică, afectivă, simbolică, continuarea totalității vitale și dă astfel copilului dorința de a se naște, de a se deschide către mamă, către semeni. Cu atât mai mult, cu cât și ea regăsește dorința de totalitate vitală, dat fiind că a dorit copilul și l-a purtat. Maternitatea psihică este acea dimensiune de schimb reciproc și de împărțire într-un univers de

totalitate pe care și-l creează împreună mama și copilul în cadrul unui adevărat ciclu al dăruirii. La ființa omenească, maternitatea nu se limitează la o chestiune de reproducere, ci implică noțiunea de fericire, față de care, din păcate, suntem atât de stângaci. Sensul faptului de a fi părinte, al nașterii și al maternității este posibilitatea trăirii acestei fericiri‖, spune doctorul Jean-Marie Delassus.

Maternologia este definită, în Dicționarul Robert, ca demers terapeutic legat de dimensiunea psihică a maternității și care studiază dificultățile relației mamă-copil. Dr. Delassus a elaborat această știință timp de 21 de ani, începând din 1987, la secția de maternologie de la Saint-Cyr- l‘Ecole, Franța, pe baza studiului clinic efectuat asupra a mai mult de 1.000 de femei cu dificultăți în relația cu copilul lor până la vârsta de nouă luni și pe baza studiilor teoretice publicate în acest domeniu de cercetători din toată lumea.

Tradiția maternității la români

La români, maternitatea este starea cea mai prețuită a femeii. Scopul căsătoriei este de a avea urmași, "ca să nu li se facă aruncare că numai degeaba s-au născut și au trăit în lumea aceasta, după cum prea adeseori se întâmplă că li se face celor ce rămân necăsătoriți." (Simion Florea Marian, Nunta la români, Ed. Grai și Suflet – Cultura națională, București, 1995). "Dorul româncei" este de a fi binecuvântată cu gloată, căci "mulțimea copiilor, averea românului". Așadar, femeile – vorbim de timpurile când aceste credințe nu suferiseră încă influențele culturii orășenești și străine – țineau foarte mult să aibă cât mai mulți copii, să fie adică binecuvântate de Dumnezeu. ―Femeia care nu avea copii era considerată stearpă, era văzută rău și de bărbat, care- și vedea neamul stingându-se, dar și de cealaltă lume, care o bănuia că a greșit în fața lui Dumnezeu, care și-a întors fața de la ea. Femeia stearpă era veșnic cu frica în sân să n-o lase bărbatul și de aceea căuta în tot chipul să rămâie însărcinată‖, spune Marcel Olinescu în

―Mitologie românească‖.

Aceeași semnificație o găsim în Sfânta Scriptură, unde, în general, sterilitatea este privită ca o formă de blestem împotriva celor care nu fac Voia Tatălui. Astfel, Osea îi cere lui Dum- nezeu: "O, Doamne, dă-le pântece sterp și sâni uscați" (Osea 9, 14). Dar poate să mai fie și o

pedeapsă dumnezeiască, căci cel care lucrează cele rele ―nu lasă nici urmași, nici sămânță‖ (Iov

18,19). În schimb, fecunditatea apare ca un semn al bunăvoinței și binecuvântării dumnezeiești. Astfel, Dumnezeu îi spune lui Isaac: "Eu cu tine sunt: te voi binecuvânta pe tine și-i voi înmulți pe urmașii tăi" (Fac. 26, 24).

În perioada sarcinii femeile beneficiau de o serie de drepturi și privilegii. La români femeia însărcinată era scutită de a se ridica în picioare în fața conducătorilor, iar în Grecia Antică era cruțat chiar un criminal dacă acesta găsea adăpost într-o familie în care exista o gravidă. Tradiția atrage însă atenția asupra stigmatizării la care erau supuse femeile fără copii. Cel mai greu blestem, este, evident, pentru româncă, să rămână stearpă vreme îndelungată sau pentru totdeauna, caz în care bărbatul are dreptul de a o mustra, numind-o stârpitură și chiar de a se lepăda de ea.

Sarcina, o experiență unică

În timpul sarcinii organismul feminin suferă o serie de transformări anatomice, biologice și fiziologice, care asigură condițiile necesare dezvoltării produsului de concepție. De asemenea, tot în acest interval survin o serie de modificări psihologice („adaptare psihologică"), generate atât de noua situație biologică, dar și de noile viitoare ale mamei. Deși la actul procreației participă ambele sexe, efortul biologic principal aparține femeii.

Din momentul în care simte primele simptome ale sarcinii până când aduce pruncul pe lume, femeia va trece printr-o serie de transformări fizice, psihice și spirituale care îi vor schimba întreaga personalitate. Sarcina este o binecuvântare care o face pe femeie să fie sensibilă, creativă, făcând-o să vadă viața dintr-o altă perspectivă. Nivelul hormonilor crește gradual, uterul se dezvoltă pentru a suporta creșterea fătului, sânii se măresc pregătindu-se pentru a hrăni pruncul. Corpul și psihicul se pregătesc pentru maternitate. ―Imediat după concepție, procesele fizice și psihologice ale nașterii se pun în mișcare‖ (Friedman and Gradstein, 1982).

În timpul sarcinii, gravida încearcă o multitudine de sentimente, de la fericire, la tristețe, speranță, sentimente de vinovăție, încântare, resemnare, extaz, confuzie, frică. ‖Femeia trece de la un sentiment la altul în timp ce viața i se schimbă irevocabil‖, spune Dr. Diana Dell, Duke

University Medical Center. Într-adevăr, multe schimbări au loc în viața femeii de la aflarea veștii că este însărcinată până când bebelușul vine pe lume. Relația de cuplu cunoaște o evoluție spectaculoasă. De asemenea, femeia se desparte de viața fără responsabilități majore, corpul i se modifică și firește, se confruntă cu luarea unor decizii privind cariera.

Tranziția către maternitate este un pas profund în viața unei femei. Într-o zi este doar ―o femeie‖, și peste noapte devine mama cuiva. Femeia intră în acest teritoriu cu un concept de bază despre ceea ce presupune a fi mamă. Timp de nouă luni, gravida își imaginează cum va fi în rolul de

mamă.

În cele 9 luni cât durează sarcina, modificările biologice diferă de la o etapă la alta. Din punct de vedere psihologic gravida parcurge, de asemenea, mai multe etape adaptative. Așa- numita „criză psihologică a sarcinii" este, de obicei, o reacție normală, o modalitate de rezolvare a diferitelor conflicte. O femeie fără boli somatice ori psihice grave își consolidează starea de sănătate prin sarcină. Specialiștii spun că sarcina maturizează aparatul de reproducere și determină modificări pozitive în funcțiile diferitelor sisteme (nervos, endocrin) și aparate (cardio-vascular, respirator, digestiv).

În timpul sarcinii se întâlnesc o serie de modificări psihologice de o anumita intensitate, care nu depășesc sfera normalității, făcând parte tot din așa-numita psihologie a gravidei.

―Gravida poate avea modificări precum hiperestezia senzitivo-senzorială, prin scăderea pragului sensibilității generale (manifestată adesea prin modificări ale gustului și mirosului, prin repulsie și greață la diferite mirosuri etc), apetit capricios (tendința de foame pentru anumite alimente, „pofte" ale gravidei), scăderea pragului de toleranță la frustrație, care duce la stări de iritabilitate, instabilitate, irascibilitate, reacții disproporționate; scăderea capacității frenatorii în sfera afectivității cu labilitate afectivă, stări de plâns și alte izbucniri afective; tulburări ale activității cu scăderea controlului, care duc uneori la impulsiuni cleptomanice; modificări minore în sfera cognitivă exprimate prin oarecare lentoare ideativă, hipoprosexie, hipomnezie‖, spune Prof. Dr. Vasile Luca. Majoritatea femeilor traversează însă fără tulburări psihice semnificative seria de evenimente din secvența concepție – gestație – naștere – lăuzie – lactație – maternitate.

În timpul sarcinii, sentimentele pentru viitorul nou-născut cresc în progresie geometrică. Dacă se suprapun condiții sociale nefavorabile, de exemplu din cauza ilegitimității sarcinii sau din cauza statutului marital, există premise că așteptarea copilului să aibă un efect psihologic

negativ, cu semnificație de factor psihopatogen. Chiar dacă există un soț legitim, care are însă o conduită reprobabilă (este alcoolic sau are tulburări de comportament) sarcina poate fi privită ca un accident nedorit și fireștile sentimente materne sunt reprimate cu brutalitate încă din fașă. Ambianța familială are un rol covârșitor pentru dezvoltarea normală și evoluția ascendentă a sentimentelor de dragoste pentru viitorul copil. Femeia gravidă are conștiința imensei responsabilități cu care este investită și, uneori, manifestă temeri privind nașterea și buna dezvoltare a copilului.

Schimbările din perioada sarcinii atrag după sine o încercare biologică și psihologică de reechilibrare, este efortul oricărui organism de adaptare la noile condiții. În perioada sarcinii se produc schimbări în echilibrul hormonal al mămicii. Acest lucru atrage după sine și o schimbare în dispoziția psiho-afectivă, la care se adaugă condițiile socio-afective și cadrul de viață. Apar sentimente contrare "acceptare – respingere", "asumare a situației – refuzul copilului‖, "bucuria maternității-frica de responsabilități", "satisfacție-nemulțumire", "bucuria sarcinii-frica de schimbare biologică" etc.

Cu toată pregătirea psihologică a gravidei care știe că așteaptă un eveniment cu semnificație personală (femeia percepe mai puțin semnificația lui biologică și socială), nașterea se constituie ca un moment de echilibru fizic și psihologic foarte fragil.

Nașterea presupune un stres biologic (schimbări fiziologice dramatice) și, uneori, un stres psihosocial, fiind necesare noi responsabilități și readaptări emoționale. Responsabilitatea deosebită a femeii față de sarcină și destinul viitorului copil fac din naștere o problemă de psihologie socială.

În cazul unei depresii, dificultatea mamei se va cicatriza într-o afectare profundă a indentității de mamă, pentru că, neputând fi într-un ciclu pozitiv de dăruire cu copilul, se va identifica cu o imagine negativă. De asemenea, neavând o legătură profundă cu mama, copilul riscă să aibă o naștere psihică insuficientă, care poate ajunge să se manifeste chiar și prin boli ale nașterii. Prin urmare, mama și copilul intră într-un ciclu al suferinței care poate evolua până la maltratare.

Schimbările psihologice în primul trimestru de sarcină

În general, femeile nu conștientizează schimbările psihologice din primul semestru, deși acestea sunt semnificative. În prima etapă a sarcinii pot să apară o serie de conflicte psihologice,

ca o reacție la modificările fizice și fiziologice: oprirea menstruației, creșterea în volum a sânilor, pigmentarea feței („masca de sarcină"), mărirea în volum a uterului etc. În cazul unei sarcini planificate, femeia va resimți o stare de fericire, dar și de anxietate produsă de ideea conform căreia o nouă viață îi crește în pântec. O sarcină neprogramată va produce stări de frică, panică, nesiguranță. Cele mai multe femei se plâng de oboseală și stări de indispoziție. În această perioadă, viitoarea mamă ar putea trece prin stări de anxietate produse de frica de a nu pierde copilul. Această frică, deși uneori nefondată, este perfect normală. O femeie gravidă poate trece foarte ușor de la o stare de fericire totală, la disperare. În mod frecvent, această schimbare de stare este produsă de un lucru minor. Dacă este întrebată de ce plânge, nu va fi capabilă să dea un răspuns concret.

Femeia gravidă simte nevoia de mai multă afecțiune din partea partenerului, astfel că ar putea percepe reacțiile lui ca pe o lipsă de dragoste și de suport moral. Însă, de îndată ce cuplul își va da seama că aceste manifestări sunt normale în timpul sarcinii, va fi mult mai ușor să facă față provocărilor din această frumoasă perioadă.

Al doilea trimestru – “luna de miere”

Al doilea trimestru de sarcină este mult mai liniștit, specialiștii numind această etapă

―luna de miere‖. Starea de rău resimțită în primele trei luni în timpul dimineții dispare, iar riscul de a pierde sarcina se diminuează. Femeile gravide încep să își recapete încrederea în sine si să se obișnuiască cu starea de graviditate. Revenirea la unele preocupări anterioare, începerea unora noi cum ar fi vizitele mai dese la medic sau frecventarea unor cursuri referitoare la sarcină sau naștere, contribuie la starea de optimism caracteristică acestei perioade. Să nu uitam însă că sentimentele și neliniștile experimentate în timpul sarcinii sunt intense și variate, fiind unice pentru fiecare femeie în parte. Punctul culminant al acestei perioade este cel în care viitoarea mamă simte, pentru întâia oara, mișcările bebelușului. Gravida percepe în acest moment fătul ca pe o ființă umană. Este un moment de fericire deplină chiar dacă sarcina nu fusese o prioritate. Sub aspect emoțional, primele mișcări fetale, descrise diferit de viitoarele mamici, marchează distinct un moment extrem de important în relația femeii cu viitorul ei copil. Din acest moment, ea capătă conștiința vieții și existenței ființei care palpită în ea. Sarcina devine mai reală pentru

familie și prieteni. Acum este momentul în care încep pregătirile pentru venirea pe lume a

copilului.

Anxietatea în al treilea trimestru de sarcină

În al treilea trimestru, femeile se pregătesc de naștere. În timp ce frica de a pierde sarcina dispare, o nouă formă de anxietate își face apariția – frica venirii pe lume a copilului, aceasta fiind asociată cu disconfortul fizic din ultimele săptămâni. Al treilea trimestru combină un sentiment de mândrie cu unul de anxietate despre cum va fi după ce copilul se va naște. Modificările semnificative ale taliei vor atrage atenția celor din jur spre o femeie gravidă însă nu întotdeauna aceasta percepe acest aspect ca pe un lucru pozitiv. Deși au nevoie de ajutor în foarte multe momente, sentimentul de vulnerabilitate se poate accentua în unele cazuri. Alte stări conflictuale sunt generate de teama apariției unei complicații în timpul evoluției sarcinii ori în timpul nașterii: teama existenței unei anomalii a fătului, de suferința fetală, de durere, de incapacitate fizică pentru travaliu, de moarte prin accident în timpul nașterii, de anestezie – teama că nu se va mai trezi din somn. Adesea, gravidele se confruntă cu frica momentului în care vor intra în travaliu. Gravida ar putea avea nopți albe, neputând să se odihnească pentru că nu va putea să își găsească o poziție confortabilă. Contracțiile periodice (contracțiile Braxton – Hicks) pot produce femeii gravide un mare disconfort. Femeia se poate simți foarte vulnerabilă, neatractivă. ―În ultimele săptămâni de sarcină, femeia se va concentra însă în special asupra momentului nașterii. Ar putea astfel să fie preocupată de durerile travaliului, mai ales dacă a avut experiențe neplăcute sau dacă se află la prima naștere. De asemenea, va fi îngrijorată de starea de sănătate a copilului‖, spune Prof. Dr. Thomas G. Stovall, Profesor de Obstetrică Ginecologie Universitatea Tenessee.

Frica de durere cuprinde adesea femeia gravidă în preajma travaliului. Teama de actul nașterii este esențială în patologia durerii, ea generând tensiune psihofizică mai accentuată la nivelul musculaturii netede a uterului. Spasmul muscular care intervine se opune dilatației necesare a colului uterin, prelungind durata travaliului, determinând în plus durere mai intensă.

Anxietatea mărește sensibilitatea algică care la rândul ei crește tensiunea musculaturii netede și contractilitatea mușchiului uterin. Componenta psihică a durerii la naștere scade pragul de recepție algică. Teama, anxietatea constituie factorul cel mai important al durerii la naștere. Teama de durere la naștere este condiționată social-istoric și este întreținută de discuții cu persoane neavizate, fiind mai accentuată la femeile cu comportament psihopatic. Nașterea fiind un proces psihosomatic prin excelență, rolul medicului obstetrician este de a deplasa domeniul nașterii din cel tehnic profesional în cel umanitar-psihologic. Psihoterapia are rolul de a explica femeilor adevărul științific despre naștere. Printr-un proces instructiv-educativ, diferențiat după nivelul de instrucție și gradul de cultură, se doreste distrugerea miturilor și a opiniilor fără fundament științific.

Nașterea trebuie să devină un act responsabil, care să decurga într-un climat psihologic de calm și încredere. Femeia va trebui să știe că la naștere există durere, dar este suportabilă și acceptabilă. Numai anxietatea o amplifică, dându-i o coloratură patologică. De altfel, metodele analgezice moderne ameliorează această latură și nicio femeie care a născut folosindu-le, nu mai susține că durerea la naștere este intolerabilă.

Sarcina, un moment cheie din viața femeii

Majoritatea femeilor consideră că sarcina reprezintă un moment esențial din viața lor. Un studiu efectuat în Statele Unite ale Americii, numit PRAMS (The Pregnancy Risk Assessment Monitoring System), arată că 26% dintre femeile intervievate au considerat perioada sarcinii drept cea mai fericită etapă din viața lor. Mai mult de jumătate (53%) au spus că au fost fericite, dar au avut mici probleme. 11 % dintre femei au avut destul de multe probleme legate de evoluția sarcinii, iar 6% au declarat că au petrecut o perioadă foarte grea. Un procent destul de mic, respectiv 4%, este reprezentat de femeile care au declarat că sarcina a reprezentat un adevărat coșmar. În ceea ce privește depresia postpartum, doar 1,5% dintre femeile intervievate au spus că au avut nevoie de ajutor din partea unui specialist. 34,7% nu au avut niciun fel de problemă emoțională după naștere, iar 47% au avut mici neplăceri.

Un astfel de studiu a fost realizat și în țara noastră de către Rodica Gabriela Enache, în studiul ―Evaluarea și consilierea cuplului în perioada pre și postnatală‖. În realizarea acestuia, au

fost luați în calcul mai mulți factori, precum nivelul economico-social, nivelul de școlarizare, dacă au existat sau nu sarcini anterioare sau avorturi. Atitudinea unei femei față de sarcină depinde în mare măsură de mediul în care ea a crescut, de societatea și cultura în care trăiește ca adult precum și de percepțiile sociale pe care femeia le are despre sarcină. În ceea ce privește diagnosticarea nivelului de anxietate al gravidelor pentru a identifica gravidele cu risc crescut de depresie post-natală, s-au obținut următoarele rezultate: 9% dintre gravide se află la un nivel de anxietate de limită, 48% la un nivel de anxietate ușoară și 25% un nivel de anxietate moderată.

În cazul gravidelor cu un nivel de anxietate severă (17%) s-a observat în anamneză existența unor avorturi anterioare involuntare repetate, iar în cazul gravidei cu nivel de anxietate extremă, sarcina a survenit în urma unui tratament de fertilizare. Pe plan afectiv, în afara irascibilității și a labilității afective, pe parcursul perioadei de graviditate a femeii pot apărea momente de anxietate, al căror conținut este legat de evenimentul puerperal. Teama de durere reprezintă principala cauză a instalării depresiei (92%). Aceasta este urmată de teama de o anomalie a fătului (87%), teama de naștere și de incapacitatea fizică a gravidei în timpul travaliului (78%), teama pe care o implică dobândirea statutului de mamă (54%), teama de a nu i se schimba copilul (37%), teama de anestezie (36%), teama de suferința fetală (33%), teama de ereditatea patologică (28%), teama de riscul morții la naștere (4%).

Influența stării emoționale a mamei asupra fătului

Femeile gravide trebuie să fie conștiente de faptul că fătul va fi influențat într-o măsură covârșitoare de starea lor emoțională, cu alte cuvinte, prin intermediul cordonului ombilical nu se crează doar o legătură fizică, ci și una psihică. Specialiștii le sfătuiesc pe viitoarele mămici să-și controleze emoțiile, chiar dacă acest lucru li se va părea chinuitor; să nu se lase doborâte de sentimente de teamă sau de depresie; să-i transmită în permanență copilașului încredere și bucurie, printr-o stare generală de optimism. În momentul în care copilașul lovește în burtă cu mânuțele sau cu piciorușele sau când apar diverse contracții, majoritatea femeilor însărcinate își masează instinctiv burta, iar fătul se liniștește, uterul se relaxează și durerile dispar.

Între femeia însărcinată și făt există o relație tulburătoare. Copilul simte emoțional tot ceea ce mama sa trăiește. Toate stările ei de bucurie sau de tristețe, de pace sau de furie, totul este scanat și înregistrat în sistemul energetic și emoțional al fătului. O femeie însărcinată are o dublă

responsabilitate atât față de ea, cât și față de copilul său pe care îl formează emoțional, fără să știe – optimist sau pesimist, încrezător sau descurajat, vesel sau trist, puternic sau temător – după cum e ea. Toate canalele energetice ale mamei sunt conectate la cele ale copilului, starea ei emoțională, atitudinea ei despre viață, dragoste, partener și chiar despre copilul din pântece influențează felul în care acesta percepe lumea înconjurătoare, ―văzând‖ totul prin ochii ei. Prin iubire sau respingere, acceptare sau abandon, mama impregnează astfel în sistemul mental și emoțional al copilului său primul program de evoluție ca adult. Pentru totdeauna, acesta va vedea lumea așa cum a văzut-o prima dată prin emoțiile mamei sale, asta dacă nu cumva va reuși pe parcursul vieții să își schimbe percepția și să înțeleagă că fiecare este responsabil pentru viața sa, depășind limitele părinților săi. Sunt, de asemenea, cazuri când mama are un șoc emoțional, iar sistemul ei energetic este zguduit din temelii; fătul înregistrează în acest caz starea mamei și e posibil ca mai târziu, ca adult, având această amintire memorată adânc în subconștient, să reacționeze similar în anumite situații, fără să își dea seama de unde provine aceasta. S-a constatat că acei copii ale căror mame au suferit șocuri emoționale sau au avut o viață tensionată pe perioada sarcinii au înregistrat cele mai multe probleme emoționale și fizice imediat după naștere sau mai târziu, ca adulți.

Studiile arată că fătul simte și resimte multe din stările/ trăirile mamei. În primul rând din stările fiziologice de bine și rău, de sănătate și boală, de somn și veghe. Apoi legătura cu stările psihice ale mamei este indubitabilă, mai ales că cercetările din ultimii ani au dovedit corelația stărilor psihice cu anumite substanțe din corpul mamei care ajung la făt. Unii consideră că fătul nu este capabil să simtă întrucât nu are un aparat psihic și nici organele de simț dezvoltate. Opinia lor este contrazisă de numeroase experimente care arată că fătul aude, miroase, înghite, își suge degetul, cască, simte gusturi, simte atingerea placentei și sacului amniotic etc. Faptul că nou-născutul prematur aude și vede, chiar dacă mai slab decât cel născut la termen, ne arată că deja din luna a 7-a de sarcina capacitățile senzoriale sunt dezvoltate. Unele mame obișnuiesc să fie atente la mișcările fătului și să facă legături cu diferite stări ale lor și de asemenea să-i vorbească și să-l stimuleze să se miște. O descoperiere recentă – care redimensionează relația mamă-făt – susține că, în burtă, copilul așteaptă un semn de la părinții lui. Cercetătorii olandezi și francezi susțin că, dacă apropierea și cominicarea cu micuțul reușește, perioada de sarcină va fi mai frumoasă, nașterea mai ușoară, iar relația dintre soți mai bună. Simțul tactil este prioritar în procesul de comunicare din timpul sarcinii. Un cercetător olandez a studiat timp de 50 de ani

surprinzătoarele posibilități de comunicare prin atingerea umană, a folosit cu succes rezultatele studiilor sale și le-a promovat în vestul Europei. El denumește această nouă știință haptonomie. În multe țări occidentale există adepți declarați ai haptonomiei, care își desfășoară activitatea în ginecologie și obstetrică. Noțiunea de haptonomie provine de la cuvintele grecești hapto și nomos. Hapto înseamnă "eu ating, mă unesc cu ceva, stabilesc un contact", iar nomos înseamnă "regulă". În timpul controalelor prenatale, când doctorul palpează burta pacientei sale, el o atinge de fapt. Conform haptonomiei, atingerea nu e doar rațională, ci și emoțională, antrenând toate simțurile, încercând să-l faca pe "interlocutor" să se simtă puternic și să perceapă sentimentele celuilalt. Fătul, dornic, ca orice ființă umană – de dragoste și contact social, se bucură de sprijinul primit și reacționează la el. Uneori, uterul și musculatura abdominală se relaxează în asemenea măsură, încât mișcările copilului dintr-o parte în alta sunt ușor de văzut din afară. Copilul este dascălul – spun specialiștii. El arată foarte clar ceea ce îi place și ce nu. Astfel, părinții învață de pe acum să-i respecte personalitatea, iar acest lucru constituie o experiență benefică pentru copil.

Depresia prenatală

Există totuși un procent semnificativ de femei care, în ciuda dragostei de netăgăduit pentru copilul lor nenăscut, nu pot să depășească în mod natural schimbările de ordin psihic apărute în timpul sarcinii. Depresia prenatală este din ce în ce mai acceptată ca o problemă de ordin psihologic. În ultimii ani, femeile au început să vorbească mai mult despre perioadele mai puțin plăcute pe care le traversează în timpul sarcinii. Totuși, depresia din timpul sarcinii și cea postpartum este încă ascunsă în spatele ușilor închise, deși studiile recente au adus acest subiect în prim-plan. ―Stigmatizarea femeii se pierde din ce în ce mai mult. Gravidele care trec prin astfel de depresii cer să fie ajutate‖, spune psihologul Shoshana S. Bennett, în Ghidul înțelegerii și tratamentului depresiei prenatale și a celei postpartum. ―Sarcina nu este mereu o experiență strălucitoare. Undeva între 10 și 20 % dintre femei trec printr-o depresie în timpul sarcinii, iar dintre acestea o parte reprezintă cazuri grave‖, adaugă Dr. Bennett. Depresia poate apărea oricând, înainte, în timpul sau după sarcină. ―Nu știm cauza exactă. Depresia poate fi produsă de diferiți factori, de la acțiunea mediului înconjurător până la factori de ordin biologic‖, declară Dr. Catherine Roca, șeful Programului pentru femei din cadrul Institutului Național de Sănătate

considerată cu risc dacă există factori de ordin obstetric în sarcinile anterioare sau în sarcina actuală, în cazul unei boli cronice (cel mai frecvent în cazul diabetului), în cazul existenței unor factori de ordin psihosocial – prezența unor stări de anxietate, schizofrenie‖, Dr. Carla-Joy Cumberbatch, Departamentul de Psihiatrie a Universității Northwestern, Chicago, în Psihologia sarcinilor cu risc. Femeile care suferă de depresie severă în perioada sarcinii au risc dublu de a naște prematur. Este o problemă majoră din cauză că pe parcursul sarcinii cazurile de depresie sunt rareori diagnosticate. Studiul publicat în jurnalul Human Reproduction a inclus 791 de gravide și a concluzionat că femeile cu depresie severă au risc dublu de a naște prematur, în timp ce femeile cu depresie mai puțin severă au riscul cu 60% mai mare față de femeile fără această suferință. Nașterea prematură este principala cauză de moarte infantilă. Depresia prenatală este considerată de specialiști ca fiind un mare risc pentru dezvoltarea depresiei postpartum, studiile arătând că jumătate dintre femeile cu depresie postpartum au semne specifice în timpul sarcinii. Cele mai vulnerabile femei sunt cele care au mai trecut prin stări de depresie, au fost abuzate, au avut sarcini complicate sau au pierdut o sarcină, nu au primit suport din partea partenerului, cele care nu știu să facă față stresului personal sau profesional. Semnele care arată apariția depresiei includ: o incapacitate de a te bucura de viață, episoade de plâns, somn înterupt sau, din contră, stări de somnolență, lipsă de energie, incapacitate de concentrare, gânduri suicidale, pierderea interesului pentru lucrurile plăcute, anxietate, sentimentul de vină sau de inutilitate. Dacă femeile trec prin astfel de stări este important ca ele să caute ajutor. ―Specialistul trebuie să facă diferența între o depresie normală din timpul sarcinii și una căreia trebuie să îi acorde mai multă atenție‖, spune Dr. Bennett. Prof. dr. Vasile Luca sustine că o parte din gravide prezintă tulburări psihopatologice. Aceste „psihoze de gestație" sau „nevroze de gestație" nu sunt determinate de modificările specifice sarcinii. ―Fiecare entitate psihiatrică înregistrată în timpul gravidității este determinată de acei factori cauzali care intervin și în afara maternității, încât mai adecvată este de numirea de „nevroză" ori „psihoză asociată cu gestația". Aceste boli psihice care debutează ori reapar în perioada gravidității prezintă totuși o serie de particularități clinice, imprimate de stresul biologic (așa-numita „baie hormonală" care modifică toate metabolismele) și stresul psihosociologic al gestației‖, conchide Prof. dr. Vasile Luca, în ―Psihoigiena și psihoprofilaxia în timpul sarcinii‖. Aceste tulburări sunt din ce în ce mai rare, datorită supravegherii gravidelor prin consultații prenatale.

Delassus, după mai mulți ani de practică în clinici specializate, în locul celui de psihoză puerperală. Împreună cu echipa sa, acesta a constatat că la câteva zile după naștere, femeile se simt din ce în ce mai rău. La început s-au gândit că e vorba de o greșeală în modul în care le ofereau asistență acestor femei, apoi și-au dat seama și au acceptat că e mai bine să le lase să treacă prin trăirile de care au nevoie.

Depresia din timpul sarcinii este un fenomen care trece de obicei de la sine, în cazurile mai grave însă este tratată cu ajutorul psihoterapiei și medicației cu antidepresive. Este important ca gravida să se adreseze unui specialist pentru a primi ajutorul adecvat.

Multe femei au o vulnerabilitate crescută și după naștere atunci când dezvoltă simptome similare de depresie sau schimbări în dispoziția emoțională. Depresia postpartum este o condiție medicală severă ce poate apărea în primele luni după naștere. Fără asistență și consiliere psihologică, depresia postpartum poate avea o evoluție prelungită. Se estimează că aproximativ

10% dintre femeile care nasc prezintă o stare depresivă postpartum. Spre deosebire de starea de tristețe postpartum, starea depresivă este marcată de sentimente mult mai intense de tristețe, îngrijorare sau disperare care se prelungesc pe durata mai multor zile și care tulbură capacitatea mamei de a funcționa. Depresia de după naștere a apărut probabil prin anii ´50, când femeile au început să nască în maternități și nu acasă. Atunci apar primele mențiuni despre „baby-blues‖. În maternități se insistă asupra necesității unui mediu aseptic, în jurul femeii se instalează un înveliș protector, dar total anonim. Astfel, rupte de mediul lor obișnuit, femeile se simt reduse la rolul de mașini producătoare de copii, în cele mai bune condiții posibile pe planul îngrijirilor medicale, al controlului și al protecției. ―Este evident că o tânără lăuză în dificultate simte mai întâi o decepție care este partea vizibilă a unei adevărate prăbușiri care, dacă nu este înțeleasă ca atare, va degenera în depresie. În plus, îngrijirea depresiei materne, adesea prea tardivă, duce la o psihiatrizare a tratamentului, care nu tratează dificultatea maternă în sine și o lasă să evolueze pe ascuns, cu repercusiuni ulterioare asupra dezvoltării copilului‖, spune dr. Jean- Marie Delassus. O femeie care nu simte la naștere un sentiment de fericire, dincolo de orice cuvinte, care se revarsă și îi aduce lacrimi în ochi, crede că aratatesențialul. Și acest lucru este foarte greu de mărturisit chiar și ei însăși, e aproape imposibil. Termenul de „instinct matern― este vechi, dar a devenit deosebit de curent începând cu secolul al XIX-lea. Semnificația sa culturală este acceptată de femeie în măsura în care el exprimă pentru ea sentimentul creșterii

spontan, ca și cum ar fi vorba de un instinct.

Mulți factori hormonali, spun studiile, contribuie la creșterea incidenței depresiei printre femei însă multe femei sunt vulnerabile și după nașterea copilului. Schimbările hormonale și fiziologice precum și noile responsabilități pot fi factori care duc la apariția depresiei după naștere. Studiile arată, în general, absența depresiei post-partum (13%). 37% dintre femei au avut un nivel de limită al depresiei post-partum, iar 35% au trecut printr-o depresie post-partum ușoară (Baby-Blues). O depresie post-partum moderată a fost înregistrată în cazul a 12% dintre femeile care au născut și numai 1% au avut o depresie post-partum severă. Contextul nașterii este foarte important: travaliul prelungit, expulzia dificilă, utilizarea ventuzelor, a forcepsului, anestezia generală, cezariana sunt circumstanțe care favorizează depresia post-natală. La fel se întâmplă în caz de naștere prematură, de moarte la naștere, sau chiar de subponderalitate a copilului. Cu toate acestea, studiile arată că, în general, mamele reușesc să se integreze bine în mediul social imediat după ce au dat naștere unui copil.

Comunicarea mamă-copil

În general, imediat după naștere, între mamă și nou-născut se dezvoltă o relație particulară. Primele zile după naștere reprezintă o perioadă sensibilă în care mama este capabilă să constituie o legătură profundă cu bebelușul său. Această legătură este primordială și determinantă pentru tot restul vieții copilului. ―Nou-născutul are nevoie de trei lucruri: căldura brațelor mamei, mâncare și siguranța dată de prezența mamei. Toate trei sunt satisfacute prin alăptare‖, susține Dr. Grantly Dick-Read. Mama și copilul formează un organism unic psiho- biologic, de la concepție și până când cel mic e în stare să se deplaseze singur. Mama este mediul copilului în uter, bioritmul mamei influențând dezvoltarea creierului copilului. După naștere, mama continuă să fie mediul copilului și controlează fiziologia copilului. Alăptarea este de fapt comportamentul fundamental care asigură continuitatea simbiozei mamă-copil. Perioada imediat următoare nașterii este cea mai grea perioadă pentru nou-născut. Este trecerea de la viața intrauterină, acvatică la cea extrauterină, terestră, denumită perioada ―sensibilă‖ când copilul simte toți stimulii la maximum. El are nevoie de restabilirea legăturii cu mama, prin contact

cutanat, cățărarea copilului la sân. În momentul în care regăsește căldura mamei ce îi oferă siguranță, adoarme fericit.

Mai târziu, în gura micuțului vor apărea cuvintele, cele cu care își cheamă mama, cele cu care îi cere ce-și dorește. Râsul și jocul apar și ele continuând firesc ținutul în brațe sau legănatul. Legăturile nu dispar, nici nu apar ci doar se transformă. Din dorința de a avea un copil, din emoția de a fi însărcinată, din bucuria primelor mișcări simțite înăuntru, se conturează imaginea viitorului bebeluș, numele lui, primele lucrușoare cumpărate pentru el, primele cântece învățate pentru a-l adormi. Odată făcută trecerea dinauntru în afară, relațiile se depărtează de biologic și se apropie de psihologic, astfel încât ceea ce înainte era o legătură fizică, devine o legătură fără suport material, prin cuvânt, prin afect, prin zâmbet, prin emoție. În acest mod înțelegem că a hrăni copilul, a-l îmbrăca, a-i cumpăra cele necesare nu sunt suficiente și la fel de importante sunt câteva clipe în care mama este cu adevărat în relație cu copilul, se joacă cu el, îl mângâie, îi vorbește sau doar îl privește.

Dezvoltarea relației dintre mamă și făt este condiționată de influența emoțională dintre cei doi. Schimbul de afecțiune are loc prin intermediul cuvintelor, mimicii, comportamentelor, gesturilor. Cercetătorii de la Universitatea din Rouen Franța spun în ―Développement affectif du nourrisson – L'installation précoce de la relation mère-enfant et son importance‖ că mama, în general, răspunde la o anumită solicitare a bebelușului printr-o metodă echivalentă. Cu ajutorul empatiei, mama simte necesitățile copilului și îi răspunde prin gesturi și cuvinte. La rându-i, bebelușul simte, într-o anumită măsură, starea afectivă a mamei sale. ―El poate să reunoască dacă starea de spirit a mamei este cea obișnuită sau nu‖, se arată în studiul cercetătorilor francezi. În primele luni de viața, nou-născutul își exprimă stările de spirit în special prin mimica feței, iar mama este capabilă să recunoască toate semnalele transmise de bebeluș. De altfel, cea mai mare răsplată apreciată de majoritatea femeilor este surâsul bebelușilor din primele săptămâni de viață. Zâmbetul bebelușului certifică, spun specialiștii, calitatea relației dintre mamă și copil.

Când mama este în mod constant receptivă și sensibilă, copilul învață treptat (și ajunge să creadă cu tărie) că merită să fie iubit și că poate avea încredere că alți oameni îi vor furniza iubirea meritată. Copilul învață că mama (sau altă persoană care îl îngrijește cu multa iubire) este o bază sigură de la care poate pleca mai departe în explorarea lumii, iar în cazul în care lumea se dovedește aversivă, înfricoșătoare, periculoasă, copilul are întotdeauna o bază la care să se

întoarcă pentru ajutor, alinare și confort. Această încredere în mamă se dezvoltă în ceea ce

numim siguranța de sine.

Relația de atașament între mamă și copil este caracterizată de o serie de elemente fundamentale. Pe de o parte, este tendința înnăscută a copilului de a căuta și de a se afla în apropierea unei persoane preferate, de regulă aceea care oferă îngrijire și atenție și care îi satisface cerințele și nevoile. Pe de altă parte, este senzația de siguranță și liniște pe care le oferă acestă persoană și pe care copilul se bazează. Acest lucru îl încurajează să fie curios și să se desprindă pentru a explora lumea din jur, știind ca poate conta pe mama în orice moment de neplăcere.

Primele studii asupra interacțiunilor și comportamentului social al copiilor mici s-au facut în perioada anilor 70. Toatele mămicile știu că bebelușul lor nu este o ființă vegetativă, incapabilă de a înțelege și a reacționa la solicitările lor, ci că din contră, bebelușul își organizează experiențele, este ―competent‖. Nu numai că fetusul, apoi nou-născutul, iar apoi sugarul arată că au senzații și că le păstrează în memorie, mai mult, există o interacțiune precoce între copil și mama sa.

Încă din primele sale zile de viață, nou-născutul este în stare să răspundă și să comunice cu mama sa. Cele cinci simțuri îi permit o întreagă gamă de senzații și utilizarea a diferite structuri de comunicare. Relațiile afective și sociale ocupă un loc de bază în primele sale faze de dezvoltare. Încă de la naștere, nou-născutul manifestă ―o stare de spirit‖ și reacții specifice acesteia. Acest asamblu de tendințe înnăscute formeză ―temperamentul‖ bebelușului. Astfel, unii bebeluși plâng mult și se agită, alții, din contră, sunt mai calmi și stau cu ochii larg deschiși în

tăcere.

Câteva studii (printre care și cel al doctorului Bowlby – pediatru și psihanalist englez) sunt axate pe evoluția atașamentului mamei pentru copilul ei. În 1970, Robson și Moss au arătat că primele zile ale bebelușului declanșează în sufletul mamei o stare de neliniște și de neutralitate afectivă superficială din care va izvorî mai târziu, odată cu primul contact vizual

―ochi în ochi‖, sentimentul de atașament. Instinctul matern nu apare instantaneu la naștere. Irene Lezine, un adevărat pionier în psihologia și educația nou-născuților, arată și ea că în primele zile de la naștere mama manifestă o stare de oboseală avansată și se dovedește îngrijorată în special de starea fizică a bebelușului. Din a patra zi de viață a bebelușului, mama începe să-și

personalizeze relația cu acesta, iar acestă schimbare este însoțită de o schimbare în felul de a-și ține copilul, în mângâieri și alintări verbale.

Alți autori arată cum atitudinea maternă influențează dezvoltarea personalității bebelușului prin intermediul mecanismelor de interacțiune personale. Aceste mecanisme se definesc prin raport cu capacitatea mamei de a răspunde nevoilor copilului cu suplețe, încredere sau din contră, cu rigiditate. După Irene Lezine, mama și copilul se adaptează treptat unul la altul. Interacțiunile mai depind și de obiceiurile practicate în diferitele maternități. În cele tradiționale, condițiile de la naștere nu permit nici mamei nici bebelușului să se manifeste liber. Practicile tehnice care însoțesc nașterea nu încurajează cuplul mamă-copil să comunice, să interacționeze. Este adevărat că acestea sunt necesare în cazul apariției unor complicații la naștere, însă multe dintre ele sunt aplicate ca o rutină și dăunează stabilirii unor relații afective de calitate.

Disponibilitatea mamei pentru a alăpta bebelușul, a-l ține în brațe, a-l îngriji, a intra în relație cu el prin toate modalitățile senzoriale, privindu-l, atingându-l, legănându-l, ascultându-i plânsul este consecința relațiilor anterioare dintre ei. Astfel încât putem descoperi o mamă disponibilă în totalitate pentru copilul ei, cu o stare psihică bună, care se poate bucura de nașterea lui, nerăbdătoare să fie mama lui, să-l îngrijească, care îl consideră frumos, sănătos, vesel, binevenit în viața.

Astăzi, se vorbește despre o întreagă știință care se ocupă cu îmbunătățirea metodelor de comunicare între mamă și copil. Au fost elaborate o serie de materiale necesare educării tinerei mame, însă nimic nu ar putea înlocui vreodată dragostea necondiționată a mamei pentru copilul său. Pe aceasta, copilul o simte prin toți porii, o percepe cu toată ființa și constituie elementul fundamental al conexiunii între mamă și el, tot așa cum îl și programează emoțional ca adult mai târziu. ―Iubirea nu costă nimic, dar ce mult înseamnă pentru un suflet de copil! Îi desăvârșește universul, îl formează pozitiv și îl ajută să crească la propriu și la figurat. Căci iubirea este esența vieții și fără ea nimic nu crește, nimic nu înflorește. Nici măcar copiii noștri‖, spune Irene Lezine.

Rolul familiei în decizia apariției unui copil

Decizia de a avea un copil este sau trebuie să fie însă o hotărâre de comun acord a celor

doi parteneri.

Rolul hotărâtor al familiei în apariția pe lume a unui copil îl descrie foarte frumos P.S. Ioan Suciu în cartea sa ―Mama‖. “Când Giuseppe Sarto – Papa Pius X de mai târziu – a fost ales și hirotonit episcop, a simțit filiala datorie să facă imediat o vizită mamei sale. Voi să o surprindă cu harul primit. – Ce inel frumos mi s-a dăruit, îi zice arătându-i inelul vlădicesc cu piatra de ametist și cununa celor douăsprezece cristale de diamant.

– Frumos, fiul meu, răspunse alba bătrânică. Dar tu nu l-ai avea, dacă eu nu l-aș avea pe acesta, și arătă inelul de căsătorie.”.

În România, înainte de 1989 era de la sine înțeles că după căsătorie, următor pas era apariția unui copil în familie. Statul avea metode pecuniare de a convinge femeia să facă acest lucru, dăcă până la 25 de ani aceasta nu era căsătorită sau nu ave copii. Astăzi, ne raportăm la cu totul alte repere. Femeia este liberă să-și înceapă viața sexuală înainte de căsătorie și să nu se limiteze doar la un singur partener sexual. Dar dorința de-a fi mamă a rămas în topul viselor multor femei, chiar dacă și aspectul care privește împlinirea profesională printr-o carieră a început să-i domine prioritățile.

Majoritatea cuplurilor după 1990 au dorit o stabilitate financiară și materială înainte de a- și mări numărul membrilor din familie. Lucrul acesta se obține destul de greu și atunci avem de- a face cu amânări peste amânări, mai mult sau mai puțin justificate.

Dumnezeu a creat femeia pentru a fi soție și mamă. Toate celelalte realizări nu fac decât să o desăvârșească. Rolul de părinte este extrem de important și reprezintă cea mai nobilă vocație pe care, o femeie sau un bărbat, o pot avea în viață. Cu toate că societatea post modernă în care

trăim pare a neglija importanța și rolul familiei în păstrarea echilibrului speciei umane, familia rămâne totuși piatra de căpătâi a existenței noastre.

Familia asigură trecutul, realizează prezentul și trasează viitorul. Toți membrii familiei sunt interdependenți și stabilesc un echilibru între ei. Sunt adoptate aceleași comportamente de la o generație la alta, în ciuda unei eterogenități totale a indivizilor. Transmiterea multigenerațională a unor modele familiale, a unor patternuri comportamentale, informaționale influențează modul cum o femeie va parcurge perioada de sarcină. Există două tipuri de transmitere, unul este transmiterea intergenerațională, care se exercită între ascendenți/descendenți în contact direct, celălalt este transmiterea generațională, care se bazează pe elemente nonverbale, care modifică echilibrul familial de-a lungul generațiilor, în absența contactului direct al ascendenților către descendenți. Nu este vorba numai de un transfer de cunoștințe, ci de o adevărată moștenire psihică, pe care moștenitorul, neasimilând-o optim pentru el, o transformă într-o frână sau blocaj în propria viață. Este vorba de faptul că moștenitorii contractă un fel de datorie față de antecesori, care îi conduce la repetarea evenimentelor dureroase, uneori chiar codificat. De exemplu: o femeie adoptată pierde sarcinile spontan fără nici un fel de motivații obiective medicale. Descendenții reproduc inconștient, prin intermediul propriului comportament, situațiile din trecutul antecesorilor lor. Așa încât fiecare femeie este purtătoarea unui mandat transgenerațional care corespunde istoriei propriei familii. Acest mandat se transmite de la o generație la alta, fără ca persoanele să fie conștiente de existența lui. Această transmitere afectează alături de alte funcții ale organismului și funcția reproducătoare.

Elementul esențial care va fi supus analizei noastre este sentimentul complex al procreării (dorința naturală de a avea copii, de a-i ocroti și iubi) ca manifestare comportamentală de împlinire deplină a familiei.

Prezența copiilor valorizează un cuplu, ea împlinește rolul și statutul femeii, dar în egală măsură împlinește și orgoliul de afirmare al bărbatului. Faptul de a avea copii apropie soții, consolidează viața de cuplu, construiește noi proiecte de ideal, noi aspirații, noi atitudini sau conduite.

Credem că un rol important în educarea tinerelor fete îl are și familia acestora, în special mama. Dacă mama nu îi oferă fetei sale, exemplul său pozitiv de mamă, dacă nu-i permite să-și găseasca propriul său drum în viață pentru a-și clădi o familie și o carieră, vom asista în

continuare la suferința repetată a tinerelor, care, ajunse în sfârșit femei, se vor confrunta cu

neputința de a se bucura de starea de maternitate.

Literatura de specialitate arată faptul că partenerul de viață trebuie să aibă o contribuție psiho-morală la decizia de a avea un copil și, mai târziu, la îngrijirea și educarea acestuia. Intervenția soțului reprezintă una dintre măsurile psihologice de ajutor, dar și de sprijin și suport moral al soției. Ajutorul acordat de soț și primit de soția sa stabilește un anumit tip de relații interumane care au la baza principiile morale ale iubirii și milei; unește pe cel care dă cu cel care primește. Această relație creează o intimitate reciprocă între cei doi soți, intimitate ce este bazată pe sentimente morale.

În societatea post modernă femeile devin mame târziu, trecând adesea de vârsta de 30 de ani. Acest fapt implică numeroase riscuri, dintre care cel mai important este instalarea sterilității. Ce poate face societatea pentru a depăși această stare? Este simplu, totul se rezumă la educație. Se pot crea programe și campanii de educare a tinerelor femei. Ce putem face noi, fiecare dintre noi? Răspunsul este simplu, să lăsăm viața să-și urmeze cursul său firesc, să fim soții și mame înainte de toate, să abandonăm egoismul și să ne lăsăm vrăjite de chipurile micuților care sunt nerăbdători să ne numească ―mama―!

A avea un copil reprezintă o schimbare majoră în viața oricărui părinte și pentru că femeile duc în general greul creșterii copiilor, ele sunt și cele a căror viață se schimbă cel mai mult. Cu toate aceste, "creșterea unui copil este tratată de societate mai mult ca un hobby decât ca o activitate serioasă, un adevărat loc de muncă", afirmă Patty Wipfler, fondatoarea Institutului de Pregătire a Părinților California.

Pe de altă parte, bărbații, în general, sunt acum mai implicați ca oricând în tot ceea ce înseamnă arta de a fi părinte, însă tot ceea ce ține de administrarea casei, pregătirea mâncării, starea emoțională, îngrijirea copilului și cumpărăturile rămân de cele mai multe ori în grija femeilor.

Însă asta nu însemnă că pentru bărbați, decizia de a avea un copil este mai ușoară decât pentru femei. Ambele sexe, în societatea de azi, au parte de dificultăți în adaptarea și combinarea activităților de la locul de muncă cu cele de acasă.

În special femeile, sunt crescute în ideea ca odată vor fi la rândul lor părinți. De la păpușile ce închipuie bebeluși și până la imaginile și ideile la care sunt expuse, de la educația părinților și până la reclamele de la televizor, întreaga societate susține ideea de viitor părinte.

A avea copii – o decizie de cuplu

Decizia de a avea un copil este una de cuplu. De ambele părți, și bărbații și femeile, vor trebui la un moment dat să se sacrifice pentru copilul lor. În lumea modernă, cariera vine pe primul plan și mulți dintre părinți petrec din ce în ce mai puțin timp cu copii lor și mai mult timp la serviciu. Acest lucru duce în timp la instalarea unui sentiment de frustrare, deoarece părinții nu au reușit să devina ceea ce și-au dorit pentru copii lor.

Din perspectivă socială și familială, bărbatul și femeia au drepturi egale, atât în relația de cuplu, cât și în ceea ce privește copiii. Este un drept enunțat odată cu modificarea statutului civil, cu ocazia casătoriei. De aceea, decizia privind apariția unui copil în cuplu trebuie să fie una comună, aceasta decizie fiind vazută ca o dovadă supremă a sentimentelor și o împlinire deplină a familiei. Pornind tot de la această premisă, astăzi, medicina secolului XXI oferă posibilitatea planificării familiale, adresându-se astfel tot entității cuplului.

Relația dintre părinți este esențiala pentru familie. Copiii "înfloresc" într-un mediu în care dragostea și cooperarea între părinți e puternică. Pregătirea pentru a avea copii include crearea unei viziuni comune asupra modului de a-i crește și stabilirea unui plan. Nicio formulă a experților nu poate însă să spună unui cuplu dacă este sau nu pregătit să aibă un copil. A fi părinte este o experiență cu impact major asupra dezvoltării proprii. Una dintre cele mai bune metode de pregătire pentru a deveni părinte este de a privi această experiență ca pe o adâncă chemare spirituală. Părinții trec printr-o lungă serie de încercări, unele cunoscute, altele impredictibile, toate contribuind foarte mult la propria lor dezvoltare spirituală. Un părinte trebuie să înțeleagă și să accepte că a te angaja la ceva pe termen lung înseamnă a-ți asuma responsabilitatea de a parcurge drumul ales în cel mai frumos mod posibil.

trei. Numeroși specialiști în pediatrie recunosc această evidență tulburătoare: pentru ca o nouă viață să se creeze, trebuie să se intersecteze trei dorințe, dorințe conștiente sau inconștiente. Aceea a mamei, a tatălui și cea a copilului de a se naște în acea familie, în acel moment. Specialiștii consideră că încă de la concepție copilul este, dacă sarcina poate fi continuată, un subiect animat de o dorință, actor al propriei sale istorii. Acest lucru poate fi trăit de părinți ca un vot de încredere, o posibilitate efectivă de a construi o nouă viață punând laolaltă aceste trei dorințe, oricare ar fi dificultățile care ar putea exista în acel moment.

Există o dorință naturală a oamenilor de a avea copii, deși aceasta poate varia de la o persoană la alta. Pentru cuplurile formate la tinerețe și care vor să își întemeieze o familie, prima decizie serioasă pe care trebuie să o ia constă în stabilirea momentului când vor face aceasta. Ei pot lua decizia de a avea copii când sunt încă tineri și sănătoși, dar nu au siguranță financiară; sau să aștepte până mai avansează în vârstă și în carieră, dar probabil vor avea mai puțină energie.

Odată adus pe lume primul copil, cuplurile trebuie să decidă dacă doresc mai mulți copii. Dacă răspunsul este afirmativ, ei se pot decide apoi să îi aibă la intervale scurte sau mai spațiat. Unul din motivele celei de-a doua alegeri este că timpul scurs între nașteri asigură o perioadă de refacere după fiecare dintre acestea. Unele cupluri au un singur copil. Ele pot considera că astfel își pot dedica mai mult timp acelui copil sau pot fi motive medicale care să împiedice o nouă sarcină, ca de exemplu depresia postnatală sau incapacitatea fizică de a avea mai mulți copii, astfel încât să nu mai existe nicio altă opțiune.

Alte cupluri cred, dimpotrivă, că dacă există un singur copil, acesta tinde să fie răsfățat și că a face parte dintr-o familie mare reprezintă o mai bună pregătire pentru viață. Frații mai mari pot contribui la maturizarea emoțională și socială a unui copil. Cu toate acestea, unele studii sugerează că în cazul copiilor proveniți din familii mari, performanța școlară nu este la fel de

bună.

Adeseori, sexul celui de-al doilea copil reprezintă factorul decisiv al numărului final de copii pe care îl va avea un cuplu. Unele persoane își doresc o pereche fată-băiat, iar dacă vor continua să aibă copii de același sex, vor persevera până la nașterea unui copil de sex opus.

tot mai mare a tehnicilor de reproducere asistată poate avea de asemenea un impact asupra numărului total de copii pe care îi va avea un cuplu.

Una dintre problemele implicate în deciderea momentului de a mai avea un copil o constituie

rivalitatea între frați. Astfel, ostilitatea poate fi mai intensă la copiii mai apropiați ca vârstă.

Transformarea în părinți

Venirea pe lume a copiilor schimbă prioritățile unui cuplu și aduce cu sine noi responsabilități. Părinții pot constata că trebuie să pună nevoile copiilor înaintea propriilor necesități. Cand vor să iasă în oraș trebuie să găsească întâi o persoană care să stea cu copilul. De asemenea, se pot simți obosiți de sarcina epuizantă de a avea grijă de copii și stresați de noile presiuni financiare apărute.

La începutul unei relații, multe dintre cupluri consideră că a deveni părinți reprezintă mai degrabă o limitare a perspectivelor, decât extinderea lor. Multe dintre cuplurile tinere își doresc timp pentru a-și explora relația și pentru a se bucura de ea. Dar de multe ori, hotărârea de a avea copii este o problemă de alegere a momentului. Ceea ce poate părea imposibil de conceput la un moment dat, poate deveni mult mai puțin amenințător într-o altă etapă a vieții.

Pentru femeile care au o carieră profesională, deciderea momentului de a avea un copil poate fi și mai dificilă. Multe dintre ele descoperă că nu există un „moment potrivit" pentru întemeierea unei familii. Unele consideră că a face o pauză într-un moment crucial al carierei lor, le poate compromite definitiv șansele de a depăși un anumit nivel professional în domeniul ales.

Toate acestea pot însă să duca la conflicte cu partenerii lor, care își doresc copii și nu înțeleg motivele de amânare impuse de soțiile lor. Ca urmare, se poate ajunge la un compromis care să avantajeze mai mult pe unul dintre parteneri.

Printre motivele luării deciziei de a nu avea copii se numără frica de responsabilitate, copilăria nefericită și teama de a nu fi un părinte bun. Unele persoane preferă să se dedice carierei profesionale cu aceeași dăruire cu care ar crește un copil.

atât din punct de vedere emoțional, cât și financiar. Un copil are nevoie de un mediu familial sigur pentru a crește și nu este momentul cel mai potrivit să aveți un copil atunci când relația cu partenerul este tensionată. Nu există un timp perfect pentru a avea un copil. Unele perioade sunt mai bune decat altele, dar dacă veți aștepta timpul perfect riscați să așteptați la nesfârșit.

Venirea pe lume a unui copil este văzută, tradițional, ca o împlinire pentru familie. În realitate, decizia de a avea sau nu copii este una ce influențează pe termen îndelungat o relație, devenind unul dintre factorii cheie ai unei căsnicii fericite. Apariția unui nou membru în familie, unul care solicită toată atenția părinților și o parte majoră a fondurilor acestora, are un impact major asupra cuplului. De aceea este foarte important ca această decizie să fie discutată de ambii parteneri cu atenția cuvenită, povestește scriitoarea și experta în probleme de cuplu Kristen Houghton, în paginile publicației Huffington Post.

Tradițional asociem căsătoria cu mărirea familiei, deși ideea este ―învechită‖. Din ce în ce mai multe cupluri așteaptă câțiva ani buni înainte de a avea un copil, în timp ce alte cupluri pornesc în viață hotărâte să nu aducă pe lume un copil. Supraviețuirea și fericirea cuplului nu par însă a fi amenințate de această decizie atâta vreme cât e luată de comun acord.

Răsfoind prin arhivele personale, Houghton dă exemplul unui cuplu care a hotărât de comun acord să nu aibă copii. Cei doi au o casnicie fericită de 22 de ani. ―Am luat decizia potrivită pentru noi. Eu și soțul meu ne-am căsătorit imediat după terminarea liceului. Eram copii la rândul nostru și am decis ca, dacă e să facem copii, se va întâmpla mult mai târziu. Timp de șase ani am făcut școala la seral, în timp ce ziua mergeam la muncă. După absolvire am petrecut cinci ani punându-ne pe picioare carierele. În cele din urmă am ajuns în punctul în care să ne putem bucura de aspectul financiar al muncii noastre. Am călătorit, ne-am construit casa de vis pe care o voiam; ne-am bucurat de viață. În perioada în care ne-am construit casa am avut o discuție serioasa și am decis să nu facem copii. Nu regretăm decizia luată‖, povestește soția.

Ideea unei căsnicii fără copii a fost adesea discutată la nivel social însă concluzia specialiștilor este următoarea: de cele mai multe ori, cuplurile care decid la tinerețe să nu aibă copii regretă când este prea tarziu pentru a mai face ceva. Pe de altă parte, cuplurile care

―contemplă‖ ideea sunt acuzate de egoism. Li se spune că pierd o experiență deosebită, că viața

lor nu va însemna nimic în final și că nu va fi nimeni care să aibă grija de ei la bătrânețe.

Singurele persoane care au drept de veto asupra acestei decizii sunt cei doi soți. Soluția este ―corectă‖ pentru un cuplu, doar atâta vreme cât soții sunt complet de acord. Atunci când unul dintre ei este constrâns emoțional să accepte sau evită să își dezvăluie adevăratele dorințe din diverse motive, căsnicia va fi cu siguranță afectată‖, spune Kristen Houghton.

Contextul socio-cultural și maternitatea

Asupra setului de așteptari si de reprezentări ale gravidei își pune puternic amprenta condiționarea culturală: normele, valorizarea și percepția socială asupra sarcinii. De pilda, în Anglia epocii victoriene, unica vocație autentică a femeii era socotită menirea de a fi mamă, iar expunerea pântecelui în circumstanțe publice era considerată tabu. De aceea, pentru a nu provoca un afront la adresa ―bunelor moravuri‖, femeia însărcinată trebuia să rămână în propriul cămin și să își mascheze pe cât posibil sarcina, care era percepută ca un fel de boală și îndeobște stigmatizată. Cutume și practici socio-culturale similare se întâlnesc astăzi în țările asiatice unde predomină tradiționalismul, dublat de politicile anti-nataliste.

Dimpotrivă, în cadrul unor triburi antice descrise de antropologi, cultul fertilității este foarte prețuit, și, în consecință, femeile gravide constituie ―titlul de glorie‖ al oricărei comunități, fie că sunt sau nu legitim căsătorite cu tatăl copilului.

În zilele noastre, în cultura occidentală, majoritatea tinerelor dau prioritate dezvoltării unei cariere, specializării și succesului profesional. În aceste condiții, întemeierea unei familii și maternitatea mai au de așteptat: ele sunt atent planificate, însă de regulă sunt amânate și înlocuite de forme alternative ale căsniciei (coabitare consensuală, celibat, familii fără copii etc.) care câștigă tot mai mulți adepți. Așa se explică și declinul natalității ce influențează fenomenul îngrijorator de îmbătrânire demografică.

În România, până în urmă cu câteva decenii, a persistat modelul cultural țărănesc, ce

presupune căsătoria precoce, familiile de mari dimensiuni, propensiune puternică spre

maternitate, stabilitatea familiei și inexistența divorțului, spune Georgeta Ghebrea în lucrarea

―Regim social-politic și viața privată‖

Familia românească și-a redus continuu mărimea: conform recensămintelor, dacă în 1966 mărimea medie era 3,2 persoane, în 1977 – 3,16, iar în 1992 – 3,07. Acestea sunt valori mult mai mici decât cele interbelice. Procesul de reducere a dimensiunii familiei s-a desfășurat diferențiat pe medii, zone istorice, categorii sociale. Cauzele și căile de realizare care au dus la acest efect au fost foarte numeroase. Principala modalitate a fost reducerea numărului de copii ai unui cuplu și nu trecerea de la familia extinsă, multi generațională, matri sau patrilocală – la familia restrânsă, nucleară, neolocală. Familia extinsă, deși frecventă, nu era modelul dominant în societatea rurală tradițională românească. Scăderea natalității în România nu s-a făcut printr-o proporție mărită a femeilor ce nu au născut copii ci prin micșorarea numărului de copii pe

femeie.

Dimensiunea familiei s-a redus datorită modificării funcțiilor, în special a decăderii funcției de producție. Modelul de producție familială a fost puternic marginalizat în urma proceselor de urbanizare, industrializare, de desființare a proprietății țărănești și artizanale.

De asemenea, în epoca modernă, copiii încep să nu mai aibă importanță ca forță de muncă, în schimb capătă o valoare în sine. Tot mai multe familii tind să fie centrate pe copil, ca exponent al ambițiilor de transcendere a propriului statut, către un statut social și cultural superior. Valorizarea copilului a fost accentuată de contextul socialismului real-existent, când familiile nu dispuneau de alt mijloc de investiție (proprietatea și mijloacele economice fiind în posesia statului).

Scăderea fertilității s-a făcut, în Occident, în două etape: în prima etapă – prin creșterea vârstei la prima căsătorie și extinderea celibatului, a doua etapă – controlul fertilității legitime.

În România, cele două etape s-au contopit, prima fiind mai puțin conturată, a doua având în schimb, rolul esențial, întrucât, în țară noastră, reducerea fertilității s-a făcut prin reducerea numărului de copii ai unui cuplu conjugal și nu prin reducerea sau amânarea căsatoriilor.

Statistica arată că familia optimă în România de astăzi, din punct de vedere economic, implică un singur urmaș. Specialiștii atrag însă atenția asupra dramei generațiilor de "copii unici". "Prezența unui copil în gospodăriile care au în componență doi adulți nu conduce la

creșterea riscului de sărăcie. În schimb, prezența a doi copii sporește riscul de sărăcie cu aproape 50%, iar prezența a trei sau mai multor copii îl multiplică de patru ori", arătau specialiștii Academiei, în 2008. Iar situația a rămas neschimbată și anul trecut, când o analiză asupra bugetelor familiilor din România, realizată de Institutul Național de Statistică, a arătat că se păstrează aceleași discrepanțe.

Pe de altă parte, specialiștii în Protecția Copilului nu sunt însă de acord cu cercetătorii. În opinia acestora, un copil singur la părinți nu se va putea dezvolta echilibrat. Iar în cazul în care teoria celor de la Academie ar fi pusă în practică de toate familiile din România, ar exista riscul ca întregul sistem social bazat pe solidaritatea între generații să se prăbușească în următorii 30-

40 de ani.

Iar efectele negative ale unei politici de natalitate limitate din considerente economice la un singur copil nu se opresc aici. Psihoterapeuții atrag atenția asupra riscului de înmulțire a generațiilor de "copii unici", așa cum sunt numiți de specialiști, dar și asupra posibilei destrămări a cuplurilor care nu vor urmași.

Cât despre cuplurile care aleg să nu aibă niciun copil, psihologiil susțin că toate studiile efectuate până acum indică rolul pozitiv al unui copil în viața unei familii. Lipsa unui copil are efecte negative în primul rând asupra cuplului. Partenerii se obișnuiesc singuri, dar relația lor nu crește, în cel mai bun caz stagnează.

Ultima analiză realizată, anul trecut, de Institutul Național de Statistică (INS) asupra bugetelor familiilor autohtone arată că în peste 70% dintre gospodăriile din țară nu există niciun

copil.

Din treimea de familii care au în grijă copii sub 18 ani, peste 56% au un singur copil, 9% au doi copii, 2% au trei copii și doar 1,1% dintre gospodării au în întreținere patru și mai mulți copii, mai arată cercetarea INS. Asta, mai ales pe fondul crizei economice, care a destabilizat din multe puncte de vedere societatea românească.

În urmă cu 40 de ani, era un lucru normal ca după căsătorie cuplul să aștepte cu nerăbdare venirea pe lume a unui nou membru. Acum, cele mai multe cupluri fertile nu vor să aducă pe lume prunci deoarece le este greu să renunțe la vechile obiceiuri pentru a face față altora noi. Numărul femeilor care aleg cariera în locul familiei este și el în creștere.

„Ideea de cuplu fără copii a început să devina tot mai răspândită în ultimii ani în rândul celor tineri. Hotărârea de a nu avea copii este în prezent tot mai agreată, iar oamenii au început să-și dea seama că prin această decizie nu sunt cu nimic diferiți de celelalte cupluri", a explicat într-un interviu acordat postului BBC, dr. Catherine Hakim de la Colegiul Economic din Londra.

Decizia de a nu avea copii este motivată diferit de la cuplu la cuplu. „Un copil implică operarea mai multor schimbări în propria viață. Nu îți mai poți permite să lucrezi peste program, să pleci în vacanțe sau să îți planifici timpul liber fără să te gândești înainte la binele copilului", a explicat psihologul englez.

Astfel, unele cupluri își bazează hotărârea pe faptul că nu iubesc în mod special copiii, invocând teama de a nu trece prin ceea ce alte cupluri trec în primele luni de viață ale micuțului. În acest timp, alte femei afirmă că prin activitatea întreprinsă (bone, asistente medicale, educatoare) și-au petrecut prea mult timp în preajma copiilor, fiind astfel mult prea obosite pentru a trece prin aceleași experiențe cu propriii copii.

În cele mai multe cazuri însă, spaima cuplurilor de a avea copii este explicată prin lipsa de experiență și evitarea momentului în care trebuie să își schimbe vechile obiceiuri pentru a face loc altora noi.

Rolul familiei în conceperea unui copil – perspectiva teologică

Copilul reprezintă eternitatea iubirii conjugale. Dogma teologică spune că fecunditatea spiritului și fecunditatea trupului sunt rosturile în trup și peste trup ale iubirii în taina căsătoriei. Cine stăvilește această fecunditate se împotrivește planurilor Creatorului când a creat iubirea și a sfințit-o binecuvântând conviețuirea bărbatului și a femeii: “creșteți și vă înmulțiți”.

O familie fără copii este o familie incompletă. Desăvârșirea unei familiei, a unui cuplu se regăsește în venirea pe lume a copiilor. Sunt multe femei care cred că un copil reprezintă o binecuvântare de la Dumnezeu și se simt totalmente împlinite și fericite doar atunci când au

copii.

Teologii români spun că, din nefericire, societatea noastră care „produce" femei de carieră, în detrimentul femeilor-mame, face ca apariția unui copil să fie amânată din „lipsă de

timp". Multe femei de carieră ale zilelor noastre consideră că un copil este un impediment în dezvoltarea lor profesională. Dacă aceste femei ajung să aibă copil, atunci acesta este crescut de bonă, care devine practic o mamă cu normă întreagă, iar mama adevărată se convertește, în cel mai bun caz, în mamă de duminică, tocmai pentru că ea își găsește împlinirea în profesie, și nu în viața de familie.

Copilul este parte integrantă a unei familii, iar venirea pe lume a unui copil este completarea dragostei dintre cei doi parteneri. O căsătorie lipsită de dragoste, dar întemeiată pe principii false, financiare sau de oricare altă natură, care nu include dragostea pentru Dumnezeu și aproapele, transmite copilului mesajul că dragostea nu este importantă. Astfel, copilul crește într-o familie lipsită de dragostea pentru Dumnezeu. Multe cupluri nu realizează că fiecare persoană își duce în viața aceasta lumească propriul său canon. Dacă este aleasă calea lumească, atunci bărbatul și femeia își găsesc împlinirea în viața de familie. Nașterea de prunci, îngrijirea și educarea copiilor în spirit creștin, deprinderea cu valorile și iubiriea de Dumnezeu este îndatorirea părinților, spune dogma creștină.

În cartea sa ―Mama‖, P.S. Ioan Suciu spune că iubirea omenească consfințită urmează o lege universală ieșită din esența divină: fecunditatea. Iubirea vine de la Dumnezeu și trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, dar nu singură, ci cu spor de viață nouă sau sfințită. Iubirea este organizarea creaturilor spre fecunditate; iubirea omenească este îndreptată spre fecunditatea omenească. Iubirea este lumea în mers, creația în creștere, în efortul de biruință al vieții. P.S. Ioan Suciu amintește două citate celebre – „A iubi nu înseamnă a ne avea drag unul pe altul, ci a privi împreună în aceeași direcție” (Saint-Exupery), direcția iubirii familiare care este copilul. Și „Orice iubire adevărată își are rădăcina aci: să iubești un al treilea” (Kierkegaard); în iubirea prieteniei să iubești virtutea; în caritate să-L iubești pe Dumnezeu; în iubirea conjugală să iubești copilul. “Fiecare din aceste iubiri nu este salvată decât prin acel „al treilea”; virtutea, Dumnezeu, copilul. Virtutea îndreptățește iubirea prieteniei, Dumnezeu îndreptățește și înalță iubirea carității, copilul justifică și sfințește iubirea conjugală. Iubirea prieteniei nu poate să existe fără de virtute, iubirea carității nu poate să existe fără Dumnezeu și nici iubirea conjugală adevărată nu poate să existe fără copil. Virtutea dă naștere la iubirea prieteniei; Dumnezeu dă naștere la iubirea carității: copilul dă naștere la adevărata iubire conjugală. A iubi înseamnă a accepta să nu mori; a iubi înseamnă a intra în adevărurile vieții după voia

Celui ce a creat viața și legile ei. Iubirea este o consimțire la legea fecundității. În fiecare iubire omenească zace o speranță spre veșnicie. Nici o iubire nu suportă să i se îngrădească această perspectivă. Ea nu vrea orizont în timp, aspiră la eternitate. A te căsători înseamnă a consimți și a primi să dăinui. Și dăinuirea se face prin copil”, adaugă P.S. Ioan Suciu.

Apariția unui copil și relația de cuplu

Decizia de a avea un copil are efecte asupra relației de cuplu. "Copiii pot avea un impact enorm asupra unui cuplu încă înainte de a-și face apariția", spune psihologul Patty Wipfler. În cazul în care ambii parteneri sunt de acord cu această hotărâre, acest pas nu face decât să

―împingă‖ cuplul spre o nouă etapă a evoluției acestuia. Dacă această idee nu este împărtășită de ambii parteneri, atunci cuplul poate avea de suferit într-un mod iremediabil. Există astăzi un procent destul de mare de perechi care se confruntă cu această problemă. De cele mai multe ori partenerul este cel care refuză să aibă un urmaș, dar sunt și cazuri în care femeia nu vrea să își

―sacrifice‖ viața. Printre cele mai des uzitate motive pentru care un partener nu dorește să aibă un copil se numără: nu este pregătit să aibă un copil: sufletește, financiar, își dorește să facă altceva cu timpul pe care l-ar aloca îngrijirii unui copil, nu se apreciază ca fiind suficient de matur pentru a deveni părinte, îi este teamă, mai ales dacă este primul copil: "o să pot să am grija de el?", "o să îi pot oferi ceea ce-și doreste?", "o să îl educ așa cum trebuie?".

Dorința de a avea un copil este un lucru cât se poate de normal. Totuși, nu trebuie confundată dorința cu obsesia. Dorința de a face un copil și încercarea de convingere a partenerului să accepte acest lucru este o atitudine destul de frecventă.

Dorința de a avea imediat un copil poate ascunde o problemă mai profundă. Uneori această dorință este traită ca fiind o necesitate, o necesitate care devine vitală. Pentru unele femei, să aiba un copil ―cu orice preț‖ este important deoarece ―toate colegele au facut deja primul copil‖ sau pentru ca au impresia că îmbătrânesc repede. Pentru ele, întâi de toate trebuie să se simtă ―în cursă‖ sau ―în grup‖. Acest copil care trebuie să vină reprezintă atunci garantarea integrării, într-un grup cel mai adesea. Este mai mult o chestiune de imagine decât o dorință reală pentru amandoi. De asemenea, femeia poate percepe copilul care se va naște ca pe ―un

obiect unic‖ deoarece va avea ―ceva‖ din el și din ea. Acesta va fi de asemenea un simbol al descendenței, deoarece va marca trecerea femeii pe pământ.

Pentru alte femei, este esențial ca bărbatul lor să le faca un copil, deoarece micuțul va deveni, cred ele, o garanție pentru cuplul lor. Conceput de amândoi, copilul va reprezenta legătura care ar trebui să asigure longevitatea cuplului. Din păcate, deziluzia este de multe ori mare. Este ca atunci când ele se jucau de-a mama când erau fetițe, un tătic pentru bebe reprezintă un vis al fetiței de altădată. Este familia pe care și-o dorește femeia-copil, așa cum a fost învățată de mică. Din păcate, acestea sunt de multe ori cuplurile care suferă de ―diferențe ireconciliabile‖. Tatăl se simte blocat și hărțuit constant, în timp ce femeia resimte o deziluzie mai profundă, pe care a crezut că o va putea învinge făcând acest copil. De aceea este important pentru fiecare cuplu să ia decizia de a avea un copil împreună, și fiecare să-și exprime dorințele și temerile. Să fii mamă este magic, dar mai trebuie și ca această magie să fie păstrată!

"Fiecare dintre noi avem valori după care ne ghidăm în viață. Dacă valoarea cu semnificație foarte mare este copilul, cel mai probabil este faptul că relația nu va avea un viitor. Dacă valoarea este “cuplul, relatia”, atunci problema va fi tratată cu răbdare, înțelegere. Este de dorit să nu tragem concluzii pripite: nu vrea copil pentru că nu mă iubește, este egoist. Dacă însă cel care își dorește un copil renunță la visul lui și acceptă situația, mulțumindu-se că trăiește alături de persoana iubită, în timp acesta se va simți frustrat, neîmplinit, iar în momente de tensiune la nivelul cuplului, pot apărea reproșuri față de ambele părți”, spune Patty Wipfler

De aceea copilul trebuie să apară într-un cuplu unde viitorii părinți au o relație bună, care să reziste și greutăților pe care le aduce un copil în viața lor. "Esențial e ca decizia de a avea un copil să fie luată de ambii parteneri, cum la fel de important este ca fiecare dintre ei să se implice în pregătirea nașterii și apoi în îngrijirea constantă a noului membru al familiei.", crede psihologul american.

Copilul nu vine să sudeze un cuplu care are o relație defectuoasă, el aduce stes și griji în plus care pot destabiliza și mai tare cuplul. Copilul nu vine ca o garanție că cei doi vor rămâne împreună, ci pentru că au o realație armonioasă care poate primi cu caldură un copil și-i poate oferi un mediu sănătos să se dezvolte.

Planificarea momentului conceperii unui copil

În acest moment există o evidentă tendință a cuplurilor de a-și planifica din timp momentul în care doresc să aibă un copil, am constatat în cadrul unei cercetări efectuate asupra tendinței în cuplurilor în luarea deciziei de a avea un copil. Majoritatea cuplurilor apreciază acest fenomen, în condițiile modernizării societății, a dorinței tot mai mari de realizare a unei cariere și de asigurare a unui trai cât mai confortabil.

În general, femeile își exprimă mai repede decât bărbații dorința lor de a avea urmași. De asemenea, acestea își doresc ca bărbații lor să se ocupe în egală măsură de creșterea copilului. Femeile vor astfel inconștient să se asigure de soliditatea cuplului. Ele își pun mult mai devreme întrebări despre capacitatea cuplului de a deveni părinți, de a-i oferi pruncului toate elementele necesare unei bune creșteri.

Din contră, în cazul bărbaților, această dorință vine adesea din exterior, este înconjurat de prieteni care au copii, a venit timpul să aibă urmași. Adesea, bărbații își exprimă dorința de a avea copii în funcție de ceea ce își dorește și partenera. ―Vom vedea când ne vom hotărî asupra acestui lucru…să vedem când va fi pregătită și soția. Dacă ea nu va dori acest lucru, nu mă deranjează‖ sau ―Avem mulți prieteni care au deja copii, ar fi cazul să avem și noi…‖

Cuplurile căsătorite, precum și cele stabile chiar dacă nu au o relație oficializată tind să se gândească din timp la posibilitatea planificării unei viitoare sarcini. Prezența tot mai mare a acestora la cabinetele de planning familial demonstrează acest lucru. Sarcinile neplanificate, de foarte multe ori nedorite, apar în cadrul cuplurilor cu mai puțină experiență de viață, ce au un nivel social și intelectual mai scăzut și care nu și-au pus problema posibilității programării concepției.

Familia – locul ideal apariției unui copil

În ceea ce privește rolul familiei în luarea deciziei de a avea un urmaș, cuplurile sunt în majoritate de acord că celula familiei este locul ideal pentru conceperea unui copil. Familia este văzută ca un dispozitiv temporal care participă activ la crearea indivizilor prin înscrierea acestora într-un trecut și proiecția lor în viitor, fiind o dorință a prelungirii de sine și a unui grup cu ajutorul ―fabricării‖ indivizilor.

Istoria vieții familiale este, de altfel, direct legată de dorința de a avea copii. Se pare că persoanele care au crescut într-un mediu familial pozitiv, în care părinții s-au înțeles foarte bine sau s-au separat în condiții amiabile, au avut mai multă încredere în a concepe un copil. În schimb, bărbații și femeile care au crescut într-un mediu familial în care relațiile erau foarte proaste ezită din start de a da mai departe viață unui copil. Se pare că, la femei, calitatea relației mamă – fiică este un factor determinant.

Sunt însă și foarte multe cupluri care se căsătoresc fie în timpul sarcinii, fie imediat după apariția copilului. Cu toate acestea, majoritatea cuplurilor sunt de accord cu ideea că un copil trebuie să apară în sânul unei familii, într-un mediu ce îi poate asigura siguranța de care are nevoie pentru a putea crește. Din acest punct de vedere, femeile sunt mai tradiționaliste; vor să se căsătorească cu bărbatul pe care îl iubesc înainte să devină mame.

Având în vedere aceste considerente, este recomandabil ca perechea care nu dorește să aibă un copil să își acorde timp pentru a descoperi adevăratele motivații care au dus la această decizie. Adesea se întâmplă ca persoanele adulte ajunse la o vârstă la care nu mai pot concepe să

regrete profund decizia luată în tinerețe.

Timpul optim pentru venirea unui nou membru al familiei

A avea un copil este o decizie foarte importantă cu care se confruntă toate cuplurile proaspăt căsătorite. În general, cuplurile căsătorite se simt pregătite să dea naștere unui copil, acest lucru întâmplându-se la scurt timp după căsătorie. Chiar și cuplurile necăsătorite, dar care au o relație de lungă durată, și-au pus problema apariției unui urmaș care să exprime împlinirea iubirii celor doi parteneri.

Este de remarcat faptul că nu există un anume timp ideal pentru a lua această decizie. Important este ca cei doi parteneri să se simtă pregătiți din punct de vedere social, material și mai ales afectiv să parcurgă această etapă ce duce spre desăvârșirea cuplului.

20, 30 de ani sau mai târziu?

În ceea ce privește vârsta optimă pentru a aduce pe lume un prunc, datele indică o realitate semnalată în ultima vreme de toți specialiștii – cuplurile tind să aibă primul copil în jurul vârstei de 30 de ani. Acest lucru este explicat prin tendința tot mai mare a adulților tineri de a-și asigura un nivel de trai stabil, precum și de a atinge un anumit nivel în carieră.

Cuplurile foarte tinere care s-au căsătorit au avut la scurt timp un prim urmaș. În general, aceste cupluri au un nivel cultural și educațional mai scăzut și nu și-au pus problema unei programări din timp a copilului. Cele mai multe cupluri căsătorite după vârsta de 25 de ani au conceput primul copil în perioada de maximă fertilitate, asigurându-se astfel că vor avea un copil sănătos, dar și energia necesară creșterii acestuia.

Alegerea de a nu avea copii

A decide să nu ai copii este o idee respinsă de majoritatea cuplurilor căsătorite. Familia românească este încă destul de mult legată de tradiție, în concepția căreia cei care refuză să dea viață nu își îndeplinesc menirea omului pe pământ.

Și în literatura de specialitate se regăsesc destul de puține exemple de cupluri care au decis să nu aibă urmași. Acest lucru se pare că nu i-a împiedicat, cel puțin la nivel declarativ, să aibă o viață de cuplu frumoasă.

În privința acestor persoane, există tendința de a le cataloga drept persoane egoiste, care se gândesc doar la confortul lor și pe care nu vor să îl împartă cu nimeni altcineva, nici măcar cu propriul copil. În spatele acestui egoism se ascunde însă o frică foarte greu de controlat – frica de necunoscut, frica de a naște, de durere, de a nu fi un părinte bun, de a greși în educația

copiilor, frica de a-ți asuma responsabilitatea față de altcineva etc.

Oameni de carieră sau părinți?

Cuplurile care au un nivel de educație mai avansat se consideră înscrise într-un anumit

parcurs al vieții personale ce cuprinde o carieră, viață sentimentală, stabilirea unei legături

trainice într-un cuplu și apoi aducerea pe lume a unui copil. Femeile văd maternitatea ca pe o împlinire personală. În timp ce unele și-au exprimat dorința de a deveni mame înainte de a avea

20 de ani, altele au declarat că nu s-au gândit la acest aspect înainte să împlinească 25 de ani.

În general, cuplurile sunt conștiente însă de faptul că un anumit nivel de educație asigură un nivel de trai mult mai bun, crescând șansele copilului de a avea parte de o dezvoltare optimă. Pe de altă parte, cuplurile de carieră își limitează numărul de copii – maxim doi, pentru a-și dedica viața și carierei profesionale.

Femeile care își doresc o carieră și-au exprimat convingerea că primul copil este suficient pentru a se simți împlinite din punct de vedere maternal, adesea al doilea copil venind pe lume

doar pentru a-i oferi primului venit în familie un frățior sau o surioară.

Cu siguranță nu exagerăm atunci când afirmăm că un cuplu care se iubește dorește într-o zi sau alta să aibă un copil împreună. Această dorință nu apre însă spontan. Este un sentiment pe care trebuie să îl regăsim undeva ascuns în istoria fiecăruia dintre noi. În cazul femeilor, sentimentul maternității se poate naște chiar în timpul adolescenței, fiind pus în practică în momentul în care există în primul rând contextul afectiv necesar.

Purtați de elanul dragostei, sentiment întărit prin alegerea mutuală, dorința de a da naștere unei noi vieți în ceea ce oferă ea mai frumos își face astfel apariția. A dori un copil de la partener înseamnă să îl iubești în modul cel mai profund.

Dorință comună nu trebuie să însemne aceeași dorință, aceeași așteptare. În fiecare găsim motivații multiple mai mult sau mai puțin conștiente, mai mult sau mai puțin exprimabile.

Pentru un cuplu, a avea un copil înseamnă că totul funcționează bine. Copilul le spune astfel părinților lui că nu au doar puterea de a procrea, dar și capacitatea afectivă de a face acest lucru. Copilul este opera cea mai de preț a unui cuplu. În modul cel mai concret, cel mai carnal, apariția unui copil permite perpetuarea trăsăturilor, a moștenirii genetice, a vieții intime a fiecăruia dintre noi. Copilul va fi o parte din mama sa, o parte din tatăl său, iar împreună îl vor ajuta să fie el însuși.

Disfuncții psihoclinice în perioada de maternitate la femei

Vocația maternității este implicată în definirea feminității. Dragostea de mamă este pentru copil o sursă de securitate socială, dar și o condiție esențială, care transformă copilul într- o ființă socială. Interacțiunea mamă-copil începe foarte precoce, de la naștere sau chiar mai devreme, conform ultimelor studii, și este considerată un exemplu de interacțiune socială. Mama este pregatită pentru rolul ei de îngrijire a copilului, prin motivația socială. Motivația personală nu este lipsită de interes. Se știe că dragostea pentru copii este o constantă a vieții psihice feminine, iar afecțiunea față de copii este un proces dominant în psihicul femeii.

Imediat după naștere, între mamă și nou-născut se dezvoltă o relație particulară. Primele zile după naștere reprezintă o perioadă sensibilă în care mama este capabilă să constitue o legătură profundă cu bebelușul său. Această legătură este primordială și determinantă pentru tot restul vieții copilului. Mama și copilul formează un organism unic psiho-biologic, de la concepție și până când cel mic e în stare să se deplaseze singur. Mama este mediul copilului în uter, bioritmul mamei influențând dezvoltarea creierului copilului. După naștere mama continuă să fie mediul copilului și controlează fiziologia copilului.

Odată făcută trecerea dinauntru în afară, relațiile se depărtează de biologic și se apropie de psihologic, astfel încât ceea ce înainte era o legătură fizică, devine o legătură fără suport material, prin cuvânt, prin afect, prin zâmbet, prin emoție.

Sarcina, nașterea și venirea acasă cu bebelușul sunt evenimente frumoase, care aduc entuziasm, dar totodată au un efect foarte mare atât asupra fizicului, cât și asupra stării emoționale a proaspetei mămici care poate trece de la euforie la tristețe în doar câteva secunde. Maternitatea este o experiență complexă, încărcată de emoții și solicitări fizice și psihologice.

Mamele se pot simți depășite de situație, frustrate sau nesigure de soluțiile și acțiunile pe care le adoptă. Este dificil să fii însărcinată; este greu să ai grijă de un bebeluș, să îți asumi responsabilitatea față de o ființă nou venită pe lume. Indiferent de cât de pregatită sufletește este femeia pe perioada sarcinii sau după naștere, aceste perioade au urcușuri și coborășuri

neașteptate. Timpul, răbdarea și suportul moral oferit de familie și prieteni pe această perioadă

vor fi benefice.

Tânăra mamă, între euforie și tristețe

Majoritatea femeilor nu sunt pregatite din punct de vedere psihologic pentru a înfrunta schimbările și se poate întâmpla ca, după euforia primelor zile, să urmeze o perioadă în care lacrimile apar apropape din nimic și toate micile dificultăți care se ivesc par obstacole insurmontabile.

Tensiunea psihologică care însoțește femeia pe toata durata sarcinii înregistrează un nivel culminant la naștere iar apoi, așa cum în mod obișnuit se întâmplă după îndeplinirea unui obiectiv atât de important, femeia se poate simți golită și lipsită de scopuri și energie. Disfuncțiile psihoclinice ale femeii din timpul maternității afectează viața socială și economică a acestora, viața copiilor lor, a familiei și constituie o provocare majoră a sănătății publice.

Multe femei vor să fie mame perfecte. Atunci când rămân însărcinate, sau chiar înainte, ele își stabilesc și își imaginează standardele și condițiile în care trebuie să se desfășoare sarcina și creșterea copilului, standarde care, de cele mai multe ori, nu sunt confirmate de realitate.

Mai ales la primul copil, multe dintre tinerele mămici se simt depășite de situație, incapabile să facă față, să-și îngrijească bine copilul. Orice mică problemă poate lua în mintea lor proporțiile unei catastrofe, plânsul și disperarea, oboseala și starea de tensiune apărând foarte des. De multe ori mamele cer ajutor pentru copilul lor, mai ales legat de probleme de alimentație și somn, hiperactivitate, agitație sau lentoare și întârziere psiho-motorie, dificultăți de adaptare, de comunicare și relaționare, probleme de limbaj, agresivitate sau auto-agresivitate.

În primă fază, numeroase mame își pierd încrederea în capacitățile lor de a gestiona situația și se simt incompetente. Lipsa de experiență în creșterea unui copil conduce la interpretarea eronată a diferitelor evenimente care se produc, fapt ce generează stres, uneori, destul de dificil de gestionat. Sunt mamele pe care le vedem repezindu-se să aducă biberonul la primul scâncet al copilului, care intră în panică atunci când copilul plânge "fără motiv", sughite, se mișcă "prea mult", care tind să reducă perioadele de veghe ale copilului, încearcă să-l adoarmă imediat după ce l-au hrănit, care nu-și explică și nu suportă plânsul lui, care tind să găsească

neaparat un motiv: "are colici", "e deochiat", "e constipat", "îl doare ceva", ―îi este foame", "trebuie schimbat", "trebuie adormit" etc. Sunt și mame care nu permit altor persoane să ia contact cu bebelușul, să-l ia în brațe, să-l atingă, să se apropie de el, fie din considerente zise igienice, fie din teamă să nu i se întâmple ceva. Anxietatea mamei, teama ei continuă "să nu pățească ceva rău", "să nu se înece", "să nu vomite", "să nu se sufoce", "să nu se îmbolnăvească", "să nu ia microbi", "să nu mănânce/să doarmă insuficient", "să nu se obișnuiască în brațe" o fac să restrângă interacțiunile cu copilul, să ignore manifestările psihice (zâmbet, gângurit, privire, căutarea contactului vizual cu mama, întinderea mânuțelor pentru a fi luat în brațe). ―Mamele sunt îngrijorate, speriate, tulburate de fiecare comportament sau reacție a copilului lor atunci când simt că ceva ―nu e în regulă‖. Fie că este vorba despre alimentație, somn sau joc, despre limbaj sau plâns, despre un copil care refuză, care nu comunică, despre diferite întâmplări, evenimente, situații dificile prin care familia trece, mamele sunt primele care simt că se întâmplă ceva cu copilul lor. Ele au nevoie de ajutor și imediat după naștere sau în primele luni de viață ale bebelușului și în următoarele perioade pe care cel mic le parcurge‖, arată Dr. Carla Hannaford.

O mulțime de întrebări despre dezvoltarea lui fizică și psihologică, despre relația mamă-

copil și despre ele însele ca femei și ca mame frământă toata perioada în care copilul este mic.

De asemenea, sunt foarte importante comparațiile pe care tânăra mamă le face între copilul ei și alți copii, între copilul ei și ea însăși când era mică, între ea ca mamă și propria ei mamă sau alte

femei.

O parte dintre aceste gânduri, întrebări și frământări sunt conștiente, de altele însă femeia nu ajunge să își dea seama. Atunci mamele se simt cuprinse de teamă, disperare, tristețe fără să știe din ce cauză. Alteori, au impresia că nu sunt ―mame bune‖, se învinovățesc excesiv, devin perfecționiste, nemulțumite din orice, ajung să ceară copilului mai mult decât poate, să-l certe și să-l pedepsească când nu e cazul sau, dimpotrivă, să fie prea indulgente.

Responsabilitatea este supraevaluată de cele mai multe ori. Decizia, care înainte putea să afecteze doar propria persoană, de această dată, implică simț de răspundere pentru o viață care reacționează diferit și pentru care nu există încă deprinderile necesare. Timpul care trebuie alocat îngrijirii micuței făpturi trezește resentimente în tânăra mamă, și așa destul de bulversată de toate

schimbările din viața ei. Crede că acum se află undeva în plan secundar și că, din cauza copilului, atenția pe care și-o acordă sieși este mult diminuată. Frustrarea tinerelor mame izvorăște și din faptul că, dacă în timpul sarcinii erau în centrul atenției celor apropiați, acum toată lumea este concentrată asupra bebelușului. Doar ulterior va constata rolul major pe care-l are în viața copilului, și doar atunci va realiza că este de fapt persona cea mai importantă din viața noii familii. Acest fapt presupune un teribil efort de adaptare. Marea majoritate a mamelor sunt îngrozite în momentul în care își dau seama că pentru prima oară în viața lor sunt pe de-a întregul responsabile de viața unei ființe. În fața acestei responsabilități, cu care se regăsesc investite atât de brutal, numeroase mame au tendința de a se simți incompetente.

Se întâmplă ca o tânără mamă să se îndoiască în așa măsură de ea însăși încât să-și facă griji pentru nimicuri. Fiecare eveniment capătă valori disproporționate.Nu are experiență legată de creșterea unui copil încât să poată interpreta diferitele evenimente care se pot produce. Dacă copilul doarme profund, ea ar spune că acesta nici nu mai respiră și se precipită să vadă dacă mai trăiește. Ea se îngrijorează dacă copilul pare că se sufocă sau dacă are dificultăți în a digera laptele. O tânără mamă este specialistă în a vedea probleme peste tot. Ea crede că totul pleacă de la ceea ce consideră ca norme de alimentație și de somn și sunt semnele unei boli grave. De aceea, numeroase mame tinere sunt tentate să-l streseze cu telefoanele pe medicul pediatru.

„Faptul că devine mamă implică o perioadă naturală de transformare în viața unei femei, mai ales dacă este vorba despre primul copil“, spune dr. Sandra Wheatley, psiholog american.

„Faptul că deveniți mamă vă schimbă relațiile cheie din viața dumneavoastră, deci încercați să vă gândiți la modul în care se vor schimba lucrurile cu partenerul, cu mama, cu frații și cu prietena cea mai bună“, adaugă dr. Sandra Wheatley .

Nașterea în sine reprezintă o despărțire de copilul din pântece. Momentele de bucurie, întâlnirea cu copilul, euforia din jur, o fac pe femeie să se simtă ușoară imediat după naștere. Efectul beatitudinii de după naștere dispare încet, încet și începe perioada în care proaspăta mămică începe să își cunoască copilul. Pe de o parte mămica simte fericirea, bucuria adusă de o făptură gingașă, minunată ce stârnește tandrețe, pe de altă parte este suferința generată de plânsul sau stările mai agitate ale copilului, ceea ce produce o stare de tristețe, de angoasă femeii.

Chiar dacă pot fi motive de îngrijorare, stările de tristețe resimțite după naștere sunt normale, susțin specialiștii. Unele femei nu au niciodata astfel de sentimente, în timp ce la altele, momentul apariției acestora variază. Unele mămici pot simti o tristețe fără motiv la câteva ore de

la naștere, iar altele abia după două săptămâni. "Aceste simptome intră în categoria a ceea ce numim tulburare disforică. Ea apare în maximum două săptămâni de la naștere și se manifestă prin indispoziție, nervozitate, plâns din orice, schimbări dese ale stării de spirit, agitație, insomii și o tristețe pe care mama nu o poate justifica. Tulburările disforice sunt normale și sunt explicate, în mare măsură, de schimbările echilibrului hormonal din corpul mamei. În timpul sarcinii, nivelul de hormoni în sânge este foarte mare, iar după naștere scade brusc, determinand și manifestări de acest tip", spune Maureen Corry, director executiv al Maternity Center Association.

În cazuri grave, mama ajunge să nu mai poată funcționa din punct de vedere social. Nu se mai bucură de copil, nu se mai comportă ca o mamă, ca o soție, iar dacă merge la serviciu, nu mai are randament. Se simte tot timpul lipsită de energie, nu mai are nicio satisfacție, se retrage, nu mai comunică, se izolează chiar și de familie și partener.

Un studiu realizat de cercetătorii americani din cadrul Yale University arată că presiunea pe care mama o simte poate fi de diverse feluri: ―Sunt o mamă bună?‖ ―De ce bunicile mă privesc atât de critic, chiar dacă încearcă să mă ajute cu copilul?‖, ―De ce soțul este atât de stângaci și nu se descurcă și el mai bine sau de ce el e atât de curajos și mie mi-e atât de teamă să nu i se întâmple ceva copilului?‖, ―Este copilul meu agitat din cauza mea?‖ ―S-a îmbolnăvit pentru că nu am avut grijă de el?‖.

Câteva studii (printre care și cel al doctorului Bowlby – pediatru și psihanalist englez) sunt axate pe evoluția atașamentului mamei pentru copilul ei. În 1970, Robson și Moss au arătat că primele zile ale bebelușului declanșează în sufletul mamei o stare de neliniște și de neutralitate afectivă superficială din care va izvorî mai târziu, o dată cu primul contact vizual

―ochi în ochi‖, sentimentul de atașament. Instinctul matern nu apare instantaneu la naștere. Irene Lezine, un adevărat pionier în psihologia și educația nou născuților, arată și ea că în primele zile de la naștere mama manifestă o stare de oboseală avansată și se dovedește îngrijorată în special de starea fizică a bebelușului. Din a patra zi de viață a bebelușului, mama începe să-ți personalizeze relația cu acesta, iar acestă schimbare este însoțită de o schimbare în felul de a-și ține copilul, în mângâieri și alintări verbale. “Tânăra mamă a primit tot felul de mesaje din partea culturii noastre, unele explicite altele implicite, din care a învățat că o mamă este dotată

în mod magic cu acea “dragoste maternă” și cu acel “instinct matern”, caracteristici care o vor face capabilă să îngrijească un nou născut și să-l iubească. Problema este că, pusă în fața situației de a avea un copil, ea nu simte nimic din toate astea. Nu se simte în stare să se ocupe de copil. Atunci, se gândește că toate celelalte mame sunt dotate cu acel instinct matern care, numai ei îi lipsește. Este atât de ocupată să se îngrijoreze încât nu-și mai dă seama că este o mare diferență între dragostea maternă și știința, experiența necesară îngrijirii unui nou născut. Dragostea pentru copil va veni în mod natural. Unele mame simt un elan irezistibil de dragoste la nașterea primului copil. Pentru altele, acest sentiment se dezvoltă treptat. Dar nu există un bagaj de cunoștințe înăscut despre îngrijirea copilului pe care să-l avem doar pentru că suntem femei. Aceste cunoștințe sunt fructul experienței. În orice caz, până la nașterea primului copil, este posibil să nu avem idee despre ceea ce înseamnă viața alături de el”, spune Irene Lezine.

Alți autori arată cum atitudinea maternă influențează dezvoltarea personalității bebelușului prin intermediul mecanismelor de interacțiune personale. Aceste mecanisme se definesc prin raport cu capacitatea mamei de a răspunde nevoilor copilului cu suplețe, încredere sau din contră, cu rigiditate. După Irene Lezine, mama și copilul se adaptează treptat unul la altul. Interacțiunile mai depind și de obiceiurile practicate în diferitele maternități. În cele tradiționale, condițiile de la naștere nu permit nici mamei, nici bebelușului să se manifeste liber. Practicile tehnice care însoțesc nașterea nu încurajează cuplul mamă-copil să comunice, să interacționeze. Este adevărat că acestea sunt necesare în cazul apariției unor complicații la naștere, însă multe dintre ele sunt aplicate ca o rutină și dăunează stabilirii unor relații afective de calitate.

De la "baby-blues", la psihoza postnatală

După atâtea modificări ale activității sistemului hormonal, dar și schimbări ale reperelor și scalei de valori ce se manifestă în viața tinerelor mame, dezechilibrele de natură emoțională par a fi inevitabile.

Aceste tulburări emoționale sunt împărțite în trei categorii: "baby-blues"; depresia /

anxietatea / nevroza obsesiv-compulsivă postnatală; psihoza postnatală. Studiile au arătat că

incidența depresiei și anxietății în cazul femeilor neînsărcinate este de 5%. Aceasta crește în cazul femeilor gravide la circa 10%, după naștere procentul ajungând la 13%. OMS atrage atenția că suicidul reprezintă una dintre cele mai comune cauze de mortalitate în timpul maternității în țările dezvolatate. Psihozele, în schimb, sunt relativ rare, o femeie din o mie prezentând această afecțiune după naștere. Rata psihozelor ar putea fi însă mai mare în țările mai puțin dezvoltate. Experții OMS spun că în general, orice femeie poate să dezvolte o disfuncție psihică în timpul sarcinii și mai ales în primul an după naștere, însă sărăcia, stresul extrem, expunerea la violențe (domestice, sexuale etc), situațiile conflictuale, dezastrele naturale sau suportul psihologic scăzut măresc riscul de apariție a acestor disfuncții. După ce a dat naștere, femeile care se confruntă cu o disfuncție psihică ar putea să nu fie capabile să se alimenteze corespunzător, să se îngrijească și să acorde atenție celor din jurul ei. Experții în domeniu atrag atenția asupra riscului de suicid în rândul acestor femei și mai ales asupra riscului pruncuciderii, mai ales în cazul psihozelor.

Prof. dr. Vasile Luca spune că o parte din femei prezintă tulburări psihopatologice.

―Fiecare entitate psihiatrică înregistrată în timpul gravidității este determinată de acei factori cauzali care intervin și în afara maternității, încât mai adecvată este denumirea de „nevroză" ori

„psihoză asociată cu gestația". Aceste boli psihice care debutează ori reapar în perioada gravidității prezintă totuși o serie de particularități clinice, imprimate de stresul biologic (așa- numita „baie hormonală" care modifică toate metabolismele) și stresul psihosociologic al gestației‖, spune Prof. dr. Vasile Luca, în ―Psihoigiena și psihoprofilaxia în timpul sarcinii‖. Aceste tulburări sunt din ce în ce mai rare, datorită supravegherii gravidelor prin consultații prenatale.

―Baby-blues‖ este o tulburare emoțională extrem de des întâlnită în primele zile după naștere, în cele mai multe cazuri survenind brusc în cea de-a 3-a sau a 4-a zi după aceasta.

―Baby-blues‖ este de fapt o reacție de adaptare psihologică la noua situație. Datorată unor tuburări hormonale provocate de declanșarea nașterii, această formă de depresie ușoară are origine pur fiziologică și este accentuată de oboseala celor 9 luni de sarcină, de travaliu, de sângele pierdut, de somnul perturbat pentru hrănirea și îngrijirea copilului. Pe lângă toate acestea, mama aflată la primul copil, trăiește și o stare de neliniște și nesiguranță, dată fiind

născutul.

Studiile arată că 50 până la 75% dintre femei trec prin această experiență după emoția ce a însoțit nașterea propriu-zisă. Proaspăta mămică începe să plângă fără motiv, nu se poate concentra asupra noilor îndatoriri, este cuprinsă de o stare de iritabilitate, agitație, nervozitate.

―Baby-blues‖, puțin severă, este des întâlnită și este cea mai cunoscută reacție psihologică postnatală. Simptomele sunt ușor neplăcute, dar ele dispar la fel de repede cum au apărut, fără urmări de cele mai multe ori.

Cea de-a doua categorie a disfuncțiilor psihoclinice în perioada maternității este reprezentată de depresie / anxietate / nevroză obsesiv-compulsivă postnatală. Specialiștii spun că cel puțin una din 10 proaspete mămici trec prin diverse etape ale depresiei postnatale (~20%). Acestea pot apărea la câteva zile după naștere sau gradual, până la un an după naștere sau chiar mai târziu. În astfel de cazuri, femeile sunt epuizate fizic și psihic, au probleme cu somnul și pofta de mâncare, prezintă stări de confuzie și slabă concentrare, pierderi de memorie. Deși uneori au o grijă exagerată față de copil, generată de frica de a nu i se întâmpla ceva rău bebelușului, au sentimente de vinovăție și de inutilitate. Aceste femei prezintă și un interes scăzut față de sex și de cele mai multe ori, copleșite de noul rol, au tendința de a-și neglija partenerul. Mămicile care trec prin astfel de stări conștientizează totuși aceste tulburări. Le este frică însă că își vor pierde controlul, că vor deveni ―nebune‖.

Femeia ce suferă de depresie postnatală poate avea multe dintre aceste simptome care pot varia de la forme ușoare la forme severe, existând zile "bune" și zile "proaste". Deși depresia postnatală nu este la fel în toate cazurile, simptomele pot fi asemănătoare și pot produce sentimente de rușine, vinovăție și izolare pentru femeia care le trăiește. "Depresia durează mai mult și, pe lângă tristețea inexplicabilă, este însoțită de sentimente de vinovăție și inutilitate. Mamele au tendința de a se neglija, nu se mai machiază, nu se mai piaptănă, nu sunt atente la cum se îmbracă și ajung să nu se mai poata bucura deloc de copil și nici de cei din jur", a subliniat medicul Carol Sakala, director de programe în cadrul Childbirth Connection.

Potrivit specialiștilor, depresia de după naștere este deseori favorizată de unii factori exteriori, precum sărăcia și lipsa condițiilor pentru creșterea copilului sau problemele de cuplu sau din familie.

și/sau panica postnatală se caracterizează prin neliniște sau frică sporită, bătăi puternice ale inimii, palpitații, senzații de cald sau frig, insomnie, dorința de a "fugi cât mai departe". Simptomele nevrozei obsesiv-compulsive postnatale pot apare, de asemenea, la femeile ce au născut. Acestea au senzații de frică permanentă și se simt incapabile să înțeleagă ce se întâmplă cu ele. Le este mereu teamă că bebelușul lor s-ar putea îmbolnăvi și se simt neputincioase să evite aceste momente. În plus, dacă există un istoric al acestor probleme în familie, atunci simptomele se pot amplifica. În astfel de cazuri, se impune intervenția unui specialist, astfel de probleme putând fi tratate într-un interval scurt de timp. Nevrozele sunt mult mai frecvențe decât psihozele, atât la gravide, cât și la restul populației, în general. Prof.Vasile Luca spune că au fost înregistrate în timpul maternității toate tipurile de nevroze: nevroze anxioase (exprimate prin crize de anxietate, simptome neurovegetative etc), nevroze depresive (cu apatie, stări de plâns, insomnii), nevroze obsesive (cu idei obsedante, scrupulozitate, dubitații), nevroze astenice (cu astenie, somnolență, hipoprosexie, iritabiIitate crescută). O serie de aspecte particulare clinice prezintă unele nevroze fobice (fobii în le gătură cu nașterea sau cu sănătatea copilului) și nevroze isterice.

Este însă foarte greu să vorbești despre depresia maternă, termen propus în Franța de dr. J. M. Delassus, după mai mulți ani de practică în clinici specializate, în locul celui de psihoză puerperală. Împreună cu echipa sa, acesta a constatat că la câteva zile după naștere, femeile se simt din ce în ce mai rău. La început s-au gândit că e vorba de o greșeală în modul în care le ofereau asistență acestor femei, apoi și-au dat seama și au acceptat că e mai bine să le lase să treaca prin trăirile de care au nevoie

Cea mai gravă disfuncție psihoclinică din perioada maternității este psihoza postnatală. Aceasta este cea mai severă, dar din fericire cea mai rară dintre tulburările emoționale ce urmează unei sarcini. Psihoza postnatală, conform OMS, apare la un caz din 1000 (~0,2%) și survine brusc la aproximativ 2-3 săptămâni după naștere. Simptomele psihozei postnatale sunt foarte exagerate și includ pierderea contactului cu realitatea. Femeile care trec printr-un astfel de moment prezintă halucinații, deziluzii (în general de natură religioasă), insomnie severă, stări de agitație și nervozitate puternice, gânduri de sinucidere sau crimă, sentimente bizare și comportament aberant. Psihoza postnatală este gravă și necesită atenție medicală de urgență.

dacă se intervine la timp.

Cauzele tulburărilor emoționale postnatale

Nu se cunosc cu certitudine cauzele ce duc la aceste tulburări de dispoziție, dar acestea se pot datora dezechilibrului hormonal sau celui chimic de la nivelul creierului, stresului, izolarii, etc. În prezent, o atenție deosebită se acordă dezechilibrului hormonal ce are loc pe perioada sarcinii și după naștere. Se bănuiește că modificarea rapidă a nivelului de hormoni (estrogen, progesteron și tiroid) are un efect puternic asupra stărilor emoționale. De asemenea, se știe că în primele 6 săptămâni ce urmează nașterii, nivelul hormonului de stres – corticotropin, este mai scăzut decât în mod normal. Nivelul scăzut al acestui hormon, care acționează practic ca un obstacol împotriva stresului, este asociat cu diferite forme de depresie. Proaspetele mamici cu acest nivel hormonal foarte scăzut suferă cel mai mult de depresie.

Se pare că și occitocina joacă un rol esențial în starea emoțională a proaspetelor mămici. Ruth Feldman, professor de psihologie la Universitatea Bar-Ilan Israel, a realizat un studiu privind legătura dintre occitocină și nivelul de atașament al mamelor față de copiii lor. Echipa sa a măsurat nivelul acestui hormon în plasma a 62 de femei, în timpul primului trimestru de sarcină, în cel de-al treilea, precum și în timpul primei luni de după naștere. Cercetătorii au observat astfel legătura dintre mame și copii. Nivelul de atașament a fost definit ținând cont de patru aspect: privirea, afecțiunea, atingerea și vorbirea. Mamele au completat, de asemenea, un chestionar privind sentimentele și comportamentele legate de atașamentul față de copilul lor. Rezultatele lor sunt fascinante. Nivelul occitocinei din primul trimestru al sarcinii prezice nivelul atașamentului dintre cei doi. Mamele care aveau nivelul cel mai ridicat al acestui hormon în timpul sarcinii și în prima lună a maternității au dezvoltat o relație specială, exclusivistă. Aceste mame erau și mai preocupate de securitatea copilului lor și de viitorul acestuia. Occitocina pare a fi responsabilă de pregătirea femeilor pentru maternitate, spun cercetătorii. Rezultatele au demonstrate că acest hormon este legat de aspectele mentale ale legăturii dintre mamă și copilul său. În cercetările precedente, occitocina a fost legată de atașamentul sexual al oamenilor și de

stabilirea prieteniilor intime, spune Feldman. Acesta a mai arătat că nivelul acestui hormon tinde să fie scăzut la femeile care suferă o disfuncție psihică înainte sau după naștere.

Impactul disfuncțiilor psihoclinice din timpul maternității asupra cuplului

Tulburările prin care trece femeia după naștere poate avea un impact foarte mare și asupra relației de cuplu. Femeia își dorește din răsputeri să fie o mamă bună, se ―pedepsește‖ pentru faptul că uneori se simte obosită, copleșită și se străduiește să facă față situației singură. Ea uită adesea să îi facă loc și tatălui să își asume anumite responsabilități. Aceste modificări ar putea avea, de asemenea, efecte serioase asupra relațiilor de cuplu, în special în cazul unei prelungiri a acestei stări, care ar putea duce la ruperea relației sau apariția unor abuzuri din partea unuia dintre parteneri.

Mai este un motiv care împinge o mamă să aibă sentimente negative. Ea crede că acest copil o va uni mai puternic de soțul ei. La urma urmei l-au făcut împreună, și ea crede că odată născut, copilul, soțul ei si ea vor forma un trio foarte unit. Din nefericire, multe tinere mame realizează că se întâmplă exact invers. În loc să-i apropie pe soți, copilul acționează psihologic ca un lucru care îi desparte. Mama observă că soțul este deseori gelos pentru atenția pe care ea o acordă copilului. Se comportă mai mult ca un rival decât ca un tată. De asemenea, se poate întâmpla ca soțul să nu joace un rol afectiv eficace în responsabilitatea față de nou născut. Se poate întâmpla ca soțul să lase mamei impresia că ea este singura responsabilă vizavi de copil. De aceea, mama poate să-l învinuiască pe copil pentru producerea acestei situații. Rămâne la latitudinea fiecărei femei să reglementeze situația și să aducă familia la starea de unitate. ―Dacă, din întâmplare, aveți un soț capabil să împartă cu dumneavoastră responsablitatea morală a creșterii copilului, fiți sigură ca aveți mare noroc. Folosiți-vă de el pentru a vă sonda sentimentele. Înțelegeți că aceste sentimente sunt perfect normale și nu vă feriți să le discutați cu el. Dacă puteți face acest lucru, veți simți imediat că responsabilitatea creșterii copilului nu se mai află doar pe umerii dumneavoastră‖, spune Dr Carla Hannaford, în cartea sa ―Awakening the Child Heart―

Se întâmplă însă și ca proaspăta mămică, copleșită de grija față de bebeluș, să își neglijeze partenerul sau, din contră, să aibă impresia că nu mai este iubită. Specialiștii spun că și

bărbatul ar trebui să fie, de asemenea, pregătit pentru ―baby-blues‖. Și tatăl poate suferi tulburări emoționale și ele sunt produse de sentimentul de inutilitate, de frica de a nu mai fi iubit, sau de a nu mai exista în "centrul atenției" soției sau de teama de a nu putea susține moral și financiar familia mai mare.

Psihologii spun că relația soț-soție este extrem de importantă și nu trebuie confundată cu cea dintre părinți și copii sau să fie trecută în planul doi de priorități. “Trebuie să vă bucurați împreună de binecuvântarea pe care ați primit-o în familia voastră. Aveți răbdare unul cu celălalt, comunicați-vă sentimentele, acceptați-vă în dragoste și bucurați-vă împreună de minunea pe care Dumnezeu a adus-o în familia voastră!”, le recomandă proaspetelor mămici Dr. Christiane Northrup, în ―Corpul femeii. Miracolul femeii‖

Reluarea relației conjugale este așteptată cu intensitate diferită de cei doi soți. Un soț răbdător, care a participat alături de soția lui la naștere și a susținut-o activ pe parcursul sarcinii va fi temător să reînceapă relația sexuală. Intimitatea sexuală în căsnicie poate avea multe forme de exprimare. Vorbe frumoase, pline de dragoste, mângâieri, sărutări și preocupare pentru binele partenerului pot fi forme de exprimare a intimității.

Starea psiho-emoțională a mamei, imprimată nou-născutului

În aceste cazuri, bebelușii au cel mai mult de suferit. Pe fondul unei iritabilități crescute a mamei, aceștia sunt mai puțin îngrijiți, fiind expuși mai multor pericole. Un episod prelungit al disfuncției psihice are efecte grave și asupra relației mamă-copil. Mamele anxioase sunt mai puțin preocupate de îngrijirea pruncilor, îi alăptează mai rar, sunt mai puțin conectate emoțional și răspund mai puțin la cererile bebelușului. Copiii mamelor ce au această suferință sunt mai puțin sociabili, zâmbesc mai puțin, plâng mai mult, sunt mai sensibili. Un studiu a demonstrat faptul că dezvoltarea inteligenței și limbajului copiilor, în cazul mamelor cu disfuncții psihice, este mult încetinită.

Importanța prezenței fizice și afective a mamei a fost studiată și de doctorul Jean-Marie

Delassus. Acesta arată în ―Sensul maternității‖, că ―nu există maternitate dacă mama nu este

fericită, și nici naștere psihică dacă nou-născutul nu este fericit. La om, maternitatea nu este numai de ordinul fizicului. Mama este cea care asigură prin prezența ei psihică, afectivă, simbolică, continuarea totalității vitale și dă astfel copilului dorința de a se deschide către mamă, către semeni. Cu atât mai mult, cu cât și ea regăsește dorința de totalitate vitală, dat fiind că a dorit copilul și l-a purtat.

Stările psiho-emoționale reprezintă expresia clinică (exterioară) a unei sumedenii de activități, interacțiuni nervoase și umorale care se autoreglează și se întrepătrund. O componentă importantă în aceste activități e reprezentată de sistemul hormonal, latura neuro-endocrină, deci în mare parte, trăirile emoționale sunt sub controlul echilibrului sau dezechilibrului hormonal. Aceste concentrații hormonale care declanșează, întrețin și stopează trăirile psiho-emoționale, se regăsesc în oarecare măsură și în sângele fetal (o parte dintre aceste substanțe trec bariera feto- placentară) ceea ce are ca rezultat o trăire relativ similară a fătului, care poate fi și el mai agitat, mai irascibil, mai sensibil la influența stimulilor din exterior. Nou-născutul păstreaza această legătura cu mama sa și după ce se naște, astfel că mama nu trebuie să fie supărată în preajma lui, să-l învețe să zâmbească și nu să fie morocanos. Mama trebuie să conștientizeze că, pentru o dezvoltare armonioasă a copilului, trebuie să își păstreze calmul și optimismul. Trebuie să se gândească că dacă ea face față cu greu unei situații de stres, lui îi este mult mai dificil să depășească aceste momente, pentru care nu are nici o vină.

Există mame care nu pot răspunde nevoilor copilului, sau au impresia că nu pot face acest lucru. Iar când se pot odihni sunt perturbate fie de rutina din spital, imediat după naștere, fie de vizitatorii care stau prea mult.

Uneori copiii pot avea probleme de sănătate minore, precum icterul sau dificultăți de alimentare în primele zile. Acestea sunt comune nou-născuților și se rezolvă odata cu creșterea lor, dar creează mamelor o stare de tensiune.

De-a lungul timpului, specialiștii au observat că stările "tulburi" ale mamei sunt preluate foarte ușor de copii. "Se întâmplă să vedem mămici care par foarte calme. Totuși, copiii lor sunt extrem de agitați și neliniștiți. Când începem să vorbim cu mamele, ne dăm seama că ele ascund, de fapt, multe sentimente negative. Pe termen lung, aceste stări ale mamei pot afecta dezvoltarea armonioasă a copilului, atât în plan psihic, cât și fizic. Bebelușii acestor femei sunt, în general, mai puțin vioi, mănâncă mai puțin, plâng mai mult, se odihnesc mai puțin, sunt mai agitați. De

multe ori, ne putem da seama de starea de spirit a mamei privind doar copilul", a precizat psihologul Tina Cassidy.

Cel mai greu și în același timp cel mai frumos moment, cu toate că mamele fac aceasta afirmație doar după ce au trecut de primii ani ai copilului, este perioada în care copilul este bebeluș. Starea lui de dependență de mamă face ca aceasta să își aducă aminte de propriile dependențe și să se sperie. Istoricul personal al mamei, relația cu propria mama, încrederea în feminitatea ei, sunt factori deosebit de importanți care trebuie înțeleși și luați în calcul pentru evaluarea stării actuale a prospetei mămici. Un bebeluș care nu vorbește, ci are un ciclu repetitiv (mâncare, dormit, gângurit, plâns, băiță etc) induc adesea mamei, pe lângă oboseală, sentimentul de neputință generat de grija pentru o ființa aproape total dependentă de ea. Toate aceste sentimente sunt absolut normale. Ceea ce nu se știe este că bebelușul înțelege foarte multe, nu neaparat prin intermediul cuvintelor, ci prin tonul afectiv.

Dezvoltarea relației dintre mamă și făt este condiționată de influența emoțională dintre cei doi. Schimbul de afecțiune are loc prin intermediul cuvintelor, mimicii, comportamentelor, gesturilor. Cercetătorii de la Universitatea din Rouen Franța spun în ―Développement affectif du nourrisson – L'installation précoce de la relation mère-enfant et son importance‖ că mama, în general, răspunde la o anumită solicitare a bebelușului printr-o metodă echivalentă. Cu ajutorul empatiei, mama simte necesitățile copilului și îi răspunde prin gesturi și cuvinte. La rându-i, bebelușul simte, într-o anumită măsură, starea afectivă a mamei sale. “El poate să recunoască dacă starea de spirit a mamei este cea obișnuită sau nu”, se arată în studiul cercetătorilor francezi. În primele luni de viața, nou-născutul își exprimă stările de spirit în special prin mimica feței, iar mama este capabilă să recunoască toate semnalele transmise de bebeluș. De altfel, cea mai mare răsplată apreciată de majoritatea femeilor este surâsul bebelușilor din primele săptămâni de viață. Zâmbetul bebelușului certifică, spun specialiștii, calitatea relației dintre mamă și copil.

Când mama este în mod constant receptivă și sensibilă, copilul învață treptat (și ajunge să creadă cu tărie) că merită să fie iubit și că poate avea încredere că alți oameni îi vor furniza iubirea meritată. Copilul învață că mama (sau altă persoană care îl îngrijește) este o bază sigură de la care poate pleca mai departe în explorarea lumii, iar în cazul în care lumea se dovedește aversivă,

înfricoșătoare, periculoasă, copilul are întotdeauna o bază la care să se întoarcă pentru ajutor, alinare și confort. Această încredere în mamă se dezvoltă în ceea ce numim siguranța de sine.

Tristețea de după naștere – un tabu în societate

Tinerele mămici care se confruntă cu indispoziție și tristețe imediat după naștere sunt adesea neînțelese de către cei din jur. Reproșuri de genul „ar trebui să fii fericită și mulțumită― îngreunează însă mai mult situația, dat fiind că sentimentele negative sunt considerate absolut inadecvate. De aceea atât mama cât și familia trebuie să știe că această stare există ca urmare a unui proces fiziologic și nu este rușinoasă. Astfel situația va putea fi apreciată corect, simptomele nu vor fi interpretate fals sau ignorate, iar cu ajutorul înțelegerii și sprijinului celor din anturaj și eventual a medicului starea de deprimare va putea fi depășită.

De aceea, sprijinul celor apropiați este esențial. Cel mai bun lucru pe care îl pot face este să o reasigure pe proaspăta mamă că nu este singură, și că multe femei se simt la fel după naștere. Ele sunt epuizate, nesigure pe ele, și dacă este și primul copil, cu siguranță nu au mai simțit acest lucru înainte. “Ajutorul familiei contează în proporție de 99%. Cei din jurul unei proaspete mămici trebuie să o facă să simtă că este înțeleasă și să o lase să își exprime emoțiile, să spună ce simte. Mămica trebuie susținută, trebuie să discute despre stările ei cu apropiații, iar aceștia trebuie să o înțeleagă și să o convingă să nu îi fie rușine de ce se întâmplă. Este suficient să o ascultați. Încurajați-o să plângă dacă simte această nevoie. Spuneți-i ce job minunat are acum! Vizitatorii trebuie ținuti la distanță; preluați-i mesajele; luați masa împreună. Ajutați-o să își creeze un program cu un set de priorități – lucrurile ce trebuie făcute imediat, față de lucrurile care mai pot aștepta”, recomandă Prof. Dr. Thomas G. Stovall, Profesor de Obstetrică Ginecologie Universitatea Tenessee.

Specialiștii spun că cea mai des folosită strategie de a preveni instalarea unei astfel de disfuncții este cea de a evita factorii de risc. Din fericire, în majoritatea cazurilor, aceste stări sunt trecătoare și pot fi rezolvate cu ajutorul unui psihoterapeut sau chiar a medicului de familie. Mamele care conștientizează că trec printr-o perioadă mai dificilă din punct de vedere emoțional

au nevoie doar de ajutorul unui terapeut. OMS recomandă celor angrenați în sistemele de sănătate să ofere posibilitatea prospetelor mămici de a apela la astfel de specialiști.

Tratamentul pentru aceste tulburări emoționale depinde strict de simptomele care apar. Este important de reținut că acestea, fie că sunt ușoare sau severe, sunt temporare și se pot trata cu ajutor medical și suport moral. În cazuri grave, tratamentul medical "ideal" include o evaluare medicală, pentru a elimina cauzele fiziologice, cum sunt problemele cu tiroida, o evaluare psihiatrică, psihoterapie, terapia de grup ce oferă suport emoțional și educațional.

Important este ca mama să evite orice suprasolicitare și să profite de fiecare moment de liniște pe care i-l oferă copilul, spre exemplu atunci când doarme. Contactul cu o moașă, pentru clarificarea unor întrebări legate de îngrijirea post-natală a bebelușului, aduce mamei un plus de siguranță și confort și o ajută să treacă cu bine peste această perioadă.

Mai presus de toate, mama trebuie să știe că familia este acolo, indiferent de ce s-ar întâmpla. A avea un copil presupune să crești, să te dezvolți, să te descoperi pe tine, în rolul cel mai dorit de toate femeile din lume – rolul de MAMĂ.

Marie-Dominique Philippe, călugăr dominican și filozof important al sfârșitului de secol XX, spune că femeile sunt mai receptive față de propriul copil cu cât sunt mai apropiate de morala religioasă și de tradiție. Amintește de la început de cuvântul Evangheliei, care spune: "Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă i-a venit ceasul; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut un om în lume." (Ioan 16, 21). “Receptivitatea mamei față de copil nu poate apărea decât în iubire, adică într-o depășire de sine, primindu-l pe celălalt, și când este vorba de cineva care vine de la noi, care provine din noi, nu-l putem primi decât în iubire, cu iubire. Dacă nu, copilul va fi considerat în plus, cel de- al treilea, care strică relația celor doi”, arată Marie-Dominique Philippe . Așadar, lipsa de iubire explică îndepărtarea față de copil, pentru că între mamă și copil, între tată și copil, există o legătură naturală care este extrem de profundă, o legătură substanțială. “Copilul este prelungirea vieții părinților. Când spui cuiva "mamă" sau "tată" există o legătură afectivă extrem de profundă. Această legătură explică de ce femeia care nu este încă mamă și care presimte măreția maternității este fericită să-și poată purta copilul și să-l poată aduce pe lume. Aici e întregul mare mister – cred că putem spune că este marele mister – al continuității tatălui și a mamei în copilul lor: o continuitate care permite într-un fel o depășire. Copilul este de la bun început cineva pe care îl poți iubi și pe care trebuie să-l iubești, să-l învălui în iubire și a cărui

iubire trebuie să o primești. Putem spune că este ca o mărire, în ordinea relațiilor umane. Unei femei care n-a avut niciodată copii îi lipsește ceva în dezvoltarea feminității sale. Maternitatea îi aduce femeii – mai mult încă decât îi aduce bărbatului paternitatea – o uimitoare dezvoltare. Se vede deîndată. Atunci când ai cunoscut o tânără mai înainte, o vezi împlinită prin logodnă și căsătorie, dar apare ceva nou când aduce pe lume un copil, primul ei copil. Mi se pare ca o înflorire, ca o strălucire.”, arată Marie-Dominique Philippe în Mystery of Mary. Mary Model of the Growth of Christian Life.

Sterilitatea poate fi învinsă

Maternitatea este privită drept o ―datorie‖ a tuturor femeilor. Capacitatea de a procrea reprezintă însă un element important al psihologiei feminine. Vocația maternității este implicată în definirea feminității, iar absența posibilității genezice este trăită ca o puternică frustrare. Sarcina constituie nu numai expresia instinctului de reproducere, instinctul menținerii speciei și vieții, ci și o împlinire a trebuințelor psihologice și sociale. Aducerea pe lume a unei noi vieți reprezintă împlinirea menirii biologice și sociale a femeii. De altfel, un frumos aforism amintește că „femeia care refuză maternitatea e ca și cum s-ar sinucide; pentru ea viața nu va mai fi decât un suflet pustiu într-un trup mort". Și medicul Rene Biot are pagini în cartea sa „Le corps et l‘âme‖, pe care le rezumă în cuvântul: „chemarea femeii‖. El scrie astfel: „Maternitatea este, din punct de vedere biologic, axa conceptului feminin. Tot ceea ce constituie și deosebește biologicește și psihologicește pe femeie, este o orientare spre maternitate. Apogeul biologic al organismului feminin este numai atunci când a sălășluit în el o nouă viață‖.

O femeie care primește vestea că este sterilă traversează o avalanșă de trăiri: furie, frustrare, negare, gelozie, anxietate, frică, stres, vulnerabilitate, dezamăgire, culpabilitate, deznădejde, reprimare. De asemenea, sentimentul de eșec, de neputință în fața sterilității este devastator în plan psihologic.

Impactul psihologic al sterilității femeii, care este supusă la diferite proceduri, este copleșitor, fiind necesară o consiliere adecvată.

Una dintre provocările majore în acordarea unui tratament adecvat în infertilitate o reprezintă consilierea psihologică. Mulți ani, consilierea psihologică a fost percepută ca fiind mai puțin important sau necesară numai în cazurile în care cuplurile sufereau o depresie severă. Astăzi, importanța consilierii este conștientizată și a căpătat un caracter vital. Tratamentul psihologic poate contribui la îmbunătățirea stării psihice și să ducă la minimizarea ratei de eșec- cuplurile ajung să trateze implicările emoționale ale infertilității într-un mod eficient și să treacă prin toate etapele tratamentului recomandate din punct de vedere medical.

În termeni medicali, sterilitatea se referă la incapacitatea de a concepe un copil, diagnosticul fiind stabilit de un medic de specialitate. Deși efectele sterilității sunt multiple, unul dintre ele este și cel psihologic. Când este pus un astfel de diagnostic ambii parteneri se vor confrunta cu sentimente de negare, furie, anxietate, frustrare, nesiguranță și chiar depresie.

Este de neimaginat astăzi să discutăm despre problema infertilității și sterilității fără să amintim de dimensiunea psihologică a problemei. Anumite studii arată că aproape 20% din cazurile de sterilitate nu au o cauză medicală explicabilă

Ca în cazul tuturor afecțiunilor medicale, starea psihologică intervine de o manieră sau alta și în mod particular în această problemă ce implică imposibilitatea de a avea un copil. “Este necesară înțelegerea și acceptarea că în afara unei probleme medicale, infertilitatea implică o sinapsă de altă natură. Cazurile femeilor care nu au reușit să rămână însărcinate după o fertilizare in vitro și care s-au decis să adopte un copil, rămânând mai apoi însărcinate natural câteva luni mai târziu sunt caracteristice pentru infertilitatea de ordin psihologic”, amintește Hammer Burns L în „Sexual counseling and infertility‖.

Sterilitatea, o dramă greu de depășit

Sterilitatea afectează într-o masură foarte mare imaginea de sine. După un astfel de diagnostic, atât bărbații, cât și femeile afirmă ca se simt incompleți. Mai mult, privesc acest lucru ca pe o pedeapsă, ca urmare a unui rău făcut. Potrivit studiilor efectuate, femeile sterile suferă de o depresie mult mai profundă decât cele cărora li s-a pus diagnosticul de cancer. Cercetările efectuate în rândul femeilor care se confruntă cu sterilitatea au arătat că 77% dintre ele suferă de depresie, 72% de furie și 56% de anxietate. Multe femei își pierd sensul vieții și aleg să se izoleze, această reacție având consecințe grave în plan profesional și personal. Persoanele sterile nu se vor mai simți confortabil în prezența familiilor sau prietenilor care au copii și vor alege să se izoleze, fapt ce le va afecta viața socială. Multe vor prefera să se cufunde în muncă, neglijând viața personală, ajungând la separarea de partener.

Perseverența conduce la reușită

O femeie este considerată infertilă după un an de încercări eșuate de a concepe un copil. Dar, potrivit unui studiu, femeile cu vârste până la 39 de ani, care nu au rămas însărcinate, din primul an de încercări, au reușit în al doilea an, fără ajutor medical. Dintre femeile între 27 și 34 ani, doar 6% nu au reușit să conceapă un copil în al doilea an. Iar între 35 și 39 ani, doar 9% din femei nu au rămas însărcinate. Explicația psihologilor este aceea că femeile au reușit să se relaxeze, iar organismul lor a fost receptiv la reproducere. Stresul poate avea un impact dramatic în viața sexuală a cuplului, foarte multe femei devenind apatice, sau foarte mulți bărbați devenind, temporar, incapabili de a produce spermă (azoospermia).

Femeile cu inteligență emoțională depășesc mai ușor traumele

Inteligența emoțională (IE) exprimă nivelul la care au ajuns să fie dezvoltate abilitățile sociale și caracteriale ale unei persoane. Femeile cu inteligență emoțională reușesc să controleze și să-și exprime propriile nevoi în raport cu mediul exterior, se simt motivate de acțiune și cultivă mai multe relații cu oamenii. Astfel, femeile cu IE reușesc să treacă mai ușor peste o traumă, găsind suport afectiv în mediul înconjurător.

O femeie infertilă va căuta să depășească acest handicap prin adopție, printr-o viață socială bogată și acte de cartitate. Prin aceste manifestări, femeia își va găsi echilibrul și se va putea deschide spre partener. De asemenea, comunicarea bazată pe tandrețe și afecțiune în relația de cuplu va reprezenta suportul pentru depășirea acestui șoc emoțional. ―Nu există situație oricât de disperată din care sa nu se poată întrevedea o speranță, și cu toate că această nădejde ar putea fi slabă și deșartă, voința și dorința pe care omul le are, o fac să nu pară astfel”, spunea Niccolo Machiavelli.

Rolul psihologului este esențial în detensionarea situației în cadrul cuplului infertil, prin informații asupra posibilităților de investigație și tratament, dar și oferind alternativa traiului fără copii sau cea a adopției.

Infertilitatea beneficiază de numeroase metode de tratament care trebuie să fie adaptate în funcție de factorii care au cauzat-o. Modificările anatomice congenitale beneficiază de un tratament chirurgical individualizat, asociat cu un tratament antibiotic și hormonal. Boala inflamatorie pelvină impune un tratament complex antiinflamator. Tratamentul balnear, pe lângă efectul local, are un efect pozitiv asupra sistemului nervos central, echilibrând implicit și secreția hormonală cu rol în fertilitate. Patologia tubară impune în multe cazuri tratamentul chirurgical și anume utilizarea diverselor tehnici de microchirurgie sub control laparoscopic.Tulburările ovulatorii se tratează cu substanțe hormonale numite indicatorii ovulației, tratament ce nu trebuie folosit în exces, putând avea efecte secundare imediate: mărirea ovarelor, dureri abdominale, chisturi ovariene și în timp prin hiperstimulare, chiar cancer ovarian. De aceea este imperios necesar monitorizarea ecografică și hormonală. Cele mai mediatizate sunt însă metodele de reproducere umană asistată – procedee care presupun investigații numeroase și costisitoare, dar cu rezultate din ce în ce mai bune în ultima vreme.

Activitatea sexuală a unui cuplu infertil este adesea perturbată, practicându-se relații sexuale ―la comandă―, dictate de perioada fertilă și nu de dorința de apropiere fizică. În aceste condiții se constată frecvent apariția unor dizarmonii ale vieții sexuale, manifestate la femeie prin frigiditate, iar la bărbat prin tulburări de dinamică sexuală. În aceste condiții, stabilitatea unui cuplu infertil este asigurată de posibilitatea de comunicare a partenerilor, de tandrețea și afecțiunea dintre aceștia.

Medicul și psihologul trebuie să contribuie la detensionarea situației cuplului infertil, oferind informații asupra posibilității de investigație și tratament, dar și oferind alternativa traiului fără copii sau cea a adopției. Deci cuplul infertil trebuie pregătit psihologic în sensul acceptării și a unui insucces terapeutic.

Fertilizarea in vitro

Fertilizarea in vitro sau reproducerea asistată este o metodă de unire artificială a spermei cu ovulul, este o metodă laborioasă și constă în mai multe etape. Acest procedeu implică

întâlnirea spermatozoidului cu ovulul femeii, în laborator și transferarea embrionului format în uterul viitoarei mame în 72 de ore de la concepție. După stimularea hormonală a ovarelor, ovocitele (celulele germinative feminine) sunt extrase și puse în contact cu spermatozoizii partenerului într-o eprubeta (in vitro). Spermatozoizii vor fecunda ovocitele, obținându-se astfel embrioni care vor fi introduși în uterul viitoarei mame. În cazurile fericite, aceștia vor continua să se dezvolte, rezultând în cele din urmă sarcina.

În general, în cadrul acestei proceduri, se administrează hormoni care stimulează ovarele pentru a produce mai mult de un ovul, cât este normal, în cadrul unui ciclu menstrual. Acest lucru permite prelevarea mai multor ovule, iar dezvoltarea ovulelor este urmărită cu ajutorul unor analize de sânge și ecografic. Acestea ajută la determinarea timpului exact de prelevare a ovulelor. Sonda de ecografie se plasează în vagin și se introduce un ac foarte fin cu ajutorul unui ghid. Se administrază un anestezic ușor. Monitorizarea ecografică arată unde sunt foliculii ovarieni, acul penetrează foliculii identificați și extrage fluidul folicular care conține ovulul. La câteva ore după colectarea ovulului, bărbatul donează o probă de spermă. În IVF standard, ovulele sunt ―amestecate‖ cu sperma în vasul pentru fertilizare. În caz de injectare intracitoplasmatică a spermatozoizilor (ICSI) un spermatozoid este introdus direct în citoplasma fiecărui ovul. Dacă ovulul este fertilizat de spermatozoid, rezultă un zigot sau pre-embion care va începe să se dezvolte. Acesta va rămâne în incubator timp de 1-2 zile până se divide în 2 sau 4 celule. După fertilizare, 2 sau 3 embrioni vor fi transferați în uter folosind un cateter foarte fin. Această manevră de transfer a embrionului este nedureroasă și nu necesită anestezie.

Dacă se optează pentru transfer intratubar al gameților (GIFT) ovulul și spermatozoizii sunt plasați direct în trompele uterine permițând ca fertilizarea să se efectueze în cadrul natural. Această procedură se realizează folosind un laparoscop și este necesară anestezie generală. Această procedură este rar utilizată. La două săptămâni după transfer se efectuează un test de sarcină.

Riscuri și efecte adverse ale fertilizării in vitro

Nu există dovezi că prin această metodă ar crește riscul de cancer sau de malformații. Creșterea nivelului de estrogeni poate cauza grețuri, tensiune la nivelul sânilor, amețeli și ușoare

balonări abdominale. Ocazional, poate apărea așa numitul sindrom de suprastimulare, prin stimulare excesivă a ovarelor. Este o experiență neplăcută care se poate manifesta prin balonări, grețuri, vărsături, diaree, dureri abdominale inferioare, dispnee. Există și un risc mic de lezare a organelor în timpul colectării ovulului, de infecție locală sau sângerare.

Șansele de reușită sunt însă destul de mari. În ultimii 15 ani au fost înregistrate progrese mari în domeniul FIV. Cu ajutorul noilor tehnologii și proceduri, tratamentele FIV au devenit din ce în ce mai eficiente, chiar și pentru cuplurile cu prognostic de fertilitate scăzut. Trebuie menționat faptul că rata de succes este destul de mare, mai ales atunci când tehnica este efectuată de un specialist cu experiență. Foarte multe cupluri aleg fertilizarea in vitro, deoarece această tehnică este asociată cu un număr de avantaje, inclusiv: sunt necesari mai puțini embrioni pentru transfer; crește rata de implantări cu succes; permite cultivarea blastociștilor.

Anul acesta Ministerul Sănătății a lansat, în premieră, Programul de fertilizare in vitro și transfer embrionar. Bugetul programului este de 4 milioane de lei, iar Ministerul Sănătății va susține financiar o singură procedură de FIV, în două etape: 4.920 lei după realizarea procedurii de fertilizare (prelevarea ovocitelor prin puncție foliculară; recoltarea spermei și procesarea acesteia; inseminarea ovocitelor; transferul embrionar) și 1.230 lei după confirmarea finalizării procedurii FIV/ET cu o sarcină, urmată de naștere. Astfel în 2011, aproximativ 800 de cupluri vor putea beneficia de programul Ministerului, program extreme de așteptat de toate cuplurile care nu reușesc să aibă un copil pe cale natural și care nu își puteau permite suportarea tuturor costurilor acestui tratament. Statistica arată că, în România, în anul 2010, au beneficiat de procedura FIV un număr de 750 cupluri. În afară de Elveția, Polonia și Irlanda, toate statele europene finanțează proceduri de reproducere asistată.

Cel mai cunoscut procedeu de obținere a unei sarcini în mediul artificial este fertilizarea in vitro. Aceasta a fost realizată pentru prima dată în 1978, într-un spital de la periferia orașului Manchester în Marea Britanie, iar primul bebeluș conceput în eprubetă, Louise Brown, a anunțat că va devein anul acesta mămică. De atunci, milioane de ființe au venit pe lume aidoma ei. Această primă FIV din istoria omenirii a fost realizată de o echipă engleză. Medicilor Robert Edward și Patrick Steptoe le-au trebuit 12 ani de cercetare. Cel de-al doilea a murit după zece ani de la nașterea lui Louise, dar colegul lui a fost invitat de onoare la căsătoria tinerei, oficiată la biserica St. Mary Redcliffe, din Bristol. În fața lăcașului sfânt, tânărul cuplu le vorbise, deja,

ziariștilor prezenți, despre dorința de a avea copii. Căci începutul ieșit din comun al vieții sale nu a făcut-o pe Louise alergică la bebeluși, ci, dimpotrivă, ea îi adoră, și a urmat o pregătire de infirmieră. Cuplul dorește, așadar, să aibă mulți copii. Dacă este posibil, concepuți în mod "artizanal", așa cum au făcut-o toate cuplurile înaintea lui Lesley și John Brown, părinții lui Louise. După ce au încercat – timp de nouă ani – să procreeze în mod natural, soții Brown acceptă să testeze metoda FIV. Pe post de pionieri. Cercetătorii o supun, așadar, pe Lesley, unui tratament hormonal, pentru a-i stimula producerea de ovule. Și, în cele din urmă, sperma lui John reuește să fecundeze un ovul al soției sale, într-un mediu de cultură. O operațiune complet futuristă pentru vremea aceea. Cu toate acestea, iraționalul își are locul său în această premieră. Într-adevăr, ovulul fecundat care va deveni Louise este transferat in uter la ora 23.30. Nu pentru că, în acea noapte, medicii fac ore suplimentare, ci pentru că se mai consideră că, operând noaptea, cresc șansele de reușită. Și încă se mai crede că ovulul fecundat trebuie transferat noaptea, chiar la lumina unei lumânări, potrivit dr.lui Jacques Gonzuales, autorul cărții "Histoire naturelle et artificielle de la procréation" /(Povestea naturală și artificială a procreării), apărută la Editura Bordas, în 1996/.

Astăzi, inseminarea in vitro reprezintă șansa a mii de cupluri care au trăit luni la rând drama incapacității de a procrea. Tratamentul, ca și celelalte de altfel, nu este foarte ușor de suportat, implică un mare stres fizic și psihic și uneori nu duce la niciun rezultat pozitiv.

Inseminarea artificială

Inseminarea artificială prin microchirurgie constă în punerea în contact a spermatozoizilor cu ovule, prin injectarea spermatozoizilor direct în citoplasma ovulului sau în spațiul perivitelin al acestuia. În situația reproducerii asistate, se face apel adesea la normele etice, fiind legiferate anumite proceduri de la țară la țară. Astfel, însămânțarea cu spermă de la partener este unanim acceptată, iar însămânțarea cu spermă de la donator, este acceptabilă în condițiile acordului donatorului, teste negative ale donatorului privind HIV și a unor boli genetice și păstrării secrete a identității donatorului. Copilul este considerat legitim dacă însămânțarea s-a efectuat cu acordul partenerului cuplului infertil.

Tratamentul infertilității masculine necesită o perioadă de cel puțin 3 luni până la obținerea unor rezultate pozitive, evidente pe spermogramă, fapt datorat duratei de maturizare a spermatozoizilor de 90 de zile.

Există patru tipuri de inseminare artificială, în funcție de locul în care sunt inseminați spermatozoizii: intrauterină, intracervicală, intravaginală sau intratubară. Cea mai folosită dintre toate acestea este inseminarea intrauterină pentru că are cele mai mari șanse de reușită.

Înainte de toate, medicul trebuie să știe care este perioada ovulatorie a femeii. În funcție de această dată, soțul va da o probă de spermă, care va fi apoi analizată și „curățată‖ în laborator. Aceasta înseamnă că vor fi selectați cei mai viabili dintre spermatozoizi, apți pentru a fertiliza ovulul. Aceștia vor fi „eliberați‖ în colul uterin, uter sau în trompa uterină. Totul se desfășoară rapid, fără durere, fără anestezie sau alte complicații. Imediat după inseminare s-ar putea simți ușoare crampe uterine. Succesul inseminării artificiale este mai mare dacă este făcut înainte un tratament de stimulare hormonală, care crește numărul de ovule eliberate de ovare în perioada ovulației.

Sperma de slabă calitate, cu spermatozoizi puțini la număr, cu o mobilitate redusă (leneși) sau de forme și dimensiuni anormale, este principalul motiv pentru care se recurge la inseminare artificială. Procedura înlesnește drumul pe care spermatozoizii ar trebui să îl străbată până la ovul, dar există o condiție pentru succesul inseminării: ei trebuie să poată fertiliza singuri ovulul. În caz contrar, singura soluție de a avea copii este fertilizarea in vitro, care „ajută‖ spermatozoizii să fecundeze ovulul. Înainte de a fi inseminați artificial, spermatozoizii sunt selectați: sunt aleși doar cei mai mobili, cei cu forme și dimensiuni normale, iar restul sunt îndepărtați. În cazul în care spermatozoizii partenerului au diferite defecte care fac imposibilă fertilizarea ovululul sau dacă există un risc crescut de a transmite boli genetice, cuplul poate recurge la donatori de spermă pentru a avea copii.

O altă situație în care se recomandată inseminarea artificială: când fluidul secretat de colul uterin în perioada ovulatorie este prea dens și nu permite ascensiunea spermatozoizilor spre trompele uterine. În asemenea cazuri, spermatozoizii sunt implantați direct în uter. Unele femei dezvoltă o alergie la sperma partenerului, iar într-o asemenea situație se impune inseminarea artificială pentru a procrea. Aceeași opțiune este valabilă și în cazul în care femeia are

endometrioză sau are diferite anomalii ale aparatului reproducător și ele fac imposibilă

ascensiunea spermatozoizilor spre trompele uterine.

La inseminare artificială se recurge și în situația în care infertilitatea are cauze

necunoscute.

Inseminarea artificială este pentru bărbații impotenți singura soluție de a avea copii. În aceste cazuri, sperma este extrasă din testicul.

Primul test de sarcină se face la două săptămâni după procedură. Este recomandat testul de sânge, și nu cele din farmacii pentru că este mai sigur. Șansele de reușită ale unei inseminări artificiale variază între 5% și 20%, în funcție de problemele pe care cuplul le are. Este foarte probabil ca femeia să fie nevoită să facă mai multe încercări pentru a râmâne însărcinată. Dacă nu reușește după 5-6 încercări, va trebui probabil să recurgă la fertilizarea in vitro.

Factori care scad șansele de reușită ale inseminării sunt: vârsta înaintată a femeii, ovule de slabă calitate, spermatozoizi de slabă calitate, endometrioza severă, defecte severe ale trompelor uterine.

Sarcinile multiple sunt frecvente după o inseminare artificială, mai ales dacă femeia a urmat un tratament de stimulare hormonală pentru că ea va produce mai multe ovule.

Mame purtatoare

În cazul în care femeia nu poate menține o sarcină, există cupluri care apelează la o mamă purtătoare sau mame surogat. Acest subiect este relativ nou și pe de-o parte controversat pentru a rezolva problemele mamelor infertile. În România, să porți o sarcină pentru un cuplu infertil este, de câțiva ani, o practică. Recurg la ea familii care nu mai au nicio variantă, dar care fac și rost de bani, pentru că anunțurile spun clar: un copil costă. Sunt rare situațiile în care mama-purtătoare acceptă nouă luni de sarcină doar ca binefacere. ―Sănătoasă, căsătorită, doresc să ajut, contra cost, o familie care își dorește un copil‖. Sunt sute de astfel de anunțuri pe Internet și încă și mai multe cupluri care răspund la ele, disperate că nu pot avea copii.

În cadrul acestei proceduri, spermatozoizii tatălui sunt inseminați artificial într-o mamă donatoare. După naștere, copilul este adoptat. Mamele purtătoare asigură că, cel puțin tatăl este

biologic conectat cu copilul. Cuplul care urmează să adopte acest copil are posibilitatea să specifice etnia, educația mamei purtătoare. Aceasta opțiune nu este legală în majoritatea țărilor și poate fi costisitoare în funcție de taxele cerute de către mama purtătoare și de către avocatul care se ocupă de modalitățile legale.

În lipsa unei legi care să reglementeze clar cine și în ce condiții poate purta o sarcină pentru un cuplu infertil, în clinicile de la noi funcționează principiul ce nu e interzis e permis. În România, această procedură este acceptată, spre deosebire de Ungaria, Germania, unde se pare că biserica nu acceptă așa ceva.

Toate contractele și de donație și de surogat sunt contracte care nu sunt comericale. Ele vor fi făcute fără remunerație. Femeia care apelează la o mamă-surogat poate avea cel mult 45 de ani, iar mama-purtătoare, între 20 și 35 de ani și neapărat trebuie să aibă măcar un copil.

Legea abia a fost depusă în parlament. Dacă proiectul va trece, Romania va fi a doua țară din Uniunea Europeană, după Anglia, care reglementează problema mamelor-surogat. Dar nicio lege nu va tranșa dilema cine e adevărata mamă, cea care naște sau cea care crește. Legea românească este însă legea sângelui.

Acceptarea sterilității

Se întâmplă însă ca după ani de așteptări, încercări nereușite și tratamente obositoare, cuplul să își dea seama că nimic nu se mai poate face pentru a avea un copil. Primul pas spre eliberarea de această povară purtată de femeia care și-a dorit să devină mamă este acceptarea sterilității. O bună metodă pentru depășirea acestui moment este discutarea problemei și cu alte cupluri sau persoane aflate în aceeași situație. Izolarea, reprimarea și negarea problemei nu vor duce decât la agravarea stării emoționale.

Stăpânirea emoțiilor și capacitatea de adaptare ține exclusiv de nivelul inteligenței emoționale. Astfel, cunoașterea propriilor emoții și integrarea lor, le ajută pe femeile care le traversează să grăbească procesul de vindecare. Stăpânirea emoțiilor reprezintă capacitatea femeii de a se adapta în funcție de fiecare situație, de a amâna satisfacerea dorințelor, de a reprima impulsurile. De asemenea, empatia este elementul fundamental și are drept consecință stabilirea unor relații trainice cu cei din jur. Un alt atribuit

important al femeilor cu inteligență afectivă este detașarea de propriile emoții, prin conștientizarea lor. Femeile care reușesc să-și controleze stările emoționale sunt deschise spre comunicare, recunoscând ceea ce depinde de ele și ceea ce aparține celuilalt.

Infertilitatea este una dintre afecțiunile cu mare răsunet psihologic, atât la nivel individual, cât și la nivelul cuplului în ansamblu. “Nu uitați că, indiferent care ar fi problemele cu care un cuplu se confruntă, acestea trebuie discutate și depășite împreună; în anumite situații, consultarea unui psiholog specializat pe terapia cuplului poate fi soluția cea mai potrivită pentru diminuarea tensiunilor acumulate și depășirea momentului de criză”, își consiliază pacientele psihologul american Applegarth L. în ―Individual counselling and psychotherapy‖.

Adopția

Pentru cuplurile care nu pot avea copii, adopția pare să fie soluția salvatoare. Părinții adoptivi, în marea lor majoritate, și-au descoperit sterilitatea, au trecut prin totul felul de examene, tratamente, speranțe deșarte și decepții dureroase. Această familie pe care credeau că o vor construi așa cum o construiesc toți ceilalti, în spontaneitatea dragostei lor, a devenit, pentru ei, un mit inaccesibil.

Din păcate, pașii în procesul de adopție sunt deseori anevoioși, uneori chiar mai traumatizanți decât cei din perioada tratamentelor de infertilitate. Unii dintre cei care visau să devină părinți nu se simt în stare de a continua și în cele din urmă renunță.

Într-adevăr, pentru cuplurile infertile, adopția reprezintă împlinirea visului de a deveni părinți. Conform Oficiului Român pentru Adopții, în acest moment în România sunt în jur de 70.000 de copii abandonați, iar dintre aceștia 40.000 sunt adoptabili.

Fenomen complex, sociologic și juridic, adopția este un mijloc de asigurare a unui climat de fericire, armonie și înțelegere pentru copilul care nu beneficiază de creștere și educare în cadrul familiei de origine. Deși dezideratul în ce privește creșterea și educarea copilului este de a-l menține pe cât posibil în familia de origine, totuși, acolo unde acest lucru nu este posibil societatea a căutat ca, prin mecanisme legale, să ofere acestor copii familii permanente în care să

fie crescuți și formați ca și cum ar fi în familia naturală. Prin urmare, adopția este un astfel de mecanism ce oferă posibilitatea unei familii permanente copilului ce este lipsit de afecțiunea părinților biologici. Primit în familia adoptatoare va fi crescut ca un copil firesc al acesteia, adoptatorii asumându-și obligațiile și răspunderile ce revin părinților firești. Născându-se din nevoia socială de a ocroti copilul chiar și în lipsa unor legături de sânge, legăturile ce iau naștere între persoanele implicate în procesul adopției sunt numite generic de către doctrină rudenie civilă, care se substituie rudeniei firești, naturale.

Multe persoane presupun că alegerea unei adopții îi eliberează de orele nesfârșite de griji pentru o alta posibilă sarcină. Adopția poate avea avantajele ei, însă eliberarea de anxietate nu este unul dintre aceste avantaje. Prietenii pot încuraja cuplul infertil pentru o posibilă adopție, mai degrabă decât a avea o nouă dezamăgire la rezultatul unei alte sarcini. Pentru aceștia este ―calea cea mai bună‖ și cu cel mai mic risc în ceea ce privește împlinirea familiei.

Decizia de a adopta un copil nu este una atât de simplă. Sentimentele de eșec sau ideea adopției ca și cum ar fi cea corectă, trebuie analizate înainte de a decide dacă adoptarea unui copil pentru a întregi familia este varianta potrivită. Pentru unele femei experiența sarcinii în sine este importantă, având un copil născut din propriul pantec. Alte femei nu țin cont de acest considerent.

Asteptând finalizarea unei adopții este asemenea asteptării unei sarcini până la termenul final. Anticiparea, organizarea și pregătirea mentală pentru acest copil adoptat trebuie sa aibă loc, dar dacă durerea sterilității încă există, unirea cu acest nou copil va întârzia.

Nu toate procedurile unei adopții se desfășoară așa cum sunt plănuite de la început. Mama care dă naștere acestui copil poate să își schimbe decizia de a nu da copilul spre adopție. Uneori, intervin și celelalte rude ale copilului, iar legea acordă întâietate familiei naturale. Și dacă acest lucru se întâmplă, durerea resimțită este aceeași ca și aceea când cuplul încerca în zadar să conceapă un copil.