Viata Lui Tudor Arghezi

Viața lui Tudor Arghezi

CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. Viața lui Tudor Arghezi

Primii ani

Perioada dintre războaie

Ultimii ani

CAPITOLUL II. Viața de scriitor a lui Tudor Arghezi

2.1 Debutul

2.2 Cotidianul “Seara” și însemnătatea acestuia pentru scriitor

2.3 Brătescu-Voinești, dușmanul de moarte

2.4 Tudor Arghezi în rolul de colaboraționist

2.5 Curajul de a plȃnge moartea lui Antonescu

2.6 Poetul Național Tudor Arghezi

2.7 Cele mai importante creații

CAPITOLUL III. Războiul scriitorilor: Tudor Arghezi contra Nicolae Iorga

Introducere

CAPITOLUL I

Viața lui Tudor Arghezi

1.1 Primii ani

Ion Nae Theodorescu, mult mai cunoscut sub pseudonimul Tudor Arghezi s-a născut la 21 mai 1880 în București. A fost un scriitor român cunoscut pentru aportul său la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate rară, reprezintă o altă vârstă importantă a literaturii române. Acesta a scris, printre altele, teatru, proză, marcante fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului, pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din toată literatură românească.

Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, de la Argesis – vechiul nume al rȃului Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul dedicat operei poetului din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul și-ar avea originea din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre autorii canonici din a noastră țară.

Arghezi s-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46, sub numele său real Ion Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl care i-a pus condeiul în mȃnă, Nicolae Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului „Sfântul Sava” din București. Incepȃnd cu vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este forțat să se întrețină singur, dând meditații.

Data nașterii lui Ion N. Theodorescu (Tudor Arghezi) nu este clară. Anul ar fi 1880, dar ziua este încă una controversată. Pe piatra funerară, poetul a dorit să fie inscripționat: ”Născut la 21 mai în București, cu origini pământești din Gorj și înhumat aici la Mărțișor”. Certificatul de naștere atestă faptul că Ion N. Theodorescu a fost născut pe 23 mai 1880 ca fiu al lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu.

Incompatibilitatea datelor este detaliată de fiica poetului, Mitzura Arghezi: ”…dintr-o scăpare din vedere, tatăl lui îl declarase cu două zile mai târziu”. Mama care apare în acte, Maria Theodorescu, e o găselniță a tatălui. Nae Theodorescu a avut o legătură intimă cu Rozalia, care trăia în concubinaj cu băcanul Manole Pîrvulescu. Bucureșteanca Maria Theodorescu, care probabil nici nu auzise de Nae, avea doar în comun doar numele cu tatăl lui Tudor Arghezi. Rozalia Arghezi, era doar o femeie simplă, o menajeră. Tudor Arghezi a fost părăsit de tată la vȃrsta de doar 3 ani. Cea care l-a îngrijit a fost mama, mai mult pe ascuns deoarece era un copil din flori. Ea l-a învățat limba germană și maghiară, fiind din Transilvania. Privat de căldura paternă, poetul și-a petrecut o mare parte a copilăriei hoinărind pe străzile din București. La 7 ani pe Calea Victoriei a avut loc o minune: ”Mă numesc unul din oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. ”Uite-l pe Eminescu!”, a spus cineva, cu un glas pe care-l țiu minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempsihoză străină”.

În anul 1887 începe școala. Copilul Ion N. Theodorescu nu a fost un împătimit al studiului. În iunie 1888 primește premiul I. Distincția nu era acordată doar lui, media de 8,23 fiind mediocră. Amintirea este însă una plăcută. Dascălul Nicolae Abramescu știa să-și apropie elevii. Toți băieții din clasă, 45 la număr, au primit ”biscuți englezești ronțăiți pe iarbă”. În clasele următoarele mediile au devenit din ce în ce mai mici. Între 1891 și 1896 face cursurile gimnaziului ”Cantemir-Vodă”, cazȃndu-se la internatul liceului Sf. Sava întrucȃt situația materială nu i-o permitea (avea domiciliul în București și paradoxal se cazase în internatul unui liceu din aceeași localitate) și a spijinului sărac al familiei, în special tatăl care nu-i plătea regulat pensia alimentară. Clasa a treia din liceu o repetă deoarece nu ia o corinjență la matematică. Mai are alte două, la elină și muzică vocală, dar le trece.

In mod ironic matematica avea să îi asigure un venit, și nu numai: ”La 12 ani dam lecții unui adult, învățând algebra pentru el. În vacanțele școlare lucram ca ucenic la un pietrar, poleind inscripțiile din cimitire. La 16 ani eram secretarul unei expoziții de pictură și publicam primele versuri. La 17 ani intram laborant într-un laborator de uzină și la 18 conduceam laboratorul. La 19 ani eram diacon și referent de conferențiar pentru religie comparată la școala de ofițeri. În străinătate am cărat cu spinarea, am vândut bibelouri cu 10 centime bucata, am învățat să fac inele și capace de ceasornic. Când n-am avut ce mânca, am răbdat. Întors în țară, nu m-am dat înapoi de la nicio strădanie…La 58 de ani am dat examen de lucrător de zețar”.

Întorcȃndu-ne la anii copilăriei, în clasele gimanziale notele au fost și mai mici. Iși aminte cu drag de profesorul Gheorghe Gârbea care era și scriitor. Acesta i-a pus la dispoziție lui Tudor Arghezi biblioteca locuinței din strada Romană, unde se găseau multe cărți rare. Intuise talentul literar al lui Ion Theodorescu și dorea să-l ajute să-și întărească cultura. Profesorul îl încuia în bibliotecă și-l împingea să citească. Aici face cunoștință viitorul poet cu ”scriitorii noștri mai vechi, cu cărțile chirilice de strană și slujbă”, dar și cu câțiva scriitori străini. ”Am prețuit apoi evident pe Amyot, pe Rabelais, pe Montaigne, pe Jules Laforgue, Baudelaire, pe Dostoievski și pe Tolstoi”. ”În casa din strada Romană… avea o bibliotecă vastă și elevii lui preferați se bucurau de beneficiul încrederii lui. Ne dădea cheile de la casă și ne spunea și citeam”. ”După fiecare lectură mai lungă trebuia să-i dăm un raport asupra căruia făcea întotdeauna observații precise. Cronicarii i-am învățat de la el”. Elevul Tudor Arghezi era mereu pus pe șotii. Astfel, la o lucrare la limba română, la profesorul Theodor Speranția, Ion Theodorescu scrie 15 lucrări pentru ceilalți colegi. Fiecare din ele fiind diferită, bineînțeles. Doar că el este singurul care ia nota 3, ceilalți între 7 și 9.

”Școala nu-mi plăcea cum se făcea. Profesorii nu-mi plăceau mai toți fiind niște samsari ai învățământului. Regulamentele nu-mi plăceau… De aici un conflict general. Dar singurul conflict ce mă interesea, era conflictul cu mine însămi…Îmi lipsea ceva dar nu-mi dădeam seama ce”. Din păcate, nu mai poate da exemenul de capacitate, pentru înscrierea în clasa a 5-a liceală. Din cauza acestui impediment își întrerupe studiile. Viața devine din ce în ce mai dură și nu știe pe ce cale să apuce. I se deschide însă un drum. În 1896 publică prima poezie. Acum se naște poetul Tudor Arghezi…

1.2 Perioada dintre războaie

La fel ca și alții din a sa generație, Arghezi a trăit să vadă România implicându-se în Primul Război Mondial, de partea „greșită” după părarea lui, a primit consacrarea în România Mare, și a cunoscut, de aproape, toate regimurile din cei 30 de ani ce separă realizarea aspirațiilor naționale (1918) și venirea la putere a regimului comunist (1948). Marele poet a privit în mod diferit fiecare dintre aceste regimuri, cea mai bună perioadă a sa fiind pe vremea Regelui Carol, închis în timpul lui Antonescu, denigrat și marginalizat de comuniști, reabilitat tot de aceștia ceva mai târziu.

În urma izbucnirii primului război mondial, Arghezi a pus pe foaie articole împotriva taberei politice conduse de partidul național liberal și de grupul de simpatizanți ai lui Take Ionescu, ce urmăreau ca România să intre în război de partea puterilor Antantei, ca o încercare de a lua înapoi Transilvania de la Austro-Ungaria, a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și ura alianța implicită cu Rusia Imperială.

Pe durata realizării României Mari, mai exact în perioada 1918 – 1919 e ste încarcerat un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori, între care și Ioan Slavici, la închisoarea Văcărești, acuzat de trădare, din cauză că ar fi colaborat cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub îndrumarea sa, apare ziarul "Bilete de papagal". În tot acest timp, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. El inserează în literatura română ca specie literară tableta.

În toamna anului 1930, la câteva luni după încoronarea lui Carol, Arghezi avea o stare materială prcară, având multe datorii. El se întoarce către generalul Nicolae Condiescu, președintele Consiliului de administrație al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă Rege pentru a-i fi oferit orice fel de ajutor material. Generos din cale-afară, Carol al II-lea hotărăște ca din rezervele Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-și achita datoriile și a termina casa de la Mărțișor.

În 1933, au fost puse bazele Fundației pentru Literatură și Cultură „Regele Carol al II-lea”, fiind în esență o casă de editură ce a publicat unele dintre cele mai importante opere ale momentului respectiv. Editura i-a publicat lui Arghezi volumul Versuri, care altfel ar fi rămas cel mai probabil nepublicat ținȃnd cont de indignarea pe care a stȃrnit-o la Academie. Iorga numea acest volum „scȃbros”, spune că Arghezi folosește în unele poezii „cel mai ordinar limbaj”. Practic, lansarea lui Arghezi a fost făcută prin intermediul Regelui, nu la Academie. Într-o astfel de situație, e de înțeles că poetul a rămas fidel Regelui, pe care nu contenește a-l lăuda.

În 1929 este publicată prima carte scrisă în proză, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și "Poarta neagră", de perioada în care a fost închis. Tot acum, scris pentru cei mici, publică volumul în proză "Cartea cu jucării", lansȃnd o direcție secundară în creația poetului, care va continua, mai apoi, cu poemele cunoscute ale micilor învățăcei: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele conțin unele creații creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică romanul "Ochii Maicii Domnului" , aici legȃndu-se în principal de dragostea maternă și devotamentul filial. Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 iese din tipografie romanul "Lina", în esență un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" din ziarul "Informația zilei", este publicat îndeosebi cu pamflete usturătoare, pentru care este anchetat de poliție. La 30 septembrie, apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german la București von Kilinger. Întervine imediat confiscarea ziarului, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va petrece acolo un an de zile.

În momentul abdicării lui Carol de pe tron și exilării, Arghezi era deja un scriitor și publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. A ieșit în evidență însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane. Imi permit să reproduc aicasadorul german la București von Kilinger. Întervine imediat confiscarea ziarului, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va petrece acolo un an de zile.

În momentul abdicării lui Carol de pe tron și exilării, Arghezi era deja un scriitor și publicist consacrat, având o voce influentă în presa românească. A ieșit în evidență însă nu prin vechea germanofilie, ci printr-o critică acidă la adresa fascismului. A rămas în istorie faimosul pamflet intitulat Baroane. Imi permit să reproduc aici pamfletul, prea savuros pentru a fi neglijat:

„Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Și ce mojic! ce mitocan! Ce bădăran! Nu te mai recunosc. Parcă în hainele tale a intrat alt om și parcă celălalt a plecat în pielea goală, pe undeva, prin ceruri ori iad.

Botul nu-ți mai e așa gros, fălcile ți-s mai puțin dolofane și ai început, Doamne!, să și surâzi cu buzele alea groase, șterse de unsoare. Ceafa ți s-a mai tras, gușa s-a mai moderat, burta caută un relief mai aproape de spinare. Nici părțile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante, dedesuptul croielii scurte.

Cred că nu mai iei dimineața patru cafele cu lapte, o halcă de șuncă și opt prăjituri, cu care ți-ai pus din nou în funcțiune intestinul gros, anemiat de răbdări prăjite. Te umpluseși bine, până la râgâială. Ți-aduci aminte ce sfrijit erai pe când erai sărac și cum ne pălmuia căutătura ta ațâțată după ce te-ai procopsit. Îndopat cu bunurile mele, nu-ți mai dam de nas și ți s-a părut că eram pus pe lume ca să slujesc mădularele tale, burții, gușii, sacului și dăsagilor tăi: ăsta era rostul meu, a trebuit să-l aflu de la tine, flămândule, roșcovanule, boboșatule, umflatule.

Mi-ai împuțit salteaua pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care ai băut și cu care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, și mirosea pănă la Calafat, nobilă spurcăciune! I-auzi! Vrea să-mi fie stăpân și să slugăresc la mațele lui, eu care nu m-am băgat rândaș nici la boierul meu. Vrea trei părți și din văzduhul meu, ca să răsufle în răcoarea mea numai el. Lasă-mă să-mi aleg stăpânul care-l vreau eu, dacă trebuie să mă robesc, nu să mă ia la jug și bici, înfășcat de ceafă, cine poftește.

Uită-te, mă, la mine! Baroane! Să ne desfacem hârtiile amândoi, eu zapisul și hrisoavele mele, scrise pe cojoc, și tu zdrențele tale. Scrie pe ale tale Radu? Nu scrie!… Scrie Ștefan? ? Nu scrie!… Scrie Mihai, scrie Vlad, scrie Matei? Nu! Păi ce scrie pe cârpele tale? Degete șterse de sânge?

Mi-a ieșit o floare-n grădină, ca o pasăre roșie rotată, cu miezul de aur. Ai prihănit-o. Ți-ai pus labele pe ea și s-a uscat. Mi-a dat spicul în țarină cât hulubul și mi l-ai rupt. Mi-ai luat poamele din livadă cu carul și te-ai dus cu el. Ți-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stânca izvoarelor mele, și le-ai sorbit din adânc și le-ai secat. Mocirlă și bale rămân după tine în munți și secetă galbenă pustie în șes. Și din toate păsările cu graiuri cântătoare, îmi lași cârdurile de ciori.

Începi să tremuri acum, căzătură. Așa s-a întâmplat cu toți câți au umblat să-mi fure binele ce mi l-a dat Dumnezeu. Te-ai cam subțiat și învinețit. Obrazul ți-a intrat în gură, gulerul ți-a căzut pe gât ca un cerc de putină uscată. Dacă te mai usuci nițel, o să-ți adune doagele de pe jos. Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustață pleoștită! Ce ochi fleșcăiți! Parcă ești un șoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane…”

După înhisoare va fi reabilitat abia la mijlocul anilor '50, de către Dej, evident cu un preț. După zece ani de marginalizare, Arghezi intrat în legătură cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine și în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii țări.

1.3 Ultimii ani

Pierderea soției provoacă o retragere din lume a scriitorului și pierderea oricărei însemnătăți a existenței sale fără însoțitoarea de-o viață. Tema morții este prezentă în poeziile din respectiva perioadă. Este urmărită și atitudinea autorităților comuniste la dispariția lui Tudor Arghezi, la 14 iulie 1967. Densitatea biografică a unor poezii este evidentă. În ceea ce a declarat în legătură cu viața sa, poetul a dat dovadă de multă fantezie. Și-a creat o viață paralelă, departe de „basmul urât” al copilăriei și adolescenței sale, cele mai negre perioade, pe care le dorea uitate.

În 1967, poetul trece în neființă, fiind înmormântat, alături de Paraschiva, a lui soție, în grădina casei din Str. Mărțișor, cu funeralii naționale. Casa este și în ziua de azi muzeu, fiind menținută de fiica sa, Mitzura Arghezi.

CAPITOLUL II

Viața de scriitor a lui Tudor Arghezi

2.1 Debutul

În ziarul „Liga ortodoxă", la 30 iulie 1896, Ion Theo, prescurtare indicată de Alexandru Macedonski, debutează în poezie, tăios, cu strofe usturătoare în “Tatălui meu”; după aceastea vin compuneri când instrumentaliste, când parnasiene, când purtând amprenta elegiei eminesciene. Macedonski admiră cutezanța cu care tânărul „rupe" tehnica versificării, însă Arghezi nu mai tolerează intervenția patronului său literar și părăsește cenaclul macedonskian. Colaborează în orice caz cu sateliți ai „Literatorului": „Revista modernă" (1897) și „Viața nouă", 1898, semnând Ion Th. Arghezzi. Punele bazele unor prietenii strȃnse, nici ele scutite de încercări, cu Gala Galaction și N.D. Cocea, cu V. Demetrius.

Necesitatea unui refugiu în fața privațiunilor cotidiene, aspirații spirituale și artistice, să învețe să scrie „pe dedesupt", îl împing spre călugărie în februarie 1900. In urma unceniciei la mănăstirea Cernica, pune pe el straiele monahale sub numele de Iosif. E hirotonisit diacon și detașat la Mitropolie în postura de secretar.

Mitropolitul Iosif Gheorghian îl recomandase referent de conferențiar pentru religiile comparate la Școala de ofițeri, traduce lucrarea reverendului francez H.G. Didon, Isus Hristos. Scoate în 1904, împreună cu V. Demetrius, revista „Linia dreaptă", unde publică o parte din ciclul, funebru și baudelairian, Agate negre, nuvela Lotar, manifestul poetic Vers și poezie. Semna Tudor Arghezi și I. Gabriol.

În anul 1905 Tudor Arghezi demisionează din slujba de diacon. Cu ajurotul mitropolitului Iosif Gheorghian, pleacă, pentru studii teologice, în Elveția, la Fribourg. Nesimțindu-se bine în schitul Cordelierilor, unde a fost cazat, și, refuzând convertirea la catolicism, pleacă din acest loc pentru a fi mai mult sihastru. Între 1906 și 1910 locuiește în Geneva. Face studiile la Universitate, călătorește, în 1910 stând câteva luni la Paris. Ucenic al unei școli libere de meserii, confecționa bijuterii ieftine, capace de ceasornice.

2.2 Cotidianul “Seara” și însemnătatea acestuia pentru scriitor

În 1910, la Paris, relaționează cu profesoara Constanța Zissu, cu care se căsătorește în 1912 dar divorțează în 1914. Din această legătură se născuse un băiat, Eliazar-Lotar; crescut de părintele său, absolvind liceul, el se va stabili în Franța, fotograf de artă, cineast, Elly Lothar a lucrat cu sculptorul Giacometti, cu regizorii Rene Claire și Luis Bunuel. În țară, N.D. Cocea deschide „Viața socială" cu incendiara Rugă de seară (1910) și, dintr-un caiet lăsat acasă, transcrie câteva piese din Agate negre, prezentându-l pe Arghezi drept „poetul cel mai revoluționar al vremii". Intră din nou în jurnalistică în mod efervescent, atacând în „Facla", din mai 1911, pe mitropolitul în scaun, Athanasie Mironescu. Fulminantele pamflete îl aduc pe fostul diacon, considerat încă în rândurile monahilor, în fața Consistoriului, și care îl dă afară din breaslă. Viața și-o câștigă de acum înainte prin scrieri. Compune un prolog în versuri pentru „Comoedia" (1911), colaborează la „Rampa" și la revista „Teatru", îl ajută pe Th. Cornel la dicționarul biografic Figuri contimporane din România (1911), traduce din Dostoievski.

În anul 1913 este ales redactor-șef la cotidianul lui Al. Bogdan-Pitești, „Seara"; ține rubrica polemică „Tabula rasa", având ca țintă pe Take Ionescu, Ion I.C. Brătianu, O. Goga, pe socialiști, și cronica teatrală și artistică, cu pagini memorabile despre Constantin Brâncuși, Șt. Luchian, Th. Pallady. Redactor la „Steagul" (1915-1916, 1918), director, împreună cu Gala Galaction, al săptămânalului „Cronica" (1915-1916), subvenționat de Al. Bogdan-Pitești, susține ideea neutralității României. Capitala este ocupată de nemți, dar Arghezi rămȃne pe poziții, publică în oficiosul „Bukarester Tageblatt" – „Gazeta Bucureștilor" (1917-1918; articole politice, prezentări de spec­tacole, semnate T.A., A ori Sigma), în „Scena" (1918) și „Renaș­terea" (1918). Procesul intentat unui număr de 24 de ziariști, printre aceștia și I. Slavici, pentru colaboraționism, în februarie 1919, duce la închiderea lui Arghezi pe durata a 5 ani. Deținut în penitenciarul Văcărești, va fi sprijinit moral de soția sa (Paraschiva Burda, originară din Buneștii Bucovinei, din 1916 tovarășa de o viață a scriitorului). Datorită intervenției lui N. Iorga, este grațiat la sfârșitul anului.

Stihuri din viitoarele Flori de mucigai, fragmente din Poarta neagră se tipăresc în „Hiena" (1919-1920). Ion I.C. Brătianu, sfătuit de I. Pillat, îi încredin­țează conducerea unei reviste care trebuia să contribuie la unificarea spirituală a neamului. În „Cugetul românesc" (1922-1924), alături de N. Iorga, Lucian Blaga, G. Bacovia, Camil Petrescu, V. Voiculescu, N. Crainic, Urmuz etc., Arghezi este prezent cu Duhovnicească, întoarcere în țărână, Psalmistul singuratic, cronici, pamfletul Cum se scrie românește, vizând stilul romancierului Liviu Rebreanu, și „Literatura nouă", în care apără, contradictoriu, de loviturile lui N. Iorga, curentul de primenire din poezie.

„Națiunea", „foaia intelectualității", apărută în 1923 din inițiativa lui I.G. Duca, este scrisă aproape în întregime de Arghezi. El rămăsese adeptul modelului cultural german și biciuia haosul social de după război. Apar aici Belșug, Amintirile ierodiaconului Iosif. Varietatea publicisticii sale (în „Viața românească", „Rampa", „Făclia", „Gândirea", „Contimporanul", „Clipa", „Clopotul", „Lumea", „Integral", „Țara noastră", „Adevărul literar și artistic", „Sinteza", „Viața literară", „Ramuri" etc.), neaderența la vreun program, agresivitatea polemicilor, forma lor artistică fac din Arghezi un gazetar fără egal. Poetul, în schimb, era parțial cunoscut, cu precădere în rândurile boemei intelectuale. El nu are nici o carte. Dureros îndoit de sine și orgolios, văzând în poezie o experiență intimă, aproape o taină, aștepta urmărind „perfecționarea izolată a individualității"; mitul lui era o unică, exclusivă, scriere.

La 47 de ani, scoate Cuvinte potrivite (1927). Volumul, în intenție reprezentativ, e o selecție care va marca temele sale. Cele o sută de poeme, inegale, dar izbitoare prin originalitate, au împărțit critica între adeziune și admirație (E. Lovinescu, F. Aderca, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, G. Călinescu, Vladimir Streinu) și contestarea totală (G. Bogdan-Duică, Ion Barbu). Arghezi își continuă drumul într-o carieră literară fără precedent: cea mai mare parte a operei sale abia după 1927 va ieși la lumină.

Lansează „Bilete de papagal" (1928-1929, 1930, 1937-1938, 1944-1945). „Minusculă" ca format, „Bilete de papagal" a fost o foarte bună revistă de literatură, deschisă tinerilor (Eugen Ionescu, M. Blecher, Geo Bogza, Eugen Jebeleanu etc.). Contribuția lui Arghezi este masivă: poeme, tablete, diatribe împotriva lui M. Dragomirescu, N. Crainic, N. Iorga (la intervenția acestuia, politia interzice în 1938 „Bilete de papagal").

Scriitorul, ajuns la o rodnică împlinire creatoare, încredințează tiparului aproape an de an câte o carte, experi­mentează alte formule în lirică, dă romane (deși era adversarul prozei lungi, îmbâcsite), într-un fel de efervescență a reînnoirii și descoperirii de sine: Icoane de lemn. Din amintirile ierodiaconului Iosif (1929), Poarta neagră (1930), Flori de mucigai și Cartea cu jucării (1931), Tablete din Țara de Kuty (1933), Ochii Maicii Domnului (1934). Primește Premiul National pentru poezie (1934, ex aequo cu G. Bacovia), în pofida faptului că Istoria literaturii contemporane a lui N. Iorga îl prezintă drept o emblemă a artei decadente și pornografice.

Retras în casa familiei, ridicată la Mărțișor între 1929 și 1933, „ca un schit", cu grădină și stupi în livadă, lângă copiii Domnica (Mitzura) și Iosif (Baruțu), Arghezi face să apară Cărticică de seară (1935), Cimitirul Buna-Vestire (1936), o ediție definitivă la Versuri (1936; îmbo­gățită în 1940 și 1943), Ce-ai cu mine, vântule? (1937), Hore (1939), Lina (1942). N. Georgescu, din cercul lui N. Iorga, îl atacă în mai multe articole, reunite în volumul Literatura de scandal (1938), încercându-se aducerea lui în fața justiției. Se constituie, pentru a-l susține, Gruparea criticilor literari români. Arghezi publică în „Dreptatea", „Ramuri", „Adam", „Cuvântul", „Mișcarea", „Dimineața", „Săptămâna CFR", „Progresul social", „Viața", „Vremea", „Realitatea ilustrată", „Revista Fundațiilor Regale", „Revista română", „Informația zilei", „Torța", „Jurnalul de dimineață" etc.

2.3 Brătescu Voinești, dușmanul de moarte

Într-o tabletă din Adevărul, 31 decembrie 1946, marele scriitor dezvăluie una dintre numeroasele porcării pe care i le făcuse I. Brătescu- Voinești, un literat de mare autoritate politico-administrativă în anii interbelici:

„Omul m-a urît cu înverșunare, pentru că dominat de autor nu putea să se despartă de el. Îmi aduc aminte de mesagiul pe care mi l-a trimis Brătescu-Voinești de la o ședință bucuroasă din Academie, acum aproape nouă ani, cînd zăceam de un an subt morfină și scopolamină și cînd ziarele dăduseră știrea ultimelor mele ore de agonie: «L-a bătut Dumnezeu!» Mă bătea Cel de Sus, aliatul lui, că-i contestasem valoarea literară.”

Și cu toate acestea, Tudor Arghezi publică în Adevărul din 22 decembrie 1946, la opt zile de la moartea marelui său adversar, o tabletă pe care o consider o lecție de viață și de scris pentru mine, dar și pentru cei care nu cred că jurnalistica, literatura, exclud sîmburele de omenie necesar fiecăruia dintre noi pentru a fi oameni și nu spurcăciuni:

„Pozițiile din viață sînt tot atît de justificate cît și cele din fața morții. O epocă întreagă am contestat valoarea personalității literare a celui ce a fost Brătescu-Voinești. El e autorul sărăcăcios al cîtorva bucăți de proză, decolorate în sute de reeditări școlare. Toată opera lui, impusă de criticul Ibrăileanu – autorul mai multor reputații – e de cuprinsul unei broșuri. Brătescu-Voinești era un sentimental convențional, lacrima lui de cerneală a fost semuită, sensibilitatea lui tremura de spasm premeditat, la limita simțămintelor cu îndoiala și ambiguitatea.

Întorcîndu-mă acasă dintr-o lungă pribegie de tinerețe l-am găsit glorios, între mica burghezie din Târgoviște și clubul partidului, din care făcea parte în calitate de as cultural. Era partidul, riscat prin autoritatea șefului respectiv, într-o sentință de dicționar, citată în Parlament pe latinește Primum vivere…indicînd dezinteresul ironic față de sensul literaturii în activitatea națională, consacrată de preferință marilor venituri și redevențe.

Asupra persoanei lui, aleasă de sufragiile unui mic comitet, s-au vărsat pentru a se simți achitată conștiința o dată pentru todeauna și filantropic, o seamă de faceri de bine, refuzate scriitorilor, socotiți la scont și rescont paraziți sociali. La o imputare că oamenii de specialitate politică nu contribuiesc la ținerea în viață a celor denunțați că se consacră strădaniilor lui Eminescu, fiind incapabili de o treabă cu tarabă, ei puteau să răspundă: Păi, noi ne-am făcut datoria. Avem pe Brătescu-Voinești.

Convins că el reprezintă în scriptura românească incolorul, amestecușul și căldicelul și toate acele aptitudini nici prea-prea, nici foarte-foarte, vecine cu nicidecum care, în mișcarea ideilor și a însuflețirilor întotdeauna derivate sau înăbușite, au împiedicat caracteristicile și au dat constant vremurile îndărăt, aveam obligația să-l prezint pe nefericitul defunct drept ceea ce era, un factor de amorțire prin monotonie, cumințenie, obediență și subalternare căutată. Puteam să mă gîndesc și la omul din scriitor: scăpasem din vedere. Mă gîndesc la el cu părere de rău, de-abia după ce și-a încrucișat mîinle pe piept.

În urma unei tablete de astă-vară, Zvârluga, într-o seară mi-a sunat telefonul. Voce necunoscută. Voia să mă documenteze pe larg asupra vieții extraordinare a peștelui șarpe, trimițîndu-mi o carte franțuzească. La întrebarea insistentă: Cine vorbește? vocea răspunse după mai multe pauze și codeli, «E omul pe care l-ai batjocorit și amărît o viață întreagă».

Nu-mi aminteam să fi batjocorit pe cineva vreodată. Aveam impresia că fusesem întotdeauna numai obiectiv, dar cum nu e mai puțin exactă afirmația lui Buffon, că Le Style c'est l'homme même, decît realitatea Le style c'est plutôt l'objet dont ont parle, stilul adecvat subiectului putea să dea naștere și la confuzii din partea cititorului parțial. Am răspuns: «Am uitat. Vă rog precizați» – și am auzit. «Brătescu-Voinești, arestat la domiciliu».

Un om în lanțuri nu mai e un adversar. L-am rugat să-mi ierte sinceritățile exagerate și l-am asigurat că-l compătimeam. Și am mai semnat după acea o tabletă, prin luna iulie, care l-a emoționat, căci iarăși mi-a telefonat, și de atunci telefonul a tăcut. Suferința, matca supremelor înțelepciuni, trecea cu viscole peste el. Brătescu-Voinești a murit. Dumnezeu să-l ierte. Moartea l-a amnistiat.”

Tudor Arghezi este azi unul dintre autorii canonici ai literaturii române și unul dintre cei mai apreciați scriitori pe care i-a dat vreodată România modernă. Opera sa poetică este relativ bine cunoscută de către publicul larg, chiar și numai pentru faptul că ea se studiază intens în școli. Însă activitatea de publicist a lui Arghezi și relațiile sale cu diversele regimuri ce s-au succedat în România în anii săi de viață rămân necunoscute, deși sunt cel puțin la fel de interesante ca poezia sa.

2.4 Tudor Arghezi în rolul de colaboraționist

Anii 1914-1916 sunt marcați de mai multe tabere ale intelectualității romȃnești: antantofilii, adepții păstrării neutralității și germanofilii. Arghezi alege tabăra germanofilă, acest lucru aducȃndu-i multe neplăceri. Ca și în cazul multora, frica de mama Rusie aduce această alegere în mintea scriitorului.

Drept urmare, Arghezi acuză alegerea Romȃniei de a merge la război de partea Antantei, a denunțat alianța cu Rusia Imperială și, cȃnd armata germană ocupă țara, a ales să rămână la București. În acele luni, abundă scrisul său în publicațiile filogermane. Toți acești ani de scrieri pro-germane și publicații i-au adus un mandat de arestare cu o acuzație și condamnare pentru colaboraționism. Stă un an întreg închis împreună cu alți ziariști și scriitori „colaboraționiști”, printre care îi amintim pe cei mai importanți: Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu. Condamnați inițial la 5 ani de detenție, însă lotul ziariștilor a fost grațiat și a ieșit din închisoare după un an de zile.

Chiar și eliberat, a urmat o perioadă grea pentru Tudor Arghezi, asupra acestuia planând stigmatul germanofiliei proclamate în trecut. Într-o Românie care a ieșit învingătoare din război după ce a luptat în tabăra Antantei, cei care se aflau în tabăra adversă au fost acuzați de criticii întregii societăți.

În anii Regelui Ferdinand I, Arghezi a colaborat la diverse publicații, atât ale liberalilor, cât și ale țărăniștilor, evident în momentele în care unul sau celălalt partid se afla la putere. Se pare că Arghezi avea acest obicei de a sta de partea celor care erau pe val în momentul respectiv. Anii cei mai importanți ai scriitorului au fost odată cu revenirea în țară a lui Carol al II-lea. Carol a vrut să fie un rege al culturii și asta a reușit în cele din urmă; acesta este unul din marile sale realizări ce nu-i pot fi contestate. Din această poziție asumată, el „i-a ajutat pe «creatori» și material, într-o anumită măsură, dar mai ales dându-le sentimentul că reprezintă ceva în societatea românească.”

2.5 Curajul de a plange moartea lui Antonescu

Arghezi este singurul om din România care are curajul să protesteze față de executarea lui Antonescu. Pe 1 iunie 1946, în Valea Piersicilor de la Jilava, după ce Regele îi respinge cererea de grațiere, Mareșalul își comandă singur plutonul de execuție: „Domnilor, suntem gata! Ochiți cum trebuie! Trăiască România! Foc!”

Pe 9 iunie 1946, în Adevărul vremii, apare tableta lui Arghezi, intitulată „Moarte”.Iată câteva rânduri pe care, în plină ocupație sovietică, Tudor Arghezi îndrăznește să le scrie:

„Am de câteva zile, în grădină, un mormânt. N-am avut încă un mormânt așa mare în grădină. Aveam numai morminte mici, pui, mâțe și căței, care au murit blajin pe lângă noi (…). Moartea e și ea îndoită, într-adevăr: moartea în luptă și moartea fără atac (…) Războiul nu l-a ucis, ci pacea. Poate că otrava unui scelerat al drepturilor omului, cu cartelă. Mormântul din grădină mă obsedează. Nu mă pot învăța cu acest mormânt și nici cu această moarte. Ea întrece trista mea filosofie. Nu ne mai place nimeni. Ne gândim la mormânt. Ni se pare că acest mormânt nu va fi uitat niciodată.”

„După o serie de articole care mi-au făcut mare silă”, Valeriu Anania se duce să-i reproșeze poetului nivelul prea jos la care se coboară. Acesta răspunde: „Să știi, dragă părinte, că nu mai e timpul să ne hrănim cu iluzii; că vrem sau nu, că ne place sau nu, Rusia e un imens capac așezat peste Europa”.

Ironia sorții face ca Sorin Toma, autorul atacului ce trebuia să-l distrugă pe Arghezi, să fie fiul lui A. Toma, un versificator de duzină, pe care comuniștii l-au uns academician și l-au transformat în simbolul proletcultismului în România. În interviul cu D. Micu, S. Toma neagă categoric opinia generală că voise să-l dărâme pe Arghezi pentru a-l impune pe tatăl său ca poet național. Povestirea noastră s-a deschis cu un botez amuzant; se încheie cu unul funest. Pe „concurentul” lui Arghezi îl chema în realitate Solomon Moscovici, iar numele literar de A(lexandru) Toma îi fusese dat de Caragiale. Cercul se închide.

2.6 Poetul National Tudor Arghezi

El va fi reabilitat abia la mijlocul anilor '50, de către Dej, evident cu un preț. După zece ani de marginalizare, Arghezi a acceptat să colaboreze cu noul regim. I s-a permis să publice din nou, apărându-i mai multe volume de poezii. Revine și în presă, în Cultura poporului, Veac nou, Contemporanul. În 1955, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a fost ales membru al Academiei (dacă ar mai fi trăit, Iorga ar fi fost revoltat!), iar 10 ani mai târziu aniversarea sa de 85 de ani a fost sărbătorită la nivelul întregii țări.

Arghezi moare în 1967, beneficiind de funeralii naționale. După zeci de ani de oscilări între diverse regimuri, după 10 ani de recluziune și respingere, după compromisul făcut cu autoritățile comuniste, Tudor Arghezi a murit considerat unul din marii poeți naționali.

Marele reporter se întâlnea cu poetul la Sfântu Gheorghe, când acesta se ducea să târguie unelte pentru grădina sa din Mărțișor. Un interviu făcut cu ani în urmă de Alexandru Stark scoate în evidență amănunte inedite din viața “Asului” reportajului, celebrul ziarist F. Brunea-Fox și lumea literară a vremii. 
Marele ziarist amintește de întâlnirile sale cu scriitorii din acea vreme, întâlniri avute în special pe “Sărindar”, la tipografie. “Aici mi-am mâncat tinerețea. Și-n tipografie, și, firește, în redacție. Dar, drept să-ți spun, mai mult în tipografie, că de cele mai multe ori veneam direct la linotip să dictez. Un mare tipograf linotipist de pe vremuri, Mărășescu, bătea pentru ediția specială fără greșeală. Aici mi-am făcut marile mele reportaje, micile mele reportaje. Aici mi-a pus Constantin Mille, în ’23, galoanele de reporter a-ntâia. După aia am lucrat cu Teodorescu-Braniște. Am cunoscut pe-aici, pe la “Dimineața”, o groază de lume…Băieții cu care lucram și care i-am dedulcit la reportaj erau-unii poeți de avangardă, alții – scriitori. Bunăoară Adrian Maniu, Ion Vinea, A. de Herz, om de teatru…De-aici plecam să cutreier mahalalele bucureștene.

Un an de zile am ținut reportajul ăsta, zi de zi am avut ba un cartier, ba o uliță, ba o “vopsea”, c-așa se chemau altădată sectoarele Bucureștiului: era de “albastru”, de “roșu”…Tot de aici, Tudor Arghezi, care venea să-și dea articolul, mă ducea cu motocicleta la nu știu ce reportaje. Cu Tudor Arghezi (s-ar părea că avea un fel de simpatie pentru mine) mă întâlneam de multe ori la Sfântu Gheorghe, când se ducea să târguie unelte. Că el, la dânsul, la Mărțișor, avea și un atelier unde mai robotea ba unele, ba altele, mai cumpăra și grăunțe pentru orătănii. Aici, la linotip, am legat marea mea prietenie cu Geo Bogza. El nu era redactor, dar era unul din stâlpii “Cuvântului liber””, spunea în interviu Brunea-Fox. 
Însuși Arghezi scria despre reporter: “Reportajele lui Brunea-Fox, scrise nu numai cu pană, dar și cu cerneală de aur, au fermecat o epocă întreagă, anulând toată proza ziarelor la care a colaborat. Articolele lui, așteptate totdeauna cu lăcomie, aduceau un text de fulger și lumini”.

În centrul orașului Târgu Cărbunești, în imediata apropiere a primăriei, Muzeul „Tudor Arghezi“ își deschide porțile în fața fiecărui călător prin aceste locuri. O casă cu mai multe camere adăpostește din 2007, anul înființării instituției, obiecte personale ale poetului cu rădăcini gorjene. Tudor Arghezi nu a avut niciodată bucuria să viziteze locurile pe care le-a iubit așa de mult și de care era foarte mândru, după cum mărturisea fiica lui, Mitzura Arghezi, cea căreia i se datorează înființarea Muzeului din Târgu Cărbunești. A fost în Gorj și a trecut prin gara Târgu Cărbunești cu trenul, când din cauza pamfletului „Baroane“ a fost arestat și adus în lagărul de la Târgu Jiu, în 1943.

A scris pentru Cărbunești mesajul: „Bine te-am găsit Cărbunești“, ce poate fi citit și astăzi odată ce ai intrat în casa ce recreează, grație obiectelor adunate între pereții imobilului, atmosfera încăperilor prin care și-a purtat pașii și a creat marele poet.

Tudor Arghezi s-a născut pe 21 mai 1880 în București, după propria-i mărturisire „printr-o împrejurare de prăpășire oltenească“. Tatăl poetului, Nae Theodorescu, s-a născut la Craiova. Poetul își susține rădăcinile gorjene după bunicul său Tudor Cojocaru, care și-a schimbat numele în Theodor Cărbunescu.
Tudor Arghezi este pseudonimul lui Ion Theodorescu, poetul împrumutând numele de la bunicul său, iar Arghezi de la vechea denumire a râului Arghes – Argesis, pentru că împreună cu părinții a locuit și în județul Argeș. Așa cum singur mărturisea, și-a luat acest nume „pentru a se deosebi de mulțimea Theodoreștilor, pentru a ieși din anonimat“. Fiica sa, Mitzura Arghezi, menționa că „tata a căutat un nume care să zbârnâie“. Acest nume este ales de poet în 1900, dar a devenit oficial abia în 1956.
El și-a susținut întotdeauna obârșia gorjenească, spunând: „Mă îmbărbătează umbra lui Tudor Vladimirescu, precum și copaia (postava) din care îmi iese obârșia și în care tatăl meu a fost legănat cu piciorul bunicii mele“.
Așa cum spunea Bartolomeu Anania, „Tudor Arghezi a iubit ținuturile Gorjului până la idolatrizare, din ele și-a luat dalta și condeiul, forța și geniul pentru o operă care dăinuie peste timpuri“.
Poezia „Testament“ ce este așezată la loc de cinste în Muzeul din Târgu Cărbunești, alături de poza ce îl înfățișează pe poet așternându-și ideile pe o hârtie, cu o țigară în gură, vine să certifice încă o dată sentimentul de mândrie a originilor sale țărănești. „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei și brazda-n calimară/Bătrânii au adunat, printre plăvani,/Sudoarea muncii sutelor de ani./Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite/…Făcui din zdrențe muguri și coroane./Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/Lăsând întreagă dulcea lui putere/Am luat ocara, și torcând ușure/Am pus-o când să-mbie, când să-njure“.

2.7 Cele mai importante creații

Arghezi a fost un om de mari contraste, cu toxine și excesiv în totul. Stăpân ca nici un alt scriitor român pe posibilitățile nelimitate ale limbii, și-a creat, prin forța cuvântului („figuri tari tăiate cu fierul", N. Iorga) și puterea de șoc a împerecherilor antinomice, un stil, care a pus capăt epigonismului eminescian. Nu s-a afiliat nici unui curent, deși într-o carieră literară de peste șapte decenii a fost contemporan cu nume­roase orientări estetice. A avut o evoluție singulară. A contra­riat și lucrul nu i-a displăcut. Aspirând la idealitate și la împlinirea de sine, a făcut gesturi oportuniste, ce-i contra­ziceau credințele. A mers contra tuturor, consecvent sieși și propriilor inconsecvențe. A regretat „febrilitatea ondulărilor noastre" și a răscumpărat-o cu „înțelegerea supremă" din poezie. A propus, ca unic adevăr asupra sa, opera.

Proteică, imprevizibilă în gama larg deschisă a tonurilor și în jocul atitudinilor lirice, nutrită de tensiuni, refractară de aceea formulei critice sintetizatoare, opera are, totuși, coerența ei secretă. Aceasta e dată de amprenta sufletului arghezian, ace­lași, în profunzime, în toate manifestările lui, dar dezvăluindu-se în diferențierea și scindarea dramatică a termenilor care îi proiectează gesturile, energiile, nostalgiile specifice. Căci Arghezi refuza morala restrictivă și exploata contradicția, complementaritățile, libertatea redefinirilor de sine. Nu numai dintr-un nonconformism funciar, ci și datorită substratului idealist al poeticii sale. Binele și Răul sunt ramificațiile, egale, ale aceleiași rădăcini. Antinomiile prin care Unitatea divină există formează misterul ultim. Trăirea antinomiilor și depășirea lor în năzuința continuă către Unitate organizează imaginarul arghezian.

Arghezi este un poet al omenescului, al destinului omului, perceput cu o acută și obsesivă conștiință a limitei: materiali­tate, timp, trecere, Dumnezeu. Existența e, pentru el, pribegie ori ocol într-un spațiu închis, zbatere în menghina condiției umane, o captivitate fără ieșire. Reacționând ca un primitiv, uimit și copleșit sub povara urgiilor iscate de potrivnicia naturii, a sorții, de păcat și de rău, reface experiențe originare: eros, moarte, individul înaintea divinității. Traseele căutării Ființei, percepute în adevărul și intensitatea dramei personale, sunt, în esență, filosofice, fără ca expresia să fie cea a unei dezbateri intelectuale.

Arghezi proiectează „durerile de viață" în metafore și simboluri nedespărțite de limbajul tainelor și al legilor universale, ca în Biblie sau ca în poezia populară, și vocabule cu însușiri violent materiale, ținând de sorgintea pământească, devin apte, într-un salt transfigurativ, să semni­fice idealitatea. Alteori, se spovedește, dar la modul său, întortocheat, obscur-angoasat. „Radicalismul" nevoii de cunoaștere („gândirea, singura scuză și țintă a vieții mele") arată un substrat nu atât intelectualist (Alexandru George), cât existențial. Suferința cea mai adâncă e suferința închiderii („Sunt prins din patru laturi deodată"): ea corespunde terestrității și căderii în timp, moartea fiind centrul „marelui ocol".

Încercarea, eșuată, de a forța datul, ca și mortificarea de sine, cu dorința integrării fără iluzii în vecia țărânii sunt forme de răscoală ale unei firi „fatal anarhice", împotriva asprei rânduieli (Restituiri). Dacă, pentru „copii", va ascunde sfârșitul absurd într-un, înșelător senin, joc de-a v-ați ascunselea, dacă și gândul propriei stingeri se alină, uneori, în „murmurul de epitafe" al trecutului lumii, orgoliul său e de a primi soarta cu ochii larg deschiși, stându-i în față drept, bărbătește. Crucea pe care e răstignit noul Crist, omul arghezian, e teroarea lăuntrică a golului în care se pulverizează implacabil tot ce trăiește (Duhovnicească). Copleșitoare sunt la Arghezi viziunile destrămării: o moarte grea macină lucruri, ființe. Vidul ascuns, lăuntric, duce la metamorfoze de coșmar ale degradării: „Urechea lui, închisă pentru graiuri, / Cu scamă s-a umplut, de mucigaiuri. / Gingia moale, înțărcată, suge, / Ochiul pornește blând să se usuce."; „De țâțele femeii, rămase fără lapte, / Prunci orbi și muți, schelete și sluți ai spânzurat." Condiția umană e pusă sub semnul apăsător al blestemelor, cu mari viziuni ale agoniei universului („Usca-s-ar izvoarele toate și marea, / Și stinge-s-ar soarele ca lumânarea. / Topească-se zarea ca scrumul") și ale dezagregării monstruoase a materiei.

În centrul liricii arghe­ziene stă, însă, proiecția unor neliniști interioare de ordinul căutării morale (interogația conștiinței etice, opțiunile ei) și al cunoașterii. Ceea ce refuză el e viețuirea amorfă, anestezierea elanurilor într-un orizont meschin, incoerența sinelui: „Ca fluturii, ce rabdă să-i poarte-n praf omida, / Să rabd și eu în mine, povară, două vieți?" Pasivitatea, preț al umilinței și ascezei, e detestată în numele puterii și luptei (Nehotărâre). O dorită altitudine neatinsă de micime (Muntele Măslinilor) se unește cu percepția dualității, „osânda" omului: „Făcuși din tine două puteri adânci de ură." Sufletul său e multiplu, polimorf, rupt între solicitări divergente: „Sunt înger, sunt și diavol și fiară și alte-asemeni" (Portret). „Sfântul palid" și „biciul ce-l sângeră-n obraz", martirul și călăul, Iisus și caricatura lui Iisus sunt, ca la Baudelaire, fețele alternante ale unei inferiorități contradictorii, marcată de spaima în fața forței oarbe, ce „dă tiptil ocoale de dihor", dublul inform al eului (Triumful, Fiara mării, De când mă știi, Strigoi pribeag).

Negările, schimbările nedumeritoare, de perspectivă semnalizează sfâșieri și, totodată, căutarea neostoită a credinței, a stator­nicirii. Robie, bici, lanț – imagini dominante – trimit la stratul prim, întunecat, din care, prin revoltă și sete de absolut, se ridică omul (Testament). Extremele între care se zbate el sunt „bolnava și palida maimuță" și Mântuitorul – prefigurarea și transfigurarea omenescului (Cei doi orbi). Revolta ca prag al întemeierii („E-ndreptățirea ramurei obscure / Ieșită la lumină din pădure / Și dând în vârf, ca un ciorchin de negi, / Rodul durerii de vecii întregi.") și voința de a aprofunda „realitatea omului" prin asumarea contradicțiilor, a zbuciumului („Ca un norod de pașnici și veseli asasini / Ce pregătesc dreptatea luminii viitoare, / Unii-nvârtesc săcurea, ceilalți desfoaie crini, / Cu sufletele-n beznă și degetele-n soare.") – iată calea aleasă de Arghezi în trăire, cunoaștere, poezie (Rugă de vecernie).

O formă specială a situării între impulsuri opuse se manifestă în raporturile cu ceilalți. Arghezi e vădit de partea celor „căzniți, urâți și goi", purtători neștiuți – întrucât reprezintă natura elementară – ai germenului unei lumi superioare (Caligula); versantul opus solidarității cu mulțimea e izolarea individualistă, mizantropică (Prințul, Vraciul). Dar în Testament el se vede pe sine ca un Ales, răzbunătorul, prin cuvânt, al „durerii de vecii întregi", acumulată de străbuni, robi, căci nu au putut ajunge la Logos. Hrisov postum al înaintașilor petrecuți în obscuritate și dizgrație, cartea poetului e rodul unei munci îndârjite cu verbul, a cărui forță taumaturgică vine din trans­mutarea veninului și a imundului în lumină spirituală: „Din bube, mucigaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi". Cuvinte potrivite a fost gândit ca un itinerar sacru: căutarea dumnezeirii, supremă împlinire pentru om.

Cu toate că și alte teme (iubirea, trecutul) sunt implicate aventurii capitale, asumarea dramatică a identității, axa ei o constituie Psalmii. Arghezi a fost un poet religios, de o religiozitate interiorizată, foarte pură, dar deloc previzibilă, deloc lineară în manifestările ei. Poetul respinge viziunea instituționalizată, dogmatică, a unei divinități reprezentate convențional, apariție severă, instanță punitivă – Tatăl. Ideea argheziană de Dum­nezeu se apropie de teologia negativă: canoanele figurative sunt simțite ca falsuri, principiul absolut fiind accesibil doar meditației și unei memorii adânci, arhetipale: „Ești ca un gând, și ești, / și nici nu ești, / între putință și-ntre amintire." Mai mult, în jurul acestei imagini centrale cresc iradierile unei semantici a aspirațiilor spre o cunoaștere a esențelor, adâncă, totalizatoare, echivalentă cu un maximum de existență: „Pentru ca mintea mea să poată să-nțeleagă / Nengenuncheată firii de pământ."

Nesiguranța legată de instrumentul acestei cunoașteri (mintea e „ca tuciul", cuvântul – gol ori prihănit, o prăpastie desparte ce e palpabil de înțelegerea spirituală), nesiguranța – urmare a ascunderii, a lipsei de determinări pentru Unu („fără vârstă, fără țărm, fără vamă"), nesiguranța față cu sine însuși a celui care nădăjduiește la „o ivire din cristal" („nici omul meu nu-i, poate, omenesc"; desfacerea de lume a sfântului e o stare nenaturală și o tortură) transformă poemele – ce ar fi trebuit să fie ofrandă și laudă Dumnezeirii – în transcrieri vehemente ale suferinței și derelicțiunii: „Tare sunt singur, Doamne, și pieziș!"

Așteptarea răzvrătită, reproșul aduc Psalmii aproape de amarele tânguiri ale lui Iov. Specific argheziene sunt și accentele de trufie provocatoare, rivalitatea cu Atotputernicul: „Cercasem eu, cu arcul meu, / Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!" Totuși, ieșirea din seria comună a ispitelor „ușoare și blajine", spre încercarea ultimă, este aleasă pentru a da o forță de șoc mai mare supunerii: „Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate." Atitudinile cele mai adverse sunt conținute în „pânda" necontenită a lui Dumne­zeu: „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere." Exasperat de hieratismul lunecos al semnelor divinității, strigătul psalmistu-lui cerând evidența senzorială echivalează cu o revoltă ieșită tocmai din esențialitatea setei lui de certitudini: „Vreau să te pipăi și să urlu: «Este»!" între credință și tăgadă, nici una biruitoare, încordarea către nemărginire („Sunt, Doamne, prejmuit ca o grădină, / în care paște-un mânz"), „neliniștita patimă cerească" e chiar prețul râvnit: existența se substanțializează în patosul interogației, zbaterilor, iar omenescul se dezvăluie eroic în neostenita sa sete de perfecțiune.

Drama căutării de sine întru Dumnezeu revine ciclic în poezia lui Arghezi. Un rezumat al ei e alegoria din Între două nopți. Între opacitatea destinului biologic (pământul), Deus absconditus și detașarea pe care o cere dobândirea cerului (muncă chinuitoare, ce „sapă", destramă insul), omul nu mai poate reitera mântuirea lui Crist. Simbolul cel mai adevărat al eului arghezian acesta este: omul îndumnezeit, Iisus. Îndoindu-se și fugind de pe cruce (Duhovnicească). Jertfit întru eternitate, „singur și nemernic" (Psalm). Alături, disperarea muritorului de a nu afla așezare și odihnă: „Unde ne ducem? Cine ne primește? în poarta cui să cerem crezământ? / Hai, calule, hai, câine, pământește, / Să batem, frânți, cu pumnii în pământ" (Două stepe). Demiurgic, Arghezi poate afirma accesul la Spirit prin artă: „Port în mine semnul, ca o chezășie, / Că am leacul mare-al morții tuturor." Odată cu astfel de acorduri titaniene, el are, însă, o dragoste și o tandrețe franciscana pentru ceea ce, cu simplitate, cu inocență, poartă semnul unei vitalități primordi­ale și al temeiniciei (Plugule, Chemarea, Lumină lină). Sunt sentimente ce vor domina în Cărticică de seară, Mărțișoare, în ciclul Buruieni din Hore.

După Cuvinte potrivite, și rupt de aspirația înaltului de care ele erau pătrunse, cu volumul Flori de mucigai, rod al închisorii, Arghezi dă (într-o suită de portrete și de scene de gen crude și înșelătoare în realismul lor cu tentă burlescă ori grotescă) o imagine percutantă a golului din om: „îmi caut leacul / Și la Dumnezeu și la Dracul." Ordine și sens sunt suspendate. Can­doarea e mincinoasă (Pui de găi…, Lache), jocul devine agre­sivitate paroxistică (Sici, bei, La popice), mizeria biologică e copleșitoare (Cina, Ion lon). Sânge, foame, ațâțare (Streche, Rada, Finea). Instinctele arată disperarea lipsei de ființă. Moartea, despuiată de suferință, de speranța redempțiunii se reduce la recea numărătoare a cadavrelor (Dimineață, Morții). Închi­soarea e „Golgotă șeasă, fără altare".

Totuși, o undă de lumină în ochii unui monstru (Sfântul), Ion Ion, fixat prin moarte în neprihănita copilărie, „fătălăul", cu suprafirescul genealogiei lui metaforice, de androgin („Cine știe din ce zmârc, / Morfolit de o copită / De făptură negrăită / Cu coarne de gheață, / Cu coama de ceață, / Cu uger de omăt – / Iese așa fel de făt"), lasă să se întrevadă cum în această lume zace, ca în haosul începuturilor, întreagă, rădăcina miraculoasă a vieții. Oralitatea tonului și umorul transcriu minunarea poetului în fața impre­vizibilei naturi umane. Verva stilistică, truculența verbală, echilibrul aparte dintre compasiunea pentru omenirea căzută, spunerea fără patos, reportericească și, prin ea, sugestia demonicului și a damnării fac din al doilea volum al lui Arghezi un moment unic în poezia românească.

În Cărticică de seară, îmbolnăvirii de vreme, vulnerabilității, frământărilor abstracte și sterile („Cântecul nu e bun, / Cuvântul e oftat, / Brațul tărăgănat, / Moleșită aripa. / Mă bate vremea, mă bate ziua, mă bate clipa" – Cântec din fluier) li se găsește alinare în „experiența naivității" (Emil Cioran) și a imanenței divinului. Iubirea și nunta, universul gospodăriei, paradis terestru în mic, proliferarea de roade („Auzi? / Cartofii sunt lehuzi. / Ascultă, harul a trecut prin ei / Virginal, candid și holtei. / Dumneze­iește.") transcriu un rit al sacralizării existenței: integrarea în ciclurile unei vitalități cosmice, fără moarte (Înviere, Dragoste, Căsnicie, Har). Mesageri îi sunt buruienile „cu fir aprins", lăcusta, pământul, toate cele ce, fără glas, mărturisesc prezența lui Dumnezeu în creația sa (A venit, Denie, Urare).

Simpatia argheziană pentru universul vegetal și animal intră și în jocul, cu sugestii satirice, în cheia căruia e scris ciclul Hore. Gluma poetului nu e niciodată nevinovată: lenea dospită a dovlea­cului, școala orătăniilor de curte au un ricoșeu semantic bătând înspre sensul ordinii sociale (Horă în grădină, Horă-n bătătură, Hora lui Esculap). Din perspectiva unui polemism moral și politic, sub masca improvizației fanteziste și libere, a paradoxului, a predicației ilogice, e abordată o lume pe dos. Ambivalența ironiei, care are o față critică și una anarhică, răspunde întru totul intențiilor autorului și formulei ludice alese.

Una sută una poeme, apărut în plină perioadă de instalare a proletcultismului și împiedicat să ajungă la cititori, este marcat de amprenta timpului: războiul, seceta, confruntarea cu forme ale dușmăniei față de cultură. Atmosfera e dată de amenin­țarea tulbure venind din partea unor „străini", a „furilor", a intrușilor, cu o voită confuzie între spațiul ogrăzii și cel al țării. Imaginile declinului sunt amplificate simbolic. Cronica anului de secetă capătă, prin acumulări hiperbolice, o coloratură fantastică.

Viziuni opresive, goyești, trădează angoasa depose­dării de existență: „golul pătrat, numărul sterp și sensul nul" (Păretele de var, S-a culcat o fiară, Bivolul de jar). Inversiunea tuturor semnelor arată un Dumnezeu crud, oglindă indiferentă, sau înșelător – „măscărici", „tertipar", „nebun". Poetul ar vrea să știe dacă jertfa, dacă Iisus al lui și-au păstrat adevărul. Parabole ale libertății amenințate (Șoim și fată, Flautul descântat), autoportrete (Sarcină sacră, De când mă știi) sunt impregnate de o puternică tensiune interogativă. Concluzia pare să fie pierderea speranței („O singură jivină, gogoloi / Ca un arici, ca un pește, / Pitulată se rostogolește. // Și un coșciug spânzură-n văzduh: / Al Tatălui, Al Fiului și-al Sfântului Duh" – Ogor pustiu). Accente nemijlocit legate de împrejurările silnice (pizma, răzbunarea) se amestecă și ele în acest puternic, dar inegal volum.

După mai puțin semnificativa Prisaca, 1907 – Peizaje, evocare a răscoalei și adevărata revenire a lui Arghezi, exprimă un sentiment statornic, adeziunea la revolta dintotdeauna a celor oprimați, și oferă ocazia exersării unei poeticități aspre. De o parte, încrâncenarea țăranilor și notarea brută a revărsării de mânie, de cruzime, de cealaltă, portretele „domnilor", inapți a-i înțelege, tonul sarcastic și deformarea caricaturală, grotescă. Sugestia unei orbiri și iresponsabilități sociale și politice ce anunță un viitor de violente răsturnări, unită cu forța artei de pamfletar a poetului susțin volumul.

Cântare omului e sociogonie în imagini și odă libertății. Sec­vențele principale ale acestei alcătuiri simfonice relevă treptele cuceririi și afirmării umanului din om: ridicarea din pulbere pe verticala demnității și a cunoașterii, botezul nemărginirii, bătălia minții pentru adevăr, cutezanța prometeică, inventivi­tatea, munca. Semnificativ, fiecare pas înseamnă ruperea unor împotriviri, rezistențe, inerții. Pentru Arghezi, omenescul se câștigă în lupta dusă cu limitele și opreliștile: „Tu ți-ai învins pămân­tul, mormântul și destinul." Odei i se alătură o complementară abordare problematizantă, în meditația asupra destinului omenirii. Devenit, din rob, propriul său stăpân, într-o lume care se deschide tot mai larg inteligenței (Cel ce gândește singur), omul e apoteozat, nu însă fără un accent grav, dat de conștiința răspunderilor lui pentru soarta umanității și a planetei. Cântare omului datorează momentele sale de împlinire artistică energiei expresive argheziene, capacității imaginilor de a da viață ideii, dincolo de schema compozițional-programatică a ciclului, ce îi dă un aer ilustrativ, chiar tezist.

Volumele Frunze, Poeme noi, Cadențe, Silabe, Ritmuri și Noaptea marchează întoarcerea la o poezie a eului, dominată de motivul timpului. În atmosfera crepusculară a senectuții, teme vechi se reiau într-o adiere, atotcuprinzătoare, de tristețe. Sub prăbușirea „timpului întreg" se naște un fior al viețuirii într-un limb al solitudinii totale, între viață și neviață. Poezia de dragoste, acum poezie a regretului și amintirii, e de o mare puritate. Se continuă „dialogul" cu divinitatea, rostirea între­bărilor fără răspuns asupra hotarelor de nedepășit din condiția umană. Acceptarea misterelor inaccesibile (Psalmul mut), afirmarea necesității interioare căreia îi răspunde „fantoma" divinității (Psalmistul) stau alături de răzvrătirile când vitalist-dionisiace (Marele Cioclu), când patetice în tragismul viziunii de chin absurd, sisific, prin care este interpretat desti­nul (Haruri), și de certitudinea pribegiei și a căutării. Morții i se opune sacrificiul salvator, împlinit prin poezie (Poetului necunoscut).

Lăsate să plutească în muzicalitate și imaginar, odată cu ieșirea de sub tensiunea concentrată a versului, sunt poemele în proză din Ce-ai cu mine, vântule?. Sufletul, confruntat cu înțelesul ascuns al existenței, se mișcă între ecouri, remi­niscențe, oglinzi ale visului. Lumea e spațiu al tainei. Prin urzeala văzutelor trece, neînțeleasă, „invizibila rezonanță", „neauzita paliditate", ținând de esențele ultime (Sâmburii din miezuri). Setea de absolut și jalea „știrbirii de viață" a celui prins în labirintul căutării Spiritului sunt aduse la o limită a sfâșierii extreme, ce cheamă în minte ideea expresionistă de artă. Figurile fantasmatice, măștile alegorice, decorul straniu, metaforă a stărilor din afund, fac din poemele în proză un limbaj obsedant, cvasimagic (Omul sunător, Zburătorul, Marginea, Dansatorul, Rugul înalt).

Povestirile boabei și ale fărâmei (a doua parte a volumului Ce-ai cu mine, vântule?, reluată într-o formă mai cuprinzătoare în 1964, sub titlul Pe o palmă de țărână) construiesc un vis al armoniei. Între ierburi, vietăți, păsări, sufletul copilărit, fermecat, cuprinde pământul într-o plasă de reverie, în care se străvăd raporturi secrete, dimensiunea cosmică a făpturilor mici. Înțelesurile apar în lumină, se manifestă prin viață, „sfânta sfintelor". Petecul de grădină e cuib cald, răni vechi se închid și, prinsă în legănarea generală, trecerea va fi lină, fără durere.

Aceleiași perspective adamic-feerice îi aparține și Cartea cu jucării, suită de istorii având ca protagoniști pe cei doi ștrengari, Mițu și Baruțu, la prima vedere, poem, în fond, al copilăriei, în dimensiunea ei de fabulos și de inocență a instinctelor. Percepția infantilă, fraged senzuală, trece la scriitor, iar vibrația de culoare și de sunet în descriere e urmarea acestei contopiri, în timp ce metafora e chemată să dea expresie minunii și mirării de a fi. În starea de încântare, obiectele, creaturile, substanțele intră în neostenite jocuri, schimbându-și firea și rostul. Povestea și mitul aureo­lează obișnuitul. Transcrierea genezei în limbajul gesturilor cotidiene devine savuroasa istorie despre „cum a făcut mama pe Mițu". Umorul tandru este ecoul fraternității universale. Pătrunderea „dincolo", prin firescul grațios al cotidianului, înnobilează „jucăriile".

Icoane de lemn și Poarta neagră mărturisesc „dramatica unei întinări" (Eugen Ionescu). Și în prima – subintitulată jurnal, cartea cuprinde schițe, pamflete și meditații ieșite din expe­riența călugăriei -, și în a doua – cartea temniței -, realitatea socială e doar punctul de plecare, nu scopul: ea hrănește tabloul de coșmar și determină simbolica anihilării individului într-un spațiu al captivității fără ieșire. Cutremurul sufletului încercat de prăpastia dintre aspirația la viața „îngerească" și josnicia mediului monahal, aneantizarea insului, provocată de cruda și impersonala funcționare a mecanismului punitiv, trec în prim-plan. Oroarea demolează mituri, rescrie portrete, creează atmosfera de dominare a unor forțe potrivnice omului. Scatologicul, care trădează întinarea, metamorfozele animali­ere, dezvăluind răul adânc, transformarea credinței în „comică și spurcată tragedie titubantă", teroarea în fața reducției umane duc scrierile când la un paroxism expresionist, când la intuiția, aproape kafkiană, a unei „vini nedefinite, ca un păienjeniș".

Cele trei romane ale lui Arghezi, Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire, Lina, formează, nemărturisit, un ciclu; obsesia permanentă a autorului, valorizarea existenței sau învierea, este implicată unor destine paradigmatice, cu oprire asupra evenimentelor fundamentale ale vieții: nașterea, nunta și moartea. Romanele, denumite ulterior poeme, desfășoară narativ, dar și pe un principiu al asociației de imagini, fan­tasme, evenimente cu tipare de mit, lăsând să se întrevadă natura miraculoasă a existenței, întrepătrunderea dintre fantastic și real. Obscur, pierdut în, nerecunoscute de ceilalți, hierofanii, miracolul nu se refuză eroilor lui Arghezi. Cum realul e simplă fațadă, dincolo de care joacă altceva, cum observația fixează conținuturi ce scapă conștiinței (prin oniric, halucinații, nevroze), proza rupe cu tradiția realistă, purtând, în chiar acest efort, însemnele modernității. Romanele sunt proiecții ale unei ideale quete: emanciparea provizoriului către durabil și etern.

Visul pe care, în Ochii Maicii Domnului, Vintilă Voinea nu vrea să-l piardă și în numele căruia va renunța la legăturile mirene este amintirea paradisiacă. La origini (în copilărie), omul era întreg, iar dragostea mamă – fiu, parte în divin. După moartea Sabinei, având de ales între lumea celor efemere (traiul lui, aici, e inautentic, de strigoi) și țărmul unde „nimic nu cade", primește călugăria ca pe o încorporare în universul permanențelor și iubirii. Sabina îi va zâmbi, suprafiresc, din icoana Maicii Domnului.

Lina, roman prolix, lăsând să pre­cumpănească cronica existențelor umile, cu întâmplări mai direct legate de biografia lui Arghezi, are în centru, prin Ion Trestie, crescut pe „mâini vitrege", ajuns laborant la o fabrică de zahăr, și prin Lina, frumusețea ivită din mocirlă, tot problema sufletului și a „mântuirii care domină nenorocul". Transsubstanțierea, înălțarea din straturile obscure ale alcătuirii omenești la treapta inalterabilă a Spiritului, este figura care organizează destinul personajelor. Aventura simbolică a lui Trestie se luminează de sensul unui efort general: cel al materiei țintind a se însufleți și a participa la Idee. Proces figurat în planul realist al cărții (apt însă și de o lectură alegorică) de sinteza cristalului pur, incoruptibil, din masa lâncedă, putridă, pieritoare, în fabrica de zahăr – teatru neașteptat al clocotului morții și renașterii.

Gulică Unanian, personajul din Cimitirul Buna-Vestire, are o situație aparte, propria sa viziune ironico-grotescă subordonându-se celei auctoriale. Batjocorit de semeni pentru neîndemânarea (dato­rată curăției sale) cu care ratează în sfera relațiilor sociale, Gulică descoperă sistematic în „marea evidență" a prezentului istoric un tumult de forme caricate, degradări ale noimelor și rosturilor firii. Pare un bufon, dar deține, precum profeții judecători ai vechimii, secretul întocmirii noului prin distrucție și întinsul pamflet din primele cincizeci de capitole ale romanului e Apocalipsa lui. Mișcarea sarcastic panoramată se dezvoltă în dublu sens: augmentează, în portrete, monstruozi­tatea și viciul, reducând apoi totul – când teribilul halucinează și sparge limitele – la materia joasă, supusă distrugerii. Ipostazele proliferante ale stricăciunii, enormul lor compun carnavalescul spectacol al unei sacralități pierdute, trista ei parodie.

Chemat de această infinită degradare, evenimentul salvator, învierea, irumpe, instaurând dimensiunea lui mira­culoasă. Paradoxal, extraordinarul coexistă cu ironia. Judecata obștească nu reușește să claseze noua natură (un viitor al ființelor purificate, „matematic uniforme", înfiorează imagi­nația, dând tablourilor coloratura unei utopii negative), iar ordinea publică, în fața „revoluției" învierii, eșuează ridicol. Arestați sunt, pentru „port de nume ilicit", Kogălniceanu, Tudor Vladimirescu, Eminescu. Grotescul, comicul oribil, cu excrescențe fantastice, sub semnul căruia stă romanul, are o motivație metafizică: arată vremuri de-a-ndoaselea, fără credință, agonice. Alianța dintre clovnesc și sacru, amestecul viață-moarte fac din Cimitirul Buna-Vestire o scriere provo­catoare, în care insolitul dă o deschidere vizionară pamfletului.

Pamfletul, gen mușcător, „iute și viu", izvorât din viața anarhică și brutală, se potrivea perfect energetismului și nonconformismului lui Arghezi, cât și sforțării scriitorului de a lărgi granițele literaturii: „cele nepermise vor fi introduse cu forța în rândul celorlalte." Hipersensibilitatea omului, vederea (percepția) deformatoare, asociată ei, pasionalitatea și trăirea prin extreme deviază constant cronica socială și portretul arghe­zian, trecându-le în pamflet. Arghezi a fost un polemist coleric și ireverențios (miniștri, personalități ale culturii și bisericii i-au căzut victime), iar ca artist, nu o dată, a fost prins în volutele metaforismului său virulent. Oricât sunt de înverșunate pamfletele lui, în inima lor se află rigoarea violată a naturii, plasându-le, dincolo de accidentalul faptic, în orizontul ființei. Căci, în rezonanțe socratice și pascaliene, Arghezi l-a văzut pe om orbit de orgoliu și de vanități mărunte; menirea de a risipi „maladia confuziunii" și de a restabili adevărul revine pam­fletului.

Imaginea șocantă avea să tortureze și să distrugă o încredere în sine „imorală". Se impunea, deci, să țâșnească, incandescentă, din adâncurile repulsiei și urii, dar trebuia să depășească pragul inconștientului, trăind apoi ca figură de artă, parte dintr-o compoziție de originalitate și stil. Pamfletul era văzut și ca remediu împotriva tocirii limbajului prin clișee și uz. De aceea, numeroase pamflete au ca țintă lumea scriitoricească, „azurul de mușama" al unei literaturi artificiale și sărace, inefabilul măsurat după „sistemul metric", pentru marionetele succesului (Asasinarea unui mort, Păunul genial, Pentru glorie și franci).

Altele osândesc mecanica dogmei și fățărnicia clerului ori procesele sociale nocive: lichelismul, paralizarea energiilor țării (Ploșnițele, Năpârca, Baroane, Omul cu ochii vineți). Desfigurarea bestială sau hidoasă a omului, traducând-o pe cea morală, paiațele anapoda, colajele etero­gene, arătările cu o morfologie cvasifantastică, vermina foșgăitoare din pamflete trec în sfera vastei teme argheziene a apocalipsei. Arghezi a realizat cea mai cutremurătoare panoramă a „materiei care se îneacă în propria-i putreziciune". Valoarea excepțională a artei sale pamfletare vine din sugestia piezișă a unei intenții de exorcism și din potențialul de halucinare al imaginilor.

El rămâne un nume printre reprezentanții de prestigiu ai genului: Jonathan Swift, P.L. Courrier, Leon Bloy, L.F. Celine. Tablete din Țara de Kuty experimentează un amestec de pamflet, meditație și utopie. Americanii Mnir, Kuic, Pitak descoperă în Kuty, țară neaflată pe hartă, o societate primitivă și încercarea de civilizare a băștinașilor dă naștere unei parodii de proiect utopic – o noutate la nivelul vremii. Nu departe, prin situarea în absurd, de utopiile negative, scriitorul montează bufonada unei „civilizații super­ficiale de forme". Tipare și imbolduri swiftiene se simt în crochiurile savanților ignoranți, al feministei, în satira găunoșeniei din viața intelectuală (Mya Lak, În preistorie, Explorări, Prezidenta). Eliberat parcă de orice constrângere, pamfletul dă curs slobod elementului monstruos și trivial, cerând ex negativo respectul structurilor vitale.

Tableta este genul care, în literatura română, îi aparține: Arghezi îl creează și îl consacră. Mărturisind aversiune față de compunerile dezlânate și inexpresive, își propunea să releve substanța, ponderea faptului insignifiant, explorând concen­trat semnificațiile unui crâmpei. Tableta este matricea stilistică prin care se întemeiază proza sa. Acuzele referitoare la carac­terul ei dispersat, fragmentar se arată fără temei în lumina ansamblului: tabletele țin să cuprindă Totul – viața, împărțită între lumină și „ mâzgă", incoerentă în cercul socialului, liberă, gravă, încărcată de sens în spațiul naturii. Și când fixează aspecte ale timpului, Arghezi descoperă și evidențiază în întâmplare măsura generalului omenesc. Tabletele (o parte strânse în volumul Bilete de papagal) susțin dimensiunea filosofică și moralistă a scrisului arghezian. Simțul, mereu treaz, cu care el sesizează duplicitatea aparențelor face ca majoritatea tabletelor să crească pe principiul ironiei, „arta de a interpreta simulacrele" (Vladimir Jankelevich).

Ca și Pascal, își îndreaptă observația necruțătoare asupra erorii comune, dinamitând cele mai răspândite sofisme și adevăruri-iluzie. Îndepărtarea omu­lui de Real și fățărnicia asociată acestei pierderi sunt izvoarele demagogiei, socială și intimă. Amorul propriu și ipocrizia, spiritul mijlociu, „armonic" cultivat de școală, omul liber și amăgirea de sine, omul mare și sacrosanctul său interes personal, „îndreptările" rizibile aduse de progres conturează farsa perpetuă a bâlciului deșertăciunilor (Piacere per piacere, Camuflajul, O firmă revoluționară). La un pol, intenția satirică, ironică și tehnicile denigrării – jocul insinuant cu proporțiile, distrugătoarele antiteze -, la celălalt, elogiul deschis al ordinii, al vigorii creatoare. Arghezi n-a fost un spirit retrograd, ci un adversar al falsității. „Tezaure mocnite" zac în popor. Fierarul afirmă forța faptei, țăranul a împrumutat înțelepciunea pământului. Poezia și muzica lor atestă un adânc extaz (Pentru bilanț, Bărăganul).

Pravila de morală practică abandonează ironia pentru negația directă. Hula și mesianismul o plasează în descendența biblicelor profetice. Instinctul posesiv, febra puterii stârnesc vituperația și cheamă pedeapsa divină. Arghezi opune pe a avea plinătății existențiale a lui a fi. El pro­slăvește bucuria gratuită, acceptarea smerită a darurilor vieții. Dragostea, familia, munca sunt temelii ale edificării omenes­cului. Dar, sceptic față de puterea învățăturii de a opri curgerea la întâmplare a lucrurilor, cinic uneori, ajunge în situația paradoxală a unui moralist fără morală: pentru înțelepciunea necanonică a vieții, el renunță la precepte și doctrină.

Aspirația spre ființare coexistă, la Arghezi, cu descoperirea artei. A trăi prin artă era scopul ultim; permanente au fost, însă, și neliniștile în meșteșugul „blestemat și fericit al cuvântului". Fiecare pagină i-a părut un debut. Meditația asupra artei, din cronicile sale dramatice, medalioanele și articolele dedicate picturii și sculpturii (strânse postum în Pensula și dalta, 1973), din recenzii, arte poetice, profiluri de scriitori, este proiecția tensiunii interioare, a întrebărilor pe care și le-a pus creatorul. „Miracolul suprem" a fost, pentru el, cuvântul. Verbul poetic reiterează Logosul: poate crea „din simboale", din nou, uni­versul și, mai ales, îl poate schimba (Dintr-un foișor, Scrisoare cu tibișirul). Totuși, inspirația fiind un „dictat" supraindividual, starea scriitorului trebuie să fie umilința. Cel căruia i se reproșau „inerțiile materiale" și senzualismul prerațional (Ion Barbu, Eugen Ionescu) era în realitate obsedat de trans-substanțializarea materialității și năzuința sa era intuirea totalității, a principiilor, prin actul poeziei.

Eminescu e modelul exemplar, întrucât se raportează, „la mister, la moarte, la contradicțiile grave ale existenței" (Eminescu, 1943), poezia e asimilată stării religioase (Poezia). Când își definește stilul prin tendința de a împrumuta vorbelor concretețe materială („unele să miroasă […], altele să fie dure sau mușchiulate și cu păr animal"), el merge, conștient, în răspăr cu o literatură ștearsă, de simțăminte lâncede. Acțiunea sa de învigorare este susținută prin ceea ce s-a numit o estetică a urâtului. Arghezi, gândind panteic, nu a vorbit niciodată de urât, ci de „frumuseți de neant" (Ploaia). Sămânța lui Dumnezeu o află în luceferi, ca și în glod. Lexicul brutal dinamitează șabloane, dar trivialul interesează supus unei semnificări superioare (Hagi-Tudose). Și numai „intrând în ele" (Blaise Pascal), trăindu-le, „constructorul de cuvinte" ajunge să le însuflețească și sporește înțelesurile lumii.

Deși era atras de teatru, deși lirica sa are o încărcătură dramatică, textele destinate scenei nu atestă la Arghezi o reală înzestrare de dramaturg. Seringa, piesă jucată în 1946 și în 1967, denunță, fără nerv, într-un cadru de melodramă, venalitatea și parvenitismul unor medici. Mai interesante sunt Neguțătorul de ochelari și Interpretări la cleptomanie (apărute în volumul Teatru, 1968), mici jocuri dialogale de un f antezism cvasiurmuzian. În schimb, în tălmăciri (farsa Maestrul Pathelin, după un anonim francez, un fragment din Hamlet de Shakespeare, Ana Fierling și copiii ei, după Mutter Courage de B. Brecht, comedii de Moliere: Mizantropul, George Dandin, Avarul, Domnul de Pourceaugnac, părți din Gargantua de Rabelais, poeme din Baudelaire), forța și culoarea cuvântului arghezian rodesc, dând texte pline de o viață proprie. Între opțiunile dictate de preferințe personale se numără și transpunerea în românește, cea dintâi, a Amintirilor din casa morților (1912) de Dostoievski, cu ecouri în Poarta neagră și Flori de mucigai. Întâmplător, a tradus din Tristan Bernard (Cafeneaua cea mică, 1912) și D.I. Fonvizin (Neisprăvitul).

Arghezi este în aproape tot ce a scris o individualitate creatoare viguroasă, inconfundabilă, prin opțiuni, atitudini, stil. Uni­tatea amplei sale opere, de la poezia lirică la romane și utopie, de la pamflet și tablete la poemul în proză și de la portrete la ideile despre scris, rămâne cea dată de un echilibru instabil de reacții, dar tocmai de aceea mai adevărat, mai uman, și de raportarea originală la tradiție (pentru el, un „fond ancestral […] mai profund decât formele, deci din afara tradiției" – I. Negoițescu), ca și la modernitate (ea nu se datorează opțiunilor formale, ci observării, adânci, neconvenționale, a sufletului omenesc).

Poezia îl situează între cei mai de seamă lirici ai secolului al XX-lea, prin patosul unei interogații moral-cognitive care unește altitudinea căutărilor cu limbajul violent și cu simboluri de largă rezonanță, integrând în curen­tul unui lirism organic și al unei energii expresive cu nesfârșite resurse reacția în fața spectacolului omenescului, reflecția asupra poeziei înseși. Totul, cu o forță a verbului la nivelul marii arte. Mai puțin cunoscută, proza este și ea de o incontestabilă valoare, subliniată de orientările mai noi ale literaturii lumii, cu care coincide în sensul subiectivizării viziunii, al potențării parabolei și absurdului, în paralel cu slăbirea convențiilor realismului.

Din opera lui Arghezi, în selecții reprezentative sau în publicații, au apărut traduceri pe toate meridianele și scriitori renumiți (Salvatore Quasimodo, Rafael Alberti, Pablo Neruda, Anna Ahmatova, Iannis Ritsos, Arne Hăggqvist, Jaroslaw Iwaszkiewicz, Eugen Ionescu etc.) i-au tălmăcit scrierile.

CAPITOLUL III

Războiul scriitorilor: Tudor Arghezi contra Nicolae Iorga

După apariția unor fragmente din operele lui Arghezi în manualele școlare ale anilor ’30, scriitorul e pus la zid de Nicolae Iorga și susținătorii săi: e considerat „pornograf” și autor de „insulte scârboase”, e acuzat că „otrăvește sufletul noilor generații” și că produce daune uriașe literaturii. După o perioadă în care nu ripostează fiindcă n-are unde, n-are cum („Biletele de papagal” dispăruseră din peisajul presei în 1929), Arghezi contraatacă strașnic, cu nerv și cu talent: Iorga discută problemele literaturii, ale artei, „în scris și grai, ca în gura pieții, precupețește”, scrie „fără talent și adeseori fără gramatică simplă și cu o fenomenală absență de măsură”, „calitatea polemicii lui… e derizorie și vulgară”.

În prima jumătate a secolului al XX-lea, Ion N. Theodorescu conduce o serie de publicații săptămânale („Cuget Românesc”, „Națiunea”, „Bilete de papagal”), iar în 1927 publică primul său volum de poezie,Cuvinte Potrivite. Prima ediție a „Biletelor de papagal” apare la 2 februarie 1928, dar, din motive diverse, la 9 august 1929, publicația dispare. În perioada interbelică, Arghezi este un adevărat fenomen, iar în 1935 apare în Manualul de literatură și Limba Românăpentru clasa a VIII-a de gimnaziu. Manualul, publicat sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Crețu și Jack Byck îi promovează pe moderniști, nefavorizând canonul tradițional. După publicarea manualului, adversarii acestuia, în frunte cu Nicolae Iorga, atacă dur prezența în sumar a „pornografului”.

„Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generații cu maculatura imundă…”

Nicolae Iorga – prim-ministru al României în perioada 19 aprilie 1931-6 iunie 1932 –înființează o revistă cu scopul continuării seriei Semănătorul (revista lui G. Coșbuc și Al. Vlahuță), sub numele de „Cuget clar” sau „Noul Sămănător”. De fapt, prin această publicație, Iorga își propunea defăimarea lui Arghezi, Lovinescu și altor moderniști. În primul număr al „Cugetului clar”, întâlnim astfel o scrisoare de la o anumită Constanța State, o scrisoare-atac la adresa „pornografilor” în frunte cu Tudor Arghezi, în contextul publicării romanului acestuia, Cimitirul Bunavestire, ce ar fi cuprins „insulte scârboase”. De meserie institutoare, expeditoarea este „adânc îngrijorată” și, cu multe omagii pentru Nicolae Iorga, îi cere „remedierea răului făcut în literatură” de către Arghezi și ceilalți „pornografi". În realitate, scrisoarea este doar un pretext pentru începerea unor lungi șiruri de atacuri la adresa lui Arghezi și mai puțin la adresa moderniștilor, în general.

Aflăm pe parcurs, din altă scrioare adresată lui Iorga, adevărata cauză a atacurilor: apariția lui Arghezi în manualele școlare. Publicăm în cele ce urmează un fragment din o a doua scrisoare către Iorga:

„Anarhia care a pus stăpânire pe sloavele literaturii noastre a intrat camuflată prin manualele didactice până și în școli, locul de unde trebuia propovăduit cuvântul de luptă împotriva ei. Obscenitățile ce caracterisează acest curent literar nou, modern, au făcut pesemne ca profesori de categoria Al. Rosetti, Jean Byk, Nedioglu etc. să puie în cumpănă meritele autorilor clasici față de Arghezi, Minulescu, Lovinescu și alții. Mai ales Arghezi, care posedă o desăvârșită predilecție pentru a descrie josniciile din bordeluri, nu poate fi contat decât ca atentator la bunele moravuri. D. Nedioglu însă prețuiește mult pe Arghezi, răspopitul de la Cernica, ale cărui opere – dacă astea sunt opere – le recomandă școlarilor. E vorba de «Poarta Neagră», «Icoane de lemn» și alte cărți similar ce întrec limitele bunului simț prin conținutul lor. […] Este un adevărat sacrilegiu de a otrăvi sufletul noilor generații cu maculatura imundă, ai cării autori se inspiră prin cârciumi sau caută trecutul lui Eminescu în case de predicție (C.Tonegaru-Fiul).

Tudor Arghezi încearcă a adopta o poziție defensivă, dar degeaba. „Biletele de Papagal” nu mai ieșiseră pe banda tiparului de ceva ani, iar colaboratorii săi trecuseră în tabăra lui Nicolae Iorga. Căutând o modalitate bună de a riposta, Arghezi publică primul răspuns în „Credința”, despre care Iorga consemnează: „Primul salut arghezian ne vine de la foaia «Credința» și e semnat de un Erasm pe care-l bănuim că e mai mult de la Văcărești decat de la Rotterdam. Întreg arghezismul e acolo. Gluma lui «Mitică spiritualul», care discută coloarea coperților și deprins a mugi, mugește și pe seama noastră”.

Nicolae Iorga intenționează a purta o adevărată „luptă purificatoare” și o „luptă contra prostiei”, iar în Conferința de la Liga Culturală din 19 ianuarie 1936 ține un discurs numai despre pornografia care întrecuse orice măsură și cotropise literatura română. Istoricul publică pe parcursul a doi ani de zile, în „Cuget Clar”, multe jigniri la adresa lui Arghezi și a moderniștilor: satirizează, de pildă, romanul arghezian Buna Vestire, numindu-l „Buna Beștire” sau „Buna Beștelire”. Pentru Tablete din țara lui Kuty, o altă operă argheziană, Iorga adoptă poziția unui veritabil etimolog. Este de părere că numele de „Kuty” are origini ungurești și ar proveni de la „kutya” care, în limba maghiară, înseamnă „câine” – de aici, traducerea à la Iorga a denumirii romanului, Tablete din țara câinilor. „Lordul Arghezi”, cum îl numește Iorga, devine subiect obișnuit al revistei „Cuget Clar”, fiecare număr avȃnd satire îndreptate spre opera argheziană.

Se formează două tabere adverse: iorghiștii – simpatizanții lui Nicolae Iorga (și, desigur, membri ai Partidului Naționalist Democrat) – și „dușmanii poporului” (după cum îi numea însuși Iorga). Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare a unui preot (iorghist, desigur), din județul istoric Covurlui, către Nicolae Iorga, în care slujitorul Bisericii își declara susținerea față de istoric:

„Dacă în urma sfaturilor mele și a îndemnului ce l-am făcut în alegerile actuale la Covurlui, de a se alege în Sfatul Țării oamenii Partidului Naționalist Democrat în frunte cu Dv. și cu Dl. Sp. Popescu mi s-a atribuit și am fost calificat de unii și de alții ca pe unul din periculoșii «iorghiști» și deci naționalist, deși acest crez l-am avut în sufletul meu, ascuns și munceam mereu pentru el […] a venit vremea să ies din rezervă [..] și să declar pe față că în adevăr sunt, am fost și voi fi «iorghist» – sunt am fost și voi fi întodeauna membru devotat al Partidului Naționalist Democrat“.

Una dintre cele mai ingenioase metode de batjocură folosite de Iorga la adresa lui Arghezi a fost aceea prin care i se dedicau poezii, de-a dreptul comice, scriitorului. E bine cunoscut faptul că Arghezi, prin poezia Testament (publicată în volumul Flori de mucigai, 1927), continuă seria artelor poetice (începută de Ienăchiță Văcărescu prin poezia Testament literar). Cu această ocazie, profesorul și academicianul Iorga îi compune lui Arghezi următoarea strofă semnificativă:

„Sărmana noastră poezie

Făcută de trei Văcărești

Menită deci a fost să vie

Cu tine iar la Văcărești!”

Firește, Iorga se referă la perioada de timp petrecută de Arghezi în închisoarea Văcărești,acuzat de trădare, ca filogerman, în timpul Primului Război Mondial.

După o pauză de șapte ani, „Biletele de papagal” văd din nou cerneala tiparului, în același format, cu un scop clar: „demascarea polemistului”. Portretul lui Iorga e redat în tușe nemiloase într-un articol intitulat chiar așa, „Polemistul”. În sfârșit, Arghezi ripostează:

„Calitatea polemicii lui, de care s’au temut naivitățile, odinioară, alor câtorva generații, speriate că sunt arătate cu degetul și cu limba, e derizorie și vulgară […]. Anul trecut povestindu-și chinurile și umilințele la microfon a măturisit că la vârsta de 3 ani citise letopiseții. La 9 ani dorea probabil să facă un copil și negăsind cu cine s’a resemnat, poate, să se refuleze.[…] Problemele de literatură, de artă, de limbă, de individualitate, Polemistul le discută, azi în scris și grai, ca în gura pieții, precupețește […]. Fondul vulgar, incapabil să se stăpânească și să ridice o gâlceavă la nivel literar, de sarcasm și satiră, se cunoaște mai ales în supărare. Cifra tipărită cu orice fel de culoare nu-și schimbă valoarea și nu caută nobleță dela vopseaua cu care este unsă și dela prețul hârtiei. […] Căci ceeace scrie fără talent și adeseori fără gramatică simpla și cu o fenomenală absență de măsură și de bun simț măcar prostesc sau ceeace patronează sufletul lui, îl împuținează zilnic pe el și numai pe el. Coloanelor publicațiilor lui măturisesc într-o trăncăneală dezolantă acea pornografie adjectă și suburbană pe care are tendința fățarnicul si neputinciosul Profesor și Academician să lase a crede că o urmărește. Istoric de după Tocilescu, e mult prea depărtat si străin eleganței si aristocrației atitudinii unui Domn cum ar trebui să fie. Prestigiile-i improvizate și false sunt verificate în activitatea de presă. Inspirația învățământului vine din «kikirezul» de odinioară și prin mari convulzii atinge uneori posibilitățile de a fi mediocru din «Furnica». […] Vorbiți încet, Domnii mei! Pornografia este altceva decât morala, dragostea și literatura, Domnii mei – o știți cu toții și cu toții o practicați. Dacă doriți pilde o sa vi le dăm, cu dezgust, dar o sa vi le dăm" (Fragment din „Polemistul”, Tudor Arghezi).  

Presa vuiește că Iorga ar fi grav bolnav, că un rinichi și-ar fi încetat funcția și ar avea grave afecțiuni de vedere. Arghezi încearcă să oprească atacurile considerând că nu se poate lupta cu un bolnav. De fapt, Iorga era perfect sănătos și se folosea de presă pentru a căpăta o brumă de compasiune din partea lui Arghezi.

A doua zi, informația referitoare la afecțiunile lui Iorga este dezmințită, iar Arghezi se răzbună pe cel ce făcuse publică informația, omul de încredere al lui Iorga, N. Georgescu Cocoș. Se publică toată averea acestuia dobândită în timpul guvernului Iorga: „uriașe palate în București, vilă la Sinaia” și funcțiile deținute: „face parte din consiliile Băncii de Scont, fabricei Zamfirescu și societății de Radio și garajului Mihăilescu”.

După publicarea articolului, Societatea Română de Radiodifuziune, unde era acționar Cocoș, îi suspendă autorizația lui Arghezi (începând cu 1 iulie 1937), dar acesta nu se lasă intimidat și pune mâna pe un manifest scris de Nicolae Iorga în perioada de când era prim-ministru; în manifest, Iorga îi asigura pe evrei de tot sprijinul său. După publicarea documentului în „Bilete de papagal”, Iorga ridică steagul alb și cere pace. Arghezi câștigase razboiul. Dem. Theodorescu, prietenul lui Tudor Arghezi, primește un telefon de la discipolul lui Iorga, Georgescu Cocoș, rugându-l să citească ultimul articol al profesorului din „Cuget Clar”:

 „Dragă prietene, ai citit ultimul articol din «Cuget Clar» al profesorului? E, acolo, o frază pe care am reprodus-o în «Neamul Românesc» și care înseamnă o adevărată propunere de pace… Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir’ar al dracului! Să-l citească și să tragă consecințele…

-Ce fel de consecințe ai vrea?

-Întâi să nu ne mai înjure…

-Uite, dragă Cocoș, eu mă simt în măsură, bizuit pe vechea mea amiciție cu Arghezi, să obțin de la el o încetare a ostilităților. Dar, cu o condiție: să-l lăsați și voi în pace. 

La care vorbe, d. Cocoș mi-a răspuns, repetându-mi de câteva ori.

-Îți dau cuvântul meu de onoare că nu-l voi mai înjura pe Arghezi” 

Contemporanii au crezut că Iorga fusese capul răutăților, că el pornise acest veritabil război. Ei bine, nu e chiar așa: startul „înțepăturilor” fusese dat cu mult mai devreme, chiar de către Arghezi. În anul 1904, diaconul Ion Nae Theodorescu, împreună cu un anumit Demetrius, înființau o revistă literară numită „Linia dreaptă”. Pentru că era diacon și pentru că nu-și dorea să fie recunoscut, Theodorescu va folosi pentru prima dată pseudonimul Tudor Arghezi. Și, în această calitate de Arghezi, va ataca dur, în numărul 3 al revistei, din 15 mai 1904, opera lui Iorga, Viața lui Ștefan cel Mare: „Istoria lui Stefan cel Mare, de care ne ocupăm, e scrisă greoi și încurcat, cum este tot ce poartă numele: N. Iorga de-asupra sau dedesubt. […] D-sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citețului, nu știu cum face fraza, nu știu cum o strânge de gât, că ea e opacă”. 

„Personal, de vreme ce e vorba – vă cer iertare – despre mine, am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autoritățile culturale asociate: Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliția, justiția, cenzura, jandarmeria și chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu condeiul și caietele mele, pe un bloc de gheață cât țara, ocărât, scuipat, insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam poate graiul moștenit cu oareșcare dexteritare suspectă. Singurul drept și singura datorie acordate unui scriitor erau să moară la spital pe o rogojină, sau la balamuc. Afară de unele strofe patriotice, cântate la oștire și la școala primară, scrise de Alecsandri, și afară de operele semnate Carmen Sylva, respirând o atmosferă regală, restul, cu om cu tot, era indiferent și aproape odios. N-aș putea spune că ocările m-au neliniștit; dimpotrivă, m-au făcut mai insistent. Atacat, m-am apărat atacând, iar adversarii s-au mulțumit să-mi schimbe denumirea de scriitor în cea de… polemist " (Fragment din „Lume veche…”, de Tudor Arghezi )