Viata In Epoca Bronzului

Cap. I. Introducere

Odată cu sfârșitul epocii neolitice și mai ales în timpul perioadei de tranziție,în viața comunităților umane din spațiul carpato-balcanic intervin schimbări majore ce anunță debutul unei epoci istorice. După lungile si agitatele milenii ale neoliticului se termină fenomenul firesc de sedimentare în sânul triburilor de pe teritoriul României și al regiunilor înconjurătoare, iar începutul difuzării metalurgiei bronzului justifică denumirea de epoca bronzului dată acestei noi etape în dezvoltarea civilizației.

Trecerea la epoca bronzului pe teritoriul României reprezintă doar un aspect regional al unui proces mai lung care a cuprins spații întinse din Europa. Din Anatolia, peste Marea Egee, fenomenul atinge țărmurile Greciei, pătrunde in interiorul Peninsulei Balcanice în Thracia, Macedonia, Thessalia, își continuă difuziunea la nord de Munții Balcanici și la Nord de Dunăre prin zona centrală, împădurită a Munteniei. Cuprinde la început părțile centrale ale României după care se răspândește spre vest și nord est. Cu acest prilej țara noastră a fost legată mai strâns, cum era și firesc, de regiunile imediat învecinate și se încadrează astfel într-o arie istorică ale cărei limite au fost, în linii mari, spre est Prutul, spre nord și nord-vest cursurile superioare ale Bugului apusean și Vistulei și Slovacia, spre vest și sud-vest Dunărea mijlocie de la Bratislava la Porțile de Fier, iar spre sud lanțul Munților Balcani.

Acum se petrecuse din punct de vedere etnic și lingvistic, un dublu proces de asimilare sau mai exact, un dublu proces cu două aspecte: unul este acela al încheierii contopirii noilor veniți în marea masa autohtonă a populațiilor eneolitice, iar al doilea este acela al indoeuropenizării lingvistice a acestora din urmă. Astfel observațiile arheologice dovedesc că nu a fost vorba nici de distrugerea, nici de izgonirea totală de către noii veniți a vechii populații neolitice, ci mai degrabă de o conviețuire și un amestec, în așa fel încât substratul local este asimilat lingvistic dar asimilează cu vremea, cultural, pe noii veniți. Abia de acum încolo se poate da un nume populațiilor care locuiau în spațiul carpato-dunărean ale cărei limite le-au depășit de altfel mult, mai ales înspre sud:este vorba de triburile proto-trace, strămoșii tracilor cunoscuți prin izvoarele scrise din timpurile istorice.

Se poate deci spune că începutul epocii bronzului coincide cu încheierea procesului complex de sinteză culturală, etnică, lingvistică de la sfârșitul perioadei de tranzitie.

Cap. II. Considerații de ordin general

II.1.Culturile epocii bronzului

În cadrul Europei sud-estice și centrale, culturile epocii bronzului din România formează, în asamblul lor, o unitate. Aceasta se manifestă cu tărie atât în domeniul culturii materiale, cât și în acela al culturii spirituale și pe plan etnic. Pe baza unei dezvoltări a fondului local și a fructificării acestuia cu elemente aduse din afară, în speță egeo-mediteraneene, au luat naștere și s-au dezvoltat de-a lungul epocii bronzului, în aceste părți ale Europei, culturi diferite care împreună cu cele din Europa centrală și occidentală, dovedesc că în această etapă a orînduirii comunei primitive, Europa începe să câștige din decalajul în care se găsea față de Orient. Influența culturii miceniene se dovedește a fi fost unul dintre factorii externi care au exercitat o activă înrâurire asupra dezvoltării locale, întocmai de altfel ca și în bazinul central și occidental al Mediteranei.

În perioada timpurie a bronzului se formează pe teritoriul Munteniei și în sud-estul Transilvaniei, cu răspândiri apoi și dincolo de aria inițială, complexul Glina, reprezentând prima sinteză a epocii bronzului din România,constituită pe fondul eneolitic Gumelnița, influențat de elemente de origine răsăriteană, meridională și nordică. În contact cu alte elemente din nord-est și est a căpătat un aspect regional cunoscut sub numele de Schneckenberg, de unde și denumirea de Glina-Schneckenberg sau Glina III-Schneckenberg dată aceste culturi după al treilea strat din tell-ul de la Glina și așezarea de la Schneckenberg-Dealul Melcilor, de lângă Brașov. În evoluția ei se deosebesc trei faze, pe baza celor constatate îndeosebi la Glina, dintre care una mai veche, Protoglina, purtând mai multe trăsături din perioada de tranziție de la eneolitic la epoca bronzului și alte două mai noi, corespunzătoare culturii Glina propriu-zisă.

În aceeași vreme in Banat sunt atestate unele forme întârziate ale culturii Coțofeni; eventual primele începuturi ale culturii Periam-Pecica, numită astfel după două stațiuni importante situate pe cursul inferior al Mureșului. Denumirea de Periam-Pecica este utilizată de specialiștii români, cei străini preferând-o pe cea de Mureș (Maros). Aria culturii, nu foarte extinsă, este astăzi destul de bine delimitată, axa sa fiind cursul inferior al Mureșului până la confluența acestuia cu Tisa, descoperirile propriu-zise nedepășind cu mult spre vest cursul celei din urmă. Spre nord limita pare să fie constituită din cursul Erului, în vreme ce spre sud descoperirile Periam-Pecica depășesc foarte putin valea Arankăi (Zlatița).

După prima etapă, de constituire a culturilor din bronzul timpuriu a urmat etapa a doua, de dezvoltare locală, continuă și de mai lungă durată, în spații mai limitate, dar dotate cu o mare capacitate de expansiune, a culturilor din bronzul mijlociu. Acestea își cristalizează treptat caracterele lor propii, fiecare dintre ele delimitându-și de asemenea treptat teritoriile, triburile respective aflându-se în continuă fricțiune și în parte întrepătrunzându-se între ele. Caracteristic pentru toate aceste culturi din perioada a doua, cea mijlocie și principală a epocii bronzului, este faptul că ele se dezvoltă fără întrerupere, deseori în aceleași așezări, deși foarte probabil nu totdeauna pașnic și nestingherit, o vreme mai îndelungată și până la un moment, în care anumite situații vor face să se întrerupă evoluția de până atunci, așezările să fie părăsite și evenimentele să capete un curs care le va da caracterul unei faze de trecere la perioade de tranziție către epoca de fier.

Cultura Tei este cultura reprezentativă din perioada bronzului mijlociu și târziu din centrul și sudul Munteniei, dezvoltată de-a lungul a cinci faze de evoluție (Cătelu Nou, Tei, Stejar, Fundeni si Fundenii Doamnei), dintre care ultimele două sunt contemporane cu cultura Noua, care pătrunde în arealul estic al culturii Tei într-o vreme corespunzătoare cu aceste faze. Numită astfel după lacul Tei din București pe malul căreia a fost descoperită, cultura a luat naștere pe fondul Glina și în parte pe acela pe al culturii Cernavodă, având atingeri cu fondul Foltești și foarte probabil la sud de Dunăre și cu un factor sudic, în afară de cel cernăvodean.

Cultura Verbicioara a pătruns în aproape toată Oltenia dinspre nord și nord-vest, unde nu a absorbit se pare fondul local mai vechi Glina III ci la împins spre est, spre Olt. Numită astfel după așezarea de la Verbicioara-Dolj această cultură a mai fost răspândită in vestul Munteniei, Banat, precum și în regiunile vecine ale Iugoslaviei și din nord-vestul Bulgariei. Ca și cultura înrudită Vatina, numită așa după o localitate din Banatul iugoslav, ea s-a desprins din grupul Periam-Mokrin, evoluând paralel cu aceasta în bronzul mijlociu si în continuare până în bronzul târziu, inclusiv, în aceeași vreme culturile Tei și Gârla Mare.

Cultura Monteoru, denumită astfel după așezarea eponimă descoperită la Sărata Monteoru, ocupă un teritoriu întins în regiunile de dealuri din centrul României: sud-estul Transilvaniei, Moldova Centrală, Vrancea și zona de nord a Munteniei până în județul Dâmbovița, între ariile culturilor Wietenberg, Costișa si Tei. Cultura aparține unei mari uniuni de triburi de cultivatori și crescători de vite, având o organizare social-economică cu elemente doferențiate, remarcându-se mai ales grupul luptătorilor. Situat in aria centrală de locuire a tracilor nordici carpato-dunăreni grupul Monteoru a contribuit, spre sfârșitul epocii bronzului la formarea unei noi sinteze etno-lingvistice și culturale cunoscute sub numele de cultura Noua.

Cultura Costișa. La est de Carpati, jumătate de nord a Moldovei a fost populată de cultura Costișa-Bilîi Potic (după așezările de la Costișa-Neamț si Bilîi Potic din Ucraina Subcarpatică), care în evoluția ei a venit în contact și cu unele elemente ale culturii Monteoru pătrunse din jumătatea de sud a Moldovei, precum și cu altele ale culturii Komarov din zona de silvostepă a Nistrului. Cultura Costișa a jucat un rol important în geneza aspectului specific al sectorului nordic al culturii Noua. Prin acestea acțiunea noii culturii convergea cu aceea a culturii Monteoru dinspre sud, care avea să imprime complexului Noua un aspect particular în sudul și centrul Moldovei.

Culturile Gârla Mare si Cruceni.Din regiunea Dunării inferioare cultura Verbicioara a fost împinsă spre nord de cultura Gârla Mare (după descoperirile de morminte de la Gârla Mare-Mehedinți, de pe stânga Dunării) dezvoltată pe fondul Vatina ca și grupurile Dubovac-Zuto Brdo și Belegis din nord-estul Iugoslaviei. La rândul ei această cultură, întâlnită și în sudul Banatului, reprezintă un aspect local al marelui complex al câmpurilor de urne răspândit de la Dunărea mijlocie până la est de Jiu și în unele părți din nord-vestul Peninsulei Balcanice, în Serbia și nord-vestul Bulgariei. O altă cultură din cadrul acestui complex, înrudită cu Vatina, a fost identificată prin cercetările din necropola de incineratie de la Cruceni (jud.Timiș), căreia îi poartă numele, cu analogii în grupul Belegis din Voievodina și Banat. Din punct de vedere cronologic pe baza inventarului necropolelor de la Cârna (jud.Dolj), Cruceni si Bobda (jud. Timiș) s-au deosebit două faze.

Purtătorii culturii Gârla Mare, în legătură directă cu complexul Dubovac-Zuto Brdo și cu cel al ceramicii incrustate din Pannonia, au pătruns în aria culturilor Verbicioara și Tei din ultimele faze ale acestora, în condițiile mișcărilor din cadrul preliminariilor continentale ale mari migratii egeene.

Cultura Wietenberg, una din manifestările reprezentative ale epocii bronzului specifică spatiului intracarpatic a fost numită astfel după așezarea de pe Dealul Turcului, căruia i se mai zice și Wietenberg, de pe malul Târnavei Mari, în apropiere de Sighișoara. Cercetările efectuate în ultimii ani au dovedit că o bună parte a spațiului aflat la vest, nord și nord-est de Munții Apuseni aparține efectiv ariei culturii Wietenberg. În această zonă se află și așezarea de la Derșida care a oferit posibilitatea de a se urmări, prin stratigrafia verticală, primele trei faze din evoluția culturii. Investigațiile din depresiunea Sălajului au extins si mai mult spre nord-est limita cunoscută a ariei de răsaândire a culturii Wietenberg. Cele aproximativ 500 de morminte ale culturii cunosc cea mai mare concentrare de-a lungul cursului mijlociu al Mureșului.

Purtătorii acestei culturi se găsesc în condiții de mediu natural excepțional de favorabile prin bogății de minereuri, de cupru și metale prețioase, precum și pentru creșterea animalelor, una din ramurile economiei pe care ei au dezvoltat-o în chip deosebit. Tot lor cât și purtătoriilor culturii Otomani, cu care se învecinau spre nord-vest, li se datorește și cristalizarea și prosperitatea metalurgiei tracice din centrul transilvănean.

Cultura Otomani, numită așa după un complex de așezări de la Otomani, cultura apare ca fiind destul de întinsă, pornind de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în sud-estul Slovaciei, apoi în nord-estul Ungariei unde este cunoscută sub denumirile de Fuzesabony sau Gyru și metale prețioase, precum și pentru creșterea animalelor, una din ramurile economiei pe care ei au dezvoltat-o în chip deosebit. Tot lor cât și purtătoriilor culturii Otomani, cu care se învecinau spre nord-vest, li se datorește și cristalizarea și prosperitatea metalurgiei tracice din centrul transilvănean.

Cultura Otomani, numită așa după un complex de așezări de la Otomani, cultura apare ca fiind destul de întinsă, pornind de la poalele masivului Tatra, pe valea Hronului, în sud-estul Slovaciei, apoi în nord-estul Ungariei unde este cunoscută sub denumirile de Fuzesabony sau Gyulavarsand, precum și în vestul și nord-vestul României între Crișuri și Someș, la vest de Carpații Occidentali, corespunzând astfel unei bune părți a bazinului superior al Tisei. Cultura aceasta, dezvoltată în Crișana printr-un proces genetic local, din fondul Baden, fondul orizontului cu ceramică decorată cu împunsături succesive, cultura tumulară din estul Slovaciei și orizontul de mixtură ”răsăriteană” și elementele Vucedol întârziate, a avut o evolutie de mai lungă durată, considerată din bronzul timpuriu până către sfârșitul epocii bronzului. Această evoluție mai lungă a culturii Otomani s-a explicat prin rezistența opusă de purtătorii acestei culturi ca și de aceia ai culturii Suciu de Sus, față de pătrunderea spre est a purtătorilor mormintelor tumulare din centrul Europei.

A treia perioadă a epocii bronzului se caracterizează printr-o aproape totală schimbare a felului de viață din perioada precedentă. Într-adevăr, de la predominarea agriculturii se trece la predominarea păstoritului, iar de la așezări relativ mari și de lungă durată se trece la așezări mici, de tipul cenușarelor. Această schimbare a modului de viată este legată probabil și de migrația unor triburi răsăritene, aria de răspândire a acestei culturi depășind de altfel spre răsărit granițele României. Atât în Transilvania de est cât și în Moldova, ca și în estul Munteniei și în Dobrogea s-au găsit resturile așezărilor si mormintelor culturii care a înlocuit unele dintre culturile perioadei mijlocii a bronzului și anume cultura Noua cu variantele ei regionale. La nașterea culturii Noua au participat cultura Monteoru care i-a imprimat un aspect regional numit aspect moldovenesc; apoi cultura Costișa din nordul Moldovei și cultura Wietenberg din Transilvania. Datorită participării acestui din urmă factor la geneza culturii Noua a fost sesizat aspectul transilvănean al acestuia. Se presupune și o participare a purtătorilor culturii Tei cât și a unui factor răsăritean aparținând culturii Sabatinovka timpurie, considerată ca o etapa a culturii Srubnaia.

Cultura Coslogeni, identificată și denumită astfel pe baza descoperirilor de pe Grădiștea Coslogeni (comuna Dichiseni,jud.Călărași) a început la sfârșitul bronzului mijlociu și a continuat în bronzul târziu când este contemporană cu cultura Noua, cu care prezintă legături îndeosebi în ceea ce privește ceramica fără a se confunda însă cu aceasta. Mai multă asemănare se observă între culturile Coslogeni și Sabatinovka fapt explicabil mai întâi prin strânsa lor înrudire genetică și apoi prin evoluția paralelă în cea mai mare parte a existenței lor în zone învecinate cu specific geografic asemănător. Purtătorii culturii Coslogeni au populat sud-estul României până la Mostiștea si nord-estul Bulgariei.

Cultura Suciu de Sus, numita după localitatea Suciu de Sus – Maramureș începe la sfârșitul bronzului mijlociu când se prezintă ca o cultură de sine stătătoare, care se dezvoltă continuu în cursul perioadelor următoare pe o suprafață ce cuprinde partea de răsărit a Nirului, Ucraina subcarpatică și Câmpia Someșului și a Văii Lăpușului din nord-vestul României.

II. 2. Viața in epoca bronzului

Așezări temeinice, agricultură primitivă și creșterea vitelor, uniuni tribale iar apoi chiar democrație militară, folosirea din ce în ce mai intensă a uneltelor, armelor și podoabelor de bronz, alături de podoabe de aur, cunoscute încă din perioada eneolitică, sunt unele dintre caracteristicile economice și sociale ale noii epocii.

Comunitățile umane practicau o economie diversificată și intensă așa cum se dovedește prin descoperirile arheologice. În cadrul ei, locul principal îl ocupau activitățile legate de procurarea hranei. Prin evoluția continuă și îndelungată comunitățile căpătaseră experiența necesară pentru o exploatare optimă a mediului înconjurător conform nivelului tehnologic de care dispuneau. Cultivarea plantelor este atestată de numeroase râșnițe din piatră sau semințe descoperite în așezări, uneori și în morminte, precum și prin analize de polen efectuate. La șfârșitul epocii bronzului avem nu mai puțin de trei tipuri de seceri folosite la: seceratul cerealelor, fânețelor, stufărișurilor, nutrețului pentru animale. Recolta a fost depozitată în hambare, în vase mari de provizii sau în gropi cu pereți groși pregătiți special în acest scop. Acestea reprezentau așezări-dependință, mai mult sau mai puțin sezoniere, legate tocmai de cultivarea plantelor, de fapt agricultura propriu-zisă, cu plugul, făcută în funcție de sezon. Utilizarea plugului este documentată prin brăzdarele din corn și printr-o serie de reprezentări rupestre.

Dezvoltarea agriculturii a avut repercusiuni și asupra intensificării creșterii animalelor. După resturile osteologice găsite în așezările acestei epoci s-a constatat că accentul era pus pe creșterea bovinelor cărora le urmau porcinele și ovicaprinele, proporțiile fiind diferite în funcție de zone. Alături de bovine calul era unul dintre animalele folosite pentru tracțiune dar și pentru luptă. Numeroase miniaturi de care sau de roți de care atestă pentru epoca bronzului utilizarea acestui vehicul tras de boi sau de cai.

Vânătoarea, pescuitul și uneori culesul completau tehnicile de subzistență ale epocii, dar fără ca vreuna dintre ele să capete o importanță economică deosebită. Vânătoarea este documentată de oasele de animale sălbatice. Erau vânate cu predilecție cervideele si suidele, însă și alte specii cum ar fi lupul, vulpea, castorul. Rolul economic al acestei îndeletniciri nu se reduce numai la procurarea hranei, ci rezolvă parțial problema îmbrăcămintei și furnizează materie primă pentru unelte (în special cerbii) sau podoabe (colții de mistreț). Mijloacele pentru vânat în epoca bronzului au fost deja multiple. De la vânătoarea primitivă prin încercuiri, goane, capcane, plase se trece la folosirea arcului. Trebuie menționat în această privință pentru exemplificare vârful de săgeată de la Braneț (jud. Olt), dintr-o așezare de tip Glina, piesă deosebit de frumoasă, prelungă, cu baza concavă, mult adâncită formând doi colți în jos, arcuiți și ascuțiți sau vârfurile de săgeți din obsidian de la Medieșu Aurit-Potău. Pe lângă arc ajung să se folosească armele de bronz (lancea, sulița, chiar și toporul), care ajung tot mai frecvente.

Pescuitul, documentat prin greutățile pentru plasele de pescuit sau prin cârligele de undiță din os sau chiar din bronz, se practica pe malul bălților, lacurilor sau al apelor curgătoare în special al Dunării, deseori în așezări fiind descoperite oase de pește de dimensiuni mari (crab, somn, nisetru). Scoicile de apă dulce, unele soiuri de fructe sălbatice veneau să completeze hrana oamenilor din epoca bronzului.

Meșteșugurile casnice ca torsul și țesutul asigurau în primul rând îmbrăcămintea ele fiind atestate prin descoperirea unor fusaiole sau greutăți de lut pentru războaiele de țesut verticale.

Dintre ocupațiile cu caracter economic din epoca bronzului se distinge fără îndoială ca printre cele mai importante olăritul. Practicat în cadrul fiecărei comunități așa cum o dovedește cantitatea imensă de ceramică descoperită, olăritul asigura comunităților respective atât nevoile casnice (olăria de uz comun) cât și cele de ordin ceremonial (vesela de lux și ceramica funerară).

Prelucrarea pietrei continuă să fie și în epoca bronzului o activitate economică importantă prin care se asigura o parte din necesarul de unelte cum ar fi topoarele de piatră, vârfurile de săgeți, o serie de lame din silex, cuțitele curbe (Krummesser) folosite se pare ca seceri.

Prelucrarea osului, foarte intensă și specializată la unele culturi (Noua), procurau o altă categorie însemnată de unelte (străpungătoare, ace de cusut, cuțite) sau obiecte de podoabă (catarame, inele, pandantive).

Cea mai spectaculoasă activitate economică a epocii bronzului este, fără îndoială, metalurgia bronzului și a aurului. Varietatea tipurilor de obiecte, inovațiile tehnice, măiestria și gustul artistic remarcabil cu care sunt executate produsele de aur sau bronz oglindesc stadiul înaintat la care a ajuns societatea din acea vreme. Cercetările arheologice au identificat pe teritoriul României adevărate centre de prelucrare a bronzului (Sarata Monteoru, Pecica, Năeni) în care s-au descoperit ateliere documentate prin tipare pentru diferite piese (vârfuri de lance, topoare, securi, obiecte de podoabă), piese finite, materie primă (bare) sau resturi (zgură, resturi de turnare).

Practicarea metalurgiei bronzului și producerea de unelte, arme și podoabe din acest aliaj a întâmpinat o serie de greutăți care au împiedicat generalizarea folosirii lor; piatra, osul și alte materii prime transmise de moștenirea neolitică joacă mai departe un rol important, după cum am precizat și mai sus și nu vor fi eliminate decât extrem de încet din sectorul de bază al mijloacelor de producție pentru a fi înlocuite cu noul metal. Arama și cositorul precum și bronzul, aliajul acestora, erau metalele cele mai de seamă; bronzul dădea unelte și arme utilizabile dar nu putea înlocui uneltele de piatră. Aceasta n-o putea face decât fierul dar oamenii nu se pricepeau încă să-l extragă. Bronzul rămâne de-a lungul întregii epoci un metal scump, obținerea și prelucrarea lui fiind legate de dificultăți economice și tehnice serioase. Numai în puține locuri se găseau minereuri de aramă apte a da o producție satisfăcătoare de metal, în condițiile unor procese primitive de extracție și de reducere. Și mai rare erau zăcămintele de cositor (cel mai potrivit metal pentru obținerea bronzului), de antimon sau de arsen, înlocuitoare posibile si folosite ale cositorului, fapt care făcea ca obținerea bronzului sa depindă de legăturile de schimb la mari distanțe. Extracția și reducerea minereului, topirea aramei și amestecul cu cositor în anumite procentaje de care depindea calitatea aliajului rezultat, turnarea în tipare a pieselor dorite, toate aceste procedee tehnologice necesare pentru realizarea obiectelor de bronz presupuneau o experiență, cunoștințe și îndemânări greu de obținut și care, ținând seama de natura lor secretă în societățile de pe treapta orânduirii comunei primitive, nu se transmiteau decât în cercuri răatrânse.

Alături de metalurgia bronzului, prelucrarea aurului cunoaște în această epocă un progres însemnat. Se cunosc numeroase tezaure cum sunt cel de la Perșinari, Țufalău, Șmig, Ostrovu Mare ale căror piese au fost lucrate din aur extras din nisipurile aurifere din Munții Carpați.

Schimbul între diferite așezări sau culturi este documentat prin prezența frecventă a unor importuri ceramice dar și prin aceea a unor bunuri deosebite cum ar fi armele sau podoabele (mărgelele din faianță sau chilimbar) ceea ce dovedește din plin că lumea epocii bronzului la nordul Dunării participa activ la schimbul la mari distanțe, de pe litoralul baltic și până la Marea Egee.

Așezările în perioada bronzului sunt tot mai des situate în puncte protejate natural, pe înălțimi, pe vârfuri de deal, în vecinătate de ape. Aceasta denotă necesitatea de a se apăra și existența acelor conflicte înarmate care, în prima vârstă a fierului iau caracterul unor adevărate războaie de jaf. Așezarea fortificată formează sediul ginților patriarhale și în jurul ei se întind, pe teritoriul destinat folosinței tribului, așezări mai mici și gospodării răzlețe. Locuințele sunt în general modeste, de tipul colibelor din nuiele împletite și acoperite cu paie, dar este semnificativ faptul că în această vreme apare sanctuarul, amenajare arhitectonică cu caracter special. În acest sens de un remarcabil interes este așezarea de la Monteoru înzestrată cu un fel de acropolă prevăzută cu platforme de piatră, sanctuare îngrădite și turnuri de supraveghere. Fără să constituie o anticipare directă a ansamblului de sanctuare de la Sarmizegetusa, așezarea cu acropolă de la Monteoru corespunde unui fenomen de ordin spiritual care a avut importante consecințe și în domeniul artistic.

Comunitățile gentilice în curs de tracizare erau grupate în jurul unor astfel de centre întărite, cu teritorii mai bine delimitate. La rândul lor triburile erau organizate în uniuni de triburi caracterizate prin anumite trăsături comune din domeniul vieții materiale și spirituale, precum și printr-o mai mare stabilitate și o mai bună organizare. Treburile acestor triburi erau rezolvate de adunarea poporului, transformată în adunarea ostașilor în timp de luptă, de sfat, organ al aristocrației gentilice și de conducătorii militari a căror funcție a fost limitată de sfatul și adunarea poporului. Odată cu apariția și intensificarea războaielor cu scop de apărare și de extindere a teritoriilor și apoi de jaf, în urma inegalității de avere creată, în unele obști s-a întărit poziția social-economică a conducătorilor militari, aceștia căpătând privilegii, acumulând bunuri materiale, semne distincte, ceea ce a contribuit la destrămarea relațiilor gentilice.

În general, în epoca bronzului nu poate fi vorba decât de o formă incipientă de democrație militară, determinată atât de caracterul războiului care nu era continuu, cât și de faptul că prin aceste războaie se urmărea îndeosebi apărarea și mărirea teritoriului unional și nu atât jaful organizat. Democrația militară nu atinsese așadar faza ei de dezvoltare furtunoasă.

Datorită creșterii productivității muncii și a producției în urma dezvoltării metalurgiei și a progreselor obținute în agricultură și în creșterea vitelor, are loc prima mare diviziune socială a muncii care a constat în separarea triburilor de păstori de triburile de agricultori și de cele ale vânătorilor marini. Unii cercetători vorbesc de o asemenea separare încă de la baza neoliticului. Această idee care este mei veche s-a crezut o vreme că poate să fie susținută pe baza descoperirilor făcute în Orientul Mijlociu (peștera Belt la Ghar-i-Kamarband). Aceasta nu corespunde realității înfățișate de toate celelalte stațiuni neolitice preceramice cunoscute din Orient. S-a demonstrat pe această bază că primii neolitici au practicat o economie mixtă și că de o separare a celor două ramuri principale ale economiei nu poate fi vorba decât atunci când progresele realizate permiteau pe de o parte obținerea unui surplus de produse absolut necesare efectuării schimbului intertribal și pe de altă parte o mai completă folosire a solului, chiar și a aceluia care nu era favorabil agriculturii. Realizarea primei mari diviziuni sociale a muncii a creat condițiile unei intensificări și permanentizări a schimbului intertribal, ceea ce va duce la posibilitatea acumulării unei cantități mai mari de bunuri în mâna șefului de trib, prin intermediul căruia se făcea schimbul. Dar diviziunea muncii capătă o semnificație deosebită atunci când este intracomunală și când și schimbul este intracomunal. Este vorba de cea de-a doua diviziune socială a muncii, care a constat în separarea meșteșugarilor de restul producătorilor. Necesitatea separării meșteșugarilor a apărut în urma complicării însăși a proceselor de realizare a unor produse, ceea ce presupune o tot mai mare specializare prin sporirea cererii de produse meșteșugărești în comunitatea respectivă.

În această etapă incipientă a procesului de destrămare a comunei primitive ginta maternă s-a transformat treptat și în mod neuniform în gintă patriarhală, concretizată prin reședința patrilocală a familiei, filiația paternă, după linie bărbătească și moștenirea de către copii a averii tatălui. În cuprinsul ginții patriarhale se accentuează tendința familiei-pereche de a deveni un colectiv economic independent. Ruperea însă a legăturilor gentilice nu era încă posibilă în forma aceasta. Fărâmițarea ginții ca celulă economică se realizează prin marea familie patriarhală, colectiv de producție și de consum, care păstrează în mare măsură principiul înrudirii de sânge, format din trei-patru generații, urmașii unui patriarh cu soțiile și copii lor, adesea și ginerii și cu alte rude primite în familie.

Ca urmare fenomenul de început de destrămare a orânduirii gentilice se încadrează între granițe destul de precise. Diferențierile sociale își găsesc o contragreutate și o limită în proprietatea încă obștească asupra solului (ogoare, pășuni, ape și păduri) și în rolul pe care ginta îl deține încă în raporturile ținând de înrudire (de exemplu cele reglementând căsătoria) și cele organizatorice și religioase.

Cap.III. Răspandirea cultului solar

Confruntarea puternică a omului cu fenomenele casnice l-a determinat de timpuriu să acorde o atenție deosebită celor mai inportante corpuri cerești, cu un impact deosebit pentru viața sa. Succesiunea zilelor si nopților, fazelor lunii, eclipsele de soare, zăpezile și vânturile, toate sunt legate de astrele cerești. Credința în forțele naturii primește un caracter mai precis prin personificările divinităților antropomorfe. În epoca bronzului se formează politeismul primitiv, zeii fiind considerați ca trăind într-o familie patriarhală, având ca zeu suprem o divinitate masculină care este capul familiei. El întruchipează principala forță în natură, soarele, și dispune de cele mai impunătoare fenomene, aruncând fulgerul și speriind cu trăznetul. El este zeul războiului și decide soarta luptelor duse tot mai des între triburi pentru acapararea pășunilor și pământului. Soarele era zeul universal accesibil deoarece importanța astrului pentru oameni, plante și animale a creat în mod reflex în mintea și conștiința oamenilor religioși o mulțime de legende, simboluri si mituri solare. Cultul soarelui se dezvoltă până la dominarea celorlalte forme de cult, a elementelor naturii.Soarele este astfel întâi alegorizat, apoi eroizat.La noi acest cult, ajungând să fie practicat de către purtătorii culturilor bronzului dezvoltat (Vatina, Otomani, Sighișoara-Wietenberg, Gârla Mare, Monteoru, Costișa, Coslogeni) prezintă unul dintre aspectele procesului de formare a amplei entităti etnico-sociale a tracilor de nord. Societatea omenească divizată înca în respectivele culturi de origine locală fusese făuritoarea comlexei sinteze etno-culturale care dobândise și pe plan lingvistic acel aspect indo-european ce generase, ca un firesc rezultat al continuității etnice, limba traco-dacă. Remarcând faptul că în cadrul societăților în formare practicile magico-religioase jucau un rol însemnat, acel element spiritual care era adorarea soarelui a reprezentat un factor de seamă in uniformizarea culturilor epocii bronzului si în costruirea unei noi civilizații, îmbrățișată în toate comunitățile omenești de la nordul Dunării de Jos.

Cultul astrului zilei, considerat izvor al vieții și al morții este personajul principal al miturilor solare, iar solarismul drept componenta esențială a religiilor uraniene, existente uneori paralel cu cele chtoniene bazate pe sacralitatea pământului. Forma cea mai veche a miturilor solare este cea a gemenilor divini, în care soarele si luna sunt zei si eroi civilizatori. Soarele e adesea asociat cu luna, în epocile preagrare chiar dominat de ea cultural (în Mesopatamia, modificarea raportului de importanță între Sin, Zeul-luna si Shamash, Zeul-soare); în mitologiile mai complexe ale civilizațiilor clasice, zeii solari devin sau zeii supremi, adesea creatori ai universului sau măcar divinități de prim rang. Puterea soarelui este asociată regalitătii, așa cum se întampla în religia si în mentalitatea socială a Egiptului antic, dominată de cultul zeului soare Re și de reprezentantul sau pământesc faraonul. Aici multe divinități sunt contopite cu soarele, dând astfel nașterea figurilor solarizate Min-Ra, Amon-Ra. La fel se întampla si la poporul inca din America precolumbiană (incașii se considerau "copiii soarelui"). Solarizarea Ființei Supreme uraniene este un fenomen destul de frecvent și în Africa. La o serie întreagă de populații africane "Ființa Supremă" este numită "Soare". Uneori, este cazul populației munsh, soarele trece drept fiul Ființei Supreme Awondo, iar luna drept fiica sa. Populația ba-rotse face din soare "locuința" zeului Cerului, Niambe și din lună, soția lui. Cel mai bun exemplu de solarizare a Ființei Supreme ne este furnizat de populațiile kolariene din India. Munda,din Bengal, plasează în fruntea panteonului lor pe Sing-bong, soarele, un zeu blând care nu se amestecă în treburile oamenilor. Totuși el nu este cu desăvârșire absent din cult; primește sacrificii de țapi albi sau cocoși albi. Soarele este sursa și concomitent, întruchipare a luminii diurne, cu toate valențele ei spirituale și psihologice. El este și focul uranian, dătător de viață, purificator dar și ucigător prin arșița si seceta pe care le provoaca. Soarele este nemuritor, dar el învie în fiecare dimineața și moare la asfințit; de aceea este simbolul resurecției, al veșnicei întoarceri a vieții trecând prin moarte temporară. Aflându-se în centrul cerului el este un simbol al centrului. Orintarea după soare este pusă atât în centrul modelului cosmologic heliocentric, cât și în organizarea și măsurarea timpului (calendarele solare, ceasuri solare, zodiacul). Solstițiile și echinocțiile sunt luate ca puncte de reper în organizarea vieții comunitare, în desfășurarea riturilor agrare, în ținerea sărbătorilor cu subtrat păgân și a celor monoteiste de peste an. Astfel urme de cult solar, pierzându-și conținutul mitic și valoarea religioasă, s-au păstrat până în timpuri moderne, mai ales în culturile mai fragile în care se manifestă impulsul glorificării mistice a Soarelui, cel puțin ca personificare alegorică a principalei surse vitale. În Egipt, după cum am amintit mai sus cultul solar a fost mereu dominat, Zeul Soare fiind aici mai proeminent decât în toate mitologiile lumii și acumulând marile atribute de creator universal, stăpân absolut și judecător suprem; iar faraonul, ca reprezentant al soarelui, era dator sa facă ocolul zilnic al templului lui Ré, pentru ca ochiul zeului să nu se stingă în cursul zilei printr-o eclipsă; târziu Osiris însuși devine un zeu solar. Zeii solari din Mesopotamia (Shamash, Shapash) chiar în perioadele de ascensiune, rămân dependenți moral față de Zeul-luna, dar devin stăpâni ai universului și legislatori supremi (Codul lui Hammurabi se credea ca a fost înmanat de Shamash direct regelui). În Palestina biblică deși Soarele nu e decât un luminător ceresc fixat pe boltă de Yahweh, urme de cult solar s-au menținut voalat și în mitul lui Samson și în unele interdicții; "Ca nu cumva să ridici ochii spre cer și să vezi soarele, luna, stelele …,să te lași ispitit și să te închini și să slujești acestor făpturi. În Iran Mithra era zeul razelor solare, iar nașterea lui se sărbătorea după solstițiul de iarnă, când ziua începea să crească. În India, Surya face parte din cea mai veche triada vedică supremă, formele ulterioare păstrându-se în esența mitică a cultului fenomenelor cosmice capitale. Grecii îl veneraseră pe Helios care își conducea zilnic cvadriga de la răsărit la apus, apoi pe Apollon (în ipoteza Phoibos) asociind simptomatic în mitofilozofia lor cultul solar ca un zeu sapiențial al artelor. La scandinavi, tânărul zeu Baldr era nu o personificare a soarelui, ci divinitatea luminii solare și a luminii în general. Printre numeroase forme culturale solare ale popoarelor precolumbiene, zeul toltec Tezcatlipoca reprezenta mai ales forța solară distrugatoare (de aici și sacrificiile umane ce îi erau consacrate) dar la asteci, Tonatinh era însuși Soarele; mai mult aztecii împărțeau timpul istoric al lumii în 5 cicluri de distrugeri și refaceri ale universului, numite sori, fiecare epocă fiind dominată de alt soare. În Japonia religia solară dominată de zeița Amaterasu consideră că deși de prim rang aceasta zeiță nu e vrednica să-l privească direct pe împarat (existând întotdeauna umbrare sau alte obstacole în drumul razelor ei spre mikado). Slavii au avut mai mulți zei solari niciodata însă de prim rang.

Merită subliniata afinitatea teologiei solare cu elitele, fie că e vorba de suverani, de inițiați, de eroi sau de filozofi. Spre deosebire de celelalte hierofanii cosmice, hierofaniile solare au tendința de a deveni privilegiul unor cercuri închise, a unei minorități de "aleși", ceea ce are drept efect stimularea și precipitarea procesului lor de raționalizare. Asimilat "focului inteligent", soarele sfârșește cu timpul, în lumea greco-romană, prin a deveni un principiu cosmic; din hierofanie el se transformă în idee, printr-un proces de altfel analog celui pe care-l suferă mai mulți zei uranieni (I-ho, Brahman). Heraclit știa deja că "soarele este nou în fiecare zi". Pentru Platon, el este imaginea Binelui, așa cum se manifestă în sfera lucrurilor vizibile; pentru orfici el este inteligența lumii. Raționalizarea progresează împreună cu sincretismul. Macrobiu reduce la cultul solar întreaga teologie si identifică în Soare pe Apolo, Liber-Dionysos, Marte, Mercur, Esculap, Hercule, Sarapis, Osiris, Horus, Adonis, Nemesis, Pan, Saturn, Adad și chiar pe Jupiter. Împăratul Iulian în tratatul său "Despre Soarele Rege", Proclus în "Imn Soarelui" fac o valorizare proprie, sincretist-raționalistă a astrului.

Aceste ultime omagii aduse Soarelui, în amurgul antichității, nu sunt total lipsite de semnificație; aceste polimpseste mai permit încă să se descifreze, sub noua lui scriitur, vestigiile unor hierofanii autentice, arhaice. Pentru a nu evoca decât unele, condiția dependentă a soarelui în legatură cu divinitatea, care amintește de mitul primitiv al demiurgului solarizat, relațiile sale cu fecunditatea si drama vegetală. Dar în general, nu mai există aici decât o palidă imagine a ceea ce au însemnat odinioară hierofaniile solare, imagine palidă care ne parvine tot mai decolorată de raționalism. Ultimii sosiți dintre "aleși",filozofii, au reusit astfel să desacralizeze una din cele mai puternice hierofanii cosmice.

Cap.IV. Vestigii ale cultului solar în spațiul românesc

IV.1. Obiecte cu rol magico-religios

Caracterul restrâns sl surselor de informare, constituite în principal din materiale arheologice împiedică în prezent descifrarea și cunoașterea unora din elementele componente ale complexului domeniu reprezentat de credințele religioase în special și de spiritualitatea comunităților umane ale bronzului mijlociu în general. Componentele credințelor și a cultelor specifice acestei epoci sunt rezultate în principal din raportările individului sau ale colectivității umane căreia aceste îi aparține, la forțele naturii ce determină în ultimă instanță fertilitatea solului (soare, lună, apă, pământ) sau la aspectele majore care marchează și punctează ritmul vieții cotidiene (naștere, moarte, boli, confruntări militare). Coroborând rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse în mai multe stațiuni ale epocii bronzului din spațiul carpato- dunărean putem admite faptul că cea mai mare parte a manifestărilor cultice se derulau în interiorul așezărilor. Informațiile privitoare la amenajările speciale și la accesoriile care probabil au fost utilizate la exercitarea cultului se reduc la câteva categorii de vestigii: vatra de cult, altare portabile, machete de care, rotițe de car, vase de tip askos. Acestea în bună parte se apreciază că au fost utilizate în practicile legate de venerarea cultului soarelui sau al focului.

Figurine zoomorfe sunt cunoscute din așezarea de la Livezile-” Baia” și de la Zlatna-” Colțul lui Blaj” sau din așezările grupului cultural Șoimuș, de unde o piesă fragmentară din lut poate fi interpretată ca reprezentând partea superioară a unui idol zoomorfic. În ceea ce privește speciile reprezentate se poate remarca o preponderență a cornutelor mari și mici, fiind vorba atât despre animale domestice (ovi- caprine, bovine), cât și sălbatice (cervidee). Plastica de lut animalieră este cunoscută pe teritoriul României din perioada neolitică, ea aflându-se însă în netă inferioritate față de mult mai numeroasele reprezentări antropomorfe, asociate în mod clar cultului fecundității. Perioada de tranziție va aduce cu sine o scădere spectaculoasă a practicii în lut ca o consecință directă a modificărilor survenite în viața spirituală a comunităților în spațiul carpato- balcanic, aflate în plin proces de modificare a strategiilor de exploatare a resurselor naturale. Mobilitatea sporită a grupurilor umane, accentul tot mai mare pus pe creșterea animalelor dar și o nouă ierarhizare în sânul societății sunt tot elemente care contribue la decăderea cultelor chtoniene și implicit a rolului jucat de Marea Zeiță sau Zeița Mamă. Un număr apreciabil de figurine zoomorfe este cunoscut în aria culturii Schneckenberg, ele fiind asemănătoare și din punct de vedere stilistic cu reprezentările decoperite la Livezile. De la Sghișoara- Wietenberg, din cercetările mai vechi, provin trei fragmente reprezentând capul unor păsări, două dintre ele decorate, realizate într-o manieră naturalistă. Cât privește restul teritoriului României sau zonele învecinate s-ar părea că plastica zoomorfă este foarte rară sau chiar lipsește cu desăvârșire din majoritatea culturilor ori grupurilor cunoscute. O excepție notabilă o reprezintă cultura Hatvan, în așezările căreia s-au descoperit mai multe reprezentări animaliere.

Referitor la posibilele semnificații ale statuetelor zoomorfe, acestea nu reprezentau zeități care să constituie obiect al ”adorației” ci erau folosite cel mai probabil în cadrul unor practici magico-rituale menite a asigura reproducerea turmelor și protejarea lor de forțele malefice care aduceau molime. Prezența practicii animaliere în diverse zone ale așezării și în complexe de locuit poate fi un indiciu al faptului că ritualurile respective, indiferent de faptul că erau sau nu oficiate de persoane inițiate, aveau o localizare domestică.

Cărucioare și rotițe de cărucioare.

Fără să li se cunoască în detaliu întreaga gamă a semnificațiilor de cult, funerare și magice, carele miniaturale realizate în lut sau bronz sunt considerate ca dovezi sigure ale practicării cultului soarelui. Pe lângă numeroase motive decorative, cu o pronunțată tentă de cult ca roata, spiralele, cruci gamate aplicate în genere pe vasele din lut, carele votive înfățișează o altă categorie de reprezentări ”artistice”: capetele de lebădă, rațele și discurile ce simbolizează soarele. Respectivele figurine simbol amplasate în diverse părți ale carului: în capetele osiilor, pe suporți special plasați în platformă sau ținând locul animalelor de tracțiune, sunt cu atât mai demne de remarcat cu cât fac parte dintre rarele reprezentări tridimensional figurative de cult din epoca bronzului.

La Derșida au fost găsite patru fragmente de cărucioare miniaturale și șase rotițe: – fragment de cărucior de formă rectangulară. Din el s-a păstrat un colț cu pereți înalți, ușor arcuiți și înclinați spre exterior. Lăcașul osiei nu perforează fundul ei, ci este realizat printr-o urechiușă care s-a rupt din vechime. Marginea superioară a peretelui lung este ornamentată în interior și exterior cu triunghiuri hașurate. Pereții sunt decorați cu benzi umplute cu linii incizate orizontal și paralel. Peretele scurt are marginile neornamentate; -fragment de cărucior de formă rectangulară. Este un colț cu pereții înalți și drepți. Din colțul inferior pornea un inel îngroșat prin care se introducea osia. Lăcașul a atins parțial fundul căruciorului. Bordurile laterale și inferioare au fost decorate cu câte o bandă îngustă formată din linii incizate paralel. Pe peretele lung s-au aplicat hașuri largi și neregulate, iar pe cel scurt o linie în zigzag din care pornesc în jos linii trase neregulat; -fragment de cărucior rectangular din care s-a păstrat o parte cu pereți înalți și drepți. Colțul bombat este ușor supraînălțat față de nivelul pereților. Această parte este decorată cu mici incizii iar marginea inferioară cu o bandă pe care sunt trei linii oblice dispuse în unghiuri succesive. Inelul de prindere a osiei se profila față de fund. El s-a rupt din vechime dar se observă locul cepului care îl lega de fund; – fragment de cărucior rectangular cu pereții și colțurile drepte. Lăcașul osiei a perforat în întregime partea inferioară a căruciorului. Unul din pereți s-a desfoliat așa că nu se cunoaște ornamentul. Celălalt perete este ornamentat cu benzi formate din triunghiuri hașurate, alternate cu benzi de linii în zigzag. Ornamentele roților urmăresc să marcheze simbolic spițele fie prin linii incizate, fie prin impresiuni punctate.

Cu ocazia săpăturilor efectuate în așezarea de pe” Dealul Vida”, în așezări atribuite cu certitudine culturii Otomani au fost descoperite piese de acest gen: Otomani, Cetățuia, Vărșand ”Movila între vii”, Săcuieni ”Cetatea Boului”. Toate exemplarele cunoscute și descrise, cu foarte mici excepții, prezintă aceleași caracteristici tehnice: formă patrulateră, fundul plat, cofraj mai mult sau mai puțin înalt și două osii. În privința acestora din urmă trebuie menționat faptul deosebit de semnificativ ca la toate exemplarele avem de-a face cu osii de tipul ”transversal rotative”. Unul dintre care are o formă dreptunghiulară ușor alungită. Pereții laterali drepți, având muchiile de îmbinare pronunțate, colțurile superioare ușor răsfrânte în exterior se termină în câte un cioc ascuțit. Fundul este perfect plat. Lăcașul osiilor amplasat chiar la extremitate perforează în întregime peretele fundului. Una din laturile înguste este prevăzută la bază cu două găuri având o traiectorie oblică ce trece atât prin peretele cofrajului propriu- zis cât și prin peretele fundului. Restul acestor găuri este evident. De ele se racordau sistemul de tracțiune, în speță timona. Diametrul găurilor fiind extrem de mic, este posibil ca timona să fi fost înlocuită cu o sfoară subțire. În ansamblu are o culoare închisă cu pete mari galben roșcate, pe alocuri urme de slip. Decorul este executat în tehnica inciziei și constă din arcade largi formate dintr-o bandă de trei linii. Ele acoperă la mijloc toții pereții. Atât partea superioară cât și partea inferioară a pereților sunt ornamentați cu câte un șir de mici linii verticale și paralele între ele, delimitate spre interior de o linie incizată orizontal. Același decor se găsește și pe muchiile de înbinare a pereților laterali.

Un număr relativ mare de cărucioare miniaturale sunt cunoscute din așezarea eponimă a culturii Wietenberg. Cărucioarele au lada de formă rectangulară și baza dreaptă, plată, putând fi încadrate în două din subvariantele primului tip stabilit de N. Boroffka: 1a- cu pereții laterali dispuși în unghi drept fața de bază. Bordurile pereților, ca și pereții sunt decorați cu hașuri simple, delimitate uneori de o bandă, cercurii imprimate sau impresiuni triunghiulare; 1c- cu pereții laterali înclinați spre exterior. Lăcașurile de fixare care au un rol funcțional perforează fie partea inferioară, baza vehicolului, fie se prezintă sub forma unor ” urechiușe” perforate,prinse sub ladă la colțuri, pe laturile lungi ale vehicolului. La un fragment de cărucior pereții laterali sunt perforați, aspect care face posibilă atârnarea unora dintre piese și implicit,o diversitate a utilizării lor. Unele cărucioare sunt prevăzute la colțurile superioare ale îmbinări pereților laterali, uneori supraînălțate, cu butoni sau protome animaliere.

Rotițele de cărucioare de cult fac parte din categoria pieselor cu corpul plin neornamentate, cu butucul proeminent, prevăzut cu o perforație centrală, transversală. Cele mai timpurii piese apar în eneolitic și în perioada de tranziție, pentru ca în epoca bronzului să devină comune mai multor arii centrale. În bronzul timpuriu rotițe de cărucioare au fost descoperite în mai multe așezări aparținând culturilor Vucědol-Zok, Glina, Schneckenberg, Nir și grupul Jigodin.La Țebea au fost descoperite două exemplare dintre care unul fragmentar. Piesele prezintă pe fețele laterale nervuri dispuse diametral opus, cu scopul dublu, decorativ și de întărire a rezistenței piesei. Din aria culturii Schneckenberg este cunoscut carul miniatural de la Cuciulata. Din nord-vestul Transilvaniei provine un car de lut fragmentar, descoperit la Sanislău și atribuit fazei târzii a culturii Nir.

Din localitatea Dupliajaja, sat așezat pe malul stâng al râului Caroș, în punctul unde cursul său face marele cot spre miazăzi pentru a se vărsa mai apoi în Dunăre, provin două care miniaturale din lut păstrate aproape intacte. Pe unul dintre ele e redată o figurină umană ce face corp comun cu carul propriu-zis. Sub statuetă, pe fața plană superioară a carului este incizat un simbol în forma de roată iar chipul personajului are înfățișarea unui cap de pasăre. Animalele de tracțiune sunt substituite prin două capete de păsări așezate pe părțile laterale ale unei roți. Dubla prezența a păsărilor acvatice și însoțirea lor de simbolul roții solare sunt indicii care pun în afara oricăror îndoieli caracterul de piese de cult al carelor apărute în câmpia sud-bănățeană. Simbolul păsării de apă era de altfel elementul figurativ frecvent în întreg spațiul carpato-balcanic, fiind aplicat pe majoritatea carelor miniaturale din lut sau bronz, descoperit atât la noi în țară cât si în zonele învecinate. Profesorul H. Müller-Karpe arăta că simbolistica păsării de apă derivă din sfera creto-miceniană. Pasărea, din cauza capacității sale de a se ridica în aer era considerată că poate duce zeilor cererile, gândurile și dorințele oamenilor. Ea era considerată mesagerul zeilor sub forma vizibilă a puterii acestora.

Un alt detaliu ce înscrie carele de la Duplijaja în marea familie a vehiculelor votive solare îl reprezintă faptul că erau prevăzute cu patru roți. Cele mai vechi dovezi ale folosirii carului aparțin nivelurilor neolitice din Orient (Mesopotamia, Anatolia, Syria), arie de geneză din care s-au răspândit mai târziu spre Europa. Una din căile de pătrundere spre continentul nostru fusese Peninsula Balcanică, ruta care trecea măcar tangențial și prin cuprinsul stăbătut de Dunărea de Jos. Eventualitatea transmiterii modelului de car pe drumul ce trece prin Caucaz ocolind pe la est și nord Marea Neagră, nu se confirmă arheologic deoarece în așezările din sudul Ucrainei sunt frecvente carele cu două roți și capotă. Din cele ce se cunosc până în prezent, carele cu patru roți îndeplineau funcțiunea de cult legată de adorarea soarelui, după cum s-a confirmat atât prin carul descoperit la Orăștie cât și prin cel apărut la Bujoru. Acestea chiar dacă aparțin Hallstatt-ului merită o descriere mai amănunțită deoarece sunt o dovadă a continuării cultului solar, pe care-l vom găsi pe deplin atestat în epoca următoare, când pe teritoriul țării noastre va ajunge la maturitate civilizația geto-dacilor.

Carul de al Bujoru a fost depus întreg în mormântul de înhumație de aici aparținând culturii Basarabi. Cazanul carului are o formă ovală cu marginile răsfirate spre exterior și dimensiunile de 13,2 cm x 15,3 cm; înălțimea sa este de 5,3 cm. El a fost realizat prin turnare. La cele două capete ale cazanului se aflau câte două capete de pasăre de apă, mult stilizate, cu ciocul lat de forma semicirculară. Ochii erau marcați de câte două proeminențe dispuse simetric de o parte și de alta a capului. De gâtul fiecărei păsări de apă erau fixate câte un inel semicircular de fier turnat în corpul de bronz al piesei. Capacul cazanului este lucrat tot din bronz și are de asemenea o forma ovală ca și corpul cazanului pe care-l acoperea. La cele două capete capacul are două capete de pasăre de apă de același stil și de același tip cu cele care ornamentau corpul carului cazan. La baza gâtului fiecărui cap de pasăre de apă se afla un ornament format din câte trei caneluri. În centrul capacului este un inel de bronz fixat de capac printr-un picior de bronz. La parte superioară a inelului se află câte un cap de pasăre dispus simetric. Capacul a fost realizat de asemenea prin turnare prin procedeul formei pierdute. Roțile carului au un diametru de 10,2 cm și sunt lucrate prin turnare. Fiecare roată are câte patru spițe. La partea lor superioară a fost pusă prin turnare, de o parte și de cealaltă a roții câte o bandă de fier lată de câte 6 mm și groasă de 2 mm.

Carul de la Orăștie avea cazanul relativ semisferic de pe acesta pornind de ambele părți câte șase protome de păsări cu gâtul lung.De altfel unele protome de păsări și uneori chiar bărcuțe de bronz cu protome de păsări au folosit și ca pandantive. Aceste bărcuțe solare apar în legatură cu cultul solar întocmai ca în Egipt.

Radu Florescu spune că de fapt carele-cazan de la Bujoru și Orăștie nu sunt solare pentru că lipsește orice imagine sau simbol solar. Dar se știe că de fapt calul, lebăda, roata și crucea gamată sunt simboluri solare. Legenda spune despre unul dintre regii liguri, prieten și rudă a lui Pheton, adică soarele, că Apollon, emoționat de durerea sa la moartea zeului Soare i-a dat înfătișarea lebedei sacre si l-a plasat printre astre. Descendenții acestui rege ligur purtau pe căștile lor imaginea lebedei. Lebăda se asociază cultului lui Apollon primitiv ca zeu al soarelui. Pindar menționează pioșenia cu care este venerat zeul soarelui Apollon de hyperboreenii fixați pe malurile Dunării.

În numeroase religii pre- și protoistorice carul soarelui simbolizează deplasarea astrului zilei între cele două zări opuse, răsăritul și asfințitul. Apariția acestor piese de cult începând din bronzul timpuriu marchează modificările care survin în viața spirituală a comunităților din spațiul românesc odată cu debutul noii epoci.

Altare portabile.

În timpul cercetările de la Sighișoara-Wietenberg au fost descoperite mai multe altare fragmentare precum și picioare ale acestora confecționate dintr-un lut de bună calitate și executate îngrijit. Ele au platforma plană, de formă rectangulară, marginile îngroșate sub forma unei borduri, iar la unele colțuri prelungiri care sugereză existența unor mânere. Altarele portabile constituie apariții relativ rare în epoca bronzului. Se consideră că ele erau folosite în practicile rituale legate de venerarea focului.

La Derșida s-au descoperit nu număr mare de fragmente de altare portative. Dintre acestea nu au putut fi reîntregite decât câteva piese. Cele mai numeroase sunt altărașele cu picioare mici, cu marginile lățite de forma unor arcade și având” platformele” mai joase și dispuse oarecum oblic față de borduri. Marginile-arcade sunt întotdeauna decorate cu spirale încârligate, spirale succesive, sau cu benzi înguste hașurate și linii în zigzag. La unele din aceste altărașe platformele plate au o bordură. O platformă este decorată pe margini cu triunghiuri formate din linii paralele.

Un alt grup de altărașe este acela care se aseamănă cu tăvițele cu picioare. Altarele portabile de acest tip au picioarele legate de platforme, adică au fost lucrate deodată cu platformele și nu implantate în partea inferioară, așa cum este cazul în tăvițe. Aceste altare sunt perforate în orificii circulare, dreptunghiulare etc. Dintre aceste piese se remarcă două. Prima are partea superioară dreptunghiulară și marginile rotunjite și lăsate ușor în jos. Bordura este ornamentată cu benzi înguste hașurate în maniere diferite și cu triunghiuri cu linii oblice paralele. În mijloc se observă un orificiu care, probabil, a avut o formă dreptunghiulară sau oblică. Al doilea fragment aparține unui altăraș cu partea superioară circulară, care are o bordură decorată cu triunghiuri hașurate. Mijlocul platformei este perforate de două orificii, una circulară și alta asemănătoare unui topor bipen cu contururi drepte.

Al treilea tip de altăraș este format dintr-un cilindru înalt perforat cu orificii pătrate și circulare și dintr-o platformă circulară mai mare decât cilindrul pe care stă. Acesta era decorat, în zona mediană, cu o bandă orizontală hașurată. Bordura platformei, ușor înălțată este decorată cu triunghiuri hașurate și ele. Între brațele crucii, patru orificii circulare perforează platforma.

Această preferință a olarilor pentru decorul format din șiruri de triunghiuri alăturate, ornament pe care-l găsim pe majoritatea altarelor de lut este fără îndoială legat de redarea simbolului solar. La Derșida s-au mai găsit încă alte două suporturi cultice. Primul este de fapt un inel lat decorat pe partea superioară cu o suită de spirale încârligate între care sunt dispuse triunghiuri. Celălalt exemplar este tot de formă circulară, dar cu corpul plin și decorat pe margini pe ambele fețe. Altărașele sau suporturile cultice sunt totuși aparitii rare în epoca bronzului. Mai cunoscute sunt cele din România de la Sălacea, Tiream și Cârna sau Sighișoara-Wietenberg descrise mai sus; ddin Ungaria de la Toszeg și cele din Iugoslavia de la Klicevac și Dubovac. Multe din analogiile prezentate au ca decor simbolul solar, sub forma unor cercuri încinjurate cu triunghiuri foarte asemănătoare cu floarea soarelui, sau sub forma unor cercuri su spirale încârligate. Vas altar portativ în miniatură s-a descoperit la Sălacea. Este compus din două părți distincte; partea superioară, vasul propriu-zis în formă de cupă cu buza mult evazată și partea inferioară în formă de cutie cubică cu pereții înalți si drepți prevăzuți pe laturile lungi de câte patru, iar pe laturile înguste cu câte două ferestruici ovale, iar în colțurile superioare cu câte două mânere in secțiunea rotundă. Piesa este ornamentată pe buză cu proeminențe mici, în partea superioară a corpului cu nervuri verticale, iar pe cea inferioară cu alveole rotunde și cu nervuri de mici liniuțe verticale cu zigzaguri.

Vas-cismă cu dimensiuni miniaturale, având interiorul gol. Suprafețele exterioare nu sunt decorate. Funcția lor nu este pe deplin lămurită. Unii consideră că sunt mici recipiente folosite în practici cultice, iar altii le consideră idoli. Găsim căte un exemplar în mai toate culturile bronzului din România: Monteoru, Mureș, Verbicioara, Otomani etc. Sunt bine cunoscute și în Europa Centrală unde vasele-cismă își au originea încă din epoca cuprului.

Vetrele rituale.

Credințele ce aveau ca divinitate principală soarele se documentează arheologic nu numai prin adaptarea și practicarea ritului funerar al incinerației. Vetrele de cult având în cele mai dese cazuri o formă circulară sau ornamente constând din cercuri și spirale reprezintă o altă modalitate de identificare a cultului solar. O asemenea vatră, care prin aspectul său și obiectele ce s-au găsit depuse în acel loc se evidențiază în mod deosebit, a fost descoperită la Cornești. La circa 80 cm adâncime pe vatra de ofrandă erau clădite 23 de vase rituale realizate din pastă fină și care în cea mai mare parte s-au păstrat întregi.

Vetre rituale s-au descoperit și în așezarea de la Sighișoara-Wietenberg una dintre ele fiind bogat ornamentată și reletiv bine conservată, nederanjată de locuirile ulterioare, amenajată pe solul viu. Ornamentul, complex, constă din mai mai multe cercuri concentrice. Zona centrală cruțată este delimitată de un decor constituit dintr-o bandă în zigzag realizată prin ștampilare. Spre exterior formează două benzi decorate cu spirale înlănțuite constituind patru și respectiv cinci ronduri de incizii. Acestea sunt delimitate de câte trei cercuri concentrice și separate de un spațiu liber. Cercul interior este constituit din înlănțuirea a 13 spirale mai mici, iar cel exterior ajutat de timp, din care s-au păstrat doar opt, se apreciază că ar fi avut inițial 10-11 spirale. Motivul ornamrental al vetrei îsi găsește corespondentul în palatul de la Pylos în Grecia care aparține perioadei târzii a epocii bronzului.

În cursul săpăturilor efectuate în așezările de la Otomani-Cetățuia și Cetatea de pământ, Tiream, Săcuieni, Sălacea, Medieșu Aurit-Potău au fost găsite la diferite adâncimi în stratul de cultură mai multe vetre deschise în aer liber sau în incinta locuințelor. Ele în general aveau un diametru ce variază între 0,60-0,90 m uneori depășeau chier doi metri; cele în aer liber de obicei au singur strat fățuit în care găsim așezate și fragmente ceramice, lespezi de piatră, într-un caz argilă,nisip fin (Tiream) și grâu carbonizat într-o cantitate destul de apreciabilă (Otomani Cetatea de pământ).

În strânsă legătură cu vetrele ornamentate sunt fragmentele de vase” afumătoare” care, datorită contestului în care acest tip ceramic a apărut în alte descoperiri Oarța de Sus, Albești, sunt considerate ca având caracter ritual. Această denumire a fost dată de N. Boroffka acestei categori de piese din lut de formă tronconică, cu pereții laterali prevăzuți fante alungite verticale. Peretele din față are o manșetă cu baza dreptă și partea dreaptă oval rotundă. Pe partea superioară este plasată o toartă sub care este aplicat un orificiu circular. Datorită dimensiunilor reduse ale exemplarelor întregi, a trăsăturilor proprii descoperite atât în complexele cultice cât și în așezări, aceste piese, a căror utilitate și semnificație ne scapă, se apreciază că sunt caracteristicile mediului.

Vasele de tip askos reprezentări simplificate, cu un anumit grad de abstractizare a păsărilor acvatice, prezintă o perioadă îndelungată din neolitic și până în bronzul mijlociu în culturile bazinului carpato-dunărean sunt apreciate ca având o destinație aparte. Ele au fost utilizate în practicarea unor ritualuri. Le întâlnim deopotrivă la Sălcuța, Foltești II, Coțofeni, Baden, Glina III Schneckenberg și Monteoru.

În aria culturii Monteoru ele apar la Sălacea într-un număr de trei exemplare, la Pir (exemplar întreg) la Săcuieni și două fragmente la Tiream. Acestea au formă de pasăre, sau de rață, cu corpul bombat și arcuit și cu o latură mult ieșită imitând partea din spate a corpului păsării, gâtul înalt, prevăzut cu toartă semiovală, buza dreaptă sau evazată, fundul plat sau inelar. Înălțimea lor variază între 5-40 cm. Unele sunt ornamentate pe buză și pe corp cu șiruri mici de romburi incizate, altele cu mici proeminențe conice, dispuse neregulat pe suprafața exterioară, sau cu caneluri late, orizontale, paralele.

Topoare miniaturale sunt cunoscute în aria Schneckenberg, Glina sau în grupul Jigodin. Considerate obiecte cu caracter votiv topoarele miniaturale se leagă de vasta și complexa simbolistică religioasă a securii, prezentă în numeroase arii culturale și civilizații preistorice sau antice. Viteza și eficacitatea loviturii, asociată cu scântei la ciocnirea de un corp mai dur, constituie probabil câteva dintre motivele pentru care securea este asociată, în culturile primitive, cu fulgerul și deci, cu cerul și ploaia. Una dintre primele unelte-arme ale omului, securea este interpretată ca un fulger acumulat un centru al universului fenomenal, cu alte cuvinte o axă, interpretare susținută și de numele securii în limbile germanice (ger.öxt, eng ax) sau în latină: escla.

IV.2. Locuri de cult

Pe parcursul epocii bronzului au fost de multe ori semnalate locuri de cult constând din sanctuare (temple sau in aer liber) vetre cu evidentă destinație specială.O contrucție ce poate fi categorisită ca templu este cea de formă rectaunghulară, descoperită în așezarea culturii Otomani, la Sălacea, jud.Bihor. Ea se compunea din trei încăperi și anume: un pridvor având una dintre laturi deschise, urmat de o încăpere dreptunghiulare mai mică iar apoi tot de una de formă dreptunghiulară mai mică, iar apoi tot de una de formă dreptungiulară dar cu dimensiuni mai mari. Forma construcției, distribuirea spațiilor, prezența celor trei altare, inventarele de pe acestea și ordonarea lor simetrică, ornamentarea zidurilor precum și celelalte elemente arhitecturale sunt indicii indubitabile privitoare la destinația cultică a construcției. Intregul ansamblu imită construcția de tip megaron atât de bine cunoscută în spațiul egeic.

Intrînd în încăperea a doua se pare, datorită numărului foarte mare de fragmente ceramice că această încăpere a servit desigur ca loc de punere sau depozitare a vaselor aduse ca ofrandă. Prezența mesei altar dezvăluie faptul că procesiunea rituală începea încă din această sală. Pentru a ne forma o imagine aproximativă despre forma altarului înalțat pe pari este interesant de amintit că într-una din locuințele de la Sălacea s-a descoperit replica miniaturală de lut a unei platforme suspendate și pe care a fost montat un vas. Între ultimele două încăperi nu a existat un zid despărțitor, determinarea făcându-se doar prin nivelul mai ridicat al treptei centrale și a celor doua altare laterale. Adevarata separare nu aparține arhitecturii propriu-zise ci s-a înfăptuit în cadru procesiunii religioase. Astfel, după intrare, vasele și restul inventarului ca ofrandă se depuneau pe podeaua acestei încăperi sau pe masa altar. Numai in acest perimetru s-au descoperit vase de lut, ceea ce poate însemna că în sala a treia s-a celebrat adevarata procesiune rituală. Această ipoteză este plauzibilă dacă se ține cont în primul rând de prezența altarelor vetre, precum și de inventarele descoperite pe ele și a căror identitate (formă, număr, dispunere) nu lasă dubii asupra caracterului și destinației lor cultice. Crusta solidă a suprafețelor altarelor este o mărturie elocventă că pe acestea se desfașura un ritual practicat prin foc.

Deasupra altarelor sau în apropiere s-au descoperit fragmente de pereți cu orificii circulare. Aceasta dovedeste că în dreptul altarelor laterale a existat și un sistem propriu de aerisire și de iluminare. S-ar putea ca aceste orificii să fi fost legate de un anumit ritual, poziția lor permițând eventual iluminatul alternativ al altarelor în funcție de răsăritul și apusul soarelui. Aici s-au găsit și resturi ale unei "frize" de lut cu decor spiralo-meandric specific acestei culturi.

În fața intrării pridvorului, la o distanta de 1,20 m s-a descoperit o groapă cu gaura de formare circulară și cu pereții drepți. În ea au fost descoperite, alături de câteva fragmente de oase de copil un vas și un cilindru de lut ca si cele de pe altare. Asemănarea izbitoare dintre vase și prezența oaselor de copil sunt indicii de necontestat că groapa avea un caracter cultic. Amplasamentul ei în imediata apropiere a intrări în templu precum și prezența cilindrului asemănător cu cele de pe altarele templului, piesă nemaiîntâlnită în altă parte în așezarea de la Sălacea constituie argumente convingătoare că groapa face parte din același complex cultic cu templul.

La Sărata-Monteoru un loc de cult orientat spre apusul soarelui cu mici "altare" de lut și cu ofrande constând din cereale si carne de animale, se leagă de numeroasele motive ornamentale întâlnite pe vasele din această așezare și reprezentând fără îndoiala soarele. În aceeași așezare apare un sanctuar mai mare, înconjurat de pietre ocupând o arie de peste 20 m în diametru.

Poate cel mai spectaculos loc de cult în aer liber s-a cercetat parțial la Oarța de Sus, jud. Maramureș .Aici arheologul Carol Kocsa a identificat pe o înălțime dominantă un mare tumul împrejmuit de un șanț adânc în cuprinsul căruia se aflau depuse în gropi special amenajate și în șanț, schelete umane sau părți din acestea, oase de animale, piese metalice de bronz, aur și argint (mai ales podoabe) și o imensă cantitate de ceramică aparținând culturii Wietenberg. Multe vase au forme neobijnuite, unele de tipul celor aflate la Sălacea și a căror utilitate în cadrul cultului este neîndoielnică. Această descoperire prezintă analogii cu cea de la Drawa în sud-estul Bulgariei, datată de Ion Lichardus la începutul și mijlocul epocii bronzului.

Tot în mediul Wietenberg într-una din gropile de la Bădeni s-au găsit ceramică, bucăți de chirpici și pământ ars. La Valea lui Mihai au fost descoperite 28 de vase Otomani ''' intregi, așezate unul peste altul cu gaura în jos având în jur oase calcinate de animale și multă cenușă. La Oradea "Salca" într-o groapă umplută în întregime cu resturi arse (cenușă si carbune) se aflau vase Igrita sparte înainte și depuse in groapă deodată cu cenușa, fapt atestat de poziția fragmentelor din același vas aflate la adâncituri diferite. Pe fundul gropii, pe o porțiune de circa 20-30 cm s-a observat o ardere care a modificat culoarea solului pe o adâncime de 2-3cm. Aceasta s-a petrecut fie printr-o ardere intenționata (purificarea gropii prin foc) fie mai degrabă prin continuarea arderii mocnite a resturilor adunate de pe rug.

Într-o nișă din galeria principală a peșterii Cioclovina cu apă, au fost găsite fragmente ceramice Igrita, un inel de buclă de bronz, bucății de cărbune și oase de animale. La Biharia au fost dezvelite mai multe gropi în care erau depuse fragmente ceramice Igrita, greutăți de lut ars, pietre de râșniță. La Feldioara s-a găsit intr-o groapa alături de vase Noua întrgi, mai ales cești, fragmente ceramice și pământ ars. Groapa de mari dimensiuni de la Hunedoara – "Dealul Sânpetru" conținea de asemenea importante cantități de ceramică în bună parte spartă, obiecte de metal, oase de animale precum și foarte multe resturi arse. În umplutura uneia dintre gropile de la Baciu, deasupra și dedesuptul a doua schelete de copii, se aflau resturi arse, bucăți de chirpici, greutăți de lut ars, pietre de râșnită, râșnitoare, ceramică fragmentară, pietre, în cealaltă groapă un inventar asemănător lipsind însă scheletele. În gropile de la Feleac s-au găsit vase întregi, clădite unele peste altele, resturi arse, oase de animale într-una și o piatră de râșniță.

Groapa de la Fântânele – " Dâmbul Popii avea în centru la 0,30 m adâncime o vatra de foc de forma ovală, cu diametru de 0,50 m. O piatră de măcinat sau de șlefuit, din basalt cenușiu, suprapunea vatra de foc. Numeroase fragmente ceramice și fragmente de tipare pentru turnat piese din metal erau răspândite în interiorul gropii, deasupra și dedesuptul gropii unor lespezi de gresie socotite drept garolină. În apropierea pietrei de măcinat/șlefuit era și un cățel de vatră" . De la nivelul vetrei spre suprafața pământul de umplutură era înroșit, plin de cărbune și cenușă.

Dintre descoperirile mai sus înșirate cele de la Oarta de Sus și Baciu reprezintă înmormântări rituale, cele de la Valea lui Mihai, Feldioara si Feleac depozite de vase ce conțineau ofrande de hrană. Stabilirea semnificației celorlalte obiecte este mai dificilă. Este însă posibil ca măcar unele dintre ele să fi fost amenajate tot în cadrul cultului morților. Ceea ce apare ca sigur atestat, este faptul că în toate cazurile ceremoniile au fost însoțite de focuri, resturile acestora fiind depuse alături de ofrande.

Arderile sacre au avut un rol important și în ceremoniile desfășurate în locurile de ofrandă, câmpurile de urne sunt mai recente. O parte din aceste locuri se prezintă sub forma unor imenși tumuli. Descoperirile de aici oferă și ele similtitudini cu cele întâlnite la Lăpuș: cantități excepțional de mari de ceramică (la Langacker fragmente de mai mult de 700 de vase, la Eismbicht câteva sute de vase, la Eggli 1500 kg de fragmente ceramice) numeroase oase incinerate de animale, în special domestice, depășite de restul arse. Aceste locuri au fost comparate cu așa-numitele "altare de cenușă" din Grecia, dintre care unul datează potrivit tradiției din vremuri stravechi.

În aria grupului Lăpuș n-au fost dezvelite până în prezent locuri de cult. Caracteristicile comune ale mormintelor de la Lăpuș si Libotin cu locuri de cult geografic și în timp mai mult sau mai puțin apropiate indică cu probabilitate foarte mare că închipuirile religioase caracterizate în diverse amenajări de cult și practicile funerare erau în strânsă conexiune.

Cap.V. Simbolistica solară

Simbolul solar este cunoscut ca larg răspândit și ilustrat în mod general în arta traco- getică. Nu este vorba numai de obiecte de podoabă sau de cult ci și de obiectele de uz comun și casnic. Până și butonii crestați de pe unele vase nu fac altceva decât să materializeze cultul solar. S- ar putea aduce numeroase alte exemple de pe obiecte de podoabă, arme, unelte. Cercuri, cercuri cu cruce (roata solară), spirale, nu fac decât să amintească sub diferite aspecte cultul dădător de lumină și căldură și ajutător al recoltelor și pășunilor. Astfel tradiționalele motive decorative ale spiralei și meandrului se vor organiza în sisteme coerente sugerând mișcarea de rotație a soarelui pe cer. Influențele miceniene se pot observa în eleganța și combinația ingenioasă a decorului spiralic din ceramica Wietenberg și Otomani întâlnit în aceeași vreme și pe obiectele tracice de bronz (în special armele: topoare și spade) cât și pe cele de aur (din tezaurele de la Ostrovu Mare, Țufalău etc.) provenite din descoperirile izolate și întâmplătoare. Decorul este străbătut de un dinamism care sfarmă concepti statică a ornamentării geometrice tracice propriu-zise. S-a sugerat de către Alexandru Vulpe că motivul spiralic ar fi putu apărea in epoca bronzului independent de influența egeeană intru cât se știe că, cultul solar datează în spațiu carpato- dunărean de la începutul bronzului mijlociu putând avea eventual aici rădăcini și mai vechi avându-se în vedere preferința din acest spațiu pentru spirala în redarea motivelor solare, spre deosebire de civilizația miceniană, în care motivele spiralo- meandrice au un rol pedominant decorativ. Deși bronzul continuă să fie un metal relativ rar rolul său în determinarea procesului artistic este hotărâtor. Lucrarea acestui metal ajunge la forme de o deosebită finețe. S-au descoperit securi, arme și podoabe foarte bine păstrate care impresionează prin eleganța și desăvârșirea execuției. Topoarele cu disc vor fi mai puțin folosite în luptă, ele constituind înainte de toate însemn de reprezentare ale purtătorilor, căpetenii militare sau de trib. Toate topoarele cu disc au fost descoperite în Transilvania, dar ele au o arie de răspândire mult mai vastă, care depășește spre vest și nord- vest granița țării noastre fiind întâlnite și în Ungaria și Slovacia, unele ajungând de altfel mult mai departe, spre vest și nord- vest până la Bltica. Discul este decorat mai ales cu motivul vârtejului spiralic cu patru brațe (tetraskelionul) și al derivatelor sale, vârtejurile cu mai multe croșete spiralice, deci spiralele dinamice reprezentând probabil simbolul solar și numai mai rar o stea rozetă. Un bun exemplu pentru primul motiv îl constitue discul toporului de luptă de la Șomeșeni, decorat cu un vârtej spiralic cu patru brațe, care se rotește în jurul proeminenței centrale, de pe buclele late ale spiralelor desprinzânu-se alte mici cârlige spiralice în sens contrar, pentru a nu aminti decât motivul principal; fiecare dintre brațele spiralice late ale vârtejului central este redat prin benzi din linii fin gravate. Pe alte exemplare din aceeași serie tetraskelionul este înlocuit cu un vârtej spiralic cu mai multe brațe; fie cu cinci brațe cârlige spiralice (Apa) realizate aproape în aceeași manieră ca la Someșeni, fie cu șase brațe, ceva mai simplificate (de pildă exemplarul de la Cepiu, dar și altele), fie chiar cu șapte brațe, ca la topoarele de la Gaura și de la Săpânța. Alături de topoare se cer considerate ca mărturii de frunte ale artei de a turna și decora bronzul, săbiile, cu precădere cele din zona de nord- vest a Transilvaniei și din Crișana. Robuste, cu lama scurtă, dar armonios galbată, săbiile de bronz ca cele de la Livada (jud, Satu Mare) si de la Apa sunt prevăzute cu mânere scurte terminate cu disc sau cu un bumb. Asemenea topoarelor, săbiile sunt decorate prin gravare, prevalente fiind motivele spiralice dispuse în bandă sau formând vârtejuri pe discuri. Un important capitol al artei bronzului se referă la numeroasele podoabe: brățări, fibule, pandantive. Și în cazul acestor podoabe deosebit de expresive ca formă predomină elementele decorative executate prin gravare, motivele ornamentale fiind de regulă cele spiralice. În cazul fibulelor, de foarte multe ori, rezolvarea decorativă rezultă din desfășurarea spiralică a sârmei de bronz, uneori constituinu-se perechi de spirale în sistemul fibulelor numite ” cu ochelari”.

O mențiune specială merită situla de la Remetea Mare, descoperită în punctul numit de localnici ” Gomila lui Pituț”. Din partea inferioară a situlei s-a păstrat doar un fragment circular îngust prins cu nituri de corpul propriu-zis al vasului de bronz. Ea a fost lucrată din trei foi de tablă din bronz: dintr-una din ele a fost confecționat fundul și partea inferioară a sitului, iar din celelalte două corpul ei propriu-zis. Prinderea celor trei foi de tablă din bronz s-a făcut cu ajutorul unor nituri aplatizate prin ciocănire în exterior. Numărul acestora este de opt, ultimele două servind și la fixarea în două puncte opuse a celei de a treia foi, care forma fundul situlei. Acestor două nituri li se adaugă alte 12 deci în total pe circumferință se pot număra 14 nituri de bronz. Apartenența situlei de la Remetea Mare la tipul de situle Hajdúböszörmeny este susținută nu numai de formă, de dimensiuni și caracteristicile sale tehnice ci și de motivele sale ornamentale. Motivistica, cuprinzând roata solară și protomele ornitomorfe este realizată cu ajutorul șirurilor de puncte și proeminențe.

În ce privește rolul situlei de la Remetea Mare e posibil ca ea să fi avut un caracter de cult. Spre o astfel de interpretare înclină atât simbolistica solară cât și o serie de alte elemente cum ar fi: îngroparea lor rituală probabil votivă sesizată la descoperirea unora dintre ele, printre care se poate număra, foarte probabil și exemplarul de la Remetea Mare, îngropat sub nivelu așezării de la ” Gomila lui Pituț”, descoperirea lor în pereche la Gransin și Siem, o anume repetiție a pieselor care le însoțesc (coifuri clopot sau conice, brățări spiralice cu braț, de obicei în pereche, cazane cu atașe cruciforme).

În directă legătură cu metalurgia bronzului dar constituind un capitol aparte trebuie considerată arta metalelor prețioase care începând din această vreme, ocupă un loc de seamă în spațiul carpato- danubian. Tezaurul de la Perșinari (jud. Dâmbovița) alcătuit din pumnale de aur, vasul de aur de la Biia (jud, Alba) brățările de la Oradea sau cele de la Sacoșul Mare (jud, Timiș) sunt doar câteva exemple dintr-un ansamblu destul de mare ********* descoperite până în prezent. Cu excepția marelui tezaur de obiecte de podoabe de la Turnu- Măgurele, a tezaurelor de la Perșinari, de la Ostrovul Mare, de la Curtea de Argeș, a celor două mari diademe de la Galeș- Poarta Albă a numeroaselor inele de buclă de la Sărata Monteoru și din alte localități precum și a unei mici piese de aur de la Poiana, descoperite în zone extracarpatice, celelalte tezaure și piese de aur izolate datând din epoca bronzului și din perioada de tranziție de pe teritoriul României provin din Transilvania, regiune în care nisipul aurifer al râurilor și apoi chiar zăcămintele de aur au atras atenția populației de timpuriu.

Este de remarcat, în toate aceste cazuri, preocuparea pentru formele armonioase cu contururi pure, pentru decorul realizat cu discreție și eleganță prin ciocănire și gravare. Cum era de așteptat repertoriul ornamental este și în cazul podoabelor și vaselor de aur, alcătuit cu precădere din spirale realizate fie prin grevare, fie prin răsucirea sârmei de aur ca în cazul brățărilor de la Oradea, Firiteaz și Sacoșul Mare. Motivul spiralei interpretat în vârtejuri poate fi considerat ca o caracteristică a decorației obiectelor de bronz și de metale, cele mai semnificative fiind în acest sens discurile- falere din aur, ca cele descoperite la Grăniceri (jud. Arad) la Vărșand (jud. Arad) la Săcuieni (jud. Bihor) la Ostrovul Mare (jud. Mehedinți). Obsesiva repetare a motivului spiral dispus în vârtej (Sărăsău) trebuie explicată în legătură cu cultul solar, care se răspândește tot mai mult.

Alături de alte metale care în epoca bronzului a devenit foarte repede o artă de reprezentare și deci de diriguire a concepțiilor formale și decorative, de o notabilă importanță sunt realizările obținute în domeniul ceramici. Se constată în primul rând că dincolo de varietatea aparent mare siluetelor de vase există câteva forme predominante și caracteristice pe întreaga arie a bronzului din țara noastră. Vom aminti în primul rând ********** cu siluetă puternic galbată în partea inferioară, cu toartă înaltă și în mod frecvent, cu talpă, apoi cu două toarte și străchinile. O categorie specială, cu numeroase corespondențe în diversele zone ale țării este formată din vasele urnă, din vasele de ofrandă, dar și în acest caz variantele formale se regăsesc în cadrul uneia și aceleiași familii. În ceea ce privește decorul se constată că atât din punct de vedere tehnic cât și din punct de vedere al repertoriului de ornamente, el reprezintă mari asemănări în toate zonele caracteristice pentru ceramica bronzului. Realizat de regulă prin incizie sau prin împungerea succesivă mai rar excizat sau prin aplicații în relief, decorul ceramicii din epoca bronzului este aproape în exclusivitate de tip geometric, distribuția sa pe suprafața vaselor punând cu subtilitate în evidență forma acestora având, cu alte cuvinte, un caracter tectonic. Motivele predominante sunt benzile continue sau în zigzag, triunghiurile, romburile, cercurile, crucile, dar mai presus de toate, spiralele organizate în vârtejuri sau formând un motiv înlănțuit care anticipează așa numitele ” valuri grecești ”.

Ceramica Glina Schneckenberg este destul de variată tehnică, forme și motive decorative, dar ea reprezintă din unele puncte de vedere un regres față de strălucitoarea olărie neolitică. Bogatul decor al olărie neolitice sau de tranziție se reduce acum la câteva elemente mai mult de caracter plastic cum ar fi butonașii goi în interior obținuți prin împingerea pastei dinăuntru în afară sau invers. În schimb această olărie introduce în mod decisiv formele mai noi ale ceștii și cănii și părăsește strachina întinsă pentru castronul adânc.

Predomină ornamentele adânc incizate, trasate ca niște adevărate canale înguste, cu un obiect relativ bont și uneori grupate în largi benzi de linii paralele în jurul părții superioare a vasului; ele sunt combinate câteodată cu șiruri de impresiuni în general triunghiulare. Arcadele compuse din semicercuri concentrice, suspendate de marginea inferioară a benzii liniare, combinate cu alte elemente, se rotesc și ele curgător în jurul părții superioare a vasului. Alteori locul arcadelor este luat de triunghiuri concentrice.

Cultura Tei se caracterizează printr-o ceramică a cărei ornamentare este din mai multe puncte de vedere demnă de a reține atenția. În privința tehnicii decorului, alături de ornamente plastice, aplicate pe suprafața vasului se intâlnesc ornamente incizate și mai ales imprimate, ultimele fiind cele mai numeroase și mai specifice. Executate, în general, cu vârful triunghiular al unui instrument aceste impresiuni sunt totdeauna umplute cu substanță albă de incrustație. De la motive izolate se trece la un decor mai organic, mai combinat, obținându-se compoziții încărcate cu motive folosite mai înainte în chip izolat. Se întâlnesc șiruri orizontale de impresiuni, incizii în linii drepte și în linii ondulate, benzi din frânturi de linii incizate, șiruri de paranteze paralele, precum și așa- zisul motiv în formă de ramură de brad. Apar apoi cârligele spiralice, cercuri, hașurate sau cruce în interior, romburi izolate sau dispuse în șiruri orizontale sau verticale. În ultima fază trebuie semnalată frecvența triunghilor, a meandrelor simple sau din benzi hașurate și a romburilor având în interior meandre concentrice, ca și dispariția motivului spiralic.

Ca forme sunt caracteristice ceștile cu una sau două torți. Într-o fază mai avansată se răspândesc și ceștile mai mari având una sau două torti supraînălțate, care stau alături tipologic și cronologic cu serie asemănătoare a culturii Verbicioara . Unele cești au fundul ascuțit sau buza oblică. E vorba în special de tipurile mai vechi.

Formele principale ale ceramicii culturii Monteoru sunt cănile și ceștile cu torți în formă de ansa lunata, cești cu gâtul dublu, vasul askos de origine sudică, originalul vas zis”de ofrandă”, el întâlnindu-se în chip curent în mormint și în locuri de cult și având fundul ascuțit, corpul puternic bombat și gâtul în formă de pâlnie. În rest ceramica se distinge prin modelarea deosebită a torților, ceștilor și cănilor, trase de obicei din buza vasului și prezentând o evoluție continuă. O mențiune specială merită așa- numiți” cutii de vatră” cu extremitătile modelate în formă de capete de animal (berbec de obicei).

În primele două faze ale culturii predomină ornamentele incizate, motivele fiind cercuri concentrice simple sau combinate cu șiruri de puncte, linii în crăpiori, val sau orizontală uneori trasate cu ajutorul pieptenelui, triunghiuri umplute cu puncte, care cu predilecție încadrează linii orizontale, brâuri alveolate aflate pe vasele- sac.Apare și ornamentul în zigzag realizat prin tehnica” Furchenstich”. În continuare apar triunghiuri hașurate cu vârful în sus, ghirlandele simple sau combinate cu arcuri, ca și ornamentul numit” în formă de steag”; de asemenea începe să fie folosit motivul spiralic.

Cât privește etapa finală decorul este realizat atât prin incizie (unghiuri hașurate, cu vârful în sus, benzi cu mici crestături- puncte în interior, ghirlande) cât și caneluri (verticale piezișe și orizontale).

În legătură cu felul în care sunt dispuse unele dintre motivele amintite pentru diferitele faze, se pare că atât cercurile concentrice cât și arcadele paralele, având uneori la capete mici alveole, sunt de obicei dispuse în succesiuni orizontale; iar atunci când vasul este decorat cu două succesiuni de cercuri concentrice, acestea alcătuiesc două registre diferite, subliniate fie de câte o linie orizontală, fie de un șir de puncte. Mai rar se întâlnește cercul executat cu rotița dințată al cărui câmp este divizat prin trei arcuri de cerc realizate în aceeași tehnică; alteori câmpul este acoperit cu două linii incizate care se întretaie, iar spațiile libere sunt decorate cu un pai fin. Zigzagurile incizate din câte trei linii se rotesc și ele într-unul sau două registre orinzotale.

În ceea ce privește triunghiurile, care au o viață destul de lungă în ornamentarea ceramicii culturii Monteoru, alături de cele cu vârful în sus se întâlnesc și unele cu vârful în jos, totdeauna hașurate; câteodată se găsesc și frize compuse din două șiruri paralele de triunghiuri, un șir cu vârful în jos și celălalt cu vârful în sus, care unindu-se la vârfuri, închid la mijloc spații rombice.

Motivul spiralic este redat mai degrabă ca o derivație a spiralelor culcate și înlănțuite, trasate cu câte două sau trei linii incizate.Cât privește succesiunile de S- uri, culcate și înlănțuite S- ar putea crede că ele sunt rezultate nu atât dintr- o derivație a motivului spiralic ci din două succesiuni de linii triple, vălurite care se întretaie, dar fiind întrerupte chiar la punctul de întretăiere.

Ceramica culturii Wietenberg este originală și se caracterizează prin forme specifice și decorație bogată, la baza acesteia stând două motive principale: spirala și meandrul, care dau o sumedenie de derivate și combinații foarte evoluate, adesea cu caracter de simboluri solare și executată în tehnici variate. De asemenea ornamentarea aceluiași vas prin utilizarea a două tehnici diferite este des întâlnită. Formele cuprinzând căni cu o toartă, străchini, castroane și vase de provizii prezintă adesea contururi particulare distingându-se printre ele mai ales strachina cu patru colțuri trase în sus, apoi vasul- rață (askos) și amfora.

Decorul ceramicii are un caracter tectonic. Numeroase străchini sau cești au deseori atât suprafața exterioară cât și cea interioară acoperite cu un decor specific.Motivele ornamentale sunt astfel orânduite și adecvate diferitelor părti ale recipientelor, incât evidențiază intima legătură între forma vasului și ornamentarea lui. Repertoriul motivelor ornamentale surprinde benzi formate din linii paralele, benzi umplute cu puncte izolate sau hașurate și scrijelate cu rotița, precum și benzi realizate din linii, din împunsături succesive; apoi romburi hașurate inchis în interiorul unei benzi, cercuri multiple având în interior o cruce, triunghiuri folosite în același timp cu romburile, motivul în valuri din linii incizate, caneluri înguste paralele dispuse vertical sau oblic, caneluri- fațete, meandre și meandroizi, motiv rar față de altele și spirala cu derivatele sale.

Diversele variante ale motivului spiralic au ca punct de plecare spirala în formă de S culcat, cu ajutorul căreia se obțin diferite registre- frize decorativa ce încing curgător corpul vasului. Maniera de realizare a acestor succesiuni de spirale diferă, după cum diferă și tehnica în care sunt redate, conferind în acest fel decorului spiralic al ceramicii culturii Wietenberg o destul de mare varietate. Așa de pildă, de la spiralele în formă de S culcat ce se succed în chip independent în cuprinsul registrului decorativ, se trece la spiralele de aceeași formă- ale căror cârlige sunt pe punctul de a se înlănțui cu cârligele spiralelor vecine- și apoi la spiralele cu adevărat înlănțuite care dau impresia, la prima vedere a unei spirale fugătoare și deci continui. Pe această cale se ajunge treptat la o adevărată spirală fugătoare, realizată și ea în diferite maniere. Nu mai puțin caracteristic este decorul spiralic realizat cu ajutorul unei caneluri ce se încolăcește ca un melc pe un capac, spațiile lăsate între diferitele cercuri ale canelurii desenând în fapt, la rândul lor, tot o spirală- melc lată ca o bandă și crestată de liniuțe paralele incizate pieziș poate tocmai pentru a accentua impresia de vârtej pe care o dă ornamentul.

Cultura Otomani este contamporană cu cultura Wietenberg însă decorul ceramicii sale este departe de a se remarca prin aceeași varietate și prin aceeași virtuozitate.

În prima fază a culturii decorul este destul de modest limitânu-se la striuri trase cu măturica, amprente textile aplicate uneori pe toată suprafața vasului, șiruri de puncte incizate, una pe buză și alta pe umăr, benzi reliefate, subțiri și crestate, aplicate fie pe buza vasului, fie imediat sub ea. Striul ca element de decor este astfel unul dintre motivele cele mai vechi întâlnite de ceramică, din stațiunile cercetate aparținând culturii Otomani. În contextul evoluției acestui decor s-a putut sesiza în cadrul așezării de la Sălacea o evoluție internă pe verticală a fazei I Otomani. Inițial striurile acopereau întreaga suprafață a vasului ca pe urmă acestea să fie prezente doar pe grupe dispersate neuniform pe suprafața acestora, persistând sub această formă și la începutul fazei a doua a culturii respective.

În faza a doua aspectul vaselor se schimbă cu totul trecându-se la o ornamentare geometrică obținută aproape în întregime prin tehnica inciziei. Dar și decorul și forma vaselor sunt destul de simple, principiul ornamentării este tectonic, decorul desfășurânu-se in general pe partea bombată a corpului vaselor, deși câteodată gâtul și toarta unor cești sunt decorate și ele. Motivele principale sunt unghiurile, respectiv triunghiurile, ghirlandele, cercurile cu raze drepte trasate simetric, deci motivul solar, benzile mărginite de câte două linii paralele, umplute cu hașuri mărunte.

Abia în cursul ultimei faze de dezvoltare a culturii Otomani, ornamentarea ceramicii depășește mediocritatea, saltul calitativ pe care îl fac meșterii olari oglindindu-se de altfel nu numai în decor ci și în formele ceramice, mai elegante și mai variate. Alături de decorul incizat, de esența geometrică, ce îsi continuă existența apar încă de la inceputul acestei faze canelurile, constituind ornamentarea ei specifică; deseori ele se combină pe acelasi vas cu decorul incizat și cu proeminențele. Dintre motivele incizate fac parte rozetele, ghirlandele, benzile înghste, hașurate cu liniuțe verticale, șirurile de puncte și chiar spirale. Canelurile sunt oblice, verticale, circulare sau semicirculare, trasând câteodată și motivul spiralic și fiind destul de des combinate cu proeminențe. Și în cursul acestei faze ornamentale este tectonică, desfășurarea motivelor ținând seama de părțile componenete ale vasului, chiar atunci când îl acoperă în întregime.

Ornamentarea ceramicii purtătorilor culturii Suciu de Sus este așa de caracterisidă încât separarea ei de alte culturi nu prezintă greutăți deosebite. Vasile Pârvan în” Getica” preciza: ”Nicăieri nu avem o așa mare varietate de forme și bogăție de motive ca aici… e vorba de splendida ceramică excizată de la Ghernesig… avem formele proprii transilvănene de la Ghernesig… al căror profil elegent înviorat de proeminențe organice se îmbogățește ca decorație cu minunatele incizii adânci, de o rară frumusețe și complicație a motivului ornamental amintindu-ne de aproape anume ceștile din Knossos în stilul Kamares.

Caracterisica principală a acestei ceramici este tehnica exciziei din care rezultă apariția diferitelor motive excizate cu spirale simple sau combinate în șiruri, linii în zigzag, linii simple, cercuri mari și mici concentrice, succesiuni de semicercuri, dinți de lup, motive vegetale. Prin tehnica de incizie se obțin motive ca: spirale cu cârlig, linii incizate sau mici șănțulețe, succesiuni de liniuțe verticale, mici triunghiuri, linii în unghi sau în formă de brăduț. În unele cazuri, în special în Ucraina subcarpatică liniile adânci incizate sau scobite sunt umplute cu o substanță albă. Un alt mod de ornamentare îl constituie proeminențele, butoane de formă conică, aplicate pe suprafața vasului, în special sub buza oalelor. De asemenea într-o perioadă târzie o serie de vase au fost decorate cu caneluri subțiri și verticale sau late și oblice, pe umărul sau pe corlul vasului.

Motivul solar este reprezentat nu numai prin obișnuitele cercuri sau cercuri concentrice ci și prin cercuri cu raze și spirale dinamice, iar alături de unele motive florare trebuie arătat că pe un vas din necropola tumulară de la Lăpuș se află și o friză îngustă de patrupede, alternând cu motivul cercului solar cu raze. Se poate spune deci că este vorba de o combinare mai intimă a repertoriului geometrico- spiralic cu acela naturalist, mai frecvent întâlnită decât in alte culturi. Ea a fost pusă în legătură cu decorul unor discuri miceniene de aur.

O categorie aparte de ornamente o constitue striurile întâlnite pe suprafața oalelor mari, decor binecunoscut încă din faza întâi a culturii Otomani, care se menține în tot timpul epocii bronzului. De asemenea sunt cunoscute și motive punctate. Vasle de tip vatra- portativă au fost ornamentate sub buze cu spirale duble. Motivele folosite depind și de categoria de ceramică. În timp ce pentru cești si străchini se folosesc cu precădere motive excizate sau incizate, oalele mari și mijlocii sunt ornamentate cu striuri, cu proeminențe, brâu alveolar, cu caneluri late sau sunt neornamentate.

Ceramica culturii Periem- Pecica este caracterizată mai ales prin folosirea constantă a vaselor cu două torți și a cănilor, a străchinilor și a vaselor de provizii și prin decorul sobru, liniar- geometric; elementele spiralice ca și canelurile pătrund în fazele finale, odată cu influențele Otomani și Vatina. Alături de mănunchiurile de linii paralel- orizontale ce încing fie pe gât, la mijlocul sau la baza lui, fie pe corp imediat sub torți, vasele în formă de clepsidră, sunt deosebit de caracteristice grupele de linii arcuite în ghirlande incizate ce se rotesc în jurul zonei bombate a corpului. În multe cazuri de pe liniile orizontale sau de pe arcurile ghirlandelor, coboară vertical grupe de linii paralele, împărțind astfel partea inferioară a vasului într-o serie de metode verticale de lățimi inegale, constituind de altfel un lait- motiv specific celor mai multe produse ceramice ale acestei culturi. Se întâlnesc însă și ghirlande oarecum unghiulare. Dar nici aceste motive, nici aceste combinații nu pot fi considerate expresia unei concepții cu adevărat tectonice, chiar atunci când ghirlandele și grupele de linii verticale decorează exclusiv partea inferioară, bombată a vasului sau atunci când metopele sunt foarte evidente.

Elementele caracteristice Vatina se pot separa, mai ales în ceramică unde cănile cu o toartă și cu proeminențe, ceștile cu două toarte (”lunata” sau cu butoni) și cu picior gol înăuntru, farfuriile cu picior” cu ferestre”, amforetele și capacele conice cu ramă reprezintă forme specifice. Decorul este sobru, format din elemente rectiliniare și spiralice. Pe unele forme, intr-o fază nedeterminabilă, s-a folosit și decorul făcut cu șnur. În etapa mai nouă a necropolei de la Cruceni, ornamentarea în tehnica Furchenstich se întâlnește alături de canelurile verticale și oblice. Urnele de aici în formă de ceașcă, aproape identice cu cele de la Bobda și Nerău, iar străchinile cu piciorul suplu fac și ele trimiteri la vasele similare surprinse în nivelurile de locuire de tipul Vatina de la Cornești, Jebel sau în Iugoslavia la Vatina și Ursěc.

Făcând parte din același mare complex al culturilor câmpurilor de urne din epoca bronzului, asemeni culturi Vatina, cultura Gârla Mare este cunoscută și ea aproape exclusiv prin descoperirile făcute în necropole de incinerație și nu în așezări.

Ceramica este de o rară varietate și bogăție de forme și motive decorative în care spirala și apoi meandrul precum și derivatele acestora vor deține un loc important. Se răspândesc urne mari, piriforme sau” cu etaj” și buza răsfrântă în afară, străchini diferite, cești, ulcele, oale, linguri de lut, securi duble în miniatură, pintadere, vase în formă de pasăre sau cu protome de pasăre,” sansiere”, măsuțe de cult, reprezentări antropomorfe feminine” în clopot” acoperită cu o decorație similară celei de pe vase și reprezentând cusăturile, îmbrăcămintea și podoabele purtate de femeile comunităților acestei culturi. Este foarte probabil ca în reprezentările religioase și eventual în miturile purtătorilor acestei culturi, o anumită pasăre, rața sau lebăda, juca un rol important, după cum se vede de altfel și din faptul că protome de astfel de păsări trag carele de la Duplijaja. Chiar decă uneori decorul pare încărcat în special pe vasele mici el este totusi așa de armonios distribuit și atât de fin executat încât nu numai că nu devine supărător, dar constituie o adevărată încântare a ochiului. Simetria perfectă și ritmul indiscutabil conferă în general un caracter dinamic acestei ornamentări a cărei perfecție tehnică nu este egalată decât tocmai de varietatea motivelor și mai ales de alternarea lor ritmică în cuprinsul diferitelor registre ornamentale. Este bine să subliniem că dintre multele sute de vase cunoscute până acum, nu există nici măcar două a căror ornamentare să fie într- adevăr identică.

O realizare cu totul aparte a fost obținută pe un vas de la Cârna, decorat de o parte și de alta a torților cu câte trei cercuri alăturate, imprimate cu tipare destul de mari în interiorul cărora, în afară de punctul central, se află tot un motiv în cruce, de data aceaste cu brațele ușor arcuite. Este sigur același motiv solar, a cărui manieră de realizare vădește limpede reminescențe din cultura Vučedol.

Cele mai desăvârșite realizări în domeniul ornamentării ceramicii Gârla Mare se întâlnesc pe străchinile capac. Varietatea nu atât a motivelor, cât a felului cum sunt realizate și dispuse, ca și combinarea lor excepțional de armonioasă pe același vas, justifică această afirmație. Dintre acestea merită amintită una pe care mulțimea și amploarea cârligelor spiralice și înșuși traseul ondulat al cozilor cârligelor de la colțurile superioare ale motivului în formă de M, repetat de patru ori, alături de cârligele de mărimi diferite ale motivului” fără nume”, dau întregului decor un ritm deosebit de viu, sugerând o nesfârșită rotire.

În cadrul ceramicii culturii Verbicioara se deosebește o grupă fină și foarte fină, bogat ornamentată având o variată gamă de forme: vas- clepsidră, ceașcă, strachină, castronul, vasul” cu etaj”, cupa cu picior. Des întâlnit este vasul cu două torți supraînălțate, arcuite elegant sau având deasupra butoni cilindrici sau stilizând câteodată capete de păsări. Un număr mare de vase cu două torți au fost descoperite intr-un depozit de vase la Govora- sat. Se răspândește și vasul- cuptor portativ, frecvent în aria Gârla Mare și pătruns în cultura Verbicioara din aria acesteia. Decorația are un puternic caracter geometric. Spirala este relatv rară, iar meandrul apare în fazele mai târzii, precum și cercul solar. Motivul solar al cercurilor concentrice contribue la dinamismul decorului, ca de pildă pe ceștile decorate cu ghirlande. Fie că este vorba de ghirlande în formă de benzi late, hașurate în interior și mărginite de câte două- tri linii, fie că ghirlandrle au fost trasate numai cu ajutorul unui mănunchi de trei linii paralele, unduirea lor curgătoare în jurul vasului are un ritm alert. Iar celelalte elemente ale decorului și în primul rând motivul solar al cercurilor concentrice mai mari sau mai mici, situate între buclele ghirlandelor și trasate fie prin linii incizate, fie prin linii împunse și linii incizate alternând cu impresiunile triunghiulare accentuează, prin repetarea lor ritmică în perfectă armonie cu unduirea ghirlandelor, mișcarea ritmică a decorului ce încinge vasul.

Decorul ceramicii purtătorilor culturii Noua este relativ sărac, constând dintr-un număr limitat de motive. Putem deosebi două moduri diferite de ornamentare și anume: în relief și prin adâncire. Ornamentarea în relief constă din brâie simple crestate sau alveolate, proeminențe, butoni cilindrici și discoidali cu partea superioară convexă, dispuși pe torți. Procedeul prin adâncire cuprinde următoarele maniere: incizi sau crestături oblice pe brâie, canelare. Dispuse sblic, orizontal,mai rar vertical, ele formează o bandă continuă sau sunt organizate în grupuri opuse, realizând triunghiuri ce alternează cu vârful sau baza pe liniile canelate. Acestea din urmă apar în număr de câte două sau trei pe gâtul vaselor, alveolele simple organizate în șir orizontal sau plasate pe brâie și proeminențe, adâncituri rotunde, mari sau mici, dispuse pe umărul vaselor. Mormintele ornamentale întâlnite pentru decorarea ceramicii Noua apar independent sau în asociere.

În încheierea acestui capitol se cuvine amintită concluzia cercetărilor germanului Svend Hansen în legătură cu caracterul cultic sau laic al depozitelor de bronzuri și de alte obiecte. Acesta, studiind toate depunerile de bronzuri din Europa Centrală până în Transilvania inclusiv, observă o strânsă relație în anumite zone între descoperirile de bronzuri din depozite, ape sau inventarul mormintelor. Nicăieri în Europa nu s-a constatat o prezență egală a bronzurilor în cadrul celor trei categorii de descoperiri, în aceeași țară. Acolo unde bronzurile sunt numeroase în depozite sau în descoperiri izolate, tipurile respective lipsesc în inventarul mormintelor; este și cazul Transilvaniei. Acolo unde de exemplu mobilierul funerar este constituit și din arme tipul acestora din urmă lipsește din depuneri și așa mai departe. Concluzia este că depunerile de bronzuri urmează anumite canoane, specifice anumitor regiuni și prin urmare proprii anumitor credințe religioase.

Tot în categoria depunerilor se înscrie și cea a depozitelor ceramice, mai puțin studiată în comparație cu cea a bronzurilor. Un depozit alcătuit din 13, probabil inițial 17 vase, frumos decorate, ca cel de la Govora-sat (grupul Govora-Fundeni sau Verbicioara IV) a avut probabil o motivație cultică. Tot astfel s-ar putea cita multe altele: depozitul de cești de la Valea lui Mihai (jud. Bihor) aparținând culturii Otomani sau o serie de gropi cu ceramică frumos ornamentată în stilul culturii Tei, descoperite în zona Bucureștiului.

Cap.VI. Rit și ritual funerar

În arheologie prin mormânt se înțelege ansamblul constituit din resturi osteologice împreună cu inventarul funerar(totalitatea obiectelor depuse alături). După modalitatea principală de tratare a cadavrelor(ritul funerar) mormintele se împart în două grupe principale:de înhumație și de incinerație. Deseori cele două rituri funerare se întâlnesc în cadrul aceleiași necropole, în aceste cazuri fiind vorba de biritualism.

Înhumația, cel mai vechi rit funerar este cunoscută arheologic în forme variate; o primă problemă este aceea a reînhumării. Destul de frecvent se întâlnesc și cazuri de îngropare a unor părți din schelet, pentru preistorie mai ales a craniilor, chiar pâna către sfârșitul epocii bronzului. Nu lipsesc nici situațiile în care părți de schelet,de obicei craniul,sunt păstrate în locuințe.

Pentru mormintele de înhumație există doua poziții de bază,cu variante,pentru dispunerea cadavrelor. Prima este întins pe spate, ventral sau lateral, iar a doua chircit pe spate sau lateral, pe stânga sau pe dreapta, caracteristica fiind data de membrele inferioare.

Mai puțin utilizată dar totuși documentată în neolitic, incinerația începe să se instaleze ca rit distinct, adesea însă adiacent înhumației, de pe la începutul epocii bronzului, când comunitățile incinerate sunt cunoscute mai cu seamă în Europa Centrală. Apariția acestui rit reflectă modificări în viața spirituală. Vechile concepte chtoniene ilustrate în neolitic de cultul fecunditații și fertilității fac loc acum conceptelor ucraniene. Cultul soarelui pare să devină predominant.

O serie de probleme având un răsunet deosebit în sfera interpretărilor privind concepțiile despre lume și viață și în aceea a evenimentelor istorice se pun în legătură cu practicarea ritului incinerației în epoca bronzului. Una dintre ele este aceea a semnificației acestui rit în raport cu cel al înhumației. Distrugerea corpului celui mort prin ardere și totodată și a ofrandelor ce i se dadeau, presupune desigur o altă viziune asupra raportului dintre învelișul material și dublul, umbra mai mult sau mai puțin materială și ea a ființei umane. Opiniile pendulează între o interpretare pur utilitară (motive de igienă) și una spiritualistă (o nouă religie de caracter abstract spiritual) în sensul că este vorba de o reprezentare mai abstractă asupra raportului dintre cele doua presupuse componente ale ființei umane.

Romulus Vulcănescu se pronunță pentru un caracter mai larg al ritului incinerației,, Ritul incinerării este adus de indoeuropeni și prezentat ca o consecință directă a cultului soarelui. Prin incinerare sufletul trebuia să se curețe de toate impuritățile corpului adunate într-o viață. Ritul de incinerare marca Ritul Marii Treceri în lumea cealaltă prin purificarea cu focul sacru asemeni focului solar. Cultul soarelui este deci dublat în epoca bronzului de cultul focului’’.

După modul de dispunere a resturilor, mormintele de incinerație se pot împărți în trei grupe: morminte de incinerație în groapă, cu resturile adunate de pe rug depuse fără o ordine aparentă într-o groapă simplă; morminte de incinerație în urnă cu resturile osteologice, de obicei adunate cu grijă, fiind reprezentate toate părțile principale ale cadavrului; mormine de incinerație cu cenușa risipită în care resturile adunate sunt depuse în urnă, dar și alături de aceasta în groapă. Uneori la mormintele de incinerație s-a observat că fundul urnei, câteodată chiar și capacul era perforate, din vechime orificiul respectiv fiind considerat o,, gaură a sufletului’’, presupunând că era destinat să ofere sufletului celui decedat o cale de ieșire.

Inventarul funerar poate fi constituit dintr-o varietate de obiecte ce pot fi grupate pe categorii. Principala categorie și cel mai adesea discutată este ceramica. Alte categorii sunt piesele de port, armele și uneori instrumentele (uneltele) care exprimă statutul social al defunctului. Acestor depuneri li se pot adăuga ofrandele alimentare ca și alte obiecte, uneori cu funcționalitate neapreciabilă. Prezența vaselor în morminte trebuie legată de obiceiul de a oferii defunctului hrană pentru noua stare în care se află.

În epoca bronzului cultul funerar a devenit mai complex și mai variat. În el începuse să se reflecte deja diferențierea de clasă a societății. Deosebit de fastuoase erau ritualurile funerare prilejuite de înhumare a căpeteniilor; odată cu cadavrele lor în morminte erau puse o mulțime de obiecte de preț, cai uciși, uneori și oameni care trebuiau să-l însoțească pe mort într-o,,viață de apoi care poate fi sau nu concepută ca atare în mentalitatea comunităților respective, reflectă dorința de a permanentiza prin prezența monumentului funerar sistemul căruia el aparținea. S-a instituit astfel o cale cât mai expresivă de comunicare din dorința dintotdeauna a omului de a menține un dialog între cele două lumi, a celor vii și a celor petrecuți. Pe teritoriul României sunt cunoscute astfel de semne începând cu deosebire din perioada de tranziție de la epoca neolitică la cea a bronzului când pe morminte se fixau un fel de lespezi mari de piatră gravate cu câte o reprezentare antropomorfă schematizată de felul statuii menhir de la Baia(fost Hamangia). În epoca bronzului, la nivelul arheologic al culturii Monteoru mormintele grupărilor de familie erau marcate cu cercuri de piatră, iar altele aveau deasupra gropii o grămadă de pietre. Funeraliile membrilor de rând ai tribului erau mult mai modeste.

Foarte probabil construirea mormintelor se făcea din cele mai vechi timpuri în cursul unor ceremonii complexe-înmormântarea prin care de regulă se înțelegea depunerea unui defunct în pământ, într-un cadru riguros marcat de pietate, ceea ce presupune un loc anume, acest loc fiind la noi în preajma așezărilor. În felul acesta existența paralelă a așezării celor vii și a locului de viețuire mai departe,în anumite forme a celor morți, capătă o expresie bine conturată. Grija față de cei morți era obligația de neocolit a celor rămași în viață și prin îndeplinirea riturilor de înmormântare rudele celor decedați se îngrijeau pe de o parte de asigurarea conditiilor de existență în,, lumea morților’’a celor dispăruți, iar pe de altă parte se preocupau de determinarea unei atitudini favorabile a acestora față de ei (prin depunerea de ofrande în mormânt și prin îngrijirea acestuia), iar în unele cazuri luau măsuri ca cel decedat a cărui ostilitate era presupusă din diferite motive, să fie împiedicat de a reveni (ca strigoi) pentru a face rău. Aceste măsuri constau în ciopârțirea cadavrului, în alte practici rituale probabil, dar negăsindu-și o expresie concretă, neechivocă, în observațiile arheologice și chiar în îngrămădirea de bolovani peste mort.

Orientarea mormintelor după punctele cardinale dovedește o legătură între cultul funerar și reprezentările cosmice, precum și adorarea soarelui. Existența unei astfel de legături se poate constata și la marile construcții megalitice din Anglia cunoscute sub denumirea de cromlehuri. Dintre ele este deosebit de cunoscut așa-numitul Stonehenge din comitatul Wiltshire, un uriaș complex de megaliți având forma unui cerc cu diametrul de 90 de metri. Unii cercetători(de pildă Wilke)văd în el un fel de templu al soarelui; alții(Evans și Schuchardt)un monument funerar. Cele două păreri nu se exclud reciproc și se bazează pe următoarele fapte: orientarea și poziția părților care compun Stonehenge-ul arată că el avea o anumită legătură cu observarea soarelui (axul principal al întregii constructii este îndreptat spre punctul în care răsare soarele în ziua solstițiului de vară); totodată sub acest monument și sub altele analoage s-au descoperit morminte.

Documentarea arheologică pentru descoperirile funerare ale epocii bronzului din România este, la prima vedere, impresionantă prin numărul mare al descoperirilor. Multe dintre aceste descoperiri sunt fie întâmplătoare, fie insuficient cercetate sau mai ales publicate, astfel că datele privind comportamentul funerar al acestei epoci cu durată de peste două milenii sunt în realitate mai puține și cu multe lacune.

Un exemplu concludent ar fi cultura Glina III-Schneckemberg. În ciuda faptului că se găsesc numeroase așezări ritul funerar reprezintă o problemă. Există un număr foarte redus de descoperiri funerare atribuite culturii Glina cum sunt mormintele de incinerație de la Mătăsaru și Govora-,” Runcuri’’ și cel de înhumație de la Căscioarele, dar în afara faptului că au fost descoperite în arealul ocupat de cultura Glina nu există alte elemente pentru a confirma atribuirea lor. S-au descoperit și unele figurine antropomorfe și zoomorfe de lut ars. Cu toate acestea ritul de înmormântare al culturii Glina III-Schneckenberg este cunoscut parțial din aria Schneckenberg unde se găsesc morminte plane în cutii făcute din lespezi de piatră în care morții erau înhumați în poziție chircită. De obicei s-au găsit câte două sau trei schelete în aceeași cutie reprezentând înmormântări fie concomitente, fie succesive, cu care prilej se îndepărtau spre pereții cutiei oasele predecesorilor.

Mormântul de înhumație în poziție chircită în cistă de piatră descoperit la Araci,pe malul Oltului, pe înălțimea,” Vápa’’a fost așezat în direcția nord-vest, sud-est și a avut în inventar un târnăcop de cupru cu un singur tăiș. Dimensiunile mormântului corespund cu două dintre cele trei morminte descoperite la Codlea.Mormântul în cistă de piatră descoperit la Rotbav conținea un schelet de adult în poziție chircită cu capul spre est. La spatele înhumatului, de la nivelul înmormântării și până la marginea cutiei, a fost găsit un strat compus din cenușă,cărbune și oase calcinate. Pe baza acestor descoperiri se poate constata că este vorba despre un mormânt biritual, de înhumație și de incinerație.

Tot din perioada timpurie a epocii bronzului din Moldova datează mormântul de la Răcăciuni. Dimensiunile mari ale oaselor umane precum și existența toporului de luptă din inventar duc la concluzia mormântul a aparținut unui bărbat. Atât prin poziția stratigrafică cât și prin obiectele de inventar,mormântul de la Răcăciuni este posterior așezării cucuteniene aflate pe același loc. Existența toporului de luptă indică probabil mormântul unui războinic, poate chiar al unui șef (toporul de luptă indeplinea funcția de armă sau simbol al puterii). Descoperirea de aici ar putea fi paralelizată cu unul dintre mormintele de la Brăilița și în linii generale și cu complexul Glina III-Schneckenberg.

În ceea ce privește cultura Monteoru se cunosc peste 70 de descoperiri funerare, dintre care importante sunt cele din preajma stațiunii Sărata Monteoru (patru necropole cu peste 350 de morminte), dar și cele de la Balintești-Cioinagi , Poiana,Cândești. În ceea ce privește ritul funerar predomină înhumația față de incinerație, introdusă mai târziu și numai pentru copii.

Dintr-o fază mai veche datează necropolele cu morminre de familie, cu morminte duble și de copii bine individualizate prin ruguri de pietre cum este cazul la Sărata Monteoru și Cândești, ceea ce arată că familia bilaterală era mai închegată. Poziția centrală a mormintelor de femei din aceste complexe funerare, adâncimea lor mai mare și inventarul bogat sunt indicii că cel puțin în faza mai veche a culturii Monteoru s-au menținut unele elemente de tradiție maternă.

La Cândești a fost cercetat un mare cimitir în care au fost descoperite peste trei sute de morminte dintre care majoritatea sunt de înhumație și doar un procent redus de incinerație. Mormintele de înhumație sunt în poziție chircită având gropile cu,” cotlon’’. Prin asemenea particularități ca și prin inventarul funerar (apar catarame de os) se observă un contact strâns cu cultura catacombelor. Se mai practicau înhumări în gropi arse.

Fără a se remarca prin inventare fastuase, cu atât mai mult cu cât mormintele lipsite de inventar sunt destul de numeroase, înmormântările monteorene conțin ca mobilier funerar de obicei ceramică, unul-două vase, dar există și cazuri deosebite cu mai multe vase. Cel mai adesea este vorba de cești, dar se mai cunosc și alte forme dintre care cel mai de seamă este vasul de ofrandă, formă întrutotul specifică culturii Monteoru,apoi askosul și pixida. S-au mai găsit arme și podoabe de bronz alături de armele de piatră,podoabe de aur si chihlimbar. În unele morminte au fost descoperite cranii umane; unele pot fi înmormântări de cranii, altele, cum este cazul unora menționate doar la Cândești, pot ilustra eventual jertfe.

Înmormântârile culturii Periam-Pecica sunt cunoscute din mai multe cimitire din Ungaria cum sunt cele de la Battonya, Oszentiván, Pitváros și Szoreg, iar la noi în țară la Beba-Veche, Sânicolau Mare; Mokrin, Novi, Knezevac și Ostojičevo în Serbia. Ritul de înmormântare al acestei culturi a fost acela al înhumației în poziție chircită și în morminte plane fără movile. În fazele mai târzii apar sporadic și morminte de incinerații.

Inventarul mormintelor este constituit în principal din ceramică iar puținele obiecte de metal (printre care și câteva topoare de bronz) asigură încadrarea acestui grup cultural în perioada mijlocie a bronzului. La Beba-Veche au fost descoperite zece morminte cu schelete omenești având ca inventar brățări din bronz, inele de aur, un disc de aur cu un început de gravură, coliere de aur, pandantivi de os și cochilii de scoici.

La Mokrin, care reprezintă unul dintre cele mai discutate monumente ale bronzului timpuriu, mormintele au furnizat următoarele tipuri de obiecte: spirale în formă de ochelari, tubulețe de tablă, brățări, colane, ace cu capul răsucit, ace cipriote și cunoscutele discuri de aur dintre care unul afost găsit lângă un inel de buclă din aur.

Unul dintre fenomenele arheologice majore ale epocii bronzului central-european,cultura Otomani cuprinde cimitire întinse cum sunt cele din Ungaria de la Fuzesabony, Gelej, Hernádkak, Mezöcsát, Pusztaszikszo și Tiszáfüred sau cele din Slovacia de la Nižna Mysl’a sau Streda nad Bodrogom. Pe teritoriul României a fost cercetat doar un mic cimitir la Pir, căruia i se adaugă descoperiri de morminte izolate sau mici grupuri de morminte: Adoni, Andrid, Ardud-,” Galgaberg’’, Berea, Diosig, Olari, Otomani, Sanislău, Sălacea, Tiream, Valea lui Mihai, Voivozi. Cimitirele erau plasate în imediata apropiere a așezărilor. Fac excepție înmormântările de la Otomani, Sălacea și Tiream, în aceste cazuri fiind vorba de complexe funerare descoperite în perimetrul așezărilor.

Ritul de înmormântare al triburilor Otomani era înhumația și incinerația. La Pir s-au dezvelit 31 de morminte dintre care 30 de înhumație în poziție chircită și numai unul de incinerație în urnă. Doar 13 aveau ca inventar: cești, cănițe, un pumnal, o figurină, topoare de corn, piese de lut etc.Înainte de începerea săpăturilor localnicii au mai scos încă 12 morminte de înhumație și un mormânt de copil depus într-un vas. În cimitirul de la Barca (Slovacia de est) ritul este exclusiv al înhumației. De asemenea în cel de la Megyaszo, unde s-au descoperit 225 schelete chircite. În cimitirul de la Hernadkak din 137 morminte numai trei au fost de incinerație, în timp ce în cimitirul de la Streda pe Bodrog,aparținând unei faze mai târzii a culturii Otomani, deja 52% din morminte sunt de incinerație.

La noi o necropolă în care se practica ritul de înhumație este cea de la Diosig. În această necropolă a fost dezvelit, în cadrul unei săpături de salvare, doar un singur mormânt de înhumație în poziție chircită aparținând unui copil, având ca inventar două cănițe. Două morminte de înhumație probabil în pozițit chircită au fost găsite la Berea-Colina de Măcriș. Primul are în inventar 12 vase, iar al doilea situat aproape de primul, fără material osteologic, opt vase adiacente. Trei morminte de înhumație au fost găsite în așezarea Tiream-Movila cânepii. Primul constă numai dintr-un craniu, găsit la adâncimea de 1,10 m,al doilea format din două schelete în poziție chircită avea ca inventar o strachină mică ornamentală.

Aceste săpături au demonstrat că purtătorii culturii Otomani aveau necropole speciale unde erau îngropați indivizi din toate grupele de vârstă.

Cercetările de la Sălacea și Otomani atestă următoarele cazuri de înmormântări în interiorul așezărilor fără ca acestea să constituie o regulă: copil la intrarea în templul cu megaron din faza a doua a culturii Otomani de la Sălacea; mormânt cvadruplu datat în aceeași perioadă, amplasat la periferia așezării de la Sălacea, unde din poziția scheletelor se pot deduce raporturile existente între bărbat și femeie și cele două persoane de sex feminin; mormânt de incinerație în urnă din faza întâi a culturii Otomani la Sălacea; femeie bătrână îngropată în apropierea unei locuințe târzii din așezarea de la Otomani; persoană adultă înmormântată împreună cu un craniu de câine lângă femeia bătrână.

La Ciumești morminte aparținând culturii Otomani au apărut atât în zona cimitirului cât și în perimetrul așezării celtice, aceste două puncte fiind situate la o distanță de circa 600 metri unul de altul. Toate mormintele prezintă același ritual funerar și anume cel al incinerației în urnă. Cenușa rugului și oasele incomplet arse rămase în urma incinerării au fost depuse în toate cazurile într-un singur vas.

În ceea ce privește amenajările interioare, la gropile fie rectangulare fie ovale în plan nu s-au semnalat elemente deosebite. Constituie o excepție mormintele de copii în pithoi, la Tiszafured și Pir de pildă, practică binecunoscută în această vreme în Europa.Relativ simbolice sunt înmormântârile de cranii. Mormintele simbolice, așa-numitele cenofaturi, sunt iarăși cunoscute în aria culturii Otomani. Inventarele ceramice sunt câteodată constituite din mai multe vase, dar predomină înmormântările cu una-două vase. Destul de numeroase sunt înmormântările, îndeosebi cele feminine, cu piese de port din metal. În cazul unor înmormântări masculine statutul de luptător este pus în evidență prin prezența unor arme din metal,cel mai adesea pumnale dar și un topor cu disc, o secure de tip Randleistenbeil, o alta de tip Abzatzbeil, sau foarte rar prin topoare de piatră.

Cultura Verbicioara are puține descoperiri funerare la Cârna-Ostrovogania, Crivina, Gruia, Korbovo, Mărăcinele, Nicolae Bălcescu , Padina, Râmnicu Vâlcea, Sălcuța și Verbicioara. Cu excepția celui de la Râmnicu Vâlcea aparținând după ceramică grupului Govora, celelalte descoperiri funerare se găsesc în zona de câmpie din stânga Dunării sau imediat la sud de fluviu, cum sunt cele de la Korbovo și Podina. Prin cercetările de suprafață a mai fost identificat un presupus cimitir de incinerație la Visag, în Banat, atribuit tot etapelor de inceput. Descoperirea, îndoielnică, fiind vorba de resturi descoperite în arătură, a fost ulterior atribuită grupului Balta Sărată cu excepția unui mormânt de înhumație în preajma așezării eponime, cu scheletul chircit pe stânga, orientat spre sud-nord,cu un ac de tip,” cipriot’’ și două inele de buclă din bronz, toate celelalte sunt morminte de incinerație.

De obicei mormântul se compune dintr-o singură urnă așezată intr-o groapă mai rar cu capac, fără alte elemente de inventar.

Obiceiurile de inmormântare ale culturii Tei nu se cunosc, doar câteva morminte de înhumație putând fi atribuite acestui grup cultural cum ar fi Brazi,Chirnogi,Căscioarele. Culturii i-au fost atribuite și alte înmormântări cum este mormântul numărul 5 din tumulul de la Baldovinești sau mormântul de la Puieni, dar încadrarea lor culturală este alta.Mormintele Tei cercetate, toate de înhumație, aveau scheletele așezate chircit lateral. La Căscioarele ambele schelete se găseau depuse pe stânga, fiind orientate către est și sud-est. Inventarele sunt sărăcăcioase constând de obicei dintr-o ceașcă, iar singurele piese de port menționate sunt o mărgea din aur și una din piatră la Chirnoci.

Dintre descoperile funerare ale culturii Wietenberg foarte puține sunt cimitire sau grupuri de morminte, cele mai importante fiind cele de la Aiton, Bistrița, Deva, Dumbrăvița (jud.Bistrița Năsăud),Ocna Sibiului ,Oiejdea ,Sibișeni și Turea. După observațiile din teren aceste mici cimitire cu morminte ce par gripate sunt situate în preajma așazărilor, la circa un kilometru în cazul necropolei de la Giurtelec și Bistrița. Predomină ritul incinerației însă se cunosc și morminte de înhumație. La Pianul de Jos s-a descoperit un cimitir la Wietenberg în care s-au practicat cele două rituri.

La Bistrița s-au descoperit 38 de morminte, exclusiv de incinerație, aflate la mică adâncime la fel ca la Ocna Sibiului sau la Sibișeni. Arderea cadavrului s-a făcut în altă parte decât mormântul, probabil într-un loc special amenajat, care n-a fost insă descoperit. Resturile incinerate constând din cenușă, cărbuni și oase calcinate au fost depuse în urne și îngropate. O singură urnă conținea o fusaiolă de lut ars; în celelalte nu s-au găsit nici un fel de obiecte. Lipsesc cu desăvârșire piesele de metal ori de os spre deosebire de necropola de la Ocna Sibiului unde în trei urne s-au descoperit plăci de os ornamentate și perforate. Îngroparea urneleor s-a făcut la întâmplare, fără nici o ordine. Ca urne au fost folosite vase de diferite dimensiuni începând cu cești mici și terminând cu vase a căror înălțime ajunge la 0,70-0,80 m. Aproape fiecare urnă a avut drept capac un vas mai mic, o strachină sau o farfurie . La primul mormânt pentru acoperirea urnei s-a folosit o lespede de gresie.

Cimitirul de la Deva se încadrează în categoria necropolelor de mica întindere, cuprinzând doar 17 morminte.Gropile aveau o mică adâncime variind între 0,50 și 0,60 m. Cenușa rugului și oasele incomplet arse, rămase în urma incinerări au fost depuse în vasul urnă. Mormintele bine păstrate sunt alcătuit dintr-un recipient mai mare ce servea drept urnă acoperit cu un vas, de obicei o strachină servind drept capac, la care se adaugă două-trei vase adiacente. Într-o singură urnă s-a descoperit ca obiect de podoabă o mică mărgea de os.

Se cunosc și câteva morminte de înhumație cum ar fi cel de la Obreja în care scheletul are o poziție care reține atenția. El a fost descoperit la 0,80 m adâncime, în semicercul dinspre nord; poziția chircită (orientare est-vest cu capul spre vest) făcea ca lungimea totală să nu depășească 0,70 m. Singura piesă de inventar a mormântului care nu a fost deranjat este o strachină găsită lângă umărul drept. Analogii în ce privește ritul de înmormântare găsim în cimitirul de la Sibișeni, Bernadea și la Derșida.

La Dersida doar două dintre morminte sunt de înhumație primul a apărut la adâncimea de 150 cm într-o groapă oval alungită în care s-a depus un adult în poziție chircită, culcat pe dreapta și orientat spre sud-est, nord-vest. Scheletul foarte prost conservat avea mâna dreaptă ușor îndoită din cot și așezată pe bazin. Mâna stângă a fost îndoită din cot și pusă în dreptul sternului. Oasele picioarelor indică o chircire pronunțată. Lângă craniul foarte deteriorat s-a găsit o piatră de carieră de formă ovală: mormântul nu a avut inventar. Cel de al doilea mormânt a apărut la adâncimea de 1,90 m într-o groapă foarte îngustă, de formă cilindrică, care pornea din nivelul unu și care a perforat o vatră de foc. Pe fundul gropii a fost depus un craniu de adult foarte bine păstrat.Mormântul nu a avut alt inventar.

La Sibișeni, întru-unul dintre morminte defunctul a fost depus în poziție chircită pe partea dreaptă, cu capul orientat spre sud-est. Mâinile aduse în față țineau un vas ornamentat cu motive spiralice. În jurul capului și a umărului stâng se aflau fragmente de la două vase, probabil sparte ritual. Mormântul biritual conține un schelet de adolescent ce pare a fi fost ciopârțit în prealabil. Parte din oasele scheletului împreună cu craniul fără maxilar au fost depuse pe fundul gropii. Peste resturile acestei înhumări a fost depusă o urnă acoperită cu o strachină-capac, care are ca inventar oase relativ slab arse și cenușă. Cea de a doua înmormântare suprapusă dar concomitentă s-a efectuat după regulile obișnuite de incinerări. Alte două morminte au ca element comun dispunerea în groapa funerară a craniului. Ca notă aparte, unul dintre inventare constă dintr-un cap de copil-fără maxilar, așezat pe un fragment de craniu de bovideu. Lângă craniu se aflau câteva oase incinerate care par să reprezinte resturile incomplete ale unui schelet de copil și fragmente ceramice provenite de la două vase.

Foarte multe suntmormintele descoperite izolat dintre care merită menționate cele de la Ampoița (un craniu depus în mantaua unui tumul mai vechi), Galații Bistriței, Giurtelecu, Șimleului și Merești, ultimul descoperit fortuit intr-o peșteră.

Descoperiri funerare ale culturii Costișa sunt încă puține pe teritoriul României, putând fi citate cele de la Cotârgaci (parțial), Hârtop, Horodnicu de Jos,Prăjeni, Rusăiești, Șerbănești și Vlăsinești. Este vorba in general de grupuri mici de morminte sau de morminte descoperite izolat. Ritul funerar include înhumația cât și incinerația. În ceea ce privește structura mormintelor majoritatea sunt tumulare, cu excepția celor sașe de la Prăjeni. De obicei gropile sunt de formă ovală dar se cunosc și ciste din lespezi chiar și în cazul mormintelor de incineratie cum sunt cele de la Hârtop sau Șerbănești, la Rusăiești fiind vorba de un mormânt de incinerație in urnă acoperit cu un tumul din bolovani. Pentru mormintele de înhumație este vorba de schelete așezate chircit pe o parte.

La fel ca și cultura Costișa, se cunosc foarte puține descoperiri ale culturii Coslogeni. În preajma stațiunii eponime de la Grădiștea Coslogeni au fost cercetate 15 morminte de înhumație într-un tumul. Morminte izolate au fost descoperite la Stelnica (pe malul brațului Borcea), Medgidia și Batin (pe malul Dunării,în Bulgaria). Ritul funerar exclusiv este înhumația, dar din puținele observații se mai cunoaște doar că defunctii au fost în poziție chircită pe o parte. În ceea ce privește inventarele, se remarcă rapiera ,” miceniană’’ de la Medgidia.

Grupul Balta Sărată este documentat doar în zona deluroasă a Banatului nedepășind spre est culoarul Timiș-Cerna.Singurele descoperiri funerare atribuite acestui grup izolat sunt cimitirul de la Valea Timișului, apoi cel presupus de la Visag, unde s-au descoperit numeroase fragmente ceramice și oase calcinate aflate în arătură în grupe situate la aproximativ doi metri unele de altele; ambele sunt de incinerație. Mai există si o descoperire foarte putin clară de oseminte umane, în peștera de la Românești.

În România singura descoperire funerară a culturii Vatina este cimitirul de la Ostrovu Moldova Veche- ” Spitz’’ despre care se zice că este de incinerație, aceasta fiind ritul funerar exclusiv al culturii.

Cultura Gârla Mare este cunoscută mai ales din cimitirele plane de incinerație, care se înfățișează ca adevărate,” câmpuri de urne’’ , dintre care unele au fost săpate în întregime, ca cele de la Cârna pe Dunăre, în Oltenia. În bună parte au fost cercetate și necropolele de la Balta Verde și Ostrovul Mare, Ghidici, Libcova, Ostrovul Corbului și Ploasca. În aceste cimitire osemintele morților arși pe ruguri în altă parte erau de regulă așezate în urne și îngropate. Urnele erau de obicei acoperite cu un capac și însoțite adeseori de cești, oale și alte forme de vase frumos decorate cu motive spiralice și meandrice și prevăzute uneori cu torți modelate plasti în formă de pasăre (rață sau lebădă) cu semnificația de cult precum și îndeosebi prin idoli feminini de lut ars cu rochie în formă de clopot și decorată câteodată cu motive incizate și încrustate cu alb, reprezentând plastic atât cusăturile și decoratiile îmbrăcămintei feminine, cât și podoabele, în special coliere sau pandantive, elemente de costum păstrate până în zilele noastre în zone ale Banatului. Cele zece statuete de acest fel, întregi sau aproape întregi, alcătuiesc cea mai prețioasă colecție de asemenea obiecte aflate în vreun muzeu european. Este de presupus că vasele ce alcătuiesc inventarele funerare, ca și figurinele, au fost așezate inițial pe rug, alături de defunct, deseori fiind deformate din cauza căldurii sau cu urme de ardere secundară. După observatiile făcute asupra resturilor calcinate, se pare că după incinerare erau culese cu grijă toate oasele arse, în unele cazuri (spre exemplu la Cârna-Ostrovogania sau Plosca) resturile de calotă craniană fiind așezate ca un soi de capac peste resturile oaselor arse din urnă. Există indicii conform cărora tipul de vas folosit drept urnă era în legătură cu grupa de vârstă și sex a decedaților, pentru copiil fiind folosite adesea cești sau kantharos de mai mici dimensiuni. Legată de ceremonialul funerar pare a fi și pixida (cel mai adesea cu capac) formă ceramică frecventă la înmormântările de tip Gârla Mare, dar întâlnite și la mormintele Periam-Pecica sau Monteoru. Foarte rar s-au descoperit oase de animale (porcine și ovicaprine) niciodată trecute prin foc, de obicei în morminte cu oasele umane calcinate depuse în groapă, fără urnă.

Cultura Cruceni-Belegiseste cunoscută în special din descoperirile funerare de la Belegis, Belgrad- Karaburma, Belgrad- Rospi Cuprija, Dubrovac, Orésac și Surciu în Serbia sau cele de la Bobda, Cruceni, Hinova, Liubcova, Peciu Nou, Timișoara’’ Fratelia’’ . Necropolele de la Cruceni- Belegis sunt situate în apropierea așezărilor.

La Cruceni unul dintre mormintele cercetate era foarte bine conservat și conținea piese de inventar care îl fac oarecum reprezentativ pentru întreaga necropolă. La 50 cm era așezată o urnă înaltă de 41 cm cu piciorul suplu, pe al cărei corp bombat erau dispuse alternativ patru toarte și tot atâtea proeminențe conice. Decorul realizat prin imprimare constă din linii cu extremitățile răsucite în spirală. Strachina așezată lângă urnă este și ea un elegant vas cu picior, având înălțimea de 14 cm. Ornamentația este dispusă pe mijlocul bombat formând o fâșie în care alternează benzi late, linii paralele și zigzaguri. Cel de- al treilea recipient, cănița înaltă de cinci centimetrii, are forma bitronconică cu gâtul marcat printr-o șănțuire. Din buza ușor răsfrântă spre exterior pornește toarta în formă de bandă ce se prinde de umărul vasului. Cele trei proeminențe dispuse pe mijlocul bombat și în șir de decor caracterisic imprimat reprezintă modul de împodobire a căniței. În interiorul urnei s-a găsit un adevărat tezaur de obiecte din bronz:18 nasturi de formă sferică, o piesă de decor spiralată în forma unei cochilii de melc, un fragment de pandantiv și o bucată dintr-o brățară.

Odată cu incinerarea defunctului era ars intregul inventar funerar menit să-l însoțească dincolo de moarte, judecând după arderea slipului lustruit de la suprafața vasului și, în unele cazuri, deformarea pereților. De asemenea unele obiecte de bronz au fost arse până aproape de punctul de topire încât uneori nu se mai recunoaște forma lor. În ceea ce privește depunerea vaselor în fiecare mormânt se pare că se urmărea un anume ritual. Grija așezării vaselor era atât de mare incât absolut în toate cazurile ele sunt dispuse pe un segment de cerc cuprins între nord-vest și sud-est, fiind deci orientate în corelație cu poziția variabilă a soarelui în funcție de anotimpuri sau de locul soarelui în timpul oficierii înmormântării.

La Timișoara cele peste 200 de morminte sunt de incinerație și se compun dintr-un vas urnă în care au fost depuse resturile adunate de la rugul funerar. Din inventar mai făceau parte și alte vase de lut folosite pentru a acoperi urna sau ca vase adiacente de ofrandă, ajungând în unele cazuri să fie depuse în mormânt până la opt vase. Ca vase adiacente s-au folosit căni, cănițe, străchini, castroane sau alte forme obișnuite în repertoriul ceramicii cotidiene sau de lux ale vremii. În vasele-urne pe lângă numeroase unelte, arme și podoabe de bronz (pumnale, brățări, pandantive, inele) unele deosebit de meșteșugit lucrate și bogat ornamentate.

Aproape în toate necropolele s-a putut preciza prin ceramică existența a două faze evolutive: prima este caracterizată în special prin urne ornamentate cu benzi de linii imprimate ce imită șnurul, iar a doua prin urne decorate cu caneluri.

Necropole sigure de tip Suciu de Sus au fost dezvelite parțial sau săpate în întregime la Lăpuș, Medieșu Aurit, Suciu de Sus (România), Ciopivța, Homțe Lohovo, Stanovo (Ucraina subcarpatică). În Ungaria necropolele considerate de către N. Kalicz ca aparținând purtătorilor culturii Suciu de Sus sunt cele de la Berkesz, Demeczer, Nyiregyháza- Morgó, iar după A. Mozsolics cea de la Nyirharász- Gyulahaza. Ritul funerar exclusiv este incinerația existând atât cimitire plane, la Zemplinske Kopčany sau Suciu de Sus, cât și tumulare la Lăpuș, Medieșu Aurit, Sighetu Marmației- ’’ Cămara Cireghi’’.

Există și structuri aparte legate cu siguranță de ceremonialul mortuar reprezentate prin movile de pământ ridicate deasupra unor resturi de ardere: chirpici ars, cenușă, oase calcinate de animale, vase și fragmente ceramice, ca și piese de port sau chiar arme ori valve, toate trecute prin foc, asemenea complexe fiind cunoscute alături de tumuli cu morminte propriu-zise la Lăpuș sau izolat la Libotin. Carol Kacso descrie astfel desfășurarea cultului la Libotin: ’’ Cea mai importantă acțiune de cult a fost desigur a incinerării defunctului pe platforme de mari dimensiuni, ovale sau dreptunghiulare. Foarte probabil aceeași amenajare a servit la mai multe incinerări concomitente sau a fost folosită de mai multe ori. Această acțiune a fost insoțita de spargerea rituală a ceramici, dintre care o parte a și venit în contact cu focul. Poate tot aici s-a desfășurat și banchetul funerar. După răcirea rugului el a fost curățat, fiind separate oasele incinerate de celelalte resturi arse. Se pare că transportarea acestora din urmă la locul lor de depunere, in cazuri rare împreună cu urne ce conțineau resturi incinerate umane sau numai urne simbolice, s-a întâmplat doar după ce a fost scoasă din funcțiune și amenajarea care a servit ca loc de incinerare. Numai astfel se explică faptul că împreună cu cărbunele și cenușa este prezentă și o cantitate mare de pământ ars. Aproape sigur, resturile arse dintr-un tumul nu provin de la un singur rug, nici în cazul celor cu o singură depunere. Dimensiunile impresionante ale depunerilor și repartiția lor în majoritatea tumulilor pe mai multe grupuri și niveluri ne determină să presupunem arderi repetate, desfășurate intr-un interval de timp mai îndelungat’’.

Ceremonialul funerar este surprins și prin mormintele tumulare de incinerație pe loc, cu’’ vetrele de incinerație’’ (de fapt ruguri funerare) un exemplu concludent fiind cel de la Medieșu Aurit. Aici, la o adâncime de 1,70- 1,80 m față de vârful tumulului, între 4-15 m apare o vatră funerară, un strat de pământ negru cu mult cărbune, fragmente ceramice și oase calcinate, cu o grosime ce variază intre 30-40 cm. Vatra funerară, urmele rugului funerar ridicat pe solul antic se găsesc cu precădere în partea sudică a tumulului și mai puțin în cea nordică. Ea se prezintă ca o masă compactă de pământ negru închis și de cărbune și cenușă în care se găsesc multe fragmente ceramice și oase calcinate mai puține la număr, ceea ce indică faptul că mortul a fost bine ars. Vatra are o formă aproape pătrată, cu colțurile rotunjite, cu o suprafață de 8,60×6,50 m. În sectorul sud-vestic al tumulului, la 6 m de perete s-a găsit o îngrămădire de cărbuni, chirpici și mai multe fragmente ceramice: un vas fragmentar, o ceașcă și o bucată dintr-o bârnă carbonizată. Unele fragmente găsite erau arse scundar. Această îngrămădire se datorește probabil faptului că o parte din rămășițele rugului au fost adunate la un loc, iar restul lăsate așa cum au căzut pe vatra rugului. Se pare că unele vase au fost aruncate în foc în timpul arderii cadavrului, iar altele au fost sparte pe vatră ritual de participanții la înmormântare.În partea nord- vestică a tumulului, la 4,50 m de mijloc a fost găsit un grup de vase format din nouă piese, dintre care două vase mai mari și șapte cești. În jurul lor s-au găsit oase calcinate, cărbune și două tuburi de bronz complet oxidate cu o lungime aproximativă de 10 cm și 0,5 cm diametrul. Aceste vase de ofrandă găsite in situ erau depuse întregi pe marginea vetrei funerare după arderea cadavrului. Deci, pe baza datelor obținute în timpul săpăturilor se poate concluziona că ceremonia s-ar fi putut desfășura în felul următor: după ce s-a ridicat rugul din crengi și chiar din bârne (judecând după marea cantitate de cenușă și cărbun s-ar putea ca rugul să fi fost pe loc), cadavrul a fost așezat pe rug. Înaintea și în timpul arderii avea loc ospățul urmat de spargerea vaselor și aruncarea fragmentelor în foc cât și pe vatră după stingerea focului (numai o parte au ardere secundară). A urmat apoi depunerea ofrandei, a grupului de vase, probabil cu mâncare, la marginea vetrei funerare. Peste acestea a fost ridicată o movilă din pământul din jur.

În concluzie atăt structura complicată și variată, cât și inventarele la fel de variate indică un ceremonial mortual complex în special pentru personajele aparținând elitei.

Cultura Zimnicea-Plovdiv este bine documentată în Bulgaria, unele grupe regionale atingând Munții Rodopi. Cea mai importantă descoperire funerară este reprezentată de cimitirul plan de la Zimnicea cu 64 de morminte. Gropile mormintelor aveau adâncimi diferite, scheletele zăceau în poziție chircită, de cele mai multe ori pe stânga și mai rar pe dreapta, cu brațele îndoite din cot și în multe cazuri cu palmele aduse în dreptul feței. Orientarea scheletelor era variabilă intre nord vest- sud vest și sud est- nord est. Două morminte erau duble. Din 64 de morminte, 42 aveau inventar ce consta în special din ceramică. Numai două morminte aveau câte două vase, restul câte unul plasat în majoritatea cazurilor lângă cap. Repertoriul de forme este sărac, apărând în număr mai mare doar două: ceștile cu două torți și cănițele. Au fost lucrate din pastă în general grosolană, cu cioburi pisate sau pietricele, dar și mai fine. La toate se remarcă un slip subțire. Numai unele au suprafța lustruită. Culoarea vaselor este în general cenușie- brună.

Nu se cunosc amenajări exterioare sau interioare deosebite. Defuncții au fost așezați pe stânga (femeile) sau pe dreapta (bărbatii), acest fapt documentând o altă practică, anume a dispunerii doar complementare a mortilor în funcție de grupa de sex, obicei care distinge grupa Zimnicea- Plovdiv de celelalte grupe înhumate ale bronzului târziu de la nord de Dunăre.

Purtătorii culturii Noua practicau ritul înhumației și mai rar acela al incinerației, îngropându- și morții cu un inventar sărăcăcios compus in general din unul sau două vase, brățări și ace de bronz cu protuberanțe pe corp și câteva oase de animale. Acest fapt poate fi considerat propriu triburilor de crescători de vite, cu analogii în mormintele culturilor Sabatinovka și Srubnaia. Printre cele mai importante descoperiri funerare se numără cele de la Bădragii Vechi, Burlănești, Chirileni și Pererata în Basarabia, Doina (jud. Neamț), Holboca, Pădureni (jud. Vaslui), Probota și Trusești în Moldova, apoi Archiud, Brașov- Noua, Cluj, Morești, Târnava și Teiuș în Transilvania. Se mai pot adăuga numeroase alte mici grupuri de morminte sau înmormântări izolate, pentru teritoriul românesc existând peste 130 de asemenea descoperiri. Aici poate fi amintit mormântul de înhumație descoperit în satul Șopteriu- Fânațe, comuna Urmeniș, jud. Bistrița Năsăud. Oasele umane aparțineau unui singur individ, probabil bărbat. Groapa al cărei contur a fost prins în parte în stratul nederanjat, avea se pare o formă rectangulară cu colțurile rotunjite și o orientare est- vest. Inventarul recuperat se compunea dintr- un vas- sac, o ceașcă cu două torții supraînălțate și toarta fragmentară a unei alte cești.

În necropola de la Archiud, jud. Bistrița- Năsăud se disting două tipuri de morminte care la rândul lor prezintă forme sau variante rituale: morminte cu schelet întreg aflat în poziție chircită, cu schelet chircit pe stânga sau pe dreapta și morminte cu schelet fragmentar, cu fragmente de oase umane depuse în urnă sau cu fragmente de oase umane depuse pe sol. În cadrul ritului de incinerație, deși există doar două morminte, se disting și aici două variante rituale: mormânt în cutie de piatră cu oasele depuse pe sol și mormânt în cutie de piatră cu oasele depuse în urnă. Inventarul funerar găsit în mormintele de la Archiud este sărăcăcios și cu excepția toporașului de calcar dintr-unu dintre morminte se rezumă doar la ceramică. Lipsesc cu desăvârșire obiectele de podoabă, oasele de animale sau depunerile de cenușă și cărbune.

Necropola de la Săbăoani, jud. Neamț era compusă din morminte de înhumație și incinerație. Scheletele au o poziție chircită, unele mai accentuată, altele moderată, fiind așezate fără vreo preferință pe partea dreaptă sau stângă, cu mâinile îndoite din cot și aduse în față.

Cap.VII. Reminiscențe ale cultului solar

Insistența simbolurilor casnice în gândirea tradițională dovedește amplitudinea unei concepții și o viață spirituală cu intuiții adânci. Soarele, luna, lumina, apa, femeia, viața, moartea, fertilitatea devin simboluri și sinteze mentale care se unesc, se interferează, la nivel casnic. Oamenii din comunitățile tradiționale văd tot universul și toată realitatea din jurul lor ca pe un tot viu, dramatic, ritmic. Uniunea și dualitatea aceasta fundamentează gândirea magică care a apărut încă din neolitic. Există un dualism și o apariție universală. Conform gândirii magice există locuri și obiecte benefice (binecuvântate) sau malefice (blestemate). Lumina (soarele, luna) și întunericul, lumea de sus și lumea de jos, lumea noastra și lumea îndepărtată, viața și moartea se exprimau în civilizațiile preistorice prin gândirea magică și s-au transmis până în vremea noastră în cadrul culturilor tradiționale actuale prin simbolurile exprimate în creațiile artistice și spirituale, în toate manifestările culturilor populare. Se poate cita o suită de dovezi ale persistenței, fie și fragmentare ale cultului solar arhaic în datinile românești de comportament rural cotidian. Astrul zilei este protagonistul unor narațiuni cosmologice cum ar fi balada”Soarele și Luna” în care Soarele pleacă să-și caute viitoarea mireasă. A umblat nouă ani, pe nouă căi și nu a găsit o soție la fel de frumoasă ca sora sa, Luna. Soarele o regăsește țesând la război și îi spune să se pregătească de nuntă. Propunerea incestuoasă a Soarelui este respinsă cu energie de sora sa. În continuare Luna îi cere Soarelui să îndeplinească lucruri imposibile pentru a opri o căsătorie între frate și soră. Soarele face tot ce i se cere, iar Luna se aruncă în mare. Atunci Dumnezeu o ia și o aruncă pe cer. Soarele și Luna nu se vor întâlni niciodată” Când eu voi fi la apus/Tu să fi la răsărit”. Mai pot fi amintite legende ale fetei îndrăgostită de chipul frumos al Soarelui de pe cer și transformată în floare sau în pasăre „Legenda Ciocârliei, Legenda Florii-Soarelui, Legenda Cicoarei”.

Soarele e socotit aproape totdeauna bărbat frumos și persoană sacră (Sfântul Soare) cu simț justițiar fiindca luminează si încălzește pământul la fel, nepreferențial; într-un strat folcloric mai vechi, Soarele e văzut ca un cavaler ceresc care a zidit Mănăstirea Albă din prundul mării pentru Iana Sânziana (dacă nu cumva este un ecoual vechiului cult apollinic din zona Pontului Euxin, unele colinde referindu-se la o insulă identificabilă în insula Leuke).

Răsăritul și apusul soarelui sunt privite drept momentele cele mai solemne ale zilei, învăluite de sacralitate, care cereau din partea oamenilor o atitudine plină de pietate”Să te scoli înaintea soarelui, căci e păcat să răsară soarele peste tine dormind”; să nu mături duminică dimineața în fața soarelui să colbăiești fața Sfântului Soare”; ”Când soarele este aproape de asfințit trebuie să stai până sfințește și apoi să începi lucrul”. E atestată de asemenea închinarea la soare când răsare sau apune însoțită de invocație” Sfinte Soare, ajută-ne!”. La sfârșitul secolului XIX bătrânii mai aveau obiceiul să-și întrrupă munca la asfințit spunând” Să ne odihnim nițel până o cina Sfântul Soare, că toată ziulica umblă pe cer de ne luminează și ne încălzește”. Există și obiceiul de a jura pe Soare, de a-l lua ca martor, cum și interdicția de a-l înjura sau de a arunca gunoaie în direcția lui. O bună parte a dansurilor și jocurilor românești, printre care pe primul loc se situează hora,au un evident caracter solar. Centrate pe un cult heliolatric și pe magia schimbăii cursei solare sunt cele mai multe scenarii ludice și jocuri tradiționale ale copiilor. În folclorul infantil formula”Ieși, soare!” e un adevărat lait motiv al incantațiilor care au avut cândva un substrat magic. Aproape invariabil ele conțin promisiunea unor ofrande rituale, destinate unui adevărat zeu:”Ieși, soare/ Că-ți dăm pită cu unsoare”; ”Ieși, soare, ieși/ Că ți-om da cireși”; ”Ieși, soare, din închisoare/ De-încălzește oase goale/ Că-ți dă mama merișoare”.

Persistența semnelor astrale în arta populară demonstrează caracterul umano-solar al religiei și civilizației strămoșilor noștrii. Nu trebuie uitat că în vechime cultele și zeitățile astrale au fost semnalate pe întregul spațiu cultural indo-european. Reminiscențe ale acestor credințe s-au perpetuat sub forma influențelor și sincretismelor culturale sub diferite forme, în culturile populare ale popoarelor actuale.

Note

Bibliografie Generală

Andrițoiu I., Contribuții la cunoașterea culturii Wietenberg în sud-vestul Transilvaniei, în Sargeția, 20,Deva, 1989.

Andrițoiu I., Rustoiu A., Sighișoara-Wietenberg.Descoperirile preistorice și așezarea dacică, București, 1997.

Andrițoiu I., Contribuții la cunoașterea bronzului timpuriu în sud-vestul Transilvaniei.Grupul cultural Șoimuș, în Thraco-Dacica, t.X, nr. 1-2, București, 1989.

I. Andrițoiu, Contribuții la cunoașterea culturii Noua în sud-vestul Transilvaniei, Thraco-Dacica, VII, 1986.

I. Andrițoiu, Cimitirul de incinerație din epoca bronzului de la Deva, SCIVA, t. 29, nr. 2.

Bader T., Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei.Cultura pretracică și tracică, Ed. Științifică, București, 1978.

Bader T., Cultura Suciu de Sus în nord-vestul României, SCIV, t. 23, nr. 4, București, 1972.

Berciu D., Berciu I., Cercetări și săpături arheologice în județele Turda și Alba, Apulum, 3, 1949.

Berciu D., Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, București, 1966,

Berciu D., La izvoarele istoriei-O introducere în arheologia preistoriei București, 1967, p. 218.

Idem, Zorile istoriei în Carpați și la Dunăre, București, 1966

Berciu D., Arta traco-getică, București, 1969

Idem, Îndrumări în preistorie, București, 1939

Comșa E., Vănătoarea în cursul epocii bronzului pe teritoriul României, în Thraco-Dacica, t.XI, nr.1-2, București, 1990.

Condurachi E.,Dumitrescu VL, Matei M, Harta arheologică a României, Ed. Meridiane, București, 1972.

Ciugudean, H. Epoca timpurie a bronzului în centrul și sud-vestul Transilvaniei,București, 1996.

H. Ciugudean, O așezare din epoca timpurie a bronzului la Alba Iulia, Thraco-Dacica, IX, 1988.

Chidioșan N., Contribuții la istoria tracilor din nord-vestul României.Așezarea Wietenberg de la Derșida, Oradea, 1980.

Chidioșan N., I. Ordentlich, Un templu megaron din epoca bronzului descoperit la Sălacea, Crisia, 5, Oradea, 1975.

I. H. Crișan, Șt. Dănilă, Cimitirul de incinerație din epoca bronzului de la Bistrița, Materiale, VII

I. H. Crișan, Necropola de incinerație, aparținând culturii Wietenberg-Sighișoara, de la Bistrița, Materiale, IX, București, 1970.

I. H. Crișan, Origini.Ed. Albatros.

Drăguț,V Arta românească: Preistorie: Antichitate: Ev Mediu: Renaștere: Baroc, București, 2000

Vl. Dumitrescu, I. Stratan, Necropola de incinerație din epoca bronzului de la Vișag, SCIV, t. 18, nr. 1, București, 1967.

Eliade M., Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1981.

Eliade M.,Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, București, 1992.

I. Emodi, O groapă rituală de la sfârșitul epocii bronzului descoperită la Oradea, Crisia, IX, 1979

Evseev I., Dicționar de magie, demonologie și mitologie românească, Ed. Amarcord, Timișoara, 1998

M. Florescu, C. Buzdugan, Săpăturile din așezarea din epoca bronzului (cultura Monteoru) de la Bogdănești, Materiale, VIII, Bucuresti,

Coord., C. C. Giurescu , Istoria Românilor, București, 2000

Horedt K., Istoria societății primitive și bazele arheologiei, Cluj, 1958

Horedt K.,Istoria societății primitive, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1970.

Istoria României, vol I, Ed. Academiei R. P. S. România, 1960.

Istoria Românilor, vol. I, București, 2001

Kernbach V., Dicționar de mitologie generală, s.v. soarele, Ed. Albatros, București, 1995,

Kascó C., Contribuții la cunoașterea bronzului târziu din nordul Transilvaniei.Cercetările de la Libotin în Thraco-Dacica, t. XI, nr. 1-2, București, 1990

Mackendric P., Pietrele dacilor vorbesc, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1978.

Marinescu G., Un nou mormânt de tip Noua descoperit în Transilvania, SCIVA, t. 26, nr. 3, București, 1975.

Marinescu G., Necropola de la sfârșitul epocii bronzului (cultura Noua) de la Archiud, com. Teaca, jud. Bistrița-Năsăud, Thraco-Dacica, t. VII, nr. 1-2, București, 1986.

Mărghitan L., Banatul în lumina arheologiei, Timișoara, Facla, 1979.

F. Medeleț, Situla de la Remetea Mare (jud. Timiș), Banatica, III, 1975.

Mitrea B., Roata simbol solar pe monedele histriene, Pontica, XV, 1982.

Morintz S., Anghelescu N., O nouă cultură a epocii bronzului în România.Cultura de tip Coslogeni, în SCIV, t.21, nr.3, București, 1970.

Morintz S, Contribuții arheologice la istoria tracilor timpurii. I. Epoca bronzului în spațiul carpato-balcanic, București, 1978.

Moscalu E., Beda C., Bujoru.Un tumul cu car-cazan votiv aparținând culturii Basarabi, Thraco-Dacica, t.IX, nr.1-2, București, 1988.

Mușu Gh.,Din mitologia tracilor, 1982.

Nestor I., Istoria societății primitive, București, 1970.

D. Nicolăescu Plopșor, W. Wolski, Elemente de demograție și ritual funerar la populațiile vechi din România.

Coord., Oțetea A, Istoria poporului român, București, 1970.

Ordentlich I., Chidioșan N., Cărucioare miniatură din lut aparținând culturii Otomani (epoca bronzului),

pe teritoriul României, Crisia, 5,1975

I. Ordentlich, C. Kacsó, Cimitirul din epoca bronzului de la Ciumești, SCIV, t. 21, nr. 1, București, 1970,

I. Ordentlich, C. Kacsó, Cimitirul din epoca bronzului de la Ciumești, SCIV, t. 21, nr. 1, București, 1970,

V. Pârvan, Getica.O protoistorie a Daciei, București, 1982,

Coord., Pippidi D.M., Dicționar de istorie veche a României, București, 1976

Coord., Preda C., Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, A-C, vol. I,București, 1994

Coord., Preda C, Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, M-Q, vol. III, București, 2000

Coord.,Preda C, Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, D-L, vol. II,București, 1996

Petrescu-Dâmbovița M, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iași, 1978

Coord., Preda C. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, M-Q, vol. III, București, 2000

Coord., Preda C, Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, D-L, vol. II,București, 1996

Coord., C. Preda, Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, M-Q, vol. III, București, 2000

O. Radu, Cu privire la necropola de la Cruceni (jud. Timiș), SCIV, t. 24, nr. 2, București, 1973

Rotea M., T. Fizeșan, Groapa rituală de la Fântânele-“Dâmbul Popii”, ActaMN, 33/1, Cluj Napoca, 1996,

Rusu M., Considerații asupra metalurgiei aurului din Transilvania în Bronz D și Hallstatt A, ActaMN, IX, Cluj Napoca, 1972.

T.Soroceanu, Descoperirile din epoca bronzului de la Obreja, ActaMN, X, 1973

Z. Szekely, Perioada timpurie și începutul celei mijlocii a epocii bronzului în sud-estul Transilvaniei, București, 1997,

S. A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, 1972

E. Tudor, Un mormânt de la începutul epocii bronzului descoperit la Răcăciuni (jud. Bacău), SCIV, t. 24, nr. 2, București, 1973,

Ursachi, Necropola din epoca bronzului de la Săbăoani, Carpica, II, Bacău, 1969.

Vulcănescu R., Mitologie română, București, 1987