VIAȚA CULTURAL-SOCIALĂ ÎN PAROHIA COSAVA

VIAȚA CULTURAL-SOCIALĂ ÎN PAROHIA COSAVA
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC
PROF. DR. BUTA REMUS
CANDIDAT: PREOT DRAGAN SEBASTIAN PETRU
ARAD 2019
#
CUPRINS
INTRODUCERE 4
CAP. I. PLASARE GEOGRAFICĂ 6
CAP .II. ISTORICUL LOCALITĂȚII 13
CAP .III. SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ ..24
CAP. IV. BISERICA 28
Istoria sfântului lăcaș 28
Arhitectura bisericii 36
Pictura 37
Icoane 38
Carte bisericească 39
Obiecte de cult 40
Lista preoților cantareților și epitropilor 41
4.8. Corul…………………………………………………………………………48
CAP.V. ȘCOALA 50
CAP. VI. ETNOGRAFIE Șl FOLCLOR 57
Arhitectura civilă 57
Portul popular 60
Datini și obiceiuri locale 61
Ruga (hramul bisericii) 62
Dubăii, Capra și Stelarii 63
Botezul, Nunta și înmormântarea 70
CONCLUZII 80
BIBLIOGRAFIE 82
ANEXE 86
INTRODUCERE
„Deoarece mulți au încercat să alcătuiască o istorisire despre faptele deplin adeverite între noi, așa cum ni le-au lăsat cei ce le-au văzut de la început și au fost slujitori ai Cuvântului, am găsit și eu pe cale,… după ce am urmărit toate cu de-amănuntul de la început, să ți le scriu pe rând.” Luca I, 1-3.
Am găsit de cuviință să așez la începutul acestei lucrări cuvintele Sfântului Evanghelist Luca, deorece ele constituie un îndemn pentru orice creștin în general, dar și pentru orice preot în special și anume acel îndemn de a nu lăsa ca anumite momente, întâmplări și realizări din viața unei comunități să fie date uitării odată cu trecerea anilor. Preotul într-o parohie are datoria de a-i sfinți pe credincioși prin săvârșirea Sfintelor Taine, de a-i conduce pe calea mântuirii, dar are datoria și de a-i învăța, în această activitate învățătorească fiind necesar să cuprindă și acele date și cunoștințe care-1 ajută pe om să-și cunoască trecutul.
Cunoașterea trecutului reprezintă pentru orice om și orice comunitate un avantaj și un dar de mare preț pentru că atunci când îți cunoști trecutul apreciezi și mai mult realizările înaintașilor. Prin cunoașterea modului de viață și a greutăților prin care au trecut, avem posibilitatea de a nu repeta greșelile trecutului.
Cercetarea științifică a trecutului de către istorici se realizează pentru a scoate la lumină momente importante din viața socială, culturală și politică dintr-o anumită zonă geografică și dintr-o anumită perioadă de timp. Aceste lucrări au scopul de a demonstra originea, vechimea și continuitatea poporului român pe aceste meleaguri.
Istoria poporului român este strâns legată de istoria Bisericii Ortodoxe și întâlnim numeroase figuri de episcopi, preoți și dascăli care au luptat pentru redeșteptatrea conștiinței naționale, de multe ori lupta lor sfârșindu-se în lacrimi, chinuri și sânge.
Nici istoria Parohiei Coșava nu duce lipsă de preoți, cântăreți, epitropi, dascăli și credincioși care au slujit cu cinste, dragoste și devotament Biserica strămoșească, satul natal și țara noastră dragă.
Pornind de la aceste considerente și fără a avea pretenția că această lucrare ar fi o scriere istoriografică, am purces la realizarea „Monografiei Parohiei Coșava” din dorința de a arăta că și satul Coșava cu biserica și școala prin vechimea lor demonstrată de documentele păstrate din vremuri de demult, prin evenimentele petrecute de-a lungul timpului pe aceste meleaguri, poate să se integreze prin istoria și tradițiile sale în marea istorie a Banatului.
Punctul de plecare al monografiei îl constituie așezarea în spațiu a localității Coșava, ea făcând parte din Zona Făgetului, ținut în care evenimentele istorice nu sunt puține, influențând viața oamenilor din partea aceasta de țară. Pe lângă informațiile referitoare la istoricul localității Coșava și al bisericii din acest sat, voi încerca să pătrund și unele aspecte ale învățământului din acest colț al Banatului. Atenția va fi îndreptată asupra acelor aspecte care au contribuit la dezvoltatrea conștiiței naționale, precum și asupra acelor momente din viața preoților și dascălilor care au contribuit la promovarea învățământului românesc.
În cuprinsul acestei lucrări voi prezenta elemente de etnografie și folclor pe care le întâlnim în acest sat bănățean, învățământul oral folcloric fiind cel care a suplinit lipsa școlii, dar chiar și după înființarea școlilor, cultura noastră tradițională nu a dispărut, ci a continuat să existe în paralel, aducându-și aportul la cultura locuitorilor din acest sat românesc.
CAPITOLUL I
PLASARE GEOGRAFICĂ
Localitatea Coșava face parte din provincia istorică Banat care din perspectiva limitelor geografice se întinde de la Mureș în nord, până la Dunăre și Cerna în sud și de la Tisa în vest, până la Carpați între defileul de la Zam și izvoarele Cernei în est. Zona Banatului cuprinde județul Timiș în întregime, Caraș-Severinul fără localitățile Bucova, Comișorul, Bouțarii de Sus și de Jos, județul Arad din stânga Mureșului, partea vestică a județului Mehedinți, iar din Hunedoara fac parte din Banat doar Sălciua și Pojoga.
Relieful acestei zone se caracterizează printr-o mare diversitate coborând „în trepte de la est la vest.” Potrivit cu această observație vedem zona muntoasă în partea estică cu prelungiri spre nord-vest și spre sud acești munți fiind Munții Banatului având o înălțime de până la 1450 m, coborâm spre vest pe treapta dealurilor piemontane pentru ca mai apoi să pătrundem în Câmpia Timișului. Zona muntoasă a Banatului cuprinde formațiuni situate în Carpații Meridionali cum sunt Munții Țarcu, Muntele Mic și Munții Cernei dar și formațiuni muntoase din Carpații Occidentali : Munții Poiana Ruscă și Munții Banatului. Continuarea acestor munți spre partea vestică a Banatului o reprezintă dealurile piemontane (formate din acumularea depunerilor aduse de apele curgătoare la schimbarea de pantă în ultima eră geologică numită neozoică) Dealurile Lipovei la nord între Mureș și Bega și constituie sectorul cel mai extins al Dealurilor de vest, la nord-vest de Munții Poiana Ruscă, Dealurile Lăpugiului și Surducului între ele fiind depresiunea Făgetului, iar la nord-vest de Munții Banatului, Dealurile Pogănișului și Oraviței.
Zonele de câmpie aparțin Câmpiei de Vest care face parte din Marea Câmpie a Tisei și ocupă o mare parte a județului Timiș și Arad.
Banatul având o așa vastă întindere, pentru a putea să vizualizăm mai bine locul pe hartă unde este așezată localitatea Coșava, trebuie să restrângem orizontul la zona numită a Făgetului sau Depresiunea Făgetului, teritoriu mărginit de Munții Poiana Ruscă la sud, Dealurile Lugojului și Lipovei la vest, râul Mureș la nord și Dealurile Bulzei și ale Lăpugiului la est.
Satul Coșava este așezat în partea de nord-est a Depresiunii Făgetului, în locurile unde se întâlnesc limitele nord-estice ale Dealurilor Lipovei cu Dealurile Lăpugiului, hotarul satului coborând până la lunca râului Bega.
Nicolae Cornean în lucrarea sa „Monografia Eparhiei Caransebeș” atunci când vorbește despre Coșava face o frumoasă descriere a spațiului în care este așezat acest sat : „De la Făget, sediul protopopesc , spre răsărit la vreo 10 kilometri distanță, pe șoseaua ce leagă Bănatul de Ardeal e așezată această veche și frumoasă comună.”
Când vorbim de așezarea geografică a localității Coșava la modul general, fără să mai ținem cont de formele de relief ale zonei și ale Banatului, putem afirma că satul Coșava este așezat în partea de nord-est a acestei provincii istorice numită Banat.
Din punct de vedere administrativ Coșava ține de Comuna Curtea, Județul Timiș, având o întindere totală a pământului 1035 ha, din suprafața de 4439 ha cât au toate cele trei sate Curtea, Coșava și Homojdia la un loc.
Hotarul satului Coșava este foarte mic datorită apropierii satelor vecine și mărginește satul de ținuturile comunităților învecinate : Margina, Nemeșești, Coșteiul de Sus, Coșevița, Homojdia, Curtea și Breazova.
Ținând cont de punctele cardinale, satele care se învecinează cu Coșava sunt poziționate în felul următor : la nord Nemeșeștiul și Coșteiul de Sus, la est Coșevița și Homojdia, la sud Curtea, iar la vest Margina și Breazova. O delimitare mai exactă a hotarelor satului Coșava o cunosc bătrânii satului care a fost consemnată în scris de către profesor emerit Ioan Enășescu în lucrarea sa „Monografia satului Coșava”, rămasă în manuscris.
În fixarea exactă a hotarului se pleacă din punctul numit „Gomila a Trei Hotare” care este o movilă de pământ, luată ca reper în stabilirea hotarului. Acest punct mai este numit de localnici și „Gomila cu Răchită”, deoarece în acest loc crește o specie de salcie cu frunze înguste și lunguiețe, cu ramuri subțiri și elastice folosite la împletit. Această gomilă este locul de unde pleacă trei hotare : Coștei, Coșava și Coșevița. Îndreptându-ne spre miazănoapte pășim pe hotarul Nemeșeștiului și Coșteiului, spre răsărit este cel al Coșeviței, spre miazăzi este hotarul Homojdiei, în sud Coșava se învecinează cu satul Curtea, iar spre apus este mărginit de satele Breazova și Margina.
Pornind de la Gomila a Trei Hotare și mergând spre răsărit prin pădure, pe hotarul cu satul Coșevița și trecând peste Valea Năndrească, după 1388 de pași, aflăm o a doua gomilă numită „Căpățâna Ungurului” aici sfârșindu-se hotarul Coșeviței și începând cel al Homojdiei. De la „Căpățâna Ungurului” se numără spre miazăzi 4918 pași până la a treia gomilă cea de la „Fântâna Ivașcului”. De la „Fântâna Ivașcului” ținând o linie dreaptă după 375 de pași ajungem la Pârâul Homa unde se sfârșește hotarul cu Homojdia și începe hotarul cu satul Curtea. Din acest loc mergând pe firul apei până la vărsarea sa în râul Bega satul Coșava se învecinează cu satul Curtea. Din locul în care cele două văi : Valea Homa și Valea Năndrească ( care se unesc la un moment dat și formează un curs comun) se varsă în Bega, în aval spre apus este hotarul cu Breazova până la Podul Brezovii.
Părțile vestice ale terenurilor agricole numite : La Râu, Poienuță, Locul Poștei precum și terenurile Dealul și Vârful Dealului așezate în partea nord-vestică a satului, constituie hotarul cu localitatea Margina. Chiar dacă teritoriul satului nu este prea mare, terenurile agricole și silvice nu sunt puține, ele contribuind la bunul trai al locuitorilor.
Pentru a putea să facem o expunere cât mai corectă și exactă a terenurilor cu numirile lor topice care alcătuiesc spațiul geografic al satului, este recomandat să împărțim suprafața localității în trei grupe sau registre, ținând cont în această segmentare de cursul pârâului Valea Năndrească, de Drumul Național DN 68A care trece prin sat și de pârâul Valea Homa.
Prima grupă a terenurilor aparținătoare satului Coșava pornește din partea de vest a hotarului se continuă spre nord în stânga Văii Năndreasca, în amonte, până în nord-est la Gomila a Trei Hotare.
Începem descrierea acestei secțiuni a teritoriului localității Coșava cu terenul numit Locul Poștei aflat în hotar cu comuna Margina, teren care a fost până la colectivizare în folosința factorului poștal, știut fiind faptul că la Coșava primul Oficiu Poștal a fost inaugurat la 10 septembrie 1757. Mergând spre nord intrăm în Pădurea Turcoanea, locul unde există ruinele unei vechi cetăți medievale datată din secolele XIV- XVI. De la Locul Poștei în dreapta și Turcoanea în stânga (zona care o descriem) se trece la forme de relief mai înalte aparținătoare Dealurilor Lipovei și anume Dealul și Vârful Dealului, care străjuiește ca un paznic partea de nord-vest a satului. La baza Dealului, în stânga spre Turcoanea se află terenul agricol Bălăban, iar în zona care face trecerea de la Locul Poștei la Deal sunt mai multe izvoare, dintre care amintim „Izvorul lui Grecu”.
Denumirea acestei microforme de relief este de origine slavă de la cuvântul „delu” care se traduce printre altele și ca zonă a ogoarelor, lucru întărit și de faptul că Dealul este cultivat în totalitate. Continuând incursiunea noastră spre nord-est, vecin cu Dealul este cimitirul așezat în nordul vetrei satului, iar în continuarea cimitirului este Dealul Mic. Părăul Vinilor și Părăul Drăgănoc, formează un triunghi care cuprinde între laturile sale Dealul Vinilor, care are o formă terasată ceea ce demonstrează că ar fi fost plantat cândva cu viță de vie. În nord de Dealul Vinilor este Postata (un teren plantat cu goruni, o specie de stejar) mărginită de Părăul lui Boboc.
Părăul Drăgănoc, Părăul Vinilor și Părăul lui Boboc (Boboc fiind angajat al Ocolului Silvic) își unesc cursurile de apă la intrarea în partea de nord a vetrei satului formând Părăul lui Moise cum se numea în vechime sau Părăul lui Șcică cum se numește astăzi.
Înaintând spre răsărit după Părăul lui Boboc se află Dâmburele, care este o formă de relief mai mică decât dealul și vine din limba maghiară de la „domb” și se învecinează cu Cioaca Mică, Cioaca Mare și Pietrari, toponim care desemnează un loc pietros. De la Pietrari până la Valea Năndrească în marginea de nord-est a satului, se află Maerele sau Maierele și Sfârtarele care sunt grădini suplimentare la grădinile caselor.
Primul Tranșeu este o săpătură de lungime mare făcută în scopuri de apărare și delimitează terenurile de mai sus de cele care urmează: Dealul lui Ivașcu și Părăul lui Ivașcu, care nu are o curgere de apă permanentă, Dealul de Cruci care ajunge până la Gurguleu cuvânt de origine latină „gurgulio” care înseamnă beregată sau vârful unui deal sau al unui munte. De la Gurguleu în stânga este Calea Nimișască pe unde coșăvenii treceau la Nemeșești.
Denumirile ca Dealul de Cruci și Grădina Popii (Ultonile Mari și Mici) de lângă dealul amintit, dovedesc faptul că în urmă cu două-trei veacuri vatra satului a fost cu 2-3 km mai spre nord-est de o parte și de alta a pârâului Valea Năndrească, Dealul de Cruci, locul unde ar fi fost așezat cimitirul care era lângă sat.
Ținând drumul spre est urmează al doilea Tranșeu cu Poiana Rugului Mare și Poiana Rugului Mică care este o zonă cu smidă, adică un desiș format din arbori tineri, spini și tufe de rugi. Partea de lângă Valea Năndrească se numește Bălțile de la Vale, un loc cu multă umiditate.
A doua grupă a terenurilor satului pornește din partea de est și sunt încardate între latura dreaptă a pârâului Valea Năndrească în amonte și șoseaua națională până la Gomila Căpățâna Ungurului.
Această zonă se prezintă ca o succesiune de văi și dealuri de mică înălțime
acoperite cu păduri de foioase: carpen, fag și stejar, aflate în dreapta văii Năndrească și
culminează cu cele patru puncte care marchează sfârșitul Podișului Lipovei și anume cele
două înălțimi Cuca Mare și Cuca Mică (de la turcescul kuka care înseamnă căciulă înaltă)
pe aceste locuri fiind descoperite unele așezări din paleoliticul superior. Cuca Mare este
dealul cel mai înalt de pe raza satului, fiind localizat în nord-est la mică distanță de vatra
satului de aici trăgându-i-se și numele de cucă (ca o căciulă deasupra satului).
Trecând la înșiruirea toponimelor din această grupă începem cu Părăul lui Ivante care prezintă curs de apă permanent și se varsă în Valea Năndrească, Părăul Boienesc cu Pârâiașul lui Penariu care este hotarul între vatra veche a satului (locuită de țigani) și cea actuală, Cârligeasca aflată la baza dealului Cuca Mare și Părăul Țigănesc care trece exact prin mijlocul zonei locuite de țigani de unde și numele.
În exprimarea populară cuvântul „părău” înseamnă vale între două dealuri, dar și curs de apă sau pârâiaș de mai multe ori acest cuvânt desemnând și una și alta.
În estul Părăului Țigănesc există locul numit Dosu cu Căsoanea acolo fiind îngropate animalele mari care mureau, în special vacile. Urcând pe Valea Năndrească trecem Părăul Moșului și ajungem la Pepinieră sau la Fântâna lui Iagăru (vechea denumire). Nu departe de locul acesta este Zăcătoare locul unde se odihnesc vacile din cireada satului la orele amiezei. De la Zăcătoare mergând spre est traversăm Părăul Ursului, Copăcișu (loc cu pădure tânără), Părăul Iezerului și după Izvorul 1 Mai pășim pe locul numit Bocșa lui Covaciu care este ultima denumire toponimică veche pe care o cunosc bătrânii satului. De aici și până la Movila Căpățâna Ungurului sunt terenuri cu pădure de foioase aparținând Primăriei Curtea și Ocolului Silvic Coșava. Avem câteva denumiri cum ar fi Calea Roșie (prima barieră de la intrarea în pădure), Izvorul 1 Mai (a doua și a treia barieră), Drumul Forestier (a patra barieră) și Dâmbul Calului (vis-a-vis de vechiul popas turistic Birtuțul din Pădure).
Ultimul segment din descrierea noastră este constituit din terenurile aflate în dreapta șoselei națonale DN 68A și Valea Homa până la vărsare în Râul Bega dar și de suprafețele agricole din lunca râului până la locul numit Podul Brezovii.
Movila de hotar de unde începe acest segment poartă numele de Gomila de la Fântâna Ivașcului, între Căpățâna Ungurului și aceasta fiind o distanță de aproximativ 5 km (4918 pași) și constituie hotar cu satul Homojdia. Dealul pe culmea căruia se continuă hotarul cu Homojdia, perpendicular pe cursul Văii Homa (375 de pași) poartă numele de Fătăcina. Toate micro formele de relief de care vom vorbi în continuare pornesc din dreapta șoselei naționale și coboară pe cursul Văii Homa, ele fiind așezate la poalele dealului Cuca Mare.
De pe Fătăcina se coboară în Părăul Ivașcului unde există un izvor denumit Fântâna Ivașcului despre care credinciosul Cârlig Ioan (nr. casei 41) povestește că acest izvor ar fi fost amenajat de bunicul său. Din Părăul Ivașcului urcăm pe Dâmbul Rogozului ( rogozul fiind o plantă cu tulpina în trei muchii, frunze lungi și florile în formă de spice) numele dealului derivând din faptul că aici această plantă crește din abundență, iar de pe acest dâmb coborâm în Părăul Rogozului care prezintă și un curs de apă care se varsă în Valea Homa. Alăturat Părăului Rogozului este dâmbul Tătarului, microforma de relief a cărui denumire veche își pierde originea în vechime și pe care locuitorii de astăzi ai satului nu știu să o explice.
Ultimele grupuri de dealuri și văi care se află la poalele Dealului Cuca Mare și care se prezintă ca o prelungire a acestuia spre lunca Văii Homa sunt: Dealul Săcăriștii, Părăul Pleșii bifurcat în partea de nord, în acea bifurcație existând locul numit Pârlitura și Dealul Pleașa. Pleașa face parte din cele mai importante terenuri agricole ale satului Coșava fiind așezată în sud-est lângă vatra satului. În partea sudică a Părăului Pleșii există un teren arabil numit Paorele Popii, loc care a fost și este în folosința preotului făcând parte din averea Bisericii.
În triunghiul format de șoseaua care face legătura dintre Coșava și Curtea și confluența celor două văi se află terenurile numite: Rât, Fundu Râtului și Șanț.
Din locul de vărsare a celor două văi în Râul Bega până la Podul Brezovii sunt terenurile: La Râu (lângă cursul râului), Sulfini și Poienuță aflată de-a lungul șoselei naționale până lângă vatra satului.
Fiind așezat lângă șoseaua care leagă Banatul de Ardeal, satul Coșava s-a bucurat de multe perioade de prosperitate, datorită terenurilor productive și a pădurilor care au fost în proprietatea comunei și a locuitorilor ei.
CAPITOLUL II
ISTORICUL LOCALITĂȚII
Cercetările arheologice realizate pe teritoriul satului Coșava au scos la iveală relicve care demonstrează faptul că aceste meleaguri au fost locuite din timpuri străvechi. Pe cele două vârfuri de deal Cuca Mare și Cuca Mică au fost descoperite urmele unor așezări preistorice din epoca pietrei, mai exact din paleoliticul superior (cca 35000-15000 î.H.). Paleoliticul superior se caracterizează printr-o diferențiere a culturilor, având ca model descoperirile paleolitice din Franța de la Aurignac și La Grovette. Cultura aurignaciană din cadrul căreia fac parte și descoperirile de la Coșava semnalează faptul că în această perioadă oamenii locuiau în peșteri, însă pentru perioade scurte de timp, dar și în aer liber unde locuirile erau de lungă durată. La Coșava, pe Cuca Mare au fost găsite urmele unei exploatări de silexuri din care erau confecționate : răzuitoare, vârfuri, lame. ( Răzuitor paleolitic cu dublă scobitură, arheolog I. Stratan).
Primele documente care vorbesc despre organizarea administrativ-teritorială a acestui colț de Banat datează din perioada 1361-1371. Aceste documente conțin hotărâri date în urma unor conflicte apărute între nobili cu privire la hotarele unor posesiuni și se referă la situații din trecut.
Proprietatea Icușul de Jos, care cuprindea zona Făgetului cu așezările Bichigi, Begheiul Mic și Bătești, aparținea încă din 1288 banului de Severin Teodor, iar mai apoi fraților săi Mihail Banu și Veteh care în același an 1288 dăruiesc această moșie surorilor lor Ecaterina și Agneta căsătorite cu Ivan Oros și Marcu.
În anul 1330 regele maghiar Carol Robert de Anjou pornește o ofensivă militară împotriva lui Basarab I pentru a-și consolida stăpânirea în Banatul de Severin, dar suferă cunoscuta înfrângere de la Posada. După moartea lui Basarab I (1352) ajunge pe tronul Țării Românești voievodul Nicolae Alexandru. Prin hotărârile pe care le ia, voievodul Nicolae Alexandru supără pe fiii lui Vladislav a lui Zamă: Stanislav, Carapaciu (Cârpaci), Neagu, Vlaicu, Nicolae și Ladislau care se refugiază în Banat. Drept răsplată pentru faptul că au trecut la catolicism și pentru slujirea lor sub steagul armatei imperiale, Ludovic I regele Ungariei le donează în 10 iulie 1361 moșiile de la Recaș-Chizătău și Șoimoș iar în 22 septembrie 1365 le donează posesiunea Icușul de Sus cu satele: „Padushauasa, Margina, Ikuspataka, Wechepataka, Endredpataka” (satele Muntele Padeș, Margina, Valea Icuș, Valea Veța, Valea Endred).
Punerea în posesie a fiilor lui Ladislav a lui Zamă a produs nemulțumiri privitoare la hotarele acestor moșii. între 1365-1371 au loc mai multe procese în care nobilii de Recaș sunt acuzați de vecinii lor: Iacob Becheș, Marcu de Icuș și fiicele lui Mihail Puersegh (Kachio, Elisabeta, Caterina) că le încalcă hotarele moșiilor, hotare pe care ei le-au moștenit de pe timpul lui Teodor Banul în jurul anului 1288.
Procesul se încheie în 20 iunie 1371 în urma căruia se restabilesc hotarele celor două moșii precum și stăpânii lor: Icușul de Sus rămâne nobililor de Recaș, iar Icușul de Jos continuă să fie stăpânit de Marcu de Icuș și cele trei fete ale lui Mihail Puersegh. Fără ca să fie menționat în aceste documente prezentate mai sus, consider că în hotarele Icușului de Sus alături de Margina și celelate sate amintite ar fi putut exista și satul Coșava.
Prima mențiune documentară a satului Coșava datează din 26 august 1404. Fiica nobilului Neagu, Ana, din neamul boierilor Zama se căsătorește cu Ștefan zis Turcul (Stephani dicti Thuruk) care nu era de neam nobil dar care luptase cu vrednicie împotriva turcilor sub comanda regelui maghiar Sigismund de Luxemburg. Cu această ocazie Ana revendică un sfert din moșia Icușul de Sus, ca urmașă a tatălui său Neagu. I s-a atribuit partea dinspre răsărit a satului Margina, locul numit Turcoanea și șase șesii iobăgești în zona satului Icuș. În actele prin care se arată hotarele acestei posesiuni sunt menționate și satele: Baloșești (Belosandrafalva), Tomești (Thamosfalva) și ceea ce este mai important pentru noi este faptul că apare pentru prima dată în documente satul Coșava- Kossaffalva.
În perioada următoare, în luptele cu turcii se evidențiază trei frați de origine din Țara Românească: Voicu, Mogoș și Radu care au fost răsplătiți de regele Sigismund de Luxemburg 1387-1437 în 18 octombrie 1409 cu Castelul Hunedoara și 35 de sate din jur. Voicu înainte de a fi înnobilat se căsătorește cu Elisabeta de Margina, cu care are doi copii: Iancu născut în jurul anului 1407 și Ioan care în anul 1438 ajung bani de Severin, având rolul de a apăra hotarele sudice ale Banatului.
În 27 septembrie 1439 noul rege Albert de Austria pe care Iancu de Hunedoara l-a susținut în ascensiunea sa la tron, după moartea lui Sigismund, îi răsplătește loialitatea (Iancu îl împrumutase pe rege cu 4000 de galbeni) prin zălogirea districtului Icuș cu cetatea Margina. Fără îndoială că și satul Coșava a devenit parte a domeniului huniad. Urmașii lui Iancu de Hunedoara fiul său Matei Corvin și fiul acestuia Ioan Corvin au continuat să stăpânească și să poarte de grijă districtului Icuș-Margina, cu satele aparținătoare. În anul 1506 văduva lui Ioan Corvin, Beatrice de Frangepan se recăsătorește cu contele George de Brandemburg și astfel toată averea huniazilor trece în mâinile sale, printre care și cele cinci districte din zona Făgetului: Icuș- Margina, Fârdea, Mănăștiur, Bujor și Sugya. În anul 1548 apare ca și stăpân al acestor locuri nobilul Ioan Bosvary care dăruiește toate proprietățile sale din zona Făgetului, fiicei sale. Printre satele enumerate se numără și Kossowa (Coșava). Expansiunea militară otomană a făcut ca ținutul Făgetului care până atunci facea parte din Principatul Transilvaniei, din anul 1552 să devină parte a vilayetului de Timișoara. Dominația turcească durează până în anul 1716 când Banatul intră sub ocupație habsburgică. Informații despre satul Coșava din această perioadă aflăm din defterele turcești (registre cu populația contribuabilă) care prezintă situația ținutului între anii 1554-1579. Coșava este menționată ca făcând parte din nahiya Margina ( unitate mică administrativă) și având în 1554 un număr de 23 de gospodării, în 1569 cu 16 gospodării, iar în anul 1579 avea 18 gospodării. Denumirea satului în această perioadă era de Kosâva.
Între 1594-1616 ținutul Făgetului a intrat iarăși sub controlul principilor Transilvaniei. în 24 mai 1597 principele Transilvaniei Sigismund Bathory, donează districtul Margina cu 43 de sate printre care și Coșava lui Ștefan Torok. În aprilie 1616 Dieta Transilvaniei hotărăște ca cetățile Lipova, Marginea, Făget și Sintești să fie predate otomanilor și astfel începe o nouă perioadă de stăpânire otomană. Dominația otomană în Banat se încheie în anul 1716, când la 12 octombrie, trupele austriece conduse de prințul Eugeniu de Savoia, reușesc să cucerească cetatea Timișoara. Urmează o nouă etapă în istoria Banatului în care autoritățile austriece fac modificări în ceea ce privește organizarea administrativ-teritorială a provinciei dar și a obligațiilor fiscale, pe care fiecare locuitor, era obligat să le îndeplinească. Documentele vremii arată faptul că în perioada stăpânirii austriece impunerea fiscală era mult mai aspră decât sub stăpânirea turcilor, ceea ce a dus la apariția fenomenului de haiducie dar și a răscoalei dintre anii 1737-1739. În 12 septembrie 1718 instituțiile Imperiului Austriac au hotărât ca Provincia Banat să fie organizată în 13 districte, 6 companii de graniță și o companie din zona Clisurii Dunării. Această organizare a fost modificată între 1719-1720 prin reducerea numărului de districte de la 13 la 1l. Districtul Lugoj avea 91 de localități și era compus din cercul Făget (27 de sate), Lugoj ( 27 de sate), Luncani (24 sate) și Sărăzani (16 sate). în conscripția fiscală din 1717 privitoare la ținutul Făgetului apare și satul Coșava ca având 30 de case și 150 de locuitori.
În anul 1751 Banatul a fost despărțit din punct de vedere administrativ în două: Banatul de sub administrație civilă sau cameral de la Timișoara din care făcea parte și
Coșava care aparținea de Districtul Făget cu Margina și Banatul cameral și cel de graniță aflat sub administrație militară.
Încorporarea Banatului în Ungaria în mod oficial la 6 iunie 1778 a dus la o reorganizare administrativă trecându-se de la împărțirea în districte a teritoriului în comitate: comitatul Timiș, comitatul Torontal și comitatul Caras. Au fost înființate „plășile” ca unități administrative mai mici Coșava făcând parte din comitatul Caras, plasa Căpâlnaș.Administrația maghiară nu a îmbunătățit cu nimic situația românilor, continuându-se procesul de maghiarizare și deznaționalizare a românilor.
Evenimentele din timpul revoluției de la 1848 prin care românii cereau recunoașterea limbii române ca limbă oficială, crearea unei armate la conducerea căreia să fie Eftimie Murgu, dar și unirea Banatului cu Ardealul, Moldova și Valahia au avut implicații și asupra satului Coșava. Conducătorul revoluției ungare Lajos Kosuth conducătorul revoluției maghiare care dorea ruperea Ungariei (independența) față de Austria, a trecut cu cetele sale dinspre Ardeal și prin Coșava. Conducătorul revoluției ungare Lajos Kosuth nu avea capacitățile unui conducător politic și îi ura pe români, lucru pe care-l notează Liviu Maior: „Plin de injurii la adresa lor (a românilor) numindu-i „mercenari plătiți”, hoardă mai josnică decât vita, bandiți valahi, el îndeamnă la exterminarea românilor. Ura aceasta față de români i-au făcut pe aceștia să fie de partea austriecilor. Legat de Coșava există un document păstrat în arhiva personală a preotului Tiberiu V. Gherga și a familiei acestuia ( nepoata acestuia Madsen Romanța și soțul ei Madsen Jorgen) prin care locuitorii satului trebuiau evacuați din fața năvălirii cetelor revoluționare a lui Kosuth. Ordinul are următorul conținut: Prea nălțată general Komando au poruncit ca să să scolă s atei ie nu cum am poruncit înainte numai dăloc casă sgonim năpriatinu din Banat.
Așadar capătă chineji și cumeți aspră poruncă deloc cum căpătați porunca aceasta tot satu să sculați și oameni cu furci, furceri, cosă, lance, sape să-i armați și cu bucatie pă patru zilie grișiți aicia la Făget să-i trimecieți până mânie adecă Vineri la amiazăzi fiecare sat până mânie aicia nu vor fi acela după manifestul împeretesc aspru pedepsiți vor fi.
Prioți domni au cu stătu bisiarici a veni și chineji trăbuie cu oameni să vine. Veniți în cocie, ai căleri că mai în grabă aicea veniți. ”Făget în 9 noiembrie 1848 împeretesc militar Komando”
Preotul Partenie Gruescu de la Parohia Sintești nota că în noiembrie 1849 au avut loc adunări în Făget, Coșava și Birchiș în care s-a discutat problema despărțirii ierarhiei române de cea sârbească.
Un alt fapt demn de menționat în istoria satului Coșava este acela că în 1866 domnitorul Alexandru Ioan Cuza trecând prin Coșava în drumul lui spre exil la Heidelberg a poposit la Poștalionul din Coșava pentru o zi și o noapte fiind primit și ospătat de Alexandru Levay, șeful poștei.
O nouă organizare adminstrativă a Banatului are loc începând cu data de 1 februarie 1854, realizată pe baza decretului imperial din 31 decembrie 1851, având loc o împărțire a Banatului în cinci districte: Lugoj, Timișoara, Becicherecu Mare, Novisad și Zambor. Districtul Lugoj avea patru cercuri: Făget, Lugoj, Bocșa și Oravița. Cercurile Bulei și Căpâlnaș au fost înlocuite cu cel de Făget, în componența căruia intrau 84 de sate. Coșava care făcuse parte din cercul Căpâlnaș trece la cercul Făget.
Coșava, care în 1867 era pomenită ca făcând parte din plasa Făget cu 701 locuitori devine Cerc Notarial (notariat cercual) de care aparțineau satele Coșava, Coșteiu de Sus, Coșevița, Homojdia, Margina, Nemeșești și Zorani. Notariatul din Coșava a fost mutat din considerente politice în anul 1925 la Margina „pentru a se satisface dorința stăpânilor fabricii Margina”. În monografia preotului Gherga sunt consemnați în ordine cronologică toți primarii Comunei Coșava din anul 1836 până după război:
Martin Uscat -figurează pe un act din 1836, familia Uscat nu există în comună, probabil a venit din altă parte.
Lazăr Tuculescu- conform unui act din 1851
Gligor Nisă-amintit într-un act din 1853
Ioan Cherlig- nr. de casă 20
Lazăr Chitonescu
Mânase Chitonescu -nr. 38
Iosif Matei- nr. 26
Ioan Lungu -nr.5
Iosif Ișfănescu- nr. 3
Toma Borițoni -nr.44
Ioan Fetinca -nr.95
În cursul Primului Război Mondial între anii 1914-1918 au activat ca primari Samson Iorgovici de la nr. 114 urmat de Lazăr Părău de la nr. 21.
Între Primul și al Doilea Război Mondial frâiele comunei au fost ținute de următoarele persoane:
Iosif Borițoni-nr. 144
Ioan Cherlig- nr.54
Adam Cârlig-nr.13
Adam Făraș- nr.91
Ivante Curuțiu-nr 46
Vasile Bancea- nr. 26
Ioan Vălean -nr.31
Victor Anghel -nr. 113
Intrarea României în război în vara anului 1916 de partea Antantei a dus la opresiuni majore ale autorităților maghiare, împotriva românilor din zona Făgetului, în special asupra preoților, învățătorilor și persoanelor fruntașe. Instrumentul de opresiune al ungurilor era Garda maghiară din Făget care a săvârșit multe crime la Breazova, Margina, Făget, Românești. Ca răspuns la nelegiuirile săvârșite de garda maghiară, românii s-au organizat sub conducerea avocatului George Gârda din Făget în noiembrie 1918 înființând Garda Națională Română.
Conform unei scurte monografii a satului Coșava cu Filia Cosevița întocmită de preotul Nicolae Ciurescu, în 10 martie 1967, din Garda Națională din Coșava au făcut parte: Adam Făraș, Ioan Hedre, Tomiță Borițoni, Lică Părău, Ioan Vălean, Dumitru Furdean, Adam Titel, Arsenie Anghel, Ioan Cârlig, Iosif Ișfanescu. Lista și datele sunt completate de profesorul emerit Ion Enășescu, care notează în monografia sa păstrată în manuscris, că Garda Națională din Coșava a avut 15 membri, conducătorul ei fiind Ioan Vălean, fost plutonier în armata austro-ungară. Pe lângă cele zece nume notate de preotul Ciurescu, profesorul Enășescu mai adaugă cinci: Iosif Ardeleanu, Avram Dobricean, Serafim Paveloni, Adam Iliescu și Emil Hedre.
Primul Război Mondial 1914-1918 a produs suferințe și pierderi de vieți omenești în rândul locuitorilor din Coșava. La „războiul unirii” au fost mobilizați 112 locuitori, din care au pierit pe front 28. Numele celor 28 de eroi ai neamului cărora coșăvenii le păstrează o veșnică amintire sunt următoarele :
Filimon Boian, nr. 7 Leonte Mureșan, nr. 86
Traian Andrei, nr.12 Iosif Matei, nr. 87
Adam Vălean, nr. 31 Octaviu Angel, nr. 88
Antoniu Toderici, nr. 40 Iosif Toderici, nr. 96
Adam Ianăș, nr. 41 Samson Toderici, nr. 101
Ivantie Curuțiu, nr. 46 Romul Cherlig, nr. 104
Serafim Rujoniu, nr. 65 Simon Angel, nr. 107
Samson Hedre, nr. 65 Teodor Toderici, nr. 109
Samson Grecu, nr. 66 Iosif Izdrescu, nr. 115
Samson Angel, nr. 72 Antoniu Matei, nr. 124
Aurel Rădulescu, nr. 73 Arsenie Oprea, nr. 129
Ioan Părău, nr. 78 Rusalin Buicari
Adam Părău, nr. 78 Ignatie Buicari
Samson Părău, nr. 78 Ioan Oprea
Actele de eroism ale soldaților au fost răsplătite cu decorații primite de unii dintre ei: Ioan Grecu nr. 69 și Moise Dumitrescu nr. 43, au primit din partea autorităților Austro-Ungare medalii de bronz și argint clasa a II a, iar Iosif Ardelean nr. 132 și Moise Dumitrescu nr. 43 au primit de la autoritățile românești medalia Ferdinand I cu spade.
Dacă până în anul 1925 la Coșava a existat o instituție creatoare de documente și anume „Notariatul Cercual Coșava” la care erau arondate comunele: Coșava, Coșevița, Coșteiul de Sus, Margina, Homojdia, Nemeșești și Zorani și care aparțineau Plășii Făget, județul Caraș-Severin, din acest an în urma unei noi reorganizări având ca scop o uniformizare administrativă, județul Caraș-Severin s-a desființat formându-se județele Caras și Severin. În anul 1929 Plasa Margina este desființată, Notariatul Cercual rămâne la Margina dar toate comunele arondate trec la Plasa Făget. Așadar din 1925 Coșava a fost comună și a ținut de Notariatul Cercual Margina, Plasa Făget, județul Severin această stare de fapt dăinuind până în 1950, când în urma legii date în septembrie același an, apar ca forme de organizare regiunea, raionul și comuna, Coșava fiind arondată ca sat aparținător comunei Curtea ( octombrie 1950), Regiunea Timișoara, Raionul Lugoj.
Legat de istoria satului Coșava trebuie amintit faptul că cea de-a doua conflagrație mondială a avut participanți și a făcut victime și în rândul locuitorilor din această localitate. În al Doilea Război Mondial 1939-1945 din Coșava au fost înrolați 46 de bărbați dintre care 15 au murit pe front, 7 au fost răniți, 4 au rămas invalizi, iar 20 s-au întors acasă sănătoși. Lista completă cu numele celor 46 de eroi coșăveni ne-a fost lăsată de prof. Ion Enășescu participant și el în război:
Instaurarea regimului comunist în țară a avut ca rezultat o nouă organizare politică și economică. În anul 1962 se încheie cu succes procesul de colectivizare iar cei care au participat activ „la munca de colectivizare a agriculturii și de întărire organizatorică și economică a gospodăriilor agricole colective” primesc din parea Consiliului de Stat Medalia „In cinstea încheierii colectivizării agriculturii”. Cu alte cuvinte din acest moment dispare termenul de proprietate privată. Un exemplu de persoană care a trecut prin aceste schimbări a fost cea a ,,ledărului”(tăbăcar) Anghel Victor (om cu putere financiară în sat, proprietar al „intreprinderii” Tăbăcăria „Victor Anghel”) care a trebuit să participe la colectivizare cu toată averea sa motiv pentru care a fost răsplătit cu Medalia descrisă mai sus. Au fost însă și persoane care s-au opus regimului cum este preotul Dimitrie Blidariu și care a suferit ani grei de pușcărie.
Prin expunerea punctuală a celor mai importante momente din viața acestei localități am încercat, pe cât a fost posibil, să dovedesc că satul Coșava are rădăcini adânc înfipte în istoria zonei Făgetului și că locuitorii ei au participat activ la toate evenimentele care s-au perindat în decursul veacurilor pe aceste meleaguri.
CAPITOLUL III
SITUAȚIA DEMOGRAFICĂ
Cercetând cu atenție conscripțiile parohiale, precum și rezultatele recensămintelor efectuate de administrația satului, observăm că acest vechi sat românesc a fost locuit în proporție de 95% numai de români de religie ortodoxă. De altă origine etnică au fost doar funcționarii instituțiilor publice care au funcționat la Coșava: Oficiul Poștal, Ocolul Silvic, Primărie și Notariat, persoane de origine maghiară numite de adminstrația austro- ungară. Singura familie de altă etnie decât cea română care s-a așezat și a locuit mai multă vreme la Coșava a fost cea a factorului poștal Alexandru Levay. Defterele turcești din perioada 1554-1579 prezintă situația demografică a satului Coșava în felul următor: 1554-satul avea 23 de gospodării, în anul 1969 erau 16 gospodării, iar în 1579 gospodăriile erau în număr de 18. Făcând un calcul cu o medie de 4 sau 5 persoane la fiecare gospodărie, rezultă că în acele vremuri satul era locuit de 90-100 de persoane.
În timpul dominației austro-ungare până la Marea Unire din 1 decembrie 1918 situația privind numărul de gospodării și de locuitori din satul Coșava s-a prezentat în felul următor:
-1690 satul avea 30 de case cu 150 de locuitori
-1717 existau la Coșava 30 de gospodării cu 150 de persoane
-1776 Coșava avea 91 de case și 455 de locuitori
-1880 Coșava are 645 de locuitori
-1890 satul aparținea de Comitatul Caras- Severin și avea 607 locuitori
-1900 populația localității numără 579 de locuitori
-1910 Coșava avea 704 persoane
Într-un tabel realizat și păstrat în Conscripția Parohiei Coșava sunt trecute date privitoare la numărul de locuitori și numărul gospodăriilor strict ortodoxe:
1913- 588 persoane-127 gospodării 1918- 544 persoane- 127 gospodării
512 persoane- 127 gospodării
565 persoane- 127 gospodării
572 persoane- 120 gospodării
544 persoane- 125 gospodării
În situația sa privind numărul locuitorilor din Coșava, Varga E. Arpâd notează că în 1920 erau 626 locuitori iar în 1930 erau 655 de suflete.
1931-Recensământul efectuat de administrația publică în 29 decembrie ne oferă următoarea statistică: 647 de ortodocși, 6 romano-catolici, un evreu,7 persoane aparținând sectei nazarinene, în total 661 de suflete.
1935-Coșava facea parte din județul Caraș-Severinera reședință de comună și avea 661 de locuitori
La 1 noiembrie 1938 preotul Tiberiu Gherga realiza un recensământ al locuitorilor satului Coșava, iar pentru a arăta exactitatea datelor, notează în conscripție:„numărați precis de mine”. Rezultatul recensământului a fost următorul: 605 ortodocși, 8 romano- catolici, 1 greco-catolic, 1 reformat și 6 nazarineni în total 621 de persoane.
În aprilie, 1941 Oficiul central de statistică efectuează un recensământ care dă următoarele date: ortodocși 618, romano-catolici 6, reformați 1, nazarineni 6, în total 631 de suflete.
Conform statisticii lui Varga E. Arpâd situația demografică a satului Coșava între anii 1956-2002se prezintă în felul următor: 1956- 564 locuitori, 1966- 551 locuitori, 1977- 521 locuitori, 1992- 478 locuitori, 2002- 451 locuitori.
Conscripțiile Parohiale ne oferă date mai complexe privitoare la numărul de locuitori și la religia acestora iar cifrele diferă de cele date de istoricul maghiar :
1956- satul facea parte din regiunea Timișoara, raionul Făget, aparținea de comuna Curtea și avea 603 locuitori.
1966- făcea parte din regiunea Banat, raionul Făget și avea 552 de locuitori 1972-Coșava făcea parte din județul Timiș iar locuitorii erau în număr de 515 1984-satul aparținea de comuna Curtea, avea 166 de familii cu 523 de suflete din care 516 ortodocși și 7 adepți ai cultului Penticostal
1991-Coșava avea 479 locuitori din care 469 ortodocși și 10 penticostali 2000- în conformitate cu Conscripția Parohiei Coșava satul avea 490 de suflete din care 465 ortodocși și 25 penticostali.
Ocupația de bază a locuitorilor satului Coșava a fost agricultura și creșterea animalelor. În anul 1941 preotul Tiberiu Gherga nota că starea economică a sătenilor era slabă din trei motive: suprafața mică a satului; o parte a țarinii Poienuța, Rusinul și Râul nu produceau aproape nimic pentru că erau mai tot timpul inundate; metodele și uneltele de lucru erau primitive. Părintele notează că odată cu înlocuirea plugului de lemn cu cel de fier, semănatul cu mașina s-a generalizat iar plugurile de prășit au completat prășitul numai cu sapele ajungând ca producțiile agricole să crească. Astfel că la porumb se obțineau 4 care pe iugăr (însemnând aproximativ 800-900 kg) iar producția de grâu era de 800 kg pe iugăr. Nu erau rare nici situațiile când se obțineau și 1200-1300 kg de cereale la iugăr.
În ceea ce privește creșterea animalelor, vacile și porcii erau animalele cele mai des crescute în gospodăriile locuitorilor, vacile fiind folosite le tracțiune. Porcii erau crescuți în număr foarte mare, bătrânii amintindu-și faptul că era turmă de porci cu om plătit care să o păzească. Caii erau puțini în sat, iar ca animal de tracțiune boul era folosit mai rar. Pentru a ne face o idee asupra animalelor care se creșteau la Coșava redăm situația întocmită de preotul Gherga în 20.01.1942- boi 30 buc, bivoli 2 buc, cai 83, oi 260, păsări 2223, vaci 209, viței 132, porci 385, capre 48, câini 61.
Cei care aveau în proprietate cai erau angajați la Ocolul Silvic având un câștig destul de bun din tăierea lemnului și transportul acestuia la gară.
Oameni foarte înstăriți nu au fost prea mulți în sat, doar 3-4 familii deținând câte 14 iugăre de pământ, media de proprietate fiind de 3-4 iugăre de familie.
Situația financiară a locuitorilor satului s-a îmbunătățit după deschiderea fabricilor de la Margina, cea de oțet și cea de la Tomești, de sticlărie, când foarte mulți oameni s-au încadrat ca muncitori. Aceste fabrici au îmbunătățit substanțial traiul locuitorilor nu numai din Coșava ci și din localitățile învecinate această stare ființând până la Revoluția din 1989. După 1990 situația precară a întregii țări a afectat și cele două fabrici care susțineau economia acestei zone, ele fiind închise în jurul anului 2000, iar oamenii au fost disponibilizați.
Această situație a făcut ca oamenii să se întoarcă la ocupația părinților lor și anume aceea de agricultori cu excepția că producțiile realizate sunt substanțial mai mari decât cele realizate acum 100 de ani.
Privitor la starea morală și religioasă a coșăvenilor, școala și biserica s-a luptat și se luptă în continuare pentru a naște în mintea și inimile oamenilor un comportament care să aducă liniște și bună înțelegere între locuitorii satului. La fel cum într-o pădure există și lemne uscate tot așa există și oameni care nu au întotdeauna un comportament adecvat, dar în general starea morală este una bună care poate să fie îmbunătățită.
Cel mai bun profil psihologic al locuitorilor din satul Coșava este cel realizat de părintele Gherga Tiberiu care spune că îmbinarea fericită dintre însușirile bune și rele ale bănățeanului de la șes cu ale bănățeanului de la munte realizează adevărata față a coșăveanului. Caracterul bun al coșăveanului reiese din cinstea, bunătatea, voioșia, hărnicia, respectul față de cei mari, puțină ironie și mândrie „adecă proverbiala fală bănățeană”.
Din rândul locuitorilor satului Coșava au ieșit preoți, dascăli, ingineri, funcționari publici, muncitori și țărani care au făcut cinste satului și familiilor lor.
CAPITOLUL IV
BISERICA
4.1 Istoria sfântului lăcaș
Stabilirea datei istorice privitoare la fiecare lăcaș de cult din Banat reprezintă o problemă destul de dificilă. Această dificultate se naște din împrejurările istorice în care au fost ele ridicate precum și din peregrinările bisericilor din lemn dintr-un sat în altul, de la o vatră la alta, ceea ce a făcut ca majoritatea acestor biserici să ajungă fără date. Încadrarea într-un timp anume a acestor lăcașuri de cult se face cu ajutorul însemnărilor așternute de preoți și cântăreți, pe filele cărților de cult, a inscripțiilor de pe diferite obiecte din biserici dar și din informațiile transmise prin viu grai din generație în generație.
Despre prima biserică din Coșava nu avem date istorice scrise, ci doar mărturiile prin viu grai moștenite de la înaintași, care la rândul lor le-au primit de la cei care i-au precedat. Preotul Tiberiu Gherga vorbește în „Monografia” sa de faptul că în secolele XV-XVII vatra satului nu era pe locurile actuale ci la aproximativ 2 km în amonte, fiind pe firul văii Valea Năndrească, acolo unde se află două locuri numite: Dealul de Cruci și Grădina Popii. Numirea de „Dealul de Cruci” nu poate însemna decât că acolo era cimitirul satului, iar potrivit vechilor obiceiuri, bisericile erau ridicate în mijlocul cimitirelor.
Realitatea existenței unei prime biserici în „Dealul de Cruci” pe vechea vatră a satului este întărită de hirotonia lui Ioan Popovici ca preot în 26 noiembrie 1763, pe care îl aflăm ca preot paroh la Coșava într-o statistică a Eparhiei Timișoara datată 11 iunie 1767. Un alt document care atestă că satul Coșava avea locaș de rugăciune îl reprezintă înscrisul făcut de preotul Ioan Popovici pe o Evanghelie donată de Urs Marcu din Lăpugiu de Jos bisericii din Coșava și are ca dată 5 iunie 1775.
Prima bisericuță din Dealul de Cruci a dăinuit până în anul 1831 când în documente apare o biserică pe actualul intravilan. Explicația este următoarea: odată cu mutarea locuințelor de pe vechea vatră a satului pe actualul intravilan, locuitorii au luat cu ei și biserica pe care au reconstruit-o, însă la o altă scară. Această biserică a fost reconstruită din lemn pe o fundație din piatră de râu și acoperită cu șindrilă. Un inventar datat la 29 aprilie 1836, păstrat la Muzeul Episcopiei din Caransebeș descrie în mod amănunțit toate dimensiunile bisericii, ale ușilor și ferestrelor, enumeră icoanele, obiectele și cărțile de ritual.
Datorită faptului că materialele folosite la ridicarea lăcașului de rugăciune au fost din lemn și o mare parte din ele au fost recuperate din vechea biserică din Dealul de Cruci, durata de viață a bisericii nu a fost foarte lungă, ea încetând în 1894.
După anul 1890 s-a pus problema în adunările parohiale construirea unei noi biserici pentru că cea în care se slujea era într-o stare precară, ea degradându-se de la un an la altul. Satul neavând un număr mare de familii, iar puterea financiară a acestora fiind scăzută, conducerea bisericii în frunte cu preotul Antoniu Angel, a hotărât cumpărarea bisericii vechi din Făget și reedificarea acesteia la Coșava. În ședința Comitetului Parohial din 30 ianuarie 1892 s-a decis cumpărarea bisericii din Făget, după ce mai mulți membri ai comitetului au văzut-o și au căzut de acord să ofere pentru ea suma de 200 de florini valoare austriacă. Licitația are loc în 27 noiembrie 1892 iar prețul final al bisericii este de 300 de florini. În 4 decembrie același an valoarea de 300 de florini este achitată integral așa cum rezultă din Protocolul de zi (Jurnal de casă) pe anul 1892 la poziția 221. În 24 ianuarie 1893 se discută în Consiliul Parohial aducerea bisericii cumpărate în Coșava. Procesul de dezmembrare a vechii biserici din Făget se amână până în aprilie 1893, în procesele verbale din acea vreme găsim scrise și motivele pentru care s-a întârziat această lucrare și anume: au fost unele dubii cu privire la calitatea materialului din care era construită biserica. În 5 aprilie s-a format o comisie care să meargă la Făget ca să vadă încă o dată locașul „ dacă vor afla de bună numita biserică, îndată a lua pașii necesari pentru aflarea măeștrilor care să o spargă…” În 6 aprilie s-a hotărât aducerea bisericii și s-a făcut socoteală privind materialele și banii care vor fi de trebuință ajungându-se la suma de 1508 florini și 36 cruceri. Pentru aducerea bisericii de la Făget și ridicarea ei la Coșava au fost angajate în prima fază trei persoane și anume: întreprinzătorul (apare ca fiind arhitect și zidar) Urzsitza, lemnariul Franz Mansfeld și mesariul Traian Musta. Costul lucrărilor, cantitatea de materiale și valoarea lor sunt expuse cu mare exactitate în Protocolul de zi pe anii 1893-1894. Lucrările au fost executate de cei angajați în felul următor: lemnariul Franz Mansfeld a fost cel care a dezmembrat biserica în Făget și a reclădit-o în Coșava, proiectul, fundația și alte lucrări au fost realizate de întreprinzător (lemnari, pietrari, zidari) care avea angajați iar lucrările de tâmplărie au fost făcute de mesariul Traian Musta. Piatra pentru fundație a fost cumpărată de la biserica din Tomești iar lemnul care mai era necesar a fost tăiat și cumpărat din pădurea comunei. Biserica a fost construită în întregime din lemn pe o fundație de piatră păstrând caracteristicile vechilor biserici românești din lemn. Turnul de pe pronaos a fost și este sprijinit pe doi stâlpi de piatră zidită, fiind realizat din bârne de gorun și a fost acoperit cu tablă. Pentru acoperișul bisericii au fost folosite 12700 bucăți de șindrilă. Tencuitul interior și exterior a fost realizat de zidarul Ioan Nadra. Suma de bani cheltuită cu ridicarea Bisericii din satul Coșava a fost de 3421 de florini valoare austriacă în această sumă fiind cuprinsă manopera și toate materialele folosite.
După unele Monografii valoarea cheltuită s-ar fi ridicat la 4100 de florini, această sumă nu reiese din documente doar dacă au fost adăugate costurile cu obiectele de mobilier din interior. În turnul bisericii a fost așezat clopotul cumpărat în 29 februarie 1888 cu 220 de florini având o greuate de 122 kg. Clopotul aflat în turnul bisericii ridicate în 1831 și care a fost reedificată în 1893-1894, a avut o greutate de 50 de kg și a fost vândut cu 43,50 de florini.
După încheierea lucrărilor, în data de 3 august 1894 Comitetul Parohial ( Consiliul Parohial) se întrunește pentru „luarea disposețiunilor necesare față de sfințirea bisericei nouă”. Se dorește ca sfințirea lăcașului de cult să aibă loc data de 15 august a aceluiași an, iar pentru festivitățile din ziua respectivă se hotărăște ca fiecare familie să dea câte un pui, să se cumpere un porc și un vițel. Ziua sfințirii a fost aleasă ținându-se cont și de faptul că 15 august era și ziua de hram „Adormirea Maicii Domnului” dorindu-se ca fastul acestei zile să fie cât mai mare. După slujbă s-a ținut „Ruga” atmosfera fiind întreținută de muzicanți plătiți cu 100 de florini și așa cum se obișnuia la sărbătorile mari de peste an „s-a pușcat cu traseul”.
Pentru edificarea bisericii banii au venit din mai multe surse cum ar fi donații făcute de credincioși, vinderea de bunuri aflate în posesia parohiei (fânul din cimitir, poamele din livada Bisericii) împrumuturi făcute la Banca Albina și la Banca Făgețeana. Studiind Registrul de casă și procesele verbale din perioada în care a fost ridicată biserica, vedem corectitudinea și darul de buni chivernisitori ai averii bisericii de care au dat dovadă epitropii Samson Nemesnecu și Alexandru Toderici, în fruntea lor și a Consiliului Parohial stând vrednicul de pomenire preotul Antoniu Angel.
Biserica sfințită în 15 august 1894, fiind construită din materiale vechi nu putea să supraviețuiască fără să i se aplice mai multe reparații. Situația aceasta în care an de an trebuiau făcute reparații la acoperișul și zidul bisericii nemulțumește pe credincioși și pe preotul Tiberiu Gherga care era parohul în acea vreme. Astfel la 40 de ani după sfințirea din 1894, în 18 noiembrie 1934 în ședința Consiliului Parohial se pune problema unei „reparații mari și urgente” la lăcașul de rugăciune. Materialele pentru reparația bisericii se doresc a fi primite de la „Societatea Margina” care concesionează pe 30 de ani teritoriul comunei pentru a construi calea ferată de la Margina spre Poieni. Consiliul Parohial dorea ca Societatea Margina să asigure în schimbul acestei concesionări 40000 de bucăți de cărămidă, un vagon de țiglă și două vagoane de scânduri. Consiliul hotărăște ca preotul paroh și primarul care a participat și el la ședință, să meargă la prim-pretorul plășii și să insiste pentru încheierea acestei convenții.
Planurile făcute în toamna anului 1934 nu se adeveresc așa că starea bisericii și în special a acoperișului acesteia se agravează. În 23 octombrie 1938 conducerea bisericii decide repararea acoperișului, care era din șindrilă, cu pânză gudronată considerând că biserica fiind slabă nu poate suporta o greutate mai mare. În 30 noiembrie 1938 se revocă această decizie și se hotărăște acoperirea ei cu șindrilă, lucrarea urmând a fi executată de meșterii Ioan Iorgovici și Ioan Părău cu suma de 2500 de lei, cu condiția de a li se pune la dispoziție materialul necesar.
În procesele verbale dintre anii 1938 și 1954 găsim informații cu privire la strângerea materialelor pentru reparația capitală a bisericii, astfel că în decursul acestor ani au fost achiziționați 46 m3 de scândură, 15 bucăți de palancă de gorun a 5m bucata, 253 kg tablă zincată (90 de foi, 1/0,65) și piatră.
În 23 septembrie 1956 se semnează înțelegerea cu cei doi tinichigii din Făget și anume Deghi Ioan și Cseh Ioan care își i-au angajamentul să acopere cu tablă zincată biserica, manopera fiind plătită cu 12 lei m2. În înțelegere a fost trecut și faptul că acoperirea „Se va face cu civitură dublă și nu prin cuie”87 iar lucrarea se va executa în 21 de zile adică la 21 octombrie trebuia să fie gata.
În 21 iulie 1957 Consiliul Parohial amână acoperirea turnului cu tablă refuzând oferta lui Deghi Ioan care în anul 1956 acoperise cu tablă biserica și hotărăște în unanimitate renovarea sfintei biserici atât în afară cât și în interior. După doi ani în care lucrările la tumul bisericii au stagnat, în data de 21 august 1958 Consiliul Parohial în fruntea căruia se afla preotul Nicolae Lucec, aprobă oferta tinichigiului Găldean Andrei care se angajează să repare turnul și să-l acopere cu tablă de sus până jos vopsindu-l „de două ori cu minium și vopsia gri.” Lucrările trebuiau finalizate în 10 septembrie a aceluiași an, ceea ce s-a și întâmplat. În 16 septembrie 1958 s-a făcut recepția lucrării constatându-se că toate au fost realizate conform angajamentului. În plus, meșterul a făcut o altă cruce pentru turn deoarece vechea cruce era foarte deteriorată și a montat un paratrăznet. Manopera întregii lucrări a fost de 3900 de lei (3200 acoperirea turnului, 200 lei crucea de pe turn, 500 lei paratrăznetul).
Chiar dacă lucrările la acoperișul și turnul bisericii s-au întins de-a lungul mai multor ani datorită veniturilor mici (din 1938 când s-a hotărât repararea acoperișului și a turnului și până în 1958 când s-a făcut recepția lucrării au trecut 20 de ani) lucrarea dăinuie și astăzi la 55 de ani de la finalizare neavând nevoie de nici o reparație decât de câte o vopsire la o anumită perioadă de timp.
După o pauză de un an de la încheierea lucrărilor la acoperișul bisericii, în ședința Consiliului Parohial din 22 iunie 1959 se pune în dezbatere repararea întregului lăcaș al bisericii. Pentru a avea banii necesari acestei lucrări s-a luat hotărârea să se vândă 40 m3 de scândură din cei 46 m3 scândură achiziționați între 1938-1954, prețul de vânzare fiind de 600 lei/m3. Biserica va fi reparată conform devizului realizat de meșterul Milos Ștefan din Gladna care prevedea ca acoperișul să fie suspendat pe bârne groase din lemn după care să se treacă la înlocuirea lemnului cu cărămidă. Au fost cumpărate 15000 bucăți de cărămidă, 500 kg ciment, 500 kg fier și 15 m3 pietriș, piatra fiind achiziționată în anii anteriori. Lucrările la fundația, zidurile și bolta bisericii au fost finalizate în luna noiembrie a aceluiași an, lucru dovedit de faptul că în 23 noiembrie într-o ședință a Consiliului Parohial se punea problema unor lucrări interioare care să fie făcute de meșterii din sat prin muncă voluntară. Astfel, Andrei Iosif, Părău Ioan, Adam Vălean, și Părău Ioniță trebuiau să repare geamurile și ușile sfintei biserici, iar Andrei Ioan, Fetinca Ioan-senior (Giuca), Toderici Samson, Gana Ivante, Iorgovici Samson și Vălean Ioan să zidească iconostasul. Ultimele lucrări la sfânta biserică din 1959 au fost prestate tot gratis de următorii coșăveni: Adam Vălean, a pus rama la ușile împărătești, Ioniță Părău a pus la loc scândura de la cor, Paveloni Samson a înapoiat americanele la fabrica Margina, Ioan Părău (Neluț) a pus șina de fier la grinzile corului iar Adam Ioan trebuia să curețe molozul din biserică.
Odată cu încheierea anului 1959 se finalizează și reparația capitală a sfintei biserici din Coșava, forma și structura interioară și exterioară de atunci păstrându-se până astăzi. Lucrările de înfrumusețare continuă și în anii următori, deoarece biserica a rămas netencuită în exterior, iar în interior apăruseră crăpături în tencuială. În 25 iulie 1965 Consiliul Parohial în fruntea căruia se afla preotul Dimitrie Blidariu, pune în fața Adunării Parohiale propunerea de a rezolva aceste neajunsuri. Lucrările sunt aprobate în 1 august 1965. În 25 septembrie 1966 lucrările de tencuire erau aproape gata fiind cumpărate materiale și pentru jgheaburi, iar electrificarea bisericii a fost începută însă lucrările stagnau. În 6 noiembrie 1966 biserica este zugrăvită iar turnul este căptușit în întregime cu tablă zincată, lucrările costând 8524 lei sumă provenită din donația specială a credincioșilor, preot fiind Nicolae Ciurescu. În 31 decembrie 1966 se deplasează la Parohia Coșava, prof. Jurca din Lugoj, pictor bisericesc, împreună cu un sculptor pentru a realiza pictura și ornamentele de pe iconostas. Lucrările sunt aprobate de către Consiliul Parohial, pictura fiind în valoare de 8100 de lei iar ornamentele din ghips 7500 de lei, banii pentru achitarea acestor sume provenind din donațiile benevole ale credincioșilor.
De-a lungul anilor biserica a mai suferit mici lucrări de reparații în interior cum ar fi zugrăvirea interioară și podirea întregului lăcaș cu scândură de gorun, iar în anul 2003 s-a purces la ampla lucrare de împodobire cu pictură a sfintei biserici. În 21 octombrie 2007 a fost târnosită.
Biserica din Coșava se prezintă astăzi într-o situație foarte bună așteptându-și credincioșii în fiecare duminică și sărbătoare la rugăciune și dând mărturie peste ani de iubirea și jertfa pe care coșăvenii au arătat-o față de Biserica lui Hristos.
Atunci când vorbim de istoria sfintei biserici din Coșava, strict ca lăcaș unde oamenii se adună să se roage lui Dumnezeu, nu trebuie să uităm a aminti câteva construcții care au făcut sau fac parte din patrimoniul material al Parohiei Coșava. Prima clădire despre care trebuie să vorbim este cripta construită în curtea bisericii la sfârșitul secolului al XlX-lea de primul șef de Ocol Silvic din Coșava și anume Kajetan Proroc. Anul exact al ridicării criptei nu se cunoaște, se știe doar că acest Kajetan Proroc a fost un binefăcător al bisericii, donând un clopot și alte danii, motiv pentru care i s-a permis să-și construiască un cavou în curtea bisericii unde el și soția întâi au fost înmormântați. Clopotul donat de dânsul a fost rechiziționat de administrația maghiară în timpul Primului Război Mondial. Cripta nu mai există astăzi fiind demolată în anul 1971 acest lucru fiind cerut parohiei datorită faptului că se afla într-o stare avansată de degradare. Cererea Parohiei Coșava a fost aprobată de Arhiepiscopia Timișoarei prin actul NR. 3075-E/1970. Materialele rezultate în urma demolării au fost folosite la construirea casei parohiale păstrându-se până astăzi o treaptă din marmură roșie la una din terasele casei. Cele două sicrie de fier cu rămășițele pământești ale celor doi soți au fost reînhumate pe același loc unde a fost cripta, la cap fiindu-le așezată crucea de pe frontispiciu iar de o parte și de alta a crucii de marmură au fost așezate două capete a unor coloane de pe fațada criptei. După căderea regimului comunist oamenii din sat au avut libertatea de a face cunoscut și alt motiv pentru care s-a dorit demolarea construcției și anume că ea reprezenta pentru regimul trecut amintirea chiaburilor, a acelora care au subjugat clasa muncitoare. Amintirea criptei a rămas doar în mintea celor mai în vârstă, frumusețea și măreția acestei construcții în stil baroc putând fi admirată doar în fotografii păstrate de unii locuitori ai satului.
Până în anul 1969 preoții care au slujit la Coșava au locuit fie în casele proprietate personală (până în anul 1946) fie au stat în chirie la unii din credincioșii parohiei. Odată cu venirea preotului Ioan Vâșcu se pune problema construirii unei case parohiale pe unul din intravilanele parohiei. În august 1970 Consiliul Parohial hotărăște ca pe intravilanul unde avea să fie ridicată casa să se fabrice în regim propriu 30000 de cărămizi. Până în luna mai a anului 1971 se continuă achiziționarea materialelor: 15 m3 brad, 5 m3 plop, 4000 de țigle, 100 de coame, 2000 kg ciment, 3000 kg var, 9 m3 de piatră. În 15 mai 1971 Consiliul Parohial în frunte cu preotul Ioan Vâșcu angajează pe meșterii Handăr Ioan, Faur Valeri și Nemeznic Ioan din Curtea să zidească casa la prețul de 5000 de lei, parohia obligându-se să ofere masa de prânz. Anul următor casa este tencuită interior și este montat curentul electric. Din registrele de casă rezultă că zidirea casei parohiale a costat 65000 de lei din care 20000 au fost primiți de la Arhiepiscopia Timișoarei restul fiind donați de credincioșii parohiei. Chiar dacă timpurile în care a fost construită casa parohială nu au fost unele favorabile bisericii, vrednicul preot Ioan Vâșcu, prin tinerețea sa și dragostea față de Dumnezeu și față de oameni, a reușit să depășească toate piedicile și să ridice o casă frumoasă și mare care să găzduiască pe toți cei care vor veni la conducerea parohiei Coșava. De-a lungul anilor fiecare preot care a locuit în casa parohială a încercat să-și aducă aportul după putere și după posibilitățile financiare la păstrarea, înfrumusețarea și crearea unor condiții optime pentru locuit.
În anul 2008 după târnosirea sfintei biserici s-a pus problema construirii lângă sfântul lăcaș a unei clădiri care să aibă un dublu rol, acela de sală de protocol și de capelă, în 2009 s-a început construcția iar în 2011 a fost dată în folosință. Clădirea are 11 m lungime și 4 m lățime, este împărțită în două încăperi: sala mare de 8 m lungime unde sunt mesele și scaunele și sala mică cu rol de bucătărie. Credincioșii au primit cu entuziasm ridicarea acestei clădiri, dotând-o cu toate cele necesare pentru desfășurarea unor activități legate de viața spirituală a bisericii. În această clădire se organizează ședințele Consiliului Parohial, se țin orele de cateheză cu copiii, se oficiază parastase iar într-un cadru mai restrâns (maxim 60 de persoane) se pot face pomeni și se poate da o masă cu ocazia unor boteze sau unor cununii. În concluzie ridicarea acestei clădiri a fost și este de un real folos pentru viața credincioșilor din Parohia Coșava.
Arhitectura bisericii
Biserica din satul Coșava este construită în stilul vechilor biserici românești din lemn, unde pronaosul, naosul și altarul sunt dispuse pe axul longitudinal al construcției. Biserica are plan dreptunghiular, partea de apus având o singură teșitură la mijlocul căreia se află ușa pe care intră femeile, iar în partea de răsărit se află absida altarului care are formă poligonală cu cinci laturi. Sfântul lăcaș este construit pe o fundație de piatră de râu, zidurile fiind din cărămidă, cu o grosime de 50 cm. Biserica are o lungime de 26 m și o lățime de 8 m. În partea de apus, deasupra pronaosului se înalță turnul care este construit din lemn de gorun și se sprijină pe doi stâlpi de piatră care se află în pronaos și pe zidul de apus al bisericii. Turnul este construit în stil baroc fiind acoperit cu tablă. Acoperișul bisericii este construit în două ape și acoperit cu tablă zincată, sub acoperiș păstrându-se vechea structură realizată din șindrilă.
Pornind de la apus spre răsărit cele trei încăperi (pronaos, naos și altar) sunt decroșate în scară. Pronaosul are formă pătrată, diferența de nivel dintre pronaos și naos fiind de 15 cm, bolta este dreaptă peste care e amenajat corul. Trecerea din pronaos în naos este făcută prin intermediul unei balustrade frumos ornamentate, la mijloc având o deschizătură. La Coșava s-a păstrat obiceiul ca pronaosul să fie locul unde stau femeile la rugăciune ele intrând pe ușa de apus, iar bărbații intră pe partea sudică locul lor de rugăciune fiind naosul. Naosul are formă dreptunghiulară iar bolta semicilindrică se întinde deasupra corului până în dreptul iconostasului. Naosul are lungimea de 10 m și înălțimea de 6 m. Iconostasul, care separă naosul de altar este zidit din cărămidă având patru registre de pictură. Primul registru (de jos în sus) conține 6 icoane încadrate de 8 coloane solomonice realizate din ghips. Celelalte icoane sunt și ele încadrate de elemente florale din ghips.
Altarul este spațios, având lungimea de 4 m, în mijlocul lui fiind zidită masa altarului în formă de paralelipiped dreptunghic. În partea de miazăzi și miazănoapte există două nișe: una pentru proscomidiar și una pentru dulapul cu veșminte. Altarul are prevăzută și o ușă așezată în partea de miazăzi pentru folosința preoților.
Biserica din Coșava prin arhitectura sa, se încadrează în rândul bisericilor din Transilvania reproducând forme cu origini pierdute în negura timpului, având o ținută și un aspect exterior și interior remarcabil.
Pictura
Până în anul 2007 biserica nu a fost împodobită cu pictură, zidurile sale fiind zugrăvite cu var de culoare crem, iar bolta a fost zugrăvită în albastru deschis peste care s-au pictat steluțe din bronz auriu. La începutul anului 2003, în ședințele Consiliului și Adunării Parohiale se pune problema unor reparații la biserică precum și împodobirea acesteia cu pictură. În lunile iunie- august ale aceluiași an, biserica este reparată capital, iar pereții sunt acoperiți cu glet de meșterul Pasca Gheorghe din Bichigi, originar din Maramureș. În 3 și 10 august Consiliul și Adunarea Parohială în frunte cu preotul Paulescu Laurențiu Emanuel aprobă devizul privind lucrările de pictură realizat de pictorul bisericesc Elena Vasilescu din București, tehnica în care urma să fie pictată biserica fiind tempera. Lucrările propriu-zise au început în anul următor 2004 pe data de 21 august cei care au câștigat licitația pentru realizarea picturii fiind Gheorghe și Mariana Curelici din Lugoj. Oferta acestora a fost de 25 euro pentru m2 de pictură. În 13 iunie 2007 au fost încheiate lucrările de pictură care s-au întins pe durata a patru ani și care au costat 32960 RON, suprafața care a fost pictată fiind de 256 m2.
Stilul în care este pictată biserica este bizantin cu influențe brâncovenești. În altar pe boltă este pictată Maica Domnului pe tron și scena Înălțării Domnului, cele două scene fiind despărțite de o bandă frumos ornamentată, în cadrul căreia se găsesc medalioane cu proorocii Vechiului Testament. Pe pereții altarului sunt pictați ierarhii cei mai de seamă ai bisericii ortodoxe: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon și alții, flancați de Sfântul Arhidiacon Ștefan și Sfântul Diacon Laurențiu. Partea de către altar a iconostasului este împodobită cu scene din Vechiul Testament cum ar fi: jertfa lui Cain și Abel și întâmpinarea lui Iacov de către Melchisedec.
În naos, centrul boltei de la iconostas până la cor este ocupat de patru medalioane mari, în următoarea ordine: Pantocratorul, Sfânta Treime, Sfântul Ioan Botezătorul cu aripi și Maica Domnului. De o parte și de alta a medalioanelor există trei registre de pictură: primul prezintă scene din viața Mântuitorului începând cu Nașterea și încheind cu Învierea; al doilea rând de icoane îl constituie un șir de medalioane mai mici cu chipuri ale unor sfinți, mucenici și cuvioși; al treilea registru ne prezintă sfinți pictați în mărime aproape naturală atât pe pereții naosului cât și a pronaosului de o parte și de alta, în naos sunt înfățișați sfinții mai importanți iar în pronaos sunt pictate sfintele și cuvioasele. Pe peretele lateral al pronaosului este zugăvită scena Adormirii Maicii Domnului acesta fiind și hramul bisericii. Tot în pronaos pe tavan este pictat Mântuitorul Emanuel înconjurat de zodiac, iar de-a dreapta și de-a stânga ușii de intrare în pronaos este pictat I.P.S. Nicolae, Mitropolitul Banatului și P.S. Paisie Lugojanul Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei.
În analele Parohiei Coșava a stat scris faptul că sfântul lăcaș nu a fost târnosit sau sfințit de către vreun episcop, astfel că în 21 octombrie 2007 Preasfințitul Paisie Lugojanul înconjurat de un sobor de preoți în frunte cu Prea Onoratul Părinte Protopop Bujor Păcurar săvârșește slujba de sfințire a bisericii, în piciorul Sfintei Mese din altar fiind așezate părticele din moaștele Sfinților Astion și Epictet. La slujbă au participat foarte mulți credincioși atât din Coșava cât și din satele învecinate, iar bucuria și mulțumirea sufletească a fost așa de mare încât acele simțăminte sunt greu de mărturisit prin cuvinte.
4.4 Icoane
Nefiind împodobită cu pictură decât în anul 2007, de-a lungul anilor pereții bisericilor au fost înfrumusețați cu icoane dintre care cele mai vechi au fost pictate între anii 1883-1889, date despre ele găsind într-un inventar datat 1 septembrie 1967.
-Sfântul Nicolae- pictură în ulei pe lemn, sec XIX -Învierea- pictură în ulei pe lemn, 1883
-Scene biblice- pictură în ulei pe lemn, sec XIX
-Maica Domnului- pictură în ulei pe pânză, sec. XIX
-Iisus Hristos- pictură în ulei pe pânză, sec. XIX
-Sfinții Arhangheli- pictură în ulei pe lemn, secXIX Icoane Prăznicar
-Sfântul Gheorghe, pictură pe tablă, 1889 -Întâmpinarea Domnului, pictură pe tablă, 1889 -Tăierea împrejur, pictură pe tablă, 1889
-Nașterea Domnului, pictură pe tablă, 1889
-Sfinții Trei Ierarhi, pictură pe tablă, 1889
-Botezul Domnului, pictură pe tablă, 1889 -Bunavestire, pictură pe tablă, 1889
-Schimbarea la față, pictură pe tablă, 1889
-Învierea, pictură pe tablă, 1889
Aceste icoane nu mai există în inventarul parohiei deoarece ele au fost ridicate de către Muzeul Mitropoliei Banatului.
Iconostasul este împodobit cu 35 de icoane pictate în ulei pe placaj de către pictorul prof. Jurca din Lugoj. Pe primul registru de jos în sus sunt așezate 6 icoane mari: în dreapta Iisus Hristos, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Botezătorul; în stânga Maica Domnului, Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Nicolae. Al doilea registru are în mijloc „Cina cea de Taină” înconjurată de 12 praznice împărătești, urmat de al treilea registru cu icoane „Învierea” și cei 12 apostoli. Deasupra tuturor este așezată o cruce cu Iisus răstignit, iar în partea dreaptă Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Ioan Evanghelistul în partea stângă.
Pe ușile împărătești este pictată scena Bunei vestiri, iar pe ușile diaconești Sfântul Arhidiacon Ștefan în dreapta și Sfântul Diacon Roman în stânga.
Carte bisericească
Biserica a fost înzestrată cu toate cărțile de cult necesare. Apar astfel în inventarele parohiei cărți de o inestimabilă valoare, cărți care au fost ridicate de Muzeul Mitropoliei Banatului. Dintre aceste cărți amintim:
-Adunarea Cazaniilor 1723, tipărită la Râmnic cu binecuvântarea Mitropoliei Karlovitzului
-Octoihul Mare 1743, tipărit la Râmnic
-Penticostarion 1743, tipărit la Buda cu cheltuiala Episcopului Clementie al Râmnicului
-Evhologion -1849, tipărit sub Franz Iosif cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei Șaguna la Sibiu
-Octoih -Catavasier-1826, tipărit la Karlovitz cu binecuvântarea Mitropolitului Ștefan Stratimirovici
-Apostol-1851, tipărit sub Frantz Iosif cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei Șaguna la Sibiu
-Triodion 1860, tipărit la Sibiu cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei Șaguna
-Psaltirea bogată 1860, Sibiu, tipărit sub Frantz Iosif, cu binecuvântarea Mitropolitului Andrei Șaguna
-Biblia 1915-București
-Apostol 1917- Sibiu
-Evanghelie 1907-Sibiu
-Cantor 1905-Arad
Obiecte de cult
Cel mai important obiect de cult care se află în biserică și care are o valoare istorică este chivotul de pe masa Sfântului Altar. El datează din 1889 fiind confecționat din lemn de tei și este împodobit cu pictură. în partea din față are următoarea însemnare: „Acest chivotu s-au făcut cu spesele Dloru Ioan Curuțile econ. 5 fi. Iosif Rujoniu epitrop 2 fi. Samson Titel econ. 1 fi. 80 cr. Iosif Angel cu fiul său econ. 1 fi Sofronie Ardeleanu 20 cr. Toți locuitori din Coșava la anul 1889. ”
În ceea ce privește mobilierul, biserica din Coșava este înzestrată cu două strane așezate pe solee în dreapta și în stânga iconostasului, două tetrapoade așezate pe solee, tronul arhieresc, 30 de jețuri, baldachinul cu masa epitropilor toate acestea aflând-se în naos. în pronaos sunt 34 de jețuri, toată tâmplăria fiind făcută din lemn de brad, fără sculptură dar realizată într-un mod plăcut la vedere, purtând culoarea naturală a lemnului.
Mai trebuie amintit faptul că înainte de Primul Război Mondial, biserica avea un singur clopot care a fost rechizițonat de administrația maghiară pentru a fî topit și a face din el gloanțe și obuze. Clopotele actuale au fost cumpărate în anul 1923 și pe ele sunt înscrise următoarele : „ Aceste clopote s-au făcut cu colecția parohienilor din comuna Coșava prin stăruița Antoniu Angel paroh, Antoniu Angel junior, Adam Pârău, Antonie Lazăr învățător, Tiberiu Gherga ales, prin Serafim Paveloni și Iosif Isfianescu epitropi 1923 ”. Aceste clopote răsună și astăzi peste sat în duminici și sărbători, chemând oamenii la rugăciune.
Lista preoților cantareților și epitropilor
Întocmirea unei liste cu numele preoților care au slujit la Parohia Coșava nu este ușor de realizat deorece documentele păstrate din perioada primilor ani ai bisericii sunt foarte puține iar uneori lipsesc cu desăvârșire în deslușirea și scoaterea la lumină a datelor care ne ajută să încadrăm într-o anumită perioadă de timp anii de slujire precum și numele preoților slujitori la altarul din Coșava, ne folosim de mărturiile orale transmise din generație în generație, de înscrisurile de pe cărțile de cult și de documentele aflate în arhiva Parohiei Coșava, a Arhiepiscopiei Timișoarei și a Episcopiei Caransebeșului.
1. Ioan Popovici 1763-1779
În statistica parohiilor și preoților din eparhia Timișoarei realizată în anul 1776 la Coșava este amintit ca preot Ioan Popovici care era paroh și la Homuștia ( Homojdia). Din acest document aflăm și anul hirotonisirii sale 26 noiembrie 1763 precum și faptul că în 1776 Coșava avea 94 de case iar Homuștia 37 de case. În 5 iunie 1775 preotul Ioan Popovici se semnează pe o Evanghelie primită în dar de biserica din Coșava de la credinciosul Urs Marcu din Lăpugiu de Jos drept mulțumire lui Dumnezeu pentru faptul că feciorul lor Iancu a ales să „dobândească” darul preoției.
2. Petru Ionasiu 1779-1785
Monografia preotului Tiberiu Gherga îl pomenește pe preotul Petru Ionasiu în rândul celor care au slujit la Coșava dar găsim notat doar anul în care își încheie activitatea la Coșava adică în 1785.112 Se pare că preotul Ionasiu este una și aceeași persoană cu Petru Ianoșev care era originar din Curtea. Numele au suferit diferite modificări datorită influenței sârbești care a făcut ca numele de Ionasiu să primească sufixare sârbească-„ev” și „evici” astfel că Petru Ionasiu devine Petru Ianoșevici. Între 26.03.1773 când este hirotonit și 1779 el își exercită misiunea preoțească la Curtea când este înlocuit de un fiu sau un nepot al fostului preot din Curtea, Grigorie Popovici. Credem noi că anul 1779 este anul în care își începe slujirea la Coșava.
3. Damaschin Popovici 1785-1833
Despre părintele Damaschin informațiile pe care le avem sunt sărace și acest lucru poate fi datorat și faptului că el a păstorit biserica în perioada în care vechiul lăcaș din Dealul de Cruci a fost strămutat pe actualul intravilan iar organizarea unei arhive sau ținerea unor registre în care să fie notate date despre viața bisericii nu constituiau o prioritate. S-a păstrat scris pe o Sf. Evanghelie plângerea preotului Damaschin care nota cu durere că în „1803 a răpausat Ana mea, preotul Damaschin , paroh Kosova, 20 mai”, iar în alt loc scria „a răpausat la anul 1803 fata mea Ana în luna mai ziua 20.
4. Dimitrie Popovici 1833-1842
A fost fiul preotului Damaschin și după cum reiese dintr-o însemnare a sa înainte de a fi numit oficial ca paroh în Coșava el slujea alături de tatăl său. „Dimitrie Popovici, Paroh Coșevița și am scris în anu 1819 Elisabeta preoteasa Ivantie fecioru ”.
5. Ivantie Popovici 1842-1881
A fost fiul preotului Dimitrie Popovici și din însemnările sale pe o carte de cult aflăm anul, luna și ziua când a fost preoțit și de către cine: „Spre ținere minte, precum m-am preoțit în Temișoara de Episcopul Panteleimon Jivcovici în 28 erodiacon și în 29 de preot în luna aprilie anul 1842, Eu Ivantie Popovici, Paroh Koșava și Nemeșești. ”
Preotul Ivantie Popovici a intrat în istorie prin faptele sale pline de curaj în timpul Revoluției de la 1848, când s-a ridicat în fruntea țăranilor pentru a apăra Făgetul de actele teroriste ale unităților kossuthiste, precum și pentru faptul că a organizat evacuarea locuitorilor din fața năvălitorilor.
După terminarea revoluției preotul și dascălul Ivantie Popovici, cu o pregătire intelectuală laică și teologică deosebită, cugeta la o înaltă pregătire a tineretului pe care îl dorea inițiat în tainele gramaticii românești, a limbii germane, a regulei de trei, a fracțiilor, a științelor naturale, dorind eliminarea analfabetismului și înființarea corului.
6. Antoniu Angel senior 1881-1922
S-a născut în Coșava în anul 1857, 1 octombrie în familia învățătorului Adam Anghel. În anul 1877, 9 octombrie se căsătorește cu Silvia Musta născută în Doman cu care a avut 8 copii. A fost un bun organizator și administrator al averii bisericești, lucrul acesta vădindu-se din aceea că în timpul păstoririi sale s-a zidit o nouă biserică între anii 1893-1894. Așa cum notează documentele vremii Antoniu Angel a fost un ceremonialist neîntrecut, dându-și tot interesul ca în cadrul bisericii să domnească disciplina și frumosul. A avut grijă ca tot ceea ce s-a petrecut în cei 41 de ani cât a fost preot la Coșava să fie trecute într-o arhivă bine pusă la punct. Din păcate aceste documente s-au păstrat în număr foarte mic până în zilele noastre lucru datorat neglijenței unora din urmașii săi la altarul bisericii din Coșava. Pentru meritele sale atât de pe teren administrativ cât și pastoral a fost distins de Episcopul Dr. Miron Cristea cu brâu roșu fiind ridicat la rangul de iconom. A fost membru în Sinodul Eparhial și în cel Protopopesc.
7. Antoniu Angel junior1922-1923
După moartea preotului Antoniu Angel în 10 februarie 1922 Parohia Coșava a fost administrată de fiul acestuia Antoniu Angel junior născut în anul 1889, 3 aprilie și care era preot la Sudriaș. A decedat de tânăr la 29 aprilie 1927.
8. Tiberiu Gherga 1924-1946
A fost nepotul preotului Antoniu Angel senior. Fiica acestuia Victoria născută în anul 1879 pe 14 iulie s-a căsătorit în 21 septembrie 1897 cu preotul Nicolae Gherga care era paroh la Fărășești, dar care era originar din Pădurani. Din căsătoria lor au rezultat doi copii Tiberiu ( viitorul preot la Coșava) născut în 3 aprilie 1899 și Smărăndița născută în 2 ianuarie 1902. Avându-și rădăcinile dintr-o familie de preoți era normal ca tânărul Tiberiu să urmeze calea înaintașilor săi. A absolvit șase clase gimnaziale, iar între 1916-1919 a fost elev al Institutului Teologic Diecezan din Caransebeș, terminându-și studiile cu calificative foarte bune. În 29 decembrie 1922 a trecut examenul de capacitate preoțească (examen Practic) cu calificațiunea distins având dreptul de a concura pentru o parohie vacantă. În 16/29 aprilie 1923 Consiliul Parohial condus de Protopopul Sebastian Olaru aleg din cei doi candidați Tiberiu Gherga și Cornel Făraș pe tânărul preot Tiberiu să fie paroh la Coșava.
Tânărul Tiberiu Gherga a fost hirotonit diacon în 25 noiembrie 1923 iar ca preot și duhovnic în ziua următoare adică 26 noiembrie 1923. Cu data de 31 decembrie 1923 a fost numit în Parohia Coșava lucru consemnat și luat la cunoștință de Ministerul Cultelor și Artelor din acea vreme prin actul 15269 din 28 martie 1924.
A fost căsătorit cu Valeria Furdean (1902-1980) originară din Cutina de profesie învățătoare și au avut două fete pe Lucia Sempronia Victoria (născută în 26 martie 1925) și Felicia Mărioara Lucreția (născută în 8 mai 1928). Din neamul părintelui Tiberiu Gherga mai sunt nepoata Romanța (născută în 15 iunie 1954) fiica Luciei Sempronia și nepotul Tiberiu Ioan (născut în 1954) fiul Feliciei.
Atât părintele Tiberiu Gherga cât și soția sa, preoteasa Valeria au desfășurat o activitate rodnică pe toate planurile: pastoral, educațional și administrativ, Parohia Coșava aflându-se între bisericile fruntașe din acea vreme. În vremea preotului Tiberiu Gherga s-a pus problema unei reparații majore la biserică începându-se și acțiunea de strângere de materiale și de bani. Nu mai ajunge să-și vadă împlinită această dorință deoarece în anul 1946 pe 27 ianuarie este răpus de o pneumonie.
NicoIae Lucec 1948-1964
După moartea preotului Tiberiu Gherga Parohia Coșava a fost administrată de preotul Nicolae Lucec lucru demonstrat de faptul că în 16 iunie 1946 la ședința Consiliului Parohial în procesul verbal încheiat atunci, la președinte semnează Nicolae Lucec ca fiind administrator parohial. Registrul de inspecții al Parohiei Coșava comnsemnează că după moartea preotului Gherga, biserica a fost administrată de preotul Nicolae Lucec iar din anul 1948 și până în anul 1963 el o conduce ca paroh. El este cel care a reușit să refacă din temelii biserica prin înlocuirea zidurilor de lemn cu cele de cărămidă, temelia a fost întărită iar acoperișul și tumul au fost acoperite cu tablă, acestui preot datorâdu-i-se înfățișarea bisericii pe care o are acum.
Dimitrie Blidariu1 1964-1966
S-a născut în 14 noiembrie 1907 în comuna Jdioara, raionul Lugoj și a fost hirotonit ca preot în ziua de 31 octombrie 1932 pentm Parohia Valea Mare, Protopopiatul Bocșa Montană. în Valea Mare a condus frâiele bisericii până la 1 martie 1936 iar din 15 martie 1936 a revenit în comuna sa natală Jdioara unde a fost paroh până în 1 septembrie 1964 când prin ordinul Arhiepiscopiei nr. 4651/1964 și prin recunoașterea Departamentului cultelor cu nr. 14728/1964 a fost numit preot la Coșava. A sosit la Coșava în data de 3 octombrie 1964, în 4 octombrie a săvârșit prima slujbă la biserica din Coșava, iar în 14 octombrie a fost instalat de protopopul Iulian Oprișoni. Este unul dintre preoții care au avut de suferit din cauza regimului comunist fiind arestat 12 iunie 1958, judecat de Tribunalul Militar Timișoara și condamnat la 9 ani de închisoare prin sentința nr. 168/ 1958 pedeapsă pe care a executat-o la Gherla. S-a pensionat în anul 1976 de la Parohia Jdioara și trece la Domnul în 1 iulie 1992.
11. Nicolae Ciurescu 1966-1968
Prin hotărârea Arhiepiscopiei Timișoarei nr. 3033- B/21/1966 s-a aprobat ca preotul Dimitrie Blidariu să se întoarcă la parohia satului său natal iar preotul de acolo să vină la Coșava. Preotul Nicolae Ciurescu a fost instalat la Coșava în data de 26 iunie 1966.
12.Ioan Vâscu 1969-1984
Originar din Dubăz, județul Caraș-Severin, a fost instalat ca preot în Parohia Coșava în data de 14 octombrie 1969 după ce satul fusese păstorit timp de 8 luni de preotul Ioan Bucur din Tomești. A desfășurat o rodnică activitate atât în plan pastoral cât și administrativ. De numele preotului Ioan Vâscu este legată construcția casei parohiale fiind una dintre cele mai mari realizări ale sale. în anul 1984 se întoarce pe meleagurile natale fiind numit preot la Parohia Bocșa Vasiova.
Măritiș Iuga 1984-1994
Fiu de preot, licențiat în teologie, originar din zona Aradului (tatăl său fiind preot la Dr. Petru Groza- 21 de ani, Pecica 7 ani și din 1971 la Miniș) a fost numit preot la Coșava cu data de 1 octombrie 1984 iar instalarea a avut loc în 28 octombrie 1984 fiind prezent protopopul Făgetului Doru Milostean, tatăl său Horațiu Iuga și preotul pensionar Sintescu. Datorită unor conflicte și nemulțumiri venite atât din partea preotului cât și din partea enoriașilor preotul Marius Iuga este transferat la Parohia Sânmihaiul German. Moare de tânăr la vârsta de 45 de ani.
Petru Cernescu 1994-1999
Originar din Făget, județul Timiș, este numit la Coșava după ce a slujit în satul Zolt. Anii săi de slujire sunt puțini la Parohia Coșava deoarece boala de care suferea ( blocaj renal) l-a făcut să iasă la pensie de boală. Moare la 42 de ani în anul 2000 și este înmormântat la cimitirul din Făget.
Laurentiu-Emanuel Paulescu 1999-prezent
Născut la 20 martie 1978 în comuna Curtea, iar din 1981 (la vârsta de 3 ani) mutat împreună cu părinții în Coșava. Școala primară a urmat-o la Coșava iar cea gimnazială la Curtea. În 1992 a fost admis la Seminarul Teologic „Ioan Popasu” din Caransebeș pe care l-a absolvit în anul 1997, an în care a intrat la Facultatea de Teologie din Timișoara, secția Teologie Pastorală. În urma vacantării Parohiei Coșava prin pensionarea preotului Petru Cemescu, în august 1999 a depus cerere pentru parohie. În 28 august am fost hirotonit diacon la biserica Seminarului Teologic din Caransebeș, iar în 29 august a fost hirotonit preot la Parohia din Buchin de către Preasfințitul Dr. Laurențiu Streza Episcop al Caransebeșului.
Începând cu data de 1 septembrie 1999 a fost numit preot la Coșava iar în 5 septembrie a săvârșit prima Sfântă Liturghie. De atunci și până în prezent slujeste la biserica din Coșava, printre realizări amintind împodobirea cu pictură a celor două biserici, cea din Coșava și Nemeșești între anii 2003-2010 și târnosirea lor de către Preasfmțitul Episcop Paisie Lugojanul cea de la Coșava în 21 octombrie 2007, iar cea de la Nemeșești în 10 iulie 2010.
Alături de acești vrednici preoți care au activat la altarul bisericii din Coșava, trebuie pomeniți și cântăreții și epitropii care au servit cu cinste acest sfânt lăcaș.
La sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea învățătorii au fost și cei care au cântat la strană punând bazele unei adevărate școli de cântăreți, iar cei care au învățat cântarea la strană au dăruit și altora aceste cunoștințe. Dintre cantorii din Coșava amintim pe următorii:
-Adam Anghel- pomenit în actele bisericii ca învățător și cântăreț între anii 1890- 1902, sigur a activat și înainte de 1890.
-Aureliu Anghel- învățător 1902-1924
-Arsenie Anghel- învățător 1924-1948
-Ivantie Curuțiu 1936
-Ioan Ianăș 1926
-Ioan Fetinca 1948
-Romulus Matei
-Valeriu Ișfanescu 1948
-Ioan Andrei
-Valentin Paulescu 2000-2017
Anii trecuți în dreptul fiecăruia dintre persoanele de mai sus reprezintă doar repere pentru perioada în care ei au activat, ele fiind doar datele în care ei au făcut adnotații pe cărțile de cult pe care le-au folosit la strană.
În activitatea administrativă desfășurată la Parohia Coșava de-a lungul vremii preoții au fost ajutați de epitropi vrednici și devotați bisericii:
-Nicolae Fetinca 1884-1887
-Alexandru Toderici 1886-1906
-Iosif Rujoniu 1888-1891
-Silade Ardelean 1892-1907
-George Hedre 1903-1905
-Gligor Hedre 1907-1910
-Adam Cherlig 1910-1912
-Iosif Matei 1912-1938
-Serafim Paveloni 1915-1932
-Iosif Ișfanescu 1921-1949
-Samson Iorgovici 1933-1938
-Ioan Ianăș 1933-1954
-Andrei Iosif 1954-1969
-Anghel Ioan 1969-1990
-Andrei Liviu 1984-1988
-Glava Ioan 1990-1994; 1999- prezent -Fetinca Ioan 1994-1999
Întreaga activitate depusă de preoții, cântăreții și epitropii din Coșava a putut să dea roade și datorită atașamentului pe care coșăvenii au arătat-o față de scumpa lor biserică.
4.8 Corul
Alături de școală, biserica din Coșava prin slujitorii ei a activat intens pentru consolidarea conștiinței naționale a credincioșilor, pregătiri temeinice a elevilor cât timp școala a fost confesională. Formarea morală a elevilor a stat la baza deschiderii orizontului cultural și relational al viitoarelor familii și dorinței lor de a accede spre studii superioare și meserii, spre exprimarea culturală și artistică a talentului nativ moștenit.
Ca activitate culturala elevantă, înființarea corului din Coșava se înscrie într-un fenomen de o mare amploare specific Banatului. Poate că apariția corurilor bănățene a fost pe lângă expresia organizată a cântecului bănățean la diferite ocazii a fost și rezultatul formarii unor oameni cu aptitudini deosebite în domeniul muzical. Chiar dacă ar fi o realitate mai greu de acceptat există un document din 1657 care confirmă că soția principelui ardelean Rackozy, Suzana Lorantffy, a înființat o școală românească pentru pregătirea preoților și învățătorilor romani impunand în regulamentul școlar ca elevii sa învețe cântarea românească așa cum se cântă în bisericile din Caransebeș și Lugoj.
Se pare că încă din secolul XVII cântăreții și preoții bisericilor ortodoxe române din Banat se străduiau sa creeze un specific al ornamentației melodice care în timp a devenit corala pornind de la cântarea în comun ocazională a melodiilor populare la diferite evenimente din viața comunitații.
Corul a constituit locul de întâlnire a credincioșilor din Coșava, în special în noptile lungi de iarna. Prima atestare documentară despre existenta unui cor în Coșava este din 1852 când împăratul Austriei, Iosif al II-lea, aflat în drum spre Transilvania este întâmpinat de un cor mixt din Coșava, acest cor fiind condus de învățatorul și preotul Ivantie Popovici. I.B.Mureșianu vorbește despre înființarea corului de către preotul Ivantie Popovici lăsând următoarea însemnare: ,,Cor de plugari în satul nostru Coșava, la stăruința părintelui Partenie Matei, s-a înființat cor de plugari sub conducerea preotului Ivantie Popovici.”
În registrul de protocol al parohiei, aflat în arhiva bisericească, referindu-se la alegerea învățătorilor se prevede că: ,,preferințe vor avea acei recruiți cari cor fi versați și bine desprinși în muzica vocală pentru a putea instrui și conduce corul ce se va înființa”, registru de protocol din 18 octombrie 1888 întocmit de preotul Antoniu Anghel senior. Mai târziu în 12 noiembrie 1889 în registrul de protocoale, în ședința extraordinară din acea zi a Comitetului parohial s-a decis: ,, Înființarea si construirea corului pentru învățarea pre note a cântărilor rituale bisericești după melodia bisericăi greco-orientale române.” Apoi în aceeași ședință s-a ales un comitet de conducere și : ,, s-a pășit la conscrierea tuturor indivizilor care din liberă voie s-a înscris la cor, declarând conștiincios cum că atât la învățarea cântărilor cât și la sfânta biserică, la înmormântări unde vor fi chemați, precum și la toate trebuințele vor lua parte fără nici o scuză.”
Tot în registru de protocol din 30 decembrie 1890 aflăm că: ,, în toate sările cand se instruiază corul să nu-i fie iertat nimănui a fuma, nici a râde unul de altul, ci toți ca unul și unul ca toți să dea ascultare ca să se poată ține ordinea cea mai bună…să se poarte cu omenie și cu ascultare ferindu-se ca să nu comită vreun scandal public prin care să degradeze vaza și onoarea corului… în timp de iarnă va veni punctual la 6 ore seara având să dureze cântarea până la 9 ore…fiecare individ va fi chemat la învățarea cântărilor și nu va putea legitima cauza pentru care n-a venit.”
De la înfințare 1852 și până la 1881 corul a fost instruit și condus de învățătorul și preotul Ivantie Popovici iar din 1881 și până în 1922 corul a fost instruit și condus de preotul Antoniu Angel senior, însă în majoritatea timpului cât corul a activat, preoții care au condus corul au fost ajutați de învățătorul din Sintești, Traian Mihailoviciu. Din păcate acestea sunt singurele date despre corul care a existat în satul Coșava.
CAPITOLUL V
ȘCOALA
Învățământul din acest sat românesc s-a făcut ca în toate satele din Banat, în „tinda bisericii” unde copii și tinerii au deprins arta scrisului și a cititului, o parte dintre ei devenind mai târziu slujitori ai sfintelor altare, învățători și cântăreți bisericești.
Despre prima școală din Coșava se amintește în documente care datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea când clădirea școlii se afla pe terenul de lângă grădina bisericii, teren care astăzi are numărul 89. În anul 1774, în lista școlilor primare înființate în ținutul Timișoarei, cu numele învățătorilor care de obicei erau preoții, exista și școala din Coșava care deservea și satele: Brănești, Breazova, Homuștia și Coșăvița. Directorul școlar din Timișoara, Teodor Iancovici raporta în 14 iulie 1777 starea școlilor din eparhie arătând că la Coșava veneau să învețe carte și copiii de la „Homuștia”. Într-un document întocmit de Teodor Iancovici la 20 ianuarie 1777 sunt arătate localitățile în care s-a propus înzestrarea școlilor cu rechizite. în acest document Coșava este amintită în districtul Lugoj, aparținându-i satele: Brănești, Breazova, Homojdia, Coșevița, Coșava având în acel an 91 de case, Brănești 73, Breazova 57, iar Homojdia 37. Ca rechizite existau următoarele ustensile: 24 de tabele de calcul, 12 foarfeci pentru hârtie, 12 bricege, 72 creioane, 2 suluri de hârtie.
„Consignația scholarum graeci ritus non uniți nationalium” datând din 1791, prezintă Coșava: „cu școală, având învățător pe Filip Popovici care cunoștea numai limba română. Copii apți de școală pe timpul său au fost 35 de băieți și 11 fete și au frecventat regulat școala numai 27 de băieți. ”’
Situația școlară din Coșava între anii 1788-1789 ; 1791-1792 ; 1795-1796 și 1801- 1802 s-a prezentat în felul următor.
Localitate|Limba de|An școlar|An școlar|An școlar|An școlar|
|predare|1788-|1789|1791|-1792|1795-1796|1801-|1802|
Coșava cu||Băieți|Fete|Băieți|Fete|Băieți|Fete|Băieți|Fete|
Homojdia|Lb. română|||12|18|8|8|11|11|
După învățătorul Filip Popovici a urmat la catedră Damaschin Popovici care era în același timp și preotul satului. Înainte de a veni la catedră a absolvit cursul pedagogic de 6 săptămâni din Timișoara și a activat ca învățător la Coșava până în anul 1834. În anii în care învățătorul Damaschin a servit la Coșava, clădirea școlii cu grădina de la numărul 89 a fost vândută în anul 1820 și cu banii primiți a fost cumpărată o altă grădină cu o căsuță care să fie folosită ca și școală.
Din anul 1834 învățător la Coșava a fost numit fiul preotului Dimitrie Popovici, Ivantie Popovici care a stat la catedră până în anul 1842 când a fost hirotonit preot la Coșava în locul tatălui său. Atât ca dascăl dar și ca preot Ivantie Popovici a militat pentru o bună pregătire școlară a copiilor, pentru a eradica analfabetismul din rândul credincioșilor și în susținerea celor mai sus cităm următorul document : „Subscrișii de după Părintescu Sfat și provocăciunea Domnului împărătesc-regin Konsiliariu și Inspectoriu școlariu Konstantin loanoviciu în numele Komunătății Coșava prin aciasta dechiarăm și ne deobligăm pentru scaunul învățătoresc român de aici, în locul plății și deputatului până aici, care erau cu totul nemăsurate timpilor și împrejurărilor de acum, următoarele a întocmi, adecă : Pe tot anul începând de la 1-iu Noiemv. Anu curgătoriu kalend. Nou, 80 florinț în argint, 15 metri de grâu, 20 metri de cucuruz, 15 font de lumini, 75 f de sare, 1 majă de clisă și 8 stânjini, însă sub așa legătuință. l-iu. Ca să fie îndatoratu învățătoriul pe lângă Sciințele până aci propuse încă și următoarele cu toată sârguința ale propune. P.L., Gramatica română, cetirea și scris oria Nemțească, cu îndeletniciri ortografică, estratul Get …al Geografiei și al Economiei de câmp, iară mai ales socota cu fracțiuni și regula de trei. 2-ia. Ca să fie îndatorat învățătoriul a repeși cu feciorii și fetele trecuți și trecute de 12 ani până se vor căsători și respective mărita, toate sciințele în școală propusă iară ceeacei și acele cari și care n-au umblat la școală să învețe cel puțin rugăciunile, Cetirea, scris oria și ceva din socotă. Aceste corepețire are a se ținea în toate Duminicile și sărbătorile în orile de dimineață. 3-ia. Cari lemnele sus expuse să se încălzească și școla așa pre cum se cuvine.
Cumcă această întocmire în … întâia subscișilor din cuvânt în cuvânt sau cetit și apoi învingându-se tot insul despre folosul, ba și lipsa sus atins îmbunătățirii sau s-a subscris sau a tras crucea prin aceasta mărturisiri. ”
ss. Ivantie Popovici ss. Georgie Gașa
paroh Koșava Notariu
În anul 1842 postul de învățător a fost ocupat de fiul fostului învățător Damaschin Popovici, Adam Popovici care era absolvent de teologie și a predat până în anul 1845 când s-a preoțit. Locul său este luat de absolventul de pedagogie Nicolae Prohab, originar din Belinț, dar odată cu evenimentele din 1848, părăsește școala din Coșava. Îi urmează Vasile Crișan, absolvent de pedagogie, el profesând la Coșava între 1848-1851 când el pleacă la Temerești iar postul vacant este suplinit de fostul învățător Damaschin Popovici până în anul 1854.
Anul 1854 reprezintă începutul activității tânărului absolvent de pedagogie din Arad, Adam Anghel originar din Coșava, el predând până în anul 1889, când își cere pensionarea dar continuă să profeseze până în anul 1892, când se pensionează după 39 de ani de activitate.
Între 1892-1893 suplinește catedra fiul învățătorului Adam Angel pe numele său Aureliu Angel care este înlocuit cu învățătorul Nicolae Amos Tulea fost învățător la
Pogănești originar din Hălmagiu. Între învățător și preot apar unele neînțelegeri și în anul 1895 în urma cererilor făcute de preot și comunitate învățătorul este mutat la Coștei.
În anul 1901 este ales și aprobat ca învățător definitiv Aureliu Angel fratele preotului Antoniu Angel, activând până în anul 1913 când Școala Confesională a fost desființată el fiind dascăl 24 ani.
În toată perioada în care școala a fost sub purtarea de grijă a preoților și a Consiliului Parohial aceștia s-au îngrijit de toate cele necesare pentru desfășurarea procesului de învățământ în cele mai bune condiții. După desființarea școlii confesionale a fost înființată o școală comunală (cu ajutor de la stat și cu predare în limba maghiară) care s-a construit pe un intravilan cumpărat lângă șoseaua națională actuala clădire a școlii cu numărul 60. După terminarea clădirii școlii în anul 1914 a fost numit ca învățător un ungur pe nume Istvan Spliger care nu știa nici un cuvânt în limba română. Cu toată opoziția locuitorilor din Coșava, care era un sat locuit doar de români, numirea acestui învățător a fost pusă în practică. Această situație neplăcută a fost rezolvată după Marea Unire din 1918 când în locul învățătorului maghiar a fost adus la catedră Vasile Olariu, care predă la Coșava doar un an între 1918-1919.
În certificatul de serviciu cu nr. 22 din 1922 emis de Oficiul Parohial Coșava și semnat de preotul Antoniu Angel aflăm că la 1 octombrie 1919 învățătorul Atanasie Lazăr își începe activitatea în satul Coșava. Învățătorul Atanasie Lazăr s-a născut în 15 august 1879 în comuna Hisiaș, Protopopiatul Balinț, comitatul Timiș, dieceza Arad, fiind absolvent al Institutului Pedagogic grec-ortodox-român din Arad, promoția 1904. în 16/29 iunie 1905 a susținut examenul de „cvalificațiune învățătorească pentru școlile poporale elementare/primare. ” În anii în care a servit școala din Coșava, învățătorul Atanasie Lazăr a fost cerut ca preot de locuitorii din satele Poieni și Mâtnicul Mic. Petițiile trimise episcopului Iosif Bădescu al Caransebeșului, de către locuitorii celor două sate mai sus amintite l-au făcut pe învățătorul Atanasie să ceară episcopului și Consistoriului Diecezan acceptul pentru a fi admis la examenul „de cvalificațiune preoțească” în baza căruia să fie hirotonit ca preot pentru parohia Mâtnicul Mic unde servise ca învățător înainte de a veni la Coșava.
Învățătorul Atanasie Lazăr primind acceptul pentru a participa la examenele de calificare preoțească și de ridicare la treapta preoției pe seama bisericii din Mâtnicu Mic, postul de învățător la școala din Coșava rămâne vacant, în 1923 fiind ocupat de soția preotului Tiberiu Gherga, Valeria Gherga absolventă de Institut Pedagogic și care a predat până în anul 1957 la școala din Coșava. între anii 1923-1948 a predat la șapte clase, iar din 1948 când a avut loc reforma învățământului și până în 1957 a predat la școala elementară de patru ani. Din anul 1956 școala a început să funcționeze cu două posturi de învățători față de un post cum funcționase până atunci. Învățătorii care și-au desfășurat activitatea la Școala din Coșava din anul 1956 si până în prezent au fost:
Prof. Enășescu Ion 1956-1959, când a trecut la catedra de Științe naturale de la Școala Generală Curtea.
Înv. Enășescu Silvia 1957-1972, din 1959 fiind și directoarea școlii, a fost fiica satului, strănepoata învățătorului Adam Anghel care a profesat în Coșava între anii 1854-1892.
Gherga Valeria- învățătoarea pensionară 1961-1967
Terec Gheorghe 1959-1960
Izbășoiu Teodora 1960-1961
Zabu Morariu Victoria 1966-1967
Pantea Grigore 1966-1970
Spinanțiu Ileana, căsătorită Boc, directoarea școlii din 1972-1991
Ticula Emanuela 1990-prezent
Petrescu Dorin 1991-1992
Pârvoni Gabriela 1992-1993
Lazăr Loredana 1993-1999
Hudunca Ana 1999-2000
Măda Mărioara 2004-2005
Lăpugean Angela 2005-2007
Roșu Gabriel 2012-prezent
În anul 1968 din sumele realizate din contribuția benevolă a locuitorilor satului, școala a fost reparată capital, creându-se condiții mai bune pentru desfășurarea proceselor educative. O parte din materialul didactic a fost primit de la Inspectoratul Școlar Timiș, dar cea mai mare parte din material a fost colecționat și confecționat de soții Enășescu Ion, profesor emerit și Enășescu Silvia, învățătoare. Aceste materiale au constat din minerale și roci, colecții de plante și semințe, insecte, pești, broaște, reptile, păsări, diferite organe interne conservate în formol, mamifere împăiate, toate acestea folosind la predarea unor lecții. Multe din aceste materiale se mai păstrează și astăzi la Școala Generală din comuna Curtea, școală de care aparține și cea din Coșava.
În aceeași perioadă soții Enășescu au inițiat și organizat un muzeu entografic în două săli de la Căminul cultural, fiind ajutați de învățătorii Pantea Grigore și Ticula Mircea, fiu al satului, fost învățător la Homojdia. Din cauza unor chiriași primiți să locuiască în clădirea căminului, muzeul a fost mutat din sală în sală, iar unii din cei care au locuit acolo, din lipsa lemnelor de foc au ajuns să ardă rafturi, lăzi de zestre, linguri de lemn, lingurare, blidare, etc, iar alte obiecte cum ar fi farfurii, prosoape, cojoace, costume populare au fost distruse, pierzându-se astfel importante valori ale artei populare din acest colț al Banatului.
În anul 1976 s-au aniversat 200 de ani de la începutul învățământului în acest vechi sat bănățean. Ceea ce a stat la baza acestei aniversări a fost documentul păstrat în arhiva din Voievodina, Iugoslavia care poartă numele următor:,, I.D.K. Auffatz iiber der schule in den Provincial Bezonken des Temesvares Banates. (Despre școlile reunite ilirice din Centrul Provinciei Banatul Timișan-sub Austro-Ungaria. Fotocopia acestui act a fost trimisă și școlii din Coșava de către Inspectoratul Școlar, fiind scris în limba germană și având două tabele. În tabelul din dreapta apare scris în germană numele satului Coschova de care aparțineau satele Branijerschte (Brănești), Brijazova (Breazova), Homoschtia (Homojdia), Coschavicza (Coșevița). Din acest document rezultă că școala din Coșava era un fel de centru de care aparțineau și satele mai sus amintite. Aniversarea a fost sprijinită de Consiliul Popular al Comunei Curtea în frunte cu primarul Ioan Nemeznic și organizată prin contribuția învățătoarei Spinanțiu Ileana.
Înainte de reforma învățământului care a avut loc în anul 1948, la Coșava nu a funcționat o grădiniță. Prima grădiniță a început să-și desfășoare activitatea în anul 1951 într-o cămăruță a Ocolului Silvic din localitate. Din clădirea Ocolului Silvic, grădinița a fost mutată în clădirea școlii, într-o cameră amenajată din locuința directorului, iar din 1959 s-a amenajat o sală pentru grădiniță în localul Căminului Cultural ( sală ocupată de foștii notari). Aici grădinița a funcționat în condiții foarte bune, datorită faptului că a fost înzestrată cu mobilier și material didactic corespunzător iar la catredră erau cadre didactice bine pregătite. Numărul de copii înscriși la grădiniță anual era de 25, până în anul 1967, când grădinița se desființează datorită faptului că nu s-a întrunit numărul de 25 de copii. La Coșava au activat ca educatoare următoarele cadre didactice:
Capotescu Maria- absolventă a 7 clase primare Talacică Felicia-educatoare calificată Hamoi Valeria- educatoare calificată Morariu Ana- educatoare calificată Enășescu Silvia- învățătoare Gheju Ana- educatoare calificată
Ghiță Lucia- educatoare calificată, fiica preotului Tiberiu Gherga și a învățătoarei Valeria Gherga.
După desființarea grădiniței, mobilierul și materialele didactice au fost transferate în satul Bătești, orașul Făget. Grădinița se reînființează în anul 1971 datorită strădaniei fiicei satului Vălean Viorica, absolventă de liceu, ea interesându-se de înzestrarea grădiniței cu mobilier și material didactic. A fost educatoare la Coșava o perioadă scurtă 1971-1972 deoarece în 1972 moare, în floarea vârstei lăsând în urmă o fetiță Viorica Emilia.
În perioada 1972-1988 catedra grădiniței din Coșava a fost ocupată de Cemeanțu Elena, educatoare necalificată, iar apoi de educatoarea Rădulescu Viorica, ca educatoare calificată. Neîntrunindu-se numărul de 25 de copii grădinița este desființată în anul 1988.
Grădinița se reînființează în anul 1990 odată cu venirea tinerei educatoare Cârlig Codruța, fiică a satului care a desfășurat și desfășoară și astăzi o activitate educațională deosebită, pregătind micuții preșcolari pentru vremea când devin școlari. La ora actuală 2014 activitatea grădiniței se desfășoară în clădirea școlii, ea fiind mutată din anul 2000. Școala și grădinița au fost renovate în anul 2008, iar condițiile în care se desfășoară procesul educațional este unul excepțional atât din punct de vedere al dotărilor școlii cât și al cadrelor didactice care predau.
CAPITOLUL VI
ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR
Bogăția culturală și materială a unei comunități este pusă în lumină de capacitatea de conservare și transmitere din generație în generație, a excepționalei memorii a poporului numită tradiție. Tradiția atinge toate ramurile vieții sociale: concepții, obiceiuri credințe, datini, fiind mereu îmbogățită ea constituind trăsătura specifică a unui grup social.
Această bogăție culturală mereu înnoită, s-a transmis din neam în neam prin intermediul „învățământului vetrei părintești,” continuat de școala vieții, a vetrei satului, a mediului social în care și-au dus anii de viață înaintașii noștri. Fără această transmitere orală a informațiilor privitoare la fapte, evenimente, datini ori obiceiuri petrecute în trecut, foarte multe date s-ar fi pierdut în negura vremii.
Strânsa legătură dintre divinitate și om, între biserică și comunitate iasă în evidență și din manifestările tradiționale desfășurate de oameni în toate împrejurările importante ale vieții: constucția unei case, împodobirea ei, datini și obiceiuri la naștere, botez, cununie și înmormântare.
Arta și literatura populară a satului Coșava se înscrie în marea bogăție culturală a Banatului, iar creațiile populare în forme și culori diverse, muzica și versul reprezintă bucuria de a trăi a bănățeanului indiferent de vremurile în care și-a dus traiul.
Arhitectura civilă
Descrierea unei case tradiționale românești din Coșava o putem realiza doar dacă facem o întoarcere în timp cu aproximativ 100 de ani, deoarece la ora actuală majoritatea caselor vechi au fost dărâmate iar în locul lor au fost reclădite altele din materiale modeme, iar unele au suferit modificări în ceea ce privește structura și aspectul exterior. Doar câteva case au supraviețiut trecerii timpului, cu ajutorul acestora putând să facem o descriere corectă a arhitecturii caselor țărănești din satul Coșava.
Casele tradiționale din Coșava fac parte din categoria caselor cu tindă având două sau trei camere de locuit, acest model de casă fiind cel mai frecvent tip de construcție în majoritatea zonelor țării.
În satul Coșava casele erau construite pe o fundație de piatră de râu, mai târziu ea fiind înlocuită cu lespedea, la unele case observăm intercalată piatra de râu cu lespedea. Legătura dintre pietre s-a realizat la început cu argilă ca mai apoi aceasta să fie schimbată cu mortar din var și nisip. Peste fundație erau așezate bârne din lemn de stejar numite „tălponi”, peste care se ridicau pereții care erau tot din bârne de stejar încheiate la colțuri în coadă de rândunică (ciotori). Casele mai vechi aveau pereții exteriori din bârne rotunde cu încheieturi simple la colțuri, cioplite cu toporul în partea inferioară, având avantajul că protejau încheietura de ploaie. Cu timpul bârnele rotunde au fost înlocuite cu bârnele cioplite cu patru fețe prin încheieturi drepte sau în coadă de rândunică. Pereții interiori erau făcuți din pământ amestecat cu paie sau pleavă, pământul fiind luat din locurile unde erau surpări de teren și purta numele de mal}43 Cu timpul pentru pereții interiori au fost folosite cărămizile de chirpici. Casele aveau două sau trei camere cea din mijloc purtând numele de tindă, aici aflându-se cele două vetre de foc, când casa avea trei camere, sau o vatră de foc când casa avea două camere. Tinda era o odaie de trecere care avea rolul de a proteja casa împotriva frigului și incendiilor dirijând fumul spre pod fiind folosită pentru depozitarea de alimente și unelte.
Încălzirea camerelor se facea cu sobe din pământ sau fontă care se aflau în tindă dar care avea legătura cu cealată cameră. Vatra focului era izolată de restul camerei cu un perete de 1,5 m numit cămineț care colecta fumul și-l conducea în tindă printr-un horn unde se ridica în pod. „Vatra focului” era un spațiu plin de semnificație pentru țăranul român, nefiind doar locul unde se pregătea mâncarea, dar fiind și locul obișnuit unde se transmiteau tradițiile de la o generație la alta, lângă ea se torcea iama cânepa și lâna, se brodau iile, se cântau doinele și se povesteau basmele.”
Toate casele aveau pridvor sau tâmaț, acesta variind în funcție de numărul camerelor și așezarea lor față de tindă. Tâmațul era o prispă închisă cu scânduri, ca un cerdac, susținută de stâlpi de lemn. Majoritatea caselor din Coșava aveau formă dreptunghiulară cu lățimea așezată perpendicular față de axul drumului, cele care aveau fundație înaltă aveau amenajate sub ele pivnițe, iar în lateralul casei din tindă se trecea într-o cămară adăpostită de o prelungire din acoperiș.
Tavanul caselor era din lemn de brad, grinzile fiind cioplite în patru fețe fiind vizibile din camere. Acoperișul era din paie sau șindrilă, construit în două ape, cu timpul paiele și șindrila fiind înlocuite cu țiglă.
În anul 1942 preotul Tiberiu Gherga nota: „ Casele -aproape jumătate- au fost construite după războiul cel mare, ceea ce denotă ridicarea economică a sătenilor în România Mare. Casele sunt tipice țărănești cu o cameră la stradă pentru musafiri de regulă foarte îngrijită. Apoi în mijloc o bucătărie ( tinda) care la familiile numeroase servește și ca dormitor și încă o cameră de locuit spre grădină. Materialul de construcție este lemnul, afară de vreo zece case. Acoperișul, cu puține excepții, e din țiglă. Temelia la toate din piatră. Deși construite din lemn casele sunt însă toate tencuite și văruite.
Casele erau tencuite (spoite) cu pământ, mai apoi cu mortar din nisip și var , pereții fiind împodobiți cu ștergare cusute de mână, blide (farfurii) de pământ pictate și tot felul de obiecte casnice din lemn sculptat. Ferestrele erau foarte mici, o cameră având cel mult două ferestre, la fel de mici fiind și ușile însă realizate cu foarte mult bun gust.
Referitor la obiectele casnice tradiționale, care ocupau și împodobeau interioarele caselor țărănești din Coșava, acestea erau rânduite după utilitatea pe care o aveau și după locul din interiorul casei unde erau așezate. Camera de oaspeți sau „casa mare” cum se mai numea era așezată către stradă și era păstrată într-o curățenie exemplară nefiind folosită de membrii familiei în ea fiind cazați „goștii” (oaspeții). Dormitorul familiei sau „casa de dormit” care era spre grădină era mobilat în mod asemănător camerei de oaspeți, în cameră erau două paturi așezate pe o parte și pe alta a pereților laterali, iar între ele la geam era o masă cu două scaune. Pe lângă paturi erau așezate bănci cu spătar. Tot în cameră era și dulapul pentru haine care avea trei rânduri de sertare ( fiocuri). Paturile aveau drept saltele ghije de porumb sau paie de ovăz care purtau numele de strujac. Peste strujac se punea un cearșaf de cânepă, numit aștemătoare cu o dimensiune de două lungimi după cum spuneau bătrânii (o lungime- 70 cm, măsură ce viza lățimea cearșafului). De acoperit era folosit un „lepedeu” țesut din cânepă și care avea trei lungimi. Peste lepedeu erau puse pături din lână țesute la război fiind albe cu dungi negre. Pereții erau împodobiți cu icoane, la loc de cinste fiind icoanele Mântuitorului și a Maicii Domnului. Pe lângă icoane pe pereți erau fixate blide de pământ smălțuit cu diferite ornamente: cocoș, porumbel, flori, etc. Atât icoanele cât și blidele aveau așezate desupra lor prosoape din bumbac țesute la război, forma în care erau așezate fiind aceea a unui fluture cu aripile desfăcute având diferite culori: alb cu roșu, alb cu verde, alb cu albastru.
Lampa cu petrol era cea care aducea lumina în casele țărănești pe timpul nopții și era atârnată în grindă.
Tinda, locul unde era vatra focului era utilată în conformitate cu activitățile desfășurate în acest loc. Astfel deasupra vetrei focului era lanțul cu cârlig care ținea oala unde se facea mâncarea, (oala era din fontă-băgic) iar lângă vatră era țestul unde se cocea pâinea. Tot în tindă mai era și un raft- stelaj, pe care erau așezate oalele și blidele de pământ, lingurile și alte ustensile necesare preparării hranei. Mâncarea era servită pe o măsuță înconjurată de trei, patru scaune, numărul lor depinzând de spațiul existent. Intrând într-una din aceste case țărănești, construite în întregime din piatră, lemn și pământ ai impresia întoarcerii în timp, când omul era mai apropiat de natură și de Dumnezeu.
Portul popular
La sat fiecare gospodar trebuia să-și asigure toate cele necesare traiul de zi cu zi și acest lucru se poate observa și din felul în care și-au confecționat hainele, ștergarele și alte veșminte care le împodobeau casele. „ Fiecare casă are semănată câte o bucată de pământ cu cânepă pe care apoi o prelucrează în cursul iernii în pânză țesută cu fire de bumbac pentru rufe de paturi, măsaie și îmbrăcămintea familiei. Oi fiind puține în comună, cu lână pentru îmbrăcămintea de iarnă se aprovizionează de pe piață, dar mai ales direct de la producătorii din comunele de munte. Țesutul hainelor necesita o adevărată școală care dura pentru fete din copilărie și până la măritiș, aceste „cursuri” desfașurându-se sub atenta observare a femeilor în vârstă.
Unei țesătoare i se cerea un număr mare de cunoștințe, ele trebuind să-și procure toate cele necesare țesutului începând cu semănatul cânepei, culesul ei, preparatul, melițatul, torsul firelor de cânepă și de lână. Trebuiau să cunoască plantele din care se puteau extrage diferite culori pentru vopsirea firelor din care erau lucrate veșmintele.
Portul popular din satul Coșava este asemănător cu portul celorlalte sate din Banat având aceleași piese specifice atât pentru femei cât și pentru bărbați. Rugile care aveau loc la hramul bisericii erau acele zile din cursul anului în care locuitorii satului se faleau cu hainele lor cele mai bune și mai frumoase existând o adevărată competiție între tineri în a-și etala frumusețea veșmintelor. Această competiție a dat naștere unei mari varietăți de costume populare în ceea ce privește coloritul, broderiile și cusăturile cu care erau împodobite. Culoarea predominantă a ornamentelor de pe costumele populare purtate la Coșava era negrul, cafeniul și roșul iar cusăturile făcute pe costumele populare erau cele care confereau frumusețe costumelor având diferite feluri de cusături: punctul înaintea acului, punctul rămurică, surfilatul, punctul lănțișor, nojățala bătrânească, nojățala în cruce, cruce cu două fețe, pupuleți.
Costumul popular avea pentru bărbați următoarele piese: cămașa albă de bumbac sau cânepă era piesa principală a costumului bărbătesc, fiind cusută cu mâna de femei, iar la gât și la mâneci avea broderie și era lungă până aproape de genunchi; izmenele erau croite din același material ca și cămașa și aveau ciucuri; laibăr de lână (chitușul) țesut la război de culoare maro, negru, gri cu modele din șnur albastru; în picioare purtau opinci, cizme sau bocanci; pe cap purtau pălărie vara, iar iama căciulă din blană de miel; brâu din piele lată sau curea la care era pusă batista. în perioadele reci peste haine se purta șuba confecționată din blană albă sau vopsită, iar în picioare ciorapii de lână care urcau deasupra bocancilor până la nivelul genunchilor.
Pentru femei portul popular se prezenta în felul următor: poale de cânepă sau bumbac lucrate cu colți zimțați, spăcel alb cusut cu diferite modele, sumnă împodobită cu diferite flori colorate, sumnele erau făcute din lână bircă cu două rânduri de cipte; la sărbători purtau cătrință înflorată sau opreg din lână bircă colorată în trei culori: albastru, roșu și galben; brâul era din ciptă de culoarea celorlalte piese ale costumului; părul îl țineau legat în conci cu cărare pe mijloc iar pe cap purtau cârpă din bircă cu ciucuri. În picioare purtau opinci iar mai târziu pantofi cu turiac. La gât aveau o salbă cu coroane de argint. Țesutul hainelor a rămas ocupația femeilor gospodine și nu a dus la formarea unor meșteri specialiști cu excepția unor femei care trăiau din valorificatul acestora. Există și astăzi familii care păstrează vechile costume populare iar în zilele de sărbătoare copiii sunt îmbrăcați în ele, amintind tuturor de frumusețea portului popular.
6.3 Datini și obiceiuri locale
Momentele de bucurie sau de întristare trăite de oamenii care formează o comunitate, au dat naștere unor datini și obiceiuri menite să îi facă să se bucure pe deplin de darurile vieții dar și să-i ajute să treacă mai ușor peste necazurile și suferințele care își fac uneori loc în viața oamenilor.
Aceste manifestări populare s-au transmis prin viu grai din generație în generație și chiar dacă ele sunt asemănătoare de la o comunitate la alta ele conțin și elemente particulare care le dau un aer de originalitate.
Obiceiurile și datinile din satul Coșava sunt strâns legate de viața Bisericii ( obiceiuri la sărbătorile de peste an, precum și la hramul bisericii- Adormirea Maicii Domnului) dar și de evenimente fericite sau nefericite din viața locuitorilor: botez, nuntă, înmormântare.
Caracterul social al acestor tradiții i-au ajutat pe oameni să socializeze făcând ca în sânul comunității să existe o strânsă legătură ( horele, ruga, colindatul) bucurându-se unii pentru alții (la nașterea unui copil, sau la cununii) dar să se și solidarizeze atunci când în mijlocul unei familii se întâmpla un eveniment nefericit (boală, înmormântare).
6.3.1 Ruga ( hramul bisericii)
Sărbătoarea „Adormirii Maicii Domnului” a fost și este hramul bisericii din Coșava, ea constituind un moment de mare sărbătoare pentru toți locuitorii satului. Dacă Jocurile” din anumite duminici sau sărbători erau organizate de către feciorii satului, ruga era în totalitate sub apanajul Bisericii. Consiliul Parohial în frunte cu preotul erau cei care se ocupau cu foarte multă atenție și cu mult timp înainte de organizarea acestui eveniment din viața satului. Cu o lună sau două înainte de data de 15 august, ziua hramului, preotul convoca Consiliul Parohial și hotărau care formație de muzicanți să o angajeze pentru a cânta la acest eveniment. Pe lângă alegerea formației de muzicanți se discuta prețul la care erau angajați precum și taxele pe care trebuiau să le plătească cei care doreau să se bucure de acest eveniment.
În fiecare an, o întrunire a Consiliului Parohial era dedicată acestui moment festiv din viața Bisericii și a comunității și aflăm din procesele verbale încheiate atunci că se punea accent pe calitatea profesională a muzicanților fiind plătite să cânte fanfarele de la Câmpuri și Sintești sau echipa de muzicanți a lui „Gligor” de la Temerești. Sumele plătite muzicanților variau între 1400 și 2000 de lei, costul depinzând de numărul de membrii ai fanfarelor, spre exemplu fanfara de la Câmpuri avea 12 muzicanți. Mâncarea pentru muzicanți se plătea separat și costa în jur de 400 de lei iar băutura era pusă la dispoziție de Consiliul Parohial sau unul dintre membrii.
Banii pentru organizarea rugii proveneau de la sătenii care doreau să ia parte la joc, hotărându-se o taxă de 15 lei pentru jucător și între 2 și 5 lei pentru privitor. Ruga se desfășura în felul următor: toți locuitorii satului împreună cu neamuri venite de prin alte sate participau de dimineață la slujba de la biserică după care se îndreptau spre case pentru a servi masa de prânz, care în mod tradițional era formată din supă de găină cu tăieței, sarmale, carne și tot felul de prăjituri. După masă se întorceau în curtea bisericii și începea jocul, joc care era pornit de preot împreună cu fata a cărei familii a donat suma cea mai mare de bani bisericii, după care se alăturau și ceilalți tineri doritori de joc.
Jocul se organiza fie în curtea bisericii, fie într-un loc numit „între goruni” spațiu care se găsea lângă curtea bisericii și care era împrejmuit cu gard din ramuri de carpen, această îngrăditură având rolul de a separa pe cei care jucau, de cei care nu jucau, pentru a li se putea încasa taxa de rugă. înăuntru pe lângă gard erau așezate bănci sau scaune pe care ședeau bătrânii și bătrânele satului care purtau discuții despre talentul, frumusețea și darea de mână (averea) a celor care jucau.
La o săptămână după rugă, Consiliul Parohial se întrunea și constata sumele adunate care se ridicau la 3000-5000 de lei și hotărau modul de folosință al acestor bani. In general după ce se achitau muzicanții și mâncarea, banii erau folosiți pentru cumpărarea unor obiecte liturgice sau la lucrările de reparație a bisericii.
După construirea Căminului cultural ruga nu s-a mai ținut lângă biserică, între goruni, locul de desfășurare fiind mutat în curtea căminului cultural, din acel moment rupându-se legătura dintre hramul bisericii și rugă. Ruga a rămas doar un simplu joc care are loc în 15 august, pierzând acea stare de bucurie care izvora din sărbătoarea închinată Maicii Domnului care este protectoarea lăcașului de rugăciune și a satului. Astăzi ruga nu se mai ține însă bătrânii au grijă să povestească copiilor și nepoților felul în care se desfășurau aceste zile de joc și sărbătoare, contribuind astfel la păstrarea și conservarea acestui obicei tradițional.
Dubăii, Capra și Stelarii
Zilele de sărbătoare prilejuite de Nașterea Domnului Iisus Hristos erau întâmpinate cu mare bucurie de toți locuitorii satului Coșava mai ales de tineri și de copii care porneau acum la colindat. Cei care doreau să colinde trebuiau să se pregătească făcând repetiții în fiecare seară de la Lăsatul Postului de Crăciun -15 noiembrie , până în seara dinainte de Ajun.
Dubăii, erau un grup de colindători format doar din feciori care vesteau Nașterea Domnului începând din data de 24 decembrie până în 27 decembrie și colindau în special pe la casele în care locuiau fetele de măritat. Acest lucru îl mărturisesc și versurile pe care ei le cântau: „Hai copii cu dubele/ Pe la toate fetele/ Pe la fetele cuminți/ Care-ascultă de părinți ”
După cum ne spune și numele, cântecele lor erau însoțite de bătăi pe tobe (dube) care erau frumos împodobite și răsunau peste tot satul până în satele vecine. Era o mare concurență în ceea ce privește repertoriul, dansul și costumația între dubașii din Coșava și cei din satele înconjurătoare.
Pe lângă colinde ei învățau și dansurile tradiționale: Călușarul, Bătuta, Sârba Călușarilor, fiecare sat având o caracteristică aparte. Costumația dubăilor era formată din costumul tradițional, pe piept peste îmbrăcăminte erau legați cu panglică tricoloră, în picioare purtau bocanci, iar ciorapii de lână, înalți până sub genunchi erau împodobiți cu clopoței care în timpul jocului scoteau un clinchet de zurgălăi. În cap purtau căciulă legată cu tricolor pe care le împodobeau cu pene de păun sau fazan.
Echipa de dubăi era condusă de un căpitan numit „vătaf’, cel mai priceput dintre colindători, fiind cel care dădea tonul cântărilor și începea jocul. Dintre căpitanii dubăilor din Coșava profesorul emerit Ioan Enășescu amintește pe Ioniță Curuț, Horațiu Borițoni, Ioan și Filimon Glava.
Colindatul începea în Ajunul Crăciunului și se pleca de la casa preotului care le dădea binecuvântarea de a colinda, îi cinstea cu colaci și bani și și le făcea invitația ca în ziua de Crăciun să se prezinte cu colinda la biserică. După ce colindau pe preot plecau prin sat mergând în formație de doi câte doi câtând „Marșul dubelor” și intrau la casele unde gospodarii îi așteptau în poartă în special la cei care aveau fete de măritat. Odată intrați în curte ei colindau. Dintre colinde amintim: Colinda ușii de seară, Colinda cerbului, Colinda fetelor, Colinda lui Adam, Colinda cerului, Colinda lui Lina, Colinda fraților. După colindă tinerii prezentau jocurile lor specifice (călușarul) fiind acompaniați de câțiva muzicanți care cântau la vioară, acordeon, și taragot. La final erau luate și fetele la joc, organizându-se o mică petrecere. Gospodarii cinsteau dubașii cu colaci, vin, țuică iar cei mai înstăriți le ofereau și bani. Alături de dubași era plătită o persoană care să transporte darurile primite de colindători, această persoană numindu-se „iapă”.
Capra
În general dubăii erau însoțiți în colinda lor și de Capră. Capra era un costum îmbrăcat de un fecior care era confecționat dintr-o pătură pe care erau prinse tot felul de panglici colorate și un cap ce imita capul de cerb, îmbrăcat în blană, cu coarne de țap și cu falca de jos mobilă, fiind mișcată în sus și în jos pe ritmul cântecelor. Capra constituia pentru copii o atracție, dar le inspira și momente de frică atunci când ea se îndrepta dând din gură către ei.
Nici dubăii și nici capra nu se mai întâlnesc la Coșava în perioada Crăciunului, cei care au colindat în acest mod sunt cei care au astăzi în jur de 65 de ani și își amintesc cu nostalgie de vremea în care băteau dubele vestind Nașterea Domnului. Pentru a vedea frumusețea acestei datini străvechi redăm câteva din colindele dubăilor din Coșava.
De cand Domnu s-a nascut
De când Domnu s-a născutu Și-n mijocul cerului-u
Domnului Doamne Domnului Doamne
Și pământu l-a făcutu Stătea Maica Domnului-u
Și ceru l-a ridicatu Cu-o mireasmă și-o găleată
Domnului Doamne Domului Doamne
Pe patru stâlpi de argintu Și-n găleată busuiocu
Mândru-i ceru impodobitu Busuiocu feteloru
Domnului Doamne Domnului Doamne
Mândru-i ceru impodobitu Păru negru junioru
Tot cu stele măruțele Și cuce bătrâniloru
Domnului Doamne Domnului Doamne
Și cu luna printre ele Și cucea bătrâniloru
Aceste colinde au fost culese de către preot, de la fostul cantor al bisericii din Coșava, Fetinca Ioan ( Giuca) de la numărul 40, în anii în care facea pregătire cu noi, tinerii care participam activ la cântarea de la strană.
Stelarii
Colindatul cu steaua sau Stelarii, cum se numește această echipă de colindători la Coșava, are o vechime de peste 100 de ani, acest obicei funcționând neîntrerupt în toți acești ani, până astăzi. Formația de stelari este compusă din 5 până la 7 copii care nu depășesc vârsta de 14 ani. Peste această vârstă ei intrau în rândul dubăilor. Mărimea formației depindea de cei mai vechi din echipă iar motivul era mai mult de ordin material, depinzând de faptul dacă doreau sau nu să împartă venitul colindei la 5 sau la 7 persoane.
Fiecare copil reprezenta un personaj : regele Irod, craii Gașpar, Melchior și Baltezar, steaua, piticul și Simeon. Când trupa era formată din cinci copii se renunța la pitic și la Simeon. Costumația stelarilor este una deosebit de frumoasă: toți poartă stihare, deosebirea facăndu-se prin culoare, regele Irod are stiharul albastru, ceilalți poartă stihare roșii, doar Simeon purtând stihar alb din pânză de in cu ornamente populare. Toți sunt încinși peste piept și legați cu brâie tricolore , Irod fiind legat cu brâu tricolor în formă de cruce, peste piept. Irod și cei trei crai poartă sabie din lemn la brâu, Steaua poartă în mână o stea pe care o învârte în ritmul colindelor, Piticul poartă o bâtă împodobită cu tricolor și clopoței cu care ține ritmul în timp ce se cântă, iar Simeon este cel care poartă sacul cu darurile primite de la cei pe care i-au colindat. Toți poartă pe cap comănace (coroane) de culori diferite, frumos impodobite, avand scise pe fiecare numele personajului interpretat. Prima colindă a stelarilor se face în ziua de Crăciun în biserică după terminarea Sfintei Liturghii, în fața preotului și a credincioșilor care la final îi cinstesc cu bani. Prin sat se colindă în prima și a doua zi de Crăciun, ei deplasându-se în formație de doi câte doi, Irod care este conducătorul grupului și cel care ține cutia de bani se îngrijește de bunul comportament al celor pe care îi conduce. Cântările de la stea și versurile scenetei care poartă numele de „orății” erau învățate și repetate în toată perioada din Postul Crăciunului această pregătire facându-se la casa lui Irod. Colinda stelarilor are două părți: în prima parte după ce sunt primiți în curte sau în casă ei își prezintă sceneta având loc un dialog între Irod, Craii și Steauă, printre care se intercalează troparul Nașterii, colinda Veste Nouă și Mare Minune. Sceneta se încheie prin urările pe care fiecare stelar o face gazdelor. În a doua parte a colindei dacă Irod consideră potrivit, ținând cont de pretențiile și dărnicia celor colindați, mai cântă câte o colindă. Cei mai vechi din formație își alocau dreptul de a alege un nou membru, atunci când unul din formație ieșea datorită vârstei sau a unor neînțelegeri.
Era o concurență deosebită în a prinde un loc între stelari iar cei care erau refuzați încercau să-i saboteze pe cei care umblau cu steaua. Preotul Antoniu Angel nota că în 25 decembrie 1891 au fost furate din școală „comănacile pruncilor care trebuiau să meargă cu steaua, spărgându-se cu toporul geamul de către grădină. ” Acest obicei al stelarilor se păstrează și astăzi copiii transimțându-și unii altora cântecele și orățiile de stea.
Botezul, nunta și înmormântarea
Pe lângă datinile și obiceiurile legate de marile sărbători ale Bisericii trebuie amintite și acele tradiții care stau în strânsă relație cu momentele importante din viața omului : nașterea cu botezul, cununia, moartea și înmormântarea.
a). Nașterea și botezul
Familia constituie celula de bază a societății în sânul căreia se nasc, cresc și se educă generațiile viitoare. Nașterea unui copil a fost și este pentru o familie, un moment de împlinire, de bucurie și speranță, venirea pe lume a unui copil fiind pregătită înainte de naștere. Din clipa în care se afla că într-o familie trebuia să se nască un copil, se alegea o moașă și nașii. În general atât moașa cât și nașii se păstrau de la o generație la alta, în sensul că, atunci când îmbătrâneau locul lor era luat de copii fiind considerată o ofensă și un păcat renunțarea la nașii care te-au purtat în brațe la botez sau care ți-au pus cununa în cap la nuntă. Renunțarea la serviciile moașei sau a nașilor se putea face doar dacă ei refuzau să mai împlinească această cinste.
Moașa era aleasă dintre neamuri și ea era cea care tăia cu foarfecă buricul noului născut, de aceea ea se mai numea și „moașa de bucurie” sau „baba de buric.” Acest obicei al tăiatului buricului nu se mai păstrează astăzi deoarece femeile nasc în spitale cu moașe profesioniste, asistate de doctori.
După naștere timp de trei zile, moașa își vizita nepotul sau nepoata existând un adevărat ritual, reminiscențe ale acestei datini, păstrându-se și astăzi. În prima zi după ce nou-născutul este adus acasă, moașa vine la copil și la mamă cu spenea care era un coș frumos împodobit umplut cu tot felul de bunătăți. Prezența moașei cu spenea constituie o mână de ajutor dată mamei care după naștere este lipsită de vlagă, este slăbănoagă. în spene se punea un colac mare cât fundul coșului, colacul era împletit cu gaură la mijloc prin care era trecut copilul. în coș moașa așeza o oală cu supă de tăieței (zamă de lașce), făcută dintr-o găină întreagă, o oală cu sarmale, friptură de găină cu cartofi, o sticlă de 1l de vin și o sticlă de 1l de țuică, care veneau să completeze meniul. Prăjiturile și tortul se duceau separat de spene, în văzul lumii pentru a fi lăudat comportamentul moașei de locuitorii satului.
A treia zi moașa mergea iarăși la casa nepotului sau nepoatei pentru a le pune daruri ursitorilor și anume un colac mare și o farfurie cu prăjituri sau sau un castron cu „lapte de pasăre.” Aceste daruri se puneau în camera copilului pe o masă curată. Lângă aceste daruri era așezată o farfurie cu apă, cu trei monede și trei lumânări aprinse care erau lăsate să ardă până ajungeau la apă. De asemenea erau lăsate și trei linguri noi, datina spunând că noaptea vin ursitorile care după ce servesc din cele pregătite, ursesc viitorul copilului.
Un alt moment deosebit de important care are loc la nouă zile după naștere, este prima baie a nou-născutului. înainte de baie, moașa mergea la preot cu un vas cu apă, frumos împodobit cu flori pentru a fi sfințită ( a se face molitva). Cu această apă mergea la casa nepoților și după ce împodobeau scăldușa ( vănița) moașa îmbăia pruncul și îl săruta pe obraji ca să aibă gropițe, apoi copilul era dat mamei ca să-l culce. Scăldușa era împodobită cu flori ca să fie frumos, cu semințe de grâu și porumb ca să aibă atunci când va lucra pământul recolte bogate, cu pene de păsări ca să fie gospodar și se mai punea și un ban de argint și busuioc ca să fie curat ca argintul și sănătos și frumos ca busuiocul.
Înainte de botez moașa era cea care cumpăra sau confecționa hainele pruncului pentru acest eveniment important din viață. Moașa ducea copilul la biserică în hainele puse la dispoziție de ea, iar la biserică nașa prelua copilul fiind pregătită cu o lumânare frumos împodobită cu flori și cu materiale (țesătură). După botez pruncul era îmbrăcat cu hainele aduse de nașă. în timpul botezului părinții copilului trebuiau să stea acasă și să facă diferite lucruri: să scrie, să citească, să coase,etc, pentru ca cel botezat să fie priceput în viață.
Când copilul era adus acasă îi era dat mamei pe fereastră ( fereastra luminoasă), ca și viitorul său să fie luminos și frumos ca soarele care se revarsă în casă pe fereastră. Acasă urma petrecerea ( denumirea populară fiind omenie) când cei care au participat la botez se distrează și cinstesc cu bani și daruri pe cel botezat. „ Adunări în comun au loc și la botezul copiilor mici, mai ales când nou-născutul este cupil ( băiat). Dărnicia este atunci cu atât mai mare, iar toți caută să-și îndestuleze cu mâncare și băutură pântecul pornit în ospeție. Cu acest prilej se îndeplinesc tot felul de ritualuri superstițioase… ”
Ștergerea mâinilor nașei și a moașei constituie un alt obicei legat de naștere și botez și avea loc în felul următor: nepoata-fma (mama pruncului) spăla mâinile moașei și ale nașei și le ștergea cu un ștergar mare pe care-1 făcea cadou ( unul pentru fiecare) alături de o bucată de stofă, 11 de țuică, un tort și o sumă de bani mulțumindu-le astfel pentru efortul pe care l-au făcut pentru copilul ei.
Atât moașa cât și nașa au datoria de a se îngriji de educația morală și spirituală a copilului pe tot parcursul vieții, această legătură păstrându-se toată viața.
b). Nunta
Un eveniment important din viața omului este căsătoria care presupune unirea dintre un bărbat și o femeie pe temeiul dragostei și al respectului reciproc. Pentru înaintașii noștri nunta constituia un moment central al vieții, ea facându-se după anumite criterii de ordin material și intelectual în sensul că se căsătoreau în general săraci cu săraci, bogați cu bogați cei cu școală cu cei care aveau o anumită educație. Familia care avea un băiat de însurat sau o fată de măritat căuta să vadă mai întâi din ce familie se trage, după vorba bătrânească „baza bună primitoare bază rea respingătoare”.
Acțiunea premergătoare nunții era pețirea fetei, care avea drept scop culegerea de informații referitoare la viitoarea mireasă dacă este harnică, frumoasă, ascultătoare. Dacă informațiile adunate de pețitori erau mulțumitoare avea loc logodna sau căpăreala când viitorul mire dădea o masă și plătea căpara în bani sau galbeni. Odată hotărâtă ziua nunții, nașul era cel care prelua organizarea evenimentului fiind ajutat de givăr care era cel care executa indicațiile nașului pe tot parcursul nunții. Givărul era împodobit cu două ștergare legate cruciș peste piept pentru a se deosebi de ceilalți nuntași. Un alt personaj la nunți este doliașul care făcea invitațiile la nuntă și care purta în mână dolia o ploscă frumos împodobită cu flori, mărgele, panglici, fiind plină cu țuică din ea servind pe cei care erau pe lista invitaților. Doliașul era legat cruciș peste piept cu panglică lată de tricolor. Pe tot parcursul nunții doliașul purta peste tot dolia mergând pe stradă în fața nunții și ducând-o ca pe o păpușă.
Emblema nunții o constituia steagul care se confecționa în ajunul nunții și se împodobea cu iederă, panglici colorate, basmale, tricolor și zurgălăi. El era purtat de un june iar în timpul jocului era fluturat peste nuntași.
Nunta începea la casa mirelui unde se adunau o parte din invitați și împreună cu muzicanții plecau după nași. La nași se joacă câteva minute, mirele și nuntașii sunt serviți cu țuică, mâncare și prăjituri, după care pleacă toți la casa miresei, încolonându-se după cum urmează: doliașul înainte, mirele între naș și nașă, stegarul, nuntașii și muzica.
La casa miresei nuntașii sunt întâmpinați de givăr, care îi întreabă care este scopul sosirii lor în acel loc, iar nașul îi răspunde că au venit să caute o zână pe care să o însoțească cu un fecior frumos. Givărul intră în casă și aduce tot felul de persoane împodobite cât mai urât (măimuci) de care nuntașii nu sunt mulțumiți. Aduce în cele din urmă două vase cu flori iar nașul și nuntașii cer să aducă pe cea care le-a îngrijit. Givărul intră în casă și aduce mireasa în timpul acesta cântându-se „Mulți ani trăiască”. Mireasa adusă de givăr se urcă pe o masă și stropește cu busuiocul pe toți nuntașii, care pentru „a- si spăla rușinea” cinstesc mireasa cu bani. Acest ritual poartă numele de scoaterea miresei la șofei. Șofeiul (vas plin cu apă) din care mireasa a stropit nuntașii este golit la rădăcina unui pom tânăr. După ce mireasa se întoarce din grădină, intră toți în casă, mireasa se așează lângă mire între nași și nuntașii sunt serviți cu țuică.
La casa mirelui soacra mare îi întâmpină cu pâine și sare și aruncă peste nuntași cu semințe de grâu, porumb, ovăz, pentru a avea casă îndestulată. Socrul mare oferă nuntașilor țuică și îi invită în casă. în acest timp soacra mare, givărița și mireasa se retrag într-o cameră unde mireasa era pieptănată ca „nevastă” cu doi conci. Conciul (o sârmă sub formă de U) îl purtau doar femeile căsătorite.
Au existat și se mai păstrează și astăzi anumite obiceiuri din timpul nunții: ca să fie autoritară față de bărbat, mireasa îl calcă pe picior pe mire în timpul cununiei, dacă mirele nu o simte va fi sub papuc toată viața; furtul miresei sau a pantofului miresei pentru care nașul trebuia să plătească răscumpărare, nu puține fiind cazurile în care se ajungea la ceartă și bătaie; jocul miresei care avea loc într-o cameră separată și unde cei care doreau să danseze cu mireasa trebuiau să plătească o anumită sumă de bani, acest joc desfașurându-se sub supravegherea givărului.
Darurile, cinstele erau strigate de doi invitați, buni de gură, care prin glume, ironii aveau rolul de a ridica valoarea darurilor pe care le primeau mirii. Nunțile se oficiau în general duminica, petrecerea continuând și a doua zi, lunea de la ora 14. Era mai mult o parodie a ceea ce s-a întâmplat înainte, pentru că invitații mirelui mergeau după nași,
invitații miresei veneau la casa mirelui pe drum măscărindu-se și făcând tot felul de glume. Acest alai purta numele de cerfe. La casa mirelui, mireasa era scoasă la șofei dar acum ea apare ca o nevastă, cu conci și cialmă (un fel de căciulă împodobită cu bani și panglici). Nunta decurgea apoi ca în prima zi.
Legat de nuntă trebuie consemnate și obiceiurile legate de noaptea Sfântului Andrei și de Anul Nou. În noaptea de Sfântul Andrei fetele de măritat numărau seara parii din gard numărând de la zece la unu, ultimul par îl legau cu ață roșie și-l rupeau din gard. Dacă parul era decojit și drept vor avea un soț frumos și drept, iar dacă era strâmb, nedecojit și putred, vor avea un soț urât, sărac și bolnăvicios.
După numărarea parilor luau o căldare goală și mergeau la cotețul (cocina) porcilor zicând: „Hui anul ăsta” iar dacă porcul grohăia se presupunea că se mărită în anul care urmează. Legat de calitățile pe care le vor avea viitorii soți sau soții era un obicei și de Anul Nou. în noaptea de peste ani se puneau câteva farfurii cu gura în jos sub care erau așezate diferite lucruri: bani, oglindă, pieptene, sare. Tinerii care nu văzuseră ce s-a pus sub farfurii erau invitați să le ridice. Dacă se nimerea banul, însemna că viitorul soț era bogat, oglinda simboliza frumusețea, pieptenele faptul că alesul sau aleasa era dințos sau dințoasă, iar sarea era simbolul sărăciei.
Majoritatea acestor obiceiuri de la nuntă s-au pierdut ele nemaifiind păstrate decât în memoria unor bătrâni care-și amintesc cu plăcere de nunțile la care au participat în junia lor.
C) Moartea și înmormântarea
Pentru creștini moartea este puntea de trecere din viața pământească la viața veșnică, unde omul este așezat potrivit faptelor pe care le-a săvârșit în decursul peregrinării sale lumești. Pierderea unui semen, a unui suflet drag îi marchează întotdeauna pe cei rămași în viață, această despărțire dând naștere la tot felul de ritualuri și credințe mistice. Ivan Evseev nota că: „înmormântarea este ultimul din cele trei mari rituri ale trecerii din viața omului, în cultura tradițională românească și cel mai respectat și mai bine conservat dintre ele. Ceremonialul funebru modelează raporturile dintre cei vii și cei morți dintre lumea de aici și cea de dincolo.Tuturor actelor și gesturilor cuprinse în ritul de înmormântare le sunt caracteristice două tendințe și două finalități contrare: a expulza mortul în lumea de dincolo și de a distruge semnele morții cuibărite în familie, iar pe de altă parte de a-l menține aproape de cei vii, în calitate de strămoș de spirit ocrotitor al casei și al gospodăriei. ” Pregătirea sufletească pentru trecerea în lumea celor drepți, se realizează prin intermediul bisericii, însă țăranul român a adăugat la aceste slujbe și rânduieli bisericești și anumite ritualuri de origine păgână cărora le-a dat tot felul de explicații creștine. Pregătirea sufletească a fiecărui om este importantă pentru această trecere, deoarece de ea depinde locul unde va fi așezat sufletul, la bine sau la rău, și „Vai de cel pe care moartea nu îl găsește pregătit! ”
Există și la Coșava multe obiceiuri legate de ritualul de înmormântare care se păstrează și astăzi: când moare omul este bine să deschizi fereastra ca să iasă sufletul, dacă moare cineva în Săptămâna Luminată ajunge în rai. Se luau măsuri pentru ca cei morți să nu devină strigoi iar pentru aceasta împungeau mortul cu un ac sau cu un fier înroșit, iar când mortul era scos afară din casă toți trebuiau să meargă în urma lui pentru că altfel îl vor duce în spate. În semn de respect pentru cel răposat în camera unde este așezat mortul se acoperă oglinda și se oprește ceasul. Cu o seară înainte de înmormântare se pune „Cina pe casă” o pomană la care participă preotul și gropașii, ritual care își are originea probabil în ospățul ritual dacic (comăndarea). De la casa mortului până la groapă coșciugul este urmat de o femeie care duce o oală de pământ cu apă și la fiecare oprire a cortegiului funerar stropește de trei ori locul unde s-a făcut odihna mortului, ca să aibă apă după moarte. Cu apa rămasă, după ce mormântul este gata toți gropașii se spală pe mâini peste mormânt, iar oala și lingura o ia groparul șef cel care a început groapa.
Pentru pregătirea și asigurarea drumului celui mort, se prindea o găină se spăla pe picioare, era luată o farfurie cu apă, cu un porumb în ea și era dată unui băiat sau unei fete depinzând de ce sex era cel decedat.
Obiceiurile de la înmormântare au o vechime mare, de sute de ani și în susținerea
acestei afirmații vin însemnările lăsate de J.J. Ehrler la 1774: „Cu ocazia înmormântărilor,
mai ales a celor avuți, sunt tocmite femei care îl jelesc pe cel dispărut și îl însoțesc până la
groapă….popa îi rostește mortului în biserică câteva rugăciuni, cerând Domnului să-i ierte
păcatele și să-l primească cu milostivire. Abia apoi mortul e dus la groapă și înmormântat
după o rugăciune scurtă, fiind stropit de popă cu vin ceea ce semnifică de asemenea dărnicia preoților ori a rudeniilor. Mulți morți sunt duși la gropă în straie foarte frumoase și sunt înmormântați cu acestea…. După înmormântare se ținea întotdeauna pomana ( un ospăț comemorativ) anume de mai multe ori pe an, potrivit cu avuția fiecăruia. ”
Citind cu atenție acest fragment, ne dăm seama că foarte multe lucruri care se întâmplă cu ocazia unei înmormântări se păstrează și astăzi fără întrerupere. Pomenirea morților (pomenile) se fac la 9 zile, la 40 de zile, la un an și la 7 ani, cea mai importantă fiind cea de la 40 de zile, atunci oficiindu-se la casa unde a decedat persoana slujba sfeștaniei și pomana. La pomana de 9 zile, un an și 7 ani există obiceiul „căratului apei de pomană” când se cară „apa mică,” iar la 40 de zile se cară „apa mare.” Acest ritual se desfășoară în felul următor: într-o găleată nouă se pun 9 pietricele, 9 monezi, se leagă colaci la toartă și se umple cu apă proaspătă. Găleata se așează pe o masă și lângă ea pe un ștergar și se așează răbașul. Răbașul este o scândurică împodobită cu flori , 3 lumânări și 3 colăcei. Toate cele care sunt pe masă sunt apoi tămâiate. După tămâiere o femeie văduvă merge la nouă case și lasă la fiecare apă din găleată, luând de la fiecare casă altă apă din fântână. încheind căratul apei, ia răbașul și împreună cu un membru al familiei răposatului merg la râu. Acolo așează ștergarul în apă fixându-1 cu patru pietre și așează răbașul pe el. După ce aruncă apa în râu iau ștergarul și lasă răbașul să plutească pe apă. La fel se procedează și la căratul apei mici, diferența facând-o doar mărimea vasului în care se cară apa. Se mai obșnuiește să se care și lapte care este dat familiilor care nu au în gospodărie vacă cu lapte.
Nelipsită în cadrul ceremonialului funerar este cucia adică coliva, din ea trebuind să guste toți cei care iau parte la înmormântare sau la pomană, ea fiind semnul comuniunii cu cel mort. Grâul colivei înseamnă că precum grâul numai semănat și putrezit răsare iarăși din pământ, tot așa și trupurile îngropate în pământ vor răsări la sfârșitul veacurilor.
Moartea a exercitat dintotdeauna o stare de frică și de mister asupra omului datorită necunoscutului care o învăluie, astfel că omul a încercat prin tot felul de ritualuri ( datini, obiceiuri) să se pună la adăpost, atât cât i-a stat în putință de puterea ei.
Cântare duioasă
Fața mea nu se mai vede
In pământ acum va merge
Acest deal nu-l voi mai trece
N-oi mai călca iarba verde
Primăvara va veni
Câmpul iar va înflori
Păsările vor cânta
Eu nu le voi asculta
Primăvara floricele
Și iarna cu vânturi grele
Căci neîndurata moarte
Azi m-a despărțit de toate
Că mormântul mi-o săpat
În care eu sunt băgat
Cu pământ acoperit
Și de voi sunt despărțit
Rămas bun tată și mamă
Frate, veri, verișoare
Copilașii mei iubiți
Acum vă las părăsiți
Căci eu merg acum la nori
Unde veți veni și voi
Până-atunci pe toți pe toate
Eu vă las cu sănătate.
Acest cântec de jale care se cânta și nu se mai cântă la înmormântare a fost cules de la fostul cantor Valeriu Ișfanescu din Coșava de la numărul casei 85.
CONCLUZII
Marele istoric I. D. Suciu în lucrarea sa Monografia Mitropoliei Banatului nota că „viața religioasă și instituțiile bisericești ale ortodocșilor români din Banat… constituie o problemă de mare actualitate” dar că lipsa documentelor, a unor lucrări monografice asupra perioadelor istorice și a personalităților clericale măresc dificultățile celor care doresc să scoată la iveală evenimentele trecutului.
Prin lucrarea de față am încercat să scot în evidență faptul că, satul Coșava prin așezarea sa geografică, prin vechimea sa, precum și prin evenimentele și personalitățile locale cărora le-am făcut o scurtă prezentare se încadrează perfect în istoria Banatului și a întregii țări.
Așezarea satului Coșava în partea de nord-est a Banatului, la hotarul celor două provincii istorice -Ardealul și Banatul- a făcut ca această comunitate să ia parte la toate evenimentele care au avut loc în această zonă a țării numită Zona Făgetului.
Toponimele întâlnite în hotarele satului cum ar fi : Căpățăna Ungurului, Turcoanea, Cuca Mare, Cuca Mică, Dâmbul Tătarului, denumiri care se pierd în negura timpului întăresc convingerea că, satul Coșava se înscrie în rândul localităților vechi din Banat. Studiind evenimentele petrecute în Coșava de la prima mențiune documentară care datează din 26 august 1404 (numele satului Kossaffalva apare într-un act de punere în posesie a fiicei nobilului Neagu numită Ana, căsătorită cu Ștefan zis Turcul) și până în zilele noastre observăm că toate aspectele vieții sociale și individuale au interacționat cu orânduirile politice din acele vremuri simțind vitregiile Imperiului Austro- Ungar, al turcilor și suferind pierderea de vieți omenești în Primul și al Doilea Război Mondial.
Numirile pe care le-a purtat satul: Kossaffalva (1404), Kosawa (1548- nobilul Ioan Bozvany donează satul fiicei sale), Kosâva (1554-1579 denumire aflată în defterele turcești), Kosso (1918) ne fac și ele cunoscute perioadele istorice prin care a trecut și amprenta pe care și-a pus-o fiecare stăpânire. De la o mică șesie iobăgească cu câteva familii, în decursul anilor comunitatea a crescut ajungând în anul 1869 să fie unul din satele cele mai populate din zonă cu 701 locuitori devenind centru de comună sau Notariat Cercual.
Prezența coșăvenilor la cele două războaie mondiale este demonstrată de zecile de eroi căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei. Astfel că în Primul Război Mondial au participat 112 bărbați dintre care 30 au căzut în luptă, iar în al Doilea Război Mondial au fost mobilizați 46 de bărbați, 15 dintre ei pierind pe front. La suferințele produse de aceste pierderi de vieți omenești s-au mai adăugat și rănile suferite de cei întorși acasă răniți sau invalizi. Necazurile pricinuite de ororile războiului nu i-au oprit pe coșăveni să ia parte la bucuria înfăptuirii României Mari, gospodarul Adam Iliescu fiind propus de consătenii săi să participe la Unirea cea mare.
Biserica a fost una din instituțiile de bază ale acestei comunități, fiind cea care a întreținut și transmis credința strămoșească, a fost locul unde străbunicii și bunicii noștri au învățat să scrie și să citească și tot ea a fost cea care a întreținut sentimentul de patriotism și iubirea de țară. Credincioșii bisericii din Coșava au fost păstoriți de slujitori ai altarului cu o bună pregătire spirituală și intelectuală. Dintre cei amintiți în această lucrare se remarcă Ivantie Popovici, fiu de preot hirotonit în anul 1842 la Timișoara, fiind cel care a stat în fruntea țăranilor din Coșava în timpul evenimentelor din anul 1848, dar a fost și cel care a luptat pentru ridicarea nivelului cultural al enoriașilor săi de la el rămânându-ne un document datat din 1853 prin care se dorea ca toți , feciorii și fetele trecuți și trecute or de 12 ani până se vor căsători și respectiv mărita” să învețe să citească și să scrie și „să socotească pe lângă acestea adăugându-se gramatica, geografia, socoata cu fracțiuni și regula de trei. ”
Urmașul lui Ivantie Popovici la altarul bisericii din Coșava a fost Antonie Angel sub păstorirea sa realizându-se unul din visele sătenilor acela de a avea un locaș de rugăciune încăpător și fără să aibă nevoie de reparații în fiecare an. Această dorință s-a împlinit în anul 1894 când lăcașul a fost terminat de construit și sfințit pe 15 august în același an cu mare fast de sărbătoarea hramului „Adormirea Maicii Domnului”.
Preotul Tiberiu Gherga cel care a păstorit biserica după Antonie Angel a continuat lucrarea înaintașilor săi, îngrijindu-se de educația intelectuală și morală a enoriașilor, visând la „o dezvoltare strălucită pe teren cultural și economic.”
Chiar dacă a fost numit preot la Coșava în vremuri în care orânduirea comunistă a stat împotriva Bisericii și a lui Dumnezeu, preotul Ioan Vâșcu 1969-1984 a fost cel care a reușit să strângă în jurul său și al Bisericii comunitatea,, realizările sale în plan material fiind deosebite, el având meritul construirii unei case parohiale la Coșava.
Biserica a fost și este un factor de stabilitate în cadrul acestei comunități, fiind singura instituție a cărei existență se poate urmări pe parcursul mai multor secole. Alături de Biserică a existat și școala a cărei activiate a fost organizată și susținută de preoți. Lucrarea acestor instituții îngemănându-se, aceasta și datorită faptului că primii învățători au fost preoții, apoi fii preoților, profesia de dascăl moștenindu-se din generație în generație, exemplul fiind cel al familiilor Popovici și Angel: Damaschin Popovici și fiul său Adam Popovici, Adam Anghel și fiul său Aureliu Anghel. Starea culturală a satului s-a datorat bunei pregătiri a preoților și învățătorilor care au activat în acest sat, Coșava fiind de-a lungul anilor o adevărată pepinieră de preoți dascăli și ingineri.
Biserica și școala au fost cele care au păstrat tradițiile spirituale și materiale ale acestui sat, biserica fiind locul unde se petreceau cele mai importante evenimente din viața omului: botezul, cununia, înmormântarea, iar școala prin dascălii ei transmiteau copiilor obiceiurile moștenite de la înaintași.
Prin toate cele expuse în această lucrare am dorit să arăt că satul Coșava nu este o localitate neînsemnată de la marginea de nord-est a Banatului, ci că are rădăcini bine înfipte în istoria zonei și că a participat activ la toate evenimentele petrecute de-a lungul anilor. Totodată nu am pretenția că am reușit să elucidez toate problemele pe care le implică cercetarea trecutului îndepărtat al satului Coșava, dar am încercat să sintetizez într-un mod cât mai științific viața comunității din acest colț al Banatului sub toate aspectele ei.
BIBLIOGRAFIE
Fonduri Arhivistice
Arhiva Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului
Arhiva Mitropoliei Banatului
Arhiva Parohiei Ortodoxe Coșava
Arhiva Protopopiatului Ortodox Român Făget
Culegeri de documente
Hurmuzaki E., Densușianu N.; Documente privitoare la istoria românilor, vol III, Editura Academiei Române, București, 1887
Ortvay T; Pesty Fr. Oklevelet Temesvarmegye es Temeșvărvâros tărtenetehez, vol I, Budapesta, 1896
Pataki I. Domeniul Hunedoara la începutul secolului al XVI. Studiu și documente, Editura Academiei Române, București, 1973
Pesty Fr, Krâsso vârmegye tortenete vol III, Budapesta, 1883
Suciu I.D., Constantinescu R., Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, voi. I,II, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980
Cronici, Memorialistică și Cronologii
Enășescu Ion, Monografia satului Coșava (manuscris),2002, Coșava
Gherga T. V., Monografia Comunei Coșava ( manuscris) Coșava , 1942
Hațegan I., Cronologia Banatului, Vilayetul de Timișoara, vol. II, Editura Banatul, Timișoara, 2005
Stoica de Hațeg N., Cronica Banatului, Studiu introductiv, ediție, glosar și indice de Damaschin Mioc, ediția a II a, Editura Facla, Timișoara, 1981
Dicționare, Lexicoane, Enciclopedii
Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Ediția a II a revăzută și adăugită, București, 2009
Evseev I. Enciclopedia Simbolurilor Religioase și Arhetipurilor Culturale, Editura învierea, Timișoara, 2007
Lucrări și Publicații
Butură V., Etnografia poporului român, cultura materială, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978
2.Ceaușescu N, Ceaușescu M., Monografia Comunei Margina vol. 1, Spațiul Geografic și etnografic, Editura Nagard, Lugoj, 2006
Ceaușescu M., Monografia Comunei Margina voi. II, Un colț de țară… O pagină din Istoria Națională, Editura Nagard, Lugoj, 2006
Ceaușescu N., Monografia Comunei Margina vol. III, 225 de ani de învățământ românesc, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004
5. Ceaușescu N, Monografia Comunei Margina vol IV, Viața spirituală și Sfintele Biserici, Editura Dacia Europa Nova, Lugoj, 2004
Comșa E., Silexul de tip ,, bănățean ” în Apullum, IX, 1971,
Comeanu N., Monografia Eparhiei Caransebeș, Editura Autorului-Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1940
Drinovan G., Micromonografia județului Timiș, Timișoara, 1973
Ehler J.J, Banatul de le origini până acum (1774), ediție îngrijită de Costin Feneșan și Volker Wollmann, Editura de Vest, Timișoara, 2006
Engel P., A Temesvari es moldovai sandzăk torokkori telkempulezi (1554- 1579)Szeged, 1996
Feneșan C., Administrație și fiscalitate în Banatul Imperial (1716-1778), Editura de Vest, Timișoara, 1997
Holban M., Deposedări și judecăți în Banat pe vremea Augevinilor și ilustrarea lor în procesul Voya (1361-1368) În Studii de Materiale de Istorie Medie, an V, 1962, București, 1962
Lotreanu I. Monografia Banatului, Timișoara, 1965
Maior L., 1848-1849, Românii și ungurii în Revoluție, Editura Enciclopedică București, 1998
Martin T.F, Țoldan D. T. , Monografia Direcției Regionale de Poștă Timișoara, Editura Erostampa, Timișoara, 2008
Meruțiu V., , Județele din Ardeal și Maramureș până în Banat” Lucrările Institutului din Cluj, vol. V, Cluj, 1924
Munteanu I., Banatul istoric 1867-1918. Așezările. Populația, vol I, Editura Astra, Brașov, 1945
Munteanu R., Herșcovici O.. Considerații asupra locurilor din Banat, Studii de geografie a Banatului 1, Timișoara ,1970
Muntean V. V..Contribuții la Istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990
20.Idem, Monografia Arhiepiscopiei Timișoarei, vol 1, Editura Învierea Mitropolia Banatului, Timișoara, 2012
Mureșan C., lancu de Hunedoara, Editura Științifică, București, 1968
Mureșianu I. B., Aspecte din trecutul Bisericii Bănățene, revista Mitropolia Banatului anul 1969, nr. 7-9
Musta H., Neamul mustonilor în Banat, Editura Marineasa, Timișoara, 2009
Păunescu Al., Paleoliticul și Mezoliticul din spațiul Transilvan, București,
2001
Radu P., Onciulescu D., Contribuții la istoria învățământului din Banat până la 1800, Editura Inspectoratului Școlar Timiș, București, 1977
Rusu R., Organizarea spațiului geografic în Banat, Editura Mirton Timișoara, 2007
Suciu I D. Monografia Mitropoliei Banatului,editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977
28.Surdu B., Răscoala populară anti-habsburgică din Banat (1737-1739) În studii și materiale de istorie medie vol II, Editura Academiei RPR, București, 1957
Tomoni D., Contribuții bănățene la Marea Unire, Analele Banatului, Ș.N., Arheologie-Istorie XVI, 2008
Tomoni D, Cetatea Făgetului în timpul stăpânirii otomane, în Vilayetul Timișoara, Timișoara, 2002
31 Jârcovnicu V., Istoria învățământului din Banat până la 1800, Editura Didactică și Pedagogică, București 1978
Ursulescu P. Ursulescu A., Curtea, File de Istorie Vol. I, De la origini la Unirea din 1918, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011
Vremea S., Interiorul locuinței țărănești. Universitatea Tehnică a Moldovei, Facultatea de Urbanism, Chișinău, 2011
VII. Linkuri
1. Varga E. Arpad, Tomos megye telepiileseinek etnikai adatai 1880-2002 www.kia.hu/Konivetar/erdelv/erd 2002/tmetn 20.pdf
Cripta lui Kajetan Proroc, din curtea bisericii, demolată în 1971
Dubașii din Coșava 1940
Preotul Ioan Vâșcu (în dreapta) și preotul Marius Iuga, oficiind Sfânta Taină a Cununiei
tinerilor Crăciunescu Miron și Daniela