,,Viața cotidiană a ofițerilor rom âni [613023]

1
Cuprins

Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 2
I. Capitol ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 8
1. Evoluția școlii militare român ești din a doua jumătate a secolului XIX până la începutul
Primului Război Mondial ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 8
2. Amintiri din școala militară ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 13
3. Statu tul de ofițer ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 21
II. Capitol ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 29
1. Cercurile militare și evenimentele sociale ………………………….. ………………………….. ………… 29
2. Căsătoria ofițerilor ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 35
3. Impactul carierei de ofițer asupra vieții de familie ………………………….. …………………………. 43
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 51

2
Introducere

În lucrarea de față m i-am propus să cercetez tema: ,,Viața cotidiană a ofițerilor rom âni
de la 1900 până la începutul primului Război Mondial ”. Viața cotidiană, prin definiție viața
de zi cu zi, constituie cea mai importantă parte a existenței umane, întrucât implică profesia,
veniturile și cheltuielile, căsătoria, familia, timpul liber, alimentația, statutul social și altele1,
viața privată fiind c omponenta esențială a vieții cotidiene. În ceea ce -i privește pe ofițerii
români, s fârșitul secolului XIX și prima jumătate a secolului XX reprezintă o perioadă de
inovație în structura militară românească, care este supusă unor noi metode de instrucție și
educație.
Dorința regelui Carol I de a dezvolta potențialul ar matei române se materializează
prin adoptarea unor metode reformiste, precum trimiterea tinerilor ofițeri la școli, cursuri sau
stagii de pregătire în armatele străine, cu preponderență în Franța, Belgia, Italia și Germania
și Austro -Ungaria . În acest sens , ofițerii pregătiți pentru Marele Război oferă informații
relevante atât despre formarea lor profesională, cât și despre ceea ce presupunea viața de
militar atât în timpul cât și în afara războiului, conturând imaginea și mentalitatea acelei
epoci.
Armata română în prima jumătate a secolului XX, în preajma Marelui Război, este un
subiect analizat de către istorici, în speci al pentru a înțelege și justifica pierderile umane și
materiale din anii 1916 -1918, însă statutul ofițerilor în societate, obligați ile și legile care îi
prive ște pe aceștia nu au fost aspecte f ață de care să se manifeste mult interes . În ceea ce
privește viața cotidiană, au fost puține publicații românești care să abordeze acest subiect,
însă niciuna dintre lucrări nu vizează viața c otidiană a ofițerilor români. Pornind de la
memorii, jurnale de război și literatură de specialitate, am analizat acest subiect , vizând
evenimentele la care participau ofițerii , cum er au percepuți de către societate și cu ce se
ocupau în afara frontului , valorificând experiențele personale ale acestora .
Decupajul cronologic al lucrării acoperă perioada de început a secolului XX , mai
exact anii până la intrarea României în Primul Război Mondial . Având în vedere
modernizarea armatei din a doua jumătate a sec olului XX și creșterea efectivelor militare la
dorința regelui Carol I, consider că este interesant de analizat viața tinerilor ofițeri care au
beneficiat pentru prima dată de foloasele acestor măsuri. Pe de altă parte, ră mas în

1Ștefan ia Ciubotaru, Viața cotidiană la Curtea Regală a României – 1914 -1947, Editura Cortex, București, 2011,
p 7

3
istoriografie sub denumirea de ,,Marele Război ”, chiar și după desfășurarea celei de -a doua
conflagrații mondiale, Primul Război Mondial a avut o importanță majoră și un impact
puternic asupra români lor. Ofițerii și soldații s-au confruntat cu situații inedite , fiind primul
astfel de conflict armat, de dimensiuni mondiale , la care românii participă . Totodată, după
cum am specific at mai sus, de la venirea regelui Carol I la putere, armata română este supusă
unor noi măsuri de modernizare, se adoptă noi legi cu privire la cadrele mili tare și consider că
este interesant de analizat via ța acelor ofițeri, priviți ca individualități ș i nu ca parte integrantă
a armatei .
În ceea ce privește decupajul spațial, acesta acoperă exclusiv teritoriul Vechiului
Regat. Memorialistica românească dedi cată perioadei din jurul Primului Război Mondial nu
este de mari proporții, și cu atât mai puțin valori ficată , deși cuprinde mărturii pr ețioase despre
toate aspectele acesteia . Istoricii au manifestat interes mai mult pentru operațiunile militare,
aspectel e politice, social -istori ce, aspecte ce țin exclusiv de război , iar legat de viața cotidiană
există publicații care oferă o imagine de ansamblu asupra epocii , după cum am menționat
deja în pagina anterioară , vizând oameni politici, familia regală și mai pu țin corpul militar .
Tema merită cercetată, în primul rând pentru că există prea puține informații despre
viața ofițerilor în afara frontului, cum erau văzuți de către societate, ce obligații aveau ,
avantajele dar și interdicțiile pe care statutul de ofițer le aducea , viața de familie, precum și
felul în care își petreceau timpul liber. Un alt aspect pe care îl voi aborda în lucrare este
pregătirea din școlile militare , cu scopul de a evidenția experiențele individuale și modul prin
care se dobândea statutul de ofițer.
Publicațiile vremii în special cele venite de la membrii ai corpului militar, vizau în
mare parte experiența războiului. De regulă, m emoriile și jurnalele de război tratează în
detaliu viața pe front, în tranșee, aspecte politic e, economice, strategice însă se găsesc și
informații referitoare la experiențele dinainte de 1 914, la relațiile de familie, căsă torie,
amintiri din școala militară și alte aspecte care nu au legătură cu viața pe front. Războiul în
sine este un fenomen complex, care poa te fi analizat din foarte multe perspective, dar același
lucru îl putem spu ne și despre organismul militar, care la fel de bine are potențialul de a
deschide noi orizonturi pentru cercetarea istorică.
Consider că viața cotidiană c onstituie cea mai importa ntă și mai complexă parte a
existenței umane, oferind o imagine mai exactă asupra societății și mentalității unei epoci , a
nivelului de cultură și de civilizație. Cu atât mai m ult când v ine vorba de ofițeri, care aveau
acces atât la personalitățile importan te ale statului, cum ar fi familia regală, oameni politici ai

4
vremii cât și la oamenii simpli, țăranii, soldații cu care interacționau în mod direct. Putem
spune astfel că prin lecturarea memoriilor și jurnalelor ofițerilor ne putem face o idee despre
ment alitatea românilor indiferent din ce clasa socială făceau parte.
Lucrarea de față își propune deci să analizeze societatea românească la început de
secol XX din perspectiva ofițerilor armatei române . Totodată, mărturiile lor sunt importante
întrucât au pa rticipat în mod direct la evenimentele politice, sociale, economice din preajma
Primului Război Mondial, cât și la scena războiului . Memorialistica și jurnalele realizate în
timpul conflictului mondial oglindesc experiența frontului din perspectiva martori lor oculari,
fiecare pa rticipant la luptă relatându -și într-un mod personal întâmplările. În acest sens,
putem remarca mai multe povești de viață care vizează același eveniment, observând
aspectele su rprinse și accentuate de fiecare în parte, în conformita te cu impactul mai mare sau
mai mic avut asupra lor .
Pentru elaborarea lucrării, am utilizat surse alternative de reflectare a primului Război
Mondial, și anume memorii și jurnale de război. Am consultat cincisprezece memorii și
jurnale de front ale ofițer ilor, respectiv opt lucrări de specialitate . Deși în aceste lucrări în se
vorbește în mare parte despre viața pe front, d upă cum am specificat mai sus, scopul meu e ste
acela de a evidenția perioada dinaintea războiului și preocupările ofițerilor dincolo de front.
Cercetând viața cotidiană a ofițerilor, am evidențiat și a spectele sociale caracteristice
începutului de secol XX , deduse și interpretate din scrierile acestora .
Astfel de cercetări , sunt cel mai bine realizate prin intermediul istoriei orale însă,
având în vedere că au trecut mai bine de o sută de ani , nu mai există persoane care să poată
relata ce au tr ăit și văzut atunci. Din fericire, mulți militari și-au notat experiențele, astfel
încât informații privind școala militară, statutul lor în socie tate și viața de zi cu zi, s-au
păstrat de -a lungul timpului. În acest sens, memoriile și jurnalele sunt principalele surse, cele
primare, din care am utilizat majoritatea informațiilor. Cărțile de specialitate, sursele
secundare, au fost utilizate pentru a verifica dacă reperele cronologice, teritoriale, sau alte
aspecte similare scrise de memorialiști sunt în concordanță cu datele oficiale recunoscute de
istorici.
Memoriile și jurnalele de război constituie adevărate documente cu valoare
informațională, fiind apreciate ulterior și ca opere literare, deschizând, cu tot caracterul lor
subiectiv, orizonturi nebănuite cercetării istorice2. Consider că literatura de frontieră joacă un
rol important în completarea istoriei, constituind o imagine de ansamblu a societății române

2 Traian Moșoiu , Memorial de Război (august -octombrie 1916) , editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p 56

5
în preajma Primului Război Mondial , dar și a războiului în sine . Bineînțeles că se pune
problema adevărului în aceste surse, întrucât sunt lipsite de obiectivitate, fiecare autor venind
cu propriile convingeri și idei. Însă, putem constat a faptul că tocmai din autenticitate rezultă
valoarea acestor surse alternative, venind fiecare cu o perspectivă unică: ,,Tot ce se petrece în
viața unui popor lasă urme. Nu numai în paginile istoricilor, scrise pe baza altor lucruri scrise
și potrivite p e baza altor lucruri pot rivite, ci și aiurea. Mai ales aiurea. Și anume în sufletele
chiar ale celor care au lucrat și au pătimit, cari au trecut prin beția triumfurilor și prin
smerenia înfrângerilor, cari au primit astfel întipăriri ce nu se pot șterge. Și aceste întipăriri se
transmit prin povestiri înduioșate și mândre urmașilor (…) . 3
În ceea ce privește viața pe front, m ajoritatea lucrărilor memorialistice au un caracter
polemic și disculpativ, după trecerea evenimentelor, încercând să reformuleze în favoarea lor
adevărul istoric, în ochii posterității4. De aceea, jurnalele de război sunt preferate de istorici,
informațiile fiind redate la scurt timp după ce evenimentele au fost trăite, având o mai mare
credibilitate. Însă, jurnalele de front sunt d estul de sărace în altfel de informații decât cel e din
tranșee, spre deosebire de memorii care au mai mult aspectul unor biografii în care ofițerii își
relatează poveștile de viață. A spectele pe care le urmăresc nu au legătură cu planurile
strategice, cu o perațiunile și aspectele militare , astfel încât memoriile au reprezentat sursele
cele mai prețioase în relatarea acestei lucrări .
În ceea ce privește stadiul cercetării pe acest subiect, după cum am specificat mai sus,
nu există scrieri care să se axeze e xclusiv pe viața cotidiană a ofițerilor români. Cărți care
tratează viața cotidiană a românilor sunt destul de puține , acestea fiind ,,Viața cotidiană la
Curtea Domnească în timpul lui Constantin Brâncoveanu, de Elena Gheorghe, cele două
lucrări ale academ icianului Dan Berindei și a prof. Dr. Ion Bulei, referitoare la viața cotidiană
la curtea regelui Carol I, ,,Viața cotidiană la curtea regală a României, 1914 -1947” de
Ștefania Ciubotaru respectiv cele două cărți ale lui Ioan Scurtu care vizează viața coti diană și
politică a românilor în secolul XX.
O altă lucrare care oferă informații veritabile despre societatea românească în preajma
Marelui Război , este volumul IV din seria ,,Bucureș tii de altădată” a lui Constantin
Baclabașa, care conturează ima ginea vieții bucureștenilor sub ocupația străină, evidențiind și
aspecte ce țin de mentalitate și de cum erau văzuți ofițerii de către civili. Însă, după cum am
specificat mai sus, aceste lucrări nu vizează în mod direct categoria socială a ofițerilor. Pentru

3 Nicolae Iorga, Conferin ți pentru viitorii ofi țeri, Tipografia Dacia, Iași, 1987, p 22
4 Ibidem , p. 56

6
perioada aleasă de mine în scopul cercetării sunt așadar patru lucrări care abordează teme
mult mai largi și care oferă prea puține informații despre militari.
Din punct de vedere metodologic, am utilizat metoda interpretativă, întreaga lucrare
avân d la bază analiza de conținut. În urma documentăr ii, am clasificat aspectele cel mai des
întâlnite, apreciindu -le drept reprezentative pentru întregul colectiv militar. În felul acesta, am
utilizat metoda comparativă, întrucât am analizat viața de zi cu zi a ofițerilor văzută atât din
perspectiva lor cât și a societății. Scopul a fost să identific și să analizez experiențele
individuale din școlile militare, modalitatea prin care se obținea statutul de ofițer, cum se
raportau aceștia la statut dar mai ales obligațiile, facilitățile dar și limitările aferente . Totodată
am selectat informațiile cu privire la viața de familie, balurile și evenimentele la care trebuiau
să participe, legile privind căsătoria dar și divorțul . Analizând acest e aspect e se poate crea o
imagine de ansamblu a realităților epocii din preajma primei conflagrații mond iale.
Lucrarea este structurată pe două capitole, fiecare ramificându -se în câte trei
subcapitole. În primul capitol , după o scurtă introducere despre armata română și schimbă rile
la care a fost supusă după venirea la tron a regelui Carol I , despre evoluția școlii militare
românești, am încer cat să fac o imagine genera lă a statutului de ofițer român. Am pornit de la
amintirile din școala militară, des întâlnite în memorii, despre așteptările și felul în care
viitorii ofițeri se raportau la viitoare a carieră, dar și modalitățile prin care se dobândea
statutul de ofițer și în ce consta acesta . În cel de -al doilea capitol am vorbit despre activitățile
de zi cu zi și obligațiile pe care le aveau ofițerii pe timp de pace, ulterior despre cercurile
militare și balurile la care participau și în cele din urmă la legile privind căsătoria și divorțul,
respectiv viața de familie .
Astfel, această lucrare are ca scop expunerea trăiril or personale ale ofițerilor în primii
ani ai secolului XX, până la începerea Primului Război Mondial, cu scopul de a con tribui la
întregirea tabloului societății române ști din această perioadă . Viața cotidiană a fruntașilor
armatei române în afara frontulu i, statutul social , viața de familie, evenimentele la care erau
nevoiți să participe în calitate de ofițeri români, vor fi principalele aspecte analizate în
lucrarea de față. Armata este considerată un instrument al statului, fiecare om din
componența sa, fiind perceput ca un element de compoziție . Însă dincolo de această idee,
corpul militar este compus din indivizi cu experiențe, trăiri și convingeri personale care,
analizate și comparate, pot crea noi subiecte de cercetare.
Rezultatele cercetării îm i vor folosi pentru continuarea cercetării în domeniul istoriei
sociale , pe viitor fiind interesată de o continuare a studiului despre statutul social al

7
militarilor români în perioada următoare Marelui Război. Astfel, c oncluziile la care voi
ajunge în urm a cercetării, vor constit ui demersurile pentru viitoarea temă de doctorat . Pe de
altă parte, intenționez să folosesc informațiile de față în viitoare articole, sau eventuale
prezentări pe acest domeniu.

8
I. Capitol
1. Evoluția școlii mil itare românești din a doua jumătate a secolului XIX până la
începutul Primului Război Mondial

Armata română, ca instituție , a avut și are ca principală atribuție exercitarea funcției
militare a statului, prin care gestionează, alături de alte structuri, violența în societate. Ea este
îndreptată de obicei, împotriva dușmanilor externi, care atentează la valori supreme ale
comunității și statului: integritate teritorială, suveranitate, resurse naturale, bunuri economice,
etc5. În același timp, ca instrument al violenței legitime a statului, armata poate fi folosită și
împotriva inamicilor interni sau pentru rezolvarea unor crize majore determinate fie de
convulsii economice și sociale, fie de dezastre naturale (cutremure, inundații, incendii, etc)6.
Procesu l de modernizare al armatei române a început în timpul domnitorului A.I. Cuza, care a
făcut eforturi pentru crearea unei armate regulate puternice și totodată a unui si stem militar
complex care să permită mobilizarea mai bună a resurselor umane ale țării . În timpul scurtei
sale domnii armata română a făcut progrese vizibile atât în ceea ce privește instructajul, cât și
înzestrarea cu armament , progrese ce au continuat și în secolul următor .
Învățământul militar a reprezentat unul dintre cele mai importa nte domenii de interes
în care cei aflați la putere au investit încă dinaintea unirii Moldovei cu Țara Românească .
Astfel, din luna septembrie a anului 1847 s -au deschis cursurile Școlii ostășești în prezența
domnitorului Gheorghe Bibescu7, fiind prima școa lă de ofițeri ce marchează începutul
învățământului militar românesc. Din acest moment se inaugurează un sistem de pregătire a
cadrelor ofițerești în instituții de învățământ cu profil specific militar . S-a trecut la un sistem
instituțional al învățământul ui militar care se va dezvolta treptat, prin înființarea de instituții
de învățământ militar diversificat pe trepte, ramuri și specialități de pregătire8.
În a doua jumătate a secolului XIX s-a investit substanțial în școlile milita re din
spațiul românesc , absolvenții, cu fiecare an mai numeroși, fiind cei care au creat perspectivele
pentru creșterea numărului unităților militare. La momentul constituirii statului român
modern, prin Unirea Moldovei și Țării Românești în anul 1859, existau două școli milita re,
una la București, iar celelalte la Iași. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unificat cele două

5 Petre Otu, Cercul Militar Național, editura Militară, București, 2011, pp 50 -51
6 Ibidem pp 50 -51.
7 Dr. Roman Cosmin, Academia Forțelor Terestre Nicolae Bălcescu -165 de ani de existență -, pp 3-4 conform
http://smg.mapn.ro/SIA/Revista_057_2012.pdf, consultat la 25.05.2017
8Ibidem, pp 3 -4

9
școli într -una singură, cu sediul la București. Școala unificată își începe activitatea în
septembrie 1862 într -un local de pe Ulița Târgoviștei, cu profesori experimentați , bucurându –
se și de supravegherea atentă a ministrului de război. După înlăturarea domnitorului A.I.
Cuza, interesul pentru introducerea unor structuri și forme noi în structura armatei s -a păstrat,
organismul militar românesc fiind lansat p e calea modernității prin noi metode de instrucție și
educație, din dorința regelui Carol I de a vedea cât mai ridicat potențialul acestuia.
Din anul 1866, în urma unui incendiu care a distrus localul de pe Ulița Târgoviștei
menționat mai sus , școala militară existentă a fost mutată la Iași, însă revine în București în
anul 18729. Începând de acum s -au creat premisele constituirii și a unei instituții care să
pregătească viitorii elevi ai școli militare, ,,Școala Fiilor de Militari” de la Iași, de unde era u
recrutați elevii. În data de 17 august 1844, se stabilea numele școlii militare, care primea
denumirea de ,,Școala Militară de Infanterie și Cavalerie”, având ca durată a studiilor 2 ani.
Aici erau admiși fără examen ab solvenții ,,Școlii Fiilor de Milita ri” din Iași și din Craiova și
prin concurs , bacalaureații și cei care au terminat cel puțin șase clase de liceu, cu vârste
cuprinse între 17 și 21 de ani10. De asemenea, subofițerii, sergenții și caporalii cu cel puțin un
an de stagiu de luptă, sub 25 de a ni, erau admiși tot prin concurs. În primul an, toți elevii
urmau același program de studiu, urmând ca în al doilea an să fie împărțiți pe trei secții, după
dorință și aptitudini .
Cele trei secții erau împărțite în Artilerie și Geniu, Infanterie, respectiv Cavalerie.
Ulterior, după absolvire, infanteriștii și cavaleriștii erau repartizați în unități, iar cei de la
artilerie și geniu urmau ,,Școala Specială de Artilerie și Geniu” înființată prin Înaltul Decret
nr 998 din 7 aprilie 188111. Acest sist em de împărțire nu a avut rezultatele așteptate, iar din
anul 1884 se revine la un program comun de pregătire pentru toate armele. Ulterior se
schimbă de mai multe ori regulamente le în ceea e privește organizarea Școlii de Ofițeri, cu
scopul de a se ajunge la cea mai eficientă variantă de instruire a acestora, însă abia în anul
1900 se produc noi modificări în structura de învățământ și în pregătirea elevilor.
În noul regulament sunt menționate trei specialități militare: infanterie, cavalerie și
administ rație, unde cursurile erau comune cu diferențe la unele cursuri specifice și exercițiile
tactice aplicative. Începând de acum, se acordă o atenție sporită părții practice de învățământ,
revenindu -se la vechea denumire de ,,Școala Militară de Infanterie și Cavalerie” . În anul

9Ibidem, p 5-6
10Biblioteca Muzeului Militar Național ,,Ferdinand I”, Fond Diverse 2, documentul nr 18
11,,Monitorul Oastei”, nr 27 din 1889, p 265

10
1907 secția de cavalerie a fost mutată la Târgoviște, școala pregătind în continuare numai
ofițeri de infanterie.
Acestea au fost baze care au acționat în direcția îmbunătățirii organiză rii și
funcționării structurilor organelor de co nducere armelor si serviciilor militare. În anul 1870,
Ministerul de R ăzboi, organul central al administraț iei armatei, a fost reorganizat pe patru
direcț ii, la care se adăuga și „Depozitul de Război destinat executării lucrărilor cartografice,
topografice , statistice și istorice”12. Pe lângă minister au mai funcționat mai multe organisme
cu rol consultativ. Corpul intendenților militari, direct subordonat ministrului de război, a fost
creat în anul 1861 și reorganizat în 1869, având ca atribuții controlul și verificarea
administrație i militare.
Înainte de războiul de indepe nden ță nu exista un organism superior de concep ție și
direcție operativă, astfel încât, la nivelul armatei, funcționa un stat -major organizat pe două
corpuri: Statul Major General, respe ctive Corpul de stat -major. Primul era alcătuit din
generalii desemnați să comande marile unități tactice, organizate numai la manevră sau
război, iar cel de -al doilea era compus din ofițeri de la gradul de căpi tan, la cel de colonel
inclusi v, care urmau să execute misiunile dificile, care necesitau cunoștințe militare
complexe. Aceștia erau recrutați prin concurs și aveau prioritate absolvenții școlilor
superioare de război din străinătate.
Pentru o mai bună organizare militară și operativitate în conducerea trupelor, s -au
format înc ă din 18/30 martie 1866 patru divizii militare teritoriale, cu comandamentele în
garnizoanele Craiova (Divizia 1), București (Divizia 2), Galați (Divizia 3) și Iași (Divizia 4).
În subordinea lor se aflau toate unitățil e și subunitățile din raza teritorială respectivă.
Atenția autorităților militare s -a concentrat asupra dezvoltării și mai ales sporirii capacității
combative a armatei permanente, nucleul organismului militar romanesc, considerată „scoala
ostășească" a î ntregii națiuni. Măsurile organizatorice întreprinse în deceniul 1866 – 1876 au
favorizat creșterea și modernizarea unităților tactice, inclusiv a efectivelor acestora,
consolidarea bazei lor materiale, în special printr -un efort de dotare cu armament și
echipament de luptă corespunzător realizărilor epocii, ridicarea gradului lor de pregătire în
condiții apropiate celor de război.
Regele Carol I a investit masiv în organismul militar român, printre metodele
reformiste adoptate de acesta enumerându -se și practica trimiterii o fițerilor români la școli,
cursuri sau stagii de pregătire în armatele străine, cu preponderență din Franța, Belgia și

12Ibidem , p 265

11
Italia. În data de 12/24 iulie 1898, se oferă raportul șefulu i guvernului privind trimiterea
ofițerilor români la stud ii în Germania și Austro -Ungaria conform căruia, în fiecare an urmau
să fie primiți în armata prusiană șase tineri aspiranți la gradul de ofițer13. În privința acestei
convenții, primul lot de elevi ai școlilor militare de ofițeri din România, constituit di n
Constantin Lăzărescu, Constantin Oprescu, Mihai Todicescu, Mihai Buttescu, George
Atanasescu și Anton Vasilescu luau drumul spre Berlin, în toamna anului 1898.
Tot î n timpul domniei regelui Carol I s -au adoptat mai multe legi de organizare a
puterii arma te care aveau în vedere structura militară a țării cu scopul de creș tere a
efectivelor. După anul 18 74 armata română era redusă la patru elemente, anume: armata
permanentă și rezerva ei, armata teritorială (infanterie și cavalerie), milițiile compuse din
batalioane de infanterie și escadroane de cavalerie organizate pe principiul teritorial14,
respectiv garda orășenească și gloatele din mediul rural. S -au făcut modificări succesive în
ceea ce privește vârsta de incorporare, din dorința de a se crea forțe mil itare cât mai apte de
instruire.
În această perioadă, s -a introdus voluntariatul, înrolarea de bunăvoie a tinerilor între
17-30 de ani pe o perioadă de minim patru ani. Ulterior a fost permis voluntariatul de un an în
trupele permanente pentru tineri cu vârste cuprinse între 18 -21 de ani, absolvenți a patru clase
primare, respectiv doi ani în trupele teritoriale15. La 10 mai 1903, Înaltul Decret Regal reduce
durata serviciului militar în infanterie de la trei ani la doi ani, iar Principele Ferdinan d aprobă
ordinul de înființare, pe lângă batalionul de vânători, a unei școli de unificare a instrucției
pentru ofițerii subalterni și subofițerii Corpului II armată, cu începere de la 1 iunie 1904, pe
timp de 3 luni16. Toți locotenenții, sublocotenenții și subofițerii reangajați din infanterie,
geniu și cavalerie s -au pregătit aici, după noile metode, în două serii de câte 45 de zile. Au
fost alcătuite, din subofițeri, două campanii de aplicație și două mari grupe de ofițeri; ca
director și profesor instruc tor al gr upei I ofițeri (armele străine)17
În anul 1910, un nou ,,Regulament al școalelor militare” unifică normele de
desfășurarea învățământului militar pentru toate instituțiile de acest gen18. Pentru prima dată,

13Ibidem , p 265
14 F.a., Evoluția organismului militar românesc în perioada 1859 -1877, conform
http://www.armyacademy.ro/e -learning/working/capitol_4.html#evolutia_ pdf, consultat la 20.05.2017
15Ibidem
16Mihai I. Buttescu, Vânătorii Reginei Elisabeta . Memoriile unui ofițer din garda regală, Editura Militară,
București, 2012, p 150
17 Ibidem , p 150
18,,Monitorul Oastei”, nr 7 din 1910, pp 35 -39

12
erau incluse toate caracteristicile referitoare la pregătirea ofițerilor activi și a celor de rezervă
într-un singur articol normativ . Acest aspect a rămas în vigoare până la Primul Război
Mondial, organizarea școlii având aceeași configurație și în anii neutralității României, însă
cu mici mod ificări. Programele de învățământ puneau un accent mult mai mare pe
cunoștințele practice ale ofițerilor.
În anii școlari 1914 -1915, respectiv 1915 -1916, școala militară a dat un număr de 648
de ofițeri. În cei doi ani de neutralitate, s-a încercat o actualizare a armatei. Crearea multor
formațiuni noi la mobilizare a determinat o criză acută de cadre, existând un singur subofițer
la optzeci și șapte de soldați19. Înaintarea în grad a celor din eșaloanele inferioare era dificilă
din cauza ratei mari a analfabetismului20. În acest sens s -au creat școli suplimentare pentru
ofițerii de rezervă, s -a sporit numărul elevilor din școlile militare până la maximul de
capacitate, s -a admis înaintarea învățătorilor în corpul ofițerilor de rezervă: „noi, ofițerii d e
rezervă, eram, mai toți, dascăli, eram mai vârstnici, proveniți din civili și, prin urmare, mai
apropiați de mentalitatea concentraților, toți rezerviști și chiar milițieni”21, fiind considerați
cei mai apți să -i conducă pe săteni în război. Drept urmare , toți cei care aveau un minim de
studii făcute, erau ridicați la gradul de ofițeri de rezervă „făceam pregătiri, concentrând
rezervele pentru instruire și formând ofițeri de rezervă din toți câți posedau o diploma de
studii (…) am început concentrările di n 1914 și în acest scop au luat ființă școli pregătitoare
pentru ofițeri de rezervă, din care armata noastră n -avea decât 5%”22.
În această situație, cadrele ofițerești au crescut considerabil, de la opt sute cincizeci de
ofițeri, în 1913, la douăzeci de mii, în 191623. Chiar și așa, pregătirea lor se făcea într -un timp
foarte scurt, într -un mod superficial și nu în cele mai bune condiții: „funia se scurta și trebuia
să facem muștră la cataramă. Ne frecau ofițerii activi de ieșea unt din noi. Se trudeau,
sărmanii să facă din coadă de câine sită de mătase, pentru că aveau plutoane sub comandă și
nu trebuia să ducem oameni nevinovați la moarte sigură, prin nepregătire personală (…) ceea
ce realizasem în două luni, era îngrășarea porcului la Ignat (…)”24.

19 Glenn E. Torrey, România în primul Război Mondial , editura Meteor Publishing, București, 2014 p. 30
20 Ibidem , p. 30
21Constantin C. Popian, Amintiri din viața militară, Jurnale de război și de prizonierat , editura Militară,
București, 2007, p. 61
22Ibidem , p. 61
23Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916 -1919 , Editura Științifică și
enciclopedică , București , 1989, p. 118
24Constantin, C. Popian, op. cit ., p. 61

13
Metoda nu s -a dovedit prea eficientă, deși existau mulți ofițeri de rezervă, ei au fost
cel puțin depășiți de situație în anii ce au urmat. Ei nu își asumau statutul, c ăutând
întotdeauna portițe de scăpare pentru a nu își îndep lini sarcinile, exact cum proce dau pe
parcursul zilelor de instrucție anuală, când primeau numeroase permisii: „ofițerii de rezervă
chemați a completa lipsurile n -aveau instrucția trebuincioasă armei sau serviciului ce urmau a
face în campanie, pentru că pe de -o parte întrebuințau toate mijloacele să se sustragă de la
concentrări”25. Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, odată cu dorința colectivă a
românilor de a crea un stat unitar, independent, conducătorii au alocat un interes aparte
sistemului militar. În acest fel, se explică cum Româ nia și-a creat, î ntr-un interval de timp
relativ scurt, un sistem militar și o armată unitară care să coincidă cu normele moderne,
pentru a putea face față conflictelor mondiale ulterioare. Ofițerii școliți în această perioadă,
primii care se bucu ră de studii militare moderne, oferă informații veritabile despre
experiențele trăite în astfel de instituții.

2. Amintiri din școala militară

La începutul secolului XX, tinerii care proveneau din familii de ofițeri obișnuiau să
continue tradiția și să îmbrace o carieră militară . Totodată, foarte mulți tineri aplicau pentru
școala militară din considerente economice, întrucât singura carieră pentru care pregătirea nu
implica nicio cheltuial ă, era cea militară. Horia Lazăr, un ofițer care s -a remar cat pe front în
primul Război Mondial, a urmat liceul Sf. Sava din București în anii 1904 -1905, 1907 -1908,
înscriindu -se ulterior la Facultatea de Drept din București26. Din cauza greutăților materiale,
pentru a -și despovăra familia, a întrerupt studiile și a s-a reorientat spre o carieră militară. În
consecință, Horia Lazăr intră în Școala Militară de Infanterie, de la Târgoviște, a cărei studii
le finalizează în anul 1911. În Brevetul Ministerului de Război nr 2251 din 16 septembrie
1911 se consemnează că ,,prin Înaltul decret nr 2368 din 5 iulie 1911, (…) elevul Lazăr Horia,
absolvent al școalei militare de infanterie (…) este înaintat la gradul de sublocotenent pe ziua
de 1 iulie 1911, în Regimentul 4 Ilfov Nr 21”27 fiind numit în noiembrie 1911 ,,coma ndant de
pluton” în Compania I.

25General I. Culcer, Note și cugetări asupra Campaniei din 1916 , Iași , Tipografia ziarului ,,Tribuna”, 1925, p. 127
26Lazăr Horia, Jurnal de front, Editura Militară, București 19 80, p 15 -20
27Ibidem, p 30

14
Familiile sărace, care nu mai aveau posibilitatea să își crească copiii, obișnuiau să își
ducă fiii la câte un r egiment cu scopul de a le oferi șansa unei vieți mai bune și posibilitatea
de a avea o carieră militară : ,,Biata cocoană, adică mă -sa, știa și ea că -i slab și nu s -ar fi
despărțit ușor de dânsul, căci îl iubea și -i era milă de dânsul. Însă trebuia. Din patru băieți câți
avusese, atâta îi mai rămăsese; ceilalți trei muriseră la vârsta de șaisprezece ani, – parcă era un
făcut. Bărbat -său, fost funcționar, murise și el tânăr, într -o bună dimineață, chiar în cancelaria
unde slujea: o bătaie de inimă, un sughiț și căzuse jos fără să zică o vorbă… fără să lase vreo
pensie. De atunci, biata femeie fără neamuri da rnice și fără nicio nădejde, a muncit cum a
putut – ea, care nu fusese învățată să muncească – și n-a izbutit să -și poată crește copiii. Îi
rămăsese o singură speranță: armata. Acolo voia să dea pe Aurel, copi l de trupă.”28
Tinerii care proveneau din familii sărace, sau care rămâneau orfani, obișnuiau să se
înroleze în armată ca voluntari, în speranța unui statut social mai bun: ,,un tânăr fiu de
funcționar, el întrerupsese școala de mai multe ori, odată fiindcă fusese bolnav greu; altădată,
ca să poată trăi, intrase a cincea roată la căruță într -o cancelarie; mai târziu locul i -a fost
ocupat de un bacalaureat în urma unui concurs la care se băteau vreo șaisprezece inși. Într -o
bună dimineață, când împlinea nou ăsprezece ani, s -a dus voluntar în armară. Cu cele patru
clase pe care le avea, pusese de gând să se facă ofițer29.
La începutul secolului XX, amintirile războiului de Independență erau încă proaspete,
tânăra generație crescând cu poveștile idealizate din jurul acestuia și aspirând la o carieră
militar ă: ,,am îmbrățișat cariera militară în anul 1900, în acele vremuri senine, când temeliile
țărișoarei noastre se rostuiau în liniște și când generațiile tinere aduceau una după alta
energiile trebuitoare propășirei neamului. Împins de un temperament mai viu și de elanul
generos al vârstei, am dorit cu tot dinadinsul să mă fac ofițer, înțelegând să slujesc țara sub
mândra tunică cu epoleți și cu sabia la șold, simboluri de nobleță și bărbăție, pentru toți cei
din vremea mea. Însuflețiți de idealul național, e ram gata să sacrificăm totul pentru pământul
de care ne lega trainic, cele mai înalte simțăminte. Cu toții doream să vedem mai curând
împlinindu -se visul milenar, unirea tuturor fraților și războiul nu numai că nu ne -ar fi
înfricoșat, dar îl doream ca pe u n prilej în care ne -am fi putut dovedi vrednicia”30.
Generalul David Praporgescu a absolvit ,,Școala normală pentru învățătura poporului
român” din București, devenind învățător în comuna Lița din Teleorman. Povestirile tatălui și

28Anton Bacalbașa, Din viața militară, Editura Tipografia Nouă, București, 1895 , pp 24-25
29Ibidem , pp 24 -25
30 General N. Tătăreanu, Acum un sfert de veac , editura Cartea Românească, București, 1940 , p 8

15
a ,,bătrânilor satului” precum și întreaga literatură despre războiul de Independență, l -au făcut
pe acesta să aspire spre un ideal mai măreț, așa că renunță la cariera pedagogică în favoarea
celei militare.31 Absolvenților școlilor normale li se impunea vârsta de 21 de ani pentr u
satisfacerea stadiului militar, însă cum David Praporgescu nu îndeplinea această condiție, se
înrolează ca soldat voluntar în Regimentul 11 Călărași, unitate cu garnizoana în Botoșani.32
Constantin Stoika, un tânăr student al Facultății de Litere, cu o ac tivitate literară
impresionantă, care îl recomanda drept un candidat sigur la unul din posturile universitare, se
reorientează spre o carieră militară: ..Evenimentele vremii, pe care, cu temperamentul său
ardent, le trăia intens, aveau să -i îndrepte pașii spre rândurile oștirii, mai întâi ca elev cu
termen redus la Școala militară de ofițeri de artilerie, geniu și marină, iar apoi când flăcările
primului război mondial se apropiau tot mai mult de țara noastră, ca sublocotenent în cadrele
Regimentul ui 1 grăn iceri, concentrat la Câ ineni -Argeș33.
În armată, viitorul general Praporgescu a urmat și absolvit cursurile unor școli de
specialitate precum Școala de Ofițeri de Cavalerie, Școala specială de cavalerie, Școala de
echitație de la Saumur (Franța), Școa la superioară de război din București. A făcut de
asemenea un stagiu de pregătire în Austria. În fișa privind activitatea din timpul stagiului de
pregătire din Austria se scrie despre el: ,,În special silința sa intensivă, priceperea sa și
interesul său vi u pentru meseria militară, precum și ambițiunea ce a arătat acest ofițer au
contribuit ca într -un timp atât de scurt să fie în stare să cunoască toate detaliile serviciului
unui escadron, divizion și regiment, atât în ceea ce privește instrucția, cât și se rviciul
administrativ (…) A luat parte zilnic la călărie și marșuri, la instrucția remonților și a
oamenilor, la școala gradaților și instrucția pe jos… la toate exercițiile de tragere… s -a
constatat că posedă o dibăcie extraordinară, tact în comandă și cunoaște exact
regulamentele”.34
Grigore Ignat, un alt ofițer din Primul Război Mondial, după absolvirea celor 8 clase
de liceu, în Bârlad, a urmat cursurile Școlii militare de Ofițeri de Infanterie din București,
dovedindu -se un elev îndrăgostit d e meseria armelor, doritor să -și însușească temeinic
cunoștințele predate, exigent față de sine.35 În timp de pace va deveni un bun instructor și

31Ioan Scurtu, Presărați pe -a lor morminte ale laurilor flori, Editura Albatros, 1978, p 43
32Ibidem, p 44
33Constantin T. Stoika, Însemnări din zilele de luptă -editura militară , București, 1977, p 11
34Ioan Scurtu, op. Cit., p 42
35Ibidem, p 101

16
educator, urmând ulterior cursurile Școlii speciale de infanterie din București și ale Școlii de
trageri a infa nteriei. În octombrie 1913 a fost avansat la gradul de locotenent.
Experiența școlii militare este descrisă în mod reprezentativ pentru generația sa, de
către generalul Tătăreanu: ..Odată intrat în școala militară, am fost supus între zidurile
bătrânei i nstituții din Dealul Spirei, la o școală aspră dar binefăcătoare, care ne -a călit în doi
ani caracterele. Acolo, pe lângă cele necesare profesiunii, am învățat prețul sacrificiului de
sine, supunerea la o disciplină fără de murmur și am mai învățat să înlă tur continuu interesele
personale, pentru a le îmbrățișa pe cele generale”36.
Ofițerul Mihai I. Buttescu descrie detaliat în memoriil e sale atât experiența din școala
militară cât și impactul pe care l -a avut asupra lui : ,,Școala militară, elan de tin erețe pe care l –
am simțit din prima zi, amplificându -mi-l pe acela din copilărie, din vremea soldaților de
plumb. Uniforma, trefla roșie a epoletului ofițeresc, chipiul cu trese de mătase și egreta roșie,
centura cu baioneta ei la șold, vipușca la pantalon i și mănușile albe, tunica albastră cu granata
roșie la gât, toate ne impuneau tuturor aceeași temelie de gândire și simțire, baza unei
atmosfere de dezvoltare. M -am simțit încadrat de idealiști entuziaști, nu mai eram singur,
dezarmat, fără un țel precis. Cu gândul la arme, la luptele viitoare, ne simțeam un fel de
,,eroi” de -ai lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul și câtă siguranță ne dădea acest elan și în
celălalt fel de ,,eroism” din lumea domnișoarelor”.37
Școala Militară era percepută ca un elem ent de trecere între copilărie și maturitate,
prin care tinerii erau pregătiți să îmbrățișeze cariera nobilă de militar: ,, ca unul ce cunoșteam
tehnica vieții de internat, cu același clopoțel de la deșteptare, la meditație, la masă, la culcare,
cu aceleași duceri și veniri de la internatul din strada Procopie (…) până la liceu și înapoi, cu
aceleași chiuluri de la meditația de seară, pentru a sări peste zid, în oraș, la întâlniri
ștrengărești etc, ca unul ce cunoștea toată această tehnică, fără însuflețir e, fără vreo atracție
specială, devenită banală, chiar plicticoasă, mă pomenii deodată, în internatul Școlii militare,
un alt om, în altă lume. Doi foști colegi de liceu, intrați aici cu unul sau cu doi ani înaintea
mea (…) abia mai rămăsese câte puțin d in felul și atitudinea lor anterioară; erau complet
schimbați, veselia lor abia acoperea un zdrav ăn fond de seriozitate și jocurile lor, o eleganță
plină de demnitate”.38 Dacă mediul școlii primare este descris ca fiind banal și plictisitor,
atmosfera din ș coala militară este ,,plină de însuflețire”, fiecare moment al zilei fiind marcat

36 Generalul N. Tătăreanu, op. Cit, p 8
37Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 85
38Ibidem, p 51

17
de sunetul trompetei care anunța un program bine structurat pentru viitoarele cadre militare .
Deși orarul era strict și activitățile zilnice nu erau tocmai diversificate, vii torii ofițeri erau
fascinați de riguroasa disciplină militară : ,,dimineața zilei era salutata prin glasul unei
trompete, care trimitea din curtea școlii, către cer, melodia zorilor, cu notele ei prelungi
,,Deșteptarea!”. Elevii, încadrați în căprării, secț ii și plutoane, săreau veseli din pat pentru
toaletă, aranjarea patului, echiparea și în front, pentru inspecția șefilor respectivi, elevi din
ultimul an” .39
Școala militară punea un accent pronunțat pe ierarhia militară, astfel încât cele opt
secții exi stente ieșeau în curtea școlii comandate de câte un elev -sergent, având în front câte
două detașamente militare de fiecare secție, împreună alcătuind frontul de adunare în coloană
de patru semi -plutoane. În fața ,,frontului” era primul elev clasificat din ultimul an, care avea
gradul de sergent -major, purtând sabie. În dreapta lui stătea sergentul -furier , fiind al doilea
clasificat, iar în stânga stătea sergentul de serviciu, unul din cei opt clasificați după primii doi
colegi ai lor. Sergentul -major dăde a comenzi, precum ,,drepți!”, ,,apelul”, ,,raportul” , fiecare
comandă fiind acompaniată de sunetul puternic al trompetei.
Sergenții, ieșeau în fața secțiilor, executau comenzile, raportând sergentului -major,
care comandă apoi ,,Pentru onor!” și dădea raportul ofițerului de serviciu, arătând cauza
absenților (boală în infirmerie, învoiri, pedepsiți). Acest exercițiu se termina cu comanda
,,Spre rugăciune, descoperiți!”, când ,,capelele elevilor trec în mâna stângă și în timp ce
trompeta sună prelung ,,R uga”, un elev zicea ,,Tatăl nostru” și toate mâinile drepte fac
semnul crucii. Imediat după comanda și semnalul trompetei de ,,Rupeți rândurile!”, toți elevii
trec la meditația de dimineață, începând cu ora 6:30”40. Activitățile de acest gen au un efect
motivant asupra ascensiunii profesionale a viitorilor ofițeri, întrucât presupun existența unei
ierarhii clare și formalizate la niveluri de decizie, fiecare cu atribuții bine definite: ,,câtă
noutate pentru mine, în această atmosferă atât de vie, atât de mi nunată în atitudinile celor 200
de elevi, gata la învățătură în mai puțin de 40 de minute, străbătute de mișcătoare melodii de
trompetă și țanțoșe comenzi! (…) atmosferă nouă, integrală, lume nouă simpatică, viață nouă
cu elan”.
La sfârșitul clas ei a III a școlii militare, elevii cu note bune susținea u un examen
general , în urma căruia se intra în clasa a IV -a, ultima clasă, unde Mihai I. Buttescu a fost
clasificat printre caporali: ,,Îmi pusei galoanele la mânecile și epoleții tunicii, participai la

39Ibidem, p 52
40Ibidem, p 52

18
parada de înaintare în grad a clasei noastre și plecai fericit41”. Ulterior, în cursul ultimului an,
toți elevii care aveau peste 18 ani depuneau jurământul militar la școală , moment care marca
integrarea lor în corpul militar : ,, Eram majori. Eram înc orporați în oastea țării. Mă socoteam
un bărbat întreg, un stejar puternic”.42
Ulterior, proaspeților ofițeri li se oferea în subordine o companie de elevi: ,,Am luat
comanda companiei la elevi – fostă a căpitanului de altă dată, Sturdza – de la căpitan ul
Georgescu, poreclit Câțu, fost și el ofițer în armata prusiană, mutat la o campanie de elevi
pentru ofițeri de rezervă (compania a 4 -a). Batalionul de elevi era comandat de maiorul
Economu Virgil ”43. Mihai Buttescu a fost numit profesor pentru cei 240 de elevi din
compania sa, la trei cursuri , anume Educație militară, Tactică, Arme portative . Acești elevi
erau repartizați în trei plutoane, comandate de locotenenții Popescu David, Ionescu Nicu și
Dumitru Ion. Pentru ofițerii activi erau 720 de elevi, jumăt ate din anul al doilea de studii, din
care, primul clasificat avea gradul de plutonier major – unicul pe școală – și acesta era din
campania I -a, elevul plutonier major Craiu Vasile, care aparținea plutonului 144.
La celelalte plutoan e era câte un elev plut onier, clasificat pe companii. Aceștia
exercitau atribuțiile comandantului de pluton sub directiva ofițerului titular. Următorii la
clasificație din co mpanie exercit au atribuțiile de șefi de secție, de grupă, artilerie, tragere,
cazarmare, etc, cu gradul d e elev – sergent, ca și ceilalți camarazi din anul al doilea. Elevii
din anul I purtau gradul de elev -sergent, cu atribuții de soldat. Toți erau bacalaureați, mulți cu
licee militare și reușiți la examenul de intrare în școală, singurul criteriu de admiter e, pe lângă
examinarea medicală. Așadar, compania avea înfățișarea unei imense echipe de tineri
sportivi, sănătoși și cu flăcări de inteligență în priviri45.
Astfel, proaspeților absolvenți ai școlii militare li se ofereau companii de elevi în
subordine pentru a -și însuși noul statut, cel de ofițer, punându -se un accent pronunțat pe
structura ierarhică: ,, (…) Soseam în mijlocul careului și comunicam tuturor constatările mele
asupra activității tuturor în ultimele 24 ore, explicând cauzele și modul de îndreptare a
greșelilor, fără a dicta pedepse, căci din prima zi, când mi s -a prezentat compania, le -am
spus: ., Bucuria pe care o am venind în mijlocul a 240 de tineri bacalaureați, care au avut
plăcerea să -și aleagă aceeași carieră ca a mea, a armelor, vă promit să o simțiți și

41Ibidem, p 55
42Ibidem, p 59
43Ibidem, p 230
44Ibidem, p 230
45Ibidem, p 230

19
dumneavoastră, când veți pleca de aici ca ofițeri, nerăbdători de a vă duce în mijlocul
soldaților ”46.
În ceea ce privește stagiul militar obligatoriu, unde tinerii erau recrutați în vederea
însușirii abilităților de manevrare a armelor , și a familiarizării cu viața pe front, ne putem
raporta la acesta tot ca la o școală militară. Constantin Popian își întrerupe cursurile la
Conservator, în anul 1903, fiind incorporat, ca militar terist, la Regimentul 6 ,,Mihai
Viteazul”. Acesta descrie momentul recrutării ca pe o amintire destul de neplăcută,
reprezentativă, consider eu, pentru majoritatea tinerilor în situația lui : ,,Jandarmi împânzează
satele cu ordine verzi de chemare la oștire. Noaptea, cârduri, cârduri, se aud flăcăii cântân d în
trecere spre corpul de trupă respectiv. O, și pe atunci armata era grozav de temută de recruți.
(…) Și așa, într -o zi posomorâtă de toamnă, zgribulit de frig și trist oarecum , cu mâinile
înfundate în buzunarele pardesiului, priveam cum se rânduiau r ecruții (…)”47.
Pe cât sunt de entuziaste relatările lui Mihai Buttescu despre ș coala militară , pe atât
sunt de anoste cele ale lui Constantin Gane care descrie experiența în cartea sa de memorii ca
fiind chinuitoare și monotonă : ,,despre viața zilnică, grea și monotonă, a celor trei luni și
jumătate de școală, nu e nimic deosebit de însemnat. Pentru mine, singura plăcere ce aveam
în vremea aceea, era cutreeratul dealurilor, pădurilor și răzoarelor din împrejurimile
Botoșanilor. Amintirea vremurilor fără de griji ale copilăriei mele mi se furișă duios în suflet ,
care invocă expe riențe umilitoare și neplăcute48.
Din perspectiva lui Constantin Gane, o zi din școala militară se desfășura în felul
următor ,,Ocolire la dreapta. Înainte, marș! Unu -doi-trei-patru! Cot la cot, nasul înainte,
umerii înapoi. Ce-o mai fi și asta? Școala militară, drăguța de ea! (…) . Iată-ne sclavi!49. De
remarcat este faptul că Buttescu a experimentat școala militară în postura de copil și
adolescent idealist, fără experiența fro ntului, spre deosebire de Gane care deja trecuse de anii
adolescenței și avusese contact direct cu primele lupte ale războiului: ,,Suntem cincizec i în
plutonul acestei grozave școli. Cincizeci de păpuși, cincizeci de moriști ce se -nvârt la vântul
toanelor unui tânăr locotenent, o bucățică de om cât o șchiapă. E un îmblânzitor! Stă în
mijlocul nostru și suflă dintr -o mică șuerătoare. Alergăm de ici -colea, ne culcăm cu fața la
pământ, ne sculăm și iar ne aruncăm, de trei, de patru, de zece ori – de câte ori ar e plăcere
stăpânul nostru cel dăruit de școală! De -ar fi numai atât! De -ar fi numai oboseala cea

46Ibidem, p 230
47 Constantin Popian, op. cit, p 29
48Constantin Gane, Prin Viroage și coclauri, Editura Cultura Națională, București, 1922 , p 177
49Ibidem, p 174

20
istovitoare, deșteptarea la 5 dimineața , exerciții și marșuri până la asfințit -treacă meargă –
deși la vârsta noastră nu mai înduri aceste sforțări fizice cum le îndură elev ii de 20 de ani. ”50
Programul strict și disciplina cazonă nu erau cele mai deranjante lucruri pe care
bărbații le trăiau în școala militară, din perspectiva lui Gane care susține: ,, Era umilință ! Să
te vezi om în toată firea – între 28 și 35 d e ani – om cu o situație în societate, advocat,
magistrat, învățător sau funcționar, -luat în batjocură de un piciu fără fir sub nas, care -și face
o drăcească plăcere din arta de a chinui și a înjosi. Căci era înjosire și bătaie de joc, nu era
instrucție. După ce te culca și te scula de zece ori, cu obrazul în praf, la picioarele lui,
copilandrul acela își băga mâinile în buzunar și poruncea cu glas pițigăiat: Adunarea
împrejurul meu! Ne sculam în grabă și alergam care de care să ne aflăm locul rânduit și să
stăm smirnă în fața lui. Nu apucam însă să ajungem, că el se întorcea cu spatele și spunea
apăsat: Adunarea împrejurul meu! Alergam din nou din spatele în fața lui, dar cum soseam,
locotenentul se întorcea iar și scanda: Adunarea împrejurul meu! Și era o goană în cerc
împrejurul acestui titirez! ”51
Din relatările lui Gane reiese faptul că școala militară nu era un loc dedicat exclusiv
instrucției militare, ci mai degrabă un loc unde se practica abuz ul de putere în cele mai
variate și creative forme :,,Iar seara, când ne întorceam de pe câmp obosiți ca vai de noi,
înainte de a intra pe poarta căzărmei trebuia să cântăm, ca recruții, cântece menite să
înflăcăreze patriotismul nostru (…) Și cu toată bună voința ce aveam de a da glasurilor noastre
o inton ație cât mai melodioasă, ele aveau darul să nu fie pe placul d -lui locotenent, care în
clipa când pășeam pragul porții, deodată se întorcea și răcnea încruntat: Rău! Stai! Stânga -n
pre-jur! Par alergător două sute de metrii! Așa încât tocmai când credeai c ă ai ajuns și că de
acum s -a isprăvit până a doua zi în zori – trebuia să începi iar a alerga până îți ieșea sufletul, să
te oprești hăt dincolo de cazarmă, să te întorci înapoi și, abia mai putând răsufla, să bați
tălpile cu putere, să -ți intre praful în g ură, iar tu să cânți frumos, că de nu, te amenința din
nou un ,,Rău! Stai! și te întorcea a doua oară, fără pic de milă, nici de obrăzare! ”52.

50Ibidem , p 174
51Ibidem , p 174
52Ibidem , p 174

21
3. Statutul de ofițer

O definiție a statutului de ofițer este cu atât mai autentică atunci când provine chiar de
la un militar cu experiență , care susține că ,,a fi militar nu e o meserie (…) Militar este un
modus vivendi. Militar devii și ești o viață. (…). Nu spui că te -ai plictisit și te -apuci de altceva.
Armata nu oferă o meserie, ci o carieră, o viață. Un destin, mai bine spus. Te confunzi cu
uniforma, o trăiești. Și tu și familia și apropiații. Și ei se modelează după cariera ta, înțeleg și
acceptă sacrifici ul și felul tău de a trăi ca militar. (…) Militar ești sau nu ești. Militar
presupune o carieră, un mo d de viață, în care principiile de viață sunt sănătoase, sunt la locul
lor și nimic nu le poate zdruncina. Armata e frumoasă. Este totul sau nimic ”53.
În ceea ce privește modul prin care se dobândea statutul de ofițer, cel mai obișnuit era
terminarea unei școli militare. După cum am specificat în paginile anterioare, la începutul
secolului XX era frecvent ca tinerii cu situații financiare modeste, să renunțe la studii
costisitoare și să îmbrățișeze cariera militară. Pe de altă parte , erau tinerii entuziașt i care
proveneau din familii cu tradiție militară, educați în școlile militare germane și franc eze, cum
ar fi Constantin Lăzărescu, Constantin Oprescu, Mihai Todicescu, Mihai Buttescu, George
Atanasescu, Anton Vasilescu și alții. Regele Carol I avea ca sco p: ,, râdicarea cât mai curând
a potențialului armatei, prin noi metode de instrucție și educație, sprintenă și vioaie54”, astfel
încât anii de început ai secolului XX sunt marcați de o creștere semnificativă a numărului de
ofițeri.
În anii de ne utralitate, când spațiul românesc era sub pericolul războiului, armata a
fost mobilizată intens. După cum am menționat în subcapitolul ,,Evoluția școlii militare
românești din a doua jumătate a secolului XIX până la începutul Primului Război Mondial”,
au fost create școli suplimentare pentru ofițerii de rezervă, numărul elevilor din școlile
militare spo rindu-se până la maximul de capacitate. Învățătorii și cei care aveau un minim de
studii făcute erau înaintați în corpul ofițerilor de rezervă, mulți dintre ei fără să își asume
statutul55.
Întrucât serviciului militar era obligatoriu, în mediul rural, unde tinerii nu aveau
opțiunea de a se înscrie la școli militare, aceștia erau recrutați în vederea încorporării în
armată. La sfârșitul lunii octombrie 1911, t ânărul țăran Constantin Mușat ,,și -a luat rămas bun

53Nicoleta Ioniță, Ce înseamnă să fii militar în Armata Română, http://sibiunews.net/articole/26 -interviu/2874 –
ce-inseamna -sa-fii-militar -in-armata -romana.html , accesat la data de 22.02.2018
54 Mihai I. Buttescu, op. cit, p 151
55Vezi subcapitolul I

22
de la ai săi, și, împreună cu alți tineri din sat, însoțiți de bocetele care intrau pe atunci în
ritualul obligatoriu al recrutării, a pornit spre Călărași”56. Așadar statutul de ofițer îl
dobândeau și ti nerii care se remarcau prin abilități de mânuire a tehnicilor militare, sau care
dădeau dovadă de mult curaj, în ciuda faptului că nu aveau studii militare. Un exemplu în
acest sens este Vasile Scârneci pe care ,,primul Război Mondial i -a oferit șansa de a ajunge
ofițer al armatei române, fără a avea studii militare, al doilea l -a propulsat până la gradul de
colonel, comandant de batalion, acoperit de glorie în campaniile din est și din vest57”. Pe timp
de război, deși este înaintat la gradul de sublocotenen t, renunță la toate avantajele oferite de
acest nou statut și dorește să lupte pe front ca un ,,ostaș adevărat, luptător în prima linie, și nu
înapoia frontului, printre sedentari învârtiți”58.
La sfârșitul anului 1916 Vasile Scârneci este internat în spitalul de la Bârlad, în urma
unei răni serioase dobândite pe front, unde este decorat cu ,,Virtutea Militară” clasa a II a, de
însuși regele Ferdinand: ,,cuvintele regale, spuse răspicat, cu vădită sinceritate, mi -au pătruns
întreaga ființă. Mândria de n eam, simțul datoriei în slujba patriei și familiei au fost înt ărite,
stimulate o dată mai mult de aceste cuvinte regale. Acestea mi -au fost un îndemn, un
îndreptar în viață. În vârtejul bătăliilor, în momentele de șovăială, mi le -am amintit și peste
tot am învins”.59
În ceea ce privește statutul de ofițer, Vasile Scârneci este înaintat la gradul de
sublocotenent în rezervă, la 1/14 august 1917, moment imortalizat de către locotenent –
colonelul Ioan Jujescu, comandantul său de regiment care spunea: ,, multă carte militară nu
prea știe plutonierul Scârneci, dar este un om. În lipsă de atâtea acte care se cer pentru
înaintarea unui ofițer, plutonierul Scârneci neavându -le, ofițerii Regimentului 3 Vânători,
printr -un proces verbal, am cerut autorităț ilor superioare înaintarea la gradul de sublocotenent
de rezervă a acestui plutonier. Convingerea noastră, a celor din 3 Vânători, a fost că
plutonierul Scârneci îndeplinește condițiunile de onoare, educație și instrucție pentru a deveni
ofițer.60”
Din această solicitare către superiori, reiese faptul că înaintarea la gradul de
sublocotenent, dorită de camarazii săi de arme, era o manevră prin care aceștia încercau să îl
aducă pe Scârneci mai aproape de statutul de ofițer care i se potrivea și pe care î l merita, dar

56 Colonel Constantin Tatu, Grenadierul Mușat, Editura Milit ară, București 1979, p 50
57Vasile Scârneci, Viața și moartea în linia întâi, Jurnal și însemnări de război 1916 -1920, 1941 -1943, editura
Militară, București, 2012, p 7
58Ibidem, p 8
59Ibidem, p 8
60Ibidem , p 8

23
pe care nu îl putea dobândi din cauza lipsei de educație militară . Ulterior, în data de 1/14 iulie
1918, Vasile Scârneci devine sublocotenent activ. Lipsa de școală militară nu a mai
reprezentat un obstacol, deschizându -i astfel calea unei ca riere militare. Această șansă i -o
oferise războiul și el o fructificase printr -un comportament exemplar pe câmpul de luptă .61
Prin f aptul că înălțarea lui Vasile Scârneci la gradul de sublocotenent a avut loc fără
absolvirea unei școli militare de ofițeri, pentru a -și continua cariera, acesta era nevoit să
urmeze cursurile unei astfel de școli. Așadar, foaia sa matricolă consemnează prezența la
Școala de Aplicație în noiembrie 1920 -ianuarie 1921 și ulterior la Școala Specială de
Infanterie a Corpului 7 Armat ă, în 1922. Cu toate că pe front se remarcase ca un bun
comandant de pluton și a fost susținut de către camarazi în demersul său de dobândire a
statutului oficial de ofițer, în timpul școlii era apreciat ca având ,,o purtare mediocră, caracter
neformat, în crezut”62. Aceste caracteristici proveneau probabil din convingerile limitative ale
vremii, că un tânăr fără școală, deși își dovedise pe front aptitudinile unui bun lider , în
detrimentul altor ofițeri ,,ca la carte”. Statutul de ofițer avea de a face mai m ult cu felul în
care acesta era perceput de către societate și anume un bărbat cu studii alese, maniere și ținută
impecabile, mai mult decât performanțele sale militare.
Un alt caz atipic de obținere a statutului de ofițer , anume de către o femeie, este cel al
Ecaterinei Teodoroiu, care s -a remarca t printr -un simț al datoriei față de țară foarte bine
dezvoltat , dar mai ales prin curaj și acte de vitejie pe front. După ce și -a pierdut tatăl și frații
în lupte , ea s-a hotărât să se implice în mod direct în efortul de război . Aceasta se prezintă la
colonelul Broșteanu, comandantul Diviziei a XI -a, cu rugămintea de a o încadra în una din
subunitățile aflate sub comanda sa. Colonelul o primi cu plăcere: ,,Pe dumneata te cunoaște
toată țara! Sunt bucuros că vei lupta în divizia mea”63, fiind încadrată în Regimentul 43/59
Lupeni. Inițial se ocupa de îngrijirea bolnavilor din Campania a 7 -a și de alte aspecte din
spatele frontului , atrăgând atenția superiorilor și chiar regelui prin implicarea și devotamentul
de care dădea dovadă. Ulterior, Ecaterina a fost decorată la 17 martie 1917 , cu Medalia
,.Virtutea Militară” de aur moment în care i s -a acordat gradul de sublocotenent onorific în
Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu -i-se solda corespunzătoare din Casa Pal atului64.
Începând de acum, Ecaterina a luat parte completă la instrucția trupei în timpul

61Ibidem, p 9
62Ibidem , p 9
63Nicolae Tăutu, Cătălin a, Edit. Militară, București, 1959, pp. 52 -53
64 Marian Moșneagu, Legenda Ecaterinei Teodoroiu. Ce spun arhivele militare, conform
https:/ /www.historia.ro/sectiune/portret/articol/legenda -ecaterinei -teodoroiu -ce-spun -arhivele -militare ,
accesat la 01.03.2018

24
refacerii, fiind ,,atașată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7 -a
iar când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept c omandant de
pluton”65. Potrivit surselor, Ecaterina era o luptătoare înnăscută, știa să folosească pistolul,
carabina și mitraliera, arunca foarte bine grenada de mână și călărea cu o mare abilitate.
Colonelul Broșteanu o caracterizează prin raportul nr. 16 5 din februarie 1917 prin care
informa Corpul I Armată : ,,(…) această fată rămasă fără părinți și frați a luptat în adevăr în
liniile de trăgători cu soldații Regimentului 18 Gorj, unde se ocupa cu hrana soldaților și
îngrijirea bolnavilor. Purtarea sa a fost din cele mai morale, deși a trăit până acum numai în
mijlocul bărbaților, dar este fecioară (sic!). Alteța Sa Rega lă Principele Carol, căruia i-am
povestit această chestiune, mi -a comunicat că o cunoaște și că s-a făcut raport M.S. Regelui a
fi decor ată. Mulțumită acestei constatări, am dat -o personal în primirea comandantului
regimentului, maior N. Ștefănescu, recomandând -o cu toată insistența a i se da
considerațiunea ce merită și protecțiunea necesară, pentru a servi ca un frumos exemplu de
bravură soldaților. Deși nu are etatea decât 17 ani, dar îndrăzneala, hotărârea cu care este
înzestrată va da desigur un imbold pentru acte de curaj camarazilor săi de regiment”66.
În ceea ce privește statutul de ofițer al Ecaterinei Teodoroiu, acesta este mențion at
într-un raport din data de 29 aprilie 1920, al sublocotenentul ui de rezervă Gheorghe Mănoiu
care vine cu mențiunea : „Eroina știu precis că în mai 1917 s -a prezentat la Palat, unde a
primit o sumă egală cu solda unui sublocotenent. La Palat s -a prezentat în baza unui ordin ce
s-a primit de la Divizia a XI -a. Îmi aduc aminte când îmi spunea că Palatul i-a încuviințat
purtarea gradului de sublocotenent asimilat, ordin în această privință nu am citit”.67
Metoda tradițională prin care un tânăr aspirant, elev al unei școli militare, dobândea
statutul de ofițer și modul în care se raporta la acest statut, este detaliat descrisă de căt re
generalul Mihai I. Buttescu. După stagiul militar făcut la Mainz, acesta se întoarce în țară,
pregătit să se implice în efortul de dezvoltare al armatei române: ,,Nu mi -am dat seama de
dezvoltarea mea militară și nici de vreun folos ostășesc adus de mine plutoanelor ce -am
comandat în garnizoana Mainz decât după întoarcerea în țară, în garnizoanele Constanța și
București”68. În cali tate de ofițer, autorul se prezintă pentru prima dată în fața regelui Carol I,
fiind un moment reprezentativ pe care îl prezintă în amănunt: ,,În Sinaia, când la ordinul
regelui Carol I: ,,un adjutant regal ne conduse în biblioteca regelui și când eram to ți aliniați,

65Ibidem
66Ibidem
67Ibidem
68Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 90

25
apăru pentru prima oară Regele Carol I în fața mea. Îl văzusem pe portrete, pe monezi, pe
cărțile de școală, pe pereții unor biserici ctitorite de dânsul, știam din cărți trecutul și eram
mândru de a fi ostașul lui (…) regele zice: mă bucur să văd pe cei dintâi ofițeri ai armatei
mele, pregătiți în cea mai puternică armată a lumii, că se prezin tă atât de sprinteni și vioi”. 69
La data de 15 ianuarie 1900, Mihai Buttescu primește înștiințarea că a fost încadrat în
armata română cu gradul de sub locotene nt, înlocuind cu mândrie uniforma prusacă cu noua
uniformă românească, alcătuită din ,,cizme de lac Chantilly, pantaloni negri cu vipușcă de
postav verde, tunică scurtă de postav castaniu, cu două rânduri de nasturi, tăia tă după aceea a
ulanilor p rusieni, dar cu insignele vânătorești: cornul, pe toți nasturii aurii și brodat în fir de
aur pe reverele gulerului, apoi manșetele de postav verde, încadrate de tresa de aur, ce se
ridică pe mâneci, în formă de treflă, până deasupra înălțimii cotului, iar pe umeri epoleții de
aur în formă de treflă; sabia strălucitoare albă, cu mânerul galben -auriu, având pe el marca
țării și monogramul încoronat al Regelui, era încinsă pe sub tunică, susținută de două curele
acoperit e cu late trese țesute în fir de aur, ia r dragonul de la mânerul sabiei era împletit din fir
de aur și subțiri dungi de mătase albastră și roșie, întruchipând culorile drapelului; peste
tunică încinsesem lunga eșarfă, cu franjuri de aur atârnând din funda lor, peste sabie; era
țesută ca și drago nul din fir de aur galben, bogat, cu dungile albastre și roșii ale drapelului. Pe
cap pusesem pălăria vânătorească a bersaglier -ilor (soldat italian de infanterie ușoară)
italieni, cocarda națională, ambrașamentul ei de aur și penajul lung de cocoș, în pa rtea stângă
a ei”70.
Prin purtarea uniformei de sublocotenent român, Mihai I . Buttescu își asuma gradul
de ofițer, iar descrierea detaliată a uniformei cu toate simbolurile și semnificațiile ei reflectă
foarte bine felul în care acesta se raport a la noul său statut în societate: ,,Era uniforma celor
opt batalioane de vânători ai țării mele, cu singura deosebire că batalionul nostru purta și
monogramul încoronat al Reginei, pe epoleți, iar drapelul, ce purta cea mai înaltă decorație
din Războiul I ndependenței (1877 -1878), purta și o coroană cu panglici de mătase, verzi, pe
care erau brodate cu fir de aur cuvintele reginei: ..Laurii pentru cei morți, rozele pentru cei
vii- Elisaveta”. Eram așadar nespus de fericit că pusesem pe mine uniforma acestui Batalion
de Vânători de gardă”71.

69Ibidem, p 150
70Ibidem, p 152
71Ibidem , p 152

26
Ulterior, între anii 1907 -1909, Mihai Buttescu avansează în grad, devenind locotenent
și adjuta nt al comandantului Brigăzii 9 I nfanterie. Totodată acesta este detașat anual la Școala
de tragere a infanteriei de l a Dadilov și Slobozia, unde îndeplinește funcția de profesor și
instructor de tragere. Așadar statutul de ofițer este exercitat și în acest sens, prin care se
folosesc cunoștii nțele dobândite în timpul studiilor militare pentru a dezvolta potențialul
milit ar autohton. Ulterior, Mihai I. Buttescu contribuie semnificativ și la dezvoltarea gândirii
militare românești, publicând numeroa se lucrări în acest sens, printre care ,,Studiu
psychologic”, lucrare aprobată de Ministerul de Război72.
În cee a ce prive ște felul în care un ofițer se raporta la rolul său atât în timpul cât și în
afara războiului, este de menționat momentul celui de -al doilea Război Balcanic, când
Buttescu este în fruntea companiei I din Regimentul 6 Vânători comandat de locotenent –
colonel ul Al. D. Sturdza. Deși deznodământul a fost nefericit pentru armata română, care a
fost grav afectată de epidemia de holeră, este interesant de remarcat faptul cum căpitanul
Buttescu supravalorifică efortul militar: ,,noi am făcut un război de adevărată a rtă militară: cu
minimum de pierderi și în minimum de timp, am obținut sfârșitul războiului a cinci state care
luptau de patru ani”73.
În urma victoriilor obținute de români în vara anului 1917, Regele Ferdinand a
decorat drapelul Regimentului 2 v ânători ,,Regina Elisabeta” cu Ordinul ,,Mihai Viteazu”
pentru ,,vitejia, și avântul extraordinar cu care au luptat ofițerii, subofițerii și soldații
corpului, în aprigele lupte din iulie 1917”74. Aceeași distincție îi este acordată și
comandantului de regi ment, locotenent -colonelul Mihai Buttescu (avansat la 1 aprilie 1917)),
pentru ,,vitejia, destoinicia și avântul cu care a condus regimentul, în 11 iulie 1917, la atacul
pozițiilor inamice de pe dealurile Mărăști și Teiușului, după o luptă de câteva ore, a pus
stăpânire pe uvragiile inamice 114 și 115, ce erau puternic organizate, repurtând astfel unul
din cele mai frumoase succese militare ale acțiunii ofensive din iulie 1917”. În timpul celui
de-al doilea Război Mondial, colonelul Buttescu a comandat cu î ntreruperi Regimentul 3
,,Olt” cu garnizoana la Slatina, a fost numit comandant militar al uzinelor ,,Malaxa -Rogifer”,
după război fiind avansat la gradul de general în retragere.
Statutul de ofițer nu se obținea însă ușor. Cazurile de mai sus au fost excepționale,
însă din câte se poate deduce din memoriile studiate, acest statut nu era întotdeauna obținut

72Ibidem, p 197
73Ibidem , p 197
74Ibidem, p 152

27
pe merit. De exemplu, tânărul fiu de funcționar de care am amintit în subcapitolul precedent,
rămas orfan, s -a dus voluntar în armată. Deși avea nu mai patru clase, se hotărâse ca prin
implicare și perseverență să devină ofițer. Însă deziluziile au apărut la scurt timp după
înrolarea sa ,,viața groaznică între zidurile păzite de baionete, bătăile pe care le vedea
împrejurul lui, toate sfârșiră prin a -i naște -n piept revolta”75. Lucrurile nu au stat cum s -a
așteptat el , întrucât, relatează el, nenorocul l -a adus în compania celui mai brutal dintre
căpitani și ,, după încercări de tot felul, d upă nesupuneri mici, după hărțuie li de toată ziua, s -a
ales că î n trei ani n -a ajuns decât căprar.”76
Din aceasta relatare reiese faptul că statutul de ofițer putea fi oferit și într-un mod
subiectiv în funcție de preferințele superiorilor , și nu întotdeauna pe merit : ,,privind la cele
două galoane de lână cusut e la mânică, îl cuprindea o ironie tristă. Atâta meritase el? Era mai
bun, mai activ, mai inteligent sergentul Berechet, care se pregătea deja pentru școala
divizionară, după ce învățase la reghiment a scrie pe nisip și a ceti cu cercuri de hârtie puse
deasupra slovelor?… Sergentul Berechet, care lua întotdeauna stânga drept dreapta, și căruia
maiorul, propunea să -i lege la un picior fân și la altul paie, nu era nici mai cetit nici mai
deștept, dar era omul de încredere al căpitanului și căpitanul îi zice a totdeauna că e instructor
sever și ,,bun militar”77. Însă această relatare este una singulară și nu reflectă neapărat
realitățile epocii, fiind mai degrabă o abordare subiectivă din partea unui tânăr dezamăgit de
eșecul său.
În calitate de ofițer i, tinerii absolvenți ai școlilor militare, aveau oportunitatea de
interacționa în mod direct cu membrii ai familiei regale, lăsându -ne informații prețioase
despre aceasta, chiar dacă sunt subiective. De exemplu, pe atunci tânărul ofițer Alexandru
Dragalin a relatează în memoriile sale momentul în care ia masa pentru prima dată alături de
familia regală: ,,Era pentru prima dată când luam masa cu familia regală, nu stăteam la coada
mesei, ca ofițer de gardă, ci lângă regină. (…) Avându -l aproape în față pe regele Carol, grav,
cu privire severă, omul care nu râdea niciodată și vorbea așa de puțin, desigur că nu mă
simțeam în apele mele. Poeta Carmen Sylva însă a știut să -mi dea iluzia că ne -am fi aflat pe
terasa de la ,,Cuibul reginei” din Constanța , în acea intimitate atât de agreabilă. A vorbit
despre Pierre Loti, viața și opera lui, cu tot felul de explicații despre viața de marinar în apele
Islandei, iar când regele a vorbit ceva cu doamna din dreapta lui, regina s -a întors spre mine

75Anton Balcabașa, op. Cit, p 78
76Ibidem , p 78
77Ibidem , p 78

28
ca să -mi spună oarecum confidențial: -Știi, Messalina, că avem șampanie la masă! L -am
rugat eu pe rege să -mi cinstească oaspetele. (…) Știam că regele Carol I era foarte strâns în
cheltuieli, așa că șampania se servea, probabil, la ocazii foarte rare.78”
În concluzie, statu tul de ofițer venea cu numeroase avantaje și oportunități pentru
tinerii aspiranți de la acea vreme , dar și cu limite și constrângeri. O carieră militară reprezintă
de fapt un mod de viață, iar legătura creată între cei ce aspirau la o asemenea carieră, ca re
împărtășeau idealuri și valori comune dar și greutățile aferente pregătirii militare, era de cele
mai multe ori o legătură specială, pe viață, după cum susține și generalul Tătăreanu în
memoriile sale: ,, După obținerea gradului de sublocotenent, bine p regătiți sufletește, ne -am
risipit care încotro pe la regimente, ca să instruim pentru război, flăcăii plaiurilor noastre.
Camarazii de atunci erau foarte legați unii de alții. La instrucție, la manevre, la petreceri,
eram cu toții pentru altul și unul pen tru toți. Se întâmpla ceva neplăcut unuia dintre noi? Scria
vreun gazetar împotriva armatei? Răsplata urma imediat fără frică și fără de amânare. Era
cineva în lipsa? Sfatul prietenesc și ajutorul nu lipseau niciodată. De aceea și astăzi, când ne
revedem d upă atâția ani, cu părul încărunțit, acei care am mai rămas, ne uităm unii la alții cu
înțelegere. În strângerea de mână camaraderească, încă mai trăiește căldura și frumusețea
simțămintelor de odinioară”79

78 Virgil Alexandru Dragalina, op. Cit., p 137
79 General N. Tătăreanu , op. Cit., pp 8 -9

29
II. Capitol

1. Cercurile militare și eveni mentele sociale

Cercurile militare au reprezentat o formă organizatorică adaptată unui demers socio –
cultural modernizator80. Acestea erau considerate locuri destinate întâlnirilor ofițerilor în
afara cazărmii, unde se discutau de regulă probleme legate de război, de strategie militară,
sau aspecte doctrinare. Odată cu procesul de modernizare generală, susținut de regale Carol I,
cercurile militare aveau rolul de pilon de comunicare între armată și societatea civilă. Ideea
înființării cercurilor militare în garnizoanele armatei române a apărut în deceniul al optulea al
secolului al XIX -lea, înainte de Războiul de Independență81.
Astfel, după 1877, în spațiul românesc apar primele cercuri militare, realizate după model
occidental, în special după cel fra ncez. Acestea funcționau în principalele garnizoane ale țării
și după cum am menționat mai sus, aveau ca scop crearea unei legături între armată și
societate. Unele dintre ele dispuneau chiar de un local propriu, iar conducerea lor revenea
comandantului ga rnizoanei, care avea, de regulă, cel mai mare grad militar82. Cercul Militar
al ofițerilor din garnizoana București a fost înființat la data de 15 decembrie 1876, noua
instituție fiind pusă în patronajul direct al, pe atunci, principelui Carol I.
Asemene a celorlalte cercuri militare. cel din garnizoana București era un mod de asociere
privată a corpului ofițeresc, desfășurarea activităților fiind susținute financiar prin cotizațiile
membrilor sau prin donații ori valorificarea unor produse culturale83. Primul sediu al cercului
din capitală se găsea în localul Eforiei din Bulevardul Elisabeta (în prezent sediul Primăriei
sectorului 5). Apoi, din aprilie 1887 s -a mutat în Casa Greceanu, local aflat la intersecția Căii
Victoriei cu Bulevardul Elisabeta în apro pierea Bisercii Doamnei. La începutul secolului XX,
Cercul Militar s -a mutat in Casa Oteteleșanu în locul căreia se va ridica mai târziu Palatul
Telefoanelor84.

80 Bogdan Vârșan, Cum s -a născut palatal Cercului Militar Național, conform
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cum -s-a-nascut -palatul -cercului -militar -national , accesat la
18.04.2018
81 Ibidem
82 Horia Dumitru Oprea, Cercuri le militare de altă dată, conform
https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/07/04/cercurile -militare -de-altadata/ , accesat la 18.04.2018
83 Ibidem
84 Ibidem

30
Un aspect important în ceea ce privește construirea cercurilor militare, la sfârșitul
secolului XIX și începutul secolului XX, a fost solidaritatea ofițerilor pentru realizarea
acestui gen de edificiu. Fondurile necesare realizării cercurilor militare au f ost strânse, peste
tot în țară, din donații, în special subscripții și cotizații ale ofițerilor, precum și din subvenții
de stat și împrumuturi rambursabile. În majoritatea garnizoanelor, contribuțiile ofițerilor au
fost de circa 80%.85
Cercul militar a fost considerat drept locul consacrat întâlnirilor ofițerilor în afara
cazărmii, unde se discutau probleme de teoria războiului, chestiuni de strategie și doctrină,
pentru ca ei să -și diversifice cunoștințele de cultură generală prin frecventarea bibliotec ii și
unde găseau prilej pentru a învăța limbi străine, pentru a -și pune în valoare anumite
disponibilități artistice sau recreativ distractive. Nu era de neglijat nici latura social -mondenă,
cercurile militare fiind cunoscute pentru evenimentele găzduite de acestea86.
Cele mai atractive evenimente care aveau loc într -un cerc militar, erau balurile
militare. Balul reprezenta un prilej de divertisment și socializare, fiind un element distinctiv
al vieții mondene din spațiul românesc. Manifestările acestuia au suferit modificări
semnificative în cursul secolului XIX, fiind adaptat modelului occidental, îndeosebi cel
francez. În acest sens, ofițerul Mihai Buttescu, ajuns la Mainz pentru a -și perfecționa studiile
militare, are ocazia de a participa la un astfel de eveniment, oferindu -ne veritabile informații
în ceea ce privește balul în occident. La data de 3 decembrie 1899 este înaintat la gradul de
Degenfahnrich, ceea ce înseamnă aspirant care a promovat examenul de ofițer și beneficiază
de dreptul de a purta sabie87. Cu această ocazie, primește o nouă uniformă ofițerească, cu
sabie, dar fără epoleți de argint, fiind invitat alături de ceilalți colegi ai săi cu același grad, la
ceaiul dat de familia colonelului.
Ceaiul era de fapt o festivitate, unde tine rii ofițeri erau introduși pentru prima dată în
lumea monden ă, după cum descrie acesta în memoriile sale: Un hall mărișor, cu ușile
deschise spre un mare salon, din care, într -o parte se vedea prin glas -wand, sufrageria, iar în
cealaltă parte, biroul și bi blioteca colonelului, erau pline de lume în ținuta de riguare. Multă
lume feminină, situație neobișnuită pentru mine, ca nou om cu pretenții, ofițerimea
Regimentului și, ici -colo, câte o redingota civilă la cravată albă și monoclu. Erau prezenți la
ceaiul acesta, între alții, și generalul de brigadă Duhring, șeful direct al colonelului, apoi Graf

85 Ibidem
86 Petre Out, op. cit., p 11
87 Mihai I. Buttescu, op. cit, p 84

31
von Bodenstadt, rezidentul regal al regiunii, cu cele trei domnișoare, care se asemănau atât de
mult, ca figuri și ținută, că nu era posibil să fie deosebite una f ață de alta, și o doamnă, soția
unui mare industriaș numit Jestnitzers, cu trei domnișoare, însoțite de locotenentul Kroeck.
Toți cei cinci Degenfahnrich -i am venit aici, direct de la croitor, echipați, de la cască până la
pantofii de lac, în noile uniform e ofițerești. Pe cât eram de mândri, în noua noastră înfățișare,
pe atât evidențiam și stângăcii în portul sabiei, sub ueberrock, atârnată de cingătoare prin
lungi fâșii țesute în fir de argint.”88
Balurile erau, deci, rezervate în special elitei, care își însușea codul de conduită străin,
pentru valorificarea statutului social. Având în vedere eforturile financiare costisitoare pe
care un eveniment de acest gen le presupunea, nu orice familie își permitea organizarea unei
astfel de petreceri grandioase. As tfel, balurile erau reprezentative familiilor boierești, familia
domnitoare și mai târziu familia regală, personalități politice, miniștrii, parlamentari,
diplomați, ofițeri, magistrați și alte persoane cu statut social și cu situație financiară, care
petreceau de multe ori în cadrul unor cercuri strânse, exclusiviste, într -un mare fast și la date
precise, stabilite din timp .
Pregătirile unui eveniment de acest gen erau minuțioase și costisitoare, întrucât familia
gazdă dorea ca balul să lase o impresie put ernică asupra participanților: ,,în București, o
invitație la un bal în casa lui Marghiloman era un eveniment monden, ce nu se putea
disprețui. Totul îți satisfăcea un gust de lux, pe care degeaba îl ascundeai cu o îngrijită
ipocrizie, îl avem toți în noi, așa cum avem și nevoile instinctive. (…) Cum era să rezistăm
noi, fetele tinere? (…) Balul de la Marghiloman, cu mult mai important decât balul de la
palat, a făcut epocă în viața noastră . Aminteam anumite date pornind de la ,,când am fost la
bal la Margh iloman” sau ,,după balul de la Marghiloman”, cum am fi vorbit de data unui
cutremur sau a unei declarații de război”89.
Dorința de a se întâlni într -un cadru social, de a socializa și de a petrece, i -a făcut pe
oameni să se reunească cu diferite ocaz ii, precum în zilele onomastice sau în zilele de naștere
ale membrilor familiei. Un eveniment de acest gen a rămas cunoscut ca cel mai impresionant
bal anual organizat de familia Șuțu, organizat pe data de 30 ianuarie, cu ocazia zilei
onomastice a lui Grig ore Șuțu, la care participau inclusiv Carol I și soția sa, Elisabeta90.
Membrii elitei se mai reuneau și cu ocazia avansării în funcție, a unei victorii electorale, dar

88 Ibidem , p 84
89 Zoe Cămărășescu, Amintiri, Editura Vitruviu, București, 2002, p 286
90 Elena Olariu, Mentalități și moravuri la nivelul elitei din Muntenia și Moldova , București, Editura
Universității din București, 2006, p. 221.

32
și cu prilejul sărbătorilor religioase și naționale. În general, oamenii participau la b aluri din
trei motive: în primul rând pentru divertisment, în al doilea rând pentru a -și satisface anumite
capricii, dar și ca urmare a legii cererii și ofertei91. Dacă vara modul de a petrece timpul liber
era foarte variat, majoritatea boierilor fiind plec ați la moșiile lor, însă iarna, odată cu
revenirea în capitală, activitățile erau de natură social.
Astfel, în timpul sezonului rece elita participa la ,,Carnaval”, organizat după model
occidental: ,,alături, pe canapea, mă așteptau costumul și masca pregătite pentru balul
costumat din acea seară, seara de revelion.”92 Această perioadă care dura de la Crăciun până
în a doua duminică a Lăsatului -secului, care avea loc înaintea postului Paștelui93. În ceea ce -i
privește pe ofițeri, după Războiul de Indepen dență, se organizau reuniuni militare în
amintirea participării la luptele din sudul Dunării, dar și cu ocazia principalelor sărbători
religioase: de Crăciun, de Anul Nou, de Paști sau când se dădea în folosință o cazarmă nouă.
Familiile înstărite găseau n umeroase oportunități de a organiza astfel de evenimente, de
exemplu în anul 1902 doamna Sturdza, cu prilejul inaugurării unei bărci de salvare în
stațiunea Constanța, dar și pentru a achita o datorie rămasă, hotărăște să organizeze un bal:
,,Constanța, st ațiune maritimă și n -avea o barcă de salvare pentru băile și plaja de la Vii.
Comitetul, patronat de mine, a realizat -o; și mâine, la festivitățile nautice, o inaugurăm și o
sfințim. Dar mai trebuie să achităm o datorie rămasă și m -am gândit să patronez un bal ce
vom da la Hotel ,,Carol”, în ziua de 1 septembrie.”94 Inițiativele locale au început să fie din
ce în ce mai multe, așa că, mai târziu, se organizau baluri și cu alte prilejuri: de mărțișor, când
unitatea împlinea un număr de ani de la înființare ( 25, 50, 100 de ani) sau cu prilejul venirii
unei noi promoții de ofițeri în garnizoană (așa -numitul “bal al bobocilor”). Ofițerii tineri erau
luați în primire de cei mai în vârstă, care aveau obligația să organizeze un eveniment monden
pentru cunoașterea r ealităților din garnizoană și pentru apropierea lor.95
Balurile ofițerilor erau foarte apreciate și dorite, întrucât tinerele fete din clasele
superioare și de mijloc erau ,,inițiate” în ceea ce privește lumea mondenă, începând cu vârsta
de 15 ani. Famili ile depuneau un efort considerabil pentru ca prima apariție a fetei în lume să

91 Dan Dumitru Iacob, Balurile înaltei societăț i din Principatele Române la mijlocul secolului XIX , în Orașul
din spațiul românesc între Orient și Occident (coord. Laurențiu Rădvan)
(http://www.academia.edu/4085009/Balurile_%C3%AEnaltei_societ%C4%83%C5%A3i_din_Principatele_Ro
m%C3%A2ne_la_mijlocul_secolului_al_XIX -lea), p. 2 97, accesat la data de 25.0 4.2015.

92 Virgil Alexandru Dragalina, Escadrilă de Nis tru, Editura Militară, București, 2011, p 38
93 Ibidem , p. 294.
94 Mihai I. Buttescu, op. cit, p 167
95 Horia Dumitru Oprea, op. Cit.

33
fie impecabilă. Pregătirile începeau cu cel puțin un an înainte și implicau lecții de dans,
respectiv realizarea ținutelor domnișoarelor, aspecte de care se ocupau mamele sau mă tușile.
Tații se ocupau de procurarea invitațiilor, care erau destul de costisitoare din punct de vedere
financiar. Având în vedere că prin intermediul acestor baluri se ajungea adesea la căsătorii,
nu era permisă participarea oricui, întrucât principalul criteriu după care o fată se putea
căsători cu un ofițer, era să aibă o zestre considerabilă.
Ofițerii veneau de regulă în uniformă, deși aceasta nu era obligatorie, deoarece ținutele
oficiale impresionau și atrăgeau privirile și admirația sexului frumos. În ceea ce privește
muzica, aceasta era cea a armatei, care, nu cânta numai marșuri, ci dimpotrivă, avea un
program muzical foarte variat. Adeseori se apela și la formații civile de muzică; aveau loc
chiar și unele spectacole artistice date de artiști din garnizoană sau aduși din altă parte.
În calitate de organizator al balului propus de doamna Sturdza, din vara lui 1902, ofițerul
Buttescu oferă informații veritabile în acest sens: ,,Orchestra philarmonică, condusă de
maestrul curții, Grigoraș Dinicu, se găsea la Constanța. Am solicitat -o și s -a oferit gratuit.
Muzica Regimentului 34 din Constanța, la fel. Pentru bufetul respectiv am obținut de toate,
de pe la restaurante și cofetării, de la șampanie până la ultima prăjitură, pe gratis, sau contra
bilet d e bal, socotit a câte 500 de lei. Era balul înaltelor elite din țară, aflătoare, de sezon, în
Constanța. În ziua de 15 august s -au vândut 400 de bilete a câte 100 lei și doamna Sturdza m –
a ascultat să închidă alte plasamente, pentru că un bal, îi spusei, n u poate fi reușit când e prea
mare înghesuială. (…) am fost asaltat din toate părțile să le fac rost de bilete de bal, ajunsesem
cel mai cunoscut personaj în lumea sezoniștilor (…) Doamna Sturdza trimitea pe toate
solicitantele la mine, care răspundeam de organizarea balului.”96
Balurile erau evenimente riguros organizate, fiecare moment de la sosirea musafirilor,
până la ultimul dans, fiind planificat: ,,sosi ora balului; saloanele spațioase ale cazinoului
militar erau splendid amenajate și lumea înc epuse a sosi97. Musafirii erau întâmpinați de către
cavalerii de onoare, membrii ale celor mai influente familii: ,,În seara balului, 1 septembrie
1902, după ce -mi gospodărisem balul – muzicele cu programul cronometrat; recepțiile
musafirilor, de către echip a cavalerilor de onoare în cap cu Sturdza, Văcărescu, Negri,
Cantacuzino, Năsturel, Petrescu; garderoba și bufetul de către Casa Enescu, restaurantul din
București”98.

96 Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 167
97 Ibidem , p 167
98 Ibidem , p 167

34
De regulă, după cum am menționat deja, genul acesta de eveniment reprezenta
oportunitatea ideală pentru tinerii ofițeri să își găsească perechea: ,,Introdusei în marele salon,
la brațul meu, pe această zveltă figurină, care aducea sub luminile balului contrastul dintre
albul feței, bustului și brațelor și purpura ascunsă de negrul dantelăriei întregi și a părului ei.
Iar, pe când, de sub negrele ei sprâncene arcuite, porneau scânteierile miraculoase ale ochilor
scânteieri demonice, ochii tuturor cucoanelor erau îndreptați asupra ei.” Așadar, putem spune
că prin intermediul balurilor, implicit a dansului, se manifesta singura modalitate de seducție
permisă, care ducea de multe ori la următorul pas, la căsătorie: ,,n -am întârziat o clipă și
valsul ne -a cuprins, pe demon și pe mine, într -un farmec înfiorător; ne feream privirile
noastre să nu se întâlnească, pentru ca să nu -și spună ceea ce ar dori ele, fiind lăsate de capul
lor. Eram în văzul tuturor și puțin îmi păsa de comentarii. Când valsul se termină, nu o mai
condusei la tatăl și sora, cu amica eu, ci ea mă urmă, fără să ne spunem un cuvânt, la
garderobă unde, punându -i mantia pe umeri, am condus -o la o masă îndepărtată de pe terasa
din fața mării; demonul m -a urmat mașinalicește; nu mai voia nimic altceva decât să nu -mi
părăsească brațul (…) Am petrecut, în patru ochi, aproape to ată noaptea; ea a renunțat la
orice, numai ca să ne privim, să vorbim, să ne simțim aproape, numai în doi.”99
Jocul acesta de seducție ducea deseori la căsătorii, însă în egală măsură ducea și la
infidelități, implicit divorțuri. Deși ofițerii căsătoriți participau la eveniment alături de soțiile
lor, obiceiul de a dansa cu cât mai multe reprezentante ale sexului feminin ducea adesea la
încălcarea credinței conjugale, fapt ce reiese din rândurile următoare: ,, Balul începu. Salonul
mare era plin de dansato ri. Eu, în cercul vechilor mele dansatoare, nu mai încăpeam acolo și
ele mă atraseră în două încăperi alăturate, comunicând cu salonul mare. Această separare, cu
ritmul mai îndepărtat al muzicii, cu priviri, pe cât de discrete pe atât de îndrăznețe, cu car e
eram fixat de dansatoarele mele, cu șoapte la ureche de reproșuri dulci, creau o atmosferă de
complicitate savuroasă la o acțiune oprită, nepermisă. Și chestiunea se mai complica și cu
unele strângeri de mână, tentații de izolare pe la bufet și lecturi l a bibliotecă, la care am
rezistat frumos, dar eroic. (…)”100.
La astfel de baluri participau uneori și membrii ai familiei regale: ,,În salon apăru Prințul
Ferdinand cu soția prefectului, căruia i se rezervase, în centrul cadrilului, locul liber. I mediat
văzui pe Zizi Cantacuzino – vis-a-vis-ul Prințului – înaintând și prezentându -i-o pe Patzi.
Salutul ei a la gavotte a fost impecabil, dar când s -a întors, ochii ei mă căutau pe mine și m –

99 Ibidem, pp 170-171
100 Ibidem , pp 170 -171

35
au văzut râzând. Cadrilul fu dansat ca toate cadrilurile, cu sin gura excepție că, la figura
chaine de dames, toate dansatoarele, când treceau prin fața Prințului, făceau salutul a la
gavote, care de care mai schimonosit (…) După cadril, imediat începu legiuitul vals cu
partenerele de vis a vis ale cadrilului. Zizi Ca ntacuzino cu soția prefectului, Prințul cu Patzi,
eu cu Miss Harrys, Richard cu Miss Bolton și încă vreo 4 -5 perechi; ceilalți renunțaseră (…)
soția lui era singura persoană neoficială cu care dansase Prințul moștenitor al Tronului. 101

2. Căsătoria ofițer ilor

Viața de familie reprezintă una dintre cele mai complexe laturi ale existenței umane, de
aceea consider că trebuie acordată o atenție deosebită momentului care inițiază această formă
socială, momentul căsătoriei. În ceea ce -i privește pe ofițeri, tr ecerea în această etapă firească
a vieții era restricționată de numeroase condiții impuse de statul român încă de la sfârșitul
secolului XIX.
În Monitorul Oficial din 31 octombrie 1870 este publicat Regulamentul pentru căsătoriile
militarilor, î n care se impuneau condiții diferite în funcție de gradul fiecărui membru al
corpului ofițeresc. Dacă ofițerii superiori se puteau căsători ,,fără altă restricțiune decât a
moralității (constatată cu certificat) a viitoarei consoarte”, cei inferiori ,,nu s e vor putea
căsători dacă nu vor avea gradul de căpitan sau acela asimilat acestuia sau 24 de ani
împliniți”102.
Diferența condițiilor în funcție de gradul ofițerului este justificată prin faptul că ofițerii
superiori, proveniți de regulă din medii sociale înstărite, sau posesori ai unei solde
consistente, aveau capacitatea de a -și susține familia într -un mod onorabil. Ofițerii inferiori
însă, pentru a evita o eventuală degradare financiară și socială, trebuiau să țină cont de zestrea
viitoarei soți i. Legislația era strictă, iar ofițerii care nu primeau ,,autorizația de căsătorie” de
la superiorii săi, erau fie eliminați din sistem, fie trimiși în fața Consiliului de Război. În acest
sens, articolul 15 al regulamentului din 1870 precizează că: ,,ofiț erul ce se va căsători fără

101 Ibidem , pp 1 70-171
102 Mihaela Cristina Verzea, Reglementări legislative privind căsătoria ofițerilor în perioada 1870 -1936, conform
file:///C:/Users/Diana/ Downloads/15 -Muzeul -National -XV-2003 -16-VERZEA -reglementari -legislative -casatoria –
ofiterilor.pdf , accesat la 22.04.2018 , p 255

36
învoirea ministerului, sau a cărui declarațiune de onoare se va dovedi în urmă neadecvată se
va pedepsi conform cu dispozițiunile codului de justiție militară, sau va pierde gradul,
conform legii pozițiunii ofițerilor”103
Așadar, ofițerii care doreau să se căsătorească aveau obligația de a face o cerere
,,Ministerului de Resbel”, cerere la care se adăugau toate actele necesare, care atestau vârsta,
locul nașterii, familia, situația materială a viitoarei neveste, precum și do vada bunei sale
educații. Certificatele de acest gen erau inițial eliberate de către primarul comunei și de către
poliția comunală. În articolul 7 al Regulamentului de la 1870 este menționată situația
ofițerilor inferiori, unde valoarea dotei creștea inver s proporțional cu gradul ofițerului:
,,Viitoarea consoartă, părinții acesteia, rudele sau tutorele ei vor fi obligați să aducă ofițerului
ca dotă, când dânsul are gradul de căpitan, un venit de 150 de galbeni, iar când are un grad
inferior acestuia, un ven it de 300 galbeni, asigurat cu ipotecă într -un imobil sau capital ce ar
putea produce acest venit”104
Ulterior, în anul 1880, ministrul de război, D. Lecca, completa regulamentul din 1870,
întrucât au existat cazuri în care, deși ofițerul semna ,,pe onoarea sa” că a primit dota
promisă, realitatea era cu totul alta, astfel încât ,,s -a văzut contractându -se de ofițeri căsătorii
în condițiuni foarte dezavantajoase, ale căror inconveniente se resimt și de armată”105. Astfel
încât, pentru a remedia problem a, ministrul de război a completat prin: ,,când suma de bani ce
se aducea ca dotă se primesce în numerariu, acea sumă se va depune, în bani sau efecte ale
statului, la casa de depuneri, sau în ipotecă valabilă alăturându -se pe lângă cererea de
aprobare a c ăsătoriei recipisa casei de consemnațiuni, sau actul de ipotecă legalizat de
tribunal pe numele ofițerului”.106
În anul 1892 este conceput un nou regulament pentru căsătoriile militarilo r, fiind precizat
chiar în articolul I: ,,nici un militar, de or ice grad, nu se poate căsători fără autorizațiunea în
scris, dată de autoritățile militare superioare, prevăzute în acest regulament”.107 Aici sunt
menționate autoritățile militare care aveau dreptul să aprobe sau nu o căsătorie: ,,Ofițerul de
orice grad ce ar voi să se căsătorească trebuie să adreseze cererea sa pe cale ierarhică.
Ministerul de Resbel, comandanții corpurilor de armată și comandantul diviziei active
Dobrogea sunt singurii în drept a acorda autorizațiunea de a se căsători ofițerilor, de orice

103 Ibidem , p 255
104 Ibidem, p 253
105 Ibidem , p 253
106 Ibidem , p 253
107 Ibidem , p 253

37
grad, ce se află sub ordinele lor. Înlocuitorii provizorii ai acestor comandanți nu au dreptul să
acorde asemenea autorizațiuni.”108
Din acest moment, pentru eliberarea autorizației de căsătorie erau solicitate actul de
naștere al ofițerului, actul de naștere al soției, un certificat al primăriei comunei unde locuia
familia soției, în care se fie specificat numele și prenumele părinților, profesia și moralitatea
lor, un certificat de bună educație și onorabilitate a familiei viitoarei soții. Acest certi ficat
trebuia confirmat de prefectul județului căruia aparținea comuna, iar în orașele București și
Iași, prefectul poliției avea această atribuție109. În ceea ce privește dota erau menționate
următoarele: ,,viitoarea consoartă a unui ofițer inferior trebuie să posede o dotă care să
asigure căsătoriei un trai demn (…) fiind fixată la un venit anual de minimum 3000 de lei
pentru locotenent, sublocotenent și asimilații lor, și de 1800 de lei pentru căpitanii și
asimilații lor”110. Când superiorii primeau o cere re a autorizației pentru căsătorie, aceștia
aveau răspunderea de a se asigura că actele sunt autentice și veridice, să cerceteze dacă
,,onorabilitatea viitoarei soții și a familiei sale este pusă la adăpost de orice critică”, ulterior
aceștia înaintau com andantului actele, la care adăugau și opinia lor în ceea ce privește
căsătoria.
Conform legii din 1892, valoarea zestrei era fixată la un venit anual, minimul de 2500 de
lei pentru locotenenți, sublocotenenți și asimilații lor, și 1500 de lei pen tru căpitanii și
asimilații lor. Se specifică totodată că: ,,Fetele ofițerilor aflați în activitate sau în retragere se
pot mărita cu locotenenții sau sublocotenenții și asimilații lor având un venit minimum de
1500 de lei, iar cu căpitanii și asimilații l or având un venit minimum de 1000 de lei” .111
Putem remarca faptul că aceste legi au tot suferit modificări din dorința de a se obține
soluțiile cele mai optime, regulamentul căsătoriei militarilor devenind din ce în ce mai
explicit pentru a se evita prejudi cierea instituției armatei.
Anul 1900 este important din acest punct de vedere, întrucât pe data de 12 martie este
adoptată ,,Legea căsătoriilor militare”112, însoțită de un nou regulament unde sunt menționate
toate condițiile impuse ofițerilor pentru a se căsători, într -un mod mai elaborat decât cele
anterioare și cu unele modificări. Din acest moment, atât ofițerii inferiori cât și cei superiori

108 Ibidem, p 255
109 Ibidem , p 255
110 Ibidem , p 255
111 Ibidem, p 256
112 Ștefania Ciubotaru, op. Cit., p 15

38
nu se puteau căsători înainte de vârsta de 23 de ani împliniți.113 Limita de vârstă era o cerință
pertinentă, avâ nd în vedere condiția de militar, pentru ca viitorul cap de familie să fie o
persoană matură și responsabilă. Acum, dota era fixată la 2500 de lei pentru un ofițer inferior
sau asimilat cu gradul de sublocotenent, și la 100 de lei pentru căpitanii sau asim ilații lor.
Totodată, ,,dacă ofițerul inferior sau asimilat, oricare ar fi gradul este văduv de copii poate
lua în căsătorie o soție care ar avea dota de cel puțin 1200 de lei venit anual”114.
Autorizația pentru căsătorie era eliberată conform legii din 12 martie, de către
comandanții corpurilor de armată, comandantul diviziei active Dobrogea, guvernatorul cetății
București, comandantul regiunii întărite Focșani -Nămăloasa -Galați, comandantul marinei sau
Ministrul de Război. Moralitatea și buna educație a vii toarei soții erau atestate tot prin
intermediul unor certificate, aspect care nu a suferit vreo modificare. Și în acest regulament
erau menționate consecințele nerespectării legii, care erau mult mai drastice, precum:
,,ofițerul și asimilatul de orice grad , care se va căsători fără autorizație prescrisă, va fi
considerat ca demisionat și șters din controalele armatei.”115
De cele mai multe ori, ofițerii își întâlneau partenerele de viață la balurile militare, cele
susținute de familiile înstărite sau chia r de către Curtea Regală. La aceste evenimente nu
aveau acces persoane cu o situație materială precară, astfel încât tinerii ofițeri se puteau
îndrăgosti de fete care îndeplineau cel mai important criteriu impus de lege, cel financiar. De
regulă, procesul în sine era simplu. Un ofițer eligibil pentru căsătorie (care avea vârsta
potrivită și un interes în acest sens), care plăcea o fată, ce îndeplinea și ea la rândul ei
condițiile necesare impuse de lege, la scurt timp după bal înainta cererea de căsătorie.
Întrucât "mai mult decât orice om, ofițerul are nevoie de o viață privată liniștită și de un
tovarăș încrezător, căruia să -i împărtășească tot ceea ce simte, căci el, mai mult decât orice,
este expus să petreacă cea mai mare parte din viața sa departe de părinți și rude, singurii care
l-ar putea sfătui. Iată dar absoluta necesitate ca ofițerul să fie căsătorit, căci numai soția poate
fi în stare să înlocuiască pe părinții și rudele ofițerului, ba chiar îi poate înfrâna multe din
pasiuni, pe care poate nici părinții, nici rudele nu ar fi în stare să le înfrâneze"116.
În acest sens, după ce tânărul ofițer Buttescu dansează toată noaptea cu o domnișoară
elegantă la balul organizat de doamna Sturdza, din vara lui 1902, acesta se hotărăște să o
ceară în căsător ie întrucât: ,, Voiam să dau liniște inimii mele, s -o astâmpăr făcându -i pe plac,

113 Mihaela Cristina Verzea, op. Cit., p 256
114 Ibidem , p 256
115 Ibidem , p 256
116 Ibidem , p 256

39
ca să -mi pot vedea de treburile meseriei mele”117. A doua zi după bal, este invitat de către
tatăl fetei, un anumit domn Dumitrescu, ,,la un ceai, la Cazino”, iar el profită de această
oportunitate ca să îi poată cere mâna fiicei lui: ,, toată noaptea, până la ziuă, dormii liniștit.
Hotărârea mea era luată, ce va decurge din ea, nu mă mai interesa.”118
Modul în care decurgea o cerere în căsătorie este detaliat descrisă în rânduri le următoare:
,,Sosi ora decisivă. Un ceai ca toate ceaiurile; cu toate gustările și dulciurile, afară de ceaiul
propriu -zis; dar, și cu șampanie. După care, luai deoparte pe domnul Dumitrescu, care -mi
vorbise de plecarea neașteptată – afaceri cu cereale la moșie – și îi spusei: Timpul în care ne -am
cunoscut a fost extrem de puțin; eu, însă, vă solicit mâna fiicei dumneavoastră, Mărioara, și
vă rog să -mi dați răspunsul în de o lună; aș fi fericit să -l am favorabil cât mai curând.”119
De menționat este faptul c ă nu numai banii puteau constitui zestrea femeii, proprietățile
(imobile, terenuri) erau la fel de importante, precum și titlurile de stat pe care familia fetei le
aveau, care puteau fi aducătoare de venituri. Răspunsul pe care îl dă domnul Dumitrescu la
cererea în căsătorie a fiicei sale validează această informație: ,,ne face cinste că dorești să
intri în familia noastră. Fata mea va îndeplini condițiunea legii căsătoriilor ofițerești; îi dau o
treime din moșia mea Poenari -Lupăria, comuna Țigănești, județ ul Ilfov, care este în suprafață
totală de 408 pogoane; este cumpărată de la fostul proprietar, domnul Deladecima, și acum
este arendată. Venitul este egal cu solda dumitale, pe care îl vei primi de la mine, în două
câștiguri anuale. De mobilier și trusou să n-ai grijă.”120
Deși zestrea femeii era foarte importantă pentru legitimarea căsătoriei, ofițerul nu avea
acces la capitalul însuși, ci avea dreptul doar la veniturile obținute din zestrea soției. Acest
principiu funcționa în felul următor, conform u nor date din anul 1897: dacă un locotenent
avea pe atunci solda de 400 de lei, venitul său se rotunjea cu încă 125 de lei pe lună, aceștia
fiind bani rezultați din ceea ce producea în numerar zestrea.121 Actele care atestau situația
materială a viitoarei doa mne ofițer, erau prezentate comandantului Corpului de Armată, cel
care se ocupa cu emiterea autorizației de căsătorie pentru subalternii săi: ,,Semnarea actului
adițional, după opt zile, s -a făcut la Tribunal. Atunci, luai toate actele necesare aprobării
căsătoriei de către Comandamentul Diviziei Active. Odată cu înaintarea cererii de aprobare,

117 Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 173
118 Ibidem , p 173
119 Ibidem , p 173
120 Ibidem , p 173
121 Dan Gheorghe, op. Cit

40
toată Constanța vorbea de fulgerătoarea căsătorie. Sturdza cu soția lui se oferiră să -mi fie
nași.”122
Dacă toate documentele erau în ordine, următoarea etapă er a organizarea nunții propriu –
zise: ,,Scrisei părinților și fraților și fixai data nunții, 13 februarie 1903, care corespundea,
după stilul calendaristic din Germania, cu 26 februarie 1903 (…) În ziua de 13/ 26 februarie
1903, în Biserica Catedrală (Sf. I on) a Ploieștilor, bătrânul preot Pârvulescu așeza cununele
pe capul celei mai frumoase mirese din Ploiești, cu cel ce o considera unica mângâiere a
inimii lui. Soții căpitan Sturdza, fiind de curând în doliu după mama doamnei Sturdza –
doamna Petre Carp – au fost reprezentați prin amicul Todicescu Mihai, iar nași au fost
deputatul Th. Teodorini cu fiica lui, Frosica. (…)”123
După petrecerea de nuntă, ofițerul avea obligația, ca la întoarcerea în garnizoană, să
dea raportul, ziua exactă a evenimentului, precum și locul exact unde s -a desfășurat acesta.
Toate aceste informații erau înscrise în Registrul Matricol al ofițerului, de unde erau apoi
trimise la Ministerul de Război. Articolul 8 din Regulament atestă acest fapt: ,,După
acordarea autorizației de c ăsătorie, ofițerii și asimilații lor de orice grad erau obligați a
raporta în timp de o lună șefului de corp sau de serviciu, ziua, luna, anul, biserica și
localitatea unde căsătoria s -a săvârșit”.124 Ulterior, etapele vieții militarului, precum nașterea
copiilor, eventuale divorțuri, dacă s -a recăsătorit, documentele următoarei soții, care trebuia
să aibă și ea propria zestre, erau monitorizate de către unitatea militară și Minister.125
După căsătorie, era un obicei ca noua soție de ofițer să fie introdusă ca garnizoanei
din care făcea parte soțul, ca o nouă membră a familiei militare: ,, Într-un compartiment de
clasa I, eram singuri, la trei ore după cununie, Patzi și cu mine, ochi în ochi, cu sufletele una,
în același vis și zbor către necunoscut, două inimi fericite. Nu ne sărutasem, pentru că
rezervasem sărutul în fața icoanelor din apartamentul nostru – primul sărut. (…) Se făcuse ora
8 seara când rapidul opri pufăind în gara din fața vapoarelor portului Constanța, în sunetele
unui marș splendid al muzici i militare a garnizoanei (…) un mare buchet de flori se interpuse
între Patzi, iar sublocotenentul Niță Stănescu – fost ofițer prusian – din Batalionul nostru, rosti
un discurs. Pe peron, tot corpul ofițeresc al Batalionului Reginei primea cu ovații pe nou a
membră a acestei familii militare. Maiorul Romanescu îi prezentă soției mele pe toate

122 Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 173
123 Ibidem , p 173
124 Mihaela Cristina Verzea, op cit., p 257
125 Dan Gheorghe, op. Cit

41
doamnele ofițerese cu soții lor; iar ,,pușlamalele” neînsurate, care mă pierduseră, se
prezentară singuri” .126
După cum am menționat mai sus, legislația era str ictă în ceea ce privește căsătoria
ofițerilor, iar cei care nu o respectau erau aspru pedepsiți. Un militar care se căsătorea fără
consimțământul superiorilor săi, imediat ce se afla, cazul era raportat comandamentului de la
Corpul de Armată, în subordinea căruia se afla unitatea la care activa incriminatul.
,,Inculpatul” trebuia să suporte consecințele nesupunerii sale, astfel era dat afară din Armată
prin Înalt Decret Regal. Dacă acesta era încadrat la nesupunere și act de indisciplină, risca
chiar să fie judecat în Consiliul de Război. Cea mai ușoară consecință pe care o suporta un
ofițer care încălcase legea, era desfacerea căsătoriei la ordinul superiorilor săi.
Decretul din 16 noiembrie 1907, dat pe baza raportului prezentat de ministrul de Război,
Alexandru Averescu, demonstrează faptul că au existat până la acea dată repetate încălcări ale
legislației, referitoare la căsătoriile militare. În acest sens, Articolul 1 din Regulament stipula
că: ,,Ofițerii care vor lua angajamentul de căsătorie, în scri s sau verbal, cu persoane care nu s –
ar găsi în condițiunile prevăzute de legea căsătoriilor militare, și care angajamente ar fi
devenit de notorietate publică, vor fi trimiși înaintea consiliului de reformă”127 Se mai
prevedea faptul că acei ofițeri care ,,v or intra, după apariția decretului de față, în legături de
căsnicie nelegitimă, vor fi eliminați de la înaintarea la rândul vechimii, astfel că întârzierea în
gradul ce au, să fie de cel puțin 2 ani”(art. 2)128 Ulterior, situația s -a mai ameliorat, iar
conse cințele nesupunerii față de legea căsătoriei nu au mai fost atât de drastice, limitându -se
în mare parte la amânarea ofițerului în cauză de la avansări. Interesant este faptul că viața de
familie a ofițerilor Armatei Române a fost mereu în atenția eșaloane lor superioare, după cum
atestă documentele din perioada respectivă.129
Deși cea mai frecventă metodă de socializare și de divertisment era balul, la care
participau oameni din clase sociale asemănătoare, ofițerii nu se îndrăgosteau întotdeauna de
fete d in familii înstărite, care să se încadreze în standardele impuse de lege. Adesea, aceștia
se îndrăgosteau de fete sărace, fără zestre și pentru a evita consecințele căsătoriei fără
aprobare, alegeau să ocolească legea, dând naștere fenomenului concubinajul ui. În această
situație, autoritățile iau măsuri, iar în anul 1921 prin Înalta Apostilă a Regelui, se acordă o
lună, februarie -martie, pentru ca cei care au depus cereri de căsătorie să primească aprobare

126 Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 174 -175
127 Mihaela Cristina Verzea, op. Cit, p 257
128 Ibidem , p 257
129 Dan Gheorghe, op. cit

42
deși soțiile nu dispuneau de zestrea necesară130. Principiul moralității rămâne însă neschimbat
și de neclintit, iar ofițerilor li se impune o condiție importantă, anume să recunoască oficial
copiii rezultați în timpul concubinajului, perioada vizată fiind cea de după încheierea
primului Război mondial, până în 1921.
Ulterior, apar modificări semnificative în ceea ce privește legea căsătoriei. La data de 4
aprilie 1931 se adoptă o nouă reglementare prin care se specifică faptul că soțiile ofițerilor
puteau fi de orice etnie sau religie, cu mențiunea că nu era necesar ca aceasta să cunoască
limba română. Totodată, se reduce cuantumul dotal acordat anual militarului, soțiile ofițerilor
superiori fiind chiar scutite de această responsabilitate financiară. Dacă în decursul primelor
decenii ale secolului XX l egea căsătoriei devine mult mai tolerantă în ceea ce privește statutul
social și financiar al nevestei, pretenția de moralitate rămâne la fel de validă, deși suferă și ea
modificări. Femeile cu un trecut îndoielnic puteau ajunge soții de ofițeri pe baza un ui
certificat de bună purtare, certificat care putea fi bineînțeles falsificat, deci fără nicio valoare:
,,de aici se naște apoi un rău pentru familia militară, de o gravitate excepțională, adică
pierderea sentimentului de camaraderie între ofițerii însura ți"131.
Bineînțeles că legea privind căsătoria militarilor a suferit modificări și în funcție de
regimul politic al vremii respective. De exemplu, în iunie 1867, este eliminată pretenția unei
zestre considerabile a soției cu condiția ca ofițerii să se îns oare numai cu românce. Ulterior,
în anul 1909, printr -o nouă reglementare, se acceptă, pe lângă românce, căsătoria cu fete de
origine germană sau italiană, aliații românilor de la vremea respectivă. Așadar, criteriile
fundamentale pe care o femeie trebuia să le îndeplinească pentru a se putea căsători cu un
ofițer, era condiția financiară și cea morală. Având în vedere preocuparea excesivă a
oamenilor pentru imagine, specifică secolului XX și nu numai, viitoarea soție de ofițer
trebuia să dețină certificate de moralitate, semnate de persoane apropiate, pentru a demonstra
reputația bună pe care o avea în societate. Solicitarea moralității viitoarei soții precum și cea a
situației financiare a familie, denotă totodată statutul de ofițer în societatea româneasc ă. După
cum am menționat și în capitolul anterior, calitatea de ofițer era percepută ca o onoare, iar
familia acestuia trebuia să se situeze, fără nicio excepție , pe o treaptă socială superioară.

130 Ibidem
131 Ibide m

43
3. Impactul carierei de ofițer asupra vieții de familie

,,În cadrul vieții cotidiene familia reprezintă un element de bază, deoarece a trăi în privat
înseamnă înainte de toate a trăi acasă, în familie. Familia constituie nucleul privatului și îi
cuprinde pe soț, soție și copiii lor, alături de alte rude (…)”132. Ca viața de familie să fie una
armonioasă și împlinită, este important să existe un echilibru între aceasta și viața
profesională, respectiv alocarea unui interval de timp asemănător, dacă nu egal, între cele
două segmente de viață, evitând defavorizarea unu ia dintre ele în raport cu celălalt.
Aceste principii, deși moderne și de actualitate, erau la fel de valabile și de importante și
la începutul secolului trecut. În ceea ce privește familiile ofițerilor, a căror carieră necesita
multă dedicare și timp aloc at, este interesant de analizat felul în care este influențată, dacă nu
chiar afectată viața de familie. De cele mai multe ori, când vorbim despre un ofițer cu
experiență, care nu mai este chiar la începutul carierei sale, vorbim despre familia rezultată î n
urma căsătoriei, formată din soție și copii, și mai puțin despre familia formată din rudele
acestuia.
Pentru a analiza viața de familie a militarilor, este important de observat ceea ce
presupune cariera de ofițer în afara frontului dar și cele lalte preocupări profesionale pe care
aceștia le aveau. După ce tinerii absolvenți îmbrăcau uniforma de ofițer, aceștia primeau
ordine foarte riguroase din partea superiorilor în ceea ce privește atribuțiile lor în perioada
următoare: ,,Era ora raportului. În sala de conferințe așteptau toți ofițerii ordinele
comandantului scrise și semnate, în condica specială, de ajutorul său, căpitanul Conta. Când
am intrat acolo, însoțiți de maior, am fost prezentați corpului ofițeresc, după care s -au citit
ordinele, ca re fixau programul de la zi la zi, pe întreg batalionul; așa că nimeni nu avea grijă
de ce urmează să facă pe ziua viitoare, pentru că primea de -a gata ceea ce era de făcut. Și se
făcea serviciul ordonat, așa ca să se umple timpul fixat. Am fost formidabil surprins de
această metodă; și că pentru acest lucru, absolut toți ofițerii corpului erau imobilizați vreo oră
cel puțin; orice fel de alte interese ale unității lor i -ar fi reclamat în alte părți ca, de pildă,
masa trupei, magazia de echipare, armament ș i accesorii, reclamații și doleanțe ale trupei
etc.”133
Ofițerul David Praporgescu a ocupat începând din anul 1903 diferite funcții, pe care le -a
onorat prin prezența sa activă, anume: șef de secție, profesor de călărie și de tactica cavaleriei

132 Ștefania Ciubotaru, op. cit, p 77
133 Mihai I. Buttescu, op. cit., p. 152

44
la Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie din București, șeful catedrei de tactica cavaleriei
la Școala superioară de război, subșef de Stat -Major al Corpului II Armată, șef de Stat -Major
la Inspectoratul general al armatelor, comandant al Regimentului 4 Roșiori din
București.134Acesta a avut un rol important în formarea multor comandanți ce aveau să se
afirme pe câmpul de luptă în anii 1916 -1917, întrucât, la fel ca majoritatea ofițerilor, s -a
ocupat de instruirea militară a generațiilor ce i -au urmat.
David Praporgescu n -a fost doar un practician al tehnicilor militare, acesta având
preocupări și în afara meseriei sale, fiind interesat să dobândească cunoștințe în diverse
domenii. Era un bun cunoscător al istoriei și studiase cele mai importante bătălii purtate de -a
lungul timpului, atât de către poporul român, cât și de alte popoare. Avea cunoștințe vaste în
domeniul geografiei și s -a afirmat în acest sens, ca unul dintre cei mai buni cartografi români,
fiind ales membru activ al Societății Regale Român e de Geografie135. David Praporgescu s -a
mai remarcat și ca un talentat publicist și a fost, din 1914, director al revistei ,,Ștafeta”. A
ținut numeroase expuneri și conferințe, mai ales pe probleme privind fenomenul militar
contemporan, a scris și a publica t cursuri de tactică a cavaleriei, în care a sintetizat experiența
românească și universală în acest domeniu, aducând în același timp, contribuții originale la
clarificarea unor probleme de mare însemnătate pentru evoluția acestei arme136.
Mulți ofițeri ave au genul acesta de preocupări intelectuale, pe lângă obligațiile carierei
propriu -zise, aceștia erau în ,,timpul liber” publiciști, poeți, scriitori. Generalul Eremia
Grigorescu s -a dovedit a fi în tinerețe un pasionat cercetător, cărțile sale privind ,, Calculul
probabilităților cu aplicare la gurile de foc și Studiul balistic al armei Männlicher model
1893” , contribuind la clarificarea unor probleme de mare importanță pentru armata
română137. Ca ofițer, Eremia Grigorescu a ocupat funcții importante, precum p rofesor și
director al Școlii de artilerie, geniu și marină, director al Pulberăriei statului, director al
artileriei în Ministerul de Război, director al personalului din același minister, comandat de
divizie, reprezentant al armatei române în calitate de observator la marile manevre ale unor
state europene138.
Vorbind despre perioada dinaintea primului Război Mondial, mulți ofițeri erau
preocupați de aspectele politice, sau se implicau în mod direct în cauza națională, fiind tineri

134 Ioan Scurtu, op. cit, p 43
135 Ibidem ,p 43
136 Ibidem , p 43
137 Ibidem , p 43
138 Ibidem, p 116

45
și idealiști. De exemplu sublocotenentul Ion Grămadă, supranumit și ,,eroul Bucovinei”, a
fost fiul unui țăran, devenind licențiat în istorie și geografie, la Universitatea din Cernăuți,
fiind pasionat de carte încă de copil. Acesta, în 1914, la momentul începerii războ iului, s -a
alăturat celor câteva zeci de mii de ardeleni și bucovineni, care s -au refugiat în România
pentru a scăpa de persecuții și a nu fi siliți să lupte pentru realizarea tendințelor imperialiste
ale monarhiei austro -ungare. Ajuns în spațiul românesc, Ion Grămadă a fost numit la scurt
timp profesor la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealul, publicând o serie de articole în care
cerea cu hotărâre ca armata română să intre în acțiune pentru eliberarea Transilvaniei și
Bucovinei.139
Astfel fiind s puse, atribuțiile de zi cu zi ale ofițerilor în afara războiului, erau foarte
numeroase și diverse, pe lângă obligațiile impuse de cariera propriu -zisă. Cu toate aceste
preocupări, ofițerii trebuiau să aloce timp și vieții private, a celei de familie, care de multe ori
rămânea pe plan secund. Când era primit un ordin din partea superiorilor, ofițerul avea
obligația să renunțe la orice și să execute ordinul, chiar dacă acest lucru însemna abandonarea
activităților organizate în familie. Cu cât ofițerul era m ai tânăr și mai ales dacă încă nu era
căsătorit, cu atât posibilitățile de a evita executarea unui ordin erau nule.
Un exemplu concludent în acest sens este momentul în care tânărul ofițer Dragalina este
nevoit să renunțe la petrecerea de Anul Nou, unde se întâlnea cu prietena sa, în favoarea
datoriei: ,, mă aflam în odaia mea bine încălzită, la mama acasă, cu ceșcuța de cafea în mână
și priveam la geamurile ferestrei givrate de ger în desene geometrice. Alături, pe canapea, mă
așteptau costumul și masca pregătite pentru balul costumat din acea seară, seara de revelion.
(…) Sora mea, Aurora, care mă ajutase la desăvârșirea costumului, abia ieșise din odaia mea,
când am auzit ciocănituri discrete în ușă: – Intră! – Să trăiți, dom`sublocotenent! Un ordin, m-
a anunțat caporalul Moacă, poștașul crucișătorului ,,Elisabeta”, înmânându -mi un plic galben.
–Ordin? Dar ce s -a întâmplat? Am întrebat desfăcând plicul. –păi, sunteți așteptat la bord,
fiindcă crucișătorul se pregătește de plecare, mi -a răspuns Moacă v esel, de parcă mi -ar fi
anunțat câștigarea lozului cel mare, -Cum adică, mă, băiatule? Plecăm acum, de Anul Nou?
Și unde? L -am întrebat surprins, cu ordinul necitit în mână (…) -mergem la Galați, în
repartiții, c -a venit un ordin telegrafic de la amirali tate și trebuie să plecăm (…) domnii ofițeri
de la crucișător nu pot să vină, ba cică sunt bolnavi, ba că cucoana e bolnavă, așa că cine să
vină? (…) toate acestea rămân așa cum sunt aici pe canapea, mă gândeam eu cu părere de

139 Petre Nemoianu, Prima Alba -Iulia. Voluntari români în războiul pentru întregirea neamul ui, Timișoara, 1922,
p 4

46
rău, iar Vavi, costumat ă în marchiză, cu perucă albă și o muscă lipită pe obrazul stâng, mă va
aștepta în seara asta. Tristă și deznădăjduită, mișcând grațios evantaiul din pene de struț
moștenit de la bunica, ea va privi mereu spre ușa de la intrare, cu ochii ei albaștri și fru moși
înlăcrimați”140.
În ceea ce privește viața de familie a ofițerului, după căsătorie acesta se instala alături de
soție și de personal în noua casă, care de cele mai multe ori făcea parte din zestrea femeii,
sau, dacă era nevoie de ofițer în al tă localitate, o casa îi era pusă la dispoziție de către armată.
Tânărul ofițer, Buttescu, după căsătorie se întoarce în Constanța, fiind sezonul de vară, unde
se afla Batalionul Reginei, cel din care făcea parte, și descrie primul său cămin în care
locuie ște cu soția sa: ,,Pe strada Traian, între vechiul liceu și gară, acolo, lângă începutul de
construire a palatelor de Justiție și Prefectură, etajul casei ,,Rhein” (nume predestinat), ne
aștepta luminat a giorno, cu o sufragerie, un birou, un dormitor, dou ă iatace, baie și atenanse,
mobilat recent și cu Lina – menajera familiei din Ploiești – strălucind în șorțul ei alb și bonetă,
în capul scării, cu tava de argint cu pâine și sare; ea a sărutat cu lacrimi în ochi, mâna păpușei
și pe a mea, pe care nu o sărut ase nimeni până acuma. Puțin după aceasta, sosi și Ion –
ordonanța – cu bagajele și Lina ne servi prima masă de seară, în căminul nou a doi fericiți”141.
Concediul dedicat nunții era scurt, iar după oficializarea căsătoriei ofițerul se întorcea la
obligațiile impuse de carieră: ,,mă devotai cu desăvârșire serviciului de instructor al
recruților, întrerupt numai de opt zile cât tot concediul meu de nuntă”142, iar timpul petrecut
acasă devenea destul de limitat: ,,ocupațiile mele erau intense, așa că puținele ore ce
petreceam acasă erau ore fermecate de ciripitul vesel al soției mele, de ținuta ei totdeauna în
nota eleganței, schimbând mereu cerceii scumpi, brățările late de aur încărcate de briliante,
broșele scânteietoare, de care aveau câte o colecție fiecare di n fetele Dumitrescu . În robe de
chambre – rochie de casă – , cu trenă și decolteuri, la masă cu olăndarii și serviciu de argint
masiv și cristaluri, Patzi îmi crease o atmosferă de veșnică sărbătoare pe care trebuia s -o rup
cu ora serviciului”.143
Este interesant de analizat și statutul soției de ofițer în societate, având în vedere că
aceasta își însoțea bărbatul la toate evenimentele importante. Soția ofițerului trebuia să
păstreze o imagine impecabilă, cu atât mai mult cu cât era unul dintre subie ctele de discuție
preferate al celorlalte doamne din înalta societate: ,,cu ocazia plimbărilor noastre, prin oraș,

140 Virgil Alexandru Dragalina, op. Cit., pp 38 -38
141 Mihai I. Buttescu, op. Cit., p 175
142 Ibidem, p 176
143 Ibidem, p 178

47
pe bulevard, la plajă, la Cazinoul Militar, oriunde, curiozitatea lumii, care auzise de mine, era
îndreptată asupra soției mele, cercetându -i prin ce mister această mică persoană străină a
putut, atât de fulgerător, să capteze pe prussacul en vogue cu o reputație bine stabilită atât în
activitatea lui militară, cât și în cea socială”144.La baluri, soția ofițerului trebuia să aibă o
ținută impecab ilă, în ton cu ultimele tendințe occidentale, să cunoască și să respecte toate
obiceiurile , mai ales că uneori avea ocazia să interacționeze în mod direct cu familia regală .
Treburile gospodărești erau făcute în mare parte de către personalul casei, dar ș i soția
ofițerului se implica ocazional, astfel încât acestuia să nu îi lipsească nimic în puținul timp pe
care acesta îl petrecea acasă: ,, Bătrâna menajeră, care crescuse pe toți copiii, după moartea
mamei lor, Lina cea bună și veselă, dăscălea pe Patzi a supra treburilor gospodărești: –
Bărbatul este mai mult decât un musafir în casa noastră, el este împăratul, care nu știe nimic,
dar vede tot! (…) Cheltuiala casei trebuia s -o cumpănească cucoana ”145. În ceea ce privește
situația materială a familiei, subie ct pe care l -am aprofundat în subcapitolul anterior,
rândurile următoare afișează modul în care un ofițer și soția lui își gestionau cheltuielile într -o
lună: ,, Într-o casetă cu patru despărțituri – piața zilnică, provizii lunare, personal de serviciu,
dulciuri și băuturi – se împachetau banii destinați pentru o lună, ca în fiecare despărțitură să fie
grupușoare gata făcute pentru fiecare zi sau pentru fiecare categorie de provizie. Pe atunci, se
putea cumpăra cu un singur leu: trei pâini mari albe sau două k ilograme de carne selecționată
sau patru pui de găină; un litru ¼ vin bun sau 20 de ouă sau un kilogram de zahăr tos etc. Așa
că cele patru compartimente (lunare) conțineau cam: piața zilnică – 31 de grupușoare a câte
trei lei, total 93 de lei, cât ar fi co stat un nou costum de haine civile, bun și elegant; apoi
proviziile lunare în 3 -4 grupuri (grăsimi, uscături, sticle, etc), total 30 de lei, cât leafa
servitoarei sau alocația unui soldat cu hrana în bani sau o perfectă pereche de ghete de lac,
apoi, perso nalul de serviciu 30 -40 de lei; și în fine, dulciuri și băuturi, 60 de lei, cât costau
cizmele de lac Chantilly. Caseta conținea, deci, 223 de lei, din care totdeauna rămâneau banii
necesari pentru gazete și cărți, după placul lui Patzi. Venitul nostru împ reună era de 500 de
lei lunar, așa că aveam suficient și pentru chirie, îmbrăcăminte și distracții, de care mă
ocupam eu ”146.
Timpul liber al ofițerilor era marcat de multe evenimente sociale, la care participa u alături
de soții și, dacă era cazul, de copii i lor. Atât în sezonul de vară cât și în cel de iarnă, balurile

144 Ibidem , p 146
145 Ibidem. p 175
146 Ibidem, pp 175 -176

48
erau aproape nelipsite. Dacă într -un an se întâmpla ca frecvența balurilor să fie mai redusă,
acestea erau înlocuite cu vizite la alte familii, serate și alte evenimente asemănătoare: ,, Iarna
aceasta a diferit de celelalte, prin lipsa balurilor . Am avut, în schimb, primirile de la primul –
ministru Sturdza, serate muzicale familiale la căpitanul Sturdza, vizitele la căpitanul Berindey
(…), vizitele la camaradul de școală militară, locotenentul Costică Dona, și la locotenentul C.
Oprescu cu soția sa din Germania. Apoi teatrul și opera, săptămânal, numai în loja rangul I, în
ținută de rigoare, în care invitam pe rând câte unul din camarazii mei ”.147
Deși viața privată a ofițerului era marcată de n umeroase evenimente sociale, de o situație
materială care permitea mai mult decât un trai decent, acesta, de cele mai multe ori, nu avea
timpul pe care și l -ar fi dorit pentru a petrece cu familia: ,, Biata Patzi devenise o călugăriță;
cele patru drumuri zi lnice ale mele până în tabăra dinafara câmpului Cotrocenilor, unde era
școala, și permanenta activitate a capului și picioarelor acolo, mă făcea impropriu pentru
orice plimbare și ea nu voia să iasă singură nici măcar la camarazii mei vecini, Dona și
Opres cu, cu doamnele lor foarte amabile. Când puteam veni înainte de ora 8 seara, luam un
muscal cu cei mai frumoși cai și ne plimbam la șosea 2 -3 ore de noapte cu lună plină. Eu
tăceam și ea îmi ciripea tot timpul, ținându -mi brațul și bucurându -se ca un copil . Am plecat
la manevre, care au ținut trei săptămâni; iar la întoarcere, eram istovit. ’’148
Pe lângă obligațiile de la regiment care pentru unii ofițeri era mai solicitant decât pentru
alții: ,,Eu eram personajul de consultare pentru toți, iar maiorul Romane scu îmi trasă un plac
de activitate mult mai intens pentru vara aceasta decât cel din anul trecut, care mă istovise,
fără pic de concediu de vară și fără cea mai elementară odihnă de noapte, pe care singur mi -o
sacrificasem ca să alcătuiesc și să scriu căr țile publicate”149, existau și alte preocupări ale
acestora, cupă cum am menționat în paginile anterioare. Așadar, pentru cei mai ambițioși
ofițeri, care își doreau, pe lângă cariera militară, și alte profesii, cum ar fi cea de profesor, sau
de scriitor, suprasolicitarea nu era un lucru neobișnuit, întrucât timpul devenea și mai limitat:
,,devenisem un spectru cu privirile aprinse, cu gândurile ațintite în cărți, programe,
corespondență în țară și cu nervii de o încordare necunoscută, fără ca eu să -mi dau sea ma de
vreo gravitate a acestei schimbări. (…) Mă vedeam, măcar pentru unu -doi ani undeva, în
Moldova, la un câmp înconjurat de dealuri, pe malul unei ape, de s -ar putea izolat, cu o mică
unitate militară și cu iubita mea Patzi, pe care am neglijat -o pre a mult ”.150

147 Ibidem, p 182
148 Ibidem, p 182
149 Ibidem, p 182
150 Ibidem, p 182

49
Traiul liniștit și domiciliul stabil nu sunt aspecte prea obișnuite în viața privată a
ofițerilor, mai ales că de multe ori erau repartizați în diferite localități unde era nevoie de ei.
Aceștia se mutau cu tot cu familie pentru perioade mai s curte sau mai lungi de timp, în
funcție de ,,misiunea” pe care o primeau. De exemplu, tânărul ofițer Buttescu era în capul
listei în momentul în care s -au ales cei mai de seamă ofițeri ai armatei pentru a reprezenta
țara la frontierele ei, fiind repartizat pe artera principală de comunicație cu Cernăuții –
Varșovia -Breslau -Berlin. Ofițerii cu reputație bună erau privilegiați să stea în case frumoase:
,,Mai încoace de pichet, pe șosea, la 100 de metri de podețul cu bariera vamală austriacă, se
afla pe o sprânc eană de deal bariera vamală românească, în dreptul unui birou de sucursală a
vămii Burdujeni; acest birou era instalat într -o casă foarte bună, cu o foarte îngrijită grădină
de flori în spate, unde se aflau camerele inspectorilor vamali și locuința separat ă a taxatorului,
cu familia lui. Aceste camere (hol, sufragerie, dormitor și atenanse), cu parcul și grădina de
flori, , mi -au fost puse la dispoziție, din ordinul ministrului Emil Costinescu. Și m -am
instalat, cu Patzi, în ele ”151.
Când venea vorba de repar tiția la granițele țării, care era cea mai frecventă, ofițerii și
familiile lor erau izolați de oameni și de evenimente, însă pentru cei tineri în special, acest
aspect era unul favorabil : ,,Nu ne găseam în vreun târg, nici în sat; orașele se vedeau de
departe; în fața Ițcanii și Suceava, cu ruinele cetății și turlele vechii capitale a Moldovei, iar
Burdujenii, la doi kilometri în spatele nostru. Aveam câmpie, plină de culturi și arbori izolați,
și păduri, de jur împrejur, pe toată valea râului Suceava, car e făcea frontieră, la 500 de metri
de noi. Eram numai cu Patzi, în imensitatea naturii, ce -li zvâcnea primăvara prin toți porii ei.
Departe de societate, simțeam cum pătrundea în noi sfânta sevă a Universului. Se șopteam
unul altuia: ,,Câtă fericire! (…) Așa ne fu viața, timp de un an și patru luni, petrecut aici la
Burdujeni.152”
Mutatul cu familia într -un timp relativ scurt, dintr -o localitate în alta nu era ceva ușor,
dimpotrivă, era costisitor și solicitant: ,, Trebuia să lipsesc trei luni, iunie, iulie , august din
Ploiești; Patzi voia s -o rupă și ea cu Ploieștii și am instalat -o, cu bucătăreasa Roza, cu
ordonanța Vasile, cu câinele de vânătoare Tomm, cu caii, cu coupe -ul și boghei -ul și toate
orătăniile curții la conacul moșiei Poenari -Lupăria; iar eu m -am prezentat, în Tabăra Dadilov,
la Școala de tragere a infanteriei ”.153 Discuția dintre ofițerul Buttescu și Maiorul Mărdărescu

151 Ibidem, p 185
152 Ibidem, p 185
153 Ibidem, pp 204 -205

50
este reprezentativă condiției de militar: ,,Unde dracul nu merge ostașul? -Suntem de perfect
acord. – Ce va zice doamna Buttescu ? -Ea mă urmează și în lună. -Soția mea la fel” .154 În acest
sens, este interesant cum în anumite tabere militare, cum era cea de la Dadilov, existau
localuri care, aveau atât rolul de cămine studențești, cât și cel de locuințe pentru ofițeri, cu
apartamente special concepute pentru cei căsătoriți.
Deși de regulă ofițerii se mutau cu familia în diverse zone ale Vechiului Regat, nu era
neobișnuit să parcurgă cu regularitate un drum lung dus și întors pentru a onora serviciul
militar , iar uneori întrevederile c u familia deveneau destul de rare: ,, Sâmbetele luam de ora 6
seara, din gara Mihai Bravul, spre București și, din Gara de Nord, trenul personal de
Moldova, de la ora 9.15, pentru a coborî în stația Crivina la ora 10 seara, unde mă aștepta
boghei -ul sau cou pe-ul, dacă era vreme de ploaie. Luni dimineața, eram în gara Crivina la ora
4.20, pentru a lua trenul ce venea din Moldova, cu schimbare în București, așa că, la ora 7.30,
soseam în gara Mihai Bravul. Aveam astfel posibilitatea să ne vedem cu Patzi, săptă mânal, și
cum între noi nu surveniseră absențe de multă vreme, întrevederile mult dorite erau numai
clipe de fericire. ”155
Așadar, cariera de ofițer presupunea multă muncă și dedicare, astfel încât de cele mai
multe ori, viața privată rămânea pe plan secund ar. Însă chiar și așa, privilegiile aduse de
statutul de ofițer erau numeroase iar evenimentele sociale erau diverse și frecvente, astfel
încât existau multe metode de divertisment. Deși serviciul militar solicita mult timp, ofițerii
puteau obține permisii la nevoie și beneficiau la rândul lor de concedii pe care le petreceau cu
familia: ,,m-am hotărât să -mi iau pe Patzi lângă mine și să plec cu ea două luni în străinătate,
indiferent de țară. Sturdza făcu să mi se aprobe acest concediu. Am așteptat înainta rea
tinerilor sublocotenenți, cu bucuriile lor, care îmi aminteau de ale mele de la Meinz (…) am
participat la ultima masă camaraderească a tinerilor ofițeri; și, în fine, m -am pus la dispoziția
soției mele ”.156

154 Ibidem, p 204
155 Ibidem, p 204 -205
156 Ibidem, pp 241 -243

51
Concluzii

Lucrarea de față a avut ca scop cercetarea vieții cotidiene a ofițerilor români, de la
1900 până la începutul primului Război Mondial , pentru a scoate în evidență aspectele mai
puțin cunoscute și cercetate, pe care profesia de militar le impune. Se poate spune că viața de
zi cu z i este cea mai importantă când vine vorba despre conturarea imaginii unei epoci, iar
cum statutul de ofițer era unul important în perioada respectivă, cu atât mai interesant de
analizat este viața cotidiană a ofițerilor în afara operațiunilor militare. V iața privată reprezintă
elementul esențial al vieții cotidiene , prin tot ce înseamnă ea: de la preocupările individuale,
până la viața de familie.
Cercetând mărturii ale ofițerilor și selectând informații cu privire la preocupările
zilnice ale acestora, eve nimentele sociale la care participau, obligațiile și privilegiile aferente
statutului de ofițer, căsătoria, timpul liber și în special viața de familie, inevitabil au fost
evidențiate și aspecte care reflectă societatea românească la început de secol XX, d in
perspectiva clasei superioare. Se poate afirma că trăirile personale ale ofițerilor au contribuit
la completarea acestui tablou al epocii .
Din a doua jumătate a secolului XIX, potențialul armatei este în plin proces de
dezvolta re, întrucât este una d intre instituțiile importante ale statului, având ca atribuție
principală apărarea societății civile atât de dușmani interni cât și cei externi. Armata este un
instrument al violenței legitime al statului care asigură integritatea teritorială, suveranitate a,
resursele naturale, bunurile economice și alte valori supreme ale comunității din care face
parte. Nu este de mirare că investi ția în armată a reprezentat o prioritate pentru conducătorii
Vechiului Regat, proces care s -a intensificat în timpul domnitoru lui A.I. Cuza din dorința
acestuia de modernizare.
La inițiativa regelui Carol I , prin adoptarea unor metode reformiste inovative, care
aduc schimbări majore în structura militară românească, presupunând metode de instrucție și
educație diferite dar și con tactul tinerilor ofițer i cu școlile militare occidentale. Așadar, mulți
dintre ofițerii români care au participat la Primul Război Mondial au făcut parte din primele
generații care au beneficiat de noile metode militare care au apărut odată cu instalarea
monarhiei. Deși lucrarea a vizat viața privată a acestora, în perioada de pace dinaintea
războiului, departe de front, au fost evidențiate și informații cu privire la experiențele din
școala militară, pentru a înțelege atât felul în care aceștia se raportau la cariera de militar, cât
și aspecte ce țin de mentalitatea epocii.

52
În ultimele decenii ale secolului XIX și în primii ani ai secolului XX au fost adoptate
numeroase reglementări care vizau îmbunătățirea armatei, atât din punct de vedere al
structurii, cu scopul de creștere a efectivelor, cât și din punct de vedere al instruirii, pentru
îmbunătățirea tehnicilor militare. Totodată, au fost făcute modificări succesive în ceea ce
privește vârsta de incorporare, pentru optimizarea forțelor militare, care tr ebuiau să fie cât
mai apte pentru instruire. Începând cu secolul XX, se punea accent mai mult pe cunoștințele
practice ale ofițerilor , în detrimentul celor teoretice. În perioada de neutralitate a țării, s -a
încercat o mobilizare masivă a cadrelor militare , s-au creat școli suplimentare pentru ofițerii
de rezervă, iar numărul ofițerilor a crescut considerabil. Pentru că instrucția se făcea într -un
ritm alert, iar timpul era scurt, metoda nu s -a dovedit a fi eficientă în anii de război, când
lipsurile armate i au fost evidente.
Prima etapă pe care un tânăr trebuia să o parcurgă pentru a ajunge ofițer, era școala
militară, de aceea am acordat o atenție deosebită acestei perioade de formare. La începutul
secolului XX, alegerea unei școli militare se făcea din d iverse motive. De cele mai multe ori,
tinerii care proveneau din familii cu tradiție militară, optau pentru această carieră, mai ales
când creșteau cu poveștile idealizate despre Războiul de Independență, a cărui amintiri erau
încă proaspete. Însă și facto rul economic era un motiv întemeiat pentru îmbrăcarea unei
cariere militare, întrucât reprezenta singura carieră pentru care pregătirea nu implica
cheltuieli costisitoare. Existau multe familii săra ce și copii rămași orfani, care optau pentru
instrucția ca zonă în speranța unei vieți mai bune și un statut social onorabil . Experiența școlii
militare a rămas pe cât de frumoasă și înălțătoare pentru unii ofițeri, atât de neplăcută și
dezamăgitoare pentru alții.
În urma absolvirii unei școli militare, era dobân dit statutul de ofițer, care aducea atât
privilegii cât și restricții. Însă acest statut se putea obține și prin alte metode, în cazuri
excepționale, de către soldați care nu aveau cunoștințe teoretice, dar care se remarcau prin
implicare și devotament pe câmpul de luptă, cum ar fi Vasile Scârneci sau Ecaterina
Teodoroiu. Cariera de ofițer nu era una ca oricare alta, aceasta presupunea mai degrabă un
mod de viață, care interfera cu toate celelalte aspecte ale vieții. Ofițerii purtau cu mândrie
uniforma care le oferea acest statut și contribuiau mai departe la dezvoltarea potențialului
militar românesc, unii dintre ei publicând numeroase cărți care vizau acest subiect. Aceștia
erau bine văzuți de către înalta societ ate, participau la evenimente importante și cunoșteau
persoane influente, aveau oportunitatea de a interacționa în mod direct cu familia regală și

53
obțineau numeroase privilegii , chiar dacă viața lor privată era destul de restricționată din
cauza timpului limitat și a obligațiilor aferente carierei.
Odată cu demersurile soci o-culturale modernizatoare ale statului român, susținute de
regele Carol I, s -a luat în considerare crearea unui pilon de comunicare între armată și
societatea civilă, acesta fiind reprezentat de cercurile militare. Primele inst ituții de acest gen
erau realizate în special după model francez și funcționau în principalele garnizoane ale țării.
Cercurile militare găzduiau evenimente sociale importante, cele mai atractive fiind balurile
militare. Balurile reprezentau o modalitate de socializare și de divertisment, fiind rezervate
claselor sociale superioare, sau de mijloc și erau organizate în primul rând pentru
divertisment, pentru diferite ocazii precum: zile onomastice sau de naștere ale membrilor
familiilor înstărite (întrucât organizarea era costisito are), sărbători religioase și alte
evenimente demne de sărbătorit. Balurile ofițerilor erau apreciate și dorite, iar prin
intermediul lor se ajungea adesea la legarea unor căsătorii.
Căsătoria ofițerilor era restricționată de foart e multe condiții întâlnite în regulamentele
din Monitorul Oficial, care începând cu a doua jumătate a secolului XIX și continuând în
următoarele decenii, au suferit numeroase modificări. Criteriile fundamentale pe care
viitoarea soție de ofițer trebuia să le îndeplinească, erau condiția financiară și cea morală ,
criterii la care s -au tot adăugat completări de la un deceniu la altul, din dorința de a se obține
soluțiile cele mai optime, pentru a se evita prejudicierea instituției armatei . Femeia trebuia să
dețină certificate de moralitate pentru a demonstra că atât ea cât și familia ei aveau o reputație
bună în societate , pentru a -și onora viitorul soț care, datorită carierei militare și a statutului de
ofițer, se situa din start pe o treaptă socială superioa ră. La rândul lui, ofițerul trebuia să
respecte cu strictețe legislația cu privire la căsătorie, întrucât consecințele erau drastice.
După cum am menționat mai sus, cariera de militar interfera cu toate aspectele vieții,
fiind mai degrabă un mod de viață decât o carieră, iar viața de familie putem spune că era cea
mai influențată din acest punct de vedere. De regulă, când vorbim despre viața de familie a
ofițerului, ne referim la familia rezultată în urma căsătoriei și mai puțin la părinți și la rude,
întrucât un ofițer care dobândea puțină experiență în domeniul militar avea vârsta la care se
obișnuia să se încheie căsătorii. Pe lângă obligațiile impuse de profesie, atribuțiile de zi cu zi
ale ofițerilor în afara războiului, erau foarte numeroase și diver se, astfel încât timpul petrecut
în familie devenea și mai limitat. Deși statutul de ofițer aducea cu sine numeroase restricții și
obligații, acestea compensau la rândul lor prin diferite privilegii și o viață cu o situație
financiară echilib rată.