Viata Bisericeasca Romana In Covasna Si Harghita In Perioada 1850 1918

CUVÂNT ÎNAINTE

“Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (In. 17,3).

Din cuvintele de mai sus ale Mântuitorului înțelegem că, fără a-L cunoaște pe Dumnezeul Cel adevărat, nu putem să ne atingem scopul existenței noastre: dobândirea vieții veșnice. Deci, cunoașterea lui Dumnezeu este o condiție “sine qua non” a mântuirii. Mai ales acum când lumea, sau societatea multiculturală, oferă omului modern posibilități diverse de cunoaștere, fiecăruia dintre noi ni se propune cunoașterea lui Dumnezeu, mai presus de orice cunoaștere.

Teologia ortodoxă, având la bază Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, vorbește despre posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, prezentându-ne, în același timp, căile de realizare ale acesteia. Astfel, știm că există o cunoaștere care pornește de la noi spre Dumnezeu, numită cunoaștere naturală și alta care pornește de la Dumnezeu spre noi, numită cunoaștere supranaturală. Pe de altă parte, se vorbește despre o cunoaștere afirmativă (catafatică) și o cunoaștere negativă (apofatică) a lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, atât prin afirmații cât și prin negații, ființa lui Dumnezeu în Sine rămâne un mister inefabil, incognoscibil și incomprehensibil. Însă Dumnezeu, “Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2,4), ne oferă tuturor posibilitatea de a-L cunoaște pe El și voia Lui, printr-o întâlnire personală cu El în lumina slavei Sale negrăite. Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă practică, o problemă de progres neîncetat în purificare, iluminare și vedere a realităților dumnezeiești în noi înșine, ca prezențe, prin care devenim una cu Hristos, dumnezei prin har, întru totul lumină.

Dar dacă este necesară cunoașterea Lui Dumnezeu, este necesară și cunoașterea istorie Bisericii Sale, și a încercărilor prin care această Biserică a trecut de-a lungul timpului pe teritoriul patriei noastre și situațiilor delicate în care a fost pusă . Situații care au făcut ca fiecare regiune a țării să aibă un caracter propriu al ortodoxiei, indisolubilă dar cu particularității specifice fiecărei perioade istorice și fiecărui ținut în parte .

Cunoașterea lui Dumnezeu a fost experiența mistică de veacuri a marilor sfinți și nu numai, dar poate fi și experiența personală a fiecăruia dintre noi ca lumină harică, necreată, prin care vedem și cunoaștem că “Dumnezeu este Lumină”(I In. 1,5). O astfel de experiență a cunoașterii lui Dumnezeu e posibilă și în zilele noastre, pentru că Dumnezeu este același: Bun și mai presus de orice bunătate, Iubire mai presus de orice iubire, Drept și mai presus de orice dreptate, Adevăr și mai presus de orice adevăr, Lumină mai presus de orice lumină.

Importanța cunoașterii lui Dumnezeu este evidentă, iar cunoașterea istoriei este necesară mai ales în ambientul pluricultural și multiconfesional în care trăim noi în ziua de azi .

Mi-am propus să abordez această temă în lucrarea de față deoarece, în momentul în care am descoperit frumoasa și controversata istorie a acestor ținuturi, dorind să fac o cercetare mai amănunțită a ei, știind că ea este altfel văzută în zilele noastre .

Tema deosebit de vastă și cu multe conotații teologice și istorice are implicații și în zilele noastre dată fiind situația pluriculturală și multiconfesională din aceste două județe din această regiune a țării nostre . O temă actuală și foarte importantă pentru a vedea trecutul frumos dar și plin de încercări al neamului nostru , al poporului nostru care a fost unul minunat plin de vitejie și de predică prin viața lor. Pentru că după cum spunea un teolog contemporan nouă „ viața clericilor este evanghelia laicilor ” . Nu este doar o simplă predică ci este mai mult decăt atât o adevărată mărturisire și așa numita άναμνεζίς a tot ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului ca noi azi să ne putem ruga întru una, sfântă , sobornicească și apostolească Biserică .

Trebuie să ne întoarcem cu fața către istorie și către trecutul nostru glorios aspecte atât de necesare și în zilele noastre, pentru că în aceste vremuri tulburi pentru Biserică singura noastră alternativă viabilă pentru a putea ieși din așa numita „ criză ecleziastică” pe care o invoca pe bună dreptate adepții ecumenismului, este întoarcerea la izvoare , intoarcerea la scrierile Sfinților Părinți și Scriitori Bisericești, la istoria noastră care s-a scris cu sange, cu jertfă și cu multă dragoste făță de neam și țară , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști de-a lungul anilor în care intoarcerea la origini era practic imposibilă datorită faptului că se încerca să se facă uitată gloria în care au trăit și au murit înaintașii nostrii și cum au reușit ei să reziste tăvălugului opresiunilor de orice natură din partea cotropitorilor și prigonitorilor sau asupritorilor cu un coeficient de barbarie indescriptibil și cu o răutate impotriva creștinilor ortodocși care multă vreme nu au reușit să își manifeste credința străbună așa cum era normal și firesc pe un pământ care dintotdeauna a fost unul ortodox , pământ udat cu sânge de martiri , diaconi , preoți, episcopi sau creștini de rând care au plătit cu viața faptul că au avut curaj să Îl mărturisească pe Hristos ca Domn și Dumnezeu și credința ortodoxă ca singura care dă mântuire creștinului .

Voi încerca să abordez cât mai academic cu putință acest subiect deosebit de vast, sperând să reușesc să ating toate punctele esențiale ale acestei teme si să dezvolt cât mai bine acestă teză nădăjduind că voi reuși să fac cât mai bine acest lucru .

Mulțumesc, pe această cale, Părintelui (numele profesorului) care, ca un părinte duhovnicesc, m-a îndrumat și m-a ajutat să pătrund, cât mi-a fost cu putință, această temă a vieții bisericești a Covasnei și Harghitei în perioada 1850 – 1918 .

INTRODUCERE

Încă de la începutul existenței sale ca entitate ființiala, Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstratoare a adevarului de credintă de către Sfântul Duh, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul si fundamentul adevărurilor de credintă în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică asigurând linistea si supraveghiând asupra tuturor hotărârilor luate de forurile abilitate ale ei, prin excelentă fiind reprezentate de Sfântul Sinod al oricărei Biserici autocefale si autonome .

Din toate timpurile Biserica a încercat să fie un for superior de cristalizare al adevărurilor de credință chiar dacă nu dintotdeauna au fost așa cum sunt azi fiind nevoie de foarte mult timp și multe încercări pentru ca adevărul de credință să fie atât de curat cum îl avem noi azi. De aceea Dumnezeu a trimis de-a lungul timpului oamenii Săi pentru ca să arate calea cea dreaptă Bisericii Sale, prin oameni aleși, prin sfinți, prin teologi sau prin scriitori bisericești .

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus niciunei schimbări sau mutabilitați ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului", care după cum spune Scriptura , „ de la Tatăl purcede ” .

Ca tânar student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în ( aici se scrie materia ) pentru că doar cunoscând istoria propriei tale religii și a propriului tău popor poți fi un apărător sau apologet al Lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru și mărturisitor al adevărului învierii Sale din mormântul dătător de viată. Istoria Bisericii s-a scris în Biserică , de cele mai multe ori de către Biserică și pentru Biserică și de aceea istoria Bisericii trebuie să rămână în spațiul eclezial, pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" .

Dintotdeauna am fost interesat de modalitatea în care înaintașii noștrii trăiau , de modul în care gândeau, de trăirile lor și de ceea ce simțeau în momentul în care predicau, învățau, sfătuiau si scriau credincioșilor lor. De aceea am hotărât să imi elaborez lucrarea de licență cu titlul „Viața bisericească română în Covasna și Harghita în perioada 1850-1918” , la catedra de ( aici se scrie materia ), sub îndrumarea științifică a părintelui ( aici se scrie numele profesorului coordonator ) și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, iar realitățile istorice cât mai echidistant cu putință și cât mai aproape de adevăr .

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta istoria și viastoria și viața creștină românească pe teritoriul Covasnei și Harghitei la sfârșit de secol XIX și început de secol XX . Fiind un subiect destul de delicat voi încerca să îl abordez cât mai profund cu putință pentru că este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea dar și în peisajul de mozaicat etnic și religios al acestei regiuni a țării noastre .

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează, urmând a fi dezvoltate la rândul lor pe larg fiecare în parte și dezvoltate în mod individual .

Primul capitol conține informații despre perioada istorică despre care vorbim care au fost modalitățile de organizare statală . Influențele politice și organizarea administrativă a țării , conducătorii țării și influnțele lor asupra vieții bisericești .

În cel de-al doilea capitol sunt cuprinse organizarea bisericescă a regiunii județelor Covasna și Harghita, demografie, structura administrației bisericești , starea materială a bisericilor și a slujitorilor ei .

În ultimul capitol am încercat să intrevăd zorii Bisericii Ortodoxe în lumea pluriconfesională a acestei regiuni și modalitatea de organizare a sa în perioadă contemporană .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea viitorul Bisericii Ortodoxe în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată prin mărturisirea sa de credință și prin păstrarea tradiției autentic ortodoxe mai ales date fiind condițiile în care ea își desfășoară opera sa mântuitoare și de sfințire a omului, de a mângâia suflete oamenilor .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile rea în cele ce urmează, urmând a fi dezvoltate la rândul lor pe larg fiecare în parte și dezvoltate în mod individual .

Primul capitol conține informații despre perioada istorică despre care vorbim care au fost modalitățile de organizare statală . Influențele politice și organizarea administrativă a țării , conducătorii țării și influnțele lor asupra vieții bisericești .

În cel de-al doilea capitol sunt cuprinse organizarea bisericescă a regiunii județelor Covasna și Harghita, demografie, structura administrației bisericești , starea materială a bisericilor și a slujitorilor ei .

În ultimul capitol am încercat să intrevăd zorii Bisericii Ortodoxe în lumea pluriconfesională a acestei regiuni și modalitatea de organizare a sa în perioadă contemporană .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea viitorul Bisericii Ortodoxe în următorii ani ai existenței sale și mai ales rolul ei în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată prin mărturisirea sa de credință și prin păstrarea tradiției autentic ortodoxe mai ales date fiind condițiile în care ea își desfășoară opera sa mântuitoare și de sfințire a omului, de a mângâia suflete oamenilor .

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte . Pentru că doar cu ajutorul și cu binecuvântarea Sa am reușit să îmi duc la bun sfârșit studiile mele universitare , nadăjduind că tot numai prin pronia Lui și cu a Sa oblăduire voi reuși să îmi definitivez studiile contiunuând vu cele post-universitare .

Mulțumesc apoi familiei mele, ( soției dacă este cazul ) parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din ( orașul ) și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare, cărora le prezint în acest moment deosebit tot respectul meu și îi asigur și pe mai departe de toată considerația și stima mea, și de tot sprijinul și aportul meu la propășirea credinței străbune.

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui ( aici se trece numele și titulatura profesorului îndrumător ) pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze!

CAPITOLUL I

SITUAȚIA ISTORICO – POLITICǍ A REGIUNII COVSNA ȘI HARGHITA

Înăbușirea revoluției de la 1848 , reinstaurarea domniilor regulamentare nu au pus capăt mișcărilor sociale care vor continua, în ambele Principate, până la jumătatea anului 1849, dar nu cu același elan și în Transilvania care avea alte probleme.
     În vederea reprimării acestor acțiuni, a fost folosită forța armată, s-au constituit comisii speciale pentru urmărirea și anchetarea celor implicați în acțiunile politice ale anului anterior, la 18 aprilie 1849 a fost instituită o înaltă curte criminalistică pentru judecarea celor deținuți și s-a interzis printr-un firman al sultanului intrarea în țară a unui număr de 34 revoluționari.
românii exilați s-au împrăștiat la Paris, Viena, Londra, Triest, Constantinopol, Brussa.
     Ideile pragmatice ale revoluției de la 1848–1849 au fost instituționalizate parțial în perioada ce a urmat revoluției dar, incontestabil, realizarea practică a modelului propus de revoluție s-a înfăptuit în perioada 1859-1866 prin actul unirii Principatelor și prin politica de reforme promovată de Alexandru Ioan Cuza.
      Revoluția a individualizat căile modernizării societății și a statului, a imprimat un caracter politic ideii și sentimentului național sub forma principiului de naționalitate, a fundamentat doctrina care îmbina principiile liberale cu ideea națională și idealurile democrației sociale. Ea a definit imperativul modernizării în matricea statului național și independent. Deceniile care au urmat au concretizat strategia unirii propusă de revoluția pașoptistă.
      În procesul de formarea statului român modern, cercetarea istorică românească a subliniat interferența mai multor factori dintre care se impun mai pregnant atitudinea domnilor Convenției de la Balta Liman, mișcarea unionistă din Principatele române, atitudinea opiniei publice europene și nu in ultimul rând politica marilor puteri.

Deși înfrântă, Revoluția de la 1848 în țările române a avut totuși urmări însemnate: a zdruncinat puternic orânduirea feudală, impulsionând dezvoltarea capitalismului , a contribuit în mod esențial la dezvoltarea conștiinței naționale a poporului roman , a pus la ordinea zilei problemele fundamentale ale dezvoltării societății românești: problema agrară, a eliberării sociale, a egalității în drepturi, a unirii celor trei țări române în cadrul formării unuia și aceluiași stat, a libertății și eliberării naționale.

Este unanim acceptat că istoria acestei zone a arcului intracarpatic nu începe cu colonizarea secuilor, iar după acest moment, istoria nu se rezumă doar la cronica unei unice și privilegiate etnii, așa cum încearcă să prezinte lucrurile unii istorici maghiari interesați. Ea înseamnă conviețuire, interferențe, complementaritate și, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală și spirituală, o anumită demnitate a dimensiunii istorice legate de un destin comun, care ar trebui să creeze o permanentă punte de legatură și de apropiere, valori care se impun cu mare forța în constructța viitoarei Europe care o avem azi .

Într-unul din primele sale studii referitoare la legăturile secuilor cu românii, Nicolae Iorga menționa: "locuind împreună cu românii și înconjurați din toate părțile de către aceștia, secuii au avut relații multiple economice, sociale, politico-militare, atât cu românii din sudul Transilvaniei, cât și cu cei din Moldova și Muntenia, înregistrându-se în permanență o circulație asiduă, cu deplasări de populație dintr-o parte în alta a munților", realitate pusă în evidență atât de documente, cât și de bogatul fond de antroponime și de toponime. Într-un alt studiu, Nicolae Iorga preciza: "Timp de șapte veacuri dupa stabilirea secuilor în estul Transilvaniei, secuii au avut cele mai intense legături și amestecuri etno-lingvistice, de influențări reciproce cu românii conlocuitori; cu secuii avem o simbioză, adică o viața împreună, cu ungurii numai o vecinatate. Deosebirea este esențială". Rezultatul acestei conviețuiri a condus la numeroase interferențe și similitudini privind locuința, felul de lucru, îmbrăcamintea, datinile și obiceiurile, folclorul, practicile familiale și organizarea habitatului.

In primăvara anului 1848 iun cele trei țări românesti s-au aprins flacarile revoluției burghezo-democratice.Iași,București si Blaj au fost cele trei focare ale revolutiei române,fenomen unitar si parte componenta a revoluției europene.
Manifestarea plenara a națiunii române,revendicarea unirii a constituit o preocupare majora a revoluționarilor din toate cele trei state românești,strans impletită cu lupta împotrivirii vechii orînduiri, pentru dreptate sociala,pentru faurirea cadrului nou al societații moderne.Exprimarea vointei naționale a românilor a avut diferite forme,de la cererea garantarii autonomiei interne, "pe plan administrativ cât si legislativ", a "dreptului suveran la cele dinlăuntru",la proclamarea unirii"Moldovei si Valahiei intr-un singur stat neatârnat","cheia boltei fără de care s-ar prabuși tot edificiul național",cum se exprima M.Kogalniceanu,până la strigatul hotărt al reprezentanților națiunii române din Transilvania:"Noi vrem sa ne unim cu Țeara!".

Revolutia a izbucnit in martie in Moldova avand in frunte pe V.Alecsandri sip e Al.I.Cuza,dar a fost inabusita de indata.Ea va continua cu rascoale taranesti si prin activitatea revolutionarilor moldoveni desfasurata in Transilvania,Bucovina si Țara Românească.La 12 mai 1848 revolutionarii moldoveni V.Alecsandri,Costache Negri,Gh.Sion,Yaharia Moldoveanu,Alecu Russo, care participasera la adunarea de la Blaj din 4 mai ,elaborau programul intitulat Prințipiile noastre pentru reformarea patriei avand ca principale revendicari improprietarirea locuitorilor sateni fara nici o rascumparare si unirea Moldovei si Țării Românești intr-un singur stat neatarnat românesc.În lunile martie si si aprilie țărănimea din Transilvania se ridica impotriva iobagiei si asupririi naționale.Calauyita de intelectualitatea revoluționara 40 000 de țărani s-au intrunit la 3-5 mai intr-o mare adunare naționala pe Câmpia Libertății de la Blaj- a marcat o impresionanta ridicare a poporului roman la viata politica .Și tot aici Blaj au rasunat pentru prima data glasurile multimii ,ale poporului insuși, in sprijinul ideii statului național unitar,exprimata prin versurile nemuritorului mars al lui Andrei Mureșan:Desteapta-te române, prin lozincile unirii naționale -De acum Ardealul nu mai e Ardeal,e Românie .Este deosebit de semnificativ faptul ca in 1848 la adunarile românilor de pe Campia Blajului au participat si cercuri largi din rândul naționalitaților conlocuitoare,apasate de aceeasi asuprire socială.La 9 iunie 1848 revolutia a izbucnit la Izlaz unde a fost expus programul cunoscut sub denumirea de Proclamatia de la Izlaz. La 11 iunie a izbucnit si la Bucuresti,dar a fost infrantă

În fața primejdiei de coalizarea imperiilor habsurgic si țarist,Nicolae Balcescu a incercat o salvare a cauzei revoluției prin unificarea forțelor revoluționare româno-maghiare.Îndemnurile si acțiunile lui Balcescu s-au încununat prin incheierea ,la 14iulie 1849,la Seghedin, a Proiectului de pacificatie intre N.Balcescu,C.Bolliac si L.Kossuth.Este graitoare utilizarea ce parte semnatara a acestui proiect a termenului de "România" in numele careia N.Balcescu adera la un pact de actiune comuna româno-maghiara impotriva absolutismului habsburgic.

Desi infranta,revolutia româna de la 1848 a avut urmari adanci in viața poporului nostrum.Ea a consolidat ideologia națională, care inlocuia idea de moșie cu cea de patrie,conceptual de stare si rang cu cel de națiune,idea de privilegiu ereditar cu idea de egalitate in fața legilor,crezuri care aveau sa dovedeasca adevarate forțe ale istoriei.

Prin revolutia de la 1848, romanii s-au inscris in “calendarul lumii” (Jules Michelet)

Moldova, Tara Romaneasca, Transilvania, Bucovina, Banatul si Basarabia se desfasurau intr-un cadru geopolitic influentat de Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic si Imperiul Rus. Astfel, eliberarea social-politica a natiunii romane depindea in mare masura de interesele celor doua puteri, suzerana si protectoare, Turcia si Rusia care se aflau in dispute politice si militare pentru stapanirea Moldovei si a Tarii Romanesti. De aceea, dezvoltarea si desfasurarea Tarilor Romane depindeau de aceste doua mari puteri, dar mai ales de Rusia care, prin razboaiele castigate impotriva Portii, isi insusise un drept de protectorat, transformand suzeranitatea otomana. Rusia devenise din 1829 factorul decisiv in Moldova și Tara Romanească pe când Transilvania a avut o altă istorie , o altă soartă.

Ridicarea la lupta constituia o manifestare deschisa a dorintei de desfiintare a privilegiilor si a exploatarii feudale, pe de o parte, si pe de alta parte, de inlaturare a dominatiei straine, potrivnica realizarii unui stat national independent.

Prin revolutia de la 1848, s-au consacrat in istoria Romaniei, personalitati cum ar fi: Nicolae Balcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Simion Barnutiu, C. A. Rosetti, Ion C. Bratianu, George Barit, Ioan-Heliade Radulescu-luptatori politici, ganditori si carturari.

Cerintele si aspiratiile la libertatea sociala, unitate si independenta nationala a poporului roman nu au putut fi infaptuite la 1848 datorita interventiei armate straine. Insa, dupa 11 ani de la 1848, la 24 ianuarie 1859, s-a realizat unirea Moldovei cu Muntenia, ceea ce a dus la crearea statului modern Romania. Dupa aproximativ 30 de ani de la revolutie, Romania obtinea, prin lupte si prin jerta celor 10 000 de oameni din razboiul din 1877-1879, independenta absoluta de stat.

Miscarea din 1848 constituie punctul de trecere de la trecut la prezent, de la trecutul de aservire si umilire, la prezentul de constiinta nationala, de independenta politica si de progres cultural pe toate planurile. Revolutia nu a avut succese imediate. Din contra, efectele ei au fost dezastruoase: ocupatie straina si un regim inasprit creat prin Regulamentul organic. Cu toate acestea, importanta miscarii de la 1848 pentru dezvolatarea politica si nationala este foarte mare. Revolutia a exprimat pentru prima data, in opinia publica romaneasca, ideile prin realizarea carora se putea elibera, intari si organiza poporul roman. De la revolutie incoace, ideea unirii, a independentei, a libertatii si a constitutionalismului au devenit aspiratii nationale, iar posibilitatea ca acestea sa fie realizate a inceput sa se intrevada.

Așadar ideea de unitate naținală era încă din această perioadă foarte bine inoculată în accepțiunea generală a românilor de pretutindeni și care se dorea a fi una cât mai rapidă și cât mai deplină .

Unirea Principatelor este rezultatul luptei indelungate a poporului roman, impulsionata in sec. XIX de cresterea constiintei nationale, ca urmare a Revolutiei de la 1848, ceruta de dezvoltarea social- economica si politica a celor doua tari pe calea capitalismului si favorizata de situatia politica europeana creata in urma Razboiului Crimeii (1853-1856) si a Congresului de la Paris (1856). Ea este expresia vointei poporului roman concretizata in votul Adunarilor ad-hoc din 1857. Lupta decisiva elective, care aveau sa aleaga pe viitorii domnni. Adunarea electiva din Moldova a ales ca domn al tarii Alexandru Ioan Cuza La ian./5 feb. 1859, sub presiunea maselor populare din Bucuresti . Adunarea electiva din Tara Romaneasca a ales pe Al. I. Cuza ca domnitor si al Tarii Romanesti. Unirea s-a infaptuit prin alegerea aceluiasi domnitor in ambele Principate. Dubla alegere a lui Cuza a fost urmata de o campanie politica sustinuta dusa in scopul recunoasterii ei. Sub conducerea lui Al. I. Cuza, in ian. 1862, s-a infaptuit unitatea constitutionala si administrativa, Moldova si Tara Romaneasca formand un stat unitar sub numele de Romania, cu o singura adunare si un singur guvern. Unirea Moldovei cu Tara Romaneasca a avut un larg ecou in Transilvania, romanii de aici legandu-si sperantele de eliberare nationala de existenta statului roman. Unirea din 1859 – rod al luptei duse de masele populare, de carturarii patrioti ai timpului,evenimente privit cu simpatie de opinia publica internationala inaintata – a marcat un moment istoric de importanta cruciala in viata poporului roman, constituind o premisa pentru unirea cea mare de la 1 Decembrie 1918. cand s-a incheiat indelungatul proces legic de formare a statului national unitar roman.

Acestea sunt așadar circumstanțele în care a trăit poporul român în această perioadă și în care creștinii ortodocși au încercat să își desfășoare activitatea atât cea culturală cât și cea bisericească, fiind o perioadă de grea încercări pentru românii din toate ținuturile dar cu predilecție pentru cei din Transilvania care datorită condițiilor politico – istorice nu a reușit să ia parte la unirea Principatelor Române sub Alexandru Ioan Cuza .

Scaunele secuiești au fost unitățile de administrare judecătorească ale secuilor din Transilvania, menționate începând cu deceniul al treilea al secolului al XIV-lea. În 1867, autoritățile maghiare de la Budapesta au decis desființarea scaunelor secuiești, iar în locul lor au apărut mai multe comitate (vármegyék), unde secuii au fost redistribuiți.

Proiectul de reorganizare a Austro – Ungariei publicat în anul 1906 de Aurel C. Popovici intitulate Statele Unite ale Austriei Mari prevedea ca "Scaunele secuiești" să fie una din cele 15 "țări" alcătuitoare ale confederației austro – ungare .

Scaunele secuiești existente până în 1876, se întindeau pe mare parte din actualele teritorii ale județelor Covasna și Harghita, precum și în partea de mijloc a actualului județ Mureș; în afara acestei zone, scaunele secuiești cuprindeau și câteva localități din județele Alba și Cluj (între Turda și Vințu de Sus, care țineau în trecut de Scaunul Secuiesc al Arieșului), trei comune din județul Neamț (Bicaz-Chei, Bicazu Ardelean și Dămuc) și o comună din județul Bacău (Ghimeș-Făget), incluse prin reforma administrativ-teritorială din 1968 în cele două județe moldovene.

Scaunele secuiești, inițial șapte la număr, apoi cinci (prin constituirea celor Trei Scaune în unul singur), au fost desființate în anul 1876, odată cu reforma administrativă a Regatului Ungariei, în sensul extinderii organizării comitatense la nivelul întregii țări. Teritoriul fostelor scaune secuiești nu are în prezent un statut administrativ deosebit de mulțimea de ținuturi istorice românești, deci are administrație publică de tip județean.

Există o mișcare pentru a crea o regiune autonomă secuiască în această zonă, mișcare afiliată la Consiliul Autonomiei Maghiare din Bazinul Carpatic (KMAT) al minorităților maghiare din Slovacia, Serbia, Ucraina, România și Croația condusă de pastorul László Tőkés .

CAPITOLUL II

DǍINUIREA ORTODOCȘILOR ROMÂNII DIN COVASNA ȘI HARGHITA ÎN CONDIȚIILE VITRIGE ALE ISTORIEI

Dăinuirea românilor, într-un areal în care ei au devenit numeric minoritari, a fost determinată de un complex de factori, dintre care amintim: apartenența la statul român câștigată prin jertfa ostașilor români, pe câmpurile de luptă din cele două războaie mondiale și validată de tratatele internaționale; situarea geografică în mijlocul țării, într-o zonă înconjurată de așezări românești; sporul natural superior înregistrat constant în mediul rural și aportul sporului migratoriu din mediul urban; contribuția decisivă a pilonilor identitari cunoscuți precum: Biserica ortodoxă, școala, cultura, armata și celalte instituții teritoriale ale statului român; rolul important al elitelor și al organizării comunitare; sprijinul permanent primit și solidaritatea manifestată de către frații întru crediință și neam din întreg spațiul românesc și din diaspora ș.a.

Cu toate greutățile inerente perioadei de „unificare administrativă”, și localitățile din fostele scaune secuiești s-au integrat, fără incidente majore, în realitățile social-politice și economice ale României Mari. Pe măsura normalizării conviețuirii interetnice și întăririi instituțiilor statului român în zonă, liderii populației românești și-au propus să vindece rănile provocate de stăpânirea trecută asupra românilor din zonă.

Referindu-se la aceste răni, într-o circulară din 1870, mitropolitul Andrei Șaguna, spunea: „Știm cu toții iubiților, între ce împrejurări critice au trăit confrații noștri din ținutul Secuimii și trăiesc încă și pănă în ziua de astăzi. Cu toții simțim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influența timpului de mai înainte asupra creștinilor noștri din Secuime. Nicăieri nu este atât de amenințată naționalitatea și confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci iubiților, pericolul acesta ce ne amenință cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericii și națiunii noastre, dând bucuroși filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii și școlii lor, dar le lipsesc mijloacele”.

Dintr-un document din arhivele Vaticanului (Relatarea privind intreaga Transilvanie, intocmita de Francisc Leone, in 9 august 1638), publicat de istoricul si arhivistul bacauan Dumitru Zaharia in "Cronica Episcopiei Husilor" IV – 1998, rezulta ca in "secuime" erau, la acea data, "60 de asezari locuite de populatie mixta romano-secuiasca, organizate in 34 de parohii si 3 arhidiaconate".

Aceste parohii se aflau sub ascultarea canonica a Mitropoliei Ortodoxe din Alba Iulia. Din istoricul acestei mitropolii, aparut sub semnatura dr. Gheorghe Anghel, aflam ca decretul de recunoastere ca mitropolit al Transilvaniei a lui Simion Stefan, emis de cancelaria principelui la 10 octombrie 1643, ii confera acestuia jurisdictia peste comitatele: Alba, Crasna, Solnocul de Mijloc, Dabaca, Cluj, Turda, Tarnava, precum si asupra districtelor romanesti: Chioar, Barsa si Bistrita si peste toate scaunele secuiesti si sasesti35. Pentru aceasta perioada a secolului al XVII-lea, cu precadere ultima jumatate de veac, este semnificativa strategia misionara a Bisericii Catolice, prin Propaganda Fide, care s-a manifestat in tinuturile moldovene dar si transilvanene. Alcatuirea unui asemenea plan arata preocuparile Sfantului Scaun in directia catolicizarii romanilor. O piedica serioasa in calea acestei propagande era necunoasterea limbii romane de catre misionari, implicit neputinta lor de a predica si converti pe credinciosii romani. Dumitru Zaharia mentioneaza la Sumuleu (Miercurea-Ciuc, judetul Harghita) parohul ortodox, purta discutii cu misionarii catolici in limba romana. Preocuparile pentru o mai solida actiune a misionarilor catolici in Moldova, dar si zona sud-estului Transilvaniei, este dovedita de organizarea unui seminar catolic, tinut la Estelnic (jud. Covasna), pe mosia contelui Samuel Kanoki, destinat pregatirii misionarilor, care avea una dintre disciplinele de baza studiul limbii romane.

A doua jumatate a secolului al XVII-lea a insemnat, pentru Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei, o perioada de consolidare prin figura unuia din cei mai mari mitropoliti pe care i-a avut – Sava Brancovici. Intr-un context de noi presiuni calvine, in 1656 principele Gheorghe Rákoczy al II-lea a renuntat la impunerea celor 15 puncte referitoare la calvinism si i-a acordat mitropolitului Sava o jurisdictie peste aproape intrega Tarnsilvanie. Alaturi de comitatele Alba, Hunedoara, Severin, Bihor, Zarand, Crasna, Dabaca, Cluj, Tarnava, districtele Bistrita si Beius, erau cuprinsi si romanii din scaunele sasesti si secuiesti: "Si-i acordam deplina putere in bisericile sau diocezele pomenite, supuse jurisdictiei sale, de a servi drept si legitim toate cele ce tin de dregatoria sa, de a vizita bisericile si de a le guverna, de a judeca cauzele de casatorie, de a pedepsi greselile popilor (…) si de a se bucura de veniturile legitime, adica acelea care le-au avut din vechime predecesorii sau episcopii, de a lua darea obisnuita de la fiecare preot si protopop".

Documentul revelator, pentru insemnatatea dregatoriei unui ierarh, si pentru dreptul proprietatii pe care il mostenea de la ierarhii slujitori dinaintea sa si de ascultarea pe care i-o datorau preotii si protopopiii, cu alte cuvinte, o dovada de continuitate a randuielilor si a traditiei ortodoxe pe intreg cuprinsul Transilvaniei, de la care romanii din arcul intracarpatic nu faceau exceptie. In planul rezistentei fata de calvinizare se inscrie si convocarea, de catre mitropolitul Sava Brancovici, a sinodului de la Alba Iulia, din 1675. Printre unele masuri ce priveau organizarea clerului, s-a luat hotararea importanta ca in toate bisericile romanesti "cuvantul lui Dumnezeu sa se faca in romaneste", masura ce avea in vedere introducerea in biserica a limbii romane in toate provinciile locuite de romani. Urmasul lui Sava, mitropolitul Iosif, a primit in decembrie 1680 o diploma de intarire din partea principelui Mihail Apaffy, care-i confirma jurisdictia peste toate tinuturile, in afara de Severin si districtul Beius, precum si satele din scaunele secuiesti si sasesti. In satele din aceste scaune, la care se face referire in diploma, sunt cuprinse si comunitatile din sud-estul Transilvanei in care locuiau romanii ortodocsi, ce aveau aceleasi forme de organizare bisericeasca ca toti romanii din Mitropolia Transilvaniei. Numirile de mitropoliti se faceau de fiecare data de catre soborul mare al protopopilor si preotilor romani din Transilvania38. Mai multe din ordinele imperiale si guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legaturilor firesti dintre credinciosii romani ardeleni si cei din Moldova si Tara Romanesca, atat in timpul cand Mitropolia Ortodoxa a Transilvaniei a fost desfiintata (1701-1761), cat si dupa aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca "preotii care sunt preotiti in Valahia sa nu primeasca parohii nicaierea".

Aceste legaturi au continuat, s-au diversificat si amplificat. Despre aceasta evolutie a evenimentelor vorbesc: sfintirea bisericii din Bixad, in 1845, de catre mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezenta in randul ctitorilor bisericilor din Valcele, Marcus, Dobolii de Jos, Araci s.a. a unor boieri moldoveni si munteni, circulatia unui numar impresionant de carti bisericesti tiparite in principalele centre tipografice de peste Carpati, daruite bisericilor din zona de catre fratii intru credinta si neam etc.

Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetatoarea Ana Grama in anuarul Angvstia, cuprind informatii bogate, diverse si inedite despre prezenta si circulatia cartilor de cult in limba romana, care le intregesc pe cele cuprinse in lucrarile semnate de Ioana Cristache- Panait, Elena Mihu, Mircea Sfarlea s.a. Documentele mentionate redau bogatia de "carti si manuscrise" detinute atunci de aproape 50 de parohii (unele dintre acestea sunt astazi in jud. Brasov). Dintre acestea, biserica din Papauti detinea o "Evanghelie veche (jumatate greceste) primita in 1693 de la Monastirea Ungro-Vlahiei", o Cazanie veche cu mentiunea ca "din spusele unora e de vreo 280 de ani" s.a.; biserica din Marcus avea aceeasi Evanghelie, tiparita in 1693 de "Mitropolia din Bucuresti" si "o Cazanie veche moldovenesca", un Molitvelnic tiparit la Targoviste in 1713, o Evanghelie tiparita la Ramnic in 1746 s.a. O buna parte din aceste valori bibliofile se afla astazi la Muzeul Spiritualitatii Romanesti de la Catedrala Ortodoxa din Sfantu Gheorghe. Muzeul poseda un mare numar de carti bisericesti, expunand o serie de raritati, cum sunt: Cazania lui Varlaam (Iasi, 1643), Indreptarea legii (Targoviste, 1652), Chiriarodromion (Alba Iulia, 1699), un Liturghier tiparit in anul 1713 de Antim Ivireanul, precum si numeroase alte tiparituri cu caracter religios, provenind din vestitele centre tipografice de la Bucuresti, Rimnicu Vilcea, Buzau, Iasi, Manastirea Neamt, Roman, Blaj etc., atestand si in acest fel legaturile spirituale ale romanilor localnici cu cei de pretutindeni.

De mare bogatie si varietate sunt cartile de cult pastrate in bisericile harghitene (un numar mare dintre ele fiind expuse la Muzeul Manastirii Toplita), acestea provenind din toate centrele tipografice romanesti: Snagov, Bucuresti, Buzau, Ramnic, Iasi, Neamt, Sibiu si Blaj. Impresionanta este insemnarea de pe Evanghelia tiparita la Snagov in 1697, cumparata de locuitorii comunei Sacel, cu 20 zloti pentru biserica lor, urmand a ramane aici "cat atunci va trai neamul nostru romanesc neunitu din Sacel". In patrimoniul aceleiasi biserici s-au pastrat numeroase carti: Apostol (Buzau, 1704), Triod (Bucuresti, 1768), Evanghelia (Snagov, 1697), Antologhion (Bucuresti, 1777, legata cu banii satului la 1864). Mentionam prezenta in cadrul bisericilor din acelasi judet a unor carti precum: Psaltirea tiparita la Milesevo la 1544 (Imper), manuscrisul Psaltirii romano-slave din 1577 (aflat la Biblioteca Academiei Romane) si Evanghelia tiparita la Bucuresti in 1682 (Voslobeni) s.a.

Despre prezenta si numarul mare al credinciosilor de "lege romaneasca" (in Transilvania, ortodoxia este socotita "lege romaneasca", iar in loc de ortodox se spunea, adeseori, roman) din fostele scaune secuiesti – vorbesc si practicile credinciosilor reformati si catolici din satele locuite azi de etnici maghiari. Este relevanta in acest sens practicarea, de catre secui, a traditiilor specifice spiritului romanesc, legate de sarbatoarea Craciunului si a Sfantului Vasile (colindele, Plugusorul), prezenta lor la slujba ortodoxa din ziua Bobotezei (pastrarea Aghiazmei Mari cu multa evlavie), dar si in restul anului, apeland cu credinta la preotul ortodox pentru a-i pomeni, impreuna cu familiile lor, la Sfanta Liturghie. Din universul lor satesc mai fac parte si alte datini sau "credinte desarte", preluate de la taranii romani (cele legate de nastere, casatorie si moarte, de prevenirea unor fenomene meteorologice nedorite, strigoii si manifestarile lor s.a.). Toate aceste imprumuturi se circumscriu interferentelor dintre romani si secui de-a lungul veacurilor. "Numai cand un popor se contopeste in altul – mentiona Sabin Opreanu – lasa urme atat de adanci in viata sociala, politica, in limba, port, ocupatiune si obiceiuri, cum le vedem imprumutate de la romani la secui".

Conform mai multor studii apartinand lui Dumitru Martinas, Dumitru Zaharia si mai recent Anton Cosa – convietuirea dintre romani si secui in sud-estul Transilvaniei a dat nastere unui fenomen in stransa legatura cu procesul de secuizare, anume "fenomenul ceangau". In conditiile in care, in cursul procesului de asimilare, unii indivizi (romani) nu reuseau initial sa se identifice total cu etnia secuiasca, din diferite motive erau denumiti "ceangai". Spatiul originar al acestui termen a fost sud-estul Transilvaniei. O parte a secuilor care-si pierd privilegiile specifice si sunt nevoiti sa emigreze in Moldova ori in alte zone, vor fi si ei denumiti "ceangai" incepand din secolul al XV-lea. Verbul "csángodni" sau "elcsángodni" inseamna tocmai "a parasi pe cineva sau ceva, a te instraina de cineva sau de ceva ce ti-a apartinut".
Totusi, cum s-a mentionat, viata romanilor din estul Transilvaniei a fost puternic marcata de amplul proces de secuizare si apoi maghiarizare, desfasurat pe parcursul mai multor veacuri. Consecinta acestui proces a fost disparitia si diminuarea numarului de comunitati romanesti si a lacasurilor de cult specifice acestora.

Din Sematismul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, actualizat cu datele din cercetarile intreprinse pentru redactarea prezentei lucrari, rezulta ca un numar de 37 de biserici ortodoxe si greco-catolice din eparhia mentionata au disparut, in ultimile secole, odata cu obstile credinciosilor care le zidisera. Majoritatea dintre ele au fost ctitorite de unele din cele mai puternice comunitati romanesti care existau in zona in secolele XVI-XVIII. Iata cateva exemple din judetul Covasna. Altarul semicircular cu cornisa poligonala, provenit de la o veche biserica romaneasca din Miclosoara- asa cum afirma unii cercetatori – este inglobat in actuala biserica romano-catolica. Biserica ortodoxa din Moacsa, ramasa fara credinciosi datorita vitregiilor vremii, s-a daramat in jurul anului 1870. La biserica ortodoxa din Bodoc, in 1699, slujea "popa Kosztin", iar in 1733, "popa George". Nu se cunoaste soarta ulterioara a acestei biserici. In Ghidfalau, biserica ortodoxa este mentionata in documente in 1733 (preot Moise Boieru) si in 1762, la sfarsitul secolului XVIII devenind greco-catolica. In 1872, "un vant puternic a distrus complect biserica romanilor". De atunci nu s-a mai ridicat alta biserica romaneasca. La biserica ortodoxa din Ilieni, in anul 1733 slujea "popa Stefan". Dupa trecerea la uniatie, in 1882, credinciosii greco-catolici au ridicat biserica de lemn cu hramul "Cuvioasa Paraschiva", locas care a existat pana in perioada interbelica. La biserica ortodoxa din Lemnia, in anul 1733 slujea preotul Dragomir. Dupa trecerea la uniatie, in 1856, credinciosii greco-catolici au construit o noua biserica pe locul celei vechi. O furtuna din anul 1956 a distrus sfantul locas, ramas din 1940 fara preot si credinciosi. Biserica ortodoxa din Let, la care in 1733 slujea "popa neunit Ionascu", este amintita si la inceputul sec. al XIX-lea. Fosta biserica ortodoxa din Sanzieni este mentionata in anii 1733 (cand slujea "popa Andrei"), 1750 si 1762.

Din pacate, si in acest caz, in anul 1772 "un vant puternic a distrus complect biserica romanilor". Datorita scaderii numarului credinciosilor ortodocsi, nu s-a mai ridicat alta biserica. Biserica ortodoxa din Turia este atestata de documente la 1750 si 1781 (cand avea ca preot interimar pe Bucur Stoicovici). In anul 1811, credinciosii romani, impreuna cu biserica lor, au trecut la greco-catolici. Biserica "Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil", zidita in 1877, in anul 1960 a fost doborata de o furtuna mare. La fel ca si credinciosii de odinioara, deznationalizati si trecuti la romano-catolici, clopotul fostului lacas de cult romanesc apartine azi bisericii catolice din sat. In anul 1750, este consemnat in documente preotul roman din Valea Crisului, iar in 1762, biserica ortodoxa. Dupa trecerea la uniatie, in 1795, "popa Bucur" este transferat la parohia din Lemnia. De atunci nu se mai stie nimic de soarta bisericii. Despre fosta biserica ortodoxa din Zoltan marturiseste un inscris de pe o Cazanie, din 1752. Biserica ortodoxa din Magherus (Ozun) a fost ctitorita in 1786 de negustorul brasovean George Radu Leca. Biserica ortodoxa cu hramul "Sfantul Gheorghe" din Dalnic este mentionata in documente in anul 1792. La biserica "Sfantul Ioan" din Icafalau, in 1794 slujea "popa Gheorghe". Despre fosta biserica romaneasca din Olteni vorbeste o scisoare a preotului Boier din 1813, adresata preotului ortodox Streja, din Glajaria Malnasului61, iar despre biserica greco-catolica din Coseni aminteste vechiul clopot cu inscriptie in limba maghiara, aflat pana nu de mult in clopotnita din cimitirul satului, impreuna cu celalalt clopot donat in perioada interbelica de Scoala Normala din Braila.

In aceeasi situatie s-au aflat mai multe biserici din judetul Harghita. Ruinele bisericii de zid din Tomesti, distrusa de tatari in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, dainuie si astazi pe dambul ramas in afara satului, in cimitir, unde majoritatea numelor de pe cruci sunt ale unor romani maghiarizati. Dupa unii autori, in Atia a fost o biserica romaneasca, disparuta la finele sec. al XVII-lea. Matricolele bisericii romano-catolice din Atia dovedeau ca, la 1720, multi romani ce-si pastrasera numele romanesti fusesera convertiti la acesta religie, iar in 1860, mai numara doar sase suflete. La Madaras, in 1787 s-a construit o biserica noua, insa pe cartile bisericesti proprii erau insemnari din 1692. Biserica de lemn din Aldea, construita in 1727, dispare "coplesita de vremi" in 1787. In acelasi an s-a ridicat o alta biserica din lemn, cu hramul "Sfantul Nicolae", disparuta ulterior. Documentele ecleziastice romanesti mentioneaza existenta in Goagiu a unei biserici ortodoxe in secolul al XVIII-lea. Conscriptia din 1733 mentioneaza existenta, in Porumbenii Mici, a unei biserici fara preot, cuprinsa in "districtul Cichindealului", iar conscriptia din 1760 confirma existenta bisericii din Plaiesii de Sus. Biserica veche a fost de lemn, urmata de cea de zid, ale carei ruine se mai vedeau cu cateva ecenii in urma69. In anul 1752, "popa Mihai din Matiseni a pus zalog pe un exemplar din Indreptarea legii, in Rusul Bargaului, cu o jura pentru 10 florini". Despre fosta biserica ortodoxa Soimusu Mare sta marturie insemnarea de pe Apostolul tiparit la Blaj: "Eu, popa Vasile de la Soimusu, au dresu aceasta carte la 1795". Biserica de lemn din Lunca de Sus ridicata la 1800 a "cedat" locul celei din piatra, azi disparuta, iar cea din Nicolesti, refacuta in anul 1846, a fost devastata in 1943-1944, apoi a fost parasita si a disparut in timp. Biserica "Sfantul Simion Stalpnicul" din Cozmeni – ridicata in 1875 (foarte probabil renovata la acea data), nu mai exista in 1932. Printr-o circulara a Episcopului Alba-Iuliei din august 1918, cei 79 de credinciosi greco-catolici din Ghidut, impreuna cu biserica lor, au fost trecuti la catolicism. In deceniul trei al sec. al XX-lea, documentele consemnau faptul ca biserica romaneasca de la Corund era total ruinata. La sfartitul sec. al XIX-lea este consemnata si disparitia bisericilor greco-catolice din Atia, Cusmed, Comanesti si Soimusu Mic.

In afara celor 37 biserici a caror disparitie este atestata documentar, potrivit traditiei sau unor ipoteze, exista inca multe biserici foste ortodoxe care astazi apartin altor culte. Biserica unitariana din Chichis, construita in prima jumatate a sec. al XV-lea, avea initial o absida circulara in stil bizantin, cu altarul orientat spre rasarit. Numai in cursul sec. al XVI-lea, cand biserica a devenit protestanta, s-a facut transformarea ei in stil gotic. In traditia locala romaneasca se spune ca biserica reformata din Cernat a fost o veche biserica ortodoxa, care ar fi dainuit pana in anul 1560, cand a trecut la calvini.

La biserica unitariana din Chilieni (despre trecutul romanesc al satului vorbeste denumirea sa, care vine de la "chilie"; conform traditiei, aici, in vechime, a existat o manastire ortodoxa: "chilii calugaresti"), cu ocazia executarii lucrarilor de restaurare, sub straturile succesive de tencuiala s-a gasit pictura originala de factura bizantina, iar intr-o nisa, obiecte de cult ortodoxe. Despre biserica romano-catolica din Ghelinta, valoros monument de arta din sec. al XIII-lea (aflata pe lista monumentelor UNESCO), exista puncte de vedere precum ca ea a fost la origine romaneasca. In acest sens, Silviu Dragomir opina, in 1932, ca peste stratul initial al picturii au fost aplicate alte straturi de pictura si tencuiala, iar Kós Károly afirma ca biserica a fost ridicata in sec. al XV-lea si restaurata in sec. al XVIII-lea, iar ca proprietari mentioneaza pe "secuii greco-catolici unguri". Sunt exemple despre marile pierderi inregistrate de bisericile romanesti, ortodoxa si greco-catolica, din fostele scaune secuiesti, necunoscute sau eludate cu buna stiinta de cei care vorbesc astazi de "cucerirea pamantului secuiesc prin expansiunea violenta a ortodoxiei", respectiv a bisericilor cu "cupole in forma de ceapa".

Ocupatia Transilvaniei de catre trupele habsburgice si apoi instalarea administratiei austriece, a generat o puternica actiune in vederea consolidarii noii stapaniri. In aceasta strategie, un element important era atragerea romanilor la catolicism. Imprejurarile dezbinarii religioase a romanilor ortodocsi din Transilvania, din jurul anului 1700, sunt bine cunoscute. Toate promisiunile primite de la Viena – in schimbul parasirii credintei ortodoxe – au ramas fara nici o finalizare in imbunatatirea situatiei sociale a romanilor ardeleni. Lupta pentru recunoasterea vechiului lor statut si apoi pentru refacerea unitatii bisericesti a fost dusa cu mult curaj de preoti si credinciosi, care au infruntat teroare, temnite si chiar si moartea.

Pentru sud-estul Transilvaniei, procesul uniatiei s-a produs diferentiat. Parohiile din protopiatul Trei Scaune (aflate traditional in sfera de influenta a Brasovului) au ramas in continuare ortodoxe (doar un numar de zece parohii au format protopopiatul greco-catolic cu sediul la Poian), iar cele din protopopiatele Giurgeu si Odorhei au trecut in majoritate la greco-catolicism la sfarsitul secolului al XVIII-lea. Despre numeroasele dispute dintre autoritatile locale si cele doua confesiuni romanesti, generate de rezistenta credinciosilor la procesul uniatiei, vorbesc numarul mare de documente (circulare, conscriptii, sematisme, rapoarte, corespondenta etc).

Spre sfarsitul sec. al XVII-lea se inmultesc informatiile referitoare la organizarea bisericeasca a romanilor din sudestul Transilvaniei. Astfel, avem adunarea care a avut loc la Targu Secuiesc in ziua de 20 noiembrie 1699, pe baza hotararii Dietei din Alba Iulia, la care au participat aproape 900 credinciosi romani (capi de familie) impreuna cu preotii lor, din peste 90 de sate aflate la marginea rasariteana a Transilvaniei in care traiau atunci romani ortodocsi (din care 746 erau numai din Trei Scaune). In urma anchetei efectuate de catre reprezentantii religiilor "recepte", anume desemnati in acest sens, s-a consemnat faptul ca "toti oamenii care au tinut religia greceasca sau romaneasca,… au ramas cu totii in vechea lor religie, n-au voit sa imbratiseze nici una din religiile recepte in tara aceasta". Despre statornicia in credinta a romanilor ortodocsi consemnam si parerea baronului Stefan Daniel din Varghis, bun cunoscator al romanilor ardeleni, pe care ii ura pentru vitalitatea lor. "In privinta aceasta, starea valahilor, atat a clerului cat si a poporului, aflam ca au acea natura, acea perseverenta asezata in suflet de natura care pentru maxima (deviza) religiei sale, la care tin ca la unicul si principalul scop al mantuirii vesnice, la care toti trebuie sa se supuna, acea superstitie oarba si total barbara care in limba lor natala suna astfel: "Asa am pomenit", adeca ei in religia mostenita de la stramosi, pana la sfarsit trebuie sa persiste". La Sinodul din anul 1700 de la Alba-Iulia, in care s-a hotarat Uniatia, a participat si "protopopul Cristea din Haromszek (Treiscaune) cu 13 preoti". Ca si in cazul altor protopopi, cercetarile ulterioare au dovedit faptul ca semnatura sa de adeziune la uniatie a fost falsificata.

Sub indrumarea Episcopilor Ghedeon Nichitici si Dionisie Novacovici, in decursul secolului al XVIII-lea, sediul protopopiatului ortodox refacut Trei Scaune a fost pe rand in localitatile Ozun, Dobolii de Jos si Cernat, pentru ca in secolul al XIX-lea sa fie la Bretcu, Valcele si Sfantu Gheorghe, localitati care aveau stranse legaturi cu Brasovul si se aflau pe traseul ce lega acest puternic centru al romanitatii si ortodoxiei, prin pasul Oituz, cu Moldova. In Poian, localitate aflata in vecinatatea localitatii Targu Secuiesc, a functionat sediul Protopopiatului greco-catolic al Treiscaunelor. Parohiile greco-catolice din fostele scaune Odorhei, Giurgeu, Casin si Ciuc au apartinut protopopiatelor cu sediile in Odorhei, Frumoasa si Gheorghieni. In secolul al XX-lea, organizarea bisericeasca ortodoxa si greco-catolica din zona a urmat organizarea administrativ-teritoriala.

Conscriptia din 1733 consemneaza existenta, in districtul Trei Scaune, a 16 preoti (12 ortodocsi si 4 uniti). La 1760- 1762 erau 30 de preoti (19 greco-catolici si 11 neuniti) si 21 de biserici, la 1875 de familii (1458 ortodoxe si 417 unite). Tot atunci, in scaunele Ciuc si Odorhei sunt mentionati 27 de preoti uniti, 8 biserici si 1615 familii ( 1210 unite si 395 ortodoxe). In 1788, protopop al "Haromsecului"era pr. Toma Popovici din Dobolii de Jos, caruia i-a urmat, pana in anul 1818, pr. Nicolae Popovici din Cernatul de Jos. Episcopii Ghedeon Nichitici si Gherasim Adamovici, ca si mai tarziu Vasile Moga, prin circularele trimise protopopilor din zona, solicitau acestora sa comunice credinciosilor continutul unor ordine imparatesti si guberniale, sa respecte regulile ocuparii parohiilor vacante ("oprirea de la toata slujba a preotilor preotiti in Valahia"), ale randuielilor privind casatoria, divortul, recasatoria, intocmirea unor colecte de ajutorare a credinciosilor care au avut de suferit de pe urma incendiilor, calamitatilor naturale etc, dar si despre pastrarea documentelor ce priveau averile bisericesti, "credintele desarte", obligatiile preotilor ca lideri ai comunitatilor, folosirea alfabetului chirilic, intocmirea documentelor "civile" – o adevarata "civilizatie a scrierii" in formare, introducerea normelor sanitare etc.

În urma intensului proces de maghiarizare (secuizare), desfășurat pe parcursul mai multor secole, mai întâi pe cale naturală, iar începând de la mijlocul secolului al XIX-lea și pe cale forțată, prin diverse mijloace coercitive, majoritatea comunităților românești din fostele scaune secuiești, au fost drastic reduse numeric.

Păstrea și afirmarea identității ligvistice și confesionale a membrilor acestor comunități, prin biserică și școală, nu era posibilă, numai prin forțe proprii. În acest sens, un rol important i-a revenit solidarității fraților de aceiași confesiune și etnie, din toate proviciile istorice românești.

De-a lungul istoriei această solidaritate ziditoare a îmbrăcat diverse forme. În vechile hrisoave și pisanii bisericești sunt menționate, alături de numele negustorilor și oierilor brașoveni, și cele ale unor domnitori și boieri munteni și moldoveni, ale altor ctitori și binefăcători, care au făcut importante danii pentru înălțarea și dotarea unor biserici, școli confesionale, case culturale comunitare, adică pilonii afirmării identității românești.

Factorii favorizanți ai acestei solidarități binefăcătoare au fost: poziția geografică, respectiv situarea acestor localități în curbura interioară a Carpaților; existența în zonă a cunoscutelor stațiuni balneare Borsec, Tușnad, Vâlcele, Covasna, Malnaș, frecventate în majoritate de românii din Moldova și Muntenia; numeroasele legături stabilite de românii din Arcul intracarpatic, cu frații de peste Carpați, prin intermediul Bisericii Ortodoxe, păstoritului transhumant, relațiilor comerciale ș.a.

Prin poziția lor geografică, județele Covasna și Harghita au jucat un rol important în decursul istoriei, fiind așezate la întretăierea de drumuri ce leagă sud-estul Transilvaniei de Moldova și Muntenia, prin mai multe pasuri. Rețeaua drumurilor, potecilor și plaiurilor din zona Carpaților de curbură a avut o însemnătate deosebită pentru menținerea legăturilor economice, spirituale și naționale la locuitorii celor două versante ale Carpaților. Pe numeroasele poteci și plaiuri ale Carpaților s-au întreținut astfel și legăturile dintre negustorii celor trei țări românești. Importanța unor așezări precum Sfântu Gheorghe, Ilieni, Târgu Secuiesc, Brețcu, Întorsura Buzăului, Miercurea-Ciuc, Frumoasa, Gheorghieni, Toplița, Tulgheșul, Bilbor, situate la confluența drumurilor care fac legătura între Transilvania și Moldova, va crește în perioada de după secolul al XV-lea, perioada de când majoritatea acestor localități sunt cunoscute ca orașe-târg (opidum). Trecătorile din Carpații de curbură asigurau, prin „drumurile mari de vămi”, „drumul Brașovului”, „drumurile țării”, legăturile dintre Transilvania, Moldova și Țara Românească.

Un rol important în viața economică locală și în derularea legăturilor economice cu „Regatul” l-au avut comercianții brețcani din familiile Gociman, Pușcariu, Teacă, Spânu, Păvălucă, Ganea, Boroș, Coltofeanu, Tărlungeanu, Fenechiu și mulți alții, o bună parte dintre ei stabilindu-se în orașele de peste Carpați.

Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe pășunea alpină și iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, brețcanilor și cel din satele de la curbura interioară a Carpaților are numeroase asemănări cu cel din Săcele și din întreaga țară a Bârsei, având neîndoielnic și aspecte specifice.

Covasna și Brețcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii granițe, pe linia de permanent și durabil contact cu cele două țări române, care le-au putut pune la dispoziție, în apropierea lor, cei mai buni munți pentru vărat și câmpurile cele mai favorabile pentru iernatul animalelor.

Atât negustorii cât și oierii din fostele secaune secuiești s-au stabilit în decursul anilor în țările românești de peste munți și chiar mai departe. În comuna Casimcea (Babadag) aproape toți locuitorii sunt mocani mărgineni din satele: Vama și Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Covasna, Poiana Sărată, Brețcu. În anii 1860, aceștia trăiau și prin satele Ischi Baba și Deria (din Dobrogea). La sfârșitul secolului trecut și începutul acestui secol, pe bârsanii din „secuime” îi găsim în Transnistria, Crimeea și Caucaz între cei 5000 de români oieri, emigrați acolo, proprietari a peste un milion de oi. Din roiurile de populație pornite din satele bârsănești s-au constituit satele Coșnea (desprins de Covasna), Ciughieșul și Poiana Sărată. Chiojdul Mic, județul Buzău, după tradiție, a fost întemeiat de ardeleni din regiunea izvoarelor râului Buzău.

Din astfel de schimburi de populație – mult îndepărtate ăn timp sau mai apropiate de vremurile nostre – s-au format comunitățile de „ceangăi”, dar și numeroasele sate de „ungureni” în Moldova, Țara românească și Dobrogea, în Bucovina și până în Caucaz.

Între județele Prahova și Buzău, din „cele mai vechi vremuri până la 1848”, a existat un județ deosebit: Săcuieni (Saac), al cărui nume vine de la populația românească mai ales, dar și secuiască emigrată din părțile „săcuiene”. Satele acestea au fost apoi înglobate în fostele județe Parhova și Buzău”.

Cotinuând tradiția secolelor XIV-XV, și în zorile epocii moderne viața religioasă a românilor din Arcul carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor și a boierilor din țările române extracarpatice, aici având loc majoritatea hirotoniilor preoților ce slujeau în zona de curbură a Carpaților și în spațiile geografice limitrofe Moldovei și Țării Românești. Ceea ce anumiți istorici numesc „țara secuilor” – afirmă A. D. Xenopol – „s-a aflat de fapt, până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, sub stăpânirea și controlul voevozilor români”. Cele mai strânse legături le-au avut parohiile din sud-estul Transilvaniei cu episcopiile de la Curtea de Argeș, Râmnicu Vâlcea și Buzău, din Țara Românească, și cele din Roman și Suceava, din Moldova, unde „pe la schiturile și mânăstirile Neamțului își câștigau preoții cunoștințele de lipsă”. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglănești-Toplița, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soția voievodului Gheorghe Ștefan, antimisul de la biserica din Voșlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniație, parohia amintită aparținea de Episcopia Romanului.

Pe un Octoih tipărit la Târgoviște în 1712, aflat în 1936 la biserica ortodoxă din Micfalău, Nicolae Iorga a descifrat următoarea notiță: „Eu Gheorghe Cantacuzino, fiul răposatului Șărban Vodă, am dat acestă sfântă carte bisericii den sat de la Buducu (Bodoc) să-i fie de pomană sfintei biserici”. În organul de presă bisericesc al Ardealului Telegraful Român apărea, în 1901, apărea sub semnătura preotului Augustin Cosma, un nou act de mulțumire pentru binefăcătorii care au sprijinit construirea noii bisericii. În rândul acestora se aflau: comitetul bisericii „Sfântul Nicolae” din Brașov, Tache Ionescu, Dimitrie Moroianu din București, Diamandi Manole, Dumitru Eremias, Dimitrie Lenciovici, Alecu Orghidan și Tache Stănescu din Brașov.

Dintre valoroasele cărți vechi de cult ale bisericii ortodoxe din Bixad, menționăm: Cazanie din 1742, cu litere chirilice, ulterior dată protopopiatului din Sf. Gheorghe; Evanghelie din 1844, în chirilică, pe ea se află o inscripție cu numele ocrotitorului Vasile și una cu modul în care s-a construit biserica; Liturghier, București, 1887, pe copertă e scris numele pr. Th. Sachelarie. Pe lângă acestea sunt și obiecte vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictată în ulei pe sticlă, din sec. al XIX-lea), icoană cu scene și portrete scripturistice (sec. al XIX-lea).

Majoritatea bisericilor și școlilor confesionale ortodoxe, costruite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, au fost ridicate cu sprijinul „celor din Țară”. În rîndul acestor edificii se află și cele din Sf. Gheorghe, Aita Mare, Araci, Dobolii de Jos, Cernatu de Sus, Micfalău, Căpeni, Mărtănuș ș.a.

Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei, ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de București, tipărită în 1746, pe care: „… o cumpărat-o jupânul Teodor Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de Jos”. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor a început construirea bisericii cu ajutorul substanțial al comerciantului Dumitru Perșu și al soției sale Zoia, originari din Săcele – Brașov și stabiliți în orașul Brăila. Ei au donat pentru construirea bisericii 4000 florini, sumă ce reprezenta aproape 50% din valoarea totală necesară construcției. Prin această donație Dumitru Perșu și soția sa Zoia au devenit ctitori principali ai bisericii ortodoxe din Dobolii de Jos (în semn de cinstire, tablourile ctitorilor sunt expuse pe cafasul bisericii).

Pentru rezidirea biserici ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-a emis o Circulară a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, redactată din îndemnul Mitropolitului Andrei Șaguna în 1870, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie pentru refacerea bisericii și a școlii confesionale din Sfântu Gheorghe. „Știm cu toții, iubiților – arăta atunci Andrei Șaguna – între ce împrejurări critice au trăit confrații noștri din ținutul Secuimii și trăiesc încă și până în ziua de astăzi. Cu toții simțim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influența timpului de mai înainte asurpa creștinilor noștri din Secuime. Nicăieri nu este amenințată naționalitatea și confesiunea ca acolo”. Cauza care a determinat credincioșii ca prin forțele lor proprii să-și zidească o nouă biserică în locul celei de lemn, a fost sporirea numărul credincioșilor. În anii 1870-1871 se publică lista contribuabililor din Brașov, Cluj și din unele localități din Regat, care au făcut donații pentru construirea bisericii și școlii românești. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reșița și Gh. Stoienescu din București.

Românii din satele fostelor scaune secuiești, au beneficiat întotdeauna, din partea fraților de peste Carpați, de un sprijin sincer, concretizat, loc de refugiu în momentele de extremă gravitate pentru ardeleni. Așa cum sublinia cercetătoarea Ana Grama, liderii comunităților românești au simțit întotdeauna lângă ei pe românii din Țară , care, l-a rândul lor, s-au constituit în adevărate modele pentru binefăcătorii din Brașov, Sibiu și alte orașe ardelenești.

Datorită prezenței unor intelectuali de peste Carpați, în zonă, aflăm informații obiective despre starea unor comunități românești din curbura interioară a Carpaților. Astfel, într-un reportaj publicat de Telegraful Român nr. 58/1866 se relatează despre prezența în Comolău a „arhimandritului de Buzău”, care a stat de vorbă, prin translator, cu un român care nu știa „o boabă românește”: „Avui ocazia – spunea arhimandritul – să stau de vorbă cu acest român, care face cinste economilor rurali, nu numai românilor dar chiar și ungurilor din Treiscaune; el posedă o avere imensă, e chiar și jude comunal într-un sat de maghiari; dar durere, nu-și cunoaște limba maicii”. Cazul relatat este relevant pentru situația românilor din sud-estul Transilvaniei.

Semnificativă pentru relațiile dintre localitățile Arcului intracarpatic transilvan și cele din Moldova și Țara Românească este însemnarea negustorului Nicolae Todea din Zăbala, aflat în Țara Românească la sfârșitul sec. al XVIII-lea. Negustorul trimite comunității natale un Octoih românesc imprimat la Râmnic, scriind pe această cale celor de acasă următoarea epistolă: „Mă înclin cu sănătate dumitale taică și maică. Vei ști că ți-am trimis o mie de oca de lână și voi ști că până la Brașov mă ține câte parale 14. Și să vinzi cât de curând dacă vei putea, și să-mi trimiți bani că am mai arvunit încă o mie de oca, câte 8 parale. Și sânt sănătos”.

Dar românii din fostele scaune secuiești, nu doar au primit de la frații lor de peste Carpați, ci au și dat, atunci când a fost nevoie de sprijinul tuturor românilor. Astfel, cărăușii brețcani, conștienți de importanța evenimentului pentru viitorul destin al românilor, au transportat cu căruțele lor materialele necesare desfășurării luptelor din Războiul de Independență din anul 1877. După terminarea războiului, la chemarea pentru ajutorarea invalizilor de război, a văpduvelor și a orfanilor, a tuturor celor rămași fără ajutor în urma războiului, în 1878 s-aau făcut colecte în: Brețcu, Sita Buzăului, Mărtănuș, Covasna ș.a.

Legăturile bisericești dintre credincioșii români de pe ambii versanți ai Carpaților au fost întărite și prin mijlocirea preoților și călugărilor de dincolo Carpați, care au venit în ajutorul românilor ardeleni cu cuvântul și cu fapta, prin copierea și răspândirea de manuscrise și tipărituri, prin grija arătată față de credincioșii ardeleni care intrau în mânăstirile din Țara Românească și Moldova, prin solicitudinea arătată prin colectele făcute în vederea construirii unor biserici și școli confesionale. Sunt cunoscute și măsurile luate de autoritățile vremii de a împiedica aceste benefice legături. Astfel, hotărârea Dietei de la Leț (azi, în comuna Boroșneu Mare, jud. Covasna), ținută în 25 octombrie 1600, după înfrângerea lui Mihai Viteazul la Mirăslău, prevedea persecuția nemiloasă a călugărilor români „fiindcă stricăciunea și pericolul nostru de acum a venit din cele două țări române… de aceea nici un popă românesc să nu poată intra niciodată din cele două țări române, iar călugării de tot să fie proscriși din toată țara. De se va afla vreunul că a intrat sau va intra contra hotărârii țării, pe acela să-l prindă și să-l despoaie ori și unde” – se spune în hotărârea dietală.

Mai multe din ordinele imperiale și guvernamentale aveau prevederi prin care se dispunea stoparea legăturilor firești dintre credincioșii români ardeleni și cei din Moldova și Țara Românescă, atât în timpul când Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei a fost desființată (1701-1761), cât și după aceea. Astfel, un decret imperial din 10 octombrie 1777, prevedea ca „preoții care sunt preoțiți în Valahia să nu primească parohii nicăierea”.

Aceste legături au continuat, s-au diversificat și amplificat. Despre toate acestea vorbesc: sfințirea bisericii din Bixad, în 1845, de către mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, prezența în rândul ctitorilor bisericilor din Vâlcele, Mărcuș, Dobolii de Jos, Araci ș.a. a unor boieri moldoveni și munteni, circulația unui număr impresionant de cărți bisericești tipărite în principalele centre tipografice de peste Carpați, dăruite bisericilor din zonă de către frații întru credință și neam etc. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, publicate de cercetătoarea Ana Grama în anuarul Angvstia, cuprind informații bogate, diverse și inedite despre prezența și circulația cărților de cult în limba română, care le întregesc pe cele cuprinse în lucrările semnate de Ioana Cristache-Panait, Elena Mihu, Mircea Sfârlea ș.a.

Ultima decada a secolului al XVIII-lea se desfasoara sub auspiciile hotararilor imparatului Iosif al II-lea. Efectele reformei lui Iosif al II-lea au persistat in fiecare domeniu al vietii publice si private. Beneficiile cele mai palpabile pentru romanii ardeleni au fost impulsul dat invatamantului si recunoasterea oficiala acordata Bisericii Ortodoxe. Edictul de toleranta, emis la 13 octombrie 1781, acorda necatolicilor libertatea practicarii credintei, dreptul de a construi biserici din piatra si de a deschide scoli in acele locuri unde numarul locuitorilor se ridica la cel putin o suta de familii. In secolul al XVIII-lea si la inceputul secolului al XIX-lea, deja clerul Bisericii Ortodoxe Romane si al Bisericii Greco- Catolice a jucat un rol mult mai important in viata politica a romanilor transilvaneni decat clerul ortodox din Moldova si Tara Romaneasca. Acesta si-a asumat conducerea aproape prin absenta, intrucat nici un alt grup si nici o alta clasa politica nu posedau un prestigiu si o coeziune comparabile, iar cele doua biserici, in absenta institutiilor politice romanesti, ofereau romanilor singurul cadru de viata comunitara.

La inceputul secolului al XIX-lea, prin documentele semnate de vicarul Ioan Popovici si apoi de Episcopul Vasile Moga, se consemneaza ca viata spirituala si culturala a credinciosilor romani s-a diversificat si imbogatit. Pentru asigurarea resurselor financiare, in noiembrie 1803, oficialitatile Scaunului Trei Scaune trec la aplicarea prevederilor ordinului gubernial prin care a fost aprobata cererea Consistoriului Ortodox, potrivit careia preotii ortodocsi urmau sa primesca de la credinciosi darea de sase bani denumita dacia. Au sporit preocuparile privind organizarea invatamantului confesional. Intr-o circulara din 1811, adresata protopopului ortodox Nicolae Popovici din Cernat, si nu numai, se cere instruirea dascalilor si preotilor din sate, prin invatarea cititului cu slove latinesti si cu cuvinte romanesti.

Intr-o alta circulara a Episcopului ortodox Vasile Moga de la Sibiu, din anul 1829, referitoare la invatamantul confesional, se spune: "Cinstite parinte protopoape, Prin milostivul decret guvernalicesc din 8 octombrie a.c. Nr. 9088, se poronceste ca toti copiii de la 5 pana la 13 ani sa mearga la scoala, daca nu si vara, incai toamna si iarna, si daca nu-i vor vrea parintii sa-i mane de buna voie, sa se pedepseasca (…) Sa se faca in tot satul scoala si sa se pue dascal si la toata jumatatea de an sa se faca incoaci relatie si aceasta cu atat mai tare cu cat s-au fost mai poruncit prin milostivul decret guvernicesc din 1 august 1808 si din 5 martie 1784".

Intre 1818-1827, in urma hotararii Consistoriului episcopesc din Sibiu, este numit ca administrator protopopesc peste zona, pr. Radu Verzea din Sacele, protopop al Brasovului. Intre anii 1827-1835 a urmat ca administrator pr. Ioan Pop (Popescu) din Bretcu. Episcopul Vasile Moga reorganizeaza, in anul 1847, protopopiatul Treiscaunelor, si infiinteaza, alaturi de cel cu sediul in Bretcu, protopopiatul "Haghigului si Valcelelor", avand ca protopop pe pr. Ioan Moga din Valcele (1847-1868).

Inca de la izbucnirea Revolutiei de la 1848, la marile Adunari Nationale de la Blaj au fost alesi delegati din zona la aceste adunari. Revolutia pasoptista a insemnat o noua etapa de catalizare a energiilor nationale pentru afirmarea nazuintelor de emancipare nationala si sociala a romanilor. Clerul roman, ca parte integranta a intelectualitatii, a avut un rol hotarator in formularea programului revolutionar national si social romanesc, in organizarea miscarii, in lupta de aparare a revolutiei pe plan militar, in organizarea administrativa a Transilvaniei ca tara romaneasca. Mai presus de toate insa, preotii si tinerii teologi au facut legatura intre "inteligenta" si masele rurale, spre care au vehiculat idealurile revolutiei si le-au antrenat in miscarea revolutionara si, concomitent, au furnizat cadre pentru organismele militare revolutionare si pentru noua administratie romaneasaca.

Printre cei care s-au afirmat ca fruntasi revolutionari au fost protopopii Petru Pop din Bretcu si Ioan Moga din Valcele. Alaturi de iobagii din restul Transilvaniei, s-au ridicat si romanii din secuime, alaturi de insurgentii secui, impotriva grofilor unguri si secui. Cum era de asteptat, preotii romani din zona, la intoarcerea acasa "au fost prigoniti, fiind nevoiti sa se refugieze" (pr. Ioan Bucsa din Belin, Ioan Csiki din Aita Mare), secuii incepand "a maltrata pe pacinici [pasnicii] locuitori romani". Un memoriu emotionant a trimis, la 16 septembrie 1849, protopopul Petru Pop al Treiscaunelor, care relata suferintele tuturor preotilor si credinciosilor romani din zona respectiva: "dupa ce nimanui nimic facand, iar cine au vreut au luat, am lasat tot, apoi izgoniti am fost si fara scapare nicairi capatand, robiti, jefuiti de avere, de sanatate, multi si de viata, cu bataie de joc tunsi, de credinta religiei, cu amenintari cu pierederea vietii despartiti, luatune-a ce-am avut tot, am stat pana in gat in focul gheenii si trupeste si sufleteste". Actiunea duplicitara a imparatului il facea pe protopopul Petru Pop sa scrie, in 1850, "ca noi acum inzecit suntem mai impilati ca mai inainte (…), ne cer indoit, sa ia cine ce vrea, ne-au jefuit de toate, suntem mai impilati in toate, n-avem nici un drept".

Tot atunci, in mai multe localitati cu populatie mixta, romanii ortodocsi au fost trecuti cu forta la confesiunile maghiare. La Sfantu Gheorghe, romanii au fost adunati in piata centrala a orasului si constransi sa-si paraseasca religia. La Varghis si filiile sale, preotul Gheorghe Vatasan, ramas fara credinciosi, s-a refugiat la parohia Crit (jud. Brasov). Un document de epoca spune ca, la venirea ostilor tariste, "locuitorii unguri care nu s-au putut refugia si au ramas in Araci, au inceput sa invete rugaciuni romanesti si sa aseze prin casa icoane ortodoxe, (…) si sa treaca drept romani". In a doua etapa a revolutiei, cand obiectivele nationale ale romanilor ardeleni nu coincideau cu cele ale maghiarilor si secuilor, pentru romanii din "secuime" a inceput o perioada deosebit de grea. O parte dintre ei au continuat sa fie alaturi de secui, asa cum au procedat romanii din Subcetate, Toplita si din alte localitati din zona. Romanii din Micfalau, la inceput si-au varuit biserica (atunci pictata si in exterior) pentru a "insela ostile kossuthiste", apoi au luptat "sub stindardul lui Kossuth Lajos si au facut cauza comuna cu maghiarii".

De precizat este si faptul ca din Lutita (jud. Harghita) au pornit marile atrocitati, incendieri (sau "taciunarii", cum li se spuneau in epoca) si jafuri ale secuilor contra romanilor si sasilor. In urma adunarii secuilor de la Lutita din 4/16 octombrie 1848, la care se apreciaza ca au participat 60.000 de secui, s-a dezlantuit o adevarata prigoana asupra satelor romanesti. Marturii despre cele intamplate sunt mentionate in declaratiile preotilor Zaharia Crisan din Sard (jud. Mures) si Dumitru Palosan din Sacel (jud. Harghita), care prezinta o serie de atocitati savarsite de secui in mai multe sate situate pe Tarnave, in zona Odorhei-Sighisoara-Tarnaveni etc. Declansarea razboilui civil a dat curs unui nou lant de suferinte romanesti, multi preoti fiind nevoiti sa-si paraseasca parohiile sau erau arestati. Alte detasamente de represiune secuiesti au devastat bisericile si scolile romanesti si au maltratat populatia din Depresiunea Buzaului Ardelean si din alte localitati. In Odorheiul Secuiesc au functionat "tribunale de sange" carora le-au cazut victime romanii din Zabala, Bretcu si alte localitati, precum si cei 21 de romani impuscati in muntii Ciucului intre 18 februarie si 13 aprilie 1849, lasati neinhumati. Slabiciunile unuia dintre liderii de marca ai romanilor din Ciuc-Giurgeu au avut grave repercursiuni asupra comunitatilor romanesti din zona.

Din Sematismul Bisericii greco-catolice pe anul 1900, aflam ca protopopul greco-catolic de Giurgeu, Aron Boieriu "rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848-1849, a luat parte activa ca orator al secuilor". Acest comportament a condus la un conflic deschis intre protopopul mentionat si majoritatea credinciosilor sai si la persecutii din partea secuilor, care au jefuit parohiile romanesti din Subcetate, Toplita, Sarmas, Bilbor si au omorat pe preotii Teodor Precup din Telec si Teodor Dumbrava din Bicaz. In perioada 1835-1853 a fost protopop al Treiscaunelor preotul Petru Pop din Bretcu, cunoscut luptator si lider de necontestat al romanilor din zona in timpul Revolutiei de la 1848-1849 . El a fost schimbat de Episcopul Andrei Saguna "din pricini binecuvantate" (in contextul presiunilor autoritatilor administrative maghiare ale timpului respectiv). Intre anii 1853-1861, Protopopiatul Treiscaune a fost condus de pr. Nicolae Popescu din Martanus. Episcopul Andrei Saguna comunica, printr-o circulara, hotararea Consistoriului din 3 iunie 1861, aratand ca dupa "raposarea in Domnul a parintelui administrator protopopesc Nicolae Popescu", a inceput "a cugeta mai serios despre starea bisericeasca si scolara a tractului protopopesc al Treiscaunelor" "a aflat a fi foarte inapoiata si parasita". Astfel, "constrans" fiind de cerintele timpului de fata si luand in bagare de seama si rugamintea ce s-a asternut de catre o parte a preotimii noastre, am aflat de bine, in cointelegere cu Consistoriul diecezan, a incredinta administrarea tractului protopopesc al Treiscaunelor preacinstiei sale parintelui protopop al II-lea al Brasovului Ioan Petric". Cu venirea acestui luminat protopop in fruntea tractului Trei- scaunelor, viata bisericeasca si scolara intra intr-o faza de revigorare si progres. Impreuna cu protopopul Ioan Moga, cei doi lideri spirituali ai romanilor reusesc, cu sprijinul Mitropoliei din Sibiu, sa asigure preoti si invatatori calificati in majoritatea parohiilor, sa construiasca noi biserici si sa le repare pe cele existente.

Ceea ce s-a petrecut in secolul al XIX-lea in arcul intracarpatic reflecta, la o scara mai mica, hotararile luate pentru intreaga Biserica Ortodoxa Romana din Transilvania. A fost o vreme de multe decizii, de innoiri, de schimbari, care au facut ca Biserica din Ardeal sa dobandeasca o noua infatisare reusind sa se impuna intr-un mod mult mai pragmatic, mai ales in urma recunoasterii prin lege a autonomiei Mitropoliei Ortodoxe, in iunie 18.

Pentru istoria bisericii stramosesti secolul al XIX-lea este dominat de figura marelui mitropolit Andrei Saguna care, intr-un context politic deloc favorabil, a realizat fapte durabile pentru statutul Bisericii Ortodoxe din Ardeal, dandu-i o organizare corespunzatoare, necunoscuta in alte biserici. In conditiile de viata create dupa 1867, prin autonomia acceptata in 1868 si prin Statutul Organic, Biserica a ramas singura institutie romaneasca de mare autoritate, fiind un adevarat far calauzitor al poporului nu numai in probleme bisericesti, ci si culturale si nationale. Cea mai evidenta dovada in acest sens este relatia pe care ASTRA a avut-o cu Mitropolia din Sibiu, cu care in diverse paliere a ajuns pana la identificare, mai ales la inceputurile sale. Marele mitropolit a trebuit sa faca dovada unei diplomatii de exceptie, intrucat nu putea sa participe pe fata la toate actiunile politice in care era solicitat, fara a primejdui prin aceasta pozitiile castigate de romani pe teren bisericesc si scolar. Personalitatea Mitropolitului Andrei Saguna, acest "Mesia al Transilvaniei", si-a pus pecetea si asupra vietii bisericesti, scolare si culturale a romanilor din sud-estul Transilvaniei, cunoscand bine realitatile din zona (inclusiv prin prezenta sa in parohii, dar si in statiunile balneare de la Valcele si Covasna) si sprijinind bisericile, scolile, cultura, institutiile economice si a presa in limba romana. Intr-o circulara din 1870 se spune: "Stim cu totii iubitilor, intre ce imprejurari critice au trait confratii nostri din tinutul Secuimii si traiesc inca si pana in ziua de astazi. Cu totii simtim daunatoarele urme ce le-au lasat influenta timpului de mai inainte asupra crestinilor nostri din Secuime. Nicaieri nu este atat de amenintata nationalitatea si confesiunea noastra ca acolo. Sa prevenim deci, iubitilor, pericolul acesta ce ne ameninta cu pierderea unui membru insemnat din trupul bisericii si natiunii noastre, dand bucurosi filerul nostru fratilor care doresc inaintarea bisericii si scolii lor, dar le lipsesc mijloacele".

Au urmat trei protopopi din Bretcu: Spiridon Dimian (1873-1885), Dimitrie Coltofeanu (1885-1903) si Constantin Dimian (1903-1920). Conducand destinele romanilor ortodocsi din Treiscaune in perioada grea de deznationalizare dintre proclamarea dualismului si infaptuirea Marii Uniri, cei trei luminati protopopi au dovedit tact, intelepciune, dar si demnitate si consecventa in pastrarea si afirmarea credintei si limbii romane. Spiridon Dimian a mutat, in 1882 (pana in 1901), resedinta scaunului tractual din Bretcu la Sfantu Gheorghe, tocmai pentru a da o importanta mai mare acestei institutii romanesti. Ca o recunoastere a indelungatei si rodnicei activitati pe ogorul ortodoxiei si romanitatii, Mitropolitul Nicolae Balan a numit, in 1920, ca administrator protopopesc, pe pr. Gheorghe Negoescu din Intorsura Buzaului.

Activitatea bisericeasca din estul Transilvaniei, din aceasta perioada, este pe larg redata de valoroasele documente din arhiva Mitropoliei din Sibiu si cea a Centrului Eclesiastic de Documentare "Mitropolit Nicolae Colan" din Sfantu Gheorghe. Valoarea informativa pe care o au aceste documente ale comunitatilor romanesti ortodoxe din spatiul arcului intracarpatic (sau din oricare altul) este evidenta pentru oricine este interesat de istoria locala sau nationala, de istoria bisericii si a mentalitatilor.

Potentialul lor informational – apreciaza Ana Grama – se manifesta in contextul oricarui demers investigator, subsumat unui numar imprevizibil de teme, fiind la indemana cercetatorilor preocupati de abordari sectoriale sau de sinteze. Ele vorbesc convingator despre rolul avut de biserica – institutie identitara fundamentala – in viata comunitatilor romanesti din fostele scaune secuiesti. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din sec. al XIX-lea, permite cunoasterea averii mobile si imobile a bisericilor si scolilor confesionale ale comunitatilor romanesti. Cu toate diferentele dintre parohii, se observa existenta in toate bisericile a obiectelor de cult (cu mentionarea donatorilor), a unor colectii valoroase de icoane pe lemn si pe sticla, si a unui numar mare de carti bisericesti.

Constienti de importanta solidaritatii comunitare si confesionale in pastrarea si afirmarea identitatii nationale, credinciosi romani din fostele scaune secuiesti, au sprijinit la randul lor realizarea unor proiecte culturale majore pentru romanii aredeleni. Astfel, colecta pentru zidirea Catedralei mitropolitane din Sibiu (publicata in volumul Istoricul zidirii Bisericii Catedralei de la Mitropolia Ortodoxa Romana din Sibiu), aparuta in 1908, sub semnatura dr. Ilarion Puscariu cuprinde numele a 70 de preoti si invatatori din actualele judete Covasna si Harghita, cat si donatii colective, consemnate astfel: "de la mai multi studenti romani, ortodocsi, de la gimnaziul unguresc din Odorheiu Secuiesc", sau "de la 67 de familii din Bretcu", ori "din partea credinciosilor din protopopiatele Brasov II., Haghigului, Treiscaunelor" s. a.

Inventarele scolilor confesionale releva preocuparea comunitatilor pentru asigurarea unor edificii corespunzatoare si dotarea acestora cu cele necesare, inclusiv cu "noutati" precum "masini de socotit", "masini de comput", dar si cu surse de venituri rezultate din "gradinile de pomarit", "fonduri de bucate" si "fundatiuni scolastice", toate avand scop "binele, luminarea si fericirea tinerimii". Au fost reproduse o parte din sigiliile parohiale de la mijlocul sec. al XIX-lea, urmand ca o viitoare lucrare sa abordeze aceasta tematica distinct. Viata Bisericii Ortodoxe din Transilvania, si cu precadere a celei din fostele sacune secuiesti – in perioada de dupa Marea Unire de la 1 decembrie 1918 – a fost marcata de personalitatea Mitropolitului Nicolae Balan. "Cu gandul de a cunoaste la fata locului starile din cea mai expusa latura a arhidiecezei – se spune intr-un document al vremii – si pentru ca sa duca acolo insufletire pentru credinta stramoseasca si incredere in romanismul ce reinviaza acum, I.P.S. Parintele Mitropolit Nicolae a facut intaia vizitatie canonica in stil mare in judetul Trei Scaune". Timp de aproape doua saptamani – in primavara anului 1921 – marele ierarh a vizitat toate parohiile
ortodoxe din zona, incurajand prin cuvinte ziditoare pe preoti si credinciosi. La sfarsitul acestui adevarat eveniment a fost convocata o conferinta preoteasca, cu scopul "de a comunica unele lucruri, ca rezultat al observarilor in decursul vizitatiei, si pentru a ne sfatui impreuna asupra celor ce ar fi mai bine de facut in viitor". Cu acest prilej, Mitropolitul Nicolae Balan a spus: "In decursul vizitatiei ce am facut-o pana acum prin cele mai multe parohii, am ramas multumit ca am putut pastra macar atat cat am gasit, in urma furtunilor si vijeliilor vremii. Am gasit si daramaturi, ruine, dar in fata lor m-am gandit la necazurile si suferintele care vorbeau din ele si a caror marturie erau. Datoria noastra astazi este ca ce e bun sa cu toata caldura sufletului sa cladim biserica ortodoxa romana mareata din acest tinut" .

Pentru a se creea cadrul institutional adecvat desfasurarii unei cat mai intense si rodnice activitati religioase, culturale si nationale, Consistorul arhidiecezan din Sibiu, in sedinta din 9 august 1921 a hotarat infiintarea a doua protopopiate, din fostul protopopiat al Treiscaunelor, si anume: protopopiatul Sfantu Gheorghe, cu sediul in acest oras, si protopopiatul Oituz, cu sediul la Targu Secuiesc (hotararea a fost validata de Ministerul Cultelor la 3 septembrie 1921)106. Pana in 1924, ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe Negoescu. Dupa retragerea acestuia, din motive de sanatate, au fost numiti ca protopopi doi tineri si vrednici preoti, originari din Araci: la Sfantu Gheorghe – pr. Aurel Nistor (unul din liderii remarcabili ai romanilor din regiune, in perioada interbelica), iar la Oituz – pr. Ioan Rafiroiu (care era preot paroh la Poiana Sarata). De mentionat ca din protopopiatul Oituz faceau parte si parohiile ortodoxe din actualul judet Harghita (cu exceptia celor din zona Toplitei, care apartineau de Reghin). In 1937, Consistorul din Sibiu, hotaraste "reinvierea protopopiatului ortodox Odorhei", care va fi administrat, pana in 1940, de protopopul Sebastian Rusan, viitorul Mitropolit al Moldovei si Sucevei.

In conditiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, al patriarhului Miron Cristea, al romanilor din intreaga tara si al unei administratii romanesti locale foarte apropiata si implicata direct in viata bisericeasca, culturala si nationala, protopopi ortodocsi, alaturi de cei greco-catolici, au reusit in doar 16 ani sa scrie o frumoasa pagina din istoria bisericilor si comunitatilor romanesti. In acesti ani s-au reinfiintat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici si capele, 54 de case parohiale, 69 de troite si tot atatea clopotnite, daruite – in cadrul unor frumoase ceremonii – de scolile normale din intreaga tara, care patronau micile comunitati romanesti din zona.

Cursul firesc al acestei evolutii a fost brutal intrerupt de Dictatul de la Viena. In cei patru ani "cat patru veacuri", viata bisericeasca a romanilor a fost aproape in intregime distrusa. Credinciosii romani, in mare parte, au fost expulzati sau nevoiti sa se refugieze in Romania. Cei mai multi din cei ramasi in satele lor au fost trecuti cu forta la confesiunile de expresie maghiara. Atunci au cazut prada intolerantei un numar de 21 biserici si capele ortodoxe si greco-catolice, construite dupa infaptuirea Romaniei Mari, de regula in centrul localitatilor: Biborteni, Borosneul Mare, Comandau, Capeni, Catalina, Comolau, Doboseni, Filia, Herculian, Racosul de Sus, Varghis – din judetul Covasna, Aldea, Borsec, Craciunel, Ditrau, Lueta, Martinis, Mihaileni, Meresti, Mugeni, Poiana eche (Tulghes), Vlahita, Zetea – din judetul Harghita.

In legatura cu bisericile daramate, nici unul din motivele invocate de reprezentantii de ieri si de astazi ai comunitatilor maghiare din localitatile respective (razbunarea "umilintelor" suportate in anii "stapanirii romanesti", participarea "fortata" a cetatenilor maghiari la ridicarea bisericilor respective s.a.) nu pot scuza aceste acte de maxima intoleranta (in primul rand pentru ca nu sunt conforme cu realitatea). Dupa cum se stie, actiunea a fost dispusa de catre contele Teleki, primministru al Ungariei, si urmarea "curatirea satelor secuiesti" de bisericile "valahilor" construite in stil bizantin. De mentionat ca toate bisericile daramate samavolnic in anii 1940-1944 erau construite in centrul satelor.

In aceasta perioada grea din viata bisericilor ortodoxe din estul Transilvaniei, singurul sprijin ziditor a venit din partea Episcopului Clujului, Nicolae Colan, nascut in Araci, personalitate marcanta a neamului romanesc, prezentata intr-o monumentala monografie de catre pr. prof. dr. Alexandru Moraru. Dupa alungarea preotilor din majoritatea parohiilor si trecerea credinciosilor la confesiunile maghiare, "Vladica" Nicolae Colan a trimis primii preoti in zona (hirotoniti din randul invatatorilor), a urmarit permanent evolutia din tinuturile natale, intervenind – atat cat se putea – pentru a usura existenta celor ramasi si supusi la numeroase presiuni. S-a reusit astfel ca in acei ani vitregi sa fie finalizate lucrarile de constructie ale bisericii ortodoxe din Zabala (sfantul locas a fost sfintit de Episcopul Colan in vara anului 1943) si sa se tina treaza speranta in biruinta romanesca. Preotii trimisi de Episcopul Nicolae Colan al Clujului, la cererea putinilor credinciosi, au avut o situatie foarte grea, fiind suspectati si urmariti tot timpul. Pentru parohiile din protopopiatul Sfantu Gheorghe, care nu au facut parte din teritoriul cedat, intre anii 1940-1945 a functionat un protopopiat cu sediul la Prejmer.

La terminarea razboiului si eliberarea Ardealului ocupat, preotii s-au intors la parohiile lor, dar si-au gasit bisericile aproape goale, deoarece multi dintre credinciosii refugiati nu s-au mai intors, iar din cei trecuti cu forta la romano-catolici si reformati, putini au mai revenit la ortodoxie. Disparitia numeroaselor comunitati romanesti din Covasna si Harghita, inceputa si realizata in anii 1940-1944, a fost desavarsita sub masca ateismului comunist de autoritatile laice maghiare locale, care, in conditiile concrete din zona, a insemnat in primul rand lupta impotriva ortodoxiei. Protopopiatul Oituz, reinfiintat in 1945, va fi desfiintat in 1952. In cei sapte ani cat a functionat, a fost condus de pr. Ioan I. Rafiroiu, fiul intaiului protopop din perioada 1924-1940. Cele sapte parohii ale sale vor fi incluse in cadrul protopopiatului Sfantu Gheorghe care, dupa 1945, va fi condus de urmatorii protopopi: Petre Boer (1948-1953), Iuliu Cucuiatu (1953-1958), Nicodim Belea (1958-1968), Pompiliu Dumbrava (1968-1983), Gheorghe Olteanu (trei luni, in 1983), Aurel Suciu (1983-1990), Ioan Oliviu Hagiu (cateva luni, in 1990), Gheorghe Ratulea (din 1990 si in prezent).

Parohiile ortodoxe din zona Toplitei au apartinut, pana in 1948, de protopopiatul Reghin, iar intre anii 1948-1953 de protopopiatul Gheorgheni. Intre anii 1952-1972, la Toplita, resedinta raionului cu acelasi nume, a functionat protopopiatul ortodox condus de preotii protopopi Gheorghe Dumitrescu (1952-1957), Valeriu Antal (1957-1960), Ioan Craciun (1960-1972). Dupa infiintarea judetului Harghita, s-a trecut la reorganizarea protopopiatului ortodox Miercurea-Ciuc, condus de urmatorii preoti protopopi: Ioan Craciun (1972- 1977), Ioan Boian (1977-1983), Dumitru Gherman (1983- 1990), Constantin Gane (din 1990 si in prezent). Din 1975, protopopiatul Miercurea-Ciuc a apartinut, pana in 1994, de Episcopia de Alba Iulia.

In conditiile istorice cunoscute de dupa 1945, in care parohiile si-au pierdut o buna parte din credinciosi si din terenurile, padurile, imobilele in care au functionat scolile confesionale si casele de cultura, in care multi preoti ortodocsi au cunoscut calvarul inchisorilor, credinciosii statornici, impreuna cu preotii si protopopii lor, au reusit sa-si pastreze credinta si limba strabuna. Cu sprijinul Mitropolitilor Nicolae Balan, Iustin Moisescu, Nicolae Colan, Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala, al Episcopilor-vicari de la Sibiu Visarion Astileanu, Emilian Birdas, Serafim Fagarasanu, si al Episcopilor Emilian Birdas si Andrei Andreicut din Alba Iulia, s-au finalizat lucrarile de constructie a catedralei ortodoxe din Sfantu Gheorghe, s-au construit biserici in Araci, Ariusd, Podu Olt, Floroaia Mare, Ladauti, Balan s.a, s-au pictat un mare numar de biserici, au fost salvate de la demolare bisericile din centrul oraselor Miercurea-Ciuc si Baraolt, s-a reusit evitarea inchiderii manastirii din Toplita si s-a reactivat manastirea Fagetel, au fost reinfiintate o serie de parohii si s-a reusit incadrarea unei mare parti dintre acestea cu preoti.

In actualul judet Covasna a functionat protopopiatul grecocatolic Treiscaune, care a avut printre protopopi pe Mihai Eremia (1782), Iacob Popovici din Poian (1839-1847), Moise Boieru din Ghidfalau (1848-1859), Ioan Solnai (1859-1909). Intre anii 1920-1948, parohiile unite din actualul judet Covasna au apartinut de protopopiatul Brasov.

Pe raza actualului judet Harghita au functionat protopopiatele greco-catolice ale "Giurgeului si Szepvizului" – cu sediile la Gheorgheni si Frumoasa, si protopopiatul Odorheiului. In 1750 este mentionat in documente districtul arhidiaconal al Giurgeului. La Frumoasa era , in 1767, protopop Ioan Farcas, intre anii 1815-1843 a fost vice-protopop si apoi protopop Ioan Visoli din Gheorgheni, urmat de Aron Boieriu (1843-1871). Acest protopop "fu rapit de valurile furioase ale revolutiunii din 1848/49, lua parte activa ca orator al secuilor, … preotilor romani nu le-a convenit aceasta purtare a protopopului". In 1871, vechiul arhidiaconat al Frumoasei s-a desprins in doua unitati: Frumoasa si Ghimes, iar protopopi erau: Ioan Urzica (1871-1878), Gavril Ciobotar (1871-1884), Petru Dobreanu, George Crisan, Simion Chetan, Iuliu Montani si Artemiu Codarcea, intre anii 1884-1898, Elie Campeanu (1898-1916), Artemiu Boieriu (1920-1937), Avisalon Costea (1937-1940). Printre protopopii Odorheiului, documentele mentioneaza pe: Ioan Pop (1733-1739), Ioan Laslo (1780-1811), Ioan Boieriu (1812-1820), Stefan Boieriu (1820-1834, cand a fost ales canonic la Blaj), Ioan Boieriu din Aldea (1834-1856), Alexandru Boieriu (1856-1897), Stefan Sandor (1897-1916), Ioan Gergely (1917-1924), Iuliu Laslo-Laurian (1925-1934), George Ivan (vice-protopop, 1935-1940), Iuliu Pastrav (1945-1948).

Toate protopopiatele unite din zona au facut parte din Vicariatul Secuimii, arondat in 1912 Episcopiei de Hajdudorog. In anii in care au apartinut acestei structuri ecleziastice (pana in 1923), limba de cult si administratie a fost, impotriva vointei credinciosilor, limba maghiara.

O personalitate care s-a implicat in sprijinirea credinciosilor romani greco-catolici in pastrarea identitatii culturale, etnice si confesionale, a fost mitroplitul Alexandru Nicolescu. Nascut la Tulghes in 6 iulie 1882, ierarhul-carturar, cunoscut pentru activitatea sa pe linia promovarii si afirmarii valorilor nationale, a mentinut o legatura constanta cu meleagurile natale, implicandu-se direct in construirea unor biserici si edificii de cultura, scolarizarea tinerilor dotati, sustinerea cauzei romanilor in diferite foruri eclesiastice si de stat.

Aproape jumatate din bisericile existente (46%) au fost inaltate pe locul celor vechi. Doar 21 de biserici (15%) sunt de lemn, majoritatea din randul vechilor lacasuri de cult, care au rezistat vitregiilor timpului. Din sematism rezulta consecintele benefice pentru comunitatile romanesti a decretului de toleranta religioasa adoptat de Iosif al II-lea, in 1783, concretizate
in "explozia" de biserici din zid construite in anii urmatori. Din totalul bisericilor existente, numai 72 sunt pictate. Dintre acestea, 18 au fost pictate pana in 1940, 37 (peste jumatate) intre anii 1945-1989 si 17 dupa 1994. Analizand situatia bisericile existente astazi in Episcopia Ortodoxa a Covasnei si Harghitei, trebuie aratat ca, alaturi de bisericile zidite in secolul al XVIII-lea din satele in care comunitatile romanesti si-au mentinut identitatea nationala (Bretcu, Covasna, Dobarlau, Zabala, Valea Mare, Bilbor, Toplita), au rezistat vitregiilor timpului bisericile din Poian, Bixad, Capeni, Belin, Chichis, Sandominic, Porumbenii Mari, Lazaresti, Eliseni, Bodogaia, dar nu si obstile care le-au ctitorit.

Obstile de tarani romani si-au aparat "cu mare putere" lacasurile lor de cult, situate de obicei "pe varfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor … sarace de podoabe". Rasfirati printre comunitati formate din credinciosi de alte confesiuni, romanii, "si-au indeplinit datoria de oameni si crestini, neravnind la avutul altuia, pastrandu-si cu tenacitate pe al lor, avand singura mangaiere in biserica care le-a pastrat neatins sufletul". Zidirea noilor lacasuri de cult depasea, de cele mai multe ori, modestele lor posibilitati materiale, dar de fiecare data s-au gasit solutii. Prima si cea mai folosita a fost mobilizarea tuturor resurselor existente pe plan local prin constituirea "fundatiunilor bisericesti" si a "fondurilor de bucate". Inaltarea noilor biserici s-a facut apoi cu sprijinul comunitatilor din imprejurimi si a celor de peste Carpati. Lungul sir al numelor ctitorilor si binefacatorilor bisericilor romanesti din arcul intracarpatic, redat in lucrare, cuprinde nume de boieri moldoveni si munteni, negustori brasoveni, oieri seceleni si braneni, romani din toate provinciile istorice (inclusiv fii ai acestor meleaguri stabiliti in "tara"), dar si personalitati precum printul sarb Milos Obrenovici si cativa nobili secui (Tampa, Mikes, Szent Keresti).

O forma a solidaritatii cu credinciosii romani din zona a constituit-o donarea, prin stramutare, a bisericilor de lemn de la o comunitate la alta. Printre bisericile stramutate, asa numitele "biserici calatoare", se numara cele din Papauti, Belin, Chichis, Bicfalau, Uilac, Galautas, Manastirea Toplita s.a. Solidaritatea credinciosilor din intreaga "Tara" cu romanii din Arcul Carpatic, in ridicarea si dotarea cu cele necesare a locasurilor de cult, s-a manifestat mai cu seama in perioada dintre cele doua razboaie, dar si dupa 1945, mai ales dupa infiintarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei.

O superba pagina de solidaritate nationala cu romanii din cele doua judete a constituit-o actiunea de patronare a scolilor, parohiilor si comunitatilor acestora si donarea unor clopote si troite de catre scolile normale din intreaga tara, intre anii 1920-1940. In ceea ce priveste edificiile bisericesti, din punct de vedere artistic, intreg spatiul sud-estic al Transilvaniei pune in evidenta atat influente ce converg dinspre Moldova, cat si dinspre centrul si sudul Transilvaniei. Aceste elemente se imbina, creand aspecte particulare, dar de o mare frumusete. Bisericile construite in perioada 1919-1940 si cele de dupa 1945 sunt amplasate, de regula, in centrul localitatilor, aducand prin arhitectura lor neobizantina un plus de diversitate.

Vechea pictura murala a rezistat trecerii timpului doar in bisericile din Bretcu, Chichis, partial Bixad, cea de la biserica din Zagon a supravietuit pana in anii din urma, dar cu multa usurinta a fost inlaturata odata cu lucrarile de renovare. Exista picturi valoroase, din secolele XVIII-XX, la icoanele pe lemn si pe sticla de la iconostasele bisericilor sau in interiorul acestora. Atat din punct de vedere dogmatic, cat si stilistic, ele urmeaza evolutia artei ortodoxe romanesti. Amprenta traditional romaneasca a bisericilor din acest spatiu este marcata si prin ornamente sculptate ale stalpilor pridvorului, ale ancadramentelor de usa si de catapetesme, pe care se intalneste gama orientala specifica intregului spatiu romanesc.

Dintre numerosii pictori-zugravi care au pictat in zona in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, mentionam pe Andrei din Sunfalu (Cornesti, Mures), popa Sandu Zugravu din Iernuteni, Ioan Zugravul, Pavel Dumbraveanu, Gligorie "din Tg. Pietrii" (Piatra Neamt), Misu Pop, Gheorghe Marinescu, Gheorghe Stoenescu s.a. Pentru bisericile pictate in secolul al XX-lea se remarca prezenta unor artisti de prestigiu, precum Dimitrie Belizarie, Costin Petrescu, Constantin Nicolescu, Ioan Vasu si multi altii. Pentru majoritatea parohiilor existente si a celor disparute, a fost reconstituit sirul preotilor care au functionat in parohiile respective in ultimele trei secole. Se pot distinge astfel o serie de familii, adevarate "dinastii" de slujitori ai altarului, precum: Boer, Popovici, Dimian, Nistor, Solnai, Dobrean, Ciubotaru, Negoiescu, si alte luminoase chipuri de preoti care in timpuri mai bune sau mai rele au fost "nu numai carmuitori sufletesti ai credinciosilor, ci si indrumatorii lor in probleme national politice, social-economice si culturale". A fost si o mare fluctuatie, in multe parohii, ceea ce releva greutatile pastoratiei si, in unele cazuri, chiar slaba vocatie a misiunii de preoti.

Acolo unde cercetarea a permis, au fost mentionati epitropii, cantaretii bisericesti, alti gospodari fruntasi care au contribuit la prosperitatea comunitatilor. "Volume intregi s-ar putea scrie despre zidul de foc al dragostei de lege si de neam al batranilor nostri, dintre care se desprind figurile senine si blande ale unor epitropi, cantareti si consilieri parohiali", spunea protopopul Aurel Nistor. Impletindu-si propria lor viata cu viata poporului in mijlocul caruia isi indeplineau misiunea lor mantuitoare, preotii romani, desi constituiau "parafulgerul in care loveau faradelegile", au contribuit in multe cazuri, in mod hotarator, la insasi existenta comunitatilor romanesti ca obsti distincte.

Lista preotilor martiri cuprinde nume precum: preotul Toma din Zagon, care in 1797 se afla in temnita … "impreuna cu popa Dumitru din Arcus, fiind cu fiarele pe picioare pentru credinta noastra"; pr. Iacob Popovici din Poian, "asasinat de oameni necunoscuti" la 1847; pr. I. Coman din Sita Buzaului, condamnat la moarte prin spanzuratoare in 1916 in Ungaria (eliberat impreuna cu ceilalti preoti din zona aflati in detentie la Sopron, decedat dupa cateva zile la varsta de 46 de ani, ieromonahul Dionisie Sova, staretul manastirii Fagetel, spanzurat in anul 1946.

O categorie importanta de lideri locali, adevarati "luptatori pentru supravietuirea romanilor din curbura interioara a Carpatilor a constituit-o protopopii din zona, precum Petru Pop, Ioan Petric, Spiridon si Constantin Dimian, Dumitru Coltofeanu, Aurel Nistor, Ioan Moga, Ioan Rafiroiu, Ioan Visoli, Ioan Urzica, Petru Dobrean, Elie Campeanu si multi altii. Majoritatea dintre ei au avut de suferit, deoarece metoda "de a marginaliza, de a inlatura chiar, elemente ferme de curaj, active, care potentau opozitia romaneasca era bine gandita, intens aplicata si adesa dadea roade". De remarcat este si activitatea protopopilor in calitatea ce o aveau de inspectori scolari si a preotilor ca directori ai scolilor confesionale, cat si in conducerea cercurilor culturale locale ale ASTREI. Munca desfasurata cu rabdare, perseverenta, demnitate si credinta in dreptatea cauzei lor, le-a fost rasplatita prin infaptuirea aspiratiei de secole – Marea Unire din decembrie 1918. Daca "Tara", prin solidaritatea fratilor intru credinta si neam, manifestata de-a lungul istoriei, a contribuit la pastrarea si afirmarea identitatii culturale si confesionale a romanilor din singurele judete unde acestia sunt numeric minoritari, la randul lor si comunitatile romanesti din judetele Covasna si Harghita au dat "Tarii", pe langa personalitatile laice, un frumos "buchet" de ierarhi format din: patriarhul Miron Cristea, mitropolitii Nicolae Colan, Alexandru Nicolescu, Sebastian Rusan si Ioan Robu, Episcopii: Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Emilian Antal, Ioachim Mares al Husilor si Ioan Selejan al Covasnei si Harghitei. Lor li se adauga un insemnat numar de monahi din randul carora fac parte, Atanasie si Chiril Pavaluca din Bretcu, Timotei si Veniamin Tohaneanu din Intorsura Buzaului, Mihai Goia din Toplita, Atanasie Floriu si Serafim Patrunjel din Bacel, Vasile Gavrila, Viorel Macos si Gheorghe Avram din Valea Mare s.a.

CAPITOLUL III

ÎMPLINIREA IDEALULUI ORTODOCȘILOR ROMÂNI DIN COVASNA ȘI HARGHITA .ÎNFINȚREA EPISCOPIEI

Prima mentiune despre propunerea de infiintare a unei Episcopii cu aria de acoperire a parohiilor din fostele scaune secuiesti dateaza din perioada interbelica. Astfel, in primavara anului 1936, primaria municipiului Targu Mures a propus infiintarea unui vicariat ortodox pentru credinciosii din "secuime" cu sediul in acest oras (in Targu Mures functionase, intre anii 1915-1918, vicariatul greco-catolic maghiar pentru secuime, subordonat Episcopiei de Hajdudorog, care avea menirea deznationalizarii romanilor din aceste tinuturi). Considerand ca este de datoria Bisericii Ortodoxe de a se incadra cu toata insufletirea sa apostolica in munca de pastrare a identitatii nationale si confesionale a romanilor din aceasta zona, Adunarea Eparhiala a Episcopiei Vadului, Feleacului si Clujului din 23 martie 1937, condusa de Episcopul Nicolae Colan, originar din Araci, judetul Covasna, apreciaza necesitatea instituirii unui vicariat misionar pentru aceasta zona si inainteaza propunerea Consiliului Arhidiecezan din Sibiu, de care apartineau cele mai multe parohii ce urmau sa fie incadrate in acest vicariat.

Bisericile din eparhie poarta urmele pasilor, binecuvantarilor si faptelor ziditoare ale unor ierarhi ortodocsi, ardeleni, munteni si moldoveni, si chiar sarbi, (cum au fost Gherasim Adamovici, Ghedeon Nichitici), de la mitropolitul Neofit al Ungrovlahiei, la mitropolitii Andrei Saguna, Ioan Metianu, Miron Romanu, Nicolae Balan, Nicolae Colan, Nicolae Mladin, Alexandru Nicolescu, la ierarhii actuali Antonie Plamadeala, Bartolomeu Anania, Emilian Birdas, Andrei Andreicut, la majoritatea membrilor Sf. Sinod ai Bisericii Ortodoxe Romane, si la patriarhii Miron Cristea, Justinian Marina, Justin Moisescu, Teoctist Arpasu si Partenie al Alexandriei.

Deși au tecut prin vremuri grele , românii ortodocși din Covasna și Harghita au reușit să mențină unitatea de neam și de credință de-a lungul timpului și au păstrat nealterată ideea de patrie și de credință și au dat o mărturie peste timp de dăinuire a neamului în condițiile vitrege ale istoriei acestei regiuni a țării nostre .

În prezenta I.P.S. Antonie si P.S. Andrei, in 31 mai 1994, la Catedrala Ortodoxa din Miercurea-Ciuc s-a constituit Adunarea Eparhiala a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei in urmatoarea componenta: membrii clerici: pr. protopop Constantin Gane, pr. protopop Gheorghe Ratulea, pr. Gheorghe Oana, pr. Ilie Pintea, pr. Nicolae Calugar, pr. Grigore Vizoli, pr. Gavrila Todea, pr. Ioan Maciuca, pr. Dumitru Comsa, pr. Adrian Cocarta; membrii mireni: Ioan Doru Vosloban, Ioan Solomon, Ioan Lacatusu, Gheorghe Chiper, Ilie Sandru, Dorel Lungu, Constantin Togan, Aurel Tarlungeanu, Ioan Dima, Dumitru Mocanu, Ciprian Popica, Victor Simon, Gheorghe Vladareanu, Ioan Roman, Mihail Breazu, Dumitru Tepelus, Eugen Pop, Victor Ardelean, Ioan Ambrus, Constantin Balea.

Ca urmare a demersurilor intreprinse de prefectii celor doua judete, Adrian Casuneanu-Vlad si Ioan Doru Vosloban, pentru asigurarea conditiilor necesare infiintarii si functionarii Episcopiei Ortodoxe a Covasnei si Harghitei, prin Hotararea Guvernului Romaniei, semnata de prim-ministrul Nicolae Vacaroiu, i s-a atribuit imobilul proprietate de stat situat in Miercurea-Ciuc, str. 1 Mai (azi strada Patriarh Miron Cristea). Un rol hotarator in adoptarea acestei hotarari l-au avut domnii Adrian Nastase, presedintele Camerei Deputatilor, Octav Cozmanca, seful Departamentului pentru Administratie Publica Locala din cadrul Guvernului Romaniei si Valer Dornenu, ministru pentru relatia cu Parlamentul. Printr-o alta Hotarare de Guvern din iunie 1995, s-a aprobat transferarea la noua institutie (fara plata) a cantinei situate langa fostul hotel din Miercurea-Ciuc si a imobilului de la parterul blocului din str. Scolii nr. 2, din Sfantu Gheorghe, unde functioneaza Centrul Eclesiastic de Documentare
"Mitropolit Nicolae Colan".

In 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a procedat la alegerea intaistatatorului nou infiintatei Episcopii a Covasnei si Harghitei, cu sediul la Miercurea Ciuc, sufragana a Mitropoliei Ardealului, in persoana P.C. Arhimandrit Ioan Selejan, Superiorul Asezamintelor romanesti de la Ierusalim si Iordan. In cuvantarea tinuta cu acest prilej, P.F. Parinte Patriarh Teoctist a spus: "Este o mare cinste pentru noi ca ne-a ajutat bunul Dumnezeu sa putem implini una din vechile dorinte ale Bisericii, aceea de a avea o noua Episcopie in mijlocul tarii, la Covasna si Harghita".

CONCLUZII

Acest mod de a dăinui al poporului nostru și al fraților noștrii creștini ortodocși din acest ținut a avut un rol însemnat în istoria poporului român, și a Bisericii ortodoxe, a avut un rol fundamental în formarea ulterioară a unei organizații bisericești date fiind premisele create.

Acesta este doar un prim pas , care succesiv va avea un aport deosebit de important în formarea unității de neam și de credință a poporului român, aspect deosebit de important având în vedere amplasarea geografică a teritoriului ținutului Covasna și Harghita , intr-o lume pluriculturalăși multiconfesională , intr-un mozaic de religii care ulterior cu largul concurs al oficialităților statului, va prinde și mai mult teren pe teritoriul țării noastre în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat . Tot ceea ce s-a întâmplat în decursul istoriei Bisericii Ortodoxe Române în general și a formării și dezvoltării organizației bisericești ortodoxe în această regiune cu un caracter aparte în special, ne arată că faptele românilor și ale reprezentanților bisericești nu sunt acțiuni spontane ci rezultatul unui proces îndelungat, impus de realitățile culturale românești și de situația demografică a țării nostre .

În mișcarea ecumenică , foarte actuală dar și foarte controversată în aceste momente destul de delicate ale istoriei Bisericii Lui Hristos, Biserica Ortodoxă Română a intrat ca „ marturisitoare ” ( martyrion ) a adevărului și are azi un aport foarte important în acest dialog mai ales pentru că în plenitudinea de comunități ecleziale trebuie să existe o voce care să fie autoritară și categorică în disputele dogmatice. Această voce este ceea a Bisericilor Ortodoxe , chiar dacă ea nu funcționează mereu la unison, și uneori partitura interpretată prezintă unele „falsuri ”, aceasta este din cauza oamenilor care o interpreteazăm dar „ partitura ” în sine fiind de inspirație divină nu este greșită.

Date fiind aceste aspecte probabil că se simte acut nevoia unui sinod „ Pan-ortodox” care să reglementeze anumite lucruri cu care Bisericile surori nu sunt in totalitate de comun acord între ele, chiar dacă acest sinod poate creea și unele divergențe și polemici mai ales în jurul întâietății între Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe. Așadar sinodul acesta e imperios necesar, dar nu știm dacă intr-adevăr va aduce mai multă liniște sau dimpotrivă va creea mai multe rupturi și frânturi în sânul Bisericii Ortodoxe și așa greu încercată de istorie.

Date fiind aceste aspecte realitatea religioasă din regiune are un caracter ecumenic unde dialogul religios este imperios necesar și de aceea poate fi un model de convețuire și de acceptare a celui de lângă noi cu toate diferențele de limbă sau religie, este exact cum ne îndeamnă promotorii mișcării ecumenice „ trăiește și lasă să trăiască”

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LUCRĂRI

2. Apologeți de limbă latină, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3 , ( Sfăntul Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii Ecumenice ), Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981, p.437-438.

3. Borcea, Conf. Univ. Dr. Liviu , Frica și atitudinea fațǎ de violențǎ în Bizantin în ultimele decenii de existențǎ a statului, în „ Byzance apres Byzance -550 de ani de la cǎderea Constantinopolului ”, Editura Universitǎții din Oradea, 2003 .

4. Borcea, Liviu , Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453 ( repere istorice ), Editura Universității din Oradea, 2006.

5. Ciuhandru, Pr, Petru Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco – Catolică în fața neamului, ediția a II-a, Schitul Ortodox Huta, Finiș, 2004

6. Daicoviciu, Prof. univ. Hadrian , Teodor, prof. univ. Pompiliu, Câmpeanu, , prof.Ioan, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 , Editura didactică și pedagogică , R. A., București, 1998 .

7. Elian, Alexandru , Bizanțul , Biserica și cultura româneascǎ –studii și articole de istorie , Editura Trinitas, Iași, 2003

8. Lăcătușu, Ioan, Dăinuire românească în Covasna și Harghita, Editura România pur și simplu, București , 2007 .

9. Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003

10. Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, Istoria Românilor – Epoca Modernă și Contemporană Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1998.

11. Mehmed, Mustafa Ali , Istoria Turcilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976 .

12. Mizgan, Ion Alexandru, Ortodoxie și Națiune, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2003.

STUDII ȘI ARTICOLE

13. Erdei , Pr. Conf . Univ. Dr. Miron Aportul omilletic al preoților militari în Primul război mondial , în “ Orizonturi teologice ”, anul III, nr.3/2003, Oradea

INTERNET

14. Premisele unirii de la 1859 sub Alexandru Ioan Cuza,www.edusoft.ro .

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE………………………………………………………………………………..2

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….6

CAPITOLUL I- SITUAȚIA ISTORICO – POLITICǍ A REGIUNII COVSNA ȘI HARGHITA……………………………………………………………………..11

CAPITOLUL II-DǍINUIREA ORTODOCȘILOR ROMÂNII DIN COVASNA ȘI HARGHITA ÎN CONDIȚIILE VITRIGE ALE ISTORIEI……………………………………………………………………………………………..19

CAPITOLUL III- ÎMPLINIREA IDEALULUI ORTODOCȘILOR ROMÂNI DIN COVASNA ȘI HARGHITA .ÎNFINȚREA EPISCOPIEI…………………………………………………………………………………………60

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………63

BIBLIOGRAFIA…………………………………………………………………………………..65

CURRICULUMVITAE…………………………………………………………………………68

DECLARAȚIE……………………………………………………………………………………..69

CUPRINS……………………………………………………………………………………………..70

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

1.Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LUCRĂRI

2. Apologeți de limbă latină, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 3 , ( Sfăntul Ciprian al Cartaginei – Despre unitatea Bisericii Ecumenice ), Editura Institutului Biblic și de misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București , 1981, p.437-438.

3. Borcea, Conf. Univ. Dr. Liviu , Frica și atitudinea fațǎ de violențǎ în Bizantin în ultimele decenii de existențǎ a statului, în „ Byzance apres Byzance -550 de ani de la cǎderea Constantinopolului ”, Editura Universitǎții din Oradea, 2003 .

4. Borcea, Liviu , Bisericile Ortodoxe Răsăritene până la 1453 ( repere istorice ), Editura Universității din Oradea, 2006.

5. Ciuhandru, Pr, Petru Biserica Ortodoxă Română și Biserica Greco – Catolică în fața neamului, ediția a II-a, Schitul Ortodox Huta, Finiș, 2004

6. Daicoviciu, Prof. univ. Hadrian , Teodor, prof. univ. Pompiliu, Câmpeanu, , prof.Ioan, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din 1821 , Editura didactică și pedagogică , R. A., București, 1998 .

7. Elian, Alexandru , Bizanțul , Biserica și cultura româneascǎ –studii și articole de istorie , Editura Trinitas, Iași, 2003

8. Lăcătușu, Ioan, Dăinuire românească în Covasna și Harghita, Editura România pur și simplu, București , 2007 .

9. Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003

10. Octavian Cristescu, Vasile Păsăilă, Bogdan Teodorescu, Raluca Tomi, Istoria Românilor – Epoca Modernă și Contemporană Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Didactică și Pedagogică , București, 1998.

11. Mehmed, Mustafa Ali , Istoria Turcilor, Editura științifică și enciclopedică, București, 1976 .

12. Mizgan, Ion Alexandru, Ortodoxie și Națiune, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2003.

STUDII ȘI ARTICOLE

13. Erdei , Pr. Conf . Univ. Dr. Miron Aportul omilletic al preoților militari în Primul război mondial , în “ Orizonturi teologice ”, anul III, nr.3/2003, Oradea

INTERNET

14. Premisele unirii de la 1859 sub Alexandru Ioan Cuza,www.edusoft.ro .