Via ța secret ă a lui Leonardo: simbolismul p ăgân în arta cre ștină. [621698]

Dan Brown
CODUL LUI DA VINCI
Le Prieur é de Sion – societate secret ă fondat ă în 1099 – este o organiza ție real ă.
În 1975,  în cadrul Bibliotecii Na ționale din Paris au fost descoperite o serie de 
suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets,  în care erau 
menționate numele unor membri ai acestei organiza ții, printre care Sir Isaac 
Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo  și Leonardo da Vinci.
Opus Dei este o congrega ție catolic ă de o pietate fervent ă, recunoscut ă de 
Vatican, care a st ârnit de cur ând controverse ca urmare a relat ărilor despre 
utilizarea unor tehnici de coerci ție și spălare a creierelor  și cu privire la o 
practic ă periculoas ă cunoscut ă sub numele de „mortificare corporala”.  În 2002,
Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Na țional  în valoare de 47 
milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la num ărul 243,  în New York.
Toate operele de art ă, obiectivele arhitecturale, documentele  și ritualurile 
secrete men ționate  în aceast ă carte sunt reale.
 Prolog.
 Muzeul Luvru, Paris.
 Renumitul custode Jacques Sauni ère se  împletici pe pardoseala Marii 
Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tablou pe care­l z ări, un 
Caravaggio. Se prinse de rama aurit ă și apoi b ătrânul de  șaptezeci  și șase de 
ani trase de ea p ână ce o desprinse de pe perete  și se pr ăbuși cu p ânza la piept.
 După cum anticipase, un grilaj de fier bubui  în apropiere  și bloc ă 
intrarea  în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarma  începu s ă 
țiuie.
 Custodele r ămase  întins pe jos o clip ă, încerc ând să­și recapete suflul  și 
să decid ă ce are de f ăcut în continuare. „Sunt  încă în viață.” Se trase  într­o 
parte de sub p ânză și privi  în jur,  în căutarea unui loc  în care s ă se ascund ă.
 O voce r ăsună, cutremur ător de aproape:
 — Nu mi șca!
 În patru labe, custodele  încremeni. U șor, cu mi șcări lente,  își întoarse 
capul.
 La nici cinci metri distan ță, dincolo de poarta  închis ă, atacatorul – care 
avea o constitu ție robust ă, îl privea printre gratiile de fier. Era  înalt și lat, cu 
pielea albicioas ă, de parc ă ar fi fost a unei fantome  și părul rar, alb  și el. Ochii

lui aveau irisul roz  și pupila ro șie­vine ție. Albinosul scoase un pistol din 
buzunar  și, printre barele de fier,  îl îndrept ă spre custode.
 — N­ar fi trebuit s ă fugi, spuse acesta cu un accent greu de identificat. 
Acum, spune­mi unde e!
 — Ți­am spus deja, b âigui b ătrânul și îngenunche umil pe podea. Habar 
n­am despre ce vorbe ști!
 — Min ți!
 Omul  îl privea f ără să i se clinteasc ă un mu șchi m ăcar; singura lic ărire 
de via ță părea a fi sclipirea din ochii lui ro șii.
 — Tu  și confra ții tăi aveți ceva ce nu v ă apar ține, ad ăugă.
 Custodele sim ți cum un val de adrenalin ă i se revars ă în vene.
 „Cum e posibil s ă știe asta?”
 — Iar  în noaptea asta va reveni  în mâinile posesorilor lui de drept. 
Spune­mi unde e ascuns  și te las  în viață.
 Albinosul  își îndrept ă arma spre  țeasta b ătrânului:
 — E un secret pentru care merit ă să mori?
 Sauni ère abia mai putea respira.
 Matahala  își lăsă puțin capul pe um ăr, privind  în lungul  țevii, gata s ă 
tragă.
 Custodele  își ridic ă mâinile în semn de ap ărare:
 — Așteapt ă… Șopti el.  Îți voi spune tot ce vrei s ă știi.
 Apoi rosti lent, cu grij ă, cuvintele pe care le repetase de at âtea ori  înainte,
minciuna pe care o preg ătise de mult… Și pe care se rugase s ă nu fie vreodat ă 
nevoit s­o spun ă.
 Când ispr ăvi de vorbit, atacatorul s ău zâmbi încântat.
 — Da. Este exact ceea ce mi­au spus  și ceilal ți.
 Sauni ère încremeni. Ceilal ți?
 — I­am g ăsit și pe ei, r ânji Albinosul. Pe to ți trei. Tu mi­ai confirmat ce 
mi­au spus ei.
 „Nu se poate!” Adev ărata identitate a custodelui, ca  și identit ățile celor 
trei sene șali, era aproape la fel de sf ântă ca și secretul pe care  îl păstrau. Acum
Sauni ère își dădu seama c ă, respect ând procedura strict ă, sene șalii îi serviser ă 
individului aceea și minciuna  înainte de a­ și găsi sfârșitul. A șa cerea protocolul.
 Albinosul  își aținti din nou arma:
 — Dup ă ce vei muri, eu voi fi singurul care  știe adev ărul.
 „Adev ărul”.  În aceea și frac țiune de secund ă, Sauni ère își dădu seama cu 
oroare de realitate. „Dac ă mor, adev ărul va fi pierdut pentru totdeauna.” 
Instinctiv, s ări într­o parte,  încerc ând să se ad ăposteasc ă.
 Arma bubui  și custodele sim ți o arsura atunci c ând glon țul îi pătrunse  în
stomac. C ăzu cu fa ța în jos… Chircindu­se de durere. Cu mi șcări încete, se 
rostogoli  și își privi atacatorul printre gratii.
 Pistolul era  îndreptat spre capul s ău.
 Își închise ochii.  În mintea lui, frica se  împletea cu regretul.
 Clicul sec al  încărcătorului gol r ăsună de­a lungul galeriei.

Sauni ère deschise ochii.
 Albinosul  își cercet ă arma, aproape amuzat.  Își duse m âna la buzunar, 
după un alt  încărcător, dar p ăru că se răzgândește și privi calm spre 
abdomenul custodelui:
 — Eu mi­am terminat treaba aici.
 Bătrânul se uit ă în jos  și văzu gaura pe care o l ăsase glon țul în pânza 
albă a cămășii. Era  înconjurat ă de un inel s ângeriu, la c âțiva centimetri sub 
stern. Stomacul. Cu cruzime parc ă, glon țul îi ratase inima. Ca veteran al 
războiului din Algeria, custodele  știa ce moarte lent ă și cumplit ă îl aștepta. 
Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge  în cavitatea 
toracic ă, otrăvindu­l  încetul cu  încetul, din interior.
 — Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, dup ă care 
dispăru.
 Rămas singur acum, Jacques Sauni ère își îndrept ă din nou privirea spre 
poarta de fier. R ămăsese captiv aici,  înăuntru, iar u șile nu aveau s ă se 
deschid ă decât dup ă cel pu țin dou ăzeci de minute. P ână atunci  însă, el va fi 
mort. Cu toate acestea, spaima care  îi strângea inima era cu mult mai rea  și 
mai puternic ă decât frica de moarte.
 „Trebuie s ă transmit secretul.”
 Ridic ându­se cu greu  în capul oaselor, g ândul  îi zbur ă spre cei trei 
confra ți ai săi, asasina ți… la genera țiile dinaintea lor … la misiunea care le 
fusese  încredin țată.
 „Un ne întrerupt lan ț al cunoa șterii.”
 Iar acum brusc,  în ciuda tuturor precau țiilor… În ciuda tuturor 
masurilor de prevedere … Jacques Sauni ère rămăsese unica verig ă în viață, 
singurul p ăstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat 
vreodat ă.
 Deși tremura, izbuti s ă se ridice  în picioare.
 „Trebuie s ă găsesc o cale…”
 Era închis  în Marea Galerie  și în lumea  întreag ă exista doar o singur ă 
persoan ă căreia îi putea preda  ștafeta. Sauni ère privi  în jur, la zidurile luxoasei 
sale închisori. Unele dintre cele mai cunoscute tablouri din lume p ăreau s ă­i 
surâdă, asemenea unor vechi  și dragi prieteni.
 Crisp ându­se de durere,  își adun ă forțele și se str ădui s ă­și limpezeasc ă 
mintea. Sarcina disperat ă de care trebuia s ă se achite urma s ă­i solicite –  știa 
bine acest lucru – fiecare secund ă care­i mai r ămăsese din via ță.
 Robert Langdon se trezi cu greu.
 În întunericul din camer ă suna un telefon – un sunet sub țire, nefamiliar. 
Bâjbâi pe noptier ă și aprinse veioza.  Își miji ochii  și privi  în jur: un luxos 
dormitor  în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI­lea, fresce  și un pat 
uriaș din mahon, cu baldachin.
 „Unde mama naibii sunt?!”
 Pe halatul de baie, ag ățat de unul dintre st âlpii patului, erau brodate trei 
cuvinte: „HOTEL RITZ, PARIS”.

Încet, cea ța începea s ă se risipeasc ă.
 Ridica receptorul:
 — Alo?
 — Monsieur Langdon? Spuse o voce de b ărbat. Sper c ă nu v­am trezit!
 Buimac, c ăută ceasul de pe noptier ă. Era 12.32. Noaptea. Nu dormise 
decât o or ă, dar se sim țea de parc ă trecuse deja  în lumea drep ților.
 — Vă sun de la Recep ție, monsieur.  Îmi cer scuze c ă vă deranjez, dar 
aveți un oaspete. Insist ă că este vorba despre o problem ă urgent ă.
 Încă nu reu șise să­și revin ă de­a binelea. „Un oaspete?” Privirea  îi căzu 
pe un flutura ș mototolit care se afla la cap ătul patului: „UNIVERSITATEA 
AMERICAN Ă DIN PARIS Are pl ăcerea de a v ă oferi O SEAR Ă CU ROBERT 
LANGDON, PROFESOR DE SIMBOLISTIC Ă RELIGIOAS Ă, HARVARD 
UNIVERSITY”.
 Langdon morm ăi ceva ininteligibil. Conferin ța din seara asta – o 
prezentare  însoțită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde  în 
structura Catedralei din Chartres – atinsese, probabil, c âteva puncte sensibile 
în rândul publicului. Probabil c ă vreun specialist cucernic  îl urm ărise și voia s ă
înceap ă acum o disput ă.
 — Regret, spuse  în receptor, dar sunt foarte obosit  și…
 — Mais, monsieur, insist ă recep ționerul, cobor ându­și vocea p ână la 
nivelul unei  șoapte presante: Oaspetele dumneavoastr ă este o persoan ă foarte 
important ă!
 Langdon nu se  îndoia c âtuși de pu țin. Cărțile lui despre pictura  și 
simbolistica religioas ă îi aduseser ă o nedorit ă celebritate  în lumea artei, iar cu 
un an  în urm ă, implicarea sa  într­un incident petrecut la Vatican  și puternic 
mediatizat  îl propulsase  în lumina reflectoarelor. De atunci,  șirul pretin șilor 
istorici  și al speciali știlor autodeclara ți care­i b ăteau la u șă părea a nu se mai 
sfârși.
 — Dac ă sunte ți amabil, spuse Langdon str ăduindu­se s ă păstreze un ton 
politicos, nota ți dumneavoastr ă numele  și num ărul de telefon al respectivului 
domn  și comunica ți­i că voi încerca s ă­l contactez  înainte de a p ărăsi Parisul, 
marți! Vă mulțumesc!
 Și închise,  înainte ca recep ționerul s ă mai apuce s ă spun ă ceva.
 Ridic ându­se  în capul oaselor, se  încrunt ă la bro șura informativ ă 
destinat ă clien ților, pe a c ărei copert ă scria mare: „DORMI ȚI CA UN PRUNC  ÎN 
ORAȘUL LUMINILOR. RELAXA ȚI­VĂ LA RITZ,  ÎN PARIS”.  Își întoarse capul  și 
privi oglinda care acoperea aproape  în întregime peretele de vizavi. Chipul care 
îl privea de acolo p ărea a fi al unui necunoscut – ridat  și obosit.
 „Chiar ai nevoie de o vacan ță, Robert!”
 Anul care trecuse  își lăsase puternic amprenta asupra lui  și imaginea din
oglind ă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum 
tulburi  și melancolici. B ărbia cu gropi ță la mijloc era acoperit de un  început de 
barbă. În jurul t âmplelor, firele c ărunte se  înmul țiseră, începând să­i acopere

părul des, aspru  și negru. De și colegele lui sus țineau c ă firele argintii nu f ăceau
decât să­i sporeasc ă aerul intelectual, el, unul, se cam  îndoia…
 „Dacă m­ar vedea acum cei de la Boston Magazine …!”
 Luna trecut ă, spre iritarea lui, publica ția îl situase  în rândul celor mai 
interesante zece personalit ăți ale ora șului – o onoare mai degrab ă dubioas ă, 
care­l transformase  în ținta ironiilor  și înțepăturilor din partea colegilor de la 
Harvard.  În seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de cas ă, articolul 
respectiv fusese dezgropat  și readus  în actualitate pentru a­i b ântui seminarul.
 — Doamnelor  și domnilor, rostise moderatoarea  în fața publicului care 
umpluse p ână la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universit ății Americane
din Paris. Oaspetele nostru din aceast ă seară nu mai are nevoie de nici o 
prezentare. Autor a numeroase c ărți, printre care Simbolistica sectelor secrete, 
Arta Illuminati  și Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodat ă una dintre 
cele mai importante lucr ări în domeniul iconologiei religioase –  și nu exagerez 
deloc spun ând acest lucru; mul ți dintre dumneavoastr ă studia ți la orele de 
curs dup ă manualele sale.
 Studen ții din public  încuviin țaseră entuzia ști.
 — Mă gândisem ca  în aceast ă seară să­l prezint inspir ându­m ă din 
impresionanta sa autobiografie.  Însă, continuase moderatoarea arunc ându­i o 
privire juc ăușă, o persoan ă din public mi­a oferit o surs ă de inspira ție mult 
mai… Interesant ă, dacă­i pot spune a șa.
 Și scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
 Langdon se crispase. „De unde mama naibii a f ăcut rost de chestia asta?”
 Moderatoarea  începuse s ă citeasc ă fragmente din articol, iar el nu  știuse 
cum s ă se afunde mai ad ânc în fotoliul pe care st ătea. Dup ă treizeci de 
secunde, publicul r âdea, iar femeia nu d ădea semne c ă ar vrea s ă se opreasc ă.
 — Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobi șnuitul rol pe 
care l­a jucat anul trecut,  în Conclavul de la Vatican, i­a adus noi puncte  în 
clasamentul celor mai interesante personalit ăți. Ce zice ți, dori ți să aflați și alte 
amănunte?
 Publicul aplaudase.
 „S­o opreasc ă cineva!” se rugase el atunci c ând femeia  începuse s ă 
citeasc ă din nou.
 — De și profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuse țe mai pu țin 
izbitoare dec ât unii dintre laurea ții noștri mai tineri, acest universitar de 
patruzeci  și… de ani are  în mod cert o alur ă de intelectual rasat. Prestan ța îi 
este subliniat ă de o voce baritonal ă, neobi șnuit de joas ă, pe care studentele 
sale o descriu ca fiind «ciocolat ă pentru urechi».”
 Sala izbucnise  în râsete.
 Langdon se silise s ă afișeze un z âmbet st ânjenit.  Știa ce urmeaz ă – o 
frază ridicol ă despre „Harrison Ford  în sacou Harris” –  și, fiindc ă în aceast ă 
seară crezuse c ă poate  îmbrăca iar ăși în siguran ță sacoul respectiv  și puloverul
pe gât marca Burberry, se hot ărâse că trebuie s ă treac ă la ac țiune:

— Mul țumesc, Monique,  îi spusese el  și, ridic ându­se brusc, o invitase 
elegant s ă coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronun țat 
pentru fic țiune.
 Apoi se  întorsese spre public cu un oftat din ad âncul pieptului:
 — Iar dac ă aflu care dintre dumneavoastr ă i­a oferit articolul acela, 
deportarea v ă așteapt ă!
 Oamenii izbucniser ă din nou  în râs.
 — Ei bine, prieteni, dup ă cum  știți, în aceast ă seară vom vorbi despre 
puterea simbolurilor …
 Țârâitul sub țire al telefonului se auzi iar ăși în întuneric. Scr âșnind un 
„de necrezut” printre din ți, Langdon ridic ă receptorul:
 — Da?
 Așa cum b ănuise, era tot recep ționerul:
 — Domnule Langdon, v ă rog s ă mă scuza ți. V­am sunat pentru a v ă 
informa c ă oaspetele acela se  îndreapt ă chiar acum spre camera 
dumneavoastr ă. Am crezut de cuviin ță că e bine v ă anun ț.
 Profesorul se trezise de­a binelea:
 — Ați trimis pe cineva spre camera mea?!
 — Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoan ă de acest rang… Nu­mi pot 
asuma autoritatea de a­i interzice s ă vină.
 — Dar cine este omul acesta?
 Recep ționerul  închisese  însă.
 Aproape  în aceea și clipă, în ușă se auzi o b ătaie ner ăbdătoare.
 Nu foarte  în largul lui, Langdon cobor î din pat; t ălpile i se  înfundar ă în 
mocheta groas ă de pe podea.  Își trase halatul de baie pe umeri  și se apropie de 
ușă.
 — Cine e?
 — Domnule Langdon! Trebuie s ă vorbesc cu dumneavoastr ă!
 Engleza individului avea un accent puternic, ca un l ătrat dur  și autoritar.
 — Sunt locotenentul J érôme Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
 „Poliția Judiciar ă?!” Langdon r ămase o clip ă tăcut; știa că DCPJ era 
corespondentul francez al FBI­ului din Statele Unite.
 Fără a ridica lan țul de siguran ță, întredeschise u șa doi centimetri. Chipul
care îl privea de dincolo de prag era  îngust  și palid. B ărbatul p ărea extrem de 
slab și purta oficiala uniform ă albastr ă:
 — Pot s ă intru?
 Langdon ezit ă, simțindu­se nesigur sub privirile  șterse ale celuilalt:
 — Despre ce este vorba?
 — Mon capitaine are nevoie de experien ța dumneavoastr ă profesional ă 
într­o problem ă personal ă.
 — Acum? B âigui profesorul. E trecut de miezul nop ții!
 — Gre șesc dac ă spun c ă în aceast ă seară avea ți programat ă o întrevedere
cu directorul Muzeului Luvru?

Dintr­o dat ă, Langdon sim ți o ușoară nelini ște. Avusese,  într­adev ăr, 
stabilit ă o întâlnire cu apreciatul custode dup ă seminarul din aceast ă seară, 
dar Sauni ère nu  își făcuse apari ția.
 — Nu, nu gre șiți. De unde  știți dumneavoastr ă acest lucru?
 — Am g ăsit numele dumneavoastr ă în agenda domniei sale!
 — Sper c ă nu s­a  întâmplat nimic grav.
 Agentul oft ă greu  și­i întinse prin u șă o fotografie.
 Când văzu imaginea, Langdon  încremeni.
 — Fotografia aceasta a fost f ăcută acum mai pu țin de o or ă. În interiorul 
Muzeului Luvru.
 Fără a­și dezlipi ochi de la imagine, profesorul sim ți cum repulsia ini țială 
i se transform ă într­o brusc ă revărsare de m ânie:
 — Cine a f ăcut asta?!
 — Sper ăm că dumneavoastr ă ne ve ți ajuta s ă răspundem la aceast ă 
întrebare,  ținând seama de cuno ștințele pe care le ave ți în domeniul 
simbolisticii  și de programata dumneavoastr ă întrevedere cu domnia sa.
 Langdon se holb ă la fotografie, cu oroare, dar  și cu team ă. Imaginea era 
cumplit ă și extrem de bizar ă, deși îi dădea impresia unui d éjà­vu. Acum mai 
bine de un an, primise o alt ă fotografie, a unui alt cadavru  și o solicitare 
similar ă. Dou ăzeci și patru de ore mai t ârziu, era c ât pe ce s ă­și piard ă viața la 
Vatican. Fotografia asta nu sem ăna deloc cu cea de atunci  și totu și, ceva 
anume,  în acest scenariu, p ărea ciudat de familiar.
 Agentul se uit ă la ceas:
 — Mon capitaine ne a șteapt ă, monsieur!
 Profesorul abia dac ă îl auzi; nu putea s ă­și desprind ă privirea de pe 
fotografie.
 — Simbolul de aici … Și modul  în care trupul lui este at ât de straniu…
 — Pozi ționat?  Îi suger ă agentul.
 Langdon  încuviin ță, înfiorat:
 — Nu­mi imaginez cine ar fi putut s ă facă așa ceva!
 Agentul  îl fixă încruntat:
 — Nu a ți înțeles, domnule Langdon. Ceea ce vede ți în aceast ă fotografie…
Monsieur Sauni ère însuși și­a făcut asta.
 Undeva, la un kilometru  și ceva dep ărtare, individul albinos pe nume 
Silas trecu de poarta luxoasei cl ădiri de pe Rue La Bruy ère șchiop ătând. Br âul 
cilice {1} cu  țepi pe care  îl purta  în jurul coapsei  îi intra  în carne  și totu și 
sufletul lui era luminat de bucuria de a­L sluji pe Dumnezeu.
 „Durerea e un lucru bun.”
 Ochii lui ro șii cercetar ă holul de la intrare. Pustiu. Urc ă scările în tăcere, 
cu grij ă, să nu­i trezeasc ă pe fra ți. Ușa dormitorului lui era deschis ă; 
încuietorile erau interzise aici. Intr ă și închise u șa dup ă el.
 Camera avea un aer spartan – podea de sc ânduri, un dulap din lemn de 
brad  și, în colț, o saltea  învelit ă în pânză de cort, care­i servea drept pat.

Săptămâna aceasta era oaspete aici, dar  în trecut, timp de mul ți ani, fusese 
binecuv ântat cu un sanctuar similar  în New York.
 „Domnul mi­a oferit un ad ăpost  și un scop  în viață.”
 În aceasta sear ă, în sfârșit, Silas era convins c ă a început s ă­și mai 
plăteasc ă din datorii. Gr ăbindu­se spre dulap, scotoci dup ă telefonul mobil 
ascuns  în sertarul de jos  și form ă un num ăr.
 — Da? R ăspunse vocea unui b ărbat.
 — Învățătorule, m­am  întors!
 — Vorbe ște! Îi ceru vocea, care p ărea mul țumită că­l aude.
 — To ți patru sunt mor ți. Cei trei sene șali și… Însuși Marele Maestru.
 Urmă o scurt ă pauz ă, ca pentru o mic ă rugăciune:
 — Și presupun c ă ai ob ținut informa ția aceea.
 — To ți patru au spus acela și lucru. Independent unii de al ții.
 — Și i­ai crezut?
 — Asem ănarea e prea mare pentru a fi doar o simpl ă coinciden ță.
 Un u șor gâfâit entuziast se auzi  în receptor:
 — Excelent! Mi­a fost team ă că reputata lor discre ție s­ar putea adeveri.
 — Perspectiva mor ții este o motiva ție puternic ă.
 — Așa deci, acum spune­mi ceea ce trebuie s ă aflu.
 Silas  știa că informa ția pe care o smulsese de la victimele sale avea s ă 
constituie un  șoc:
 — Învățătorule, to ți patru au confirmat existen ța unei clef de vo ûte… 
Legendara „Cheie de bolt ă”.
 Auzi  în receptor u șorul icnet provocat de surpriz ă și aproape c ă și simți 
exaltarea  Învățătorului:
 — Cheia de bolta … Exact a șa cum am b ănuit și noi.
 Străvechile tradi ții spuneau c ă frăția crease o hart ă în piatr ă – la clef de 
voûte, „cheia de bolt ă” – o t ăbliță gravat ă ce dezv ăluia locul  în care se p ăstra,  în
mare tain ă, cel mai de seam ă secret al… O informa ție atât de important ă, cu o 
asemenea for ță, încât constituia  însuși temeiul existen ței confreriei.
 — Când vom avea cheia de bolt ă, spuse  Învățătorul, vom mai avea doar 
un singur pas de f ăcut.
 — Suntem chiar mai aproape dec ât vă închipui ți. Cheia de bolt ă se afl ă 
aici, în Paris.
 — În Paris? Incredibil! E mult prea frumos ca s ă fie adev ărat!
 Silas  îi povesti evenimentele din acea sear ă: cum toate cele patru victime,
în clipa dinaintea mor ții, încercaser ă cu disperare s ă­și găseasc ă salvarea vie ții 
lor păcătoase, dezv ăluindu­i secretul. Fiecare  îi spusese exact acela și lucru: 
cheia de bolt ă era ascuns ă în mod ingenios,  într­un loc exact din interiorul 
uneia dintre cele mai vechi biserici din Paris – L'Eglise de Saint­Sulpice.
 — Într­o Cas ă a Domnului! Exclam ă Învățătorul. Cum  își mai bat joc de 
noi!
 — Așa cum au f ăcut­o vreme de secole!

Învățătorul t ăcu pentru o clip ă, de parc ă se aștepta s ă fie p ătruns de 
acest triumf.  Într­un sf ârșit, vocea lui se auzi din nou  în receptor:
 — Silas, ai f ăcut o fapt ă bună în ochii Domnului. Secole de­a r ândul am 
așteptat acest moment. Acum trebuie s ă­mi aduci t ăblița. Imediat.  În seara 
asta.  Înțelegi care este miza!
 Silas  știa că miza pus ă în joc e inestimabil ă și totu și ceea ce­i ceruse 
Învățătorul  îi părea imposibil.
 — Dar biserica aceea e o fort ăreață! Mai cu seam ă pe vreme de noapte. 
Cum voi putea intra?
 Cu tonul  încrez ător al unui om extrem de influent,  Învățătorul  îi explic ă 
tot ce trebuia s ă facă.
 Când închise telefonul, Silas deborda de entuziasm  și de ner ăbdare.
 „O or ă”, își spuse, mul țumit c ă Învățătorul  îi lăsase timp suficient pentru 
peniten ța necesar ă înainte de a p ătrunde  într­un l ăcaș al Domnului. „Trebuie 
să­mi cur ăț sufletul de p ăcatele zilei de azi.” P ăcatele acelea avuseser ă însă un 
scop sf ânt. Acte de nimicire a du șmanilor lui Dumnezeu fuseser ă comise timp 
de secole de­a r ândul; cu siguran ță îi vor fi iertate!
 Și totu și, Silas  știa că mântuirea cere sacrificii.
 După ce­și scoase toate hainele,  îngenunche  în mijlocul camerei  și 
examin ă brâul cilice care­i  încingea coapsa. To ți adev ărații urma și ai C ăii 
purtau acest adev ărat instrument de tortur ă – un br âu dintr­o  țesătură bătută 
cu spini metalici ascu țiți, care p ătrundeau  în carne, ca un memento continuu 
al suferin țelor îndurate de Iisus.  În plus, durerea provocat ă de cilice potolea 
poftele c ărnii.
 Deși purtase deja br âul mai mult dec ât cele dou ă ore impuse zilnic, Silas 
știa că astăzi nu era o zi obi șnuită, așa că mai str ânse catarama cu  încă o 
gaură, schimonosindu­se atunci c ând ghearele metalice  îi mușcară mai ad ânc 
din carne. R ăsuflă adânc și savur ă ritualul purificator.
 „Durerea este un lucru bun”,  șopti, repet ând mantra sacr ă a părintelui 
Josemar ía Escriv á – Învățătorul tuturor  Învățătorilor. De și se stinsese  în 1975, 
înțelepciunea lui era  încă vie în cuvintele pe care le repetau de mii de adep ți 
credincio și din lumea  întreag ă, pe c ând îngenuncheau  și practicau ritualul 
sacru numit „mortificare corporal ă”.
 Silas  își îndrept ă apoi aten ția asupra unei fr ânghii groase, cu noduri, 
care a ștepta  încolăcită lângă el. „Disciplina”. Nodurile ei erau m ânjite cu s ânge 
închegat. Ner ăbdător să simt ă iar efectele purificatoare ale suferin ței fizice, 
Albinosul rosti o rug ăciune scurt ă. Apoi  înșfăcă un cap ăt al fr ânghiei,  închise 
ochii  și se izbi cu ea peste um ăr, sim țind cum nodurile  îi zdrelesc carnea de pe 
spinare.  Încă o dat ă. Apoi iar  și iar.
 Castigo corpus meum.
 Într­un t ârziu, sim ți cum s ângele  începe s ă curg ă.
 Aerul r ăcoros de aprilie  șuiera pe fereastra deschis ă, în vreme ce 
automobilul Citro ën ZX trecu  în vitez ă pe lângă Oper ă și traversa Place 
Vend ôme. Pe scaunul din dreapta, Robert Langdon  încerca s ă­și pun ă ordine  în

gânduri. Du șul rapid  și faptul c ă avusese timp s ă se rad ă îi conferiser ă o 
înfățișare prezentabil ă, dar nu­l lini știseră deloc. Imaginea  înspăimântătoare a 
cadavrului  îi rămăsese  întipărită în minte.
 „Jacques Sauni ère e mort!”
 Moartea custodelui nu putea dec ât să­i stârneasc ă un regret intens.  În 
ciuda reputa ției sale de om retras, Sauni ère fusese unanim apreciat pentru 
cuno ștințele lui  și pentru devotamentul cu care se dedicase artei. C ărțile sale 
despre codurile secrete ascunse  în picturile lui Poussin  și Teniers erau unele 
dintre cele pe care Langdon le cita cel mai des la orele de curs. A șteptase cu 
nerăbdare  întrevederea care ar fi trebuit s ă aibă loc în acea sear ă, iar absen ța 
custodelui era pentru el o dezam ăgire profund ă.
 Fotografia cadavrului  îi reveni  în minte. „Chiar a putut Jacques Sauni ère 
să­și facă asta?!” Langdon  întoarse capul  și privi pe fereastr ă, încerc ând să 
alunge imaginea aceea de co șmar.
 Afară, orașul se preg ătea de culcare – v ânzătorii stradali  își puneau la 
adăpost c ărucioarele cu amandes glasate,  îngrijitorii a șezau sacii cu gunoi la 
marginea trotuarului, un cuplu de  îndrăgostiți îmbrățișați savura aerul rece al 
nopții înmiresmate de iasomie. Citro ënul str ăbătea în vitez ă agita ția nocturn ă, 
cu sirena  în func țiune.
 — Le capitaine s­a bucurat c ând a aflat c ă n­ați părăsit încă Parisul, 
spuse agentul, vorbind pentru prima dat ă după ce plecaser ă de la hotel. O 
coinciden ță fericit ă!
 Langdon nu se sim țea câtuși de pu țin fericit, iar coinciden ța era o 
noțiune  în care nu credea. Dup ă o via ță dedicat ă studiului  și analizei 
conexiunilor ascunse dintre diferitele simboluri  și ideologii, Langdon considera 
că lumea nu e altceva dec ât o nesf ârșită rețea de st ări și evenimente profund 
conectate. „Conexiunile sunt adesea invizibile”, obi șnuia el s ă le explice 
studen ților, „dar ele exist ă întodeauna, ascunse chiar sub suprafa ță.”
 — Presupun, rosti el cu voce tare, c ă de la Universitatea American ă din 
Paris a ți aflat unde stau.
 Locotenentul cl ătină din cap, neg ând:
 — De la Interpol.
 „Interpol! Fire ște!” Uitase c ă obiceiul, aparent nevinovat, al tuturor 
hotelurilor europene de a solicita pa șaportul la cazare era mult mai mult dec ât 
o simpl ă formalitate, fiind un fapt impus de lege. La orice or ă din zi  și din 
noapte, pe  întregul teritoriu al Europei, Interpolul  știa exact cine  și unde 
doarme. Localizarea lui la Hotelul Ritz fusese o chestiune de c âteva secunde.
 Automobilul se  îndrepta spre sudul ora șului și, cur ând, în dreapta ap ăru
silueta luminat ă a Turnului Eiffel. C ând îl zări, Langdon  își aminti de Vittoria  și
de promisiunea pe care i­o f ăcuse, mai  în glum ă, mai  în serios, acum un an, c ă 
la fiecare  șase luni se vor  întâlni într­un alt loc romantic de pe glob. „Turnul 
Eiffel, presupuse el, n­ar fi putut lipsi de pe list ă.” Din p ăcate însă, ultimul 
sărut fusese pe unul dintre aglomeratele  și zgomotoasele aeroporturi din Roma,
cu mai bine de un an  în urm ă.

— Ați urcat pe Ea?  Întreb ă brusc agentul.
 Langdon  îl străfulger ă cu privirea, convins c ă înțelesese gre șit:
 — Poftim?
 — E minunat ă, nu­i a șa? Continu ă locotenentul, ar ătând cu m âna prin 
parbriz spre Turnul Eiffel. A ți urcat pe Ea?
 Profesorul  își arcui spr âncenele:
 — Nu, n­am urcat  în turn.
 — Este simbolul Fran ței. Mie mi se pare perfect ă!
 Langdon cl ătină din cap, absent. Cei care studiau simbolistica 
remarcaser ă adesea c ă francezii – un popor renumit pentru liderii complexa ți, 
mărunți și efemina ți ca Napoleon  și Pepin cel Scurt – nici n­ar fi putut s ă 
aleag ă un simbol na țional mai potrivit dec ât un falus de trei sute de metri 
înălțime, pe care  îl alintau „Ea”.
 Când ajunser ă la intersec ția cu Rue de Rivoli, semaforul ar ăta culoarea 
roșie, dar ma șina nu opri. F ără să reduc ă deloc viteza, p ătrunse pe Rue 
Castiglione – o str ăduță flancat ă de copaci care constituia intrarea dinspre nord
a celebrelor Jardins des Tuileries – un fel de Central Park al Parisului. 
Majoritatea turi știlor credeau,  în mod gre șit, că numele provine de la miile de 
lalele care  înfloresc pe aleile parcului, dar Langdon  știa că Tuileries aminte ște, 
de fapt, de ceva mult mai prozaic. Pe locul actualelor gr ădini se afla ini țial o 
enorm ă și murdar ă carier ă din care parizienii extr ăgeau argila folosit ă la 
fabricarea celebrelor olane ro șii ale ora șului – les tuiles.
 Când intrar ă în parcul pustiu,  șoferul opri sirena. Langdon r ăsuflă adânc
și savur ă liniștea bine venit ă. Fasciculul alburiu al farurilor cu halogen lumina 
drumul pietruit, iar sf ârâitul monoton al pneurilor intona parc ă un imn 
hipnotic. Pentru Langdon, Jardins des Tuileries reprezentaser ă întotdeauna un 
pământ sacru. Acesta a fost locul  în care experimentase Claude Monet noi 
forme  și culori, d ând na ștere curentului impresionist.  În noaptea aceasta  însă, 
parcul p ărea să aibă o aur ă stranie  și rău prevestitoare.
 Citro ënul vir ă la st ânga, pe aleea central ă a grădinii. Coti  în jurul unui 
heleșteu circular  și apuc ă pe o alee  întunecoas ă. La cap ătul ei se z ărea ie șirea 
din Tuileries, marcat ă de un uria ș arc de piatr ă.
 Arc du Carrousel.
 În ciuda ritualurilor orgiastice petrecute odinioar ă aici,  împătimiții de 
artă prețuiau arcul dintr­un cu totul alt motiv. De pe esplanada de la cap ătul 
Grădinilor, privirile puteau cuprinde patru dintre cele mai faimoase muzee de 
artă din lume… C âte unul c ătre fiecare punct cardinal.
 În dreapta, dincolo de cursul Senei  și de Quai Voltaire, se z ărea fa țada 
iluminat ă a unei foste g ări, azi, celebrul Mus ée d'Orsay. Spre st ânga se vedeau 
ultimele niveluri ale ultramodernului Centru Georges­Pompidou, care g ăzduia 
Le Mus ée national d'Art Moderne.  În spate, f ără a privi, Langdon  știa că se 
înalță anticul obelisc al lui Ramses, marc ând Galerie Na ționale du Jeu de 
Paume.

Iar drept  în față, prin arcul de piatr ă, se z ărea monumentalul palat 
renascentist care ad ăpostea azi cel mai celebru muzeu de art ă din lume.
 Muzeul Luvru!
 Langdon sim ți un fior de admira ție care  îi era deja familiar fiindc ă îl avea 
ori de c âte ori  încerca,  în zadar, s ă cuprind ă cu privirea uria șul edificiu. 
Dincolo de o pia ță vastă, fațada impun ătoare a Luvrului se profila pe cerul 
Parisului aidoma unei fort ărețe. Având forma unei potcoave imense, Luvrul era 
cea mai lung ă clădire din Europa, acoperind o suprafa ță cât trei Turnuri Eiffel 
puse cap la cap. Nici m ăcar uria șa întindere a esplanadei dintre cele dou ă aripi 
ale muzeului nu putea  știrbi ceva din m ăreția fațadei. Langdon f ăcuse o dat ă 
turul  întregii cl ădiri, str ăbătând incredibila distan ță de aproape cinci kilometri.
 În ciuda celor cinci s ăptămâni – c ât se estima c ă ar fi necesar pentru a 
putea admira cele 65 300 de opere de art ă găzduite de muzeu – majoritatea 
turiștilor preferau un tur „prescurtat” – o alerg ătură prin s ălile muzeului, cu 
trei opriri la piesele de rezisten ță: Mona Lisa, Venus din Milo  și Victoria din 
Samotrace. Art Buchwald se l ăudase chiar c ă izbutise s ă le vad ă pe toate trei  în
cinci minute  și cincizeci  și șase de secunde.
 Locotenentul duse la gur ă o mic ă stație de emisie­recep ție și rosti  într­o 
francez ă repezit ă:
 — Monsieur Langdon est arriv é! Deux minutes!
 O confirmare de nedeslu șit se auzi din ma șinărie.
 Agentul  închise sta ția și se întoarse spre Langdon:
 — Le captaine v ă așteapt ă la intrarea principal ă.
 Apoi, ignor ând semnele care interziceau accesul auto  în pia ță, acceler ă. 
Intrarea principal ă în muzeu se putea vedea deja  înălțându­se semea ță în 
depărtare,  încadrat ă de șapte bazine triunghiulare din care  țâșneau jeturile 
iluminate ale artezienelor.
 La Pyramide!
 Noua intrare  în Muzeul Luvru devenise aproape tot at ât de celebr ă ca 
muzeul  însuși. Controversata  și ultramoderna piramid ă de sticl ă proiectat ă de 
arhitectul american de origine chinez ă, I. M. Pei st ârnea  încă și astăzi furia 
tradiționali știlor, care considerau c ă adaosul distrugea demnitatea 
renascentist ă a palatului. Pentru Goethe, arhitectura era muzica  încremenit ă, 
iar criticii lui Pei descriau piramida ca pe un sc ârțâit de cret ă pe tabla de scris. 
Progresi știi însă considerau structura transparent ă, înaltă de dou ăzeci și doi de
metri, o  îmbinare sinergic ă a vechilor structuri cu metodele modeme – o 
legătură simbolic ă între vechi  și nou, care armoniza Luvrul cu realit ățile noului 
mileniu.
 — Vă place piramida noastr ă? Întreb ă locotenentul.
 Langdon se  încrunt ă. „Francezii au o pl ăcere nebun ă să­i întrebe chestia 
asta pe americani”,  își spuse.  Întrebarea era cu dou ă tăișuri, desigur. Dac ă 
recuno șteai c ă îți place piramida, erai taxat drept un american lipsit de gust, 
iar dac ă îți exprimai antipatia era o insult ă adus ă la adresa francezilor.

— Mitterand a fost un om  îndrăzneț, îi răspunse  în cele din urm ă, cu 
abilitate.
 Se spunea c ă fostul pre ședinte al Fran ței, sub patronajul c ăruia fusese 
ridicat ă piramida, suferea de un „complex al faraonilor”. Unicul responsabil al 
amplas ării unei serii  întregi de obeliscuri  și alte artefacte egiptene  în Paris, 
Mitterand avusese pentru cultura egiptean ă o pasiune at ât de devoratoare, 
încât francezii  îl numeau  încă și astăzi „Sfinxul”.
 — Cum se nume ște căpitanul dumneavoastr ă? Întreb ă Langdon, ca s ă 
schimbe subiectul.
 — Bezu Fache,  îi răspunse  șoferul,  în timp ce se apropiau de intrare. Noi 
îi spunem Le Taureau.
 Langdon  îi arunc ă o privire mirat ă, întreb ându­se dac ă toți francezii or fi 
având asemenea misterioase porecle animaliere.
 — Îi spune ți căpitanului dumneavoastr ă „Taurul”?
 Locotenentul  își arcui spr âncenele:
 — Franceza dumneavoastr ă este mai bun ă decât vreți să recunoa șteți, 
monsieur Langdon.
 „Franceza mea e de doi bani, dar la iconografia zodiacal ă mă pricep bine.”
Taurus  însemna clar „taur”; la urma urmei, astrologia este un limbaj universal.
 Locotenentul opri motorul  și­i arătă, printre dou ă fântâni, o u șă pe una 
dintre fe țele piramidei:
 — Acolo este intrarea. Succes, monsieur!
 — Nu m ă însoțiți?
 — Mi s­a ordonat s ă vă conduc doar p ână aici; m ă așteapt ă alte 
îndatoriri.
 Langdon oft ă și cobor î. „Vă prive ște; e treaba voastr ă, nu a mea.”
 Agentul porni motorul  și demar ă.
 Rămas singur, profesorul  își dădu seama c ă îi era foarte u șor să se 
răzgândeasc ă: putea s ă iasă în strad ă, să ia un taxi  și să se întoarc ă la hotel 
să­și continue somnul. Dar ceva  îi spunea c ă, probabil, n­ar fi fost o idee 
tocmai bun ă.
 În timp ce se apropia de f ântânile înconjurate parc ă de o bur ă fină, avu 
dintr­o dat ă ciudata impresie c ă trece un prag imaginar, spre o alt ă lume. 
Atmosfera ireal ă, ca de vis, a nop ții îl învăluia din nou. Cu numai dou ăzeci de 
minute  în urm ă, dormea dus  în camera lui de la hotel; acum  ședea  în fața unei 
piramide transparente construite de „Sfinx'  și aștepta un poli țist căruia i se 
spunea „Taurul”.
 „Sunt prizonier  într­un tablou de Salvador Dal í”, își spuse.
 Ajunse  în fața intr ării principale – o uria șă ușă rotativ ă. Holul ce se z ărea
dincolo de ea era pustiu  și slab iluminat.
 „Să bat la u șă oare?”
 Se întreb ă dacă vreunul dintre str ăluciții egiptologi de la Harvard 
ciocănise vreodat ă la intrarea  într­o piramid ă, așteptând să i se r ăspund ă. 
Ridic ă mâna pentru a bate  în sticl ă, dar, din semi întunericul de dincolo, se ivi o

siluet ă care urca scara elicoidal ă. Era un b ărbat brunet, foarte voinic, ce 
amintea de un neanderthalian,  îmbrăcat într­un costum negru la dou ă rânduri 
care se chinuia parc ă să îi cuprind ă umerii la ți. Avea picioare scurte  și robuste,
ce­i confereau atunci c ând mergea un aer plin de for ță și de autoritate. Vorbea 
la un telefon mobil, dar  încheie discu ția când ajunse la u șă și­i făcu lui 
Langdon semn s ă intre:
 — Sunt Bezu Fache,  îl înștiință imediat ce trecu pragul. C ăpitan  în DCPJ.
 Glasul i se potrivea perfect cu  înfățișarea – un huruit gutural ca trosnetul
amenin țător al unei furtuni care se apropie.
 Profesorul  îi întinse m âna:
 — Robert Langdon.
 Palma uria șă a căpitanului se  înfășură în jurul degetelor sale, cu o for ță 
care i le strivi aproape:
 — Am v ăzut fotografia. Agentul dumneavoastr ă mi­a spus c ă Jacques 
Sauni ère însuși și­a făcut…
 — Domnule Langdon,  îl întrerupse Bezu Fache fix ându­l cu ochii s ăi ca 
de abanos, ce a ți văzut dumneavoastr ă în fotografie nu este dec ât începutul.
 Căpitanul Bezu Fache mergea ca un taur furios, cu umerii s ăi lați trași 
spre spate  și bărbia bine  înfiptă în piept. P ărul negru, pe care  își dăduse din 
belșug cu gel,  îi lucea lins spre cre ștet, eviden țiindu­i nasul ca un cioc de 
vultur ce p ărea să­i țâșneasc ă dintre arcadele proeminente  și­l preceda parc ă în
mers aidoma provei unui vas de r ăzboi. Ochii negri ca t ăciunele p ăreau s ă ardă 
pământul din fa ța lui, radiind o limpezime t ăioasă ce nu­i dezmin țea reputa ția 
de inflexibil ă severitate  în toate privin țele.
 Langdon  îl urm ă pe celebra scar ă de marmur ă ce cobora spre atriumul de
sub piramida de sticl ă. În drum, trecur ă pe lângă doi reprezentan ți ai Poli ției 
Judiciare  înarma ți cu mitraliere. Mesajul era clar: nimeni nu intr ă și nu iese de
aici fără binecuv ântarea c ăpitanului Fache.
 Când coborau, Langdon sim ți un tremur familiar. Prezen ța lui Fache 
putea fi catalogat ă oricum, numai primitoare, nu  și la acea or ă, Luvrul  însuși 
avea un aer aproape mortuar. Scara, aidoma unei s ăli de teatru  în timpul 
reprezenta țiilor, era luminat ă de mici spoturi  încastrate  în fiecare treapt ă. 
Profesorul  își auzea ecoul pa șilor reverber ând în sticla de deasupra. Privi  în sus
și, dincolo de acoperi șul transparent, z ări jeturile de ap ă ale fântânilor.
 — Vă place?  Îl întreb ă Fache, f ăcând un semn  în sus cu b ărbia sa 
pătrată.
 Langdon oft ă, prea obosit pentru astfel de jocuri:
 — Da, piramida dumneavoastr ă este magnific ă.
 — O cicatrice pe fa ța Parisului!
 „Una la m âna!” își spuse profesorul; cu siguran ță, gazda lui era un tip 
greu de mul țumit. Oare Bezu Fache avea habar c ă piramida aceasta fusese 
construit ă, la cererea expres ă a pre ședintelui Mitterand, din exact 666 de 
panouri de sticl ă – o solicitare bizar ă, care a fost mereu obiectul unei

controverse pentru fanii conspira țiilor, care pretindeau c ă 666 este num ărul 
Satanei.
 Profesorul hot ărî că ar fi mai bine s ă nu mai deschid ă însă acest subiect.
 Pe m ăsură ce coborau tot mai mult, vasta deschidere de jos ap ăru treptat
din întuneric. Aflat la  șaptesprezece metri  în subteran, holul de cur ând 
construit al Luvrului se  întindea  în fața lor aidoma unei grote imense. Decorat 
cu marmur ă bej, pentru a se armoniza cu fa țada de culoarea mierii, holul era, 
de obicei, un furnicar de turi ști, învăluit în lumina soarelui. Acum  însă, era 
pustiu  și întunecat, atmosfera era  înghețată, de cript ă.
 — Dar personalul care asigur ă în mod obi șnuit paza muzeului?  Întreb ă 
Langdon.
 — En quarantaine, replic ă Fache, de parc ă profesorul ar fi pus la  îndoial ă
capacitatea subordona ților s ăi. Evident,  în seara asta aici a p ătruns cineva care
nu trebuia s­o fac ă. Toți paznicii de noapte se afl ă acum  în Aripa Sully, pentru 
interogatoriu. Pentru moment agen ții mei se ocup ă de securitatea muzeului.
 Langdon  încuviin ță, merg ând repede pentru a  ține pasul cu c ăpitanul.
 — Cât de bine  îl cuno șteați pe Jacques Sauni ère? Îl întreb ă căpitanul.
 — De fapt, nu­l cuno șteam deloc. Nu l­am  întâlnit niciodat ă.
 Fache p ăru surprins:
 — În seara aceasta urma s ă vă vede ți pentru prima dat ă?
 — Da. Trebuia s ă ne întâlnim la recep ția care a avut loc la Universitatea 
American ă, dup ă conferin ța pe care am  ținut­o,  însă domnia sa nu a ap ărut.
 Fache m âzgăli ceva  într­un carne țel. În timp ce mergea, Langdon z ări și 
cea de­a doua piramid ă a Luvrului, mai pu țin cunoscut ă decât prima: La 
Pyramide Invers ée – un uria ș pinten de sticl ă cu vârful în jos, ce cobora din 
plafon ca o stalactit ă. Fache  îl îndrum ă pe un  șir scurt de trepte care duceau 
spre intrarea arcuita  într­un tunel deasupra c ăruia era scris: „DENON”. Aripa 
Denon era cea mai cunoscut ă dintre cele trei sec țiuni principale ale muzeului.
 — Cine a solicitat  întrevederea din aceast ă seară? Îl întreb ă Fache brusc. 
El sau dumneavoastr ă?
 Întrebarea  îi păru oarecum ciudat ă:
 — Domnul Sauni ère, răspunse Langdon,  în timp ce intrau  în tunel. 
Secretara sa m­a contactat cu c âteva s ăptămâni în urm ă prin e­mail;  șeful ei 
auzise c ă urma s ă susțin o conferin ță luna aceasta  în Paris  și voia s ă profite de 
ocazie pentru a discuta o anumit ă problem ă cu mine.
 — Ce s ă discute?
 — Nu  știu. Despre art ă, bănuiesc. Aveam acelea și preocup ări.
 Căpitanul p ărea sceptic:
 — Și nu ave ți nici o idee despre ce urma s ă vorbi ți?
 Chiar nu avea. La  început fusese curios, dar nu dorise s ă­l deranjeze 
solicit ând prea multe detalii.  În cercurile de specialitate, se  știa că apreciatul 
Jacques Sauni ère era un om discret  și retras, care accepta foarte rar s ă iasă în 
public  și Langdon nu putea dec ât să fie recunosc ător pentru ocazia ce i se 
oferise.

— Domnule Langdon, ave ți măcar o vag ă idee despre ce anume ar fi vrut 
să discute cu dumneavoastr ă în seara  în care a fost ucis? Ne­ar fi de mare 
ajutor!
 Caracterul direct al  întreb ării îl deranjase:
 — Chiar nu­mi pot imagina! Nu am  întrebat. M­am sim țit onorat de 
solicitarea domniei sale. Am admirat dintotdeauna ceea ce a f ăcut domnul 
Sauni ère; folosesc adesea textele sale ca material pentru cursurile pe care le 
predau.
 Fache not ă și acest lucru  în carne țelul s ău.
 Ajunseser ă pe la jum ătatea tunelului spre Aripa Denon  și, la cap ătul său,
se zăreau deja cele dou ă scări rulante, ambele imobile acum.
 — Așadar, avea ți preocup ări comune…
 — Da. Mai mult dec ât atât, mi­am petrecut o mare parte din anul trecut 
lucrând la planul unei c ărți care se ocup ă de domeniul principal de specialitate 
al domnului Sauni ère. Eram ner ăbdător să­i „fur” c ât mai multe cuno ștințe.
 Fâche se holb ă la el:
 — Cum?
 Ceea ce exprima chipul lui era probabil greu de redat prin cuvinte.
 — Voiam sa aflu ideile domniei sale cu privire la acest subiect.
 — Înțeleg.  Și care era subiectul?
 Langdon ezit ă, neștiind exact cum s ă se exprime:
 — În esen ță, manuscrisul trateaz ă iconografia vener ării divinit ăților 
feminine – conceptul sanctit ății feminine  și arta, respectiv simbolurile, asociate 
acesteia.
 Căpitanul  își trecu o m ână prin p ărul des:
 — Și Sauni ère se pricepea la asta?
 — Mai bine dec ât oricine altcineva.
 — Înțeleg…
 Langdon  își dădu seama, de fapt, c ă Fache nu  înțelegea deloc. Jacques 
Sauni ère era considerat cel mai prestigios iconograf  în materie de divinit ăți 
feminine. Pe l ângă faptul c ă era pasionat de relicvele ce aminteau de fertilitate, 
de cultele Zei ței, de Wicca  și de sacrul feminin,  în timpul celor dou ăzeci de ani 
în care fusese custodele muzeului, Sauni ère dăruise Luvrului cea mai bogata 
colec ție de art ă referitoare la divinit ățile feminine: securi din piatr ă provenite de
la cel mai vechi templu de la Delphi, baghete de aur cu caduceu, sute de cruci 
egiptene care sem ănau cu ni ște îngera și, zorn ăitoare folosite  în Egiptul antic 
pentru alungarea duhurilor rele  și o uimitoare diversitate de statuete 
înfățișându­l pe Horus al ăptat de zei ța Isis.
 — Poate c ă Sauni ère știa despre manuscrisul dumneavoastr ă, suger ă 
Fache.  Și a propus aceast ă întrevedere pentru a­ și oferi ajutorul.
 Langdon cl ătină din cap:
 — Nu  știe încă nimeni despre cartea mea. Este  încă în stadiul de schi ță și
n­am ar ătat­o deocamdat ă nimănui, cu excep ția editorului meu.

Căpitanul r ămase t ăcut, iar profesorul nu pomeni nimic despre motivul 
pentru care nu ar ătase manuscrisul nim ănui. „Schi ța” de trei sute de pagini – 
numit ă provizoriu Simbolurile sacrului feminin pierdut – propunea o 
interpretare c ât se poate de neconven țional ă a iconografiei religioase, fiind 
capabil ă să stârneasc ă aprige controverse.
 Ajuns aproape de sc ările rulante acum imobile, Langdon se opri brusc, 
dându­și seama c ă Fache nu se mai afla l ângă el. Se  întoarse  și­l văzu stând în 
dreptul unui ascensor de serviciu.
 — Vom lua liftul, spuse acesta. Galeria se afl ă – nu m ă îndoiesc c ă știți – 
prea departe pentru a putea merge acolo pe jos.
 Deși știa că ascensorul avea s ă scurteze considerabil drumul de dou ă 
etaje p ână în Aripa Denon, Langdon nu se mi șcă.
 — S­a  întâmplat ceva?
 Fache  ținea u șa deschis ă, părând ner ăbdător.
 Profesorul oft ă adânc, arunc ând o ultima privire spre scara rulant ă. „Nu, 
nu s­a  întâmplat nimic”, se min ți singur,  îndrept ându­se spre lift.  În copil ărie, 
căzuse  într­un pu ț abandonat  și aproape c ă se înecase dup ă ce bătuse apa cu 
brațele ore  întregi,  înainte de a fi,  în sfârșit, salvat. De atunci, suporta cu greu 
spațiile închise – ascensoare, sta ții de metrou, s ăli de squash. „Ascensorul este 
o mașinărie cât se poate de sigur ă”, încerc ă să se conving ă, fără a reu și câtuși 
de pu țin. „Ba e o cutie mic ă de fier at ârnată deasupra unui pu ț închis!” 
Ținându­și răsuflarea, p ăși în cabin ă. Ușile se  închiser ă și adrenalina  începu 
să­i pompeze  în vene.
 „Dou ă etaje. Zece secunde.”
 — Dumneavoastr ă și domnul Sauni ère, spuse Fache  îndată ce liftul 
porni, n­a ți vorbit niciodat ă unul cu cel ălalt? N­a ți corespondat? Nu v­a ți trimis
niciodat ă mesaje electronice?
 Altă întrebare ciudat ă:
 — Nu. Niciodat ă.
 Căpitanul  își înclin ă capul pe um ăr, de parc ă așa și­ar fi notat faptul  în 
minte. F ără a mai spune ceva, se holb ă la ușile de crom ale cabinei.
 Între timp, Langdon  încerca s ă­și concentreze aten ția asupra a orice 
altceva dec ât asupra celor patru pere ți din jurul lui. Reflectat  în luciul metalic 
al ușilor, z ări acul de cravat ă al lui Fache – un crucifix de argint b ătut cu 
treisprezece pietre de onix negru. Surprinz ător! Simbolul era numit crux 
gemmata – o cruce cu treisprezece geme – o ideogram ă creștină reprezent ându­i
pe Iisus  și pe cei doisprezece apostoli. Profesorul nu s­ar fi a șteptat ca un 
căpitan al Poli ției Franceze s ă­și afișeze at ât de deschis preferin țele religioase. 
Dar, la urma urmei, se aflau  în Fran ța; cre știnismul nu era aici at ât o religie, 
cât, mai degrab ă, un drept dob ândit prin na ștere.
 — Este o crux gemmata! Izbucni Fache pe nea șteptate.
 Tresărind, Langdon  își ridic ă privirea  și văzu ochii c ăpitanului fixa ți 
asupra lui  în oglinda u șilor.

Ascensorul se opri  în sfârșit și profesorul cobor î repede, ner ăbdător să 
simtă iarăși spațiul larg­deschis pe care i­l ofereau spa țioasele galerii ale 
Luvrului. Lumea  în care p ăși nu sem ăna deloc cu ceea ce  știa el  și, surprins, se
opri locului.
 Fache se  întoarse spre el:
 — Îmi închipui c ă n­ați văzut niciodat ă Luvrul  în afara orelor de program.
 „Ba bine c ă nu!”  își spuse profesorul,  încerc ând să se orienteze.
 De obicei impecabil iluminate, galeriile muzeului erau acum cufundate 
într­un  întuneric straniu.  În locul luminii de un alb str ălucitor ce se rev ărsa în 
mod obi șnuit de sus, o palid ă lucire ro șiatică părea să emane din podea, petice 
intermitente de lumin ă stacojie p ătând parc ă ici și colo pardoseala.
 Privind  în lungul coridorului  întunecat, Langdon  își dădu seama c ă 
trebuia s ă se aștepte la aceste lucruri. Toate marile galerii de art ă ale lumii 
utilizau lumina ro șie pe timp de noapte – surse de iluminat slabe, amplasate 
strategic, c ât mai jos, care s ă permit ă personalului s ă se deplaseze, protej ând 
concomitent obiectele de art ă împotriva riscului de supraexpunere la lumin ă. În
noaptea aceasta  însă, atmosfera din muzeu era ap ăsătoare. Umbre lungi se 
întindeau pretutindeni, iar  înaltele plafoane boltite p ăreau un h ău apropiat  și 
negru.
 — Pe aici,  îl conduse c ăpitanul, cotind la dreapta  și pătrunz ând într­un 
labirint de galerii.
 Langdon  îl urm ă. Treptat, ochii i se obi șnuiau cu  întunericul. 
Pretutindeni,  în jur,  începeau s ă se zăreasc ă tablouri de format mare, aidoma 
unor fotografii ce se developau  în fața lui, de parc ă ar fi fost  într­o imens ă 
camer ă obscur ă. Din picturi, zeci de ochi p ăreau c ă le urm ăresc pa șii. În aer 
plutea cunoscutul miros de muzeu – o usc ăciune deionizat ă în care se sim țea 
vag prezen ța carbonului, rezultat al dezumidificatoarelor cu filtru de c ărbune ce
funcționau continuu, pentru a contracara prezen ța dioxidului de carbon coroziv
degajat de respira ția vizitatorilor.
 Montate aproape de plafon, la vedere, camerele de supraveghere 
transmiteau un mesaj clar: „V ă vedem pe to ți. Nu atinge ți nimic!”
 — Este vreuna real ă? Întreb ă Langdon, ar ătând spre camere.
 — Sigur c ă nu.
 Profesorul nu era deloc surprins. Supravegherea video  în muzee at ât de 
mari era ineficient ă și extrem de costisitoare. Zecile de kilometri de galerii ale 
Luvrului ar fi necesitat sute de tehnicieni doar pentru a monitoriza 
înregistr ările. Majoritatea institu țiilor de acest gen foloseau  în prezent a șa­
numita „securitate de re ținere”. „ În loc s ă ții hoții afar ă, îi închizi  înăuntru.” 
Sistemul era activat dup ă sfârșitul programului de vizit ă și, dac ă un ho ț 
desprindea de pe perete o oper ă de art ă, ieșirile compartimentalizate se blocau 
în jurul galeriei respective, infractorul trezindu­se  închis chiar  înainte de 
sosirea poli ției.

Ecoul unor voci r ăsună undeva,  în față, pe coridor. Zgomotul p ărea că 
vine dintr­o ni șă încăpătoare, situat ă în dreapta; din interior, o lumin ă 
puternic ă se rev ărsa pe culoar.
 — Biroul custodelui,  îi explic ă Fache.
 Langdon arunc ă o privire  în luxosul birou al lui Sauni ère – lambriuri  în 
tonuri calde, picturi ale vechilor mae ștri și o mas ă de lucru enorm ă, pe care 
trona o machet ă de o jum ătate de metru  înălțime a unui cavaler  în armur ă 
complet ă. Câțiva agen ți de poli ție se agitau prin  încăpere, vorbind la telefon sau
notând diverse lucruri. Unul dintre ei se a șezase la biroul lui Sauni ère și scria 
ceva la un laptop. Sanctuarul profesional al custodelui devenise  între timp un 
veritabil cartier general al DCPJ,  în aceast ă noapte.
 — Messieurs, strig ă Fache  și toate capetele se  întoarser ă. Ne nous 
dérangez pas sous aucun pr étexte. Entendu?
 Cei din  încăpere cl ătinară din cap  în sens afirmativ.
 Langdon ag ățase destule pl ăcuțe cu „NE PAS D ÉRANGER” pe u șile 
camerelor de hotel pentru a  ști ce le ordonase c ăpitanul: nimeni, sub nici un 
motiv, nu avea voie s ă­i deranjeze.
 Părăsind  încăperea ticsit ă de agen ți, Fache  îl conduse mai departe, pe 
coridor. La vreo treizeci de metri  în față, se vedea poarta de trecere c ătre cea 
mai popular ă secțiune a muzeului – La Grande Galerie – un culoar ce p ărea 
fără sfârșit și care g ăzduia cele mai valoroase capodopere ale mae ștrilor italieni.
Langdon  își dăduse deja seama c ă aici z ăcea cadavrul custodelui; celebrul 
parchet al Marii Galerii se distingea clar  în fotografia pe care i­o ar ătase Fache.
 Când se apropiar ă, profesorul v ăzu că intrarea era blocat ă de un enorm 
grilaj de o țel, ce aducea cu por țile castelelor medievale, menite s ă facă fața 
hoardelor barbare.
 — Securitate de re ținere, spuse c ăpitanul.
 Chiar  și în întuneric, grilajul era impun ător; p ărea că ar face fa ță până și 
unui tanc. Profesorul  își lipi fa ța de gratii  și privi dincolo, spre Marea Galerie.
 — Dup ă dumneavoastr ă, domnule Langdon.
 „Dup ă mine, dar unde?”
 Fache  îi arătă spre pardoseala de la baza grilajului. Din cauza luminii 
foarte slabe, nu observase; acum  însă, privind  în jos, v ăzu că bariera de fier era
ridicat ă de la podea cu pu țin peste jum ătate de metru.
 — Zona este  încă inaccesibil ă personalului de paz ă al muzeului,  îi spuse 
căpitanul. Echipa mea de la Police Technique et Scientifique tocmai  și­a 
încheiat lucrul aici. V ă rog s ă vă strecura ți pe dedesubt.
 Langdon se holb ă la spa țiul îngust de la picioarele lui  și apoi la masivul 
grilaj de o țel. „Probabil c ă glume ște!” Poarta sem ăna cu o ghilotin ă gata s ă­l 
facă bucăți pe cel care ar fi  încercat s ă treac ă dincolo.
 Fache bomb ăni ceva  în francez ă și se uit ă la ceas. Se l ăsă în genunchi  și, 
târându­se pe podea, trecu dincolo. Apoi se ridic ă în picioare  și­l privi pe 
Langdon printre gratiile de fier.

Profesorul suspin ă. Sprijinindu­se cu palmele pe parchetul lustruit, se 
întinse pe burt ă și își împinse trupul pe dedesubt. Gulerul sacoului s ău de 
tweed se ag ăță însă într­o gratie  și, încerc ând să­l desprind ă, se lovi cu ceafa de
bara de o țel.
 „Istea ța mișcare, Robert!” se laud ă singur  și apoi izbuti s ă treac ă dincolo. 
În timp ce se ridica  în picioare,  își spuse c ă, probabil,  îl aștepta o noapte foarte 
lungă.
 Murray Hill Place – noul sediu na țional al Opus Dei  și totodat ă centru de 
conferin țe – este amplasat la num ărul 243 pe Lexington Avenue,  în New York. 
Clădirea, cu o suprafa ță de 12 000 de metri p ătrați, care costase peste 47 de 
milioane de dolari, este placat ă cu cărămidă roșie și calcar de Indiana. Proiectat
de May & Pinska, sediul cuprinde mai bine de o sut ă de dormitoare,  șase s ăli 
de mese, biblioteci, s ăli de conferin țe, de studiu  și birouri. La etajele doi, opt  și 
șaisprezece se afl ă câte o capel ă decorat ă cu marmur ă și marchet ărie. Etajul al 
șaptesprezecelea este  în întregime reziden țial. B ărbaților le este rezervat ă 
intrarea principal ă, de pe Lexington Avenue; femeile folosesc o u șă de pe o 
strada lateral ă și, cât timp se afl ă în clădire, sunt „separate acustic  și vizual” de
bărbați.
 Cu pu țin timp  în urm ă, în seara aceea,  în intimitatea apartamentului s ău
de la ultimul etaj, episcopul Manuel Aringarosa  își strânsese c âteva lucruri 
într­o mic ă valijoar ă și se îmbrăcase  în tradi ționala sutan ă neagr ă. În mod 
normal,  și­ar fi pus br âul în jurul taliei, dar ast ăzi avea s ă călătoreasc ă în 
public  și prefera s ă nu atrag ă prea mult aten ția. Numai cei mai ageri ar fi 
remarcat inelul episcopal din aur de 14 carate, cu ametist  și diamante de pe 
degetul s ău. Arunc ându­și sacul pe um ăr, rosti  în gând o rug ăciune  și cobor î în
hol, unde  șoferul s ău personal  îl aștepta pentru a­l conduce la aeroport.
 Acum, la bordul unui avion cu destina ția Roma, Aringarosa privea  în jos, 
spre Atlantic. Soarele apusese deja, dar episcopul  știa că steaua sa urmeaz ă să 
răsară. „În seara aceasta, b ătălia va fi c âștigată”, Își spuse, amintindu­ și cu 
uimire c ă, numai cu c âteva luni  în urm ă, se sim țea neputincios  în fața celor 
care amenin țau să­i distrug ă imperiul.
 În calitatea sa de pre ședinte general al congrega ției Opus Dei, episcopul 
Aringarosa  își petrecuse ultimii zece ani populariz ând mesajul „Lucr ării 
Domnului” adic ă, literal, al lui Opus Dei. Fondat  în 1928 de preotul spaniol 
Josemar ía Escriv á, ordinul promova revenirea la valorile catolice tradi ționale  și 
le recomanda membrilor s ăi să accepte sacrificii uria șe în spiritul Lucr ării 
Domnului.
 Filosofia tradi ționalist ă a congrega ției a luat na ștere în Spania,  înaintea 
regimului franchist, dar, o dat ă cu publicarea  în 1934 a c ărții lui Escriv á, Calea
– 999 de subiecte de medita ție pentru a  împlini Lucrarea Domnului  în viața 
personal ă, mesajul organiza ției se propagase, practic,  în lumea  întreag ă. Acum,
cu peste patru milioane de exemplare ale c ărții traduse  în patruzeci  și dou ă de 
limbi, Opus Dei constituia o for ță interna țional ă. Sedii, centre de  învățământ și 
chiar universit ăți luaser ă ființă în aproape toate metropolele. Opus Dei era cea

mai dinamic ă și mai stabil ă din punct de vedere financiar organiza ție catolic ă. 
Din p ăcate însă, Aringarosa constatase c ă în aceasta er ă a cinismului religios, a
cultelor  și a evangheliz ărilor prin intermediul televiziunii, for ța și averea 
congrega ției sale st ârneau nenum ărate suspiciuni.
 — Mul ți susțin că Opus Dei este un cult care spal ă creiere, spuneau 
adesea reporterii. Al ții sunt de p ărere c ă sunte ți o societate secret ă creștină 
ultraconservatoare. Dumneavoastr ă cum v ă considera ți?
 — Opus Dei nu este niciuna, nici alta, obi șnuia episcopul s ă le răspund ă 
răbdător. Suntem o Biseric ă Catolic ă. Suntem o congrega ție de catolici care  și­
au ales ca prioritate respectarea riguroas ă, în viața de zi cu zi, a doctrinei 
catolice.
 — Lucrarea Domnului include, oare,  în mod necesar leg ămintele de 
castitate, dona țiile financiare  și ispășirea p ăcatelor prin autoflagelare  și 
folosirea br âului cilice?
 — Aceste lucruri sunt valabile doar pentru o mic ă parte din adep ții Opus 
Dei. Exist ă numeroase niveluri de implicare. Mii de membri ai congrega ției 
noastre sunt persoane c ăsătorite, cu familie, care  împlinesc Lucrarea Domnului
în comunit ățile în care tr ăiesc. Al ții prefer ă viața ascetic ă în cadrul re ședințelor 
noastre. Aceste op țiuni sunt personale, dar to ți membrii Opus Dei  împărtășesc 
acela și țel: să facă lumea mai bun ă împlinind Lucrarea Domnului. Desigur c ă 
acesta este un  țel admirabil.
 Rațiunea nu func ționa  însă decât destul de rar. Presa era totdeauna 
atras ă de scandal, iar, la fel ca majoritatea organiza țiilor mari, Opus Dei avea 
în rândurile sale  și câteva suflete r ătăcite, care aruncau o umbr ă îndoielnic ă 
asupra  întregii congrega ții.
 Cu dou ă luni  în urm ă, un grup Opus Dei de la o universitate din Midwest
fusese prins c ă îi droga cu mescalin ă pe noii recru ți, în efortul lor de a le induce
o stare euforic ă ușor de confundat cu o experien ță religioas ă. Un student de la 
o altă universitate folosise br âul cilice mai des dec ât cele dou ă ore pe zi 
recomandate  și contractase o infec ție aproape letal ă. În Boston, cu pu țin timp 
în urm ă, un t ânăr bancher disperat  își donase congrega ției toate economiile de 
o viață și apoi  încercase s ă se sinucid ă.
 „Oi nep ăstorite  și rătăcite”,  își spuse Aringarosa, cu sufletul  îndurerat.
 Cel mai r ău dintre toate fusese, desigur, procesul intens mediatizat al 
spionului FBI, Robert Hanssen. Pe l ângă faptul c ă era un membru marcant al 
Opus Dei, acesta manifesta un comportament sexual deviant, procesul relev ând
că omul ascunsese camere video  în propriul s ău dormitor, astfel  încât prietenii 
să­l poat ă urmări în timp ce f ăcea sex cu so ția lui. „Aceasta nu este  în nici un 
caz distrac ția favorit ă a unui catolic pios”, remarcase judec ătorul.
 Din nefericire, toate aceste incidente culminaser ă cu fondarea Re țelei de 
Supraveghere a Opus Dei (RSOD). Pe popularul website al grupului – 
www.odan.org – erau prezentate relat ări înfrico șătoare ale fo știlor membri ai 
congrega ției, care avertizau  în privin ța riscurilor la care se expun nou­veni ții. 
Presa numea acum Opus Dei „Mafia lui Dumnezeu” sau „Secta lui Hristos”.

„Ne temem de ceea ce nu  înțelegem”,  își spunea Aringarosa,  întreb ându­
se dac ă toți acești critici  știau c âte vie ți luminase congrega ția; grupul se bucura
de întreaga sus ținere  și de binecuv ântare a Vaticanului. „Opus Dei este un 
ordin personal al Papei  însuși.”
 Recent  însă, congrega ția se v ăzuse amenin țată de o for ță infinit mai 
puternic ă decât presa… Un du șman nea șteptat, de care Aringarosa nu avea 
cum s ă se ascund ă. Cu cinci luni  în urm ă, întreaga structur ă de putere a 
congrega ție se zdruncinase  și episcopul  încă nu­și revenise din acest  șoc.
 „Habar n­au ce r ăzboi au pornit”,  șopti Aringarosa ca pentru sine, privind
întinderea  întunecat ă a oceanului.
 Pentru o clip ă, își zări imaginea oglindit ă în geam – o fa ță brun ă și 
alungit ă, dominat ă de nasul borc ănat și strâmb, strivit de un pumn  în Spania, 
pe când era doar un t ânăr misionar. Acum, abia dac ă mai observa defectul 
fizic; Aringarosa tr ăia într­o lume a spiritului, nu  într­una a c ărnii.
 Pe când survolau Portugalia, telefonul celular din buzunar  începu s ă 
vibreze.  În ciuda reglement ărilor care interziceau utilizarea telefoanelor mobile 
în timpul zborului, episcopul  știa că nu putea risca s ă piard ă acest apel. Un 
singur om avea num ărul lui – omul care  îi expediase telefonul prin po ștă. 
Emoționat, Aringarosa r ăspunse.
 — Da?
 — Silas a localizat cheia de bolt ă. Se afl ă în Paris.  În Biserica Saint­
Sulpice.
 Episcopul sur âse:
 — Înseamn ă că suntem aproape.
 — O putem ob ține imediat. Dar avem nevoie de influen ța dumitale.
 — Desigur! Spune­mi ce trebuie s ă fac!
 Când Aringarosa  închise telefonul, inima  îi bătea cu putere. Privind iar ăși
pierdut  în noapte, se sim țea mic  în fața evenimentelor pe care tocmai le pusese 
în mișcare.
 La 800 de kilometri dep ărtare, Albinosul pe nume Silas st ătea aplecat  în 
fața unei chiuvete  și își spăla sângele de pe spate, urm ărind cum firi șoarele 
roșii se pierd  în apă. „Stropi­m ă­vei cu isop  și mă voi cura ți”, se rug ă, folosind 
cuvintele Psalmilor. „Sp ăla­mă­vei și mai v ârtos dec ât zăpada m ă voi albi.”
 Anticip ând cele ce vor urma, fu cople șit de entuziasm, lucru pe care nu­l 
mai sim țise niciodat ă de când sf ârșise cu via ța de dinainte. Acum era, 
deopotriv ă, surprins  și încântat. De zece ani urma Calea, isp ășindu­ și 
păcatele…  Ștergând violen ța din trecutul s ău. În seara asta  însă, totul revenise 
în forță. Ura pe care se str ăduise at ât de mult s­o  îngroape reizbucnise; nu­i 
venea s ă cread ă cât de repede re înviase tot trecutul s ău. Și, o dat ă cu el, 
ieșiseră la suprafa ță, firește și vechile lui talente. Pu țin ruginite, dar  încă mai 
puteau fi folosite.
 „Mesajul lui Iisus este un mesaj al p ăcii… al nonviolen ței… al iubirii.” 
Acesta era mesajul pe care Silas  îl învățase chiar de la  început  și pe care­l 
purta  în inima sa.  Și totu și, acesta era mesajul pe care du șmanii lui Hristos

amenin țau să­l distrug ă. „Cei care­L amenin ță pe Dumnezeu cu for ța, de for ță 
vor pieri. Iute  și de nest ăvilit.”
 De dou ă mii de ani, solda ții creștini își apărau credin ța împotriva celor 
care încercau s­o sugrume. Iar  în aceast ă seară, Silas fusese chemat la lupt ă.
 Pansându­și rănile,  îmbrăcă roba cu glug ă, lung ă până la glezne. Era 
simpl ă, din l ână neagr ă, accentu ându­i albul pielii  și al p ârului. Dup ă ce­și 
înfășură brâul în jurul mijlocului,  își trase gluga pe cap  și se studie  în oglind ă. 
„Roata s­a pus  în mișcare.”
 După ce reu șise să treac ă pe sub grilajul de siguran ță, Robert Langdon 
avea  în față culoarul lung  și adânc al Marii Galerii. Pe ambele sale laturi, 
zidurile se  înălțau până la zece metri, disp ărând parc ă în întunericul de sus. 
Licărirea ro șiatică a luminilor de serviciu proiecta o aur ă nefireasc ă asupra 
zecilor de Tiziano, da Vinci sau Caravaggio. Naturi moarte, scene religioase  și 
peisaje completau seria de portrete ale nobililor  și politicienilor de demult.
 Deși în Marea Galerie erau expuse cele mai celebre opere ale mae ștrilor 
italieni, mul ți vizitatori considerau c ă principala atrac ție era, de fapt, podeaua 
de parchet. Construit ă din dale de stejar dispuse  în diagonal ă astfel  încât creau
un ame țitor tipar geometric, podeaua crea o efemer ă iluzie optic ă – o re țea 
multidimensional ă care le oferea vizitatorilor impresia c ă plutesc prin galerie pe
o suprafa ță în continu ă schimbare.
 Privind la r ândul lui pardoseala, Langdon z ări un obiect la numai c âțiva 
metri spre st ânga,  înconjurat de o band ă cu însemnele poli ției. Uluit, profesorul
se răsuci spre Fache:
 — Acela de acolo, de pe podea … E un Caravaggio?
 Căpitanul  încuviin ță fără să­l priveasc ă.
 Tabloul valora probabil peste dou ă milioane de dolari  și totu și zăcea pe 
jos, ca un afi ș rupt.
 — Ce mama dracului caut ă acolo, pe podea?
 Fache se  încrunt ă, deloc impresionat de iritarea lui
 — Ne afl ăm la locul unei crime, domnule Langdon. Nu am atins nimic. 
Tabloul a fost smuls de pe perete de custode; a șa a activat sistemul de 
securitate.
 Langdon privi  în urm ă, spre grilajul de o țel, încerc ând să­și dea seama ce
se întâmplase de fapt.
 — Custodele a fost atacat  în biroul s ău, s­a refugiat  în Marea Galerie  și a 
activat grilajul de securitate smulg ând pictura aceea de pe perete. Grilajul a 
căzut instantaneu,  împiedic ând orice acces  în interior. Aceasta este unica u șă 
de intrare sau ie șire din aceast ă galerie.
 Profesorul nu  înțelesese foarte bine.
 — Deci custodele  și­a blocat de fapt atacatorul  în interiorul Marii Galerii?
 Fache cl ătină din cap.
 — Grilajul l­a separat pe Sauni ère de cel care l­a atacat. Uciga șul a fost 
încuiat acolo, pe culoar  și l­a împușcat pe Sauni ère printre gratii.

Căpitanul  îi arătă o etichet ă portocalie ce at ârna de una dintre barele 
porții pe sub care trecuser ă:
 — Echipa PTS a identificat resturi de la un foc de arm ă. Asasinul a tras 
prin grilaj. Sauni ère a murit aici,  înăuntru, singur.
 Lui Langdon  îi reveni  în minte fotografia cadavrului. „Spuneau c ă el 
însuși și­a făcut ce  și­a făcut.” Privind nesf ârșitul culoar ce se  întindea  în față, 
întreb ă nedumerit:
 — Și unde e cadavrul?
 Fache  își îndrept ă cravata prins ă în acul cruciform  și o lu ă înainte.
 — Dup ă cum probabil  știți, Marea Galerie este lung ă.
 Lungimea exact ă – dac ă își amintea el bine – era de aproximativ o 
jumătate de kilometru. La fel de impresionant ă era și lățimea ei,  în care ar fi 
încăput cu u șurință două trenuri a șezate unul l ângă altul. Centrul culoarului 
era marcat de diverse statui sau urne de por țelan, care constituiau totodat ă o 
elegant ă modalitate de a  împărți în dou ă fluxul de vizitatori.
 Tăcut, Fache mergea cu pa și repezi pe partea dreapt ă a galeriei, cu ochii 
ațintiți drept  înainte. Profesorului i se p ărea aproape o lips ă de respect s ă fie 
gonit a șa printre at âtea capodopere, f ără a avea timp s ă le arunce m ăcar o 
privire.
 „Oricum, n­a ș vedea mai nimic  în lumina asta!”  își spuse.
 Lumina palid ă îi stârnea amintiri nepl ăcute despre o experien ță similar ă 
din Arhivele Secrete ale Vaticanului. Aceasta era o a doua paralel ă tulbur ătoare
cu evenimentele  în care era c ât pe ce s ă­și piard ă viața cu un an  în urm ă. 
Gândul  îi zbur ă din nou la Vittoria; nu se mai g ândise la ea de luni de zile. 
Aproape c ă nu­i venea s ă cread ă că trecuse abia un an de atunci; parc ă se 
scurseser ă decenii. Totul p ărea să se fi petrecut c ând va,  într­o alt ă viață. 
Ultima dat ă primise ve ști de la Vittoria  în decembrie – o vedere  în care  îl anun ța
că pleac ă în Java pentru a­ și continua cercet ările despre fizica 
interconexiunilor… Ceva cu utilizarea sateli ților pentru a urm ări migra țiile 
bancurilor de pisici de mare. Profesorul nu­ și făcuse niciodat ă iluzii c ă o femeie
precum Vittoria ar fi putut tr ăi alături de el  într­un campus universitar, dar 
povestea din Roma n ăscuse  în sufletul lui un sentiment special, o pasiune pe 
care niciodat ă nu­și imaginase c ă ar putea­o sim ți. Preferin ța lui dintotdeauna 
pentru via ța de burlac  și pentru libertatea pe care i­o oferea fusese zdruncinat ă
din temelii… Înlocuit ă parc ă de un gol nea șteptat, care crescuse de anul trecut 
până acum.
 Căpitanul continua s ă mearg ă în ritm sus ținut și totu și încă nu se vedea 
nici un cadavru.
 — A ajuns Jacques Sauni ère atât de departe?
 — Victima a fost  împușcată în stomac. Moartea a fost una lent ă; agonia a
durat, poate, mai mult de cincisprezece sau dou ăzeci de minute.  În mod 
evident, domnul Sauni ère a fost un om cu o mare for ță psihic ă.
 Langdon  îl privi uluit:

— Cincisprezece minute a durat p ână când a reu șit echipa de paz ă să 
ajung ă aici?
 — Fire ște că nu. Securitatea a r ăspuns imediat dup ă ce s­a declan șat 
alarma, dar a g ăsit Marea Galerie blocat ă. Prin grilaj auzeau cum cineva se 
mișcă la cel ălalt cap ăt al culoarului, dar nu puteau s ă vadă cine e. Au strigat, 
dar n­au primit nici un r ăspuns. Presupun ând că ar putea fi doar un infractor, 
au urmat litera regulamentului  și au anun țat Poli ția Judiciar ă. Noi am fost pe 
poziții în cincisprezece minute. C ând am ajuns, am ridicat grilajul at ât cât să 
putem trece pe sub el  și am trimis  înăuntru doisprezece agen ți înarma ți, care 
au m ăturat  întreaga lungime a galeriei,  în încercarea de a­l prinde pe intrus.
 — Și?
 — Și n­au g ăsit pe nimeni  înăuntru. Doar…, adaug ă Fache ar ătând cu 
degetul undeva,  în față. Doar pe el.
 Langdon urm ări cu privirea direc ția indicat ă. La început, crezu c ă îi arat ă
statuia de marmur ă din mijlocul galeriei.  Însă, când se apropie, reu și treptat s ă
disting ă ceea ce se afla dup ă sculptur ă. La vreo treizeci de metri distan ță, un 
singur bec suspendat pe un suport portabil forma pe podea o pat ă albă de 
lumin ă. În centrul acesteia, ca o insect ă expus ă la microscop, trupul custodelui
zăcea gol pe parchetul de stejar.
 — Ați văzut fotografia, spuse Fache, deci imaginea n­ar trebui s ă fie o 
surpriz ă pentru dumneavoastr ă.
 Langdon sim ți cum un fior de ghea ță îi urca pe coloana vertebral ă, în fața
ochilor avea una dintre cele mai stranii priveli ști pe care  îi fusese dat s ă le vad ă
vreodat ă.
 Cadavrul livid al lui Jacques Sauni ère zăcea pe podea, exact a șa cum 
fusese imortalizat  în fotografie.  În timp ce st ătea aplecat asupra lui,  încruntat 
în lumina aspr ă a becului, Langdon  își aminti c ă omul  își petrecuse ultimele 
minute din via ță poziționându­și trupul  în acest mod bizar.
 Sauni ère se  ținea destul de bine pentru v ârsta lui… Iar acum  întreaga sa 
musculatur ă era perfect vizibil ă. Își scosese absolut toate hainele, le a șezase 
împăturite pe podea  și apoi se a șezase cu fa ța în sus  în centrul galeriei, perfect 
poziționat  în lungul axei  încăperii. Bra țele și picioarele  îi erau  întinse  în lături, 
ca acelea ale unui copil care  încearc ă să facă un îngera ș în zăpadă… Sau poate 
ca ale unui om sf ârtecat  în patru de cine  știe ce for ță invizibil ă.
 Chiar sub stern, o pat ă purpurie marca locul prin care p ătrunsese 
glonțul. Rana care s ângerase surprinz ător de pu țin, lăsase  în urm ă doar o 
bălticică închegat ă.
 Arătătorul m âinii st ângi a custodelui era, de asemenea, m ânjit de s ânge, 
de parc ă ar fi fost  înmuiat  în rana s ângerândă, pentru a crea cel mai bizar 
aspect al acestei imagini macabre; folosindu­ și propriul s ânge în chip de 
cerneal ă și abdomenul drept p ânză, Jacques Sauni ère își desenase pe piele un 
simbol simplu – cinci linii drepte, care se intersectau form ând o stea cu cinci 
colțuri.
 „Pentagrama.”

Steaua de s ânge, cu centrul  în dreptul ombilicului, d ădea cadavrului un 
aer grotesc. Fotografia fusese cutremur ătoare, dar acum, v ăzând scena cu 
propriii ochi, Langdon se sim țea din ce  în ce mai tulburat.
 „Omul  și­a făcut asta cu m âna lui!”
 — Domnule Langdon!
 Fache  îl fixa din nou cu privirile sale  întunecate.
 — Este o pentagram ă, răspunse el, vocea sun ându­i cavernoas ă sub 
bolțile înalte. Unul dintre cele mai vechi simboluri de pe P ământ. Folosit cu 
peste patru mii de ani  înaintea lui Hristos.
 — Și ce înseamn ă?
 Profesorul ezita  întotdeauna c ând i se punea o  întrebare de genul  ăsta. 
Era ca  și cum ar fi  încercat s ă­i explice cuiva ce anume trebuie s ă­i sugereze o 
melodie; pentru fiecare individ, semnifica ția era alta; gluga alb ă ca a membrilor 
Ku Klux Klan­ului simboliza ur ă și rasism  în Statele Unite, dar  în Spania avea 
o puternic ă semnifica ție religioas ă.
 — Simbolurile au semnifica ții diferite  în func ție de circumstan țe, 
răspunse  în cele din urm ă. În esen ță, pentagrama este un simbol religios 
păgân.
 Fache  încuviin ța:
 — Adorarea diavolului.
 — Nu,  îl corect ă profesorul, d ându­și seama ca ar fi trebuit s ă­și aleag ă 
mai atent cuvintele.  În zilele noastre, termenul „p ăgân” a devenit aproape 
sinonim cu divinizarea diavolului – o eroare grav ă. Cuv ântul provine, de fapt, 
din latinescul paganus, care  însemna locuitor al zonelor rurale. „Paginii” erau, 
de fapt,  țăranii needuca ți, care practicau vechea religie  întâlnită la țară: a 
vener ării naturii. At ât de mare era teama Bisericii de cei care locuiau  în villes 
{2}, încât banalul termen „s ătean” – vilain – a ajuns s ă defineasc ă un suflet 
ticălos.
 — Pentagrama,  îi explic ă Langdon, este un simbol precre știn asociat cu 
venerarea naturii. Anticii considerau c ă lumea are dou ă componente – cea 
masculin ă și cea feminin ă. Zeii  și zeițele lor colaborau pentru a men ține 
echilibrul de for țe. Yin  și yang. C ând masculinul  și femininul se aflau  în 
echilibru,  în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. 
Pentagrama, continu ă el ar ătând spre abdomenul lui Sauni ère, este 
reprezentativ ă pentru componenta feminin ă a tuturor lucrurilor – un concept 
pe care istoricii religiei  îl numesc „femininul sacru” sau „Zei ța”. În mod cert, 
Sauni ère știa aceste lucruri.
 — Adic ă el și­a desenat pe stomac simbolul unei zei țe?
 Într­adev ăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea dec ât să o 
recunoasc ă.
 — În sensul s ău de baz ă, pentagrama o simbolizeaz ă pe Venus, zei ța 
iubirii sexuale  și a frumuse ții.
 Fache arunc ă o privire spre cadavru  și morm ăi ceva.

— Religiile antice se bazau pe ordinea divin ă a naturii, continu ă 
profesorul. Zei ța Venus  și planeta cu acela și nume constituiau o entitate unic ă.
Zeița își avea locul ei pe cerul nop ții și era cunoscut ă sub mai multe nume – 
Venus, Steaua R ăsăritului, I ștar, Astarte, toate constituind concepte feminine 
pline de for ță, în rela ție cu natura  și cu P ământul­Mam ă.
 Căpitanul p ărea mai tulburat acum dec ât la început, de parc ă ar fi 
preferat ideea vener ării diavolului.
 Langdon hot ărî să nu­i mai povesteasc ă și despre cea mai uimitoare 
trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafic ă a leg ăturii sale cu zei ța 
Venus.  În tinere țe, pe c ând studia astronomia, aflase cu uimire c ă planeta 
Venus schi ța la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptic ă. Atât de 
surprin și au fost anticii de acest fenomen,  încât Venus  și pentagrama ei au 
devenit simbolurile perfec țiunii, frumuse ții și ale caracteristicilor ciclice ale 
iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt
ani pentru a desemna momentul  în care  începeau Jocurile Olimpice.  În prezent,
puțini oameni  știu că acest interval de patru ani  între dou ă ediții ale Jocurilor 
corespunde ciclului planetei Venus.  Și mai pu țini știu însă că steaua cu cinci 
colțuri urma s ă fie sigla oficial ă a Jocurilor Olimpice, dar a fost  înlocuit ă în 
ultimul moment cu cele cinci cercuri  întrep ătrunse, care ilustreaz ă mai 
sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.
 — Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident c ă 
pentagrama se refer ă totodat ă și la diavol. Filmele horror americane o arat ă 
clar.
 Langdon se  încrunt ă. „Mul țumiri, Hollywood!” Steaua cu cinci col țuri 
devenise nelipsit ă din filmele cu uciga și satani ști în serie  și apărea de obicei 
scrijelit ă pe zidurile vreunui apartament, al ături de alte simboluri presupus 
demonice. Profesorul se enerva  întotdeauna c ând vedea simbolul folosit  în 
contexte de genul  ăsta, știind c ă originile sale reale erau, dimpotriv ă, divine.
 — Pot s ă vă asigur c ă, în ciuda celor v ăzute în filme, interpretarea 
demonic ă a pentagramei este incorect ă din punct de vedere istoric. Semnifica ția
feminin ă inițială este cea corect ă, dar simbolismul s ău a fost pervertit  în 
decursul secolelor.  În acest caz, prin v ărsare de s ânge.
 — Nu sunt sigur c ă vă înțeleg.
 Langdon se uit ă la crucifixul de la g âtul căpitanului, ne știind prea bine 
cum s ă continue.
 — Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnifica ția 
pentagramei a fost alterat ă de Biserica Romano­Catolic ă în vremea 
începuturilor sale.  În cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica 
religiile p ăgâne și a converti masele la cre știnism, Biserica a lansat o ac țiune de
defăimare a zeit ăților p ăgâne, acuz ându­le c ă folosesc simboluri demonice.
 — Vă ascult, continua ți!
 — Metoda este frecvent utilizat ă în perioade de tulbur ări sociale. Puterea 
nou­creat ă preia simbolurile existente  și le altereaz ă în timp,  în încercarea de a 
le anula semnifica ția ini țială. În „lupta” dintre simbolurile p ăgâne și cele

creștine, primele au fost  învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca 
diavolului, p ălăria țuguiat ă a vraciului a fost transformat ă într­un simbol al 
vrăjitoarelor, iar pentagrama zei ței Venus a fost etichetat ă ca fiind un semn al 
diavolului. Din p ăcate și structurile militare ale Statelor Unite au pervertit 
semnifica ția pentagramei, aceasta reprezent ând în prezent simbolul r ăzboiului. 
Steaua cu cinci col țuri este desenat ă pe fuzelajul bombardierelor  și fixat ă pe 
epole ții generalilor.
 „Cine s ă­și mai aminteasc ă de zei ța dragostei  și a frumuse ții?!”
 — Interesant.  Și pozi ția cadavrului? Ce v ă sugereaz ă?
 Profesorul ridic ă din umeri:
 — Pozi ția nu face dec ât să eviden țieze rela ția cu pentagrama  și sacrul 
feminin.
 — Pardon? F ăcu Fache,  încrunt ându­se.
 — Este o replic ă. Repetarea unui simbol este cea mai simpl ă modalitate 
de a­i accentua semnifica ția. Jacques Sauni ère și­a pozi ționat propriul trup  în 
forma unei stele cu cinci col țuri.
 „Dacă o pentagram ă e bun ă, dou ă sunt excelente.”
 Căpitanul studie cele cinci col țuri reprezentate de capul  și membrele lui 
Sauni ère, dup ă care  își trecu din nou m âna prin p ărul des.
 — Interesant punct de vedere! Dar nuditatea?  Îl întreb ă după o clip ă 
căpitanul, m ârâind iritat, ca  și cum vederea trupului gol al unui b ătrân i­ar fi 
stârnit repulsie. De ce  și­a scos hainele?
 „Asta e o  întrebare al naibii de bun ă”, își spuse Langdon. Se  întrebase  și 
el acela și lucru,  încă de când văzuse fotografia. Cea mai plauzibil ă explica ție 
părea să fie aceea c ă trupul gol constituia o alt ă referire la Venus – zei ța 
sexualit ății. De și în cultura modern ă asocierea dintre Venus  și uniunea fizic ă a 
celor dou ă sexe era mult estompat ă, un spirit critic  și pasionat de etimologie nu
putea s ă nu remarce rela ția dintre Venus  și semnifica ția ini țială a termenului 
„veneric”. Profesorul hot ărî însă că ar fi o mi șcare mai  înțeleapt ă să nu mai 
pomeneasc ă și de acest aspect.
 — Domnule Fache, nu v ă pot spune  în mod clar de ce Jacques Sauni ère 
și­a desenat simbolul acela pe abdomen sau de ce  și­a pozi ționat trupul astfel. 
Ceea ce pot s ă vă spun sigur este c ă, pentru un om ca Sauni ère, pentagrama 
era un simbol al zeit ății feminine. Corela ția dintre acest simbol  și sacrul 
feminin este bine cunoscut ă de cei care studiaz ă simbolistica  și istoria artei.
 — Bine.  Și faptul c ă și­a folosit propriul s ânge drept cerneal ă?
 — În mod clar, nu avea altceva la dispozi ție.
 Fache r ămase pentru o clip ă tăcut, apoi replic ă:
 — De fapt, cred c ă a procedat astfel pentru ca poli ția să urmeze anumite 
proceduri specifice.
 — Îmi pare r ău, dar nu  înțeleg.
 — Privi ți­i mâna st ângă!
 Langdon studie bra țul și degetele custodelui, dar nu observ ă nimic 
deosebit. Nesigur, se  învârti în jurul cadavrului, apoi se ghemui l ângă el,

pentru a­l vedea mai bine. Abia acum observ ă, surprins, c ă Sauni ère str ângea 
în palma str ângă un fel de marker cu v ârful gros.
 — Îl avea  în mână atunci c ând l­am g ăsit, spuse Fache.
 Căpitanul se apropie de o mas ă pliant ă pe care se aflau numeroase 
instrumente, cabluri  și dispozitive electronice.
 — Dup ă cum v­am spus, continu ă căpitanul,  în timp ce scotocea pe 
masă, am l ăsat totul exact a șa cum era. Cunoa șteți acest tip de creion?
 Langdon  îngenunche pentru a privi mai  îndeaproape eticheta markerului:
STYLO DE LUMI ÈRE NOIRE.
 Mirat,  își ridic ă privirea spre Fache.
 Pixul cu lumin ă neagr ă era un instrument specializat, creat ini țial pentru
uzul muzeelor, al restauratorilor  și al poli ției, pentru a face c âte un semn 
invizibil pe diferite obiecte. Pixul scria cu o cerneal ă fluorescent ă, necoroziv ă, 
pe baz ă de alcool, care devenea vizibil ă numai la o surs ă de lumin ă neagr ă. În 
zilele noastre, personalul de  întreținere din muzee avea  în dotare astfel de 
pixuri, pentru a face semne invizibile pe ramele tablourilor ce trebuiau 
restaurate.
 Când Langdon se ridic ă, Fache se apropie de bec  și­l stinse. Galeria se 
cufund ă într­un  întuneric deplin.
 În primele secunde, profesorul nu v ăzu nimic; treptat, silueta c ăpitanului
începu s ă se contureze, iluminat ă într­un purpuriu str ălucitor.  În mână ținea 
un fel de lantern ă ce­l învăluia într­o aur ă violet ă.
 — Dup ă cum probabil  știți, spuse Fache, poli ția utilizeaz ă o surs ă de 
lumin ă neagr ă pentru a c ăuta urme de s ânge și de alt tip la locul crimei. A șa că
vă pute ți imagina c ât de surprin și au fost atunci c ând…
 Brusc,  își întrerupse fraza  și îndrept ă lanterna spre cadavru.
 Langdon f ăcu un pas  înapoi,  șocat.
 Inima  începu s ă­i bat ă frenetic la vederea bizarei imagini de pe podea. 
Scrijelite cu litere de m ână, ultimele cuvinte ale custodelui lic ăreau vine ții 
lângă cadavru. F ără a­și putea lua ochii de la textul tremur ător, în lumina 
lanternei profesorul sim ți cum cea ța care  învăluia toate evenimentele acestei 
nopți devenea tot mai groas ă.
 Citind mesajul  încă o dat ă, se întoarse spre Fache:
 — Ce dracu' vrea s ă însemne asta?
 Ochii c ăpitanului sclipeau alburii:
 — Aceasta este  întrebarea, monsieur, la care trebuie s ă răspunde ți 
dumneavoastr ă.
 Nu departe,  în biroul lui Jacques Sauni ère, locotenentul Collet  ședea 
aplecat asupra unei console audio a șezate pe imensul birou al custodelui. Dac ă
nu ținea seama de ciudata machet ă a cavalerului medieval ce p ărea că se 
holbeaz ă la el de pe col țul biroului, Collet se sim țea confortabil aici.  Își așeză 
mai bine c ăștile pe urechi  și verific ă setările sistemului de  înregistrare. Totul 
era perfect. Microfoanele func ționau f ără greș, iar transmisia audio era c ât se 
poate de clar ă.

„Le moment de v érité”, glumi el, ca pentru sine.
 Surâzând, închise ochii  și se lăsă pe sp ătarul scaunului, pentru a se 
delecta cu restul conversa ției din Marea Galerie.
 Modesta locuin ță din cadrul bisericii Saint­Sulpice se afla la etajul al 
doilea al l ăcașului de cult,  în stânga stranei corului. Cele dou ă cămăruțe cu 
pardoseal ă de piatr ă și câteva piese de mobilier erau casa surorii Sandrine Bieil
de mai bine de zece ani. Oficial, dac ă întreba cineva, locuia la m ânăstirea din 
apropiere, dar prefera totdeauna lini ștea bisericii, unde  își amenajase un s ălaș 
confortabil, cu un pat, un telefon  și o plit ă electric ă.
 În calitatea ei de conservatrice d'affaires a bisericii, sora Sandrine avea 
datoria s ă supravegheze toate aspectele nereligioase ale activit ății bisericii – 
administra ție, personal, securitatea cl ădirii dup ă programul de vizitare  și 
asigurarea proviziilor necesare, precum vinul  și prescura de  împărtășanie.
 În seara aceasta, adormit ă în patul ei micu ț, se trezi brusc atunci c ând 
auzi sunetul strident al telefonului. Obosit ă, ridica receptorul:
 — Soeur Sandrine. Eglise Saint­Sulpice.
 — Buna seara, sor ă, spuse un b ărbat în francez ă.
 Sora Sandrine se ridic ă în capul oaselor. „C ât o fi ceasul?” De și 
recunoscuse glasul superiorului s ău, era uimit ă, fiindc ă în cincisprezece ani, n­
o sunase niciodat ă în timpul nop ții. Abatele era un om extraordinar de pios, 
care se culca  în fiecare zi imediat dup ă slujba de sear ă.
 — Îmi cer scuze dac ă te­am trezit, sor ă, spuse acesta pe un ton extenuat 
și totodat ă iritat. Trebuie s ă­ți cer un serviciu. Tocmai am primit un telefon de 
la un influent episcop american. Poate c ă ai auzit de el… Manuel Aringarosa.
 — Cel care conduce Opus Dei?
 „Firește că am auzit de el! Cine din Biseric ă n­a auzit?”
 Ordinul conservator al lui Aringarosa devenise foarte puternic  în ultimii 
ani; ascensiunea sa  începuse brusc,  în 1982, c ând Ioan Paul al II­lea ridicase, 
în mod nea șteptat, Opus Dei la rangul de congrega ție personal ă a papei, 
aprob ând în mod oficial toate practicile sale. Evenimentul se petrecuse  în 
acela și an în care secta transferase aproape un miliard de dolari  în conturile 
Institutului pentru Activitate Religioas ă din subordinea Vaticanului – altfel 
spus Banca Vaticanului – salv ându­l astfel de la un iminent faliment. Urmase o
a doua manevr ă care st ârnise suspiciuni: papa  îl plasase pe fondatorul 
Ordinului Opus Dei  în fruntea listei de sanctific ări, reduc ând obi șnuita 
perioad ă de așteptare de la aproape un secol la numai dou ăzeci de ani. Surorii 
Sandrine i se p ărea cam suspect ă aceast ă ascensiune brusc ă, dar nu era ea 
omul care s ă discute deciziile Sf ântului Scaun.
 — Episcopul Aringarosa mi­a telefonat pentru a­mi solicita o favoare, 
reluă abatele cu nervozitate  în glas. Unul dintre membrii Ordinului s ău se afl ă 
în Paris  în seara aceasta …
 Când auzi neobi șnuita cerere a prelatului, sora Sandrine f ăcu ochii mari.
 — Vre ți să spune ți că acel c ălugăr din Ordinul Opus Dei nu poate a ștepta
până mâine diminea ța?

— Mă tem c ă nu. Avionul s ău decoleaz ă foarte devreme  și omul  și­a dorit 
dintotdeauna s ă viziteze Saint­Sulpice.
 — Dar biserica este mult mai interesant ă la lumina zilei! Razele soarelui 
filtrate prin oculus, umbrele l ăsate pe cadranul solar … Astea sunt lucrurile 
pentru care merit ă să vezi Saint­Sulpice!
 — Sor ă, sunt de acord cu dumneata. A ș considera  însă că mi­ai face o 
favoare personal ă dacă i­ai permite s ă intre  în biseric ă în noaptea aceasta. E 
bine dac ă ajunge acolo pe la … Ora unu, s ă spunem? Adic ă peste dou ăzeci de 
minute?
 Sora Sandrine se  încrunt ă:
 — Desigur. Va fi pl ăcerea mea!
 Abatele  îi mul țumi și închise.
 Nedumerit ă, călugărița mai z ăbovi c âteva clipe  în așternut, bucur ându­se
de căldura lui,  încerc ând să­și alunge somnul. La cei  șaizeci de ani ai s ăi trupul
nu se mai trezea at ât de u șor și de repede ca  înainte, de și telefonul primit  în 
aceast ă seară îi pusese s ângele  în mișcare. Totdeauna avusese un sentiment 
neplăcut c ând auzea de Opus Dei. Pe l ângă faptul c ă aplica neobi șnuitul ritual 
al mortific ării corporale, ordinul avea idei medievale – pentru a folosi un termen
blând – cu privire la femei. Sora Sandrine aflase cu uluire c ă membrele 
congrega ției erau silite s ă facă pe gratis cur ățenie în camerele b ărbaților, în 
vreme ce ace știa asistau la slujb ă; în plus, ele dormeau direct pe podeaua de 
lemn, pe c ând ei aveau saltele de paie; iar, ca o peniten ță suplimentar ă pentru 
păcatul originar, femeile erau obligate s ă suporte „doze” mai mari de mortificare
corporal ă. Se p ărea că înghițitura pe care o luase Eva din m ărul cunoa șterii era
un păcat pe care femeile aveau datoria s ă­l isp ășească pentru vecie. Din 
nefericire,  în vreme ce aproape to ți catolicii se aflau pe calea cea bun ă cu 
privire la respectarea drepturilor femeilor, Opus Dei alesese direc ția total 
opusă. Cu toate acestea, sora Sandrine nu putea nesocoti ordinele superiorilor.
 Cobor ându­și cu greu picioarele din pat, se ridic ă încet, p ătruns ă de 
frigul ce venea din piatra rece pe care c ălcă. O dat ă cu frigul sim țit, inima  îi fu 
strânsă de o ciudat ă tulburare.
 „Intui ție feminin ă?”
 În lini ștea vie ții de m ânăstire, sora Sandrine  învățase s ă­și aline sufletul 
ascult ând vocile acelea mititele din inima ei.  În seara aceasta  însă, vocile erau 
la fel de t ăcute ca  și biserica pustie.
 Langdon nu­ și putea lua ochii de la textul purpuriu, scrijelit pe podeaua 
galeriei. Ultimele cuvinte ale lui Jacques Sauni ère erau cel mai straniu mesaj 
de adio pe care  și l­ar fi putut imagina cineva:
 O, DRACONIAN DEVIL!
 OH, LAME SAINT!”
 Deși n­avea nici cea mai vag ă idee ce ar putea s ă însemne, Langdon 
înțelegea acum de ce credea Fache c ă pentagrama se referea la adorarea 
diavolului.
 O, Draconian devil! – „O, diavol draconic!”

Sauni ère le l ăsase  în urm ă o referire literal ă la Satana. La fel de bizar ă 
era și seria de numere.
 — Seam ănă oarecum cu un cifru numeric.
 — Da,  îi replic ă Fache. Criptografii no ștri lucreaz ă deja la el. Credem c ă 
numerele reprezint ă un indiciu referitor la cel care l­a asasinat. Poate un 
număr de telefon sau un ciudat cod social de identificare. Dumneavoastr ă vi se 
pare c ă au o semnifica ție simbolic ă?
 Langdon se uit ă din nou la seria de cifre, convins c ă ar avea nevoie de ore
întregi pentru a­i deslu și înțelesul simbolic – dac ă exista vreunul. Lui i se 
păreau cifre alese la voia  întâmplării. Era obi șnuit cu progresiile simbolice care 
aveau un oarecare sens, dar aici totul – pentagrama, textul, numerele – totul 
părea disparat.
 — Ați afirmat mai devreme, spuse Fache, c ă în acest fel Sauni ère a 
inten ționat s ă transmit ă un mesaj… Despre venerarea zei ței sau ceva de genul 
ăsta. Vi se pare c ă textul se  încadreaz ă în acest context?
 Profesorul  știa că întrebarea era una retoric ă. Bizarul mesaj nu se 
potrivea c âtuși de pu țin cu scenariul pe care  îl descrisese el, despre venerarea 
divinit ății feminine.
 Oh, lame saint! – „Oh, sf ânt schilod!”
 — Textul pare c ă acuz ă pe cineva. Nu vi se pare?  Întreb ă căpitanul.
 Langdon  încerc ă să­și imagineze ultimele minute de via ță ale custodelui, 
singur  în Marea Galerie,  știind c ă urmeaz ă să moar ă. Părea logic.
 — O acuza ție la adresa celui care l­a ucis, probabil.
 — Datoria mea, desigur, este aceea de a identifica persoana respectiv ă. 
Permite ți­mi s ă vă întreb ceva, domnule Langdon: dumneavoastr ă, lăsând la o 
parte numerele, ce anume vi se pare cel mai ciudat  în acest mesaj?
 „Cel mai ciudat?” Un muribund se baricadase singur  în galerie,  își 
desenase pe burt ă o pentagram ă și scrisese o acuza ție misterioas ă pe podea. Ce
în toate astea nu era ciudat?
 — Cuv ântul „draconic”? Se hazard ă el, spun ându­i primul lucru care­i 
trecu prin minte.
 De altfel, era sigur c ă nici unui om care era  în pragul mor ții nu­i zbura 
gândul c ătre Draco – crudul politician din secolul al  șaptelea  înainte de Hristos.
 — Diavol draconic”  îmi pare o exprimare ciudat ă, adăugă el.
 — Draconic?  Întreb ă Fache pe un ton din care r ăzbătea o oarecare 
nerăbdare. Nu cred c ă modul de exprimare al custodelui este problema 
principal ă aici!
 Profesorul nu era sigur ce voia s ă spun ă căpitanul,  însă bănuia c ă Draco 
și cu Fache s­ar fi  înțeles de minune.
 — Sauni ère era francez, continu ă căpitanul pe un ton categoric. Locuia  în
Paris.  Și, cu toate astea, a ales s ă scrie acest mesaj …
 — În englez ă.
 Acum  înțelegea la ce se referise Fache.
 — Précisément. Ave ți idee de ce?

Langdon  știa că Sauni ère vorbea o englez ă impecabil ă; totu și, n­ar fi 
putut spune de ce preferase b ătrânul s ă­și scrie ultimele cuvinte  în aceasta 
limbă. Ridic ă din umeri.
 Căpitanul ar ătă din nou spre pentagrama de pe abdomenul mortului.
 — Chestia aceea nu are nimic de­a face cu venerarea diavolului? Sunte ți 
sigur?
 În acest moment, profesorul nu mai era sigur de nimic.
 — Simbolistica  și textul nu par s ă coincid ă. Îmi pare r ău că nu v ă pot 
ajuta.
 — Poate c ă asta va mai clarifica pu țin lucrurile.
 În timp ce spunea aceste cuvinte, Fache se  îndep ărtă de cadavru  și ridic ă
din nou lanterna cu lumin ă neagr ă, lăsând fasciculul s ă acopere o suprafa ță 
mai mare.
 Spre uimirea lui Langdon, un alt cerc tremurat ap ăru în jurul cadavrului.
Probabil c ă Sauni ère se a șezase pe podea  și schi țase mai multe arce lungi cu 
pixul special, care se  închideau  într­un cerc complet.
 Într­o frac țiune de secund ă, totul deveni foarte clar:
 — Omul Vitruvian! Spuse el cu suflarea t ăiată.
 Sauni ère crease o replic ă în mărime natural ă al celui mai cunoscut desen
al lui Leonardo da Vinci.
 Considerat  în Rena ștere cea mai corect ă reprezentare a corpului 
omenesc, din punct de vedere anatomic, Omul Vitruvian a devenit un laitmotiv 
al culturii moderne, ap ărând pe afi șe, postere  și tricouri  în lumea  întreag ă. 
Desenul consta  într­un cerc perfect  în care era  înscris un nud b ărbătesc… cu 
brațele și picioarele  întinse  în lateral.
 Da Vinci! Langdon era uluit. Inten ția lui Sauni ère devenise evident ă. În 
ultimele clipe ale vie ții, custodele  își scosese toate hainele  și își dispusese 
trupul  într­o copie fidel ă a Omului Vitruvian.
 Cercul era elementul critic. Un simbol feminin al protec ției, cercul 
desenat  în jurul trupului gol  întregea mesajul lui da Vinci – armonia dintre 
masculin  și feminin. Acum ap ărea însă o alt ă întrebare: de ce dorise Sauni ère 
să imite acel desen celebru?
 — Domnule Langdon, spuse Fache, nu m ă îndoiesc c ă un om ca 
dumneavoastr ă cunoa ște atrac ția lui Leonardo da Vinci c ătre științele oculte.
 Profesorul era surprins de cuno ștințele căpitanului  în ceea ce­l privea pe 
da Vinci; pe de alt ă parte, a șa se explicau suspiciunile sale referitoare la 
venerarea diavolului. Leonardo constituise  întotdeauna un subiect de studiu 
dificil pentru istoricii de art ă, mai cu seam ă pe fondul tradi ției cre știne.  În 
ciuda geniului s ău vizionar, artistul fusese un homosexual declarat  și un 
adorator al ordinii divine a naturii, ambele plas ându­l  într­o pozi ție de ve șnic 
păcătos. În plus, excentricit ățile sale  îi conferiser ă, într­adev ăr, o aur ă 
demonic ă: da Vinci obi șnuia s ă dezgroape cadavre pentru a studia anatomia 
uman ă; ținea jurnale misterioase, redactate  într­un ilizibil scris invers; credea 
că posed ă secretul alchimic de transformare a plumbului  în aur  și chiar c ă­L

poate p ăcăli pe Dumnezeu, cre ând un elixir care era capabil s ă amâne moartea;
pe de alt ă parte, printre inven țiile sale s­au num ărat arme  și instrumente de 
tortur ă oribile pe care nimeni,  înaintea lui, nu  și le­a putut imagina.
 „Neînțelegerea adecvat ă duce la ne încredere”,  își spuse profesorul  în 
sinea sa.
 Numărul uria ș de opere de art ă creștină n­a f ăcut dec ât să accentueze 
reputa ția de ipocrit spiritual. Accept ând sute de comenzi foarte profitabile din 
partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucr ări pe teme cre știne nu ca pe o 
expresie a propriilor convingeri, ci pur  și simplu ca pe o afacere, o modalitate de
a­și asigura un trai  îndestulat, luxos. Din nefericire, artistul era un farsor care 
se amuza adesea mu șcând pe furi ș mâna care  îl hrănea.  În multe dintre 
picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, c âtuși de pu țin 
creștine – un tribut adus propriilor sale credin țe și un subtil bob ârnac  în nasul 
Bisericii. Langdon sus ținuse odat ă o conferin ță la National Gallery,  în Londra, 
cu tema: „Via ța secret ă a lui Leonardo: simbolismul p ăgân în arta cre ștină”.
 — Vă înțeleg îngrijorarea, r ăspunse, dar da Vinci nu a practicat niciodat ă
vreo știință ocult ă. Era un spirit de excep ție, mereu  în conflict cu Biserica …
 În timp ce rostea aceste cuvinte, o idee ciudat ă îi veni  în minte. Privi din 
nou la mesajul  înscris pe podea: „O, diavol draconic. Oh, sf ânt schilod!”
 — Așadar? Insist ă Fache.
 Profesorul  își cântări cu grij ă cuvintele:
 — Mă gândeam c ă ideologia spiritual ă a lui Sauni ère era puternic 
înrudit ă cu aceea a lui da Vinci  și că amândoi erau frustra ți de faptul c ă 
Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modern ă. Poate c ă, imit ând un 
celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar s ă exprime preocuparea lor
comun ă referitoare la demonizarea divinit ății feminine  în credin ța modern ă.
 Privirea lui Fache se aspri:
 — Crede ți că la Biseric ă s­a referit Sauni ère atunci c ând a folosit 
expresiile „sf ânt schilod”  și „diavol draconic”?
 Era o explica ție cam tras ă de păr, Langdon trebuia s ă recunoasc ă acest 
lucru  și totu și pentagrama p ărea că susține într­un anume fel aceasta idee.
 — Nu vreau s ă spun dec ât că domnul Sauni ère și­a petrecut  întreaga 
viață studiind istoria divinit ăților feminine  și că nimeni nu a f ăcut mai multe 
eforturi pentru a  șterge aceasta istorie dec ât Biserica Catolic ă. Mi se pare 
credibil c ă, în mesajul s ău de adio, custodele a ales s ă­și exprime aceast ă 
dezam ăgire.
 — Dezam ăgire?! Izbucni Fache pe un ton deja ostil. Mesajul  ăsta pare 
mai degrab ă unul furios dec ât unul dezam ăgit, nu crede ți?
 Langdon ajunsese la cap ătul răbdării:
 — Căpitane, mi­ai cerut s ă­ți spun p ărerea mea cu privire la ce anume a 
încercat Sauni ère să transmit ă și asta e tot ce pot s ă­ți răspund  în acest 
moment.
 — Că totul e o acuza ție adus ă Bisericii? Fache vorbea acum printre din ți, 
de parc ă abia  își mai putea descle șta maxilarele. Domnule Langdon, am v ăzut

mulți mor ți în viața mea  și vreau s ă­ți spun ceva: c ând un om e ucis de un 
altul, nu cred c ă ultimul lui g ând este acela de a scrie o obscur ă declara ție 
spiritual ă pe care nimeni s ă n­o poat ă înțelege. Eu zic c ă, în ultimele lui clipe, 
omul se g ândește la un singur lucru. Vocea joas ă a lui Fache  șuieră prin aer ca 
o lam ă: La vengeance. Cred c ă Sauni ère a scris aceste cuvinte pentru a ne 
spune cine l­a ucis.
 Langdon se holb ă la el:
 — Dar asta n­are nici un sens!
 — Nu?
 — Nu! Replic ă el, obosit  și iritat. Mi­a ți spus c ă Sauni ère a fost atacat  în 
biroul s ău de cineva pe care se pare c ă l­a invitat chiar el acolo.
 — Da.
 — Așadar, sunt  îndrept ățit să cred c ă victima  îl cuno ștea pe atacator.
 Căpitanul  încuviin ță:
 — Continua ți, vă rog.
 — Și dacă îl cuno ștea pe cel care l­a ucis, ce fel de acuza ție este asta? Un
cod numeric?! Sfin ți schilozi?! Diavoli draconici?! O pentagram ă pe stomac?! 
Totul e prea  încifrat!
 Fache se  încrunt ă, de parc ă la asta nu se g ândise p ână acum:
 — S­ar putea s ă aveți dreptate.
 — Ținând seama de aceste circumstan țe, continu ă profesorul, cred c ă, 
dacă ar fi vrut s ă spun ă cine l­a ucis, custodele ar fi scris pur  și simplu un 
nume.
 La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Fache se l ăți, pentru prima dat ă 
de când se  întâlniser ă, un z âmbet plin de sine:
 — Précisément, spuse el. Pr écisément.
 „Surprind un maestru  în acțiune”,  își spuse locotenentul Collet  în timp ce
asculta  în căști vocea c ăpitanului Fache. Agentul  știa că reușite și momente ca 
acesta  îl ridicaser ă pe șeful s ău până în vârful ierarhiei din justi ția francez ă.
 „Fache izb ândește acolo unde nimeni altul nu  îndrăznește.”
 Delicata art ă de a­l lua pe cel ălalt pe departe, cu bini șorul și de a­l 
ademeni  în plasa ta era de mult uitat ă în poli ția modern ă – un me șteșug care 
necesita o extraordinar ă încredere  în propriile for țe în condi ții de presiune 
sporit ă. Puțini oameni aveau s ângele rece necesar pentru acest tip de 
opera țiune, dar Fache p ărea că s­a n ăscut cu asta  în sânge; re ținerea  și 
răbdarea de care putea s ă dea dovad ă erau o chestiune de instinct pentru el.
 În aceast ă seară îl stăpânea doar o hot ărâre ferm ă, de parc ă arestarea 
criminalului ar fi fost o chestiune de ordin personal. Instruirea agen ților s ăi, cu
o oră în urm ă, fusese neobi șnuit de concis ă și de ferm ă. „Știu cine l­a ucis pe 
Jacques Sauni ère, le spusese Fache. Voi  știți ce ave ți de făcut. F ără greșeli în 
seara asta.”
 Și până acum totul fusese f ără greșeală.
 Collet nu cuno ștea încă dovezile care  îl făceau pe  șeful s ău atât de sigur, 
dar nu avea de g ând să pună la îndoial ă nici o secund ă instinctele Taurului.

Uneori, c ăpitanul d ădea dovad ă de o intui ție aproape supranatural ă. 
„Dumnezeu  îi șoptește la ureche”, spusese la un moment dat un agent, dup ă o 
impresionant ă demonstra ție a exactit ății celui de­al  șaselea sim ț al șefului lor. 
„Trebuie s ă recunosc ând un lucru,  își spuse Collet, dac ă exist ă un Dumnezeu, 
atunci Bezu Fache e, cu siguran ță, unul dintre favori ții săi.” Căpitanul 
participa la Sf ânta Liturghie  și se spovedea cu o regularitate zeloas ă – mult mai
des dec ât o făceau majoritatea numelor mari din dorin ța unor bune rela ții 
sociale. C ând papa vizitase Parisul, cu c âțiva ani  în urm ă, Fache f ăcuse tot 
posibilul pentru a fi onorat cu o audien ță. Acum,  în biroul sau, trona la loc de 
cinste o fotografie a Taurului al ături de pap ă.
 Locotenentul  își aminti un fapt ce i se p ăruse u șor ironic: una dintre 
rarele ie șiri în public ale c ăpitanului se concretizase  în reac ția virulent ă pe care
i­o st ârnise recentul scandal de pedofilie din s ânul Bisericii Catolice. „Preo ții 
ăștia ar merita s ă fie sp ânzura ți de dou ă ori!” declarase Fache. „O dat ă pentru 
crima lor  împotriva copiilor  și a doua oar ă fiindc ă au m ânjit renumele Bisericii 
Catolice.” Collet avusese strania impresie c ă a doua vin ă fusese cea care  îl 
înfuriase mai tare pe bunul c ăpitan.
 Întorc ându­se acum la laptopul s ău, locotenentul se achit ă de cea de­a 
doua parte a responsabilit ăților care­i reveneau  în aceast ă seară: sistemul de 
urmărire prin GPS {3}. Pe monitor ap ăru un plan detaliat al Aripii Denon, o 
schem ă structural ă desc ărcată din baza de date a Biroului de Securitate a 
Luvrului. Parcurg ând din ochi labirintul de galerii  și culoare, Collet g ăsi în cele 
din urm ă ceea ce c ăuta.
 Undeva, ad ânc în inima galeriei principale, clipea un punct ro șu.
 La marque.
 Fache  își ținea prada din scurt  în seara asta. O alegere  înțeleapt ă. Robert
Langdon se dovedise un mu șteriu pe m ăsură.
 Pentru a fi sigur c ă discu ția sa cu domnul Langdon nu va fi  întrerupt ă, 
Bezu Fache  își închisese telefonul mobil. Din p ăcate, aparatul era un model 
scump, echipat cu linie radio dubl ă și, în ciuda ordinelor sale, pe una dintre ele
era acum apelat de agen ții săi.
 — Capitaine?
 Telefonul p ârâi, ca o sta ție de emisie­recep ție.
 Fache scr âșni din din ți, turbat. Nu pricepea ce ar putea fi at ât de 
important  încât să­i fie  întrerupt ă aceast ă surveillance cach ée, mai cu seam ă 
într­un moment at ât de critic.
 — Un moment, v ă rog, i se adres ă el lui Langdon.
 Apoi scoase telefonul din buzunar  și apăsă o tast ă.
 — Oui?
 — Capitaine, un agent du D épartement de Cryptographie est arriv é.
 Furia lui Fache disp ăru într­o clip ă. „Un specialist  în criptografie?” De și 
nu era tocmai momentul potrivit, vestea  îl bucura totu și. Dup ă ce observase 
textul criptic scrijelit de Sauni ère pe podea, c ăpitanul trimisese fotografii de la 
locul crimei Departamentului de Criptografie,  în speran ța că un specialist de

acolo va descifra ce anume voise Sauni ère să le transmit ă. Iar dac ă acum sosise
acest om, era clar c ă izbutiser ă să descifreze mesajul.
 — Deocamdat ă sunt ocupat, spuse Fache  în telefon, tonul lui l ăsând clar 
să se înțeleag ă că agentul dep ășise o limit ă bine stabilit ă. Spune­i 
criptografului s ă mă aștepte la postul de comand ă. Voi vorbi cu el dup ă ce voi 
termina aici.
 — Cu ea,  îl corect ă subalternul s ău. Este agentul Sophie Neveu.
 „Telefonul  ăsta m ă amuz ă din ce  în ce mai pu țin, cu fiecare secund ă care 
trece”,  își spuse Fache. Sophie Neveu era una dintre cele mai mari gre șeli ale 
DCPJ. O t ânără déchiffreuse din Paris care studiase criptografia  în Anglia, la 
Royal Holloway, Sophie Neveu  îi fusese aruncat ă lui pe cap cu doi ani  în urm ă, 
în urma politicii ministerului de a integra c ât mai multe femei  în poli ție. „Toate 
încerc ările astea ale ministerului de a respecta echitatea politic ă, susținuse 
Fache, nu f ăceau dec ât să slăbeasc ă departamentul.” Pe l ângă faptul c ă nu 
dispuneau de for ța fizic ă necesar ă muncii  în poli ție, simpla prezen ță a femeilor 
în cadrul for țelor de ordine mai avea  și darul de a distrage aten ția colegilor 
bărbați. Și spre iritarea lui, Sophie Neveu avea acest nefericit dar, cu v ârf și 
îndesat…
 La cei treizeci  și doi de ani ai ei, afi șa o tenacitate ce friza obstina ția. În 
plus, preferin țele vizibile pentru noile metode de decriptare  învățate în școala 
britanic ă îi exasperau pe mai v ârstnicii ei colegi francezi. Iar pentru Fache, cel 
mai enervant era adev ărul universal valabil c ă, într­un birou plin cu b ărbați de 
vârstă medie, o femeie t ânără și atrăgătoare era o permanent ă surs ă de 
distragere a aten ției de la sarcinile zilnice ale fiec ăruia.
 — Agentul Neveu a insistat asupra faptului c ă trebuie s ă vorbeasc ă 
imediat cu dumneavoastr ă, domnule c ăpitan, mai ad ăuga vocea de la telefon. 
Am încercat s­o opresc, dar a plecat deja spre Marea Galerie.
 Fache f ăcu ochii mari:
 — Sub nici o form ă! Am spus foarte clar c ă…
 Pentru o clip ă, Robert Langdon avu impresia c ă Bezu Fache face un atac 
de apoplexie. Tocmai vorbea, c ând maxilarul  îi încremeni  și ochii i se 
bulbucar ă, gata s ă­i ias ă din orbite. Privirea dur ă îi înțepenise pe ceva aflat, 
probabil,  în spatele profesorului.  Înainte de a apuca el s ă se întoarc ă și să vadă 
ce este, vocea unei femei r ăsună în galerie:
 — Excusez­moi, messieurs!
 Langdon se  întoarse pe c ălcâie și văzu o t ânără care se apropia cu pa și 
mari  și mișcări agile, eman ând parc ă o hipnotic ă siguran ță de sine.  Îmbrăcată 
într­o jachet ă lung ă până la genunchi, bej  și pantaloni mula ți negri, p ărea a 
avea  în jur de treizeci de ani  și era atr ăgătoare. P ărul des, ro șcat, îi cădea pe 
umeri,  încadr ându­i chipul bl ând. Spre deosebire de blondele fragile  și șterse 
din pozele ce decorau pere ții dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un 
aspect s ănătos și o frumuse țe natural ă ce ar ătau încredere  în sine.
 Spre surprinderea profesorului, t ânăra veni direct la el  și­i întinse m âna:

— Monsieur Langdon, sunt agentul Neveu de la Departamentul de 
Criptografie al DCPJ, spuse ea cu un u șor accent anglo­francez. M ă bucur s ă 
vă întâlnesc!
 Langdon  îi strânse m âna într­a lui  și, pentru o clip ă, se sim ți cufundat  în
privirea ei ad âncă. Avea ochi verzi­m ăslinii, limpezi  și pătrunz ători.
 Fache inspir ă zgomotos, preg ătindu­se cu siguran ță pentru o moral ă 
tăioasă.
 — Căpitane, se  întoarse ea brusc, f ără a­i lăsa timp s ă deschid ă gura,  îmi
cer scuze pentru aceasta  întrerupere, dar …
 — Ce n'est pas le moment! Izbucni Fache.
 — Am  încercat sa v ă contactez, continu ă Sophie  în englez ă, din polite țe 
pentru Langdon. Dar avea ți telefonul  închis!
 — L­am  închis dintr­un motiv bine  întemeiat,  îi șuieră căpitanul. Acum 
stau de vorb ă cu domnul Langdon!
 — Am descifrat codul numeric, i­o tr ânti ea dintr­o dat ă.
 Inima lui Langdon zv âcni. „A spart deja codul?”
 Fache p ărea pentru moment derutat, ne știind ce s ă îi răspund ă.
 — Înainte de a v ă explica  însă, adăugă Sophie, am un mesaj urgent 
pentru domnul Langdon.
 Chipul c ăpitanului se  întunec ă:
 — Pentru domnul Langdon?
 Ea încuviin ță și se întoarse spre el:
 — Trebuie s ă contacta ți imediat Ambasada American ă, domnule 
Langdon. Trebuie s ă vă transmit ă urgent un mesaj din Statele Unite.
 Entuziasmul care­l cuprinse c ând auzi despre codul descifrat pieri brusc,
lăsând loc unei  îngrijor ări evident. „Un mesaj din State'? Oare cine  încearc ă să 
mă contacteze? Doar c âțiva colegi de­ai mei  știu că mă aflam la Paris.”
 Arcada proeminent ă a lui Fache cobor âse parc ă și mai mult:
 — Ambasada American ă? Repet ă el bănuitor. Cum au  știut c ă domnul 
Langdon se afl ă aici?
 Sophie ridic ă din umeri:
 — Se pare c ă au sunat la hotel  și recep ționerul le­a spus c ă domnul 
Langdon a fost ridicat de un agent al DCPJ.
 — Și ambasada a luat leg ătura cu Departamentul de Criptografie?!
 — Nu, domnule!  Îi răspunse Sophie pe un ton ferm. C ând am sunat eu la
centrala telefonic ă a DCPJ,  încerc ând să vă contactez pe dumneavoastr ă, mi­au
spus c ă au un mesaj pentru domnul Langdon  și m­au rugat s ă i­l transmit 
dacă ajung aici.
 Fache se  încrunt ă din nou  și părea chiar mai nedumerit dec ât la început,
dar Sophie se  întorsese deja spre profesor:
 — Domnule Langdon,  îi spuse ea  în timp ce scotea din buzunar o foaie de
hârtie, acesta este num ărul serviciului de mesagerie al Ambasadei Americane. 
Vă roag ă să îi contacta ți cât mai repede posibil.  În timp ce eu  îi voi explica

domnului c ăpitan ce­i cu acel cod, dumneavoastr ă trebuie s ă îi suna ți, adăugă 
ea, fix ându­l cu privirea.
 Langdon studie h ârtia. Con ținea un num ăr de telefon din Paris, cu un 
interior al ături.
 — Mul țumesc,  îi răspunse  îngrijorat. Unde g ăsesc un telefon?
 Sophie d ădu să scoat ă un celular din buzunar, dar Fache se post ă 
imediat  între ei. Parc ă era Vezuviul  în prag de erup ție. Fără a­și lua ochii de la 
ea, îi întinse profesorului telefonul s ău:
 — Linia asta e sigur ă, domnule Langdon! Folosi ți­o cu  încredere!
 Dezorientat de furia cu care c ăpitanul o privea  și jenat din cauza 
situa ției, profesorul lu ă aparatul. Imediat, Fache o  înșfăcă de bra ț și o trase doi 
metri mai departe,  începând să morm ăie la ea, furios. Din ce  în ce mai pu țin 
încântat de poli țistul francez, Langdon se  întoarse cu spatele  și form ă num ărul 
care era scris pe foaia de h ârtie.
 Auzi cum sun ă.
 O dat ă… de dou ă ori… de trei ori…
 În sfârșit, cineva  îi răspunse. Langdon se a ștepta s ă audă vocea 
operatorului de la ambasad ă, dar se pomeni ascult ând un mesaj  înregistrat.  Și,
ciudat, vocea i se p ărea cunoscut ă. Era a agentului Sophie Neveu.
 — Bonjour, vous  êtes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le 
moment, mais…
 Nedumerit, profesorul se  întoarse spre t ânără:
 — Mă scuza ți, doamn ă Neveu! Cred c ă mi­a ți dat…
 — Nu, acela este num ărul, i­o retez ă ea de parc ă ar fi  știut dinainte. 
Ambasada are un sistem automat de preluare a mesajelor. Trebuie s ă forma ți 
un cod de acces pentru a v ă asculta mesajele.
 — Dar…
 — Este codul acela de trei cifre de pe h ârtiuța pe care v­am dat­o.
 Langdon vru s ă­i explice bizara eroare, dar Sophie  îl străfulger ă preț de o 
secund ă. Ochii ei verzi  îl avertizau clar: „Nu pune  întreb ări! Fă ce ți­am spus!”
 Uimit, Langdon form ă interiorul: 454.
 Vocea  înregistrata a tinerei se  întrerupse  și un alt glas, cu tonuri 
electronice, rosti  în francez ă: „Ave ți un mesaj nou.” Dup ă toate aparen țele, 454 
era codul de acces prin care Sophie Neveu  își lua propriile mesaje de pe robotul 
telefonic.
 „Ce naiba fac, ascult mesajele femeii  ăsteia?”
 În receptor se auzea o band ă care se derula.  În cele din urm ă, se opri  și 
mesajul  începu s ă curg ă. Din nou, vocea era tot cea a lui Sophie Neveu. 
„Domnule Langdon” – se auzi o  șoaptă temătoare – „Nu reac ționa la acest 
mesaj. Ascult ă­l în lini ște. Ești în pericol. Urmeaz ă­mi indica țiile cu stricte țe.”
 Silas era la volanul ma șinii pe care  Învățătorul i­o pusese la dispozi ție, 
un Audi negru  și admira Biserica Saint­Sulpice. Iluminate de jos de o serie de 
reflectoare, cele dou ă clopotni țe se înălțau ca ni ște santinele  în post, care

vegheau masiva cl ădire. De o parte  și de alta a acesteia, o mul țime de metereze 
întunecate  țâșneau spre cer aidoma coastelor unui monstru adormit.
 „Păgânii s­au folosit de Casa Domnului pentru a ascunde cheia de bolt ă.”
Frăția confirma  în continuare legendara ei reputa ție: de  înșelăciune  și 
disimulare. Iar acum, Silas avea s ă caute cheia de bolt ă și să i­o înmâneze 
Învățătorului, recuper ând astfel ceea ce fr ăția furase cu mult timp  în urm ă de 
la cei drept­credincio și.
 „Ce putere uria șă va dob ândi astfel Opus Dei!”
 Parcând ma șina în Pia ța Saint­Sulpice, pustie la acea or ă, Silas r ăsuflă 
adânc și încerc ă să­și limpezeasc ă mintea pentru ceea ce  îl aștepta. Spinarea 
încă îl durea de la  ședința de mortificare corporal ă de mai devreme, dar durerea
fizică era floare la ureche pe l ângă chinurile prin care trecuse  înainte ca Opus 
Dei s ă­l salveze.
 Amintirile din acea vreme  încă îl mai b ântuiau.
 „Elibereaz ă­te de ur ă”, își ordona singur. „Iart ă­i pe cei care  ți­au gre șit.”
 Privind turnurile de piatr ă ale bisericii, sim ți iarăși curentul acela 
familiar… Forța aceea care  îl târa adesea  înapoi  în timp,  încuindu­l iar  în 
carcera primilor s ăi ani de via ță. Amintirile n ăvăliră asupra lui a șa cum o 
făceau totdeauna, ca o vijelie … Duhoarea verzei putrede, putoarea mor ții, a 
urinei  și a fecalelor umane … Urletele de disperare purtate de v ântul aspru al 
Pirineilor  și hohotele chinuite ale celor b ătuți de soart ă.
 „Andorra”…
 Mușchii i se  încleștară, puternic.
 Paradoxal,  în țărișoara aceea uitat ă de lume dintre Spania  și Fran ța, pe 
când tremura  în celula sa  și nu­și dorea dec ât să moar ă cât mai repede, acolo 
venise salvarea sa.
 Pe atunci, nu­ și dăduse seama.
 „Lumina venise la mult timp dup ă tunet.”
 Pe vremea aceea nu­l chema Silas, dar nu­ și amintea nici ce nume  îi 
dăduser ă părinții lui. Plecase de acas ă când avea  șapte ani. Tat ăl bețiv, un 
docher m ătăhălos, sc ârbit de venirea pe lume a unui fiu albinos,  își bătea 
nevasta cu regularitate,  învinuind­o pentru starea copilului. C ând încerca s ă­i 
sară în apărare, b ăiatul era  și el bătut crunt.
 Într­o noapte, dup ă un scandal  înfiorător, mama lui nu se mai ridicase 
de jos. Copilul  îi veghease trupul f ără viață, cople șit de vinov ăție, fiindc ă îl 
lăsase s­o omoare.
 „E vina mea!”
 De parc ă un demon  îi pătrunsese  în trup  și­i dirija mi șcările, b ăiatul se 
dusese  în buc ătărie și înșfăcase un cu țit de m ăcelar. Cu mi șcările unui om 
nebun parc ă, intrase  în camera  în care tat ăl zăcea întins  în pat, beat cri ță. Fără
un cuv ânt, îl înjunghiase  în spate. Tat ăl răcnise de durere  și încercase s ă se 
ridice, dar copilul  îl lovise iar  și iar, f ără oprire, p ână ce în apartament se 
așternuse lini ștea.

Fugise apoi de acas ă, dar str ăzile Marsiliei i se p ăruser ă la fel de 
neprimitoare.  Înfățișarea sa neobi șnuită îi alunga pe ceilal ți copii ai str ăzii și 
băiatul se v ăzuse nevoit s ă trăiască singur,  în beciul unei fabrici p ărăsite, 
mâncând pe ște crud  și fructele pe care izbutea s ă le fure. Singurii s ăi prieteni 
erau revistele mototolite pe care le g ăsea prin gunoaie  și pe care  învățase sa 
citeasc ă. Cu timpul, crescuse  și se împlinise. Pe la doisprezece ani, un alt 
vagabond – o fat ă care avea de dou ă ori v ârsta lui –  îl luase  în râs și încercase 
să­i fure m âncarea. O b ătuse p ână ce o l ăsase lat ă, aproape f ără viață. Când îl 
ridicase, poli ția îi dăduse un ultimatum: ori pleca din Marsilia, ori ajungea la 
casa de corec ție.
 Băiatul se mutase ceva mai jos pe coast ă, la Toulon. Cu timpul, privirile 
comp ătimitoare ale celorlal ți se transformaser ă în fric ă. Copilul devenise un 
tânăr puternic. C ând treceau pe l ângă el, îi auzea murmur ând. „O stafie”, 
șușoteau ei, privindu­i pielea alb ă și ochii m ăriți de spaim ă. „O stafie cu ochi 
roșii de drac!”
 Și chiar se sim țea ca o stafie… Transparent ă… Care plutea dintr­un port 
în altul.
 Oamenii p ăreau s ă priveasc ă drept prin el.
 La optsprezece ani,  într­un alt port, pe c ând aștepta momentul potrivit 
pentru a fura o cutie de conserve de carne,  îl prinseser ă doi marinari.  În timp 
ce îl băteau, le sim țise duhoarea a bere, exact ca a tat ălui său. Amintirile urii  și
fricii se n ăpustiser ă asupra lui ca un monstru din ad âncuri.  Îi frânsese atunci 
gâtul primului marinar, cu m âinile goale  și numai sosirea poli ției îl salvase pe 
celălalt să nu aib ă aceea și soart ă.
 După două luni  în lan țuri ajunsese la  închisoarea din Andorra.
 — Ești alb ca o fantom ă, îi strigau ceilal ți prizonieri pe c ând era dus spre 
celula lui, gol  și înfrigurat. Mira el espectro! Poate c ă stafia o s ă treac ă drept 
prin zidurile astea!
 În cei doisprezece ani care au trecut, carnea  și trupul s ău se uscaser ă și 
Silas  știa că devenise transparent.
 Sunt o stafie.
 Sunt imaterial.
 Yo soy un espectro … Pálido como un fantasma … Caminando este  în 
undo a sol as.
 Într­o noapte, Stafia se trezise  în urletele celorlal ți condamna ți. Nu  știa ce
forță invizibil ă zgâlțâie podeaua pe care dormea  și nici ce m ână atotputernic ă 
dărâmă zidurile celulei sale, dar  în clipa  în care s ărise în picioare, un bolovan 
uriaș se desprinsese din plafon  și se pr ăvălise exact pe locul  în care dormise el. 
Uitându­se  în sus pentru a  înțelege de unde venise bolovanul, z ărise gaura din 
tavan  și, dincolo de ea, ceva ce nu mai v ăzuse de zece ani … Luna.
 Încă nu se oprise mi șcarea p ământului, c ă Stafia se  și avântase printr­un
tunel  îngust, ajunsese la cap ătul lui  și se rostogolise pe o coast ă de deal, spre 
pădure. Fugise toat ă noaptea, mereu  în jos, delir ând de foame  și de extenuare.

Aproape incon știent, diminea ța îl găsise într­un lumini ș străbătut de 
șinele unui tren. Merg ând pe urma lor,  înaintase ca  într­un vis. La un moment 
dat, v ăzuse un vagon de marf ă gol și se c ățărase în el, pentru a se ad ăposti. 
Când se trezise, trenul mergea. „De c ât timp?  Încotro?”  În burt ă simțea o 
durere  înțepătoare. „Sunt pe moarte oare?” Dar adormise din nou. De data 
aceasta se trezise  în strig ătele și ciom ăgelile unora care  îl aruncaser ă jos din 
vagon. Plin de s ânge, se furi șase la marginea unui s ătuc și căutase  în zadar 
ceva de m âncare.  Într­un t ârziu, nemaifiind  în stare s ă mai fac ă nici m ăcar un 
pas, se  întinsese pe marginea drumului  și căzuse  în nesim țire.
 Lumina ap ăruse  încet  și Stafia se  întrebase de c ât timp murise. „O zi? 
Trei zile?” Nu mai conta. Patul era moale ca un nor, iar  în aer plutea un miros 
dulce, de lum ânări parfumate. Iisus era acolo  și îl privea. „Sunt aici, spusese 
Iisus. Piatra a fost dat ă la o parte, iar tu te­ai n ăscut pentru a doua oar ă.”
 Adormise din nou  și iar se trezise. G ândurile  îi erau  învăluite  în pâclă. Nu
crezuse niciodat ă în rai  și totu și Iisus  îl veghea. L ângă pat ap ăru ni ște mâncare
și Stafia o  înfulec ă, aproape sim țind cum carnea i se  și depune pe oasele goale. 
Și iarăși adormise. C ând se trezise, Iisus era tot acolo,  îi zâmbea  și îi vorbea. 
„Ești salvat, fiul meu. Binecuv ântați sunt cei care­mi urmeaz ă calea.”
 Din nou, somn.
 Un țipăt de durere  îl trezise din amor țeală. Trupul  îi țâșni din pat  și se 
împletici pe un hol, spre locul de unde veneau zgomotele. Intr ă într­o buc ătărie 
și văzu un ins  înalt b ătându­l pe unul mai mic. F ără a ști de ce, Stafia  îl înhăță 
pe cel mare  și­l izbi  în peretele al ăturat. Omul zbur ă prin aer. La picioarele 
Stafiei z ăcea un t ânăr în haine preo țești. Nasul  îi era spart  și sângera. Stafia  îl 
ridicase de jos  și­l așezase pe o canapea.
 — Îți mul țumesc, prietene,  îi spusese preotul  într­o francez ă greoaie. 
Banii din cutia milelor  îi ademenesc pe ho ți. În somn vorbeai fran țuzește; știi și 
spaniola?
 Stafia cl ătinase din cap.
 — Cum te cheam ă?
 Nu­și amintea numele pe care i­l d ăduser ă părinții; în minte nu avea 
decât poreclele obraznice cu care­l strigau paznicii de la  închisoare. Preotul  îi 
zâmbise:
 — No hay problema. Pe mine m ă cheam ă Manuel Aringarosa. Sunt un 
misionar din Madrid. Am fost trimis aici ca s ă construiesc o biseric ă pentru 
Obra de Dios.
 — Unde sunt?  Întrebase Stafia cu o voce care­i p ăruse cavernoas ă.
 — La Oviedo.  În nordul Spaniei.
 — Cum am ajuns aici?
 — Cineva te­a l ăsat la u șa mea. Erai bolnav.  Ți­am dat s ă mănânci. E ști 
aici de c âteva zile.
 Stafia  îl studiase pe t ânărul său ocrotitor. De ani mul ți nu­i mai ar ătase 
cineva vreun semn de bun ătate.
 — Mul țumesc, p ărinte!

Preotul  își dusese m âna la buza din care­i curgea s ânge.
 — Eu  îți sunt recunosc ător, prietene!
 A doua zi diminea ță, ceața din mintea lui se mai risipise.  În timp ce 
stătea în pat, privea crucifixul prins pe perete. De și de mult ă vreme religia nu 
mai însemna nimic pentru el, crucea aceasta parca  îl mai lini ștea. C ând se 
ridicase, v ăzuse cu uimire o pagin ă de ziar pe noptier ă. Articolul era  în francez ă
și apăruse cu o s ăptămână în urm ă. Citise povestea  și îl cuprinsese frica. Un 
cutremur  în mun ți distrusese o  închisoare  și mul ți criminali periculo și 
evadaser ă.
 Inima  începuse s ă­i bat ă nebune ște. „Preotul  știe cine sunt!” Un 
sentiment pe care nu­l mai sim țise de mult pusese st ăpânire pe el: ru șine, 
vinov ăție. Însoțită de spaima c ă va fi prins. S ărise brusc din pat, drept  în 
mijlocul camerei. „Unde s ă fug?”
 — Faptele Apostolilor, spusese o voce din prag.
 Stafia se  întorsese, speriat ă.
 Tânărul preot z âmbea. Avea nasul bandajat f ără pricepere  și ținea în 
mână o Biblie veche.
 — Am g ăsit una  în francez ă pentru tine. Am  însemnat versetul.
 Cu team ă, Stafia lu ă Biblia  și citi versetul la care se referise preotul: 
Faptele Apostolilor, XVI. Acolo se spunea despre un  întemni țat pe nume Silas 
care z ăcea gol  și bătut în celula sa,  înălțând cântece de laud ă către Domnul. 
Când Stafia ajunse la versetul 26, icni surprins ă: „. Deodat ă, s­a f ăcut un mare
cutremur de p ământ, așa ca s­au cl ătinat temeliile temni ței. Îndată s­au 
deschis toate u șile și s­au dezlegat leg ăturile fiec ăruia.”
 Privirile i se  îndreptar ă către preot.
 Tânărul îl întâmpin ă cu un sur âs blajin:
 — De acum  înainte, prietene, dac ă nu ai un alt nume, eu am s ă­ți spun 
Silas.
 Stafia  înclinase capul. „Silas.” Acum avea un trup  și un nume. „Numele 
meu e Silas.”
 — E vremea micului dejun,  îi spusese preotul. Ai nevoie de puteri, dac ă 
vrei s ă mă ajuți să clădesc aceast ă biseric ă.
 La șase mii de metri deasupra Mediteranei, avionul companiei Alitalia 
tremura prad ă turbulen țelor, iar pasagerii se foiau speria ți în scaune. 
Episcopul Aringarosa abia dac ă observ ă. Gândurile  îi zburaser ă la viitorul 
Ordinului s ău. Ner ăbdător să afle cum decurgeau lucrurile  în Paris,  își dorea 
să­l poat ă suna pe Silas. Dar nu putea,  Învățătorul avusese grij ă de asta.
 — Proced ăm așa pentru siguran ța ta,  îi explicase  Învățătorul  într­o 
englez ă cu accent fran țuzesc. Cunosc destule despre comunica țiile electronice 
pentru a  ști că pot fi interceptate. Rezultatele ar fi dezastruoase pentru tine.
 Aringarosa  știa că are dreptate.  Învățătorul p ărea un om teribil de 
precaut. Nu­ și dezv ăluise adev ărata identitate  și, cu toate acestea, se dovedise 
demn de  încredere  și de o supunere necondi ționat ă. La urma urmei, ob ținuse, 
cine știe prin ce mijloace, ni ște informa ții secrete, extrem de importante.

Numele celor patru membri de frunte ai fr ăției! Aceasta fusese una dintre 
„loviturile” care  îl convinseser ă pe Aringarosa c ă Învățătorul era capabil s ă­i 
ofere ceea ce­i promisese.
 — Am stabilit toate aranjamentele,  îi spusese el. Pentru ca planul meu s ă
reușească, trebuie s ă­i permi ți lui Silas s ă mi se supun ă doar mie timp de 
câteva zile. Nu ve ți putea vorbi  între voi. Eu am s ă comunic ând cu el printr­un 
mijloc sigur.
 — Îl vei trata cu respect?
 — Un om de credin ță merita tot ce e mai bun.
 — Excelent. Atunci,  înțeleg. Eu  și cu Silas nu vom mai vorbi p ână ce nu 
se va  încheia totul.
 — Fac toate astea pentru a v ă proteja identitatea, a ta  și a lui Silas  și 
investi ția mea.
 — Investi ția dumitale?
 — Dac ă nerăbdarea de a afla cum decurg planurile noastre sf ârșește prin
a te duce la  închisoare, nu vei mai putea s ă plătești ce­mi datorezi.
 Episcopul sur âsese:
 — Ușor de  înțeles. Dorin țele noastre coincid. S ă­i dam drumul!
 „Dou ăzeci de milioane de euro”,  își spuse acum Aringarosa, privind pe 
fereastr ă. În dolari, cam tot at âta. Un mizilic pentru ceva at ât de puternic.
 Avea  încredere c ă Învățătorul  și Silas vor reu și. Banii  și credin ța erau 
niște factori de convingere extrem de puternici.
 — Une plaisanterie num érique?
 Bezu Fache era livid  și se holba, nevenindu­i s ă cread ă, la Sophie Neveu. 
„O glum ă numeric ă?”
 — Asta­i opinia ta profesional ă, că mesajul lui Sauni ère este un fel de 
farsă matematic ă?
 „Neobr ăzarea femeii  ăsteia este inimaginabil ă!” Dup ă ce dăduse buzna 
fără să­i cear ă permisiunea, acum  încerca s ă­l conving ă că, în ultimele clipe ale
vieții, Sauni ère nu avusese ceva mai bun de f ăcut dec ât să scrie o fars ă 
matematic ă!
 — Codul acesta, explic ă Sofie  într­o francez ă fluent ă, este de o simplitate 
ce frizeaz ă absurdul. Jacques Sauni ère și­a dat probabil seama c ă vom  înțelege 
imediat.
 Apoi scoase din buzunar o bucat ă de h ârtie și i­o întinse c ăpitanului:
 — Iat ă!
 Fache se uit ă la hârtie.
 — Asta e? Izbucni el. Tot ce ai f ăcut a fost s ă aranjezi numerele  în ordine 
cresc ătoare!
 Sophie Neveu avu chiar neru șinarea s ă mai  și afișeze un z âmbet 
satisf ăcut:
 — Exact.
 Vocea lui Fache sc ăzu până la un m ârâit gutural:

— Agent Neveu, habar n­am unde vrei s ă ajungi cu asta, dar  îți sugerez 
să­mi dai c ât mai repede o explica ție.
 Îi arunc ă o privire nelini ștită lui Langdon, care st ătea ceva mai departe, 
cu telefonul lipit de ureche, probabil ascult ându­și mesajul de la Ambasada 
American ă. Dup ă expresia  întipărită pe figura lui,  își dădea seama c ă omul 
primise ve ști proaste.
 — Căpitane, replic ă Sophie pe un ton insolent,  șirul de numere la care v ă
uitați este una dintre cele mai celebre progresii matematice din istorie.
 Fache habar nu avea c ă existau progresii matematice considerate celebre 
și, în nici un caz, nu aprecia tonul pe care i se vorbise:
 — Este  Șirul lui Fibonacci, declar ă ea. O progresie  în care fiecare termen 
este egal cu suma celor doi termeni preceden ți.
 Căpitanul studie numerele.  Într­adev ăr, fiecare termen era suma celor doi
anteriori, dar el, unul, nu pricepea ce leg ătură are asta cu moartea lui 
Sauni ère.
 — Matematicianul Leonardo Fibonacci a descoperit aceast ă succesiune 
de numere  în secolul al XIII­lea. Evident, nu poate fi o simpl ă coinciden ță faptul
că toate numerele pe care Sauni ère le­a scris pe podea fac parte din aceast ă 
celebr ă serie.
 Fache o privi lung pe t ânăra femeie c âteva momente.
 — Bine, dac ă nu e o coinciden ță, poate ai vrea s ă­mi spui de ce a ales 
Sauni ère să facă una ca asta. Ce­a vrut s ă spun ă? Ce  înseamn ă chestia asta?
 Sophie ridic ă din umeri:
 — Absolut nimic. Tocmai asta e! Nu­i dec ât o glum ă criptografic ă, 
simplist ă. E acela și lucru cu a lua cuvintele unei poezii celebre  și a le amesteca 
ca să vezi dac ă cineva recunoa ște care­i leg ătura dintre ele.
 Fache f ăcu un pas  în față și se aplec ă; fața lui era doar la c âțiva 
centimetri de chipul ei:
 — Sper din tot sufletul c ă mai ai  și o alt ă explica ție, mult mai plauzibil ă 
decât asta!
 Chipul bl ând al lui Sophie deveni  înghețat, de parc ă ar fi fost de piatr ă:
 — Căpitane,  ținând seama de miza serii acesteia, credeam c ă o să te 
bucuri s ă afli c ă Sauni ère juca, poate, un joc cu dumneata. Se pare  însă că m­
am înșelat.  Îl voi informa pe directorul Departamentului de Criptografie c ă nu 
mai ai nevoie de serviciile noastre.
 Cu acestea, se r ăsuci pe c ălcâie și porni pe coridorul pe care venise.
 Încremenit, Fache o privi cum dispare  în întuneric. „ Și­a ie șit oare din 
minți? În seara asta, Sophie Neveu a dat o nou ă defini ție pentru le suicide 
professionnel.”
 Se întoarse apoi c ătre Langdon, care st ătea tot cu telefonul la ureche  și 
părea chiar mai  îngrijorat dec ât înainte, ascult ând atent mesajul de acas ă. 
Ambasada SUA! Bezu Fache dispre țuia multe lucruri  în viață… Dar pu ține îi 
stârneau o furie at ât de oarb ă precum Ambasada SUA.

De multe ori se certase cu ambasadorul  în legătură cu diverse probleme 
comune – majoritatea erau chestiuni de aplicare a legilor franceze cet ățenilor 
americani afla ți în vizita  în Fran ța. Aproape zilnic, DCPJ aresta studen ți 
americani pentru posesie de droguri, oameni de afaceri care apelau la serviciile 
unor prostituate minore, turi ști care furaser ă sau aveau un comportament 
huliganic. Din punct de vedere legal, Ambasada SUA putea interveni pentru 
extrădarea vinova ților în țara de origine, unde primeau nimic mai mult dec ât o 
palm ă dojenitoare peste m ână.
 Și, bine înțeles,  întotdeauna ambasada  își exercita acest drept.
 L'émasculation de la Police Judiciaire, obi șnuia c ăpitanul s ă spun ă. În 
Paris Match ap ăruse recent o caricatur ă care­l  înfățișa pe Fache  în chip de 
câine poli țist, încerc ând să muște un infractor american, dar incapabil s ă 
ajung ă la el, fiindc ă era ținut în lan ț de Ambasada SUA.
 „Ei bine, nu  și astă­sear ă, hotărâse Fache. Miza e prea mare de data 
asta.”
 Robert Langdon  închisese deja telefonul  și părea epuizat.
 — S­a  întâmplat ceva?
 Cu mi șcări încete, profesorul f ăcu semn din cap c ă da.
 „Vești rele de acas ă”, intui c ăpitanul c ând își luă telefonul  înapoi  și văzu 
broboanele de sudoare de pe fruntea lui.
 — Un accident, b âigui Langdon, privindu­l cu o expresie ciudat ă. Un 
prieten… Trebuie s ă iau primul avion spre cas ă în diminea ța asta.
 Fache nu se  îndoia c ă emoția de pe chipul profesorului era autentic ă și 
totuși parc ă mai era ceva, o team ă vagă, care  începuse brusc s ă licăreasc ă în 
ochii americanului.
 — Îmi pare r ău, îi spuse, privindu­l atent. Vre ți să vă așezați puțin jos?
 Și­i făcu semn spre una dintre banchetele din mijlocul galeriei.
 Langdon  încuviin ță din cap absent  și făcu vreo c âțiva pa și spre banchet ă.
Apoi se opri  și cu fiecare clip ă care trecea p ărea tot mai nedumerit:
 — De fapt, cred c ă aș vrea s ă merg la toalet ă.
 Întârzierea asta nu­i era pe plac  și căpitanul  își reținu o  înjurătură:
 — La toalet ă… Desigur. S ă luăm o pauz ă de câteva minute, spuse el cu 
glas tare  și făcu un semn spre cap ătul culoarului,  în direc ția din care veniser ă. 
Toaletele sunt aproape de biroul custodelui.
 Langdon ezit ă, apoi ar ătă în cealalt ă direc ție, spre cap ătul Marii Galerii:
 — Cred c ă exist ă o toalet ă mult mai aproape  în partea aceea.
 Fache  își dădu seama c ă are dreptate: chiar  în cap ătul Marii Galerii se 
aflau dou ă toalete.
 — Să vă însoțesc?
 Profesorul pornise deja  și clătină din cap f ără a se mai  întoarce:
 — Nu e nevoie. Cred c ă vreau s ă rămân câteva clipe singur.
 Căpitanul nu era tocmai fericit de ideea c ă americanul avea s ă se plimbe 
de unul singur pe culoar, dar  știa că singura ie șire din Marea Galerie se afla  în 
celălalt cap ăt – grilajul pe sub care intraser ă. Reglement ările de paz ă și

protec ție împotriva incendiilor impuneau existen ța mai multor ie șiri de urgen ță 
într­un spa țiu atât de vast ca acesta,  însă toate ie șirile fuseser ă blocate 
automat atunci c ând Sauni ère declan șase sistemul de securitate. Sistemul 
fusese reactivat  între timp, debloc ând ie șirile, dar asta nu avea oricum nici o 
importan ță, fiindc ă, la simpla deschidere a oric ărei uși exterioare, s­ar fi 
declan șat alarma de incendiu  și, în plus, toate ie șirile erau p ăzite de agen ți 
DCPJ. Langdon nu avea cum s ă plece f ără știrea c ăpitanului.
 — Trebuie s ă mă întorc pentru un moment  în biroul custodelui. C ând 
sunte ți gata, v ă rog s ă veniți direct acolo, domnule Langdon. Mai avem  încă 
multe de discutat.
 Profesorul schi ță cu m âna un semn de  încuviin țare și apoi disp ăru în 
întuneric.
 Fache porni furios  în direc ția opus ă. Ajunse la grilaj, trecu pe dedesubt, 
străbătu coridorul  și dădu buzna  în centrul de comand ă din biroul lui 
Sauni ère:
 — Cine i­a dat lui Sophie Neveu permisiunea de a intra  în aceast ă 
clădire?
 — Le­a spus oamenilor de afar ă că a descifrat codul, r ăspunse Collet.
 — Și acum unde e?
 — Păi, nu e cu dumneavoastr ă?
 — A plecat!
 Fache scoase capul, se uit ă pe culoarul  întunecat  și cercet ă zona. 
Probabil c ă Sophie nu mai avusese chef s ă se opreasc ă și să stea la discu ții cu 
ceilal ți agen ți. Pentru o clip ă, se g ândi s ă ia leg ătura cu b ăieții de jos  și să le 
ceară s­o opreasc ă și s­o aduc ă înapoi,  înainte s ă apuce s ă iasă din cl ădire. Dar
se răzgândi; orgoliul lui r ănit putea s ă mai a ștepte.  Și așa pierduse destul ă 
vreme  în seara asta.
 „Mă răfuiesc eu cu agentul Neveu mai t ârziu”,  își spuse el, fiindc ă abia 
aștepta s­o concedieze.
 Luându­și gândul de la Sophie, r ămase o clip ă cu ochii a țintiți asupra 
cavalerului de pe biroul custodelui, apoi se r ăsuci spre Collet:
 — L­ai localizat?
 Locotenentul  îi făcu semn c ă da și întoarse laptopul spre Fache. Punctul 
roșu era u șor vizibil pe planul schematic al etajului, clipind ritmic  într­o 
încăpere  în dreptul c ăreia st ătea scris: TOILETTES PUBLIQUES.
 — Bun! Spuse Fache aprinz ându­și o țigară și ieșind pe culoar. Trebuie 
să dau un telefon. Ai grij ă ca Langdon s ă nu zburde  și prin alte  încăperi dec ât 
toaleta!
 Robert Langdon  își simțea capul ca un stup de albine. Mesajul lui Sophie 
îi zbârnâia neîncetat  în minte. La cap ătul coridorului, pl ăcuțele cu simbolul 
arhicunoscut al toaletelor  îl ghidar ă printr­un labirint de panouri cu 
reproduceri dup ă maeștri italieni, menite s ă ascund ă vederii c ămăruțele cu 
destina ție intim ă.
 Găsind­o pe cea pentru b ărbați, intr ă și aprinse lumina.

Nu era nimeni.
 Se apropie de chiuvet ă și își stropi fa ța cu pu țină apă, încerc ând să­și 
alunge tulburarea. Luminile fluorescente se reflectau  în faian ța de pe pere ți și 
te orbeau, iar aerul mirosea a amoniac.  În timp ce se  ștergea cu un prosop de 
hârtie, u șa se deschise  în spatele lui, sc ârțâind.
 Sophie Neveu intr ă, ochii ei verzi lic ărind speria ți:
 — Slav ă Domnului c ă ai venit! Nu avem prea mult timp.
 Langdon r ămase l ângă chiuvet ă și privea uluit la agentul DCPJ, Sophie 
Neveu. Cu doar c âteva minute  în urm ă, îi ascultase mesajul telefonic  și­și 
spusese c ă femeia trebuie s ă fie nebun ă. Și totu și, cu c ât asculta, cu at ât i se 
părea că totul c ăpăta un sens. „Nu reac ționa la acest mesaj. Ascult ă­mă și 
păstreaz ă­ți calmul. E ști în pericol. Urmeaz ă­mi indica țiile cu stricte țe.” 
Neștiind ce s ă cread ă, hotărâse să procedeze exact a șa cum  îi sugerase Sophie. 
Îi spusese lui Fache c ă mesajul se referea la un prieten r ănit de acas ă, din 
State  și apoi ceruse s ă mearg ă la toaleta de la cap ătul Marii Galerii.
 Iar acum Sophie st ătea în fața lui, g âfâind dup ă turul de for ță pe care­l 
făcuse pentru a ajunge aici.  În lumina fluorescent ă, Langdon observ ă cu 
surprindere c ă aerul ei ferm radia, de fapt, de pe un chip cu tr ăsături fine, 
delicat conturate. Numai privirile  îi erau directe  și întregul ansamblu amintea 
de un portret complex de Renoir… Voalat  și totodat ă perfect conturat, cu o 
fermitate ce nu­ și pierduse  însă aura misterioas ă.
 — Am vrut s ă te previn, domnule Langdon,  începu ea r ăsuflând încă 
sacadat, c ă te afli sous surveillance cach ée – „sub observa ție ascuns ă”.
 Între pere ții placa ți cu faian ță, vocea ei suna a gol.
 — Dar… de ce?
 Tânăra îi oferise deja o explica ție la telefon, dar voia s­o mai aud ă o dat ă, 
din gura ei.
 — Fiindc ă, răspunse f ăcând un pas spre el, principalul suspect al lui 
Fache  în aceast ă crim ă ești dumneata.
 Langdon se preg ătise suflete ște pentru aceste cuvinte  și totu și, când le 
auzi, i s­au p ărut din nou culmea ridicolului. Dup ă spusele lui Sophie, fusese 
solicitat de Poli ția Francez ă nu în calitate de specialist  în simbolistic ă, ci, mai 
degrab ă, ca suspect, ne știind c ă acum este  ținta uneia dintre tehnicile favorite 
de anchetare a DCPJ – surveillance cach ée, o strategie iscusit ă prin care poli ția 
invita politicos suspectul la locul crimei  și îl intervieva  în speran ța că acesta se 
va pierde cu firea la un moment dat  și se va incrimina singur, din gre șeală.
 — Caut ă în buzunarul sacoului  și vei g ăsi dovada c ă ești supravegheat,  îi
spuse Sophie.
 Langdon se sim țea din ce  în ce mai tulburat. „S ă caut  în buzunar?”
 Suna mai degrab ă ca un truc ieftin, de b âlci.
 — Uit ă­te!
 Total dezorientat, Langdon  își duse m âna la buzunarul st âng al sacoului, 
cel pe care nu­l folosea niciodat ă. Pipăi, dar nu g ăsi nimic. „Dar ce naiba te­ai fi
așteptat s ă găsești?!” Poate c ă, la urma urmei, Sophie Neveu era s ărită de pe

fix. Apoi degetele lui d ădură peste ceva nea șteptat. Mic  și dur. Prinse obiectul 
cu degetele,  îl scoase din buzunar  și îl privi  înmărmurit. Era un disc metalic, 
care sem ănă cu un nasture, de m ărimea unei baterii de ceas. Nu­l mai v ăzuse 
niciodat ă până acum.
 — Ce naiba…?
 — Dispozitivul de localizare prin GPS,  îi explic ă Sophie.  Își transmite 
continuu pozi ția către un satelit, pe care DCPJ  îl monitorizeaz ă. Noi folosim 
datele pentru a identifica locul  în care se afl ă o persoan ă. Are o precizie de p ână
la jum ătate de metru,  în orice loc de pe glob.  Ți­au pus o les ă electronic ă, 
domnule Langdon! Agentul care te­a luat de la hotel  ți­a strecurat dispozitivul 
în buzunar  înainte de a ie și din camer ă.
 Acum  își amintea… Făcuse un du ș rapid, se  îmbrăcase, iar agentul DCPJ
îi ținuse, politicos, haina c ând plecaser ă.
 — E rece afar ă, domnule Langdon,  îi spusese omul. Prim ăvara  în Paris 
nu e la fel de cald ă ca în șansonete.
 Iar el  îi mul țumise  și­și îmbrăcase sacoul.
 Ochii verzi ai lui Sophie  îl priveau neclinti ți:
 — Nu  ți­am spus  în mesaj despre dispozitivul de urm ărire fiindc ă nu 
voiam s ă duci m âna la buzunar de fa ță cu Fache. A șa, habar nu are c ă l­ai 
descoperit!
 Langdon nu  știa ce ar putea s ă îi răspund ă.
 — Te supravegheaz ă prin GPS fiindc ă le e team ă că ai putea fugi. De fapt,
speră că vei fugi; a șa n­ai face dec ât să le confirmi b ănuielile.
 — Dar de ce naiba a ș fugi?! Doar sunt nevinovat!
 — Fache crede altceva!
 Furios, Langdon se apropie de co șul de gunoi, preg ătindu­se s ă arunce 
discul metalic.
 — Nu! Sophie  îl prinse de bra ț și îl opri: Las ă­l în buzunar! Dac ă­l arunci,
semnalul nu va mai indica nici o mi șcare și își vor da seama c ă l­ai descoperit. 
Unicul motiv pentru care Fache te­a l ăsat singur este acela c ă poate  ști în orice 
moment unde te afli. Dac ă bănuiește că ai descoperit ce are el de g ând…
 Fără să­și termine fraza, lu ă dispozitivul din m âna lui  și i­l strecur ă din 
nou în buzunar:
 — Las ă discul aici! Cel pu țin pentru moment!
 Profesorul era de­a dreptul bulversat:
 — Cum mama dracului poate Fache s ă cread ă că eu l­am ucis pe 
Jacques Sauni ère?!
 — Are ni ște motive foarte  întemeiate pentru a te b ănui. Exist ă o dovad ă 
pe care nu ai v ăzut­o  încă; Fache a avut grij ă s­o ascund ă bine.
 Langdon nu mai putea dec ât s­o priveasc ă, buimac.
 — Îți aminte ști de cele trei r ânduri de text pe care Sauni ère le­a scris pe 
podea?
 Înclin ă din cap  în semn ca da; cifrele  și cuvintele  îi rămăseser ă vii în 
minte.

Vocea lui Sophie deveni o  șoaptă intens ă:
 — Din p ăcate, c ăpitanul nu  ți­a ar ătat tot mesajul. Ini țial, a existat  și un 
al patrulea r ând, pe care Fache l­a fotografiat  și apoi l­a  șters,  înainte de 
sosirea dumitale.
 Langdon  știa că cerneala solubil ă a unui pix cu lumin ă neagr ă putea fi 
ușor ștears ă, dar nu­ și imagina pentru ce ar fi distrus Fache o astfel de dovad ă.
 — Pe ultimul r ând al mesajului se afla ceva ce dumneata nu trebuia s ă 
vezi. Cel pu țin nu  înainte de a  încheia el interogatoriul.
 Și, cu aceste cuvinte, Sophie scoase din buzunarul jachetei sale o copie a 
unei fotografii  și începu s­o desp ătureasc ă.
 — Fache a transmis ceva mai devreme imagini de la locul crimei c ătre 
Departamentul de Criptografie,  în speran ța că vom putea descifra mesajul lui 
Sauni ère. Aceasta este fotografia mesajului complet, spuse ea d ându­i copia.
 Uluit, Langdon privi imaginea.  În centrul ei, mesajul scris pe podeaua de 
parchet ie șea clar  în eviden ță. Cel de­al patrulea r ând îl izbi ca un baros, drept 
în plex:
 O, DRACONIAN DEVIL!
 OH, LAME SAINT!
 P. S. G ĂSEȘTE­L PE ROBERT LANGDON”
 Preț de câteva secunde, Langdon nu reu și să­și ia ochii de la fotografie. 
„P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.” Sim țea cum podeaua se clatin ă sub 
picioarele lui. „Sauni ère a l ăsat un post­scriptum cu numele meu?!” Oric ât și­ar
fi stors creierii, nu putea pricepe de ce.
 — Acum  înțelegi,  îl întreb ă Sophie, f ăcându­i semn cu ochiul s ă se 
grăbeasc ă, de ce te­a adus Fache aici  în noaptea asta  și de ce e ști principalul 
lui suspect?
 Singurul lucru pe care­l  înțelegea profesorul  în clipa asta era motivul 
pentru care r ânjise c ăpitanul at ât de încântat atunci c ând Langdon  îi sugerase 
că Sauni ère și­ar fi acuzat asasinul direct, scriindu­i numele.
 „Găsește­l pe Robert Langdon.”
 — De ce a scris Sauni ère una ca asta?  Întreb ă el, mai mult furios dec ât 
nedumerit. Pentru ce a ș fi vrut eu s ă­l ucid pe custodele Muzeului Luvru?
 — Fache nu a descoperit  încă motivul, dar a  înregistrat toat ă discu ția 
voastr ă din aceast ă seară, în speran ța că va descoperi ceva.
 Langdon vru s ă îi răspund ă, dar nu reu și să scoat ă nici un sunet.
 — Are asupra lui un microfon miniatural,  îi explic ă tânăra, conectat la un
transmi țător din buzunar, care trimite semnalul c ătre postul de comand ă.
 — E imposibil! Am un alibi! Dup ă seminar, m­am  întors direct la hotel. 
Puteți întreba la recep ție.
 — Au  întrebat deja. Li s­a spus c ă ai cerut cheia de la recep ție la ora zece
și jum ătate. Din p ăcate, crima s­a petrecut aproape de unsprezece. Puteai 
foarte u șor să ieși din camer ă pe furi ș.
 — E o nebunie! Fache nu are nici o dovad ă!
 Ochii lui Sophie se m ăriră brusc.

„Nici o dovad ă?!”
 — Domnule Langdon, numele dumitale e scris pe podea, l ângă cadavru, 
iar Sauni ère și­a notat  în agend ă că urma s ă aveți o întrevedere aproximativ  în 
jurul orei la care a fost comis ă crima. Fache are suficiente dovezi pentru a te 
aresta  și interoga.
 Dintr­o dat ă, Langdon  își spuse c ă are nevoie de un avocat:
 — N­am f ăcut­o eu.
 Sophie oft ă:
 — Aici nu suntem la un show de la televiziune american, domnule 
profesor.  În Fran ța, legea acord ă protec ție poli ției, nu criminalilor. Din 
nefericire,  în acest caz trebuie s ă ținem seama  și de pres ă. Jacques Sauni ère 
era o personalitate bine cunoscut ă și îndrăgită în Paris, iar asasinarea lui va fi 
mâine știrea zilei. Fache va fi nevoit s ă dea imediat o declara ție și va face o 
impresie mult mai bun ă dacă va putea spune c ă a reținut deja un suspect. 
Indiferent dac ă ești sau nu vinovat, vei fi  ținut în arestul DCPJ p ână ce­și vor 
da seama cine l­a omor ât, de fapt.
 Nici un animal  în cușcă nu s­ar fi sim țit atât de încolțit cum era el acum.
 — De ce­mi spui mie toate astea?
 — Fiindc ă, domnule Langdon, cred c ă ești nevinovat!
 Sophie privi pentru o clip ă în lături, apoi  îl fixă din nou cu ochii ei verzi:
 — Și fiindc ă, în parte, e vina mea c ă acum ai probleme.
 — Poftim? Din vina dumitale a  încercat Sauni ère să­mi însceneze chestia 
asta?
 — El n­a  încercat s ă­ți însceneze nimic. A fost doar o gre șeală. Mesajul 
acela de pe podea  îmi era adresat mie.
 Profesorul avu nevoie de c âteva momente bune pentru a  înțelege noua 
informa ție:
 — Cum adic ă?
 — Mesajul nu era pentru poli țiști. Sauni ère l­a scris pentru mine. Cred 
că a fost silit s ă facă totul  într­un timp at ât de scurt,  încât nu și­a dat seama ce
va crede poli ția. Codul acela numeric e lipsit de sens. L­a scris doar ca s ă se 
asigure c ă anchetatorii vor apela la Departamentul de Criptografie, astfel  încât 
eu să pot afla c ât mai repede ce i s­a  întâmplat.
 Langdon sim țea cum i se  înmoaie picioarele.  Încă nu se hot ărâse dac ă 
domni șoara Sophie Neveu era sau nu s ărită de pe fix, dar cel pu țin acum 
înțelegea de ce voia s ă­l ajute. „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.” Femeia era 
de părere c ă Sauni ère îi lăsase un mesaj criptic  în care  îi cerea s ă­l găseasc ă pe
el.
 — Dar de ce crezi c ă mesajul  îți era adresat?
 — Omul Vitruvian, replica ea. Desenul acela a fost dintotdeauna 
preferatul meu dintre operele lui da Vinci.  În seara asta l­a folosit ca s ă­mi 
atrag ă aten ția.
 — Stai pu țin! Vrei s ă spui, cu alte cuvinte, c ă Sauni ère îți știa preferin țele
în materie de art ă?

Ea încuviin ță.
 — Îmi pare r ău. Probabil c ă totul  ți se pare aiurea. Dar eu  și Jacques 
Sauni ère…
 Cuvintele  îi pieriser ă pe buze. O triste țe adâncă părea că a cuprins­o, ca 
o suferin ță din trecut care acum r ăzbătuse la suprafa ță. Dup ă toate aparen țele,
Sophie  și custodele avuseser ă o rela ție special ă. Langdon  îi studie chipul pre ț 
de câteva clipe;  știa că, în Fran ța, bărbații vârstnici au adesea amante tinere. 
Chiar  și așa, pe Sophie Neveu nu  și­o putea imagina ca pe o „femeie 
întreținută”.
 — Ne­am certat acum zece ani,  îi explic ă ea în șoaptă și de atunci 
aproape c ă nu ne­am mai vorbit.  În seara asta, c ând la departament a sosit 
vestea c ă a fost asasinat  și am v ăzut imaginile cu trupul lui  și cu textul de pe 
podea, am  înțeles c ă a vrut s ă­mi transmit ă mie un mesaj.
 — Din cauza Omului Vitruvian?
 — Da.  Și a literelor P. S.
 — Post­scriptum?
 Ea cl ătină din cap.
 — P. S. sunt ini țialele mele.
 — Dar numele dumitale e Sophie Neveu!
 Și își întoarse privirea  în altă parte.
 — P. S. vine de la numele de alint pe care mi­l d ăduse atunci c ând 
locuiam  împreun ă. Roșind u șor, ad ăuga:  înseamn ă Princesse Sophie.
 Langdon r ămase mut.
 — Pare prostesc,  știu. Dar asta s­a  întâmplat cu ani  în urm ă. Pe atunci, 
eram un copil.
 — L­ai cunoscut pe Sauni ère în adolescen ță?!
 — Chiar foarte bine, r ăspunse ea  și ochii i se umezir ă. Jacques Sauni ère 
a fost bunicul meu.
 — Unde naiba e Langdon?  Întreba Fache sufl ând ultimul fum de  țigară și
revenind  în centrul de comand ă.
 — Tot la toalet ă, domnule!
 Căpitanul morm ăi:
 — Văd că nu se gr ăbește deloc!
 Locotenentul Collet  îi simțea privirea a țintită peste um ărul său asupra 
punctului ro șu de pe monitor  și aproape c ă auzea cum i se  învârt roti țele în 
cap. Probabil c ă­și stăpânea cu greu impulsul de a se duce imediat dup ă 
Langdon.  În mod ideal, suspectului i se l ăsa toat ă libertatea  și tot r ăgazul de 
care avea nevoie, pentru a­i conferi un fals sentiment de securitate. Americanul
trebuia s ă se întoarc ă aici din propria voin ță. Totu și, trecuser ă aproape zece 
minute. „Prea mult.”
 — Se poate s ă­și fi dat deja seama?  Întreba Fache.
 Collet cl ătină din cap:

— Înregistr ăm încă mici deplas ări ale dispozitivului  în încăpere; evident, 
discul se afl ă tot în buzunarul lui. Poate c ă se simte r ău. Dac ă ar fi g ăsit 
dispozitivul, l­ar fi aruncat p ână acum  și ar fi  încercat s ă fugă.
 Fache se uit ă din nou la ceas:
 — Bine.
 Dar îngrijorarea persista. Toat ă seara c ăpitanul fusese agitat  și 
neobi șnuit de preocupat. De obicei deta șat și calm c ând lucra sub presiune, 
acum p ărea implicat emo țional, de parc ă toată povestea asta ar fi fost pentru el 
o problem ă personal ă.
 „Deloc surprinz ător”,  își spuse Collet. „C ăpitanul are nevoie disperat ă de 
arestarea asta.” De cur ând, at ât guvernul, c ât și presa criticaser ă deschis 
metodele agresive pe care le folosea Bezu Fache, permanentele lui conflicte cu 
nenum ăratele ambasade  și uria șa dep ășire a bugetului pentru achizi ționarea 
noilor tehnologii.  În noaptea asta, arestarea r ăsunătoare a unui american ar fi 
închis multe guri r ău­voitoare  și i­ar fi adus un nou mandat, p ână la apropiata 
pensionare. „ Și numai Dumnezeu  știe câtă nevoie are de pensie”, cuget ă Collet 
mai departe. Pasiunea lui pentru tehnologiile avansate  îl costase mult at ât în 
plan profesional, c ât și personal. Se spunea c ă Fache  își investise economiile 
de­o via ță în explozia tehnologic ă de acum c âțiva ani  și că pierduse aproape 
chiar  și cămașa de pe el. Iar Fache e un tip care poart ă numai c ămăși din cele 
mai fine!
 Dar, deocamdat ă, mai era suficient timp.  Întreruperea cauzat ă de Sophie 
Neveu, de și inoportun ă, fusese doar o nepl ăcere minor ă. Femeia plecase acum, 
iar Fache mai avea  încă mulți ași în mânecă. Încă nu­i spusese americanului 
că victima scrisese pe podea numele lui. „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.” 
Reacția omului la aflarea acestei ve ști era o priveli ște ce nu trebuia ratat ă sub 
nici o form ă.
 — Căpitane!  Îl strig ă unul dintre agen ți. Cred c ă ar trebui s ă prelua ți 
dumneavoastr ă apelul acesta.
 Și­i întinse receptorul, privindu­l cu un aer  îngrijorat:
 — Cine e?
 — Directorul Departamentului de Criptografie.
 — Și?
 — E în legătură cu Sophie Neveu, domnule. Se pare c ă e ceva  în 
neregul ă.
 Venise vremea.
 Silas se sim țea în deplin ătatea for țelor c ând cobor î din Audi. Briza nop ții 
de prim ăvară îi flutur ă sutana larg ă. „În aer sufl ă vânt de schimbare.”  Știa că 
sarcina care  îl aștepta necesita mai degrab ă finețe dec ât forță, așa că își lăsă 
arma  în ma șină – un Heckler and Koch USP 40 cu treisprezece gloan țe, pe care 
i­l dăduse  Învățătorul.
 „Un instrument al mor ții nu are ce c ăuta în Casa Domnului.”
 Piața din jurul bisericii era pustie la ora aceasta, singurele suflete de pe 
strada fiind dou ă prostituate minore, care­ și expuneau farmecele  în folosul

turiștilor nocturni. Trupurile lor fragede  îi stârniră un fream ăt familiar  în 
vintre. Coapsa i se  încord ă instinctiv, iar br âul cilice  îi pătrunse mai ad ânc în 
picior.
 Pofta carnal ă se evapor ă instantaneu. Se  împlineau zece ani de c ând 
Silas  își refuzase orice m ângâiere sexual ă, fie ea  și autoadministrat ă. Așa cerea 
Calea. Sacrificase multe pentru Opus Dei, dar primise  și mai multe  în schimb. 
Jurământul de celibat  și renun țarea la toate bunurile sale p ământești erau o 
nimica toat ă. Ținând seama de s ărăcia în care crescuse  și de ororile sexuale pe 
care le  îndurase  în închisoare, starea de acum era o binecuv ântare.
 Acum revenea  în Fran ța pentru prima dat ă după ce fusese arestat  și 
închis  în Andorra  și avea impresia c ă pământul natal  îl pune la un fel de 
încercare, trezindu­i amintiri  încărcate de violen ță. „Te­ai n ăscut a doua oar ă”, 
își repet ă el. Datoria lui fa ță de Dumnezeu  îi impusese azi s ă comit ă păcatul 
uciderii, iar acesta era un sacrificiu pe care  știa că va trebui s ă­l țină închis  în 
sufletul s ău pentru vecie.
 „Măsura credin ței tale este m ăsura durerii pe care o po ți îndura”,  îi 
spusese  Învățătorul. Durerea nu­i era deloc necunoscut ă și se sim țea dornic s ă 
se dovedeasc ă demn  în fața Învățătorului – cel care  îl asigurase c ă datoria de 
care trebuia s ă se achite  în aceasta sear ă îi fusese ordonat ă de o putere foarte 
înaltă.
 — Hago la obra de Dios,  șopti Silas, apropiindu­se de intrarea  în biseric ă.
 Intrând în umbra porticului, trase ad ânc aer  în piept. Abia acum  își 
dădea seama ce anume  îl aștepta  înăuntru  și ce avea de f ăcut acolo.
 „Cheia de bolt ă. Ea ne va duce c ătre țelul final.”
 Își ridic ă pumnul alburiu  și bătu de trei ori  în ușă.
 Câteva clipe mai t ârziu, t ăblia masiv ă din lemn  începu s ă se mi ște.
 Sophie se  întreb ă cât timp  îi va trebui lui Fache ca s ă­și dea seama c ă ea 
nu a p ărăsit muzeul. C ând îl văzu pe Langdon at ât de cople șit, nu mai era 
sigur ă că procedase bine chem ându­l aici.
 „Dar ce altceva a ș fi putut s ă fac?”
 În minte  îi reveni trupul bunicului ei, gol  și întins pe podea. Fusese o 
vreme c ând el era totul pentru ea;  în seara asta, constat ă însă cu surprindere 
că nu sim țea pentru b ătrânul mort dec ât o vag ă triste țe. Jacques Sauni ère 
devenise un str ăin pentru ea; rela ția dintre ei pierise  într­o clip ă, într­o noapte 
de martie, pe c ând ea avea dou ăzeci și doi de ani. Acum zece ani, Sophie se 
reîntorsese de la universitatea din Anglia cu c âteva zile mai devreme  și, din 
greșeală, dăduse peste bunicul ei implicat  în ceva ce, cu siguran ță, nu fusese 
destinat ochilor ei. O imagine pe care mintea ei nu putea sa o conceap ă nici 
măcar azi, dup ă atâta timp.
 „Dacă n­aș fi văzut cu ochii mei …”
 Prea  șocată și jenat ă pentru a mai putea suporta  încerc ările pline de 
durere ale bunicului ei de a­i explica, se mutase imediat,  își luase banii pe care 
izbutise s ă­i economiseasc ă și își închiriase un mic apartament  împreun ă cu 
câțiva colegi.  Își jurase atunci c ă nu va vorbi niciodat ă, cu nimeni, despre ceea

ce văzuse. Bunicul f ăcuse  încerc ări disperate de a o contacta,  îi trimisese 
scrisori  și vederi,  în care o implora s ă se întâlneasc ă pentru a­i putea explica. 
„Să­i explice… Cum?!” O singur ă dată îi răspunsese – interzic ându­i s­o mai 
caute sau s ă încerce s­o  întâlneasc ă în public;  îi era team ă că explica țiile ar 
putea fi mai  îngrozitoare chiar dec ât incidentul  în sine.
 Deși părea de necrezut, Sauni ère nu a renun țat nici o secund ă, așa că 
acum,  într­un sertar al dulapului, Sophie avea un teanc de scrisori nedeschise, 
pe care b ătrânul i le trimisese pe parcursul unui deceniu  întreg. Ce­i drept, nu­
i nesocotise niciodat ă cererea  și nu­i telefonase.
 „Până în dup ă­amiaza asta.”
 — Sophie?
 Vocea lui sunase straniu de  îmbătrânită pe banda magnetic ă a robotului.
 — Ți­am respectat dorin țele at âta amar de vreme … Și mă doare c ă te sun
acum, dar trebuie s ă­ți vorbesc. S­a  întâmplat ceva cumplit.
 În buc ătăria apartamentului ei din Paris, Sophie tremura u șor pentru c ă 
îi auzea vocea din nou, dup ă atâția ani. Un val de amintiri dragi din copil ărie o 
cople șiseră.
 — Sophie, te rog, ascult ă­mă.
 Îi vorbea  în englez ă, așa cum f ăcuse totdeauna. „Exerseaz ă franceza la 
școală. Acas ă exers ăm engleza.”
 — Nu po ți fi sup ărată la nesf ârșit. Nu ai citit scrisorile pe care  ți le­am 
trimis  în toți anii  ăștia? Încă nu ai  înțeles? Trebuie s ă vorbim imediat. Te rog, 
împline ște­i bunicului t ău aceast ă unic ă rugăminte. Sun ă­mă la Luvru. 
Imediat. Cred c ă pe am ândoi ne pa ște un mare pericol.
 Sophie se uit ă uimit ă la robotul telefonic. „Un mare pericol?” Ce tot 
vorbea el acolo?
 — Prin țesă… Vocea bunicului se fr ânse cople șită de o emo ție pe care ea 
n­o putea identifica:  Știu că ți­am ascuns unele lucruri  și știu că din cauza 
asta ți­am pierdut dragostea. Dar am f ăcut­o pentru siguran ța ta. Acum  însă 
trebuie s ă știi adev ărul. Te rog, trebuie s ă­ți spun adev ărul despre familia ta.
 Brusc, inima  începuse s ă­i bat ă nebune ște. „Familia mea?” P ărinții îi 
muriser ă când avea doar patru ani. Ma șina lor se pr ăbușise de pe un pod  în 
apele unui r âu învolburat. Tot atunci pieriser ă bunica  și fratele ei mai mic, 
astfel c ă într­o clip ă, întreaga ei familie disp ăruse de pe fa ța pământului. O 
cutie plin ă cu articole de ziar  îi confirma  și azi acest lucru.
 Cuvintele b ătrânului  îi stârniser ă un nea șteptat dor, de mult uitat. 
„Familia mea!” Fragmente din visul care  îi bântuise numeroase nop ți din 
copilărie îi revenir ă acum  în minte: „Familia mea tr ăiește! Și se întorc to ți 
acasă!” Dar, la fel ca  în vis, imaginile se destr ămară.
 „Familia ta a murit, Sophie, nu se va mai  întoarce niciodat ă.”
 — Sophie, insist ă bunicul ei la telefon, am a șteptat ani de zile pentru a­ ți 
spune acest lucru. Am a șteptat momentul potrivit, dar acum nu mai avem 
timp. Sun ă­mă la Luvru! Imediat ce prime ști mesajul! Eu am s ă aștept aici 
toată noaptea. Sunt at ât de multe lucruri pe care trebuie s ă le afli!

Și mesajul se  încheiase.
 Sophie r ămăsese t ăcută și tremur ă minute  întregi. Analiz ând din toate 
unghiurile spusele bunicului ei, o singur ă posibilitate p ărea logic ă, iar 
adevăratul motiv devenise, pentru ea, evident.
 Era un truc.
 Bunicul ei voia cu disperare s­o vad ă și era dispus sa  încerce orice. Iar 
acest lucru nu putea dec ât să­i sporeasc ă ei dezgustul. Poate c ă era bolnav, pe 
moarte  și hotărâse să se foloseasc ă de orice  șiretlic pentru a o convinge s ă­l 
viziteze pentru ultima dat ă. Dac ă așa stăteau lucrurile, f ăcuse o alegere 
înțeleapt ă.
 „Familia mea.”
 Acum,  în toaleta b ărbaților din Muzeul Luvru, mai auzea  încă vocea 
bunicului ei  în mesajul primit cu c âteva ore  în urm ă: „Sophie, cred c ă pe 
amândoi ne pa ște un mare pericol. Sun ă­mă!”
 Nu­l sunase  și nici nu avusese de g ând s­o fac ă. Acum nu mai era  însă la
fel de sceptic ă. Bunicul ei z ăcea mort, asasinat  în muzeul pe care­l credea al 
lui. Și scrisese pe podea un cod.
 Un cod pentru ea. De acest lucru era c ât se poate de sigur ă.
 Deși nu putea descifra mesajul, nu avea  îndoieli c ă natura lui criptic ă era
încă o dovad ă că textul i se adresa ei. Pasiunea  și talentul ei pentru criptografie
erau rezultatul convie țuirii cu Jacques Sauni ère – el  însuși un fanatic al 
codurilor secrete, al cuvintelor  încruci șate și al enigmelor. „C âte duminici am 
petrecut am ândoi rezolv ând anagramele  și rebusurile din reviste?!”
 La vârsta de doisprezece ani, Sophie putea dezlega singur ă careul din Le 
Monde, iar bunicul o „avansase” la rebusuri  în limba englez ă, jocuri 
matematice  și coduri cifrate. Feti ța nu se mai s ătura de ele.  În cele din urm ă, 
își transformase pasiunea  în profesie, devenind criptograf angajat al Poli ției 
Judiciare.
 În noaptea asta, profesionistul din ea nu putea s ă nu remarce eficacitatea
cu care bunicul ei folosise un cod simplu pentru a uni doi oameni total 
necunoscu ți – Sophie Neveu  și Robert Langdon.
 Întrebarea era  însă de ce.
 Din nefericire, privirea r ătăcită a lui Langdon demonstra clar c ă el habar 
n­avea pentru ce  îi unise bunicul ei. A șa că ea continu ă să­l preseze:
 — Aveai planificat ă o întâlnire cu bunicul meu. Despre ce urma s ă 
discuta ți?
 Americanul o privea cu o nedumerire evident ă:
 — Secretara lui a stabilit  întrevederea  și nu mi­a dat nici un am ănunt, 
iar eu nu am  întrebat. Am presupus c ă a auzit despre conferin ța mea care avea 
ca tem ă iconografia p ăgână în catedralele franceze, c ă este interesat de subiect 
și că i­ar pl ăcea s ă ne întâlnim la un pahar pentru a sta de vorb ă.
 Sophie nu credea o boab ă din toat ă povestea. Firul era prea sub țire. 
Bunicul ei  știa despre iconografia p ăgână mai multe dec ât oricine altcineva.  În

plus, era un om foarte retras, nicidecum predispus la taclale cu un profesor 
american oarecare – dac ă nu avea un motiv bine  întemeiat.
 Sophie trase ad ânc aer  în piept  și continu ă:
 — Bunicul m­a sunat ast ăzi dup ă­amiaz ă și mi­a spus c ă și eu și el 
suntem  în mare pericol. Chestia asta  îți spune ceva?
 Ochii lui alba ștri se  întunecar ă:
 — Nu,  însă, ținând seama de cele  întâmplate…
 Ea înclin ă din cap.  Ținând seama de evenimentele din decursul acestei 
nopți, ar fi trebuit s ă fie într­o ureche pentru a nu se teme. Brusc lipsit ă de 
puteri, se apropie de ferestruica din cap ătul încăperii  și privi afar ă prin re țeaua 
de fire electrice de alarm ă încastrate  în sticl ă. Erau destul de sus – la cel pu țin 
doisprezece metri  înălțime.
 Oftă și își îndrept ă privirea spre marea de acoperi șuri a Parisului. Spre 
stânga, dincolo de panglica Senei, se  înălța silueta iluminat ă a Turnului Eiffel. 
Drept  în față era Arcul de Triumf. Iar spre dreapta, chiar  în vârful colinei 
Monimartre, cupola delicat ă a Bisericii Sacre­Coeur lucea  în lumina lunii.
 Aici, la extremitatea vestic ă a Aripii Denon, artera care str ăbătea Place du
Carrousel de la nord la sud trecea chiar pe sub zidurile Luvrului, fiind 
despărțită de ele de un trotuar  îngust.  În strad ă, obișnuitele camioane de marf ă
așteptau somnolente la semafor, iar lui Sophie i se p ărea că licărul luminilor de
poziție clipea batjocoritor.
 — Nu  știu ce s ă spun, r ăsună vocea lui Langdon  în spatele ei. E clar c ă 
bunicul t ău a încercat s ă ne spun ă ceva.  Îmi pare r ău că nu te pot ajuta mai 
mult.
 Sophie se  întoarse spre el, mi șcată de regretul sincer ce r ăzbătea din 
glasul lui. Chiar  și în situa ția dificil ă în care se afla, tot ar fi vrut s­o ajute. „Fire
de profesor”,  își spuse ea, amintindu­ și cele citite  în dosarul alc ătuit de DCPJ. 
„Universitar care nu are lini ște atunci c ând nu  înțelege ceva. Cel pu țin avem 
asta în comun.”
 Așa cum  îi cerea profesia, Sophie  își câștiga existen ța căutând o 
semnifica ție în date aparent lipsite de sens.  În noaptea asta intuia c ă Robert 
Langdon – con știent sau nu – de ținea ni ște informa ții de care ea nu se putea 
lipsi. „Prin țesă Sophie, g ăsește­l pe Robert Langdon.” Mesajul bunicului ei n­ar 
fi putut fi mai clar dec ât atât. Dar avea nevoie de mai mult timp al ături de el – 
timp pentru a se g ândi, timp pentru a descifra  împreun ă acest mister. Din 
păcate însă, timpul era foarte scurt. Ridic ându­și privirea spre Langdon, apel ă 
la unica abordare la care se putea g ândi acum:
 — Bezu Fache te va aresta din clip ă­n clip ă. Pot s ă te scot de aici, din 
muzeu! Dar trebuie s ă acționăm imediat!
 Langdon f ăcu ochii mari:
 — Vrei s ă fug?!
 — E cel mai de ștept lucru pe care po ți să­l faci. Dac ă­i oferi c ăpitanului 
șansa s ă te aresteze acum, vei petrece s ăptămâni bune  într­o  închisoare 
francez ă, în vreme ce DCPJ  și Ambasada American ă se vor „r ăzboi” sub a cui

jurisdic ție să fii judecat. Dar, dac ă reușim să ieșim de aici  și ajungem la 
ambasad ă, Guvernul American  îți va ap ăra drepturile p ână când vom reu și să 
demonstr ăm că nu ai nici un amestec  în crima asta.
 Profesorul nu p ărea deloc convins:
 — Las­o balt ă! Fache are oameni  înarma ți la fiecare ie șire. Chiar dac ă am
scăpa fără să fim împușcați, fuga nu m­ar face dec ât să par într­adev ăr vinovat.
Trebuie s ă­i spui lui Fache c ă mesajul de pe podea  îți este adresat  ție și că 
numele meu scris acolo nu constituie o acuza ție.
 — I­o voi spune, replic ă Sophie vorbind foarte repede, dar numai dup ă ce 
vei fi la ad ăpost,  în cadrul ambasadei. Cl ădirea se afl ă la nici doi kilometri de 
aici și mașina mea e parcat ă chiar la intrarea  în muzeu. A­l  înfrunta pe Fache 
aici este mult prea riscant! Nu  înțelegi? Omul  și­a pus  în cap s ă demonstreze  în
noaptea asta c ă ești vinovat. Singurul motiv pentru care nu te­a arestat  încă 
este c ă a vrut s ă te țină sub observa ție, în speran ța că vei face ceva care s ă­i 
confirme b ănuielile.
 — Exact. Adic ă să fug!
 Telefonul mobil din buzunarul ei  începu s ă sune. „Fache, probabil”,  își 
spuse ea  și­l închise.
 — Domnule Langdon, trebuie s ă mai  întreb un singur lucru.
 „Și viitorul t ău depinde de r ăspunsul pe care mi­l vei da”, ad ăugă Sophie 
în sinea ei, apoi continu ă cu glas tare:
 — Textul de pe podea nu dovede ște, în mod evident, c ă ești vinovat; 
totuși, Fache a spus echipei noastre c ă este sigur de vinov ăția dumitale. Crezi 
că mai exist ă și un alt motiv care s ă­i confere o asemenea certitudine?
 Langdon r ămase pe g ânduri timp de c âteva secunde:
 — Nu­mi trece prin minte niciunul.
 Sophie r ăsuflă ușurată. „Ceea ce  înseamn ă că Fache minte.” De ce – 
habar nu avea, dar nici nu mai conta acum. Important era faptul c ă Bezu 
Fache  ținea mor țiș să­l bage dup ă gratii pe Langdon  în noaptea asta, cu orice 
preț. Sophie, pe de alt ă parte, avea nevoie de american pentru planurile ei, iar 
din aceast ă dilem ă nu exista dec ât o singur ă ieșire.
 „Trebuie s ă­l duc pe Langdon la Ambasada American ă.”
 Răsucindu­se spre ferestruic ă, privi prin  țesătura de fire  încastrate  în 
sticlă. Dac ă ar sări de aici, de la doisprezece metri  înălțime, americanul s­ar 
alege cu c âteva oase rupte. Cel pu țin.
 Totuși, decizia era luat ă.
 Robert Langdon avea s ă evadeze din muzeu, fie c ă voia, fie c ă nu.
 — Cum adic ă nu r ăspunde?!  Întreb ă Fache, nevenindu­i s ă cread ă. Ai 
sunat pe mobil, da?  Știu că­l are la ea.
 De câteva minute locotenentul Collet tot  încerca s ă dea de Sophie.
 — Poate c ă i s­a desc ărcat acumulatorul. Sau poate c ă și­a închis 
mobilul.
 Fache se  întunecase la fa ță după ce vorbise la telefon cu directorul 
Departamentului de Criptografie. Dup ă ce pusese receptorul  în furc ă, venise  în

fața lui Collet  și­i ceruse s ă­i fac ă legătura cu agentul Neveu. Cum acesta nu 
reușise, c ăpitanul se plimba acum de colo, colo ca un leu  în cușcă.
 — De ce au sunat cei de la Criptografie?  Îndrăzni să­l întrebe Collet.
 — Să ne spun ă că n­au g ăsit nici o referire la diavoli draconici  și la sfin ți 
schilozi.
 — Atâta tot?
 — Nu; au ad ăugat c ă numerele constituie un  șir Fibonacci  și că, dup ă 
părerea lor, nu au nici o semnifica ție.
 Locotenentul  îl privi derutat:
 — Dar o trimiseser ă deja pe Neveu s ă ne spun ă toate astea!
 Fache cl ătină din cap:
 — Nu, n­au trimis­o ei pe Neveu.
 — Poftim?!
 — Dup ă spusele directorului, la ordinele mele le­a cerut tuturor 
membrilor echipei sale s ă studieze imaginile trimise de noi. C ând a sosit la 
birou, agentul Neveu a luat codul  și una dintre fotografiile lui Sauni ère, dup ă 
care a plecat f ără un cuv ânt. Directorul a mai ad ăugat c ă purtarea ei nu i s­a 
părut ie șită din comun; fiindc ă era firesc s ă se simt ă afectat ă.
 — Afectat ă?! Dar n­a mai v ăzut p ână acum fotografii ale vreunui 
cadavru?
 Fache t ăcu pentru o clip ă:
 — Eu n­am  știut acest lucru  și se pare c ă nici directorul ei n­a  știut, 
până ce un coleg nu i­a spus c ă, aparent, Sophie Neveu este nepoata lui 
Jacques Sauni ère.
 Collet r ămase f ără cuvinte.
 — Directorul mai zicea c ă femeia nu i­a pomenit niciodat ă despre 
Sauni ère și el bănuiește că a păstrat secretul pentru c ă, probabil, nu voia s ă fie
tratat ă preferen țial datorit ă bunicului ei celebru.
 „Așadar, nu­i de mirare c ă a fost afectat ă când a v ăzut fotografiile. Ce 
coinciden ță nefericit ă!” își spuse Collet, „ca o t ânără să fie solicitat ă să 
descifreze un cod scris de o rud ă care tocmai a fost asasinat ă. Cu toate acestea,
comportarea ei e lipsit ă de sens!”
 — Dar femeia a recunoscut numerele acelea ca fiind un  șir Fibonacci, 
fiindc ă a venit aici  și ne­a spus­o. Nu  înțeleg de ce a plecat de la birou f ără să 
spun ă cuiva c ă a descifrat codul.
 De fapt, Collet nu  își putea imaginea dec ât un singur scenariu care putea
să explice acest comportament straniu: Sauni ère scrisese pe podea un cod 
numeric  în speran ța că Fache va apela la criptografi pentru a­l descifra  și, deci,
o va implica  și pe nepoata lui. C ât despre gestul mesajului, inten ționase victima
să comunice  în acest fel cu agentul Neveu?  Și dacă da, ce anume spunea 
mesajul?  Și care era rolul lui Langdon aici?
 Înainte ca locotenentul s ă mai poat ă cugeta la scenariul s ău, în lini ștea 
muzeului r ăsună deodat ă o alarm ă. Sunetul p ărea că vine din interiorul Marii 
Galerii.

— Alarm ă! Strig ă unul dintre agen ți, studiind la repezeal ă imaginile 
primite pe monitor. Grande Galerie! Toilettes Messieurs!
 Fache url ă spre Collet:
 — Unde­i Langdon?
 — Tot la toalet ă! Îi răspunse locotenentul  și îi arătă punctule țul roșu ce 
clipea continuu pe ecranul laptopului s ău. Probabil c ă a spart fereastra!
 Collet  știa că Langdon nu putea ajunge prea departe. De și regulile de 
protec ție împotriva incendiilor impuneau ca toate ferestrele situate la peste 
cincisprezece metri  înălțime,  în clădirile publice, s ă fie u șor de spart, o s ăritură 
de la etajul al doilea al Luvrului f ără ajutorul unei sc ări însemna sinucidere 
curat ă. În plus, l ângă extremitatea vestic ă a Aripii Denon nu existau copaci sau
iarbă care s ă amortizeze  șocul c ăderii. Sub fereastra toaletei, cele dou ă benzi 
intens circulate ale str ăzii se aflau la doar doi metri de zidul cl ădirii.
 — Dumnezeule! Exclam ă locotenentul, cu ochii la ecran. Langdon se 
apropie de fereastr ă!
 Fache pornise deja. Smulg ându­și revolverul Manurhin MR­93 din 
suportul de sub bra ț, năvăli pe culoar.
 Pe ecranul computerului, punctul ro șu ajunse la pervaz  și apoi f ăcu o 
mișcare cu totul nea șteptat ă: ieși dincolo de perimetrul cl ădirii.
 „Ce naiba se  întâmplă acolo?! Se  întreb ă Collet. A  încălecat americanul pe
pervaz sau…?”
 — Iisu…!
 Locotenentul s ări drept  în picioare. Punctul ro șu țâșni în afara zidului. 
Păru că rămâne în aer o fr ântură de secund ă, apoi  încremeni brusc, la aproape 
zece metri  în afara Luvrului.
 Bâjbâind cu m âinile pe butoane, Collet acces ă o hart ă a Parisului  și 
recalibr ă sistemul GPS. Focaliz ă și identific ă locația exact ă a semnalului.
 Nu se mai mi șca.
 Zăcea neclintit,  în mijlocul pie ței.
 Langdon s ărise!
 Fache str ăbătea în fug ă Marea Galerie,  în vreme ce vocea lui Collet 
bubuia prin sta ția radio, acoperind sunetul  îndep ărtat al alarmei:
 — A s ărit! V ăd semnalul afar ă, în Place du Carrousel! A s ărit pe fereastra 
toaletei!  Și nu mai mi șcă! Iisuse, cred c ă Langdon s­a sinucis!
 Fache auzea cuvintele, dar nu putea s ă le priceap ă și sensul. Sub pa șii 
săi, culoarul p ărea că nu se mai sf ârșește. Trec ând pe l ângă cadavrul lui 
Sauni ère, privi drept  înainte, spre cap ătul Aripii Denon, unde se vedeau 
panourile desp ărțitoare. Alarma se auzea mai tare acum:
 — Stai! Url ă Collet. Se mi șcă! Dumnezeule, e  în viață! Langdon se mi șcă!
 Fache alerga  în continuare,  înjurând la fiecare pas pe care­l f ăcea.
 — Se mi șcă mai repede acum! Strig ă Collet. Str ăbate pia ța. Dar… A prins
viteză! Se deplaseaz ă prea repede!

Ajuns la panourile desp ărțitoare, c ăpitanul trecu printre ele, z ări ușa 
toaletei  și se repezi  în ea. Vocea locotenentului abia se mai auzea prin sta ție 
vuietul alarmei.
 — Probabil c ă e într­o ma șină! Cred c ă e într­o ma șină! Nu pot s ă…
 Cuvintele lui Collet se pierdur ă în urletul alarmei, c ând Fache se n ăpusti 
în toalet ă, cu arma preg ătită. Își miji ochii  în lumina aspr ă și cercet ă încăperea.
 Cabinele erau goale. Nu era nimeni  înăuntru. Privirea  îi zbur ă la fereastra
făcută țăndări. Alerg ă acolo  și privi  în jos. Nici urm ă de Langdon. Cine ar fi 
riscat o cascadorie ca asta?! Dac ă ar fi s ărit de la o asemenea  înălțime, nu­
ncape  îndoial ă că ar fi fost r ănit serios.
 Alarma se opri,  în sfârșit și vocea lui Collet se auzi din nou  în sta ție:
 — Se deplaseaz ă spre sud… Mai repede… Trece Sena pe Pont du 
Carrousel!
 Fache se  întoarse spre st ânga. Unicul vehicul de pe Pont du Carrousel 
era un camion uria ș cu remorc ă dubl ă, care se  îndep ărta de Luvru, spre sud. 
Una dintre remorcile deschise era acoperit ă cu o prelat ă de vinilin, 
asem ănătoare cu un hamac uria ș. Căpitanul se sim ți scuturat de un fior. Cu 
numai c âteva clipe  în urm ă, camionul acela a șteptase, probabil, la semafor, 
chiar sub fereastra toaletei.
 „A riscat ca un nebun”,  își spuse. Langdon nu avusese de unde s ă știe ce 
se afl ă sub prelat ă; dacă erau piese de o țel? Sau ciment? Sau chiar gunoi? Un 
salt de la doisprezece metri  înălțime? „Fusese o nebunie!”
 — Punctul ro șu cote ște! Strig ă Collet. Vireaz ă la dreapta pe Pont des 
Saints­P ères!
 Da, camionul care traversase podul  încetinise acum  și cotea la dreapta, 
pe Pont des Saints­P ères. „Asta e!”,  își spuse Fache. Uluit, privi cum camionul 
dispare dup ă colț. Collet luase deja leg ătura cu agen ții din exterior, trimi țându­
i în afara Luvrului  și ordon ându­le ma șinilor de patrulare s ă porneasc ă în 
urmărirea camionului, a c ărui pozi ție în trafic o urm ărea pe monitor.
 Fache  știa că acum totul se sf ârșise. Oamenii lui urmau s ă înconjoare 
camionul  în numai c âteva minute; Langdon nu avea unde s ă mai dispar ă.
 Punându­și arma la loc, ie și din toalet ă și­i ceru lui Collet prin sta ție:
 — Adu­mi ma șina! Vreau s ă fiu de fa ță când îl arestam!
 Și, în vreme ce se  înapoia  în fug ă prin Marea Galerie, se  întreb ă dacă 
profesorul supravie țuise c ăderii.
 Oricum, nu mai conta.
 „Langdon a fugit. E vinovat ca  însuși Iuda.”
 La numai cincisprezece metri de toalet ă, Langdon  și Sophie st ăteau 
ascun și în întuneric, lipi ți de unul dintre panourile ce desp ărțeau toaleta de 
restul galeriei. Abia avuseser ă timp s ă se fac ă nevăzuți înainte ca Fache s ă se 
năpusteasc ă pe lângă ei, cu arma  în mână.
 Ultimele  șaizeci de secunde se scurseser ă ca o furtun ă, greu de  înțeles.
 Langdon st ătea lângă chiuvet ă, refuz ând să fugă din cauza unei crime pe 
care n­o comisese, c ând Sophie  începuse s ă studieze fereastra  și firele alarmei

electronice  încastrate  în sticl ă. Apoi privise jos,  în strad ă, de parc ă ar fi 
măsurat  înălțimea.
 — Cu pu țină precizie, vei putea ie și de aici,  îi spusese ea.
 „Precizie?” Nedumerit, se uitase  și el în jos, pe fereastr ă. În strad ă, un 
enorm camion cu dou ă remorci se apropia de semaforul aflat chiar sub 
fereastr ă. Remorcile erau acoperite cu o prelat ă albastr ă de vinilin, care 
acoperea  încărcătura. Langdon spera din tot sufletul c ă Sophie nu se g ândea la 
ceea ce credea el c ă­i trece prin minte:
 — Sophie,  în nici un caz n­am s ă sar…
 — Scoate dispozitivul de localizare.
 Năuc, dusese m âna la buzunar  și pipăise dup ă micul disc metalic. Sophie
i­l luase din m ână, se apropiase cu el de chiuvet ă și, aleg ând o bucat ă mare de 
săpun, pusese discul deasupra  și îl presase bine cu un deget,  înfund ându­l  în 
interior. Apoi netezise s ăpunul p ână ce astupase gaura,  închiz ând astfel discul 
înăuntru  și i­l întinsese lui Langdon.
 Fără a­i oferi vreo explica ție, scosese de sub chiuveta un co ș metalic de 
gunoi  și, înainte ca el s ă poat ă protesta, se repezise la fereastr ă, ținând co șul în
față, ca pe un berbece. Izbit drept  în mijloc, geamul zburase pref ăcut în 
țăndări.
 Alarma  începuse s ă urle  în aceea și clipă, asurzitoare.
 — Dă­mi s ăpunul!  Îi strigase ea,  încerc ând să acopere sunetul 
înnebunitor.
 Profesorul i­l  întinsese.
 Privind prin fereastra spart ă, ochise camionul ce a ștepta la semafor. 
Ținta era suficient de mare – o prelat ă întins ă, nemi șcată – și se afla la nici trei 
metri de zidul muzeului. Tr ăgând ad ânc aer  în piept, Sophie azv ârlise s ăpunul 
cu tot cu dispozitivul de localizare  în noapte.
 Proiectilul aterizase pe marginea prelatei  și alunecase dedesubt, printre 
mărfuri, chiar  în clipa  în care lumina semaforului se schimbase.
 — Felicit ări, îi spusese ea, tr ăgându­l de m ânecă spre u șă. Tocmai ai 
evadat din Luvru.
 Ieșind în fug ă, izbutiser ă să se ascund ă în întuneric exact c ând Fache 
dădea buzna  în toalet ă cu arma  în mână.
 Acum, alarma se oprise  și Langdon auzea deja sirenele ma șinilor de 
poliție care se  îndep ărtau de muzeu. Un exod poli țienesc. Fache plecase  și el la 
fel de gr ăbit. În urma lui, Marea Galerie r ămăsese pustie.
 — Exist ă o scar ă de incendiu cam la cincizeci de metri mai sus, pe 
culoar,  îi spuse Sophie. Poli ția a p ărăsit zona, a șa că putem s ă ieșim și noi de 
aici.
 Langdon hot ărî să nu mai rosteasc ă nici un cuv ânt, toat ă noaptea; 
Sophie Neveu era, clar, mult mai de șteapt ă decât el.
 Se spune c ă Biserica Saint­Sulpice este cl ădirea parizian ă cu cea mai 
ciudat ă istorie. Construit pe ruinele unui vechi templu  închinat zei ței egiptene 
Isis, loca șul are un plan arhitectural care  îl copiaz ă până la centimetru pe cel al

catedralei Notre­Dame. Aici au fost boteza ți marchizul de Sade  și Baudelaire  și 
tot aici s­a c ăsătorit Victor Hugo. Seminarul de al ături are un trecut bine 
documentat, c ât se poate de neortodox, fiind odinioar ă locul clandestin de 
întrunire a unei serii  întregi de societ ăți secrete.
 În noaptea aceasta  însă, interiorul cavernos al bisericii era t ăcut ca un 
morm ânt, unicul semn de via ță fiind parfumul slab de t ămâie ce  încă mai 
persista dup ă slujba de sear ă. Când îl conduse  în sanctuar, Silas sesiz ă o 
oarecare tulburare  în atitudinea surorii Sandrine. Acest lucru nu i se p ărea 
însă deloc surprinz ător, se obi șnuise deja cu jena pe care o sim țeau oamenii 
față de el.
 — Sunte ți american, spuse ea.
 — Francez prin na ștere. Mi­am sim țit chemarea  în Spania  și acum 
studiez  în Statele Unite.
 Sora Sandrine  își plec ă fruntea; era o femeie micu ță de st ătură, cu priviri 
blânde:
 — Și n­ați văzut niciodat ă Saint­Sulpice?
 — Îmi dau seama c ă și acesta este un p ăcat.
 — Biserica e mult mai frumoasa la lumina zilei.
 — Sunt convins. V ă sunt  însă recunosc ător că îmi oferi ți ocazia de a o 
vizita acum.
 — Abatele mi­a solicitat acest lucru. Se vede c ă aveți prieteni sus­pu și.
 „Habar n­ai tu!”  își spuse Silas.
 Urmând­o pe sora Sandrine spre altar, nu putea s ă nu fie surprins de 
austeritatea l ăcașului. Spre deosebire de Notre­Dame, cu ale ei fresce viu 
colorate, lemn ăria și decora țiunile poleite ale altarului, Saint­Sulpice avea un 
aspect rece  și sever, amintind prin severitatea sa de catedralele ascetice ale 
Spaniei. Lipsa decora țiunilor conferea parc ă interiorului o l ărgime suplimentar ă
și, privind spre arcele zvelte ale plafonului boltit, Silas  își imagin ă că se afl ă sub
chila unei uria șe corăbii.
 „O imagine potrivit ă”, își spuse. Corabia fr ăției avea s ă fie răsturnat ă și 
să se scufunde pentru totdeauna. Ner ăbdător să treac ă la lucru,  își dorea ca 
sora Sandrine s ă­l lase singur mai repede. Era o femeie scund ă și sub țire, de 
care ar fi putut sc ăpa ușor, dar jurase s ă nu foloseasc ă forța dec ât în caz de 
absolut ă necesitate. „Este o slujitoare a Domnului  și nu e vina ei c ă frăția a ales
aceasta biseric ă pentru a ascunde cheia de bolt ă. Nu trebuie s ă plăteasc ă ea 
pentru p ăcatele altora.”
 — Îmi pare r âu, sor ă, fiindc ă ai fost deranjat ă din somn pentru mine.
 — Ba deloc. V ă aflați în Paris pentru scurt timp  și ar fi fost p ăcat să 
ratați Saint­Sulpice. Ce anume v ă intereseaz ă mai mult, arhitectura sau istoria 
bisericii?
 — De fapt, sor ă, interesele mele sunt mai degrab ă de ordin spiritual.
 Călugărița izbucni  într­un r âs ușor, pl ăcut:
 — Asta se  înțelege de la sine. Dar m ă întrebam cu ce s ă începem turul de
vizitare.

Silas  își aținti privirile asupra altarului:
 — Nu­i nevoie de un tur. A ți fost mai mult dec ât amabil ă. De aici m ă 
descurc singur.
 — Dar nu m ă deranjeaz ă deloc, replic ă ea. La urma urmei, tot m­am 
trezit.
 Silas se opri. Ajunseser ă la primele strane, la nici cincisprezece metri de 
altar. Se r ăsuci post ându­și trupul masiv drept  în fața femeii  și simți cum se 
crispeaz ă atunci c ând văzu ochii s ăi roșii.
 — Sper s ă nu fiu prea nepoliticos, sor ă, dar nu sunt obi șnuit s ă intru 
într­o Cas ă a Domnului  și să mă plimb, pur  și simplu, prin ea. V­ar deranja 
dacă aș rămâne pu țin timp singur, pentru a m ă ruga  înainte de a admira 
arhitectura?
 Sora Sandrine ezit ă:
 — Oh, desigur. V ă voi a ștepta  în spate, l ângă intrare.
 Silas puse o m ână grea pe um ărul ei  și o privi drept  în ochi:
 — Sor ă, mă simt  și așa vinovat fiindc ă v­am trezit din somn. A v ă cere s ă 
mai r ămâneți cu mine acum ar fi prea mult. V ă rog s ă vă întoarce ți în camera 
dumneavoastr ă. Voi vizita biserica singur  și apoi voi pleca!
 Călugărița nu p ărea tocmai convins ă:
 — Sunte ți sigur c ă nu v ă veți simți singur?
 — Câtuși de pu țin. Rug ăciunea este o bucurie ce trebuie tr ăită în 
singur ătate.
 — Cum dori ți!
 Silas  își luă palma de pe um ărul ei:
 — Somn u șor, sor ă! Domnul fie cu tine.
 — Și cu tine, r ăspunse ea  și se îndrept ă spre sc ări. Vă rog s ă închide ți 
bine u șile când ie șiți!
 — Voi avea grij ă.
 Silas o privi cum urc ă scările p ână ce disp ăru. Apoi se  întoarse  și 
îngenunche l ângă prima stran ă; brâul cilice  îi pătrunse mai ad ânc în carne.
 „Doamne,  Ție îți închin munca aceasta pe care o  împlinesc azi…”
 Ghemuit ă în umbra balconului ce str ăjuia altarul, sora Sandrine privea 
tăcută printre barele balustradei. Temerile bru ște ce­i cuprinser ă sufletul  în 
clipa  în care  îl văzuse pe c ălugăr îngenuncheat o  îngrijorau. Pentru o clip ă, se 
întreb ă dacă nu cumva vizitatorul acesta misterios era du șmanul despre care 
fusese prevenit ă; poate c ă în aceasta sear ă va trebui s ă ducă la îndeplinire 
ordinele ce­i fuseser ă date cu at ât de mult timp  în urm ă. Așa că hotărî să 
rămână acolo,  în întuneric  și să urmăreasc ă fiecare mi șcare a c ălugărului.
 După ce ie șiră din umbr ă, Langdon  și Sophie se  îndreptar ă cu pa și repezi
spre scara de incendiu. Profesorul avea impresia c ă încearc ă să asambleze un 
uriaș puzzle pe dibuite. Cel mai recent aspect al misterului cu care se 
confrunta era unul extrem de tulbur ător: „Un c ăpitan al Poli ției Judiciare 
încearc ă să­mi pun ă în cârcă o crim ă.”
 — Ce crezi,  șopti el, nu cumva Fache o fi scris mesajul acela pe podea?

Sophie nici m ăcar nu se  întoarse:
 — Imposibil!
 Langdon nu era chiar at ât de sigur:
 — Pare al naibii de hot ărât să mă scoat ă pe mine vinovat. Poate a crezut 
că, scriindu­mi numele pe podea, ar avea mai mul ți sorți de reu șită.
 — Șirul lui Fibonacci? Post­scriptumul? Tot simbolismul lui Leonardo da 
Vinci  și al divinit ății feminine? Nu, sigur este m âna bunicului meu!
 Langdon  știa că are dreptate. Simbolurile tuturor acestor indicii se legau 
perfect – pentagrama, Omul Vitruvian, da Vinci, zei ța și chiar  Șirul Fibonacci. 
„O serie coerent ă de simboluri”, a șa cum ar numi­o iconografii. Extrem de 
unitar ă.
 — Și faptul c ă m­a sunat  în dup ă­amiaza asta…, adăugă Sophie, 
spun ându­mi c ă trebuie s ă­mi dezv ăluie ceva. Sunt sigur ă că mesajul scris pe 
podea a fost un ultim efort din partea lui pentru a­mi comunica mie ceva 
important, ceva ce el  și­a închipuit c ă mă vei ajuta s ă înțeleg.
 Langdon se  încrunt ă. „O, diavol draconic! Oh, sf ânt schilod!”  Și­ar fi dorit
să înțeleag ă mesajul, at ât pentru binele lui Sophie, c ât și pentru al s ău. 
Situa ția se  înrăutățise de c ând văzuse el prima dat ă textul scris pe podea. Falsa
lui evadare pe fereastra toaletei nu avea s ă­l fac ă deloc mai drag  în ochii lui 
Fache; de fapt, avea mari  îndoieli c ă Poliția Francez ă va gusta umorul urm ăririi 
și arest ării unei buc ăți de s ăpun.
 — Nu mai avem mult p ână la scar ă, îi spuse Sophie.
 — Crezi c ă ar fi posibil ca  în șirul acela de numere s ă fie ascuns ă Cheia 
pentru a  înțelege restul mesajului?
 Profesorul lucrase odat ă la o serie de manuscrise ale lui Bacon ce 
conțineau un cifru epigrafic  în care anumite r ânduri constituiau indicii pentru 
descifrarea  întregului cod.
 — M­am g ândit toat ă noaptea la numerele acelea. Sume, produse, 
rapoarte… Nu v ăd nimic, nici o idee. Din punct de vedere matematic, sunt 
aranjate la  întâmplare. O aiureal ă criptografic ă.
 — Și totu și, fac parte din  Șirul lui Fibonacci. Nu poate fi o simpl ă 
coinciden ță!
 — Nici nu este. Faptul c ă a scris numerele astea a fost doar o alt ă 
modalitate prin care bunicul a  încercat s ă­mi comunice mie ceva – la fel ca 
folosirea limbii engleze pentru scrierea mesajului, ca pozi ționarea propriului 
trup  în forma schi ței mele preferate ori ca desenarea unei pentagrame pe 
abdomen. Toate au avut rolul de a­mi atrage aten ția.
 — Pentagrama are o semnifica ție aparte pentru tine?
 — Da. Nu am apucat s ă­ți spun, dar era un simbol aparte pentru mine  și
pentru bunicul, c ând eram copil. Obi șnuiam s ă ne juc ăm Tarot  și cartea mea 
indicatoare era totdeauna una din seria pentagramelor. Sunt sigur ă că bunicul 
măsluia c ărțile, dar pentagrama a ajuns cu timpul s ă fie mica noastr ă glum ă.
 Langdon sim ți un fior. Obi șnuiau s ă joace Tarot?! Acest joc medieval de 
origine aparent italian ă avea o  încărcătură atât de mare de simbolism eretic

ascuns,  încât Langdon  îi dedicase un capitol  întreg din cartea pe care o 
pregătea. Cele dou ăzeci și dou ă de cărți principale ale jocului aveau nume ca 
The Female Pope, The Empress sau The Star. Ini țial, Tarotul fusese conceput 
ca un mijloc secret de diseminare a ideologiilor interzise de Biseric ă; în prezent,
trăsăturile sale mistice fuseser ă preluate  și exploatate de ghicitoarele moderne.
 „Arcana indicatoare a divinit ății feminine  în Tarot este pentagrama”,  își 
spuse Langdon, d ându­și seama c ă, dacă Sauni ère obi șnuia s ă măsluiasc ă 
jocul pentru ca nepoata lui s ă se distreze mai bine, pentagrama constituia,  într­
adevăr, o glum ă potrivit ă între ei.
 Ajunser ă la scara de incendiu  și Sophie trase u șor de u șă. Nu se 
declan șă nici o alarm ă; doar u șile care d ădeau spre exterior erau conectate. 
Cobor âră în vitez ă treptele  înguste, spre parter.
 — Bunicul t ău, spuse Langdon str ăduindu­se s ă țină pasul cu ea, c ând 
ți­a povestit despre pentagram ă, a pomenit ceva despre venerarea Zei ței sau 
despre resentimentele Bisericii Catolice?
 Sophie cl ătina din cap:
 — Pe mine m ă interesa mai degrab ă partea matematic ă – propor ția 
divină, num ărul phi,  Șirul Fibonacci – chestii de genul  ăsta.
 Langdon o privi surprins:
 — Ți­a povestit bunicul t ău despre num ărul phi?!
 — Fire ște! Propor ția divin ă sau num ărul de aur. De fapt, ad ăugă ea cu o 
expresie pozna șă, obișnuia s ă glumeasc ă spun ând că eu sunt pe jum ătate 
divină… Știi, datorit ă literelor din numele meu.
 Profesorul se g ândi o clip ă și apoi  își dădu seama.
 „S­o­P­H­l­e!”
 Cobor ând treptele  în continuare, cu g ândul la num ărul phi, Langdon  își 
spuse c ă indiciile l ăsate de Sauni ère erau mult mai coerente dec ât își imaginase
el până acum.
 „Da Vinci… Șirul lui Fibonacci… Pentagrama…”
 În mod aproape incredibil, toate acestea erau armonizate  într­un concept 
unic, at ât de important  în istoria artei,  încât adesea profesorul  îi consacra mai 
multe ore  în sala de curs.
 PHI…
 Brusc, g ândul  îi zbur ă înapoi la Harvard, la ziua  în care,  în fața 
studen ților înscri și la cursul „Simbolistica  în artă”, scrisese pe tabl ă num ărul 
său favorit.
 Langdon se  întorsese spre marea de ochi curio și:
 — Cine­mi poate spune ce num ăr este acesta?
 Un lungan de la cursul de matematic ă ridicase m âna.
 — Este num ărul phi, spusese el, pronun țând fi.
 — Bravo, Stettner! Sper c ă toată lumea a f ăcut cuno ștință cu phi.
 — A nu fi confundat cu pi, ad ăugase Stettner, z âmbind. A șa cum ne 
place nou ă, matematicienilor, s ă spunem, phi e cu un h mai tare dec ât pi!
 Langdon r âsese, dar nimeni altcineva nu mai p ăruse s ă guste gluma.

Stettner d ăduse din m ână, a lehamite  și se a șezase la loc.
 — Acest num ăr, continuase Langdon, unu virgul ă șase unu opt, are o 
importan ță cu totul deosebit ă în artă. Îmi poate spune cineva de ce?
 Lunganul  încercase s ă recâștige stima colegilor:
 — Fiindc ă e atât de dr ăguț?
 Sala izbucnise  în râs.
 — De fapt, Stettner are  și de data aceasta dreptate. Phi este unanim 
considerat cel mai frumos num ăr din  întregul univers.
 Râsetele  încetaser ă brusc, iar lunganul r ânjise cu gura p ână la urechi.
 În vreme ce preg ătea proiectorul, profesorul le explicase studen ților c ă 
numărul phi deriva din  Șirul lui Fibonacci – o progresie celebr ă nu numai 
pentru c ă suma oric ăror doi termeni al ăturați este egal ă cu termenul urm ător, 
dar și fiindc ă raportul oric ăror doi termeni al ăturați are uimitoarea proprietate 
de a fi aproape egal cu num ărul 1,618, adic ă phi!
 — În ciuda originilor sale matematice oarecum mistice, aspectul cu 
adevărat straniu al num ărului phi  ține mai degrab ă de atotprezen ța sa în 
natur ă. Plantele, animalele  și chiar fiin ța uman ă sunt caracterizate de rapoarte 
dimensionale care se apropie cu o bizar ă exactitate de num ărul phi. Frecven ța 
cu care este  întâlnit pretutindeni  în natur ă, continuase Langdon sting ând 
luminile din sal ă, nu poate fi considerat ă o simpl ă coinciden ță, astfel c ă anticii 
au presupus c ă num ărul phi a fost, probabil, dictat de Creator. Savan ții din 
vechime chiar au numit acest num ăr „propor ția divin ă”.
 — Sta ți puțin, intervenise o t ânără din primul r ând. Eu studiez biologia  și
n­am auzit pomenindu­se niciodat ă de aceasta propor ție divin ă în natur ă.
 — Nu? Z âmbise Langdon. Ai analizat vreodat ă relația dintre femelele  și 
masculii unei comunit ăți de albine?
 — Sigur. Femelele sunt totdeauna  în num ăr mai mare.
 — Corect. Dar  știai că, dacă împar ți num ărul de femele la cel al 
masculilor din orice stup sau roi de albine din lume, ob ții totdeauna acela și 
număr?
 — Serios?
 — Exact. Num ărul phi.
 Fata f ăcuse ochii mari:
 — Nu se poate!
 — Ba se poate!  Îi replic ă Langdon, pun ând un diapozitiv ce  înfățișa o 
cochilie spiralat ă. Recuno ști acest organism?
 — E un nautilus, r ăspunsese studenta la biologie. O molusc ă din clasa 
cefalopodelor care  își pompeaz ă aer în cochilia compartimentat ă pentru a­ și 
echilibra nivelul de flotabilitate.
 — Corect.  Și ai idee ce num ăr obții dac ă împar ți diametrul fiec ărei spirale
la cel al spiralei urm ătoare?
 Tânăra privea  în continuare, nevenindu­i s ă cread ă, arcele concentrice 
ale cochiliei.
 Langdon cl ătinase din cap  în sens afirmativ:

— Phi. Propor ția divin ă. Num ărul de aur. Unu virgul ă șase unu opt.
 Fata  îl privise cu un aer uluit.
 Profesorul trecuse apoi la urm ătorul diapozitiv – o imagine luat ă de 
aproape a unei plante de floarea­soarelui.
 — Semin țele de floarea­soarelui sunt dispuse sub form ă de spiral ă 
strânsă. Știți care este raportul dintre diametrele oric ăror dou ă spire al ăturate?
 — Phi?  Întrebase sala  în cor.
 — Ați ghicit!
 Și Langdon trecuse repede  în revist ă o serie de alte diapozitive – conuri de
pin, dispunerea frunzelor pe tulpin ă, segmentarea corpului la insecte – toate 
ilustrau aceea și surprinz ătoare respectare a propor ției divine.
 — E uimitor! Strigase cineva din sal ă.
 — Mda, replicase altcineva, dar ce au toate astea de­a face cu arta?
 — Aha! Exclamase Langdon.  Îmi pare bine c ă ai întrebat!
 Și puse un alt diapozitiv: un pergament de un galben palid, care  înfățișa 
celebrul nud masculin realizat de Leonardo da Vinci, Omul Vitruvian – numit 
astfel  în amintirea lui Marco Vitruvius, str ălucitul arhitect roman care 
pream ărise num ărul de aur  în lucrarea sa, De Arhitectura.
 — Nimeni nu a  înțeles mai bine dec ât Leonardo structura divin ă a 
trupului omenesc. Artistul a mers chiar p ână la a deshuma cadavre pentru a 
măsura propor țiile exacte ale scheletului uman. El a fost primul care a ar ătat 
că trupul omenesc este constituit din „segmente” ale c ăror rapoarte 
propor ționale sunt totdeauna egale cu … Num ărul phi.
 Toți ochii din sal ă îl priviser ă cu îndoial ă.
 — Nu m ă crede ți? Disear ă, când face ți duș, luați un centimetru  și 
măsurați.
 Doi juc ători de fotbal r ânjiser ă.
 — Nu doar voi doi, iste ților! Încerca ți toți! Și fetele  și băieții. Măsurați­vă 
înălțimea, din cre ștet până în tălpi. Apoi m ăsurați distan ța de la ombilic p ână 
la podea  și împărțiți­o pe prima la cea de­a doua. Ce num ăr crede ți că veți 
obține?
 — Cu siguran ță nu phi! Izbucnise unul dintre „iste ți”.
 — Ba da, phi! Unu virgula  șase unu opt. Mai vre ți încă un exemplu? 
Măsurați­vă lungimea bra țului, de la um ăr până la vârful degetelor  și apoi 
împărțiți­o la distan ța dintre cot  și vârful degetelor. Tot phi.  Încă unul? 
Distan ța șold­podea  împărțită la distan ța genunchi­podea. Iar ăși phi. 
Încheieturile degetelor de la m âini. De la picioare. Segmentele coloanei 
vertebrale. Phi! Phi! Phi! Prieteni, fiecare dintre noi este un tribut viu adus 
propor ției divine.
 Chiar  în întunericul s ălii, Langdon  își dăduse seama de uimirea 
studen ților și simțise aceea și căldură plăcută în inim ă, ca de fiecare dat ă. 
Acesta era motivul pentru care iubea meseria asta.
 — Dup ă cum vede ți, prieteni, haosul care ne  înconjoar ă este cl ădit pe o 
ordine bine definit ă. Când au descoperit num ărul de aur, anticii au fost siguri

că au identificat piatra de temelie pe care  însuși Dumnezeu a pus­o la crearea 
lumii  și, datorit ă lui, au  început s ă venereze natura. Acum putem  înțelege de 
ce. M âna lui Dumnezeu este vizibil ă pretutindeni  în natur ă și câteva religii 
păgâne, care se  închin ă în fața Pământului Mam ă, au supravie țuit până astăzi. 
Mulți dintre noi celebreaz ă natura exact a șa cum f ăceau p ăgânii de odinioar ă, 
dar fără a ști ce fac, de fapt. S ărbătorile care marcheaz ă venirea prim ăverii 
constituie un exemplu perfect … Rena șterea naturii  și reluarea ciclului ei fertil. 
Magia misterioas ă a num ărului de aur exista chiar de la  începuturile lumii. 
Omul nu face altceva dec ât să joace dup ă regulile naturii  și, fiindc ă arta e doar 
o încercare a sa de a imita minunile create de m âna lui Dumnezeu, fi ți siguri c ă
veți întâlni propor ția divin ă de foarte multe ori la cursul de art ă din semestrul 
acesta.
 În urm ătoarea jum ătate de or ă, Langdon le ar ătase diapozitive cu lucr ări 
de art ă semnate de Michelangelo, Albrecht D ürer, Leonardo da Vinci  și mul ți 
alții, demonstr ând de fiecare dat ă respectarea voit ă și riguroas ă a propor ției 
divine: num ărul phi ascuns  în dimensiunile arhitecturale ale Parthenonului 
atenian, ale piramidelor din Egipt  și chiar ale sediului ONU din New York. 
Numărul de aur ap ărea, de asemenea,  în structura organizatoric ă a sonatelor 
lui Mozart,  în Simfonia a Cincea de Beethoven  și în lucr ările lui Bartok, 
Debussy sau Schubert.
 — Num ărul phi, le spusese profesorul, a fost folosit chiar  și de 
Stradivarius pentru a calcula locul exact al fantelor  în form ă de „f” ale 
celebrelor sale viori.  În încheiere, s ă revenim la simboluri, ad ăugase profesorul, 
în timp ce se apropiase din nou de tabl ă și desenase cinci linii care se 
intersectau pentru a forma o stea cu cinci col țuri. Aceasta este una dintre cele 
mai puternice imagini pe care le ve ți vedea  în cursul acestui semestru. 
Cunoscut sub numele de pentagram ă, simbolul este considerat, deopotriv ă, 
magic  și divin  în numeroase culturi.  Îmi poate spune cineva de ce?
 Stettner, studentul de la Matematic ă, ridicase m âna:
 — Fiindc ă, atunci c ând desenezi o pentagram ă, liniile se intersecteaz ă 
astfel  încât să respecte automat propor ția divin ă.
 Langdon aprobase  încântat:
 — Excelent!  Într­adev ăr, toate rapoartele dintre segmentele unei 
pentagrame sunt egale cu num ărul phi  și, drept urmare, acest simbol a devenit
expresia absolut ă a propor ției divine. Din acest motiv, steaua cu cinci col țuri a 
fost dintotdeauna un simbol al frumuse ții și al perfec țiunii, asociat cu 
divinitatea  și cu sacrul feminin.
 Fetele din sal ă surâseser ă, încântate.
 — Încă un am ănunt, prieteni! Ast ăzi am amintit doar  în treac ăt de 
Leonardo da Vinci, dar  în cursul acestui semestru vom vorbi mult despre el. 
Mâine vă voi ar ăta imagini ale frescei sale, Cina cea de tain ă – unul dintre cele 
mai surprinz ătoare tributuri aduse sacrului feminin.
 — Glumi ți, nu­i a șa? Întrebase cineva din sal ă. Eu știam c ă Cina cea de 
taină îi este  închinat ă lui Iisus!

Langdon se mirase:
 — Exist ă simboluri ascunse acolo unde nici nu v ă pute ți imagina…
 — Haide!  Îi șopti Sophie. Ce s­a  întâmplat? Aproape am ajuns. Gr ăbește­
te!
 Langdon  își ridic ă privirea, smuls din reverie  și își dădu seama ca se 
oprise  în mijlocul sc ării, cople șit de o revela ție brusc ă.
 „O, diavol draconic! Oh, sf ânt schilod!”
 Aflată pe o treapt ă mai jos, Sophie  îl privea nedumerit ă.
 „Nu poate fi at ât de simplu!”
 Și totu și, era.
 Acolo,  în buricul Luvrului … cu imaginile num ărului phi  și ale lui 
Leonardo care i se  învălmășeau în minte, instantaneu, Robert Langdon descifr ă
mesajul lui Sauni ère.
 — O, diavol draconic!” spuse cu glas tare. „Oh, sf ânt schilod!” Un cod mai
simplu de at ât nici nu poate exista!
 Sophie,  încremenit ă la rândul ei pe trepte, se uit ă la el, derutat ă. „Un 
cod?” Toat ă noaptea  își storsese creierii g ândindu­se la cuvintele din mesaj  și 
nu identificase nici un cod – cu at ât mai mult unul simplu!
 — Chiar tu ai spus­o! Continu ă Langdon entuziasmat peste m ăsură. 
Numerele din  Șirul lui Fibonacci cap ătă sens doar dac ă sunt a șezate  în ordinea
corect ă; altfel, totul e doar o aiureal ă matematic ă.
 Sophie nu avea idee despre ce tot vorbea el acolo. „ Șirul lui Fibonacci?” 
Ea fusese sigur ă că numerele acelea erau menite doar s ă atrag ă aten ția 
Departamentului de Criptografie. „S ă mai reprezinte oare  și altceva'?” Duse 
mâna la buzunar  și scoase h ârtia cu mesajul bunicului ei.
 O, DRACONIAN DEVIL!
 OH, LAME SAINT!” „Ce s ă fie cu numerele astea?”
 — Faptul c ă a schimbat ordinea numerelor din  Șirul lui Fibonacci este 
un indiciu,  îi spuse Langdon, lu ându­i h ârtia din m ână. Cifrele indic ă felul  în 
care trebuie descifrat restul mesajului. Bunicul t ău le­a ordonat  în acest mod 
pentru a ne ajuta s ă înțelegem c ă acela și criteriu trebuie aplicat  și textului  în 
sine. Cele dou ă rânduri nu  înseamn ă nimic; sunt doar ni ște litere scrise  într­o 
ordine gre șită.
 Sophie avu nevoie de un moment pentru a p ătrunde sensul acestor 
cuvinte  și, când pricepu ce voia el s ă spun ă, i se p ăru ridicol de simplu:
 — Crezi c ă mesajul este… Une anagramme? Ca un joc de rebus dintr­un 
ziar?
 Scepticismul de pe chipul ei era vizibil, dar Langdon  îl înțelegea. Pu țini 
știau c ă, lăsând la o parte rolul lor de distrac ție pentru oamenii moderni, 
anagramele au o bogat ă istorie  în ceea ce prive ște simbolismul sacru.
 Învățăturile mistice ale Cabalei au la baz ă anagramele – rearanjarea 
literelor din cuvintele scrise  în ebraic ă, pentru a releva noi  înțelesuri. Regii 
francezi din perioada renascentist ă erau at ât de convin și că anagramele posed ă
o putere magic ă, încât angajau anagrami ști pentru a­i ajuta s ă ia cele mai bune

decizii, analiz ând cuvintele din diverse documente de mare importan ță. 
Romanii numeau studiul anagramelor ars magna – „arta m ăreață”.
 Langdon  își cufund ă privirile  în ochii lui Sophie:
 — Adev ăratul mesaj al bunicului t ău ne­a stat  în față în tot acest timp, 
doldora de indicii mai mult dec ât sugestive!
 Fără a mai pierde timpul cu alte explica ții, profesorul scoase un pix din 
buzunar  și rearanj ă literele de pe fiecare r ând al mesajului: „O, DRACONIAN 
DEVIL!
 OH, LAME SAINT!”
 Era o anagram ă perfect ă a cuvintelor…
 „LEONARDO DA VINCI!
 THE MONA LISA!”
 Mona Lisa!
 Pentru o clip ă, în mijlocul sc ărilor de incendiu, Sophie uit ă că trebuiau 
să fugă cât mai repede din Luvru.
 Uimirea  îi era  întrecut ă doar de st ânjeneala de a nu fi fost ea cea care 
descifrase mesajul. Din cauza experien ței complexe pe care o de ținea în 
domeniul criptoanalizei, trecuse cu vederea un simplu joc de cuvinte, pe care 
totuși ar fi trebuit s ă­l remarce. La urma urmei, nu era o neofit ă în privin ța 
anagramelor – mai cu seam ă a celor  în limba englez ă.
 În copil ărie, bunicul ei folosea adesea anagrame pentru a o ajuta s ă 
învețe ortografia englez ă. Odat ă scrisese pe o h ârtie cuv ântul planets – 
„planete” –  și­i spusese c ă alte nou ăzeci și dou ă de cuvinte, de diferite lungimi, 
pot fi alc ătuite  în englez ă din acelea și litere. Sophie petrecuse trei zile cu 
dicționarul  în bra țe, identific ându­le,  în cele din urm ă, pe toate.
 — Nu pot s ă­mi imaginez, spuse Langdon privind uimit h ârtia, cum a 
reușit bunicul t ău să creeze o anagram ă atât de complex ă în cele c âteva minute
dinaintea mor ții.
 Sophie  știa cum  și adev ărul o  îndurer ă și mai tare. „Ar fi trebuit s ă­mi 
dau seama!”  Își amintea acum c ă bunicul ei – un iubitor al artelor  și al jocurilor
de cuvinte –  își petrecuse mult timp  în tinere țe născocind anagrame ale 
titlurilor celor mai cunoscute opere de art ă. Una dintre ele chiar  îi pricinuise un
necaz pe c ând era ea mic ă. Într­un interviu pentru o revist ă american ă de art ă, 
Jacques Sauni ère își exprimase dezgustul pentru cubismul modernist, 
remarc ând că titlul lucr ării lui Picasso Les Demoiselles d'Avignon era o 
anagram ă perfect ă a expresiei engleze vile meaningless doodles – „aiureli 
proste ști”. Admiratorii lui Picasso nu fuseser ă deloc  încântați.
 — Probabil c ă bunicul a creat aceast ă anagram ă cu mult timp  în urm ă, îi
explic ă Sophie.
 „Iar în seara asta a fost nevoit s­o foloseasc ă la repezeal ă.” Vocea 
bătrânului parc ă răsuna de dincolo de morm ânt, cu o precizie cutremur ătoare.
 Leonardo da Vinci!
 Mona Lisa!

Sophie habar nu avea de ce ultimele cuvinte pe care i le adresase se 
refereau la celebra pictur ă a maestrului,  însă o posibilitate  îi trecea prin g ând. 
Una tulbur ătoare.
 „Nu acestea au fost ultimele lui cuvinte …”
 Oare trebuia s ă mearg ă acum la tablou?  Îi lăsase bunicul ei un mesaj 
acolo? P ărea destul de plauzibil. La urma urmei, pictura era expus ă în Salle des
Etats – o  încăpere accesibil ă doar din Marea Galerie. Brusc,  își dădu seama c ă 
ușile care duceau acolo se aflau la numai dou ăzeci de metri de locul  în care 
fusese g ăsit cadavrul lui Sauni ère.
 „Ar fi putut ajunge cu u șurință până la tablou  înainte de a muri.”
 Sophie privi  în susul sc ării de incendiu, nehot ărâtă. Știa că ar trebui s ă­l 
scoat ă pe Langdon din muzeu f ără întârziere  și totu și instinctul  îi spunea 
altceva. Amintindu­ și de prima ei vizit ă în Aripa Denon, pe c ând era doar o 
fetiță, își dădu seama c ă, dacă bunicul ei ar fi vrut s ă­i dezv ăluie un secret, 
puține locuri de pe p ământ ar fi fost mai potrivite dec ât Mona Lisa lui da Vinci.
 — Nu mai e mult p ână ajungem p ână la ea,  șoptise bunicul,  ținând­o 
strâns de m âna micu ță și conduc ând­o pe culoarele pustii ale Luvrului, seara, 
după orele de vizitare.
 Sophie avea  șase ani pe atunci. Se sim țea mic ă și neînsemnat ă între 
pardoseala n ăucitoare  și plafoanele boltite la o  înălțime ame țitoare. A șa, fără 
vizitatori, muzeul o  înspăimânta, de și n­ar fi recunoscut asta cu nici un chip 
față de bunicul ei. Str ângând tare din din ți, dăduse drumul m âinii lui.
 — Drept  înainte este Salle des Etats,  îi spusese el pe c ând se apropiau de
celebra  încăpere.
 În ciuda entuziasmului evident al bunicului, feti ța ar fi vrut s ă plece 
acasă. Văzuse imagini cu Mona Lisa  în diverse c ărți și nu­i pl ăcuser ă deloc. Nu 
înțelegea de ce toat ă lumea f ăcea at âta caz de ea.
 — C'est ennuyeux! Bomb ănise ea.
 — Boring {4}, o corectase bunicul. Franceza la  școală, engleza acas ă.
 — Le Louvre, c'est pas chez moi! „Luvrul nu e casa mea!”
 Bătrânul izbucnise  într­un r âs fals:
 — Ai dreptate. Atunci hai s ă vorbim engleze ște doar a șa, ca s ă ne 
distrăm.
 Sophie se bosumflase, dar nu se oprise din mers. C ând intraser ă în Salle 
des Etats, feti ța cercetase rapid  încăperea  și zărise imediat locul de onoare –  în 
mijlocul zidului din dreapta, unde un singur portret trona  în spatele unui 
perete protector din plexiglas. Bunicul se oprise  în ușă și­i făcuse semn spre 
tablou:
 — Du­te la ea, Sophie! Pu țini oameni au ocazia de a o vizita f ără să fie 
alții prin preajm ă.
 Ascunz ându­și nepl ăcerea, feti ța traversase  încăperea. Dup ă câte auzise 
despre Gioconda, avea acum impresia c ă se apropia de un cap  încoronat. 
Ajuns ă în fața ecranului protector, tr ăsese ad ânc aer  în piept  și privise tabloul.

Sophie nu  știa ce ar fi trebuit s ă simt ă atunci c ând îl vede, dar  în mod 
cert nu ceea ce sim țea acum. Nici o tres ărire de uimire. Nici un fior de 
admira ție. Figura celebr ă arăta exact ca  în cărți. Feti ța rămăsese  în fața 
tabloului timp  îndelungat – ei i se p ăruse o ve șnicie – a șteptând să se întâmple 
ceva.
 — Ei, ce p ărere ai?  Șoptise bunicul, apropiindu­se de ea. Minunat ă, nu­i 
așa?
 — E prea mic ă!
 Sauni ère sur âsese:
 — Și tu e ști mic ă, dar e ști frumoas ă.
 „Ba nu­s frumoas ă”, îi replicase feti ța în sinea ei. Nu­ și putea suferi p ărul
roșcat și pistruii de pe fa ță, plus c ă era mai  înaltă decât toți băieții din clasa ei. 
Privise din nou spre Mona Lisa  și clătinase din cap:
 — E chiar mai ur âtă decât în poze. Figura ei este … Brumeux.
 — Foggy {5}, o corectase bunicul.
 — Foggy, repetase ea,  știind c ă discu ția nu avea s ă continue p ână ce nu 
rostea la r ândul ei nou  învățatul cuv ânt în englez ă.
 — Acesta este stilul sfumato  în pictur ă, îi explicase b ătrânul și e foarte 
dificil de realizat. Leonardo da Vinci a fost mai priceput  în realizarea lui dec ât 
oricine altcineva.
 Dar ei tot nu­i pl ăcea tabloul.
 — Pare c ă știe ea ceva… ca atunci c ând copiii de la  școală au un secret al
lor.
 Bunicul izbucnise  în râs:
 — Acesta este unul dintre motivele pentru care Mona Lisa e at ât de 
celebr ă! Oamenilor le place s ă­și închipuie c ă știu de ce sur âde așa.
 — Tu  știi de ce sur âde așa?
 — Poate c ă știu și într­o bun ă zi am s ă­ți spun  și ție!
 Sophie b ătuse din picior:
 — Ți­am zis c ă nu­mi plac secretele!
 — Prin țesă, îi spuse el sur âzând, via ța e plin ă de secrete!  Și nu le po ți 
afla pe toate deodat ă!
 — Eu m ă întorc, declar ă Sophie  și vocea ei r ăsună în hol.
 — La Mona Lisa? Izbucni Langdon. Acum?!
 Preț de o clip ă, se g ândi la consecin țele unei astfel de mi șcări.
 — Pe mine nu m ă suspecteaz ă nimeni de crim ă! Am s ă risc! Trebuie s ă 
aflu ce anume a vrut bunicul s ă­mi spun ă.
 — Și cu ambasada cum r ămâne?
 Sophie se sim țea vinovat ă fiindc ă­l transformase  într­un fugar  și acum  îl 
părăsea, dar alt ă soluție nu vedea. Ar ătă spre o u șă de metal  în josul sc ărilor:
 — Du­te pe acolo  și urmeaz ă plăcuțele luminate care te  îndrum ă spre 
ieșire. Bunicul m ă aducea adesea pe aici. Vei ajunge f ără probleme la o u șă 
rotativ ă de siguran ță. E monodirec țional ă și nu îți permite dec ât să ieși. Apoi  îi 
întinse cheile de la ma șina sa  și adaug ă: Ai s ă găsești un Smart ro șu în

parcarea rezervat ă angaja ților. Chiar  în fața aripii  în care ne afl ăm. Știi să 
ajungi la ambasad ă?
 Langdon  încuviin ță, privind cheile pe care le  ținea în mână.
 — Ascult ă, continu ă Sophie cu o voce moale, cred c ă bunicul mi­a l ăsat 
un mesaj la Mona Lisa – un fel de indiciu referitor la cel care l­a ucis. Sau la 
pericolul care m ă pândește.
 „Sau la ceea ce s­a  întâmplat cu familia mea”,  își spuse  în gând.
 — Trebuie s ă mă duc s ă văd, insist ă ea.
 — Dar dac ă ar fi vrut s ă­ți spun ă de ce e ști în pericol, nu putea s ă­ți scrie
pur și simplu pe podea, acolo unde a murit? Pentru ce s ă apeleze la acest 
complicat joc de cuvinte?
 — Fiindc ă, indiferent de ce anume a  încercat s ă­mi transmit ă, cred c ă nu
a vrut s ă mai afle  și altcineva. Nici m ăcar poli ția.
 În mod evident, Jacques Sauni ère făcuse tot ce­i st ătuse  în puteri pentru 
a­i transmite un mesaj confiden țial și numai ei.  Îl scrisese sub forma unui cod 
în care indusese ini țialele ei,  și­i spusese s ă­l caute pe Robert Langdon – un 
lucru  înțelept,  ținând seama c ă americanul descifrase codul secret.
 — Oric ât de straniu ar p ărea, ad ăugă ea, cred c ă a vrut ca eu s ă ajung la 
Mona Lisa  înaintea oricui altcuiva.
 — Te  însoțesc!
 — Nu! Nu avem de unde  ști când va reveni poli ția în Marea Galerie. 
Trebuie s ă pleci!
 Profesorul ezit ă o clip ă, ca și cum curiozitatea  științifică ar fi fost mai 
puternic ă decât orice ra ționament logic, risc ând să­l azv ârle din nou  în mâinile 
lui Fache.
 — Du­te! Acum!  Îl îndemn ă Sophie eu un sur âs recunosc ător. Ne vedem 
la ambasad ă, domnule Langdon!
 El o privi oarecum nemul țumit:
 — Ne vedem acolo cu o singur ă condi ție!
 Uimit ă, îl privi o clip ă fără replic ă.
 — Ce condi ție?
 — Să nu­mi mai spui „domnule Langdon”.
 I se p ăru ca z ărește umbra unui z âmbet vag pe chipul lui  și, aproape f ără
să vrea,  îi surise  și ea:
 — Succes, Robert!
 Când ajunse la cap ătul de jos al sc ărilor,  îl izbi inconfundabilul miros de 
ipsos  și ulei de in.  În față, pe o pl ăcuță iluminat ă inscrip ționat ă 
„SORTIE/EXIT”, o s ăgeată indica un culoar lung.
 Langdon porni  în direc ția săgeții.
 Spre dreapta, se z ărea un studio de restaurare din care p ărea că­l 
privește o armat ă de statui,  în diverse stadii de recondi ționare.  În stânga, se 
înșirau c âteva încăperi care sem ănau cu s ălile de curs de la Harvard –  șiruri de
șevalete, p ânze, palete  și rame – o veritabil ă linie de montaj a tablourilor.

În timp ce  înainta pe culoar, avea impresia c ă, dintr­un moment  în altul, 
se va trezi  în patul lui din campus. Seara aceasta  îi părea un fel de vis straniu. 
„Sunt pe punctul de a evada din Luvru … Un fugar.”
 Încă nu­și putea lua g ândul de la mesajul anagramat al lui Sauni ère. 
Totodat ă, se întreba ce va g ăsi Sophie la Mona Lisa … Dacă va găsi ceva. T ânăra
păruse ferm convins ă că bunicul ei dorise ca ea s ă treac ă încă o dat ă prin fa ța 
celebrului tablou. Oric ât de plauzibil ă ar fi fost aceast ă interpretare, Langdon 
se sim țea iritat de un tulbur ător paradox.
 „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.”
 Sauni ère scrisese pe podea numele lui, cer ându­i lui Sophie s ă­l 
găseasc ă. Pentru ce? Doar ca el s­o poat ă ajuta la descifrarea anagramei?
 Puțin probabil!
 La urma urmei, de ce ar fi crezut Sauni ère că Langdon se pricepe la 
anagrame? Nici m ăcar nu­l cuno ștea! Mai mult de at ât, Sophie  îi declarase 
limpede c ă ea însăși ar fi trebuit s ă dezlege anagrama. Ea remarcase  Șirul lui 
Fibonacci  și, fără îndoial ă, în scurt timp ar fi decodificat  și mesajul, f ără 
ajutorul lui.
 „Sophie ar fi g ăsit și singur ă soluția anagramei.” Profesorul era din ce  în 
ce mai sigur de acest lucru. Totu și, aceasta concluzie sugera o evident ă lipsă de
logica  în acțiunile lui Sauni ère.
 „De ce eu?” continu ă să se întrebe  în timp ce str ăbătea culoarul cu pa și 
repezi. „De ce ultima dorin ță a custodelui a fost aceea ca nepoata lui s ă mă 
găseasc ă pe mine? Ce­ și închipuia Sauni ère că știu eu?”
 Tresari brusc, apoi  încremeni. F ăcu ochii mari, duse m âna la buzunar  și 
scoase foaia de h ârtie, cu ochii a țintiți asupra ultimului r ând.
 „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.”
 Se concentr ă asupra primelor dou ă litere.
 „P. S.”
 În acea clip ă, complexul sistem de simboluri al lui Sauni ère deveni 
limpede ca lumina zilei. Aidoma trosnetului unui tunet, tot ce acumulase  în 
cariera sa de specialist  în artă și simbolistic ă se năpusti asupra lui, ca o vijelie. 
Tot ce f ăcuse Sauni ère în seara asta era perfect logic.
 Mintea  îi alerga frenetic,  în vreme ce  încerca s ă pună cap la cap 
implica țiile uria șe ale acestei revela ții. Răsucindu­se pe c ălcâie, privi  în direc ția 
din care venise.
 „Mai am oare timp?”
 Oricum, nu mai conta.
 Fără să ezite, Langdon se  întoarse  în tromb ă spre scara de incendiu.
 Silas  îngenunche  în dreptul primei strane  și se pref ăcu a se ruga  în timp 
ce studia interiorul bisericii. La fel ca majoritatea loca șelor de cult, Saint­
Sulpice avea forma unei uria șe cruci. Partea central ă – naosul – ducea direct 
spre altarul principal,  în fața căruia se  întretăia bra țul scurt al crucii, numit 
transept. Intersec ția se afla chiar sub cupola principal ă și era considerat ă 
inima bisericii… Punctul s ău sacru  și mistic.

„Dar nu  și în seara asta”,  își spuse Silas. Saint­Sulpice  își ascunde 
secretele altundeva.
 Întorc ându­și capul u șor în dreapta, privi spre transeptul sudic, spre 
zona liber ă de la cap ătul rândului de strane, unde se afla obiectul pe care toate 
victimele sale  îl descriseser ă.
 „Acolo e.”
 Încrustat ă în pardoseala de granit, o band ă îngust ă de alam ă lucea  în 
piatră… O dâră aurie pe podeaua bisericii. Pe band ă se aflau marcaje regulate, 
ca liniu țele de pe o rigl ă. Era un gnomon, un dispozitiv astronomic de origine 
precre ștină, păgână, asem ănător unui cadran solar. Turi ști, oameni de  știința 
și istorici din lumea  întreag ă veneau la Saint­Sulpice pentru a privi aceast ă 
linie celebr ă.
 „Linia Rozei.”
 Fără să se gr ăbeasc ă, Silas m ăsură cu privirea banda de alam ă ce 
străbătea pardoseala, de la dreapta spre st ânga, curb ându­se  în fața lui  într­un
unghi ciudat, c âtuși de pu țin potrivit cu simetria bisericii. Trec ând prin altarul 
principal, linia  îi părea lui Silas ca o cicatrice hidoas ă pe un chip frumos. 
Banda t ăia în dou ă culoarul de comuniune  și apoi parcurgea  întreaga l ățime a 
bisericii, p ână în colțul de nord al transeptului, ajung ând la baza unei structuri
cât se poate de neobi șnuite.
 Un colosal obelisc egiptean!
 Acolo, Linia Rozei schi ța o întoarcere de nou ăzeci de grade  în plan 
vertical  și urca zece metri pe una dintre fe țele obeliscului, p ână la vârful 
piramidal al acestuia, unde,  în sfârșit, se oprea.
 „Linia Rozei. Fr ăția a ascuns cheia de bolt ă pe Linia Rozei!”
 Cu pu țin timp  în urm ă, când Silas  îi spusese  în ce biseric ă se afl ă cheia 
de bolt ă, Învățătorul nu p ăruse foarte convins. Dar c ând el ad ăugase c ă toate 
victimele sale  îi dezv ăluiser ă aceea și loca ție exact ă, ceva  în legătură cu o band ă 
de alam ă ce str ăbătea biserica,  Învățătorul exclamase entuziasmat:
 — Te referi la Linia Rozei!
 Apoi  îi povestise repede despre ciud ățenia arhitectural ă din biserica 
Saint­Sulpice – o f âșie de alam ă ce segmenta l ăcașul de cult exact pe axa nord­
sud. Era un fel de cadran solar antic, un vestigiu al templului p ăgân care se 
înălțase odinioar ă în acel loc. Trec ând prin oculusul decupat  în zidul sudic, 
razele soarelui  înaintau c âte pu țin de­a lungul benzii  în fiecare zi, indic ând 
astfel trecerea timpului, de la un solsti țiu la cel ălalt.
 Banda era numita Linia Rozei. De secole, simbolul rozei era asociat cu 
hărțile și cu îndrumarea sufletelor  în direc ția cea bun ă. Roza Punctelor 
Cardinale – desenat ă pe toate h ărțile – indica nordul, sudul, estul  și vestul. 
Inițial cunoscut ă sub numele de Roza V ânturilor, ea ar ăta direc țiile celor 
treizeci  și dou ă de vânturi: opt majore, opt semi­v ânturi  și șaisprezece p ătrimi. 
Când erau marcate  în interiorul unui cerc, aceste treizeci  și dou ă de puncte 
semănau perfect cu tradi ționala reprezentare a trandafirului cu treizeci  și dou ă

de petale. Chiar  și astăzi, principalul instrument de orientare era busola cu 
roza sa, pe care nordul era indicat de o s ăgeată… O floare de crin stilizat ă.
 Pe globul p ământesc, Linia Rozei – numita  și meridian sau linie de 
longitudine – putea fi orice linie imaginar ă care unea Polul Nord cu Polul Sud. 
Exista, desigur, o infinitate de Linii ale Rozelor, fiindc ă prin orice punct de pe 
glob putea fi trasat un meridian  între cei doi poli. Primii navigatori au vrut  însă 
dintotdeauna s ă știe care dintre aceste linii putea fi considerat ă adev ărata Linie
a Rozei – longitudinea zero – cea de la care ar fi  început m ăsurătoarea tuturor 
celorlalte meridiane ale globului.
 În prezent, linia aceasta trecea prin Greenwich, Anglia.
 Dar nu fusese  întotdeauna a șa.
 Cu mult  înainte ca Greenwich s ă fie considerat primul meridian, 
longitudinea zero a P ământului trecea prin Paris, chiar prin biserica Saint­
Sulpice. Banda de alam ă de aici era un memento al acestui prim meridian zero 
al lumii  și, cu toate c ă localitatea engleza  îi răpise Parisului aceast ă onoare  în 
1888, ini țiala Linie a Rozei era  încă vizibil ă și azi.
 — Așa că legenda este real ă, îi explicase  Învățătorul. Cheia de bolt ă a 
Ordinului este ascuns ă – se spune – „sub semnul Rozei”.
 Acum, a șezat în genunchi  într­o stran ă, Silas privi  în jur  și ascult ă atent,
pentru a se asigura c ă nu se mai afl ă nimeni  în biseric ă. Pentru o clip ă, i se 
păru că aude un fo șnet în balconul corului. Ridic ă fruntea  și privi  într­acolo 
timp de c âteva secunde. Nimic.
 „Sunt singur.”
 Se ridic ă, se întoarse cu fa ța la altar  și făcu trei plec ăciuni. Apoi se r ăsuci
spre st ânga și urm ă linia de alam ă spre nord, p ână la obelisc.
 În acel moment, pe Aeroportul Interna țional Leonardo da Vinci din Roma,
șuierul trenului de aterizare pe pist ă îl trezi pe episcopul Aringarosa din 
moțăială.
 „Am a țipit”,  își spuse, mirat c ă izbutise s ă se lini șteasc ă într­at ât încât să
adoarm ă.
 — Benvenuto a Roma! Le ur ă pilotul.
 Ridic ându­se, Aringarosa  își netezi sutana neagr ă și își permise s ă 
schițeze un sur âs. Fusese o c ălătorie pe care o f ăcuse cu pl ăcere. „Am fost prea 
mult timp  în defensiv ă”. În noaptea asta  însă, regulile se schimbaser ă. Cu 
numai cinci luni  în urm ă, episcopul se temea pentru viitorul Credin ței. Acum, 
parcă prin  însăși voia Domnului, solu ția ap ăruse de la sine.
 „Interven ție divin ă!”
 Dacă în Paris totul decurgea conform planului, Aringarosa avea s ă intre 
curând în posesia unui obiect gra ție căruia va deveni cel mai puternic om al 
creștinătății.
 Sophie ajunse la u șile mari de lemn ale s ălii în care se afla Mona Lisa cu 
răsuflarea t ăiată. Înainte s ă intre, privirea i se opri, f ără voia ei, pe cap ătul 
culoarului, unde, la vreo dou ăzeci de metri, z ăcea cadavrul bunicului ei,  încă 
sub razele de lumina ale becului suspendat.

Brusc, se sim ți cuprins ă de remu șcări, de o triste țe profund ă, amestecat ă
cu un sentiment de vinov ăție. Bătrânul încercase de at âtea ori s ă ia leg ătura cu
ea în ultimii zece ani  și totu și ea r ămăsese de neclintit; scrisorile  și coletele 
primite de la el z ăceau  și acum nedeschise  într­un sertar. „Dar m­a min țit! Mi­a
ascuns ni ște secrete cumplite! Ce era s ă fac?!” A șa că îl respinsese continuu. 
Inflexibil ă.
 Acum bunicul ei era mort  și încerca s ă­i vorbeasc ă de dincolo de 
morm ânt.
 Mona Lisa.
 Împinse u șile mari de lemn, care se deschiser ă ușor. Rămase  în prag o 
clipă, cercet ând cu privirea  încăperea dreptunghiular ă. Și aici str ălucea aceea și
lumin ă palid ă, roșiatică. Salle des Etats se afla  într­unul dintre pu ținele culs­
de­sac ale muzeului – pe un culoar care se  înfunda, fiind singura sal ă în afara 
Marii Galerii. Pe peretele din fa ța ușii – unica intrare  în încăpere – trona un 
Botticelli de mari dimensiuni. Sub el, pe podea, o imens ă canapea octogonal ă 
servea drept punct de respiro pentru miile de vizitatori ce se opreau aici pentru 
a admira cea mai de pre ț comoar ă a Luvrului.
 Chiar  înainte de a intra, Sophie  își dădu seama c ă din sal ă lipsea ceva. O 
lumin ă neagr ă. Privi din nou spre trupul inert al bunicului ei,  înconjurat de 
cele mai variate dispozitive electronice. Dac ă ar fi l ăsat și aici un mesaj,  în mod 
cert l­ar fi scris cu un pix cu lumin ă neagr ă.
 Trăgând ad ânc aer  în piept, o lu ă la fug ă spre pata de lumin ă ce sc ălda 
cadavrul. Incapabil ă să priveasc ă trupul bunicului ei,  își concentr ă aten ția 
asupra echipamentelor PTS. G ăsi un pix cu ultraviolete,  îl puse  în buzunarul 
jachetei  și fugi  înapoi, spre Salle des Etats.
 Ajunse la col ț, păși peste prag  și se opri brusc. Din  încăpere r ăzbătu 
până la ea sunetul nea șteptat al unor pa și înăbușiți. „E cineva  înăuntru!” O 
siluet ă fantomatic ă țâșni din p âcla ro șiatică. Sophie s ări înapoi, speriat ă.
 — Aici erai!
 Șoapta r ăgușită a lui Langdon str ăpunse aerul  și silueta se opri drept  în 
fața ei.
 Ușurarea pe care o resim ți nu dur ă decât o clip ă.
 — Robert,  ți­am spus s ă fugi de aici! Dac ă Fache…
 — Unde ai fost?
 — Am luat un pix cu lumin ă neagr ă, șopti ea, ar ătându­i­l. Dac ă bunicul 
mi­a l ăsat un mesaj aici …
 — Sophie, ascult ă!
 Langdon  încerc ă să­și potoleasc ă tremurul vocii,  în vreme ce ochii lui 
albaștri o priveau intens.
 — Literele P. S… mai  înseamn ă și altceva pentru tine? Orice altceva?
 De team ă că vocile lor ar putea fi auzite de pe culoar,  îl trase  în sală și 
închise u șile în urma lor, f ără zgomot.
 — Ți­am spus, ini țialele  înseamn ă Prințesa Sophie.

— Știu, dar le­ai mai v ăzut și altundeva? Bunicul t ău a folosit vreodat ă 
literele P. S.  și în alt fel? Ca o monogram ă, pe h ârtia de coresponden ță sau pe 
vreun obiect personal?
 Întrebarea o surprinse. „Cum ar putea  ști el una ca asta?” Sophie mai 
văzuse,  într­adev ăr, inițialele acelea  într­un fel de monogram ă. Era cu o zi 
înainte de a noua ei aniversare. Pe furi ș, scotocea prin cas ă în căutarea 
cadoului pe care avea s ă­l primeasc ă a doua zi. Nici atunci nu suferea 
secretele. „Ce mi­a luat bunicul anul acesta?” se  întreba, scormonind prin toate
sertarele  și dulapurile. „Mi­a cump ărat oare p ăpușa pe care mi­o doresc?  Și 
unde o fi ascuns­o?”
 Cum nu g ăsise nimic, feti ța își adunase curajul necesar ca s ă cerceteze  și
dormitorul bunicului.  Știa că nu are voie acolo, dar bunicul era jos, adormit pe 
canapea.
 „O să trag pu țin cu ochiul!”
 Furișându­se pe v ârfuri, atent ă la podeaua de lemn care sc ârțâia, Sophie 
căutase  în dulap, printre lucrurile b ătrânului. Nimic. Sub pat … Tot nimic. Se 
apropiase de birou, deschisese sertarele unul c âte unul, scotocind cu grij ă în 
fiecare. „Aici trebuie s ă fie ceva pentru mine!” Ajunsese la sertarul de jos, dar 
nu găsise nici o p ăpușă. Dezam ăgită, trăsese de ultimul sertar  și dăduse la o 
parte ni ște haine negre pe care nu le mai v ăzuse la el. Tocmai se preg ătea să 
închid ă sertarul, c ând ceva care lucea, auriu,  îi atrase aten ția. Părea un ceas de
buzunar, cu lan ț, dar  știa că bunicul nu purta a șa ceva. Inima  începuse s ă­i 
bată cu putere c ând își dăduse seama ce trebuia s ă fie. „Un l ănțișor!”
 Sophie scosese lan țul din sertar, atent ă să nu deranjeze ceva din camer ă.
Spre surprinderea ei, la cap ătul lan țului se afla o cheie de aur. Grea  și 
strălucitoare. Fascinat ă, o ridic ă în mână. Nu sem ănă cu niciuna dintre cheile 
pe care le v ăzuse ea p ână atunci; majoritatea erau plate, cu zim ți ascu țiți, dar 
aceasta avea un fel de tub triunghiular cu mici g ăurele de­a lungul lui. Cap ătul
mare, auriu, avea forma unei cruci, dar mai deosebite – cu bra țele egale, ca 
semnul plus de la matematic ă. În mijlocul crucii era gravat un simbol ciudat – 
două litere  împletite  și un fel de desen floral.
 — P. S.,  șoptise ea,  încrunt ându­se.
 „Ce­o mai fi  și asta?”
 — Sophie? Auzise vocea bunicului care st ătea în prag.
 Speriat ă, se întorsese  și scăpase cheia din m ână, apoi r ămăsese cu 
privirea plecat ă, tem ându­se s ă se uite  în ochii bunicului.
 — Îmi… Îmi căutam cadoul de ziua mea, spusese neput ându­l privi  în 
ochi, con știentă că îi trădase  încrederea  în ea.
 Mult timp – ei i se p ăruse aproape o eternitate – bunicul o privise t ăcut, 
din u șă. În cele din urm ă, oftase  îndelung, nec ăjit:
 — Ridic­o, Sophie.
 Fetița se conformase. Bunicul se apropiase apoi de ea.

— Sophie, trebuie s ă respec ți intimitatea celorlal ți. Cu bl ândețe, 
îngenunchease l ângă ea și­i luase cheia din m ână, adăugând: Cheia aceasta 
este foarte important ă. Dac ă ai fi pierdut­o…
 Vocea calm ă a bătrânului o f ăcea s ă se simt ă și mai vinovat ă.
 — Îmi pare r ău, grand­p ère. Foarte r ău! Credeam c ă e un l ănțișor pentru 
aniversarea mea.
 Bunicul o privise  în lini ște câteva secunde:
 — Îți mai spun  încă o dat ă, Sophie, fiindc ă este foarte important. Trebuie 
să înveți să respec ți intimitatea celor din jurul t ău.
 — Da, grand­p ère.
 — Vom mai vorbi despre asta alt ădată. Acum, sunt  în grădină niște 
buruieni care trebuie smulse.
 Fetița plecase  în fug ă.
 A doua zi diminea ța, nu primise nici un cadou de la bunicul ei. Nici nu 
mai a șteptase unul, dup ă ceea ce f ăcuse. Dar nici m ăcar nu­i urase „La mul ți 
ani” – toat ă ziua. Trist ă, seara se retr ăsese în camera ei. C ând să se culce, pe 
pernă o aștepta un bile țel. Pe bile țel – o ghicitoare simpl ă. Încă dinainte de a o 
dezlega, pe chipul ei ap ăruse un z âmbet. „ Știu ce este!” Bunicul procedase la fel
cu ea  în diminea ța de Cr ăciun.
 „O vânătoare de comori!”
 Nerăbdătoare, se concentrase asupra ghicitorii, p ână ce o dezleg ă. Solu ția
o îndrumase spre o alt ă aripă a casei, unde g ăsise un al doilea bile țel cu o a 
doua enigm ă. O rezolvase  și pe aceasta, fugind spre urm ătorul bile țel. Alerg ă de
colo­colo prin cas ă, de la un indiciu la altul  și ajunse  și la ultimul, care o 
trimitea din nou  în dormitorul ei. O luase la fug ă pe sc ări, dăduse buzna  în 
camer ă și încremenise  în prag. Chiar  în mijlocul  încăperii, trona o biciclet ă 
roșie, str ălucitoare, cu o fund ă prins ă de ghidon. Sophie  țipase  în gura mare de
bucurie.
 — Știu că ți­ai dorit o p ăpușă, spusese bunicul, care  îi zâmbea din col țul 
camerei. Dar m­am g ândit c ă de biciclet ă te vei bucura mai mult.
 A doua zi, bunicul o  învățase s ă mearg ă cu bicicleta, alerg ând în urma ei 
pe aleea din fa ța casei. C ând Sophie o luase pe peluz ă și se dezechilibrase, 
căzuser ă amândoi  în iarb ă, rostogolindu­se  și râzând în hohote.
 — Grand­p ère, îl îmbrățișase feti ța, îmi pare cu adev ărat rău pentru 
cheie.
 — Știu, dr ăguța mea. Te­am iertat.  Știi bine ca nu pot s ă mă supăr pe 
tine. Bunicii  și nepoatele  își iartă totdeauna gre șelile.
 Sophie  știa că n­ar trebui s ă întrebe, dar nu se putea st ăpâni:
 — Dar ce deschide? N­am mai v ăzut niciodat ă așa o cheie! Era foarte 
drăguță!
 Bunicul t ăcuse pentru c âteva momente, iar feti ța își dăduse seama c ă iar 
ezită să­i răspund ă. „Grand­p ère nu minte niciodat ă.”
 — Deschide o cutie, replicase el  în cele din urm ă. O cutie  în care p ăstrez 
multe secrete!

Sophie se bosumflase:
 — Nu pot s ă sufăr secretele!
 — Știu, dar acestea sunt secrete importante.  Și într­o zi vei  învăța să le 
apreciezi la fel de mult ca  și mine.
 — Am v ăzut dou ă litere pe cheie  și o floare!
 — Da, este floarea mea preferat ă. I se spune fleur­de­lis. Avem  și noi  în 
grădină. Cele albe. Noi le numim crini.
 — Le  știu! Sunt  și preferatele mele!
 — Atunci, hai s ă facem o  înțelegere.
 Sprâncenele bunicului se ridicaser ă ca de fiecare dat ă când avea de g ând 
să o pun ă la încercare:
 — Dac ă poți să păstrezi secretul despre cheia aceea  și niciodat ă n­o s ă 
mai pomene ști despre ea, nici cu mine  și nici cu altcineva,  într­o zi am s ă ți­o 
dau ție.
 Sophie nu­ și putuse crede urechilor:
 — Adev ărat?!
 — Promit! C ând va veni vremea, cheia va fi a ta. De fapt, are  înscris  și 
numele t ău pe ea.
 — Ba nu, se  încruntase feti ța. Acolo scrie P. S. Numele meu nu e P. S.!
 Bunicul se uit ă atent prin preajma de parc ă ar fi vrut s ă se asigure c ă 
nu­i ascult ă nimeni, apoi  îi răspunse  în șoaptă:
 — Bine, Sophie, dac ă trebuie neap ărat să știi, P. S. e un cod; astea sunt 
inițialele tale secrete.
 Ea făcuse ochii mari:
 — Am eu ini țiale secrete?
 — Desigur! Nepo țelele au  întotdeauna ini țiale secrete, pe care numai 
bunicii le cunosc.
 — P. S.?
 — Princesse Sophie, o ademeni el.
 Fetița chicotise:
 — Dar nu sunt o prin țesă!
 — Pentru mine e ști!
 Din ziua aceea, niciodat ă nu mai vorbiser ă despre cheia aurie. Iar ea 
devenise pentru el Prin țesa Sophie.
 În Salle des Etats, Sophie r ămăsese t ăcută, căzând prad ă amintirilor 
dureroase.
 — Ini țialele, insist ă Langdon, privind­o straniu. Le­ai mai v ăzut undeva?
 Parcă auzea  și acum cum vocea bunicului ei  îi șoptea pe coridoarele 
muzeului. „S ă nu vorbe ști niciodat ă despre aceast ă cheie, Sophie. Nici cu mine 
și nici cu altcineva.”  Îl trădase o dat ă, refuz ând să­l ierte  și acum se  întreba 
dacă îi poate  înșela iar ăși așteptările. „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.” 
Bunicul voise ca americanul s­o ajute. Hot ărâtă, înclin ă capul:
 — Da, am mai v ăzut o dat ă inițialele P. S. c ând eram mic ă.
 — Unde?

— Pe ceva ce era foarte important pentru el, r ăspunse ea dup ă o scurt ă 
ezitare.
 Langdon continua s­o priveasc ă în ochi, la fel de intens.
 — Sophie, g ândește­te bine, fiindc ă e crucial.  Îți aminte ști daca ini țialele 
erau  însoțite de un simbol? O fleur­de­lis?
 Tânăra se trase un pas  înapoi, surprins ă:
 — Dar… Cum de  știi asta?!
 Langdon  își cobor î și mai mult vocea:
 — Sunt aproape sigur ca bunicul t ău făcea parte dintr­o societate 
secret ă. O foarte veche  și tainic ă frăție.
 Sophie sim ți un nod  în stomac.  Și ea avea aceea și convingere. Timp de 
zece ani  încercase s ă uite incidentul care  îi confirmase oribila b ănuial ă; văzuse 
atunci ceva de neimaginat. De neiertat.
 — Acea fleur­de­lis, continu ă Langdon, combinat ă cu in țialele P. S., 
constituie sigla oficial ă a frăției. Un fel de blazon al ei, dac ă vrei.
 — De unde  știi tu?
 În sinea ei, Sophie se ruga s ă nu­l aud ă pe american spun ând că și el era
membru.
 — Am scris depre ordinul acesta. Studierea simbolurilor folosite de 
societ ățile secrete este una dintre specializ ările mele. Fr ăția se nume ște Le 
Prieur é de Sion – „St ăreția din Sion”. Are sediul aici,  în Fran ța, dar atrage 
membri din  întreaga Europ ă. De fapt, este una dintre cele mai vechi societ ăți 
secrete care au supravie țuit până în zilele noastre.
 Sophie nu auzise niciodat ă despre ea.
 Langdon continu ă să vorbeasc ă precipitat:
 — Printre membrii ei s­au aflat unele dintre cele mai de seam ă 
personalit ăți culturale ale istoriei, oameni ca Botticelli, sir Isaac Newton sau 
Victor Hugo.  Și – ad ăugă el dup ă o pauz ă, pentru efect – Leonardo da Vinci.
 — Da Vinci a f ăcut parte dintr­o organiza ție secret ă? Îl întreb ă Sophie, 
uluită.
 — S­a aflat la conducerea ei  între 1510  și 1519, ca Mare Maestru al 
frăției – fapt care ar putea explica pasiunea bunicului t ău pentru opera lui. 
Între el  și Leonardo a existat un fel de rela ție de fraternitate istoric ă. Și totul se 
potrive ște perfect cu fascina ția am ândurora pentru iconologia zeit ăților, 
păgânism, divinit ăți feminine  și dispre țul față de Biseric ă. Frăția a fost 
recunoscut ă dintotdeauna pentru venerarea sacrului feminin.
 — Vrei s ă spui c ă gruparea asta este, de fapt, un cult ce se  închin ă unei 
zeițe păgâne?
 — Mai degrab ă e cel mai reprezentativ cult de acest gen.  În plus –  și chiar
mai important – fr ăția este cunoscut ă ca păstrătoarea unui secret str ăvechi – 
unul care  îi confer ă o putere extraordinar ă.
 În ciuda convingerii absolute care se citea  în ochii lui Langdon, Sophie 
nu sim țea dec ât neîncredere. „Un cult p ăgân secret?! Condus odinioar ă de 
Leonardo da Vinci'?!” Totul p ărea o culme a absurdit ății. Și totu și, în vreme ce

rațiunea ei refuza s ă cread ă, gândurile  îi zburar ă cu zece ani  în urma, la 
noaptea  în care  îl surprinsese din gre șeală pe bunicul ei  și văzuse ceea ce nici 
acum nu putea accepta. „Asta s ă fie oare explica ția…?”
 — Identitatea membrilor actuali ai ordinului este p ăstrată sub un secret 
strict, dar floarea de crin  și inițialele P. S. pe care le­ai v ăzut în copil ărie 
constituie o dovad ă clară. Nu pot apar ține dec ât frăției Le Prieur é de Sion.
 Sophie  își dădu seama c ă Robert Langdon  știa despre bunicul ei mult 
mai multe dec ât își închipuise ea. Americanul avea o sumedenie de cuno ștințe 
pe care i le putea  împărtăși, dar locul  în care se aflau nu era tocmai potrivit.
 — Nu­mi pot permite s ă­i las s ă pună mâna pe tine, Robert! Avem  încă 
multe de discutat. Trebuie s ă fugi!
 Profesorul nu auzi dec ât murmurul slab al glasului ei. Nu avea de g ând 
să fugă nicăieri; de fapt, acum era pierdut  într­o cu totul alt ă lume. O lume  în 
care secrete str ăvechi r ăzbăteau la suprafa ță, iar istorii uitate se profilau 
printre umbrele trecutului.
 Încet, de parc ă s­ar fi mi șcat pe sub ap ă, întoarse capul  și privi prin 
ceața roșiatică spre Mona Lisa:
 — Fleur­de­lis… „floarea Lisei”… Mona Lisa.
 Totul se  îmbina perfect, ca o simfonie t ăcută ce amintea de cele mai 
tainice secrete ale St ăreției din Sion  și de Leonardo da Vinci.
 La câțiva kilometri dep ărtare, pe malul Senei, dincolo de Domul 
Invalizilor,  șoferul unui camion cu remorc ă dubl ă frână brusc la vederea 
armelor  îndreptate asupra lui prin parbriz. Buimac, omul privi cum un c ăpitan 
al Poli ției Judiciare, cuprins parc ă de o turbare nea șteptat ă, înhăță o bucata de
săpun din remorca lui  și, cu un m ârâit gutural, o azv ârle în apele  învolburate 
ale Senei.
 Silas  își ridic ă privirea spre v ârful obeliscului,  înghițind parc ă din priviri 
coloana masiv ă de marmur ă. De emo ție, mu șchii i se  încordaser ă. Cercet ă încă 
o dat ă împrejurimile, ca s ă se asigure c ă este singur  în biseric ă și apoi 
îngenunche la baza coloanei, nu din cucernicie, ci din necesitate.
 „Cheia de bolt ă este ascuns ă sub Linia Rozei.
 La baza obeliscului din biserica Saint­Sulpice.”
 Toate victimele sale spuseser ă acela și lucru.
 Așezat în genunchi, pip ăi pardoseala de piatr ă. Nu se vedea nici o fisur ă 
sau vreun alt semn care s ă indice c ă ar exista o dal ă deta șabilă, așa că începu 
să ciocăneasc ă ușor, cu  încheieturile degetelor,  în podea. Urm ând direc ția 
benzii de alam ă spre obelisc, lu ă fiecare dal ă în parte.  În cele din urm ă, una 
dintre ele scoase un sunet aparte.
 „E un loc gol dedesubt!”
 Silas z âmbi. Victimele lui  îi spuseser ă adev ărul.
 Ridic ându­se, privi  în jur, c ăutând ceva cu care s ă desprind ă plăcile din 
pardoseal ă.

Sus,  în balcon, sora Sandrine  își înăbuși un strig ăt de surprindere. Cele 
mai negre temeri ale sale se adeverir ă. Vizitatorul nocturn nu era deloc ceea ce 
părea. Misteriosul c ălugăr venise la Saint­Sulpice cu o misiune.
 O misiune secret ă.
 „Dar nu e ști singurul care are secrete”,  șopti ea, ca s ă n­o aud ă.
 Sora Sandrine Bieil se afla aici pentru a  îngriji l ăcașul sfânt, dar  și 
pentru a­l ocroti. Iar  în aceast ă noapte, str ăvechea roat ă se pusese  în mișcare. 
Sosirea acestui necunoscut la poalele obeliscului era un semnal din partea 
frăției.
 „Un strig ăt mut de suferin ță.”
 Ambasada SUA din Paris este g ăzduit ă într­un ansamblu compact de 
clădiri pe Avenue Gabriel, pu țin mai spre nord de Champs­Elys ées. Vastul 
complex care se  întinde pe mai bine de dou ă hectare este considerat teritoriu 
american; cu alte cuvinte, to ți cei afla ți în perimetrul s ău se afl ă sub inciden ța 
acelora și legi c ărora li se supun cet ățenii americani  în propria  țară.
 Operatoarea de noapte a centralei telefonice de la ambasad ă citea edi ția 
interna țional ă a revistei Time, c ând în birou se auzi zb ârnâitul familiar.
 — Ambasada SUA, r ăspunse ea.
 — Bun ă seara. Am nevoie de ajutorul dumneavoastr ă.
 Cel care sunase vorbea  într­o englez ă cu accent fran țuzesc  și, în ciuda 
adres ării politicoase, tonul lui p ărea oarecum rigid, oficial.
 — Mi s­a spus c ă aveți pentru mine un mesaj telefonic pe sistemul 
automat de preluare. M ă numesc Langdon. Din p ăcate, mi­am uitat codul de 
acces. V­a ș fi recunosc ător dac ă m­ați putea ajuta.
 Operatoarea t ăcu o clip ă, nedumerit ă.
 — Îmi pare r ău, domnule. Mesajul dumneavoastr ă este probabil foarte 
vechi. Sistemul automat a fost desfiin țat acum doi ani, din motive de securitate.
Și, în plus, toate codurile de acces sunt formate mai nou din cinci cifre. Cine v­
a spus c ă avem un mesaj pentru dumneavoastr ă?
 — Deci nu ave ți un sistem automat de preluare a mesajelor?
 — Nu, domnule. Orice mesaj este preluat  și scris pe h ârtie de unul dintre
operatorii no ștri. Cum spunea ți că vă numi ți?
 Dar omul  închisese deja.
 Bezu Fache se plimba furios pe malul Senei, total debusolat. Era sigur 
că­l văzuse pe Langdon c ând formase un num ăr local, tast ând un cod de trei 
cifre  și ascult ând apoi o  înregistrare. „Dar dac ă nu a sunat la ambasad ă, cui 
mama dracului i­a telefonat?!”
 Chiar  în acel moment, c ând privirea  îi căzu pe propriul s ău celular,  își 
dădu seama c ă are r ăspunsul  în mână. „Americanul a sunat de pe telefonul 
meu!”
 Acces ând meniul aparatului, acesta afi șă lista apelurilor recente  și 
identific ă imediat num ărul la care sunase Langdon.
 Un num ăr de Paris, urmat de codul 454.
 — Tast ă la rândul lui cifrele  și așteptă.

Într­un t ârziu îi răspunse o voce de femeie: „Bonjour, vous  êtes bien chez 
Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais …”
 Bezu Fache sim ți cum s ângele  îi clocote ște, în vreme ce tast ă codul 4­5­4.
 În ciuda reputa ției sale, Mona Lisa nu m ăsoară decât aproximativ 
cincizeci de centimetri pe optzeci, fiind chiar mai mic ă decât reproducerile sale 
care se v ând în magazinele de suveniruri din incinta muzeului. Este expus ă pe 
peretele dinspre nord­vest  în Salle des Etats,  în spatele unui panou protector 
din plexiglas, gros de cinci centimetri. Pictat ă pe un suport din lemn de plop, 
atmosfera  încețoșată, aparent ireal ă a tabloului a fost atribuit ă tehnicii sfumato
folosite de Leonardo,  în care formele par a se dizolva unele  în altele.
 De când a fost expus ă prima dat ă la Luvru, Mona Lisa – La Joconde, cum
i se spune  în Fran ța – a fost furat ă de dou ă ori, ultima dat ă în 1911, c ând a 
dispărut din Le Salon Carr é, supranumit de francezi „La salle imp énétrable”. 
Parizienii pl ângeau pe str ăzi, iar  în ziare ap ăreau articole  în care ho ții erau 
implora ți să returneze tabloul. Doi ani mai t ârziu, Mona Lisa a fost descoperit ă 
ascuns ă în peretele fals al unui cuf ăr găsit într­o camer ă de hotel din Floren ța.
 Lămurind­o pe Sophie c ă nu va fugi din muzeu sub nici o form ă, 
Langdon privi spre peretele de nord­vest al s ălii. Tabloul se afla la dou ăzeci de 
metri  în fața lor, c ând Sophie aprinse lanterna cu lumin ă neagr ă și începu s ă 
mature metodic podeaua cu fasciculul purpuriu,  în căutarea unui indiciu scris 
de bunicul ei cu cerneal ă luminiscent ă.
 Lângă ea, Langdon sim țea deja fiorii de emo ție care­i  însoțeau de fiecare 
dată întâlnirea cu marile opere de art ă. Mijindu­ și ochii,  încerc ă să străbată cu 
privirea dincolo de cercul de lumin ă violet ă. În stânga, se z ărea masa 
octogonal ă a canapelei, ca o insul ă întunecat ă pe marea calm ă a parchetului.
 Deja putea distinge caseta de sticl ă protectoare de pe perete.  În spatele 
ei, ca  în izolarea unei celule de  închisoare, se afla cea mai celebr ă pictur ă din 
lume.
 Langdon  știa bine c ă unicitatea ei printre operele de art ă nu avea nimic 
de­a face cu sur âsul enigmatic al personajului  și nici cu interpret ările care de 
care mai misterioase ale diver șilor istorici de art ă, mai mult sau mai pu țin 
profesioni ști. Mona Lisa era celebr ă pur și simplu fiindc ă Leonardo declarase c ă
tabloul este cea mai des ăvârșită realizare a sa. Purtase p ânza cu el  în toate 
călătoriile pe care le f ăcuse  și, întrebat de ce, le r ăspundea c ă nu se poate 
despărți de aceast ă sublim ă expresie a frumuse ții feminine.
 Cu toate acestea, mul ți speciali ști bănuiau c ă aprecierile lui da Vinci nu 
aveau nici o leg ătură cu m ăiestria sa artistic ă. De fapt, tabloul era doar un 
banal portret realizat  în tehnica sfumato. Venera ția cu care  îl privea autorul 
său deriva – sus țineau mul ți istorici de art ă – din ceva mult mai profund: un 
mesaj ascuns „printre r ândurile” picturii. Cu alte cuvinte, Mona Lisa era una 
dintre cele mai ingenioase  și mai bine documentate glume cu poant ă ascuns ă. 
Amestecul ei complex de duble  înțelesuri  și aluzii spirituale fusese dezv ăluit pe 
larg în nenum ărate lucr ări de istorie a artei  și, cu toate acestea,  în mod

surprinz ător, publicul considera  și astăzi sur âsul ei ca fiind chintesen ța 
misterului.
 „Nu­i nici un mister aici”,  își spuse Langdon  în timp ce se apropia de 
tablou. „Nici un mister.”
 Nu cu mult timp  în urm ă, profesorul dezv ăluise secretul Giocondei  în fața
unui public c ât se poate de neobi șnuit – c âțiva de ținuți de la Penitenciarul 
Essex County. Seminarul sus ținut în închisoare f ăcuse parte dintr­o ini țiativă a
Universit ății Harvard, menit ă să introduc ă un plus de educa ție în sistemul 
penitenciar american – „Cultur ă pentru condamna ți”, cum o numeau colegii lui.
 În fața proiectorului instalat  în biblioteca  închisorii, profesorul discutase 
despre secretul Mona Lisei cu de ținuții care doriser ă să participe la seminar, 
oameni duri  și neciopli ți, însă surpinz ător de interesa ți.
 — Observa ți, vă rog,  îi îndemnase Langdon apropiindu­se de imaginea 
proiectat ă pe perete, c ă fundalul nu este deloc uniform. Da Vinci a pictat linia 
orizontului  în partea st ângă mult mai jos dec ât în dreapta.
 — A dat­o­n bar ă? Întrebase unul dintre de ținuți.
 Profesorul r âsese u șor:
 — Nu. Nu prea obi șnuia Leonardo s ă greșească. De fapt, a fost un mic 
truc al lui. Fiindc ă peisajul de fundal  în partea st ângă este pictat pu țin mai jos,
Mona Lisa pare mai mare v ăzută dinspre st ânga dec ât dinspre dreapta. O mic ă 
glum ă a unui maestru.  În mod tradi țional, conceptelor de masculin  și feminin li
se atribuie orient ări diferite – st ânga apar ține femininului, iar dreapta 
masculinului. Deoarece da Vinci era un mare fan al principiului feminin, a 
procedat astfel  încât Gioconda lui s ă pară mai maiestuoas ă privit ă din st ânga.
 — Auzisem eu c ă a fost poponar! Exclamase un tip m ărunțel, cu cioc.
 — Ei, istoricii obi șnuiesc s­o spun ă puțin altfel, dar  într­adev ăr, 
Leonardo da Vinci a fost homosexual.
 — Și de­aia avea ideile alea cu chestiile feminine?
 — Mai bine spus, da Vinci tindea spre echilibrul dintre masculin  și 
feminin. El credea c ă sufletul uman nu poate ajunge la iluminare dec ât dac ă 
deține deopotriv ă elemente feminine  și masculine.
 — Ca feti țele cu coco șei, adic ă?
 Remarca st ârnise hohote de r âs în sală. Langdon se g ândise o clip ă să 
facă o parantez ă etimologic ă despre termenul hermafrodit  și conexiunile sale cu
Hermes  și Afrodita, dar ceva  îi spunea c ă și­ar fi r ăcit gura de poman ă.
 — Hei, domnule Langford, strigase un musculos. Este adev ărat că Mona 
Lisa e, de fapt, portretul lui da Vinci  în rochie? Eu a șa am auzit.
 — Posibil. Leonardo era un farsor de prim ă clasă și analizele 
computerizate ale tabloului  și ale autoportretelor artistului au relevat unele 
puncte de o similaritate uimitoare.  Însă, indiferent care a fost inten ția 
pictorului, Gioconda nu este nici b ărbat, nici femeie. Portretul poart ă în el un 
subtil mesaj de androginitate; e o  îmbinare a ambelor principii.
 — Ești sigur c ă toată chestia de­o spuse și nu­i doar un fel  împopo țonat 
de­a zice c ă Mona Lisa asta e o tipes ă urâtă?

Langdon izbucnise  în râs:
 — Poate c ă ai dreptate.  Însă Leonardo da Vinci ne­a l ăsat un indiciu care 
sugereaz ă clar c ă pictura sa este,  într­adev ăr, androgin ă. A auzit vreunul dintre
voi despre un zeu egiptean pe nume Amon?
 — Păi, da! Strig ă musculosul. Era zeul fertilit ății masculine!
 Profesorul r ămăsese uluit.
 — Așa scrie pe toate cutiile cu prezervative Amon, explic ă matahala, 
rânjind larg. Au desenat pe fa ță un tip cu cap de berbec  și scrie c ă e zeul 
egiptean al fertilit ății.
 Langdon nu cuno ștea respectiva marc ă, dar era bucuros s ă afle c ă 
fabrican ții încercau astfel s ă mai culturalizeze masele.
 — Excelent! Amon era reprezentat,  într­adev ăr, ca un om cu cap de 
berbec, iar promiscuitatea  și coarnele sale curbate au dat na ștere termenului 
argotic homy din limba englez ă, care desemneaz ă un ins excitat sexual.
 — Pe bune?
 — Pe bune!  Și știți care era corespondentul feminin al lui Amon? Care era
zeița egipteana a fertilit ății'?
 Întrebarea lui r ămăsese f ără răspuns.
 — Era Isis, continu ă profesorul. Prin urmare, avem zeul masculin, Amon 
– continua el, scriind numele pe o h ârtie în dreptul proiectorului.  Și avem 
totodat ă divinitatea feminin ă, Isis. Pictogram ă acesteia din urm ă era numit ă în 
antichitate L'ISA.
 Sfârșind de scris, se tr ăsese  într­o parte, pentru ca toat ă lumea din sala 
să poat ă vedea bine: „AMON L'ISA”
 — Vă sună cunoscut?
 — Mona Lisa… M ânca­ți­aș! Bâiguise unul dintre de ținuți.
 — Prin urmare, domnilor, pe l ângă faptul c ă figura Mona Lisei este 
androgin ă, numele ei e o anagram ă a comuniunii divine dintre masculin  și 
feminin. Acesta, prieteni, este micul secret al lui da Vinci  și totodat ă motivul 
pentru care Gioconda sur âde at ât de enigmatic.
 — Bunicul meu a fost aici, spuse Sophie l ăsându­se brusc s ă cadă în 
genunchi, la nici trei metri distan ță de tablou.
 Cu o m ână tremur ândă, îndrepta fasciculul de lumin ă neagr ă asupra 
unui loc anume pe podea.
 La început, Langdon nu v ăzu nimic. Apoi,  îngenunchind al ături de ea, 
zări o pic ătură minuscul ă de lichid u șor fosforescent. Cerneal ă? Brusc,  își 
aminti pentru ce anume era folosit ă, de fapt, lumina neagr ă. Sânge. Sophie 
avea dreptate: Jacques Sauni ère trecuse  într­adev ăr prin fa ța Mona Lisei 
înainte de a­ și da sf ârșitul.
 — N­ar fi venit aici dac ă n­ar fi avut un motiv  întemeiat,  șopti ea, 
ridicându­se.  Știu sigur c ă mi­a l ăsat un mesaj  în sala aceasta.
 Apropiindu­se cu pa și repezi de tablou, lumin ă parchetul chiar  în fața 
casetei, leg ănând lanterna  în stânga și­n dreapta.
 — Nu­i nimic aici!

În acea clip ă, Langdon z ări o vag ă licărire purpurie pe plexiglasul 
protector din fa ța tabloului. Prinz ând m âna lui Sophie, dirij ă fasciculul de 
lumin ă direct spre Mona Lisa.
 Amândoi  încremenir ă.
 Pe plasticul transparent,  șase cuvinte lic ăreau purpurii, suprapuse pe 
figura z âmbitoare a Giocondei.
 Așezat la biroul lui Sauni ère, locotenentul Collet asculta la telefonul pe 
care și­l presa pe ureche. „Am  înțeles oare bine?”
 — O bucat ă de săpun?! Dar cum a aflat Langdon despre dispozitivul de 
localizare?
 — Sophie Neveu, replic ă Fache. Ea i­a spus.
 — Poftim?! De ce?
 — A naibii de bun ă întrebare, dar tocmai am ascultat o  înregistrare care 
demonstreaz ă că ea i­a v ândut pontul.
 Collet r ămăsese mut. „Ce era  în capul femeii  ăleia?” Avea Fache  într­
adevăr dovezi c ă Sophie Neveu se amestecase  într­una dintre opera țiunile 
DCPJ? Pe l ângă faptul c ă avea s ă fie concediat ă, o aștepta  și închisoarea.
 — Dar, c ăpitane… Atunci, unde e Langdon acum?
 — S­a declan șat între timp vreuna dintre alarmele de incendiu?
 — Nu.
 — Și nimeni n­a ie șit pe sub grilajul Marii Galerii?
 — Nimeni. Am postat acolo un ofi țer din echipa de securitate a Luvrului. 
Exact a șa cum a ți cerut.
 — Bine,  înseamn ă că Langdon se afl ă încă în Marea Galerie.
 — Înăuntru? Dar ce naiba face acolo?
 — Ofi țerul acela este  înarmat?
 — Da, domnule. Este un ofi țer superior.
 — Trimite­l  înăuntru. Oamenii mei nu pot reveni la obiectiv mai devreme 
de câteva minute  și nu vreau ca Langdon s ă iasă între timp.  Și, adaug ă Fache 
după o scurt ă pauz ă, spune­i ofi țerului c ă agentul Neveu este probabil 
înăuntru,  împreun ă cu americanul.
 — Credeam c ă agentul Neveu a plecat.
 — Ai v ăzut­o dumneata plec ând?
 — Nu, domnule,  însă…
 — Ei bine, nimeni n­a v ăzut­o ie șind. Toat ă lumea a v ăzut­o doar c ând a 
intrat.
 Collet era uluit de  îndrăzneala tinerei. „S ă fie încă aici,  în muzeu?”
 — Ocup ă­te! Ordona c ăpitanul. Vreau s ă­i am pe Langdon  și pe Neveu  în 
bătaia pu știi când m ă întorc.
 Când camionul demar ă, Bezu Fache  își adun ă oamenii. Robert Langdon 
se dovedise un os greu de ros  în seara asta  și, dac ă îl ajuta Sophie Neveu, avea 
să fie, probabil, mult mai greu de prins dec ât își închipuise el.
 Și căpitanul nu voia s ă riște sub nici o form ă.

Pentru mai mult ă siguran ță, își împărți echipa  în dou ă și îi trimise pe 
primii  înapoi la Luvru; ceilal ți oameni urmau s ă supravegheze singurul loc din 
Paris  în care americanul ar fi putut g ăsi adăpost.
 În Salle des Etats, Langdon privea uluit cele  șase cuvinte ce lic ăreau pe 
caseta de plexiglas. Textul p ărea să pluteasc ă în aer  și arunca o umbr ă 
tremurat ă pe chipul enigmatic al Mona Lisei.
 — Le Prieur é, șopti Langdon. Asta demonstreaz ă că bunicul t ău era 
membru al ordinului!
 Sophie  îl privi nedumerit ă:
 — Vrei sa spui c ă înțelegi fraza asta?
 — E perfect ă, încuviin ță el. Afirm ă în mod clar unul dintre principiile 
fundamentale ale fr ăției!
 Deloc l ămurit ă, Sophie studie mesajul ce lic ărea pe chipul Giocondei: „SO
DARK THE CON OF MAN!” „AT ÂT DE NEGRU RENGHIUL PENTRU OM!”
 — Tradi ția vener ării divinit ății feminine, continu ă Langdon, se bazeaz ă pe
credin ța că primii capi ai Bisericii Cre știne au jucat un renghi omenirii, 
răspândind minciuni care def ăimau latura feminin ă, înclin ând balan ța în 
favoarea celei masculine.
 Sophie r ămase t ăcută, fără să­și ia ochii de la mesajul scris.
 — Confreria crede c ă împăratul Constantin cel Mare  și succesorii s ăi au 
convertit omenirea de la organizarea matriarhal ă la cre știnismul patriarhal, 
prin intermediul unei propagande care devaloriza sacrul feminin  și elimina 
pentru totdeauna divinitatea feminin ă din religia modern ă.
 Îndoiala persista  încă pe chipul lui Sophie.
 — Bunicul m­a  îndrumat aici, spre aceste cuvinte. Sunt sigur ă că a 
încercat s ă­mi spun ă mai mult dec ât atât!
 Profesorul  înțelese la ce se referea. „Crede c ă și acesta e tot un cod!” Dac ă
exista un  înțeles ascuns  în mesajul lui Sauni ère, Langdon nu s­ar fi putut 
pronun ța deocamdat ă; mintea lui  încă se chinuia s ă pătrund ă sensul evident al
cuvintelor.
 „ «Atât de negru renghiul pentru om»! Negru,  într­adev ăr.”
 Nimeni nu nega uria șele efecte benefice ale religiei asupra lumii moderne,
însă istoria violent ă și plin ă de falsitate a Bisericii nu putea fi trecut ă cu 
vederea. Campania ei brutal ă de „reeducare” a credin țelor p ăgâne, feministe, se
întinsese pe durata a trei secole  și folosise metode pe c ât de originale, pe at ât 
de cumplite.
 Inchizi ția Catolic ă publicase cea mai s ângeroas ă carte din istoria 
omenirii. Malleus Maleficarum – sau Barosul vr ăjitoarelor –  îi îndoctrinase pe 
oameni ideea „pericolului reprezentat de femeile liber­cuget ătoare”  și instruise 
clerul cu privire la cele mai eficiente metode de a le identifica, tortura  și 
distruge.  În categoria „vr ăjitoarelor”, Biserica includea toate femeile  învățate, 
preotesele,  țigăncile, misticele, iubitoarele naturii, t ămăduitoarele  și, în general,
orice femeie „suspect de interesat ă de natur ă”. Moa șele erau  și ele ucise din 
cauza practicilor lor eretice, pentru c ă își foloseau cuno ștințele medicale pentru

a ușura durerile na șterii – o suferin ță, susțineau reprezentan ții Bisericii, care 
nu era altceva dec ât binemeritata pedeaps ă a lui Dumnezeu pentru  îndrăzneala
Evei de a gusta din M ărul Cunoa șterii, f ăcându­se astfel vinovat ă de păcatul 
originar.  În decursul celor trei sute de ani de v ânătoare a vr ăjitoarelor, Biserica 
arsese pe rug cinci milioane de femei.
 Iar propaganda  și vărsarea de s ânge își arătaser ă roadele.
 Lumea de azi era o dovad ă vie a acestui fapt.
 Odinioar ă considerate un element esen țial al ilumin ării spirituale, femeile
fuseser ă alungate din temple. Nu existau femei rabin, preotese catolice sau 
clerice musulmane. Practica, pe vremuri, sacr ă numit ă Hieros Gamos – 
uniunea sexual ă sacră dintre b ărbat și femeie, prin care cei doi deveneau un 
tot spiritual – fusese def ăimată, considerat ă un act profan, ru șinos. Credincio șii
care înainte sim țeau nevoia comuniunii cu corespondentul lor feminin pentru a
deveni una cu Dumnezeu  își reprimau acum impulsurile sexuale fire ști și le 
considerau lucrarea diavolului, s ăvârșită în colaborare cu unealta favorit ă a 
acestuia… Femeia.
 Nici m ăcar asocierea femininului cu partea st ângă a trupului nu a sc ăpat
de ponegrire.  În Fran ța și Italia, cuvintele pentru „st ânga” – gauche  și respectiv 
sinistra – au c ăpătat semnifica ții profund negative,  în vreme ce reciprocele lor 
de dreapta amintesc de dreptate, drept  și dexteritate. Chiar  și astăzi, mi șcările 
politice radicale sunt considerate de st ânga, gafele  și greșelile sunt numite 
stângăcii, iar tot ce e malefic este  și sinistru.
 Vremurile divinit ății feminine au apus de mult. Zarurile au fost aruncate.
Pământul­Mam ă devenise o lume a b ărbaților, iar zeii distrugerii  și ai războiului
își luau ce li se cuvenea. Jum ătatea masculin ă se dezl ănțuise timp de dou ă mii 
de ani, ne înfrânată de perechea ei feminin ă. Stăreția din Sion considera c ă 
aceasta anihilare a sacrului feminin din via ța modern ă este vinovat ă pentru 
ceea ce indienii Hopi din America de Nord numesc koyanisquatsi – „via ță 
dezechilibrat ă”, adic ă situa ția instabil ă din lumea de azi, marcat ă de conflicte 
permanente, alimentate de un exces de testosteron, de o pletor ă de grupuri 
misogine  și o lips ă sporit ă de respect fa ță de P ământul­Mam ă.
 — Robert! R ăsună șoapta intens ă a lui Sophie, care­l trezi din reverie. 
Vine cineva!
 Pe culoar se auzeau pa și care se apropiau.
 — Aici!
 Sophie stinse lanterna  și fu înghițită de întuneric.
 Pentru o clip ă, Langdon  încremeni, c ând se pomeni singur  în bezn ă. 
„Aici… Unde?” Imediat  însă începu s ă deslu șească silueta ei care alerga spre 
mijlocul  încăperii  și apoi se ascunse dup ă canapeaua octogonal ă. Se preg ătea 
să­i urmeze exemplul, c ând o voce bubui  în prag,  înghețându­l:
 — Arr êtez!
 Unul dintre agen ții de paz ă ai Luvrului se apropia cu revolverul  îndreptat 
spre pieptul lui. Instinctiv, profesorul ridic ă mâinile:
 — Couchez­vous! „La p ământ!”

Într­o fr ântură de secund ă, se tr ânti la podea cu fa ța în jos. Paznicul se 
repezi la el  și­i dep ărtă picioarele, lovindu­l cu bocancul.
 — Mauvaise id ée, monsieur Langdon,  îi spuse, ap ăsându­i  țeava 
pistolului  în ceaf ă. Mauvaise id ée!
 Întins pe burt ă, cu bra țele și picioarele r ășchirate pe parchet, Langdon 
nu găsi tocmai amuzant ă ironia pozi ției sale. „Omul Vitruvian”, murmur ă ca 
pentru sine. „Doar c ă eu stau cu fa ța în jos.”
 În Biserica Saint­Sulpice, Silas lu ă sfeșnicul greu de fier de la altar  și se 
apropie cu el de obelisc;  îl putea folosi cu succes  în chip de berbece. Localiz ă 
din nou dala de marmur ă care sunase a gol, dar  își dădu seama c ă n­o va 
putea desprinde de la locul ei f ără zgomot.
 Fier pe marmura. Ecoul s­ar propaga p ână în centrul cupolei!
 Daca l­ar auzi c ălugărița? Probabil c ă deja adormise, dar Silas nu voia s ă
riște. Căută ceva din p ânză pentru a  înfășura metalul, nu g ăsi dec ât 
acoper ământul de  în al altarului, pe care nu avea de g ând să­l rup ă, oricum. 
„Sutana mea”, g ăsi el solu ția. Știindu­se singur  în biseric ă, dezleg ă baierele  și 
își scoase ve șmântul larg  și lung. Icni u șor când fibrele de l ână se dezlipir ă cu 
greu de r ănile lui proaspete de pe spate.
 Rămas numai cu f âșia de p ânză din jurul  șalelor,  înfășură sutana pe 
capătul sfe șnicului  și, țintind  în mijlocul dalei de marmur ă, lovi cu putere. Un 
bubuit  înfundat. Piatra nu ced ă. Lovi  încă o dat ă. Acela și bubuit  îndep ărtat se 
auzi, de aceast ă dată însoțit însă de un trosnet u șor. La a treia lovitur ă, dala se
sparse  în sfârșit și buc ățile de marmur ă căzură în golul de dedesubt.
 „Un compartiment!”
 Îndep ărtă grăbit resturile sf ărâmate  și privi  înăuntru. S ângele  îi zvâcnea 
cu frenezie  în vene c ând îngenunche  în fața nișei. Întinz ându­și brațul alburiu, 
începu s ă pipăie prin interior.
 La început nu sim ți nimic. Pardoseala compartimentului era goal ă și 
neted ă. Dar,  înfund ându­și brațul mai mult, p ână sub nivelul benzii de alam ă, 
atinse ceva. Un fel de plac ă groas ă, din piatr ă. Prinz ând­o cu degetele, o scoase 
cu grij ă afară. Apoi se a șeză lângă deschidere  și examin ă tăblița – o mic ă 
lespede cu margini neregulate, pe care erau gravate c âteva cuvinte. Pentru o 
clipă, avu impresia c ă este un fel de Moise al timpurilor moderne.
 Textul  îl surprinse. Se a șteptase s ă găseasc ă pe cheia de bolt ă o hart ă 
sau ni ște instruc țiuni complicate, poate chiar cifrate. Pe t ăblița aceasta  însă, se
afla o inscrip ție cât se poate de laconic ă: „Iov XXXVIII, 11” „Un verset din … 
Biblie?” Simplitatea diavoleasc ă a indiciului era uluitoare. Ascunz ătoarea 
tainic ă a ceea ce c ăutau ei era  încifrat ă într­un verset din Biblie?! Fr ăția nu se 
dăduse  în lături de la nimic pentru a­ și bate joc de cei drept­credincio și!
 „Iov. Capitolul treizeci  și opt. Versetul unsprezece.”
 Deși nu­și amintea pe dinafar ă versetul,  știa că întreaga Carte a lui Iov se
referea la istoria unui om a c ărui credin ță în Dumnezeu supravie țuise unor 
încerc ări grele  și repetate. „Se potrive ște”, își spuse, aproape incapabil s ă­și mai
stăpâneasc ă nerăbdarea.

Privind peste um ăr, de­a lungul str ălucitoarei Linii a Rozei, nu­ și putu 
reține un z âmbet. Chiar  în mijlocul altarului, sprijinit ă pe un suport auriu  și 
deschis ă pe la mijloc, se afla o uria șă Biblie, legat ă în piele.
 Sus,  în balcon, sora Sandrine tremura. Cu doar c âteva clipe  în urm ă 
voise s ă fugă și să­și duc ă la îndeplinire ordinele pe care le primise de mult, 
când, pe nea șteptate, omul din biseric ă își scosese sutana. V ăzându­i pielea 
albicioas ă ca de alabastru, abia  își putuse  înăbuși un strig ăt de surprindere  și 
oroare. Spinarea lat ă a omului era dungat ă de tăieturi lungi, s ângerii. Chiar  și 
de la distan ța aceea,  își dădea seama c ă rănile erau proaspete.
 „Omul acesta a fost biciuit f ără milă!”
 Iar din coapsa lui, prins ă în cilice,  încă mai picura s ânge. „Ce fel de 
Dumnezeu ar vrea ca un trup s ă fie pedepsit  într­un asemenea hal?!” Sora 
Sandrine n­ar fi putut  înțelege niciodat ă rostul ritualurilor pe care le practicau 
membrii Opus Dei.  Însă nu aceasta era cea mai mare grij ă a ei acum. „Opus 
Dei caut ă cheia de bolt ă.” Cum aflaser ă despre ea, femeia nu­ și putea da seama
și, oricum, nu avea vreme s ă se gândeasc ă la asta acum.
 Călugărul își îmbrăcă din nou sutana  și, strângându­și la piept pre țiosul 
său trofeu, se apropie de altar.
 Fără cel mai mic zgomot, sora Sandrine ie și din balcon  și se îndrept ă în 
fugă spre camera ei.  Îngenunche pe podea  și începu s ă pipăie pe sub patul 
mare din lemn  și găsi plicul sigilat pe care  îl ascunsese acolo cu ani  în urm ă.
 Îl rupse cu mi șcări înfrigurate.  Înăuntru se aflau patru numere de telefon
din Paris.
 Tremur ând, începu s ă formeze.
 În biseric ă, Silas a șeză tăblița de piatr ă pe altar  și se întinse dup ă Biblie. 
Degetele lui albe erau foarte transpirate, lipicioase. Frunz ări Vechiul Testament
și ajunse la „Cartea lui Iov”. Capitolul treizeci  și opt. C ăută versetul unsprezece,
încerc ând să anticipeze cuvintele pe care avea s ă le citeasc ă.
 „Ele ne vor ar ăta calea!”
 Găsi rândul dorit. Erau numai  șapte cuvinte. Nedumerit, le mai giti o 
dată și încă o dat ă, cu strania impresie c ă, totu și, ceva era gre șit. Cumplit de 
greșit. Versetul era clar: „P ÂNĂ AICI VEI AJUNGE  ȘI NICIDECUM MAI 
DEPARTE.”
 Ofițerul de paz ă Claude Grouard tremura de furie a țintindu­ și arma spre 
ceafa prizonierului s ău care era  întins pe podea  în fața Mona Lisei'. „Tic ălosul 
ăsta l­a ucis pe Jacques Sauni ère!” Custodele  îi fusese ca un tat ă mult­iubit lui 
și colegilor s ăi.
 Acum, Grouard nu voia nimic mai mult dec ât să apese pe tr ăgaci și să 
înfigă un glon ț în spinarea lui Robert Langdon.  În calitatea lui de ofi țer 
superior, era unul dintre pu ținii paznici care purtau asupra lor o arm ă 
încărcată. Totu și, se mai lini ști la g ândul c ă uciderea prizonierului ar fi o soart ă
mult prea bl ândă în compara ție cu ce  îi preg ătea Bezu Fache  și sistemul 
penitenciar francez.

Grouard  își desprinse de la br âu sta ția de emisie­recep ție și încerc ă să­și 
contacteze colegii pentru a cere  întăriri, dar  în receptor nu se auzeau dec ât 
pârâituri. Sistemele de securitate electronic ă din aceast ă încăpere afectau de 
fiecare dat ă comunic ările radio. „Trebuie s ă mă apropii mai mult de u șă.” Fără 
a­și cobor î arma,  începu s ă se dea  încet  înapoi. La al treilea pas  însă, 
încremeni.
 „Ce dracului mai e  și asta?!”
 Un miraj inexplicabil se  înfăptui undeva, aproape de mijlocul  încăperii. O
siluet ă. Mai era cineva  în camera? O femeie se mi șca în întuneric,  înaint ând 
repede spre peretele opus.  În fața ei, un fascicul de lumina purpurie se leg ăna 
pe podea  înainte  și înapoi, de parc ă femeia ar fi c ăutat ceva folosind o lanterna 
colorat ă.
 — Qui est l à? Strig ă Grouard, sim țind pentru a doua oar ă în ultimele 
treizeci de secunde cum un val de adrenalina  îi năvălește în vene.
 Brusc, nu mai  știa încotro s ă­și îndrepte arma sau  în ce direc ție s­o 
apuce.
 — PTS, replic ă o voce feminina calm ă.
 „Police Technique et Scientifique?! Credeam c ă toți agen ții au plecat!” Era
lac de sudoare. Acum  își dădu seama c ă fasciculul purpuriu venea de la o 
lantern ă cu lumin ă ultraviolet ă, obișnuită în dotarea echipelor PTS; totu și, nu 
înțelegea ce caut ă DCPJ  în sala aceasta.
 — Votre nom! Ceru el, convins c ă era ceva  în neregul ă la mijloc. 
Répondez!
 — C'est moi, Sophie Neveu!
 Undeva,  în mintea lui Grouard se aprinse un becule ț. „Sophie Neveu'?” 
Așa o chema pe nepoata lui Sauni ère, parc ă. Obișnuia adesea s ă vină pe aici  în 
copilărie, dar asta fusese c ândva, demult. „Nu se poate s ă fie ea!”  Și chiar dac ă 
ar fi fost Sophie Neveu, putea avea oare  încredere  în ea? Grouard auzise despre 
ruptura survenit ă între custode  și nepoata lui.
 — Știi cine sunt, ad ăugă femeia.  Și nu Robert Langdon este cel care l­a 
ucis pe bunicul meu. Crede­m ă!
 Ofițerul nu avea  însă de gând s­o cread ă pe cuv ânt. „Am nevoie de 
întăriri.”  Încerc ă din nou s ă ia leg ătura, dar degeaba. Se afla  încă la vreo 
douăzeci de metri de u șă și, cu arma a țintită spre american,  începu din nou s ă 
se îndrepte spre ie șire. În fața lui, Sophie Neveu ridic ă lanterna spre un tablou 
de mari dimensiuni aflat pe zidul din fa ța Mona Lisei.
 Pricep ând despre ce pictur ă era vorba, Grouard sughi ță surprins.
 „Ce Dumnezeu face femeia aia acolo?!”
 În celălalt cap ăt al s ălii, Sophie sim țea cum broboane de sudoare  îi 
scăldau fruntea. Langdon  încă era întins pe podea. „Rezist ă, Robert! Sunt 
aproape gata!”  Știind c ă paznicul n­ar trage nici  în el și nici  în ea,  își îndrept ă 
întreaga aten ție spre ceea ce c ăuta, studiind zona adiacent ă unui tablou anume
– un alt da Vinci. Dar  în lumina ultraviolet ă a lanternei nu z ări nimic deosebit. 
Nici pe perete, nici pe podea  și nici pe respectiva p ânză.

„Dar trebuie s ă fie ceva aici!”
 Era sigur ă ca descifrase corect inten țiile bunicului ei.
 „Ce altceva ar fi putut s ă­mi sugereze?”
 Capodopera pe care o cerceta acum era o p ânză înaltă de un metru  și 
jumătate. Da Vinci  îi înfățișase aici pe Fecioara Maria, a șezată într­o pozi ție 
aparent incomod ă, împreun ă cu pruncul Iisus, pe Ioan Botez ătorul  și pe îngerul
Uriel care st ătea pe un v ârf de st âncă. Când era mic ă, ori de c âte ori trecea prin
fața Mona Lisei, bunicul profita de ocazie pentru a o atrage  și spre aceasta 
pictur ă.
 „Grand­p ère, aici sunt! Dar nu  înțeleg!”
 În spate,  îl auzea pe Grouard  încerc ând să comunice prin sta ție cu colegii
săi.
 „Gândește!”
 Îi reveni  în minte mesajul scris pe caseta protectoare a Giocondei: „At ât 
de negru renghiul pentru om!” Tabloul pe care  îl privea acum nu era ap ărat de 
o caset ă din sticl ă pe care s ă poat ă fi scris un mesaj  și Sophie  știa că bunicul ei
n­ar fi distrus niciodat ă o oper ă de art ă scriind direct pe p ânză. „Cel pu țin, nu 
pe fața pânzei.” Brusc, privirea  îi zbur ă spre cablurile ce at ârnau din plafon  și îl
susțineau.
 „Asta s ă fie oare?”  Își puse m âinile pe marginea st ângă a ramei  și începu 
să o trag ă spre ea. Pictura era de mari dimensiuni  și apărătoarea din spate se 
îndoi. Sophie  își strecur ă capul  și umerii  între tablou  și perete. Ridic ă lanterna 
și cercet ă dosul p ânzei.
 În câteva secunde,  își dădu seama c ă sperase  în van. Nu era scris nimic 
acolo. Nici un text cu litere purpurii; doar spatele maroniu al unei p ânze vechi, 
care…
 „Stai pu țin!”
 Ca o p ărere, z ări o slab ă lucire metalic ă aproape de marginea de jos a 
armăturii ramei. Obiectul era mic,  îndesat pe jum ătate în spa țiul dintre p ânză 
și ram ă. Un lan ț de aur str ălucitor at ârna.
 Uluit ă, Sophie  își dădu seama c ă lanțul era prins de o cheie aurie, pe 
care o cuno ștea de undeva. Capul lat  și ornat al cheii avea forma unei cruci cu 
brațele egale  și înfățișa un simbol pe care nu­l mai v ăzuse de la v ârsta de nou ă 
ani: o floare de crin  și inițialele P. S. Dintr­o dat ă, vocea bunicului  îi șoptea 
parcă din nou la ureche: „C ând va veni vremea, cheia va fi a ta.” Un nod 
dureros i se urc ă în gât când realiza c ă, de dincolo de moarte, b ătrânul își 
respectase promisiunea. „Cheia aceasta deschide o cutie  în care p ăstrez multe 
secrete.” Acum  înțelegea:  întregul joc de­a enigmele din seara asta avusese 
drept unic scop g ăsirea acestei chei. Jacques Sauni ère o avusese asupra lui 
când fusese ucis  și, probabil pentru a nu ajunge  în mâinile poli ției, o ascunsese
după tablou, dup ă care n ăscocise o veritabil ă „vânătoare de comori”, 
asigur ându­se astfel c ă n­o va g ăsi altcineva dec ât ea.
 — Au secours! R ăsună deodat ă vocea paznicului. „Ajutor!”

Sophie smulse cheia  și o puse  în buzunarul jachetei, al ături de lanterna 
cu lumin ă ultraviolet ă.
 Din spatele p ânzei, v ăzu că paznicul  încerca  încă disperat s ă ia leg ătura 
cu cineva prin sta ția de emisie­recep ție. Și acum se  îndrepta cu spatele  înapoi 
spre u șă, cu pistolul spre ceafa lui Langdon.
 — Au secours! Url ă din nou  în aparat.
 Alte p ârâituri.
 „Nu poate transmite”,  își dădu ea seama, amintindu­ și cum turi știi se 
înfuriau adesea c ând încercau s ă­și sune rudele  și să se laude c ă îi sun ă chiar 
din fa ța Mona Lisei. Echipamentele complexe de supraveghere electronic ă 
făceau imposibil orice apel din sal ă. Grouard ajunsese aproape de prag, a șa că 
Sophie trebuia s ă acționeze imediat.
 Privi p ânza de mari dimensiuni care aproape c ă o ascundea cu totul  și își
dădu seama c ă, pentru a doua oar ă în seara aceea, Leonardo da Vinci avea s ă­i
dea o m ână de ajutor.
 „Încă trei sau patru metri”,  își spuse Grouard, f ăcându­și curaj, c ând 
vocea femeii r ăsună, reverber ându­se  în sala pustie:
 — Arr êtez! Ou je la d étruis!
 Paznicul privi spre ea  și dând să mai fac ă un pas, piciorul  îi rămăsese 
suspendat  în aer.
 — Mon Dieu, non!
 Femeia ridicase tabloul de pe perete  și­l proptise cu partea de jos pe 
podea,  în fața ei. Înaltă de un metru  și jum ătate, p ânza o acoperea aproape  în 
totalitate.  În primul moment, Grouard se  întreb ă cum de nu se declan șase 
alarma, dar apoi  își aminti c ă nu fusese  încă repus ă în func țiune. „Dar ce naiba
face acolo?!”
 Când își dădu seama de acest lucru,  îi îngheță sângele  în vine.
 Pânza începuse s ă se umfle  în mijloc, iar siluetele fragile – a Fecioarei, a 
Pruncului Iisus  și a lui Ioan Botez ătorul – se distorsionau ciudat.
 — Non! Url ă Grouard privind cu groaz ă cum nepre țuita p ânză se întinde. 
Femeia  împingea cu genunchiul de partea cealalt ă!
 — NON!
 Paznicul se r ăsuci brusc,  îndrept ându­și arma spre ea, dar imediat  își 
dădu seama c ă nu avea nici un rost. Pictura era doar o p ânză subțire, dar 
absolut impenetrabil ă – o armur ă de șase milioane de dolari!
 „Nu pot s ă trag un glon ț printr­un da Vinci!”
 — Las ă jos arma  și stația radio,  îi ceru femeia, adres ându­i­se cu calm  în 
francez ă; altfel distrug tabloul. Cred c ă știi ce ar crede bunicul meu despre 
asta.
 Grouard v ăzu cum i se face negru  în fața ochilor:
 — Te rog… Nu! Aceea e Fecioara  între st ânci!
 Repede, d ădu drumul pistolului  și stației, ridic ându­și brațele deasupra 
capului:

— Mul țumesc, replic ă femeia. Acum s ă faci exact ce­ ți spun eu  și totul va
fi perfect!
 Puțin mai t ârziu, Langdon fugea al ături de Sophie pe scara de incendiu, 
spre parter. Niciunul nu rostise vreun cuv ânt de c ând ie șiseră din Salle des 
Etats, l ăsându­l  înăuntru pe paznicul  înspăimântat. Profesorul  ținea acum  în 
mână revolverul omului, dornic s ă scape c ât mai repede de el; arma at ârna 
greu  și­i părea un obiect str ăin, periculos.
 Cobor ând câte dou ă trepte, Langdon se  întreba dac ă Sophie  știa cât de 
valoroas ă era p ânza pe care amenin țase c ă o distruge. Pe de alt ă parte, alegerea
ei părea ciudat de potrivit ă cu aventura din aceast ă noapte. La fel ca Mona 
Lisa, pictura pe care o smulsese de pe perete era celebr ă printre istoricii de art ă
pentru simbolismul ei p ăgân ascuns.
 — Ți­ai ales un ostatic pre țios, îi spuse  în vreme ce coborau.
 — Fecioara  între st ânci. Dar n­am ales­o eu, ci bunicul. Mi­a l ăsat ceva 
în spatele p ânzei.
 Profesorul  îi arunc ă o privire uimit ă:
 — Poftim?! Dar de unde ai  știut în dosul c ărei picturi s ă cauți? De ce 
Fecioara  între st ânci?
 — Atât de negru renghiul pentru om”, sur âse ea triumf ător. În engleza ta 
– și a bunicului meu – So dark the con of man. Madonna of the Rocks. Nu m­
am prins la primele dou ă anagrame, Robert, dar nu era s­o ratez  și pe a treia!
 — Sunt mor ți! Bâigui sora Sandrine  în receptor, l ăsând un mesaj pe 
robotul telefonic de la cel ălalt cap ăt al firului. V ă rog, r ăspunde ți! Au murit cu 
toții!
 Primele apeluri la trei numere de telefon de pe lista ei se soldaser ă cu 
rezultate catastrofale – o v ăduvă isterizat ă, un poli țist la locul unei crime  și un 
preot care  încerca s ă consoleze o familie  îndurerat ă. Toate cele trei persoane de 
contact erau moarte. Iar acum, sunase la cel de­al patrulea num ăr – cel la care 
nu trebuia s ă telefoneze dec ât dac ă primele trei nu puteau fi accesate –  îi 
răspunsese robotul. Textul  înregistrat nu men ționa nici un nume, ci doar  îi 
cerea apelantului s ă lase un mesaj.
 — Dala din pardoseal ă a fost spart ă! Spuse ea dup ă ce se  încheie 
mesajul. Ceilal ți trei sunt mor ți!
 Sora Sandrine nu cuno ștea identitatea celor patru b ărbați pe care  îi 
proteja, dar numerele de telefon pe care le ascunsese sub patul ei  îi fuseser ă 
încredin țate cu o singur ă și ferm ă condi ție: „Dac ă dala aceea din pardoseal ă va 
fi vreodat ă spart ă”, îi explicase mesagerul nev ăzut –  înseamn ă că în eșalonul 
superior s­a infiltrat cineva. Unul dintre noi a fost amenin țat cu moartea, fiind 
nevoit s ă spun ă o minciun ă disperat ă. Sun ă la aceste numere. S ă­i previi pe 
ceilal ți. Nu ne tr ăda încrederea!”
 Era ca o alarm ă tăcută. Perfect ă în simplitatea ei. Ingeniozitatea planului 
o uluise atunci c ând aflase despre el. Dac ă identitatea unuia dintre fra ți era 
compromis ă, acesta putea spune o minciun ă care ar fi pus  în mișcare

mașinăria ce i­ar fi aten ționat pe to ți ceilal ți. În noaptea asta  însă, se p ărea că 
nu doar o singur ă identitate fusese compromis ă.
 — Vă rog, r ăspunde ți, insist ă ea, înspăimântată. Unde sunte ți?!
 — Închide telefonul, rosti o voce groas ă din prag.
 Întorc ându­se  îngrozit ă, zări silueta masiv ă a călugărului.  În mână ținea 
sfeșnicul greu din fier. Tremur ând, sora Sandrine puse receptorul  în furc ă.
 — Sunt mor ți, exclam ă călugărul. To ți patru.  Și și­au b ătut joc de mine! 
Spune­mi unde e cheia de bolt ă!
 — Nu  știu! Replic ă ea. Al ții păzesc acest secret.
 „Alții care sunt acum mor ți!”
 Omul mai f ăcu câțiva pa și, cu degetele lui albe  încleștate pe sfe șnicul de 
fier:
 — Ești o fiic ă a Bisericii  și, cu toate astea,  îi sluje ști pe ei?!
 — Mesajul lui Iisus a fost unul singur  și adev ărat, îi răspunse c ălugărița 
sfidător. Eu nu v ăd vreo urm ă de­a Sa la Opus Dei!
 Un val de turbare explod ă în ochii Albinosului. Bra țul îi zvâcni înainte  și 
sfeșnicul v âjâi prin aer ca o b âtă. Sora Sandrine se pr ăbuși; ultimul ei g ând nu 
era altceva dec ât o sumbr ă presim țire.
 „Toți patru sunt mor ți.
 Nepre țuitul adev ăr e pierdut pentru totdeauna.”
 Alarma declan șată la cap ătul vestic al Aripii Denon zbur ătăci porumbeii 
adormi ți în Grădinile Tuileries, c ând Sophie  și Langdon ie șiră afară, în noaptea 
parizian ă. În vreme ce str ăbăteau pia ța în fug ă, spre ma șina lui Sophie, 
profesorul auzea sirenele poli ției url ând undeva,  în dep ărtare.
 — Cea de­acolo e,  îi spuse Sophie, ar ătându­i o ma șinuță roșie cu numai 
două locuri, parcat ă într­o margine a pie ței.
 „Sper c ă glume ște!” Era cel mai mic automobil pe care­l v ăzuse el 
vreodat ă.
 — Smart,  îl lămuri ea. La o sut ă de kilometri consum ă un litru.
 Abia avu timp s ă se arunce pe scaunul din dreapta, c ă Sophie  și demar ă 
în tromb ă, trec ând peste o alee cu pietri ș. Urcă apoi pe trotuar, vir ă scurt  și 
cobor î din nou pe carosabil, intr ând pe sensul giratoriu, la Carrousel du 
Louvre.
 Pentru un moment, Sophie p ăru că are de g ând să taie giratoriul, trec ând
peste bordura circular ă din centru  și peste spa țiul verde pe care aceasta  îl 
înconjura.
 — Nu! Strig ă Langdon,  știind c ă bordurile aveau rolul de a ascunde 
periculoasa deschidere din centru – La Pyramide Invers ée – piramida 
răsturnat ă pe care o v ăzuse mai devreme din interiorul muzeului; era suficient 
de larg ă pentru a  înghiți mașinuța lor cu totul.
 Din fericire, Sophie alese o alt ă rută și, trăgând de volan spre dreapta, 
ieși din pia țetă, viră spre st ânga și porni cu toat ă viteza spre Rue de Rivoli.
 Sirenele ma șinilor de poli ție urlau  și mai tare  în urma lor, lumina 
farurilor fiind deja vizibil ă în retrovizor. Motorul ma șinuței protest ă zgomotos

când Sophie ap ăsă și mai mult pe accelera ție. La cincizeci de metri  în față, 
lumina semaforului deveni ro șie. Sophie  înjură încet, f ără a ridica piciorul de pe
pedal ă. Langdon sim ți cum i se urc ă niște fiori pe  șira spin ării.
 — Sophie…!
 Încetini pu țin, arunc ă o privire fugar ă în stânga și­n dreapta, apoi coti la 
stânga, pe Rue de Rivoli. Dup ă încă o jum ătate de kilometru, ajunser ă într­o 
altă piațetă. Parcurser ă și aici tot pe sensul giratoriu  și intrar ă pe Champs­
Elysées.
 Langdon se r ăsuci în scaun, privind  în spate, spre Luvru. Poli ția nu 
părea a mai fi pe urmele lor; marea de lumini ro șii și albastre se oprise la 
porțile muzeului.
 Ceva mai lini știt, în sfârșit, se  întoarse cu fa ța spre parbriz:
 — Mda, a fost interesant!
 Sophie nu p ărea să îl fi auzit. Conducea  în continuare cu ochii a țintiți, 
ignor ând elegantele vitrine ce m ărgineau bulevardul – un Fifth Avernue 
parizian, cum le pl ăcea americanilor s ă spun ă. Ambasada se afla la nici doi 
kilometri dep ărtare, a șa că Langdon se cufund ă liniștit în scaunul s ău.
 „Atât de negru renghiul pentru om!”
 Viteza de reac ție a lui Sophie fusese impresionant ă.
 Fecioara  între st ânci.
 Sophie spusese c ă bunicul ei i­a l ăsat ceva  în spatele tabloului. „Un ultim
mesaj, poate?” Ascunz ătoarea fusese excelent aleas ă, profesorul trebuia s ă 
recunoasc ă acest lucru. Fecioara  între st ânci era o alt ă verig ă perfect ă în 
complexul  șir de simboluri din aceast ă noapte – de parc ă Sauni ère își reafirma 
la fiecare pas preferin ța pentru latura  întunecat ă și misterioas ă a lui Leonardo 
da Vinci.
 Pictura  îi fusese comandat ă artistului de o grupare numit ă „Confreria 
Imaculatei Concep țiuni”, care avea nevoie de o p ânza pentru un triptic de altar 
în Biserica San Francesco din Milano. C ălugării îi precizaser ă lui Leonardo 
dimensiunile exacte ale p ânzei și tema dorit ă: Fecioara Maria, Pruncul Iisus, 
Ioan Botez ătorul copil  și îngerul Uriel  în timp ce se ad ăposteau  într­o pe șteră. 
Deși artistul le respectase dorin ța întru totul, membrii grup ării fuseser ă 
oripila ți la vederea tabloului; pictura era pres ărată din plin cu detalii explozive 
și câtuși de pu țin la locul lor.
 Înveșmântată în albastru, Fecioara Maria  își ținea bra țul în jurul unui 
copil, probabil Pruncul Iisus.  În fața ei st ătea Uriel, al ături de alt copil – Ioan 
Botez ătorul, desigur.  În mod straniu  însă, în locul obi șnuitului scenariu  în care
Iisus  îl binecuv ânteaz ă pe Ioan,  în pictura lui da Vinci lucrurile p ăreau c ă se 
petrec invers… Iisus se pleca  în fața autorit ății Botez ătorului! Mai mult de­at ât,
Maria  își ținea o m ână deasupra lui Ioan, cu un gest evident amenin țător – 
degetele ei p ărând gheara unui vultur gata s ă înhațe un cap invizibil. Dar 
elementele  înfrico șătoare nu se opreau aici: chiar sub degetele Mariei, Uriel 
făcea la r ândul lui, un gest cu palma, de parc ă ar fi retezat capul invizibil  ținut 
de mâna Fecioarei.

Studen ții lui Langdon se amuzau totdeauna c ând aflau c ă da Vinci 
potolise  în cele din urm ă spiritele confreriei, pict ând o a doua versiune, mai 
„diluat ă” a Fecioarei  între st ânci, în care toate personajele aveau o atitudine c ât
se poate de ortodox ă. Aceast ă a doua versiune este expus ă acum la Galeria 
Națională din Londra, sub numele Fecioara  între st ânci, de și Langdon prefera 
în mod categoric straniul original de la Luvru.
 Mașinuța continua s ă goneasc ă pe Champs­Elys ée, când profesorul 
întreb ă:
 — Tabloul. Ce era  în spatele lui?
 Sophie nu­ și luă privirea de la  șosea:
 — Am s ă­ți arăt când vom fi  în siguran ță, în ambasad ă.
 — Ai s ă­mi ara ți?! Ți­a lăsat un obiect concret?
 Ea schi ță un gest afirmativ:
 — Gravat cu o floare de crin  și inițialele P. S.
 Langdon nu­ și putea crede urechilor.
 „Vom reu și”, își spuse Sophie vir ând la dreapta, trec ând în vitez ă pe 
lângă luxosul H ôtel de Crillon  și intr ând în zona re ședințelor diplomatice din 
Paris. Ambasada se afla la vreun kilometru distan ță. În sfârșit, sim țea și ea c ă 
poate respira normal.
 Deși atent ă la drum, nu  îi ieșea din minte cheia pe care o avea  în 
buzunar  și ziua  în care z ărise pentru prima dat ă capul  în form ă de cruce cu 
brațele egale, tija triunghiular ă, crest ăturile, simbolul floral  și literele P. S.
 Cu toate c ă în decursul anilor abia dac ă se mai g ândise din c ând în când 
la cheie, munca ei  în cadrul serviciilor de spionaj o  învățase multe lucruri 
despre securitate  și acum structura deosebit ă a obiectului nu i se mai p ărea 
atât de stranie. „O matrice variabil ă creat ă cu un instrument laser. Imposibil de
duplicat.” Neav ând din ții clasici care s ă pună în mișcare un tambur rotitor, 
seria complex ă de marcaje ale cheii era analizat ă în broasc ă de un „ochi” 
electronic. Dac ă acesta constata c ă indenta țiile hexagonale erau corect dispuse,
spațiate și orientate, broasca se descuia.
 Habar nu avea ce anume ar putea descuia cheia din buzunarul ei, dar 
bănuia c ă Robert  îi va putea spune. La urma urmei,  îi descrisese simbolul 
gravat  înainte de a apuca s ă­l vad ă. Capul  în form ă de cruce sugera c ă obiectul 
aparținea unei organiza ții cre știne, dar Sophie nu cuno ștea nici o biseric ă sau 
mânăstire care s ă aibă chei cu matri țe variabile, create cu instrumente laser.
 Și în plus, bunicul meu nu fusese cre știn…
 Avusese dovada cu zece ani  în urm ă. În mod ironic, o alt ă cheie – mult 
mai banal ă – îi revelase adev ărata fire a bunicului ei.
 Era o dup ă­amiaz ă caldă când aterizase la Aeroportul Charles de Gaulle 
și urcase  într­un taxi pentru a ajunge repede acas ă. „Grand­p ère va fi at ât de 
surprins c ând m ă va vedea!”,  își spusese ea pe drum.  Întorc ându­se de la 
colegiul din Anglia pentru vacan ța de prim ăvară, cu c âteva zile mai devreme 
decât anun țase, abia a ștepta s ă­l vad ă și să­i povesteasc ă despre metodele de 
criptare pe care le studia.

Când ajunsese la locuin ța din Paris, bunicul nu era  însă acas ă. 
Dezam ăgită, își dăduse seama c ă nu știa de sosirea ei, a șa că, probabil, se afla 
încă la Luvru. „Dar e s âmbătă după­amiaz ă!” Rareori b ătrânul lucra  și la sf ârșit
de săptămână. Sâmbăta și duminica, de obicei …
 Surâzând, alergase la garaj. Desigur, ma șina nu era acolo, lui Jacques 
nu îi plăcea s ă conduc ă prin ora ș și automobilul  îl păstra pentru o singur ă 
destina ție – cabana din Normandia, la nord de Paris. Dup ă luni  întregi 
petrecute  în aglomera ția londonez ă, Sophie abia a ștepta s ă simt ă iar mirosul 
ierbii proaspete  și să­și înceap ă vacan ța imediat. Nu se  înserase  încă atunci 
când hot ărî să plece imediat  și să­i fac ă bunicului o surpriz ă. Împrumutase o 
mașină de la o prieten ă și pornise spre nord la lumina lunii, printre dealurile de
lângă Creully. Ajunsese pu țin dup ă ora zece. Drumul de acces spre cas ă era 
lung de aproape doi kilometri  și­l parcursese p ână pe la jum ătate c ând 
începuse s ă zăreasc ă, printre copaci, vechea re ședință – un castel din piatr ă, 
înconjurat de o p ădurice, pe coasta unui deal.
 Sophie se a șteptase s ă­l găseasc ă pe b ătrân dormind la ora asta, dar 
observase,  încântată, că toate luminile erau aprinse  în cas ă. Încântarea i se 
transformase  în surprindere c ând, ajuns ă în fața casei, v ăzuse c ă aleea era 
plină de ma șini parcate – Mercedes, BMW, Audi  și un Rolls­Royce.
 Uimit ă, le privise o clip ă și apoi izbucnise  în râs. „Bunul meu grand­p ère,
omul retras  și izolat!” Dup ă cum se vedea, Jacques Sauni ère nu era chiar at ât 
de singuratic pe c ât voia s ă pară. Era evident c ă dăduse o petrecere  știind­o pe 
ea la  școală și, judec ând dup ă automobile, printre invita ți se num ărau unii 
dintre cei mai influen ți oameni ai Parisului.
 Nerăbdătoare s ă­i fac ă o surpriz ă, alergase la u șa din fa ță. Dar era 
încuiat ă. Cioc ănise. Nimeni nu  îi răspunsese. Nedumerit ă, ocolise casa  și 
încercase u șa din spate.  Și aceea era  încuiat ă. Și iarăși nu­i r ăspunsese 
nimeni.
 Nemai știind ce s ă cread ă, rămăsese o clip ă în prag s ă asculte. Nu se 
auzea dec ât vântul rece din Normandia m ăturând valea.
 Nici o muzic ă.
 Nici o voce.
 Nimic.
 Sophie  înconjurase iar ăși casa, se urcase pe o gr ămadă de lemne  și 
privise pe fereastra  închis ă a sufrageriei. Ce se petrecea  înăuntru nu avea parc ă
nici un sens.
 — Nu e nimeni aici!
 Toate camerele de la parter erau pustii.
 „Unde s ă fie, oare, toat ă lumea?”
 Cu inima b ătându­i nebune ște, fugise p ână la șopronul de lemne  și 
căutase cheia de rezerv ă pe care bunicul o p ăstra ascuns ă sub cutia de 
vreascuri. Alergase apoi la u șa din fa ță și intrase. Panoul de control al 
sistemului de alarm ă începuse s ă clipeasc ă roșu – semn c ă avea la dispozi ție 
zece secunde pentru a tasta codul de acces  înainte ca alarma s ă se declan șeze.

„A conectat sistemul de alarm ă în timpul unei petreceri?!”
 Formase imediat cifrele corecte  și dezactivase sistemul.  În cas ă nu se afla
însă nimeni. Nici la parter, nici la etaj. Cobor ând din nou  în camera de zi, 
rămăsese c âteva clipe  în mijlocul  încăperii pustii,  întreb ându­se ce s­o fi 
întâmplat.  Și atunci,  în lini ștea din cas ă, auzise.
 Voci  înfundate. Se p ărea că răzbat de undeva, de dedesubt. De unde 
anume – nu­ și putea da seama.  Îngenunchind,  își lipise urechea de podea  și 
ascultase. Da, vocile veneau  în mod cert de undeva, de jos.  Și păreau a c ânta 
sau… A incanta ceva. I se f ăcuse fric ă. Fiindc ă, mai bizar dec ât sunetele  în sine
era un alt lucru: casa nu avea subsol.
 „Cel pu țin, nu unul despre care s ă știu eu.”
 Întorc ându­se  și cercet ând încăperea, privirea  îi căzuse pe singurul obiect
care p ărea nelalocul lui – o tapiserie Aubusson, preferata bunicului ei. De 
obicei, aceasta  ședea pe zidul dinspre r ăsărit, lângă șemineu, dar acum fusese 
trasă într­o parte, l ăsând să se vad ă peretele. Se apropiase de ea  și își dăduse 
seama c ă incanta țiile se auzeau mai tare  și, cu o u șoară ezitare,  își lipise 
urechea de lambriuri. Vocile erau mai clare acum. Oameni care psalmodiau… 
Inton ând cuvinte pe care nu le putea distinge.
 „Dincolo de zid e un spa țiu gol!”
 Pipăind marginile lambriurilor, g ăsise,  în cele din urm ă, un spa țiu ușor 
adâncit, discret. O u șă glisant ă. Cu inima b ătându­i frenetic  în piept,  își pusese
degetele  în adâncitur ă și trăsese. Peretele alunecase  în lateral. Din  întunericul 
ce domnea dincolo, glasurile se auzeau mai limpede.
 Sophie trecuse pragul  și se pomenise pe o scar ă de piatr ă grosier finisat ă,
care cobora spre subsol  în form ă de spiral ă. Venise aici de nenum ărate ori,  încă
din copil ărie și habar n­avusese c ă exist ă o asemenea scar ă!
 În timp ce cobora, aerul devenea mai rece, iar vocile, mai clare. Distingea 
deja glasuri de b ărbați și de femei. Nu putea s ă vadă mare lucru, din cauza 
scării în form ă de spiral ă, dar ultima treapt ă era deja vizibil ă. Dincolo de ea se 
zărea un petic de podea – piatr ă iluminat ă de lic ăririle ro șietice ale unui foc.
 Ținându­și respira ția, cobor âse ultimele trepte  și se ghemuise la podea, 
pentru a privi. Abia dup ă câteva secunde mintea ei izbutise s ă înțeleag ă cele 
văzute.
 Se afla  într­un fel de grot ă – o sal ă care p ărea să fie săpată direct  în roca 
dealului. Singurele surse de lumin ă erau cele c âteva tor țe de pe pere ți. 
Înconjura ți de p âlpâitul tor țelor, vreo treizeci de oameni formaser ă un cerc  în 
mijlocul  încăperii.
 „Visez”,  își spusese  în sinea ei. „E un vis. Ce altceva ar putea fi?”
 Toți cei din grot ă purtau m ăști. Femeile erau  înveșmântate  în robe albe 
de mătase și purtau pantofi aurii. Aveau m ăști albe, iar  în mâini țineau c âte un
glob auriu. B ărbații purtau tunici lungi, negre, iar m ăștile lor erau negre. Parc ă
erau piesele dintr­un grotesc joc de  șah. To ți se leg ănau înainte  și înapoi, 
îngânând cuvinte ne înțelese,  în semn de venera ție față de ceva ce se afla pe 
podea,  în mijlocul cercului… Ceva ce Sophie nu putea distinge.

Incanta ția răsuna din ce  în ce mai tare.  Și mai repede. Tun ătoare deja. 
Participan ții făcuser ă un pas  înainte  și îngenuncheaser ă. În clipa aceea, Sophie
reușise, în sfârșit, să vadă ce anume se afla  în mijlocul lor.  Împleticindu­se 
cuprins ă de oroare, sim țise cum imaginea i se  întipărește în minte pentru 
totdeauna, ca  înfierat ă cu fierul ro șu. Sim țise că i se face r ău, se  întorsese  și o 
luase la fug ă înapoi pe sc ări, sprijinindu­se cu m âinile de ziduri,  închisese u șa 
în urma ei, se repezise la ma șină și pornise, stupefiat ă, spre Paris.
 În seara aceea, cu toate convingerile ei de­o via ță spulberate, dezam ăgită 
și trădată, își împachetase toate lucrurile  și plecase de acas ă. Pe masa din 
sufragerie  îi lăsase bunicului un bile țel: „Am fost acolo. Nu  încerca s ă iei 
legătura cu mine.”
 Lângă el pusese cheia de rezerv ă de la  șopronul casei de vacan ță.
 — Sophie! R ăsună vocea lui Langdon. Opre ște! Opre ște!
 Smuls ă din amintiri, ap ăsă cu brutalitate fr âna.
 — Ce e? Ce s­a  întâmplat?
 Langdon  îi arătă cu degetul  în susul str ăzii.
 Când văzu, sim ți cum s ângele  îi înghea ță în vene. La o sut ă de metri  în 
față, intersec ția era blocat ă de dou ă mașini ale poli ției parcate de­a latul 
carosabilului. „Au blocat bulevardul!”
 Profesorul oft ă adânc:
 — Prin urmare, nu ne putem apropia  în seara asta de ambasad ă.
 În intersec ție, cei doi ofi țeri de poli ție care a șteptau l ângă mașini priveau 
acum  în direc ția lor, probabil intriga ți de ma șinuța care oprise at ât de brusc la 
o mic ă distan ță de ei.
 „Bine, Sophie,  întoarce cu grij ă, foarte  încet”,  își spuse.
 Intrând în mar șarier,  întoarse ca o profesionist ă într­ale  șofatului din trei
mișcări și porni  înapoi.  În timp ce se  îndep ărtau,  în urma lor izbucni imediat 
urletul sirenelor,  însoțit de scr âșnetul pneurilor.
 Înjurând, Sophie c ălcă nervoas ă pe accelera ție.
 Străbătând în vitez ă cartierul reziden țial al diploma ților, ma șina lui 
Sophie se strecur ă printre ambasade  și consulate, coti pe o str ăduță secundar ă
și apoi vir ă scurt la dreapta, reintr ând pe Champs­Elys ées.
 Langdon st ătea al ături încordat,  întors  în scaun  și căutând în urma lor 
vreun semn c ă ar fi urm ăriți de poli ție. Dintr­o dat ă, își dori s ă nu fi fugit. „Nici 
n­am fugit eu”,  își aminti. Sophie hot ărâse pentru el, c ând aruncase 
dispozitivul de localizare pe fereastr ă. Acum, fugind  în direc ție opus ă 
ambasadei, prin traficul lejer de pe Champs­Elys ées, își dădu seama c ă șansele
i se împuținaser ă drastic. De și mașinile poli ției rămăseser ă undeva  în urm ă, se 
cam îndoia c ă norocul lor va dura prea mult.
 La volan, Sophie duse m âna la buzunarul jachetei, scoase un mic obiect 
metalic  și i­l întinse:
 — Robert, ar trebui s ă te ui ți puțin la asta. E ceea ce mi­a l ăsat bunicul 
ascuns dup ă tabloul Fecioara  între st ânci.

Incitat, profesorul lu ă obiectul  și­l studie. Era greu,  în form ă de cruce  și 
la început crezu c ă e un pieu funerar – o versiune miniatural ă a unei coloane 
memoriale ce se  înfigea  în pământ, la capul unui morm ânt. Dar apoi observ ă că
tija era  în form ă de prism ă, având fe țe triunghiulare pe care se vedeau sute de 
mici hexagoane, dispuse aparent la  întâmplare.
 — Este o cheie cu matri ță laser,  îi explic ă Sophie. Hexagoanele acelea 
sunt citite  în broasc ă de un „ochi” electronic.
 „O cheie?” El, unul, nu mai v ăzuse niciodat ă ceva asem ănător.
 — Uit ă­te pe partea cealalt ă.
 Când întoarse cheia, degetele  îi încremenir ă. Delicat gravate  în mijlocul 
crucii, se vedeau o floare de crin stilizat ă și inițialele P. S.
 — Sophie! Exclam ă el. Este simbolul despre care  îți povesteam! Sigla 
oficial ă a Stăreției din Sion.
 Ea încuviin ță:
 — Așa cum  ți­am spus, am v ăzut cheia asta cu mul ți ani  în urm ă. 
Bunicul mi­a cerut s ă nu vorbesc niciodat ă despre ea.
 Profesorul  încă nu­și putea lua ochii de la cheie. Obiectul de  înaltă 
tehnologie  și simbolismul lui de milenii se  îmbinau  într­o stranie armonie a 
vechiului cu noul.
 — Cheia, mi­a mai spus el, deschide o cutie  în care erau p ăstrate multe 
secrete.
 Langdon se  înfioră închipuindu­ și ce secrete putea avea un om ca 
Jacques Sauni ère. Ce anume s ă facă o str ăveche confrerie cu o cheie 
ultramodern ă? Unicul scop al fr ăției era acela de a proteja un secret. Un secret 
cu o putere incredibil ă. „Să existe, oare, vreo leg ătură între cheie  și acel 
secret'?” Ideea era mai mult dec ât incitant ă.
 — Știi ce anume deschide?
 Sophie  îl privi dezam ăgită:
 — Credeam c ă tu știi!
 Profesorul t ăcu însă și studie  în continuare cheia pe toate fe țele.
 — Pare a fi cre ștină, insist ă Sophie.
 El însă nu era foarte sigur. Capul cheii nu avea forma obi șnuită a crucii 
creștine, cu un bra ț mai lung dec ât celălalt; er ă, mai degrab ă, o cruce p ătrată – 
cu bra țele de lungime egal ă – premerg ătoare cre știnismului cu o mie cinci sute 
de ani. Aceast ă form ă nu avea conota țiile crucific ării, asociate crucii latine pe 
care romanii o foloseau ca instrument de tortur ă. Langdon se mira  întotdeauna
când își dădea seama c ât de pu țini cre știni care se  închinau  în fața crucii 
cuno șteau istoria violent ă a simbolului, reflectat ă chiar  în numele ei: cuvintele 
„cruce”  și „crucifix” provin ambele din latinescul cruciare – „a tortura”.
 — Sophie, tot ce­ ți pot spune este c ă, în general, crucile cu bra țe egale, 
ca aceasta, sunt considerate pa șnice. Structura p ătrată nu permitea folosirea 
lor pentru crucific ări, iar echilibrul dintre elementele orizontale  și cele verticale 
amintesc de uniunea fireasc ă a masculinului cu femininul – ceea ce le confer ă 
un simbolism  în armonie cu filosofia fr ăției.

Ea îl privi  încruntat ă:
 — N­ai idee la ce folose ște, nu­i a șa?
 — Deloc.
 — Bine, trebuie s ă ieșim de pe bulevard, spuse ea privind  în oglinda 
retrovizoare. S ă găsim un loc retras,  în care s ă ne gândim ce anume ar putea s ă
deschid ă cheia asta.
 Gândul lui Langdon zbura la camera lui confortabil ă de la Ritz. Din 
păcate însă, hotelul nu mai constituia acum o op țiune plauzibil ă.
 — Ce p ărere ai despre gazdele mele de la Universitatea American ă?
 — Am fi o prad ă ușoară. Fache ar verifica imediat.
 — Dar tu trebuie s ă cuno ști pe cineva. Doar locuie ști aici!
 — Poli ția îmi va verifica apelurile telefonice  și poșta electronica, va vorbi 
cu colegii mei… Toate cuno ștințele mele sunt compromise  și nici la un hotel nu 
ne putem g ândi, fiindc ă toate solicit ă acte de identitate.
 „Poate ca totu și aș fi procedat mai inteligent dac ă l­aș fi lăsat pe Fache s ă
mă aresteze.”
 — Hai s ă sunăm la ambasad ă. Le voi explica situa ția și­i voi ruga s ă 
trimit ă pe cineva s ă ne întâlnim.
 — Să ne întâlnim?! Sophie se  întoarse spre el  și­l privi de parc ă 
înnebunise subit: Robert, visezi! Ambasada are jurisdic ție doar asupra 
propriului teritoriu. Dac ă ar trimite pe cineva dup ă noi, s­ar considera c ă ajută 
un fugar s ă scape de autorit ățile franceze. N­o s ă vină nimeni. C ă reușești să 
intri în ambasad ă și să ceri azil temporar e un lucru, dar s ă le ceri s ă ia pozi ție 
împotriva Poli ției și Justi ției Franceze  în acțiune e cu totul altceva. Sun ă acum 
la ambasad ă și­ți vor spune s ă nu mai complici situa ția și să te predai. Apoi  îți 
vor promite c ă vor folosi toate mijloacele diplomatice pentru a­ ți asigura un 
proces echitabil. C âți bani ai la tine?  Îl întreb ă ea dup ă o scurt ă pauz ă.
 Profesorul se uit ă în portofel.
 — O sut ă de dolari… C âțiva euro… De ce?
 — Cărți de credit ai?
 — Bine înțeles!
 Nu­i r ăspunse, dar Langdon  își dădu seama c ă tânăra se g ândește la un 
plan. Drept  în față, la cap ătul bulevardului, se  înălța Arcul de Triumf – tributul 
adus de Napoleon propriei str ăluciri militare –  înconjurat de cel mai mare sens 
giratoriu din Fran ța, o uria șă stea cu nou ă brațe.
 Sophie se uit ă din nou  în oglinda retrovizoare.
 — Am sc ăpat de poli ție deocamdat ă, dar nu vom rezista nici cinci minute,
dacă nu schimb ăm ma șina.
 „Păi, să furăm una”, propuse Langdon  în sinea sa, „dac ă tot ne­am f ăcut 
infractori.”
 — Și ce ai de g ând?
 Mașinuța intr ă în giratoriu.
 — Ai  încredere  în mine!

Profesorul nu  îi răspunse.  Încrederea  în ea nu se dovedise o alegere prea 
inteligent ă până acum. Ridic ându­și mâneca sacoului, privi ceasul de la 
încheietur ă – un exemplar de colec ție cu un Mickey Mouse pe cadran, primit de
la părinți când împlinise zece ani. De și imaginea copil ăreasc ă atrăgea adesea 
priviri curioase, Langdon nu­ și cump ărase niciodat ă alt ceas; desenele animate 
ale lui Disney fuseser ă primul lui contact cu magia formelor  și a culorilor, iar  în
prezent Mickey  îi amintea s ă­și păstreze mereu tinere țea sufleteasc ă. În acea 
clipă, brațele șoricelului erau  întinse  într­un unghi neobi șnuit, indic ând o or ă 
neverosimil ă: 2.51 A. M.
 — Interesant ceas, remarc ă Sophie,  în timp ce  întoarse ma șina în sens 
invers.
 — E o poveste lung ă, replic ă el, tr ăgându­și mâneca  înapoi, peste 
încheietur ă.
 — Îmi închipui.
 Îi zâmbi cu sub înțeles, ie și din sensul giratoriu  și acceler ă spre nord, 
îndep ărtându­se de centru. Trec ând ca o s ăgeată prin dou ă intersec ții cu 
semaforul verde, ajunse la o a treia  și viră la dreapta, pe Boulevard 
Malesherbes. L ăsând în urm ă zona re ședințelor diplomatice, p ătrunser ă într­un
cartier mai  întunecat. Dup ă o curb ă la st ânga, Langdon  își dădu seama unde 
se aflau.
 Gara Saint­Lazare.
 În față, terminalul de cale ferat ă, cu acoperi șul său din sticl ă, sem ăna cu 
bizara corcitur ă între un hangar de avioane  și o ser ă de legume.  În Europa, 
gările nu dorm niciodat ă; chiar  și la aceast ă oră, vreo  șase taxiuri a șteptau  în 
fața intr ării principale. V ânzătorii ambulan ți își împingeau c ărucioarele cu 
sandvi șuri și apă mineral ă, în vreme ce grupuri de pu ștani cu rucsacuri  în 
spinare ie șeau în strad ă frecându­se la ochi  și privind  în jur ca  și cum ar fi 
încercat s ă­și aminteasc ă în ce ora ș cobor âseră. În cap ătul str ăzii, doi poli țiști 
dădeau indica ții unor turi ști rătăciți.
 Sophie  își duse ma șinuța în spatele taxiurilor  și parc ă într­o zon ă 
interzis ă, deși era loc suficient pe partea cealalt ă a str ăzii. Înainte ca Langdon 
s­o poat ă întreba ce are de g ând, ie și din ma șină, alerg ă la taxiul din fa ță și 
începu s ă discute cu  șoferul.
 Cobor ând și el, profesorul o v ăzu înmânându­i acestuia un teanc gros de 
bancnote.  Șoferul cl ătină din cap  și, spre uimirea lui Langdon, demar ă fără ei.
 — Ce s­a  întâmplat?  Întreb ă el când ajunse pe trotuar.
 Dar ea pornise deja spre intrarea  în gar ă.
 — Vino! Cump ărăm dou ă bilete la primul tren care pleac ă din Paris.
 Langdon alerg ă s­o ajung ă din urm ă. Aventura care  începuse sub forma 
unui drum de nici doi kilometri p ână la Ambasada American ă se transformase 
acum  într­o veritabil ă evadare din Paris, iar lui  îi plăcea din ce  în ce mai pu țin.
 Șoferul desemnat s ă­l ia pe Aringarosa de la Aeroportul Interna țional 
Leonardo da Vinci din Roma parcase l ângă bordur ă un Fiat mic, o marc ă 
obișnuită. Episcopul  își amintea de zilele  în care Vaticanul folosea automobile

mari, de lux, pe care se l ăfăiau embleme  și stegule țe cu însemnele papalit ății. 
„Au apus vremurile acelea.”
 Mașinile Vaticanului erau acum mult mai pu țin ostentative  și aproape 
totdeauna f ără siglele specifice. Sf ântul Scaun pretindea c ă motivul era 
reducerea cheltuielilor  și dirijarea fondurilor spre dioceze, dar Aringarosa 
bănuia c ă era, mai degrab ă, o m ăsură de precau ție. Lumea  înnebunise  și în 
multe p ărți ale Europei a­ ți afișa iubirea fa ță de Hristos era acela și lucru cu a­ ți
picta o  țintă pe capota ma șinii.
 Strângându­și sutana  în jurul corpului, episcopul urc ă și se a șeză pe 
bancheta din spate, preg ătit pentru drumul lung ce­l a ștepta p ână la Castelul 
Gandolfo – acela și drum pe care­l f ăcuse  și cu cinci luni  în urm ă.
 „Călătoria de anul trecut la Roma, oft ă el. Cea mai lung ă noapte a vie ții 
mele.”
 Acum cinci luni, primise de la Vatican un telefon prin care i se solicita 
prezen ța imediat ă în Roma. F ără nici o explica ție. „Biletele v ă așteapt ă la 
aeroport.” Sf ântul Scaun se str ăduia din r ăsputeri s ă păstreze peste toate 
acțiunile un v ăl de mister, chiar  și pentru cele mai  înalte fe țe biserice ști.
 Aringarosa b ănuise c ă era vorba doar despre dorin ța papei  și a altor 
oficiali de la Vatican de a se fotografia  împreun ă și a­și trage pe turta lor pu țin 
din spuza recentului succes al Opus Dei – finalizarea sediului central din New 
York. Revista Arhitectural Digest numise cl ădirea „un far luminos al 
catolicismului, integrat sublim  în peisajul arhitectural modern”, iar  în ultima 
vreme Vaticanul p ărea a fi atras de tot ceea ce con ținea cuv ântul „modern”.
 Aringarosa nu avusese alt ă soluție dec ât să accepte invita ția, de și nu cu 
prea mult ă tragere de inim ă. Nefiind un admirator al actualei administra ții 
papale – la fel ca majoritatea clericilor conservatori – episcopul urm ărise cu 
îngrijorare cresc ândă primul an de mandat al noului pap ă. De un liberalism 
fără precedent, Sfin ția Sa urcase pe scaunul pontifical  în urma unuia dintre 
cele mai neobi șnuite  și mai controversate conclavuri din istorie. Iar acum,  în 
loc să arate umilin ța și modestia cuvenite unei asemenea ascensiuni, Sf ântul 
Părinte se amestecase  în absolut tot ce­i permitea pozi ția sa de mai­mare al 
creștinătății. Atr ăgând o tulbur ătoare sus ținere liberal ă în sânul Colegiului 
Cardinalilor, papa declarase c ă misiunea sa pontifical ă era aceea de 
„reîntinerire a doctrinei Vaticanului  și de adaptare a catolicismului la realit ățile 
mileniului al treilea”.
 Altfel spus, omul era suficient de arogant  încât să­și închipuie c ă poate 
rescrie cu de la sine putere legile l ăsate de Dumnezeu  și să recâștige inimile 
celor care considerau c ă preten țiile adev ăratei credin țe catolice deveniser ă 
inconfortabile  în lumea de azi.
 Aringarosa  își folosise  întreaga influen ță politic ă – substan țială, ținând 
seama de amploarea Opus Dei  și a conturilor sale bancare – pentru a­i 
convinge pe Suveranul Pontif  și pe consilierii s ăi că îmblânzirea legilor Bisericii 
ar fi sinonim ă nu doar cu la șitatea  și lipsa de credin ță, ci și cu o veritabil ă 
sinucidere politic ă. Le reamintise c ă anterioara tentativ ă de schimbare a legilor

divine se soldase cu efecte devastatoare: num ărul enoria șilor era,  în prezent, cel
mai sc ăzut din toate vremurile, dona țiile aproape c ă dispăruser ă și nu mai 
existau nici m ăcar suficien ți preo ți catolici.
 — Oamenii au nevoie de organizare  și de îndrumare din partea Bisericii, 
insistase Aringarosa, nu de r ăsfăț și indulgen ță!
 În seara aceea, cu cinci luni  în urm ă, cândFiatul care­l luase de la 
aeroport demarase, episcopul constatase cu surprindere c ă nu se  îndreptau 
spre Vatican, ci spre est, pe un drum sinuos de munte.
 — Unde mergem?  Îl întrebase pe  șofer.
 — Spre Dealuruile Albei. La Castel Gandolfo.
 „La re ședința de var ă a papei?” Aringarosa nu v ăzuse niciodat ă și nici nu 
și­ar fi dorit s ă vadă acest castel. Pe l ângă faptul c ă era casa de vacan ță a 
Suveranului Pontif, fort ăreața din secolul al  șaisprezecelea g ăzduia Specula 
Vaticana – „Observatorul Astronomic al Vaticanului”, unul care avea  în dotare o
tehnologie de ultim ă oră. Episcopului nu­i pl ăcuse niciodat ă străvechea 
tendin ță a Vaticanului de a se amesteca  în problemele  științifice. Care era 
rostul  încerc ărilor de a armoniza  știința cu religia? Nici un om cu credin ță în 
Dumnezeu nu putea avea o activitate  științifică performant ă, obiectiv ă. Și, pe 
de alt ă parte, religia nu avea nevoie de vreo confirmare concret ă a credin țelor 
sale.
 „Și totu și, iată­mă aici”,  își spusese el c ând în zare ap ăruse silueta 
masiv ă a castelului, profilat ă pe cerul cenu șiu de noiembrie. Din  șosea, p ărea 
un uria ș monstru din piatr ă, gata de un salt sinuciga ș. Coco țat la marginea 
unei st ânci abrupte, castelul str ăjuia leag ănul civiliza ției italiene – valea  în care
clanurile Curiazi  și Orazi se luptaser ă cu mult  înainte de fondarea Romei.
 Chiar  și în lumina slab ă a amurgului, fort ăreața era o priveli ște deosebit ă
– un exemplu impresionant de arhitectur ă defensiv ă, stratificat ă, ce sublinia 
forța dramatic ă a amplasamentului s ău. Din p ăcate, Vaticanul compromisese 
aspectul clasic al castelului construind pe acoperi șul său dou ă cupole de 
telescop uria șe, astfel c ă vechiul edificiu ar ăta acum ca un m ândru r ăzboinic 
cu dou ă coifuri de tinichea.
 Când cobor âse din ma șină, un t ânăr preot iezuit  îi venise repede  în 
întâmpinare:
 — Bine a ți venit, Eminen ță! Eu sunt p ărintele Mangano! Astronom.
 „Bravo  ție”, își spuse Aringarosa  și își urmase gazda  în holul de la 
intrarea castelului – un spa țiu larg­deschis decorat  într­o inept ă combina ție de 
artă renascentist ă și imagini astronomice. C ând urc ă scara larg ă de marmur ă, 
episcopul v ăzuse indicatoare spre centre de conferin ță, biblioteci, s ăli de lectur ă
și informa ții pentru turi ști. Era uimitor cum Vaticanul e șua în fiecare moment 
în încercarea de a le oferi enoria șilor îndrum ări spirituale coerente  și stricte, 
dar g ăsea timp pentru a sus ține seminarii de astrofizic ă în beneficiul turi știlor.
 — Spune­mi, i se adresase Aringarosa t ânărului preot, de c ând învață oul
pe găină?
 Clericul  îi aruncase o privire surprins ă:

— Mă scuza ți?
 Episcopul d ăduse din m ână a lehamite, hot ărât să nu se lase atras din 
nou în aceast ă disput ă. „Vaticanul a  înnebunit.” Ca un p ărinte del ăsător, 
căruia i se p ărea mai comod s ă accepte capriciile unui  țânc răsfățat, dec ât să se
mențină ferm pe pozi ție și să­l învețe adev ăratele valori, Biserica  își cobora 
ștacheta la fiecare pas,  în încercarea de a se reinventa astfel  încât să se 
adapteze la o civiliza ție dezr ădăcinat ă.
 La ultimul etaj al castelului, culoarul larg, luxos mobilat, ducea spre o 
uriașă ușă dubl ă de stejar, pe care era prins ă o tăbliță de alam ă: „BIBLIOTECA 
ASTRONOMIC Ă”.
 Aringarosa auzise c ă aici,  în Biblioteca de Astronomie a Vaticanului, s­ar 
afla peste dou ăzeci și cinci de mii de volume, printre care opere rare ale lui 
Copernic, Galilei, Kepler, Newton  și Secchi. Se spunea, de asemenea, c ă în 
aceast ă încăpere aveau loc  întrunirile celor mai  înalte oficialit ăți ale Vaticanului
– întruniri care nu se doreau a fi organizate  în Cetatea Sf ântă.
 Apropiindu­se de u șă, episcopul Aringarosa nu avea cum s ă știe ve știle 
cutremur ătoare pe care avea s ă le primeasc ă și nici crunta serie de evenimente 
ce urma. Abia o or ă mai t ârziu, c ând ie șise împleticindu­se de la  întrevedere,  își
dăduse seama de cumplitele implica ții ale acestui drum. „De­acum  în șase luni,
Dumnezeu s ă ne ajute!”
 Acum, a șezat pe bancheta din spate a aceluia și Fiat, Aringarosa  își dădu 
seama c ă pumnii i se  încleștaser ă numai la g ândul acelei prime  întrevederi. 
Descle ștându­și degetele, r ăsuflă adânc, încerc ând să se relaxeze.
 „Totul va fi bine”,  își spuse,  în vreme ce automobilul  înainta pe drumul de
munte. Totu și, și­ar fi dorit ca telefonul s ă­i sune. „De ce nu m­a sunat 
Învățătorul? Silas ar trebui s ă aibă deja cheia de bolt ă.”
 Străduindu­se s ă se lini șteasc ă, medit ă scurt asupra ametistului 
purpuriu ce­i orna inelul. M ângâind cu degetele montura  și fațetele 
diamantelor,  își aminti c ă inelul constituia simbolul unei puteri cu mult mai 
slabe dec ât cea pe care avea s­o ob țină curând.
 În interior, Saint­Lazare ar ăta la fel ca orice alt ă gară european ă – o 
hardughie deschis ă la un cap ăt, pres ărată cu obi șnuiții indivizi suspec ți – 
oameni f ără adăpost, grupuri de liceeni mo țăind pe rucsacuri sau buton ându­și
casetofoanele portabile  și grupuri de hamali  în albastru, fum ând țigară de la 
țigară.
 Sophie  își ridica privirea spre uria șul panou de informa ții. Rândurile de 
litere  și cifre se derulau rapid, actualiz ându­și datele. C ând scrisul electronic se
stabiliz ă, Langdon analiz ă opțiunile. Pe prima linie scria: „LILLE – RAPIDE – 
3.06.”
 — Aș fi vrut s ă plece mai devreme, dar ne vom mul țumi cu el.
 „Mai devreme?” Profesorul se uit ă din nou la ceas. Era 2.59. Trenul pleca 
în șapte minute  și ei încă nu­și cump ăraser ă bilete.
 Sophie  îl trase spre ghi șeu și­i spuse:
 — Ia dou ă bilete  și plătește cu cartea de credit.

— Dar cartea de credit cred c ă va putea fi identificat ă de…
 — Exact!
 Langdon hot ărî să nu­și mai bat ă capul  încerc ând să afle ce avea Sohie 
Neveu de g ând. Întinz ându­i func ționarei cardul s ău Visa, cump ără două bilete 
spre Lille  și i le întinse lui Sophie.
 Ieșiră apoi pe peron, exact c ând la megafon se anun ța îmbarcarea pentru
Lille.  Șaisprezece linii porneau din gar ă și undeva,  în dreapta, la linia trei, 
locomotiva trenului de Lille puf ăia și șuiera, fiind gata de plecare. Sophie  îl 
prinse  însă de bra ț și­l trase  în direc ția opus ă, printr­o sal ă de așteptare goal ă, 
pe lângă o cafenea care func ționa non­stop  și, în cele din urm ă, afar ă, printr­o 
ieșire lateral ă, pe o str ăduță întunecat ă.
 Un singur taxi a ștepta l ângă ușă. Șoferul  îi văzu și le făcu semn cu 
farurile. Sophie s ări pe bancheta din spate, iar profesorul o urm ă fără un 
cuvânt.
 Când ma șina demar ă, tânăra scoase biletele de tren abia cump ărate și le 
rupse.
 Langdon suspin ă. „Șaptezeci de dolari inteligent cheltui ți!”
 Abia c ând taxiul se a șternu la drum  întins pe Rue de Clichy, profesorul 
avu senza ția că, în sfârșit, scăpaser ă. Prin geamul portierei, spre dreapta, se 
vedea colina Monimartre  și delicata cupol ă a Bazilicii Sacr é­Coeur. Brusc, prin 
dreptul lor trecu o ma șină de poli ție cu sirena  în func țiune, dar se  îndep ărtă în 
direcția opus ă. Instinctiv, am ândoi se ghemuir ă pe banchet ă.
 Sophie nu­i spusese  șoferului dec ât să mearg ă spre ie șirea din ora ș și, 
după buzele ei  încleștate, profesorul  își dădu seama c ă se gândește la 
următoarea etap ă din plan.
 El începu s ă examineze din nou cheia  în form ă de cruce, apropiind­o ba 
de fereastr ă, ba de ochi,  încerc ând să găseasc ă ceva, o indica ție asupra locului 
în care fusese confec ționat ă. În lumina intermitent ă a becurilor de pe  șosea, nu
zări însă nimic altceva dec ât simbolul floral  și inițialele.
 — Nu are nici un sens, spuse el  într­un t ârziu.
 — Ce anume?
 — Faptul c ă bunicul t ău s­a ostenit at âta să­ți lase o cheie cu care nu  știi
ce să faci.
 — Sunt de acord cu tine.
 — Ești sigur ă că nu mai era nimic scris pe spatele tabloului?
 — Am c ăutat bine, peste tot. Asta e tot ceea ce am g ăsit. Cheia, v ârâtă 
între p ânză și ram ă. Am v ăzut simbolul, am ascuns cheia  în buzunar  și pe 
urmă am plecat.
 Langdon se  încrunt ă, studiind acum cap ătul bont al tijei triunghiulare. 
Nimic. Mijindu­ și ochii, examin ă și muchia capului. Nimic nici acolo.
 — Cred c ă aceasta cheie a fost cur ățată recent.
 — De ce?
 — Miroase a alcool sanitar.
 — Poftim?

— Miroase de parc ă ar fi lustruit ă cu un lichid de cur ățat, îi explic ă el, 
ducând cheia la nas. Miroase mai puternic pe partea cealalt ă. Da, miroase a 
spirt, ca  și cum ar fi fost sp ălată în…
 Dar se opri brusc.
 — În ce? Insist ă Sophie.
 Langdon  îndrept ă cheia spre lumin ă și privi suprafa ța neted ă a crucii. Pe 
alocuri p ărea că lucește… ca și când ar fi fost ud ă.
 — Cât de bine te­ai uitat la cheie  înainte de a o pune  în buzunar?
 — Poftim? P ăi, nu prea bine. M ă grăbeam.
 — Mai ai  încă lanterna cu lumin ă neagr ă?
 Sophie  își duse m âna la buzunar  și­i întinse obiectul dorit. Langdon  îl luă
și îndrept ă fasciculul spre cap ătul cheii.
 Metalul lic ări instantaneu. Era ceva scris acolo. M âzgălit în grab ă, dar 
lizibil.
 — Ei bine, spuse el sur âzând, cred c ă știu de la ce vine mirosul de alcool.
 Sophie privea uluit ă literele ro șiatice de pe cheie: „24 Rue Haxo”.
 „O adres ă! Bunicul a scris o adres ă!”
 — Unde vine asta?  Întreb ă Langdon.
 Habar nu avea. Aplec ându­se spre bancheta din fa ță, Sophie  îl întreb ă pe
șofer:
 — Connaissez­vous la Rue Haxo?
 Omul se g ândi o clip ă și apoi f ăcu semn c ă da. Era pe l ângă terenul de 
tenis, la periferia Parisului.
 — Cea mai scurt ă rută până acolo,  îi spuse  șoferul  în francez ă, dup ă ce 
ea îi ceru s ă­i duc ă la adresa respectiv ă, este prin Bois de Boulogne. V ă 
convine?
 Sophie se  încrunt ă. Existau  și trasee mai lejere, dar  în noaptea asta n­
avea s ă facă mofturi.
 — Oui.
 „La naiba, ne permitem s ă­l șocăm pe bietul turist american!” Privind la 
rândul ei cheia, Sophie se  întreb ă ce vor g ăsi oare la num ărul 24 pe Rue Haxo. 
„O biseric ă? Vreun fel de cartier general al St ăreției?”
 Mintea  îi fusese cople șită de cutremur ătoarele imagini ale ritualului 
secret pe care­l surprinsese cu zece ani  în urm ă în subsolul castelului.
 — Robert, am o mul țime de lucruri s ă­ți spun! Se  întrerupse  însă și­l 
privi drept  în ochi, apoi continu ă: Dar mai  întâi vreau s ă­mi spui tu tot ce  știi 
despre aceast ă Stăreție din Sion.
 Pe culoarul Marii Galerii, l ângă intrarea  în Salle des Etats, Bezu Fache 
era exasperat  în vreme ce ofi țerul de paz ă Grouard  îi explica de ce  și cum  îl 
dezarmaser ă Sophie  și Langdon. „De ce mama naibii n­ai tras prin tabloul 
ăla?!”
 — Căpitane, strig ă locotenentul Collet apropiindu­se de ei dinspre centrul
de comanda. C ăpitane, au localizat ma șina agentului Neveu.
 — A ajuns la ambasad ă?

— Nu. La gar ă. A cump ărat dou ă bilete. Trenul tocmai a plecat.
 Fache  îi făcu semn lui Grouard s ă plece  și­l conduse pe Collet  într­o ni șă 
apropiat ă, vorbindu­i  în șoaptă:
 — Spre ce destina ție?
 — Lille.
 — Probabil e un truc, oft ă căpitanul, pun ând la cale un plan  în minte. 
Bine, anun ță prima gar ă să opreasc ă și să perchezi ționeze trenul, pentru orice 
eventualitate. L ăsați mașina acolo unde e  și pune oameni  în civil  în jurul ei, 
pentru cazul  în care s­ar  întoarce cumva s­o ia. Trimite o echip ă să verifice 
străzile din jurul g ării, în caz c ă au fugit pe jos. Exist ă curse de autobuz de la 
gară?
 — La aceast ă oră nu, domnule! Numai taxiuri!
 — Bun! Interogheaz ă­i pe  șoferi! Afl ă dacă au v ăzut ceva. Apoi sun ă la 
dispeceratul firmei de taximetrie  și transmite­le semnalmentele. Eu iau leg ătura
cu Interpolul.
 Collet  îl privi surprins.
 — Îi dați în urm ărire?
 Fache regreta deja nepl ăcerile ce puteau decurge de aici, dar n­avea alt ă 
soluție.
 „Strânge plasa repede  și strânge­o bine.”
 Prima or ă era critic ă. Comportamentul fugarilor era previzibil  în prima 
oră după evadare. To ți aveau nevoie de acela și lucru. „Deplasare. Ad ăpost. 
Bani.” „Sf ânta Treime”! Interpolul avea puterea de a le anihila pe toate trei  într­
o frac țiune de secund ă. Expediind fotografiile lui Langdon  și Sophie Neveu c ătre
toate firmele de transport, hotelurile  și băncile din Paris, Interpolul nu le l ăsa 
nici o op țiune – nici o modalitate de a p ărăsi ora șul, nici un loc  în care s ă se 
poată ascunde  și nici o  șansă de a retrage lichidit ăți fără a fi recunoscu ți. De 
obicei, fugarii intrau  în panic ă și făceau ceva prostesc. Furau o ma șină. Jefuiau
un magazin. Foloseau o carte de credit. Indiferent care ar fi fost gre șeala 
comis ă, autorit ățile aflau imediat  și­i localizau.
 — Numai pe Langdon, da?  Întreb ă Collet. N­o da ți în urm ărire și pe 
Neveu. E agentul nostru.
 — Ba fire ște că o dau  și pe ea  în urm ărire! La ce bun s ă fugim dup ă 
Langdon dac ă ea îi poate asigura totul nestingherit ă?! Am de g ând să contactez 
toate persoanele men ționate  în dosarul ei – prieteni, rude, cuno ștințe, toți cei la
care ar putea apela. Nu  știu ce­ și închipuie c ă face, dar chestia asta o s­o coste 
mult mai mult dec ât amărâtă ei de slujb ă!
 — Eu ce fac, r ămân la telefon sau m ă duc pe teren?
 — Pe teren! Du­te la gar ă și coordoneaz ă echipa de acolo. Controlezi 
situa ția, dar nu faci o mi șcare f ără să­mi spui!
 — Bine, domnule!
 Collet plec ă în fug ă. Fache mai r ămase c âteva clipe  în nișă. Se sim țea 
înțepenit, rigid. Pe fereastr ă se vedea piramida de sticl ă care lucea, reflectat ă în

bazinele f ântânilor arteziene. „Mi­au sc ăpat printre degete.” Trebuia s ă se 
relaxeze.
 Chiar  și un agent de teren cu experien ță ar rezista cu greu presiunii 
exercitate de Interpol.
 „Dar… O femeie criptograf  și un profesora ș?
 Nici zorii nu­i vor mai apuca.”
 Zona  împădurit ă Bois de Boulogne era numit ă în multe feluri, dar 
parizienii „cunosc ători”  îi spuneau adesea „Gr ădina desf ătărilor”. De și suna 
ademenitor, denumirea avea mai degrab ă o conota ție amenin țătoare. To ți cei 
care au v ăzut lugubrul tablou al lui Bosch cu acela și nume  înțeleg de ce: la fel 
ca și pădurea, pictura este  întunecat ă și contorsionat ă, un purgatoriu al 
sminti ților și al idolatrilor. Noaptea, aleile  șerpuite ale parcului colc ăie de 
trupuri gata s ă se vândă, făpturi de lut dispuse s ă satisfac ă fie și cele mai 
ascunse dorin țe carnale – b ărbați, femei  și toat ă gama lor de perversiuni.
 În vreme ce Langdon  încerca s ă­și pun ă ordine  în gânduri pentru a­i 
povesti lui Sophie despre Le Prieur é de Sion, taxiul intrase  în parc  și coti spre 
vest, pe aleile pietruite. Reu șea însă cu greu s ă se concentreze la vederea 
reziden ților nocturni ai p ăduricii, care­ și etalau farmecele  în lumina farurilor. 
Două adolescente cu pieptul gol  îl săgetar ă cu priviri fierbin ți. Dincolo de ele, 
un negru lucios cu un slip minuscul se r ăsuci, flex ându­și fesele spre el. 
Alături, o blond ă voluptuoas ă își ridic ă fusti ța mini, dezv ăluind c ă era, de fapt, 
un blond.
 „Dumnezeule Sfinte!” Langdon  își aținti ochii asupra propriilor pantofi  și 
inspir ă adânc de c âteva ori.
 — Spune­mi despre St ăreția din Sion,  îi ceru Sophie.
 Profesorul  își înclin ă capul, incapabil s ă­și imagineze un fundal mai 
puțin potrivit pentru legenda pe care avea s ă i­o povesteasc ă. Se întreba de 
unde s ă înceap ă, fiindc ă istoria fr ăției se  întindea pe mai bine de un mileniu … 
O incredibil ă urzeal ă de secrete,  șantaje  și torturi barbare la  îndem âna unui 
papă furios.
 — Le Prieur é de Sion,  începu el, a fost fondat ă în Ierusalim  în 1099 de un
duce francez, pe nume Godefroi de Bouillon, imediat dup ă cucerirea cet ății. 
Despre Godefroi se spunea c ă este de ținătorul unui secret extrem de puternic, 
păstrat  în sânul familiei sale  încă de pe vremea lui Iisus. Tem ându­se c ă acest 
secret ar putea fi pierdut o dat ă cu moartea sa, Godefroi a fondat o confrerie 
secret ă – Le Prieur é de Sion –  și i­a încredin țat misiunea de a­l p ăstra și apăra, 
transmi țându­i de la o genera ție la alta.  În anii de fiin țare în Ierusalim, 
confreria a aflat despre o serie de documente  îngropate sub ruinele Templului 
lui Irod, care fusese construit peste cele ale Templului lui Solomon. Aceste 
documente, considerau membrii St ăreției, confirmau secretul lui Godefroi  și 
conțineau informa ții atât de explozive,  încât Biserica ar fi fost  în stare de orice 
pentru a pune m âna pe ele.
 Sophie asculta atent ă, însă cu un aer de u șoară neîncredere.

— Confreria  și­a jurat c ă, oric ât de mult ar fi durat acest lucru, va 
dezgropa documentele de sub ruinele templului  și le va ap ăra cu orice pre ț, 
astfel  încât adev ărul să nu fie niciodat ă pierdut. Pentru a recupera 
documentele, au  înființat o organiza ție armat ă, un grup de nou ă cavaleri numit
Ordinul Cavalerilor S ăraci ai lui Hristos  și ai Templului lui Solomon. Sunt mai 
bine cunoscu ți sub numele de Cavalerii Templieri.
 Sophie  îi arunc ă o privire mirat ă.
 Langdon  știa, din bogata sa experien ță profesoral ă, că aproape toat ă 
lumea auzise de Cavalerii Templieri, cel pu țin în mod superficial. Pentru 
speciali ști, istoria templierilor era un amestec eterogen  în care faptele reale, 
fantasmele  și dezinform ările se  întrep ătrundeau at ât de str âns, încât 
discernerea adev ărului devenise aproape imposibil ă. În ultima vreme, Langdon 
ezita chiar s ă mai aminteasc ă templierii  în conferin țele sale, fiindc ă 
întotdeauna  întreb ările publicului degenerau  în teorii fantasmagorice ale 
conspira țiilor.
 — Cu alte cuvinte, interveni Sophie, ordinul Cavalerilor Templieri a fost 
fondat de Le Prieur é de Sion pentru a recupera o serie de documente secrete? 
Eu credeam c ă rolul lor era acela de a ap ăra Țara Sf ântă.
 — Mult ă lume crede acest lucru,  în mod eronat. Protejarea pelerinilor 
era, de fapt, v ălul în dosul c ăruia templierii  își exercitau adev ărata lor misiune. 
Obiectivul lor  în Țara Sf ântă era dezgroparea documentelor de sub ruinele 
templului.
 — Și până la urm ă le­au dezgropat?
 — Nimeni nu  știe sigur, dar to ți speciali știi au c ăzut de acord  în privin ța 
unui am ănunt: cavalerii templieri au descoperit,  într­adev ăr, ceva acolo,  în 
ruine… Un secret datorit ă căruia au devenit mai boga ți și mai puternici dec ât 
și­ar fi putut  închipui cineva.
 Și profesorul rezum ă în câteva cuvinte istoria Ordinului, a șa cum era ea 
cunoscut ă și acceptat ă în mediile academice: afla ți în Ierusalim  în timpul celei 
de­a Doua Cruciade, templierii i­au spus regelui Baudouin al II­lea c ă rolul lor 
acolo era acela de a­i proteja pe pelerinii cre știni. De și făcuser ă legământ de 
sărăcie, aveau nevoie totu și de un loc al lor, a șa că i­au cerut regelui 
permisiunea s ă se stabileasc ă în grajdurile de sub ruinele templului. Baudouin 
a acceptat  și astfel Cavalerii  și­au înjghebat un modest ad ăpost printre 
rămășițele de piatr ă.
 Ciudata alegere a templierilor nu fusese  însă câtuși de pu țin 
întâmplătoare. Ei credeau c ă documentele pe care St ăreția le c ăuta erau 
îngropate ad ânc sub ruine, sub Sf ânta Sfintelor, o  încăpere sacr ă în care se 
presupunea c ă rezid ă însuși Dumnezeu – literal, inima credin ței iudaice. Timp 
de aproape zece ani, cei nou ă cavaleri tr ăiseră printre ruine, s ăpând piatra  în 
secret.
 — Și spui c ă au descoperit ceva'?  Întreb ă Sophie.
 — În mod cert.

Apoi profesorul  îi povesti cum, dup ă nouă ani, templierii g ăsiseră în 
sfârșit comoara dorit ă, o scoseser ă din templu  și plecaser ă în Europa, unde 
influen ța politic ă a ordinului se  înzecise aproape peste noapte.
 Nimeni nu  știa dac ă templierii  șantajaser ă Vaticanul sau dac ă Biserica 
încercase pur  și simplu s ă le cumpere t ăcerea, dar papa Inocen țiu al II­lea 
emisese ne întârziat o bul ă papal ă fără precedent, prin care le acorda cavalerilor
templieri puteri nelimitate  și­i declara „o lege prin ei  înșiși” – o armat ă 
autonom ă, liber ă de orice ingerin ță din partea regilor sau a prela ților.
 Beneficiind de aceast ă carte blanche din partea Vaticanului, ordinul s­a 
dezvoltat  într­un ritm fulger ător, at ât numeric, c ât și ca for ță politic ă, 
acumul ând teritorii vaste  în peste dou ăsprezece state. Treptat, au  început s ă 
crediteze casele regale, c ărora le percepeau dob ândă, pun ând astfel bazele 
sistemului bancar modern  și totodat ă extinz ându­și continuu averea  și 
influen ța politic ă.
 La începutul secolului al XIV­lea, templierii de țineau o asemenea putere, 
încât papa Clement al V­lea a hot ărât că trebuie s ă facă ceva pentru a le pune 
stavil ă. Împreun ă cu regele Fran ței Filip al IV­lea, Suveranul Pontif a pus la 
cale un plan ingenios prin care s ă distrug ă ordinul  și să­i confi ște averea, 
punând astfel st ăpânire pe secretele acestuia.  În urma unei manevre militare 
demne de CIA­ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau 
a fi deschise simultan,  în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de c ătre oamenii s ăi
răspândiți pe tot teritoriul Europei.
 În zorii acelei zile, documentele au fost desigilate  și cutremur ătorul lor 
conținut a v ăzut lumina zilei. Papa a sus ținut mai t ârziu c ă Dumnezeu  însuși îi
apăruse  într­o viziune  și­l avertizase c ă templierii erau eretici  și că se făceau 
vinova ți de venerarea diavolului, de homosexualitate, de p ângărirea crucii  și de 
alte asemenea blasfemii. Domnul  îi ceruse apoi papei s ă cure țe Pământul de 
necredincio și, captur ându­i pe to ți cavalerii templieri  și tortur ându­i p ână ce­și
vor fi m ărturisit crimele  împotriva Cerului. Opera țiunea pus ă la cale de pap ă a 
decurs cu o precizie de ceasornic.  În ziua aceea de vineri, numero și templieri au
fost prin și, tortura ți fără milă și, în cele din urm ă, arși pe rug ca eretici. 
Ecourile tragediei de atunci se resimt  încă în cultura modern ă; chiar  și astăzi, 
ziua de vineri treisprezece este considerat ă cu ghinion.
 Sophie  îl privi nedumerit ă:
 — Cavalerii templieri au fost nimici ți? Eu credeam c ă ordinul exist ă și în 
zilele noastre!
 — Exist ă, sub diverse nume.  În ciuda acuza țiilor false ale papei Clement 
al V­lea  și eforturilor sale de a­i nimici, cavalerii aveau alia ți puternici  și unii au
izbutit s ă scape de m ăcelul Vaticanului. Pre țioasele documente ale Ordinului, 
cele care p ăreau s ă constituie sursa lui de putere, au fost de fapt obiectivul 
vizat de pap ă, însă acestea i­au sc ăpat printre degete. Documentele fuseser ă 
încredin țate de mult secretei organiza ții­mam ă a Templierilor, Le Prieur é de 
Sion, a c ărei rămânere  în umbr ă o salvase de furia Bisericii. Confreria le 
scosese  în mod clandestin din Paris,  îmbarc ându­le pe un vas al Templierilor.

— Și unde le­au trimis?
 Langdon ridic ă din umeri:
 — Asta o  știu doar membrii ei. Surs ă de constante cercet ări și specula ții, 
documentele au fost – se pare – mutate  în repetate r ânduri, dintr­o 
ascunz ătoare  în alta. Unele zvonuri recente sus țin că ele se afl ă undeva  în 
Marea Britanie.
 Sophie continu ă să­l priveasc ă sceptic ă, fără să­i spun ă nimic.
 — Timp de o mie de ani, continu ă Langdon, legenda acestui secret a 
supravie țuit. Întreaga serie de documente, puterea pe care ele o de țin și o 
confer ă, ca și taina lor ascuns ă au devenit cunoscute sub un singur nume: 
Sangreal. Sute de c ărți au fost scrise pe aceast ă temă și puține alte mistere au 
suscitat un interes at ât de mare  în rândul istoricilor.
 — Sangreal? Termenul are vreo leg ătură cu cuv ântul francez sang sau cel
spaniol sangre, care  înseamn ă „sânge”?
 Langdon  încuviin ță. Sângele era esen ța Sangrealului – dar nu a șa cum 
probabil  își imagina Sophie.
 — Legenda este destul de complicat ă, spuse el,  însă important de re ținut 
e faptul c ă frăția are dovezi  în sprijinul ei  și așteapt ă momentul potrivit pentru 
a revela  întregul adev ăr.
 — Ce adev ăr? Ce secret ar putea fi at ât de puternic?
 Profesorul trase ad ânc aer  în piept  și arunc ă o privire spre centrul 
Parisului:
 — Sophie, Sangreal este un termen str ăvechi.  În decursul veacurilor, din 
el a evoluat un alt cuv ânt… Un nume modern, mai bine cunoscut. C ând ți­l voi 
spune, ad ăugă el dup ă o scurt ă pauz ă, îți vei da seama c ă știi multe lucruri 
despre el. De fapt, nu cred c ă exist ă om pe P ământ care s ă nu fi auzit despre 
legenda Sangrealului.
 Ea îl privi sceptic ă:
 — Eu, una, n­am auzit.
 — Ba sunt convins c ă da. Doar c ă o cuno ști sub numele de „Sf ântul 
Graal”.
 Sophie  îl fixă cu privirea. „Glume ște, nu­i a șa?”
 — Sfântul Graal'?
 Langdon  înclin ă capul  însă, cu o expresie serioas ă:
 — Sfântul Graal este traducerea literal ă a termenului Sangreal. Termenul
derivă din fran țuzescul Sangraal, care provine din Sangreal  și a fost  în cele din 
urmă desp ărțit în dou ă cuvinte: San Greal.
 „Sfântul Graal”… Sophie era surprins ă că similaritatea lingvistic ă nu­i 
atrăsese imediat aten ția. Totu și, spusele americanului p ăreau lipsite de sens:
 — Eu credeam c ă Sfântul Graal este o cup ă, or tu mi­ai spus acum c ă ar 
fi, de fapt, o serie de documente care con țin un secret  întunecat.
 — Da,  însă documentele Sangreal nu reprezint ă decât jum ătate din 
adevărata comoar ă a Graalului. Ele sunt ascunse  împreun ă cu acesta… Și îi 
relevă adev ărata semnifica ție. Documentele le­au conferit templierilor o putere

atât de mare fiindc ă în paginile lor este dezv ăluită adev ărata natur ă a 
Graalului.
 „Adev ărata natur ă a Graalului?” Sophie era din ce  în ce mai nedumerit ă. 
Din c âte știa ea, Sf ântul Graal era potirul din care b ăuse Iisus la Cina cea de 
taină și în care Iosif din Arimatea  Îi strânsese s ângele  în ziua crucific ării.
 — Sfântul Graal este cupa din care a b ăut Iisus, spuse ea. Nu cred c ă 
există ceva mai simplu de at ât.
 — Sophie,  șopti Langdon aplec ându­se spre ea,  în conformitate cu 
documentele fr ăției, Sf ântul Graal nu este nicidecum o cup ă. Ei sus țin că 
legenda Graalului – aceea a potirului – este, de fapt, o alegorie ingenios 
conceput ă. Cu alte cuvinte, potirul este o metafor ă ce ascunde altceva, ceva 
mult mai puternic. Ceva ce se potrive ște extrem de bine cu tot ce a  încercat 
bunicul t ău să ne transmit ă în seara asta… Inclusiv referirile simbolice la 
sacrul feminin.
 Încă nesigur ă, Sophie  își dădu seama c ă profesorul  îi înțelegea 
nedumerirea; totu și, ochii lui  își păstrau acela și entuziasm.
 — Dar, dac ă Sfântul Graal nu e o cup ă, atunci ce e?
 Deși se a șteptase la aceast ă întrebare, Langdon  încă nu știa cum s ă­i 
răspund ă. Trebuia s ă­i prezinte mai  întâi întregul context istoric, altfel Sophie 
l­ar fi privit cu aceea și uimire pe care profesorul o citise pe chipul editorului 
său, când îi înmânase ciorna manuscrisului la care lucra acum.
 — Și ce anume sus ține manuscrisul t ău? Se b âlbâise editorul a șezându­
și pe mas ă paharul cu vin  și studiindu­ și interlocutorul pe deasupra farfuriei 
pe jum ătate pline. Doar nu vorbe ști serios!
 — Vorbesc at ât de serios fiindc ă mi­am petrecut un an  întreg cercet ând 
aceast ă idee.
 Cunoscutul editor newyorkez Jonas Faukman  își lărgise agitat nodul de 
la cravat ă. În îndelungata sa carier ă, omul auzise numeroase idei n ăstrușnice, 
însă aceasta  îl lăsase, pur  și simplu, cu gura c ăscată.
 — Robert, s ă nu m ă înțelegi gre șit, îi spusese el  în cele din urm ă. Îmi plac
lucrările tale  și am colaborat bine cu tine. Dar dac ă accept s ă public a șa ceva, 
luni de zile biroul meu va fi asaltat de diverse grupuri protestatare.  Și, în plus, 
reputa ția ta se va duce pe apa s âmbetei. E ști un istoric reputat, pentru numele 
lui Dumnezeu, nu un  împușcă francul  într­o ureche,  în goan ă după un c âștig 
ușor. Unde Dumnezeu ai g ăsit dovezi suficient de credibile pentru a sus ține o 
astfel de teorie?
 Cu un sur âs calm, Langdon scosese din buzunar o foaie de h ârtie și i­o 
înmânase. Era o bibliografie cuprinz ând peste cincizeci de titluri – c ărți ale 
unor istorici renumi ți, unii contemporani, al ții din secolele trecute – multe 
dintre ele bine cunoscute  în mediile academice. Toate titlurile sugerau aceea și 
premis ă ca aceea expus ă de Langdon. Parcurg ând întreaga list ă, pe chipul lui 
Faukman se a șternuse expresia omului care tocmai a descoperit c ă Pământul, 
de fapt, e plat:

— Dar… Îi știu pe unii dintre autorii ace știa… Sunt cu to ții… Istorici 
redu…!
 Profesorul z âmbise:
 — Dup ă cum vezi, Jonas, teoria asta nu am inventat­o eu. Este foarte 
veche, iar eu doar am a șezat­o  într­o lumin ă aparte. Nici o carte nu a explorat 
încă legenda Sf ântului Graal dintr­o perspectiv ă simbolistic ă. Dovezile 
iconografice pe care le­am g ăsit și care sus țin aceast ă teorie sunt… Ei bine … 
Extrem de conving ătoare.
 Faukman  încă se holba la list ă.
 — Dumnezeule, una dintre c ărțile astea a fost scris ă de sir Leigh Teabing 
– un istoric de la British Royal Society!
 — Teabing  și­a petrecut o mare parte a vie ții studiind legenda Sf ântului 
Graal. Eu l­am  întâlnit și am discutat despre acest subiect. De fapt, pornind de 
la acest schimb de idei mi­am construit eu cartea. Omul se num ără printre cei 
care cred  în aceast ă teorie, Jonas, al ături de to ți ceilal ți de pe list ă.
 — Vrei s ă­mi spui c ă toți acești istorici chiar cred cu adev ărat…
 Faukman  își înghițise nodul din g ât, aparent neput ând să rosteasc ă 
cuvintele.
 Langdon sur âsese din nou.
 — Sfântul Graal pare a fi cea mai v ânată comoar ă din întreaga istorie a 
omenirii.  În jurul s ău s­au  țesut legende, s­au purtat r ăzboaie  și s­au 
întreprins cercet ări de­o via ță. Ar justifica o biat ă cupă toată aceast ă risip ă de 
energie? Dac ă așa ar sta lucrurile, atunci celelalte relicve ar trebui s ă suscite 
un interes cel pu țin la fel de intens – coroana de spini, de pild ă, sau adev ărata 
cruce a r ăstignirii – dar lucrurile nu stau deloc a șa. În decursul istoriei, Sf ântul
Graal a avut totdeauna un loc aparte. Iar acum  știi și tu de ce.
 Faukman cl ătinase din cap,  încă neîncrez ător.
 — Dar dac ă sunt at âtea cărți scrise despre ea, de ce e  încă atât de pu țin 
cunoscut ă aceast ă teorie?
 — Lucr ările astea nu pot zdruncina secole  întregi de convingeri ad ânc 
înrădăcinate, mai cu seam ă când ele sunt sus ținute de cea mai bine v ândută 
carte a tuturor timpurilor.
 Faukman f ăcuse ochii mari:
 — Să nu­mi spui c ă și în Harry Potter tot despre Sf ântul Graal este 
vorba!
 — Mă refeream la Biblie.
 Editorul oftase ad ânc:
 — Bănuiam asta!
 — Laissez­le! Strig ă brusc Sophie. Las ă­l jos!
 Profesorul tres ări atunci c ând Sophie se aplec ă peste scaunul din fa ță și 
îi strig ă șoferului. Acesta pusese m âna pe microfonul sta ției radio  și se preg ătea
să vorbeasc ă.
 Brusc, Sophie se r ăsuci spre Langdon  și își repezi m âna la buzunarul 
sacoului s ău. Într­o frac țiune de secund ă, scoase revolverul  și­l înfipse  în ceafa

șoferului. Omul d ădu drumul imediat microfonului  și își ridic ă mâna liber ă 
deasupra capului.
 — Sophie! B âigui Langdon. Ce dracu' …
 — Arr êtez! Ordon ă ea.
 Tremur ând, șoferul se conform ă, trăgând pe dreapta  și oprind motorul. 
Atunci auzi profesorul vocea metalic ă a dispecerului  în sta ția radio:”…Qui 
s'apelle Sophie Neveu … et un am éricain, Robert Langdon …” „Ne­au g ăsit 
deja?!”
 — Descendez!
 Cu m âinile deasupra capului, taximetristul se  împletici afar ă din ma șină 
și se retrase c âțiva pa și.
 Sophie cobor î geamul portierei  și, ținând arma  îndreptat ă spre  șofer, 
spuse cu o voce joas ă:
 — Robert, treci la volan!
 Profesorul nu avea de g ând să contrazic ă o femeie  înarmat ă; sări din taxi 
și urcă în față, în timp ce  șoferul morm ăia înjurături.
 — Robert, relu ă Sophie. Cred c ă ai văzut suficient din p ădurea noastr ă 
fermecat ă!
 El încuvin ță înclin ând din cap. „Chiar prea mult.”
 — Bine. S ă­i dăm drumul!
 Langdon privi bordul ma șinii și ezită pentru o clip ă. „La naiba!”  Întinse 
mâna spre schimb ătorul de viteze, dar se opri:
 — Sophie! Poate c ă tu…
 — Porne ște odat ă! Strig ă ea.
 Pe alee, c âteva prostituate se apropiau, gr ăbite, s ă vadă ce se  întâmplă. 
Una dintre ele vorbea la telefon. Langdon  împinse maneta  și o pozi ționă în ceea 
ce credea el c ă ar trebui s ă fie viteza  întâi. Talpa  îi atinse acceleratorul.
 Pneurile scr âșniră și taxiul zv âcni, derap ănd cu brutalitate  și împro șcând
pietri ș spre grupul de privitori. Femeia cu telefonul mobil se arunc ă la pământ, 
cât pe ce s ă fie lovit ă.
 — Doucement!  Îl îndemn ă Sophie. Ce faci acolo?!
 — Am  încercat s ă te previn, strig ă el încerc ând să acopere scr âșnetul 
pneurilor. Eu am ma șină cu transmisie automat ă!
 Deși cămăruța spartan ă din cl ădirea de pe Rue La Bruy ère fusese 
martora multor suferin țe, Silas se  îndoia c ă ar mai fi existat vreo durere 
comparabil ă cu chinul atroce care­i cuprinsese trupul palid. „Am fost  înșelat. 
Totul e pierdut.”
 Fusese p ăcălit. Fra ții îl min țiseră cu to ții, prefer ând să moar ă decât să­și 
dezvăluie secretul. Iar acum el nu avea puterea necesar ă pentru a­l suna pe 
Învățător. Pe l ângă faptul c ă­i ucisese pe singurii oameni care  știau unde e 
ascuns ă cheia de bolt ă, luase  și viața unei c ălugărițe, chiar  într­o biseric ă. „Dar
femeia lucra  împotriva Domnului!  Și a batjocorit activitatea Opus Dei!”
 O crim ă înfăptuită dintr­un impuls de moment, moartea c ălugăriței 
complicase  și mai mult situa ția. Episcopul Aringarosa intervenise pentru ca el

să aibă acces  în biserica Saint­Sulpice. „Ce va crede c ând va afla c ă femeia 
fusese ucis ă?” De și Silas  îi așezase trupul la loc  în pat, rana de la cap se vedea 
foarte bine. El  încercase apoi s ă așeze în pardoseal ă bucățile de dale sparte, dar
și acestea s ăreau imediat  în ochi. Foarte cur ând se va afla c ă în biseric ă fusese 
cineva.
 Albinosul pl ănuise s ă se ascund ă în clădirea Opus Dei c ând misiunea sa 
aici avea s ă fie încheiat ă. „Episcopul Aringarosa m ă va proteja.” Ce ar putea fi 
mai des ăvârșit dec ât o via ță petrecut ă în rug ăciune  și medita ție în sânul 
centrului din New York? N­ar mai fi ie șit niciodat ă de acolo; tot ce­i trebuia  în 
viață se afla acolo,  înăuntru. „Nimeni nu­mi va duce lipsa.” Din p ăcate însă, un
om at ât de cunoscut precum Aringarosa nu s­ar fi putut face nev ăzut la fel de 
ușor.
 „I­am pus via ța în pericol.” Silas se uit ă în podea cu privirea pierdut ă, 
gândindu­se la sinucidere. La urma urmei, Aringarosa  îi dăruise lui aceast ă 
viață… În mânăstirea aceea micu ță din Spania, unde  îl învățase și­i dăduse un 
scop pentru care tr ăise.
 — Prietene,  îi spusese episcopul, tu te­ai n ăscut a șa, albinos. S ă nu­ți fie 
rușine pentru asta. Nu­ ți dai seama c ât de deosebit e ști? Nu  știi că și Noe 
însuși era albinos?
 — Noe, cel cu arca?
 Silas nu auzise niciodat ă despre acest lucru.
 Aringarosa sur âsese:
 — Da, Noe, cel cu arca. Era albinos. Ca  și tine, avea pielea alb ă, ca a 
unui  înger. G ândește­te la asta. Noe a salvat omenirea  și viața pe P ământ. Te 
așteapt ă un destin m ăreț, Silas! Domnul te­a eliberat pentru un motiv. 
Urmeaz ă­ți chemarea! Dumnezeu are nevoie de ajutorul t ău.
 Cu timpul, Silas  învățase s ă se priveasc ă pe el  însuși într­o lumin ă nouă.
„Sunt pur. Alb. Minunat. Ca un  înger…”
 În acest moment  însă, în cămăruța sa,  în urechi  îi răsuna vocea 
dezam ăgită și frustrat ă a tat ălui său: „Tu es un d ésastre. Un spectre.”
 Îngenunchind pe podeaua din lemn, Silas se rug ă pentru iertare. Apoi,  își
scoase sutana  și se preg ăti din nou pentru Disciplin ă.
 După ce se chinui cu schimb ătorul de viteze, Langdon reu și să ducă 
taxiul furat  în celălalt cap ăt al parcului,  înecând motorul doar de dou ă ori. Din 
păcate, umorul negru al situa ției era punctat de repetatele apeluri din sta ția 
radio:
 — Voiture cinq­six­trois. O ù êtes­vous? R épondez!
 Când ajunse la liziera p ădurii, trecu peste orice lic ărire de orgoliu 
masculin, c ălcă brusc pe fr ână și spuse:
 — Mai bine condu tu!
 Suspin ând ușurată, Sophie se repezi la volan.  În câteva secunde, ma șina 
rula firesc spre vest, pe All ée de Longchamp, l ăsând în urm ă „Grădina 
desfătărilor”.

— Încotro e Rue Haxo?  Întreb ă Langdon privind acul vitezometrului, care 
trecea dincolo de o sut ă de kilometri pe or ă.
 Sophie nu­ și desprinse privirea de la drum.
 — Șoferul spunea c ă e pe l ângă Roland Garros. Cunosc zona!
 Scoțând cheia grea din buzunar, profesorul o c ântări din nou  în palm ă, 
intuind c ă avea o importan ță covârșitoare; era, poate, chiar cheia libert ății sale.
 Ceva mai devreme, pe c ând îi povestea lui Sophie despre cavalerii 
templieri,  își dăduse brusc seama c ă, pe lângă simbolul Fr ăției gravat pe fa ța ei,
cheia mai avea o leg ătură, mai subtil ă, cu Ordinul din Sion. Crucea cu bra țele 
egale amintea de armonie  și echilibru, dar  și de templieri. Toat ă lumea 
cuno ștea, din tablouri  și, mai recent, din filme, tunicile cu cruce ro șie ale 
cavalerilor templieri.  Într­adev ăr, bra țele crucii templierilor se l ățeau u șor la 
capete, dar lungimea lor egal ă nu putea fi trecut ă cu vederea.
 „O cruce p ătrată. Exact ca aceasta de aici.”
 Imagina ția începu s ă­i zburde g ândindu­se la ce anume ar putea g ăsi. 
„Sfântul Graal!” Aproape c ă izbucni  în râs când își dădu seama de absurditatea
ideii. Se presupunea c ă Graalul s­ar afla undeva  în Anglia,  îngropat  într­o 
încăpere secret ă, sub una dintre numeroasele biserici ale templierilor, unde 
fusese ascuns, probabil, prin anul 1500.
 „Pe vremea c ând Mare Maestru era da Vinci.”
 Pentru a­ și păstra în siguran ță prețioasele documente, Le Prieur é de Sion
se văzuse nevoit ă să le schimbe ascunz ătoarea de mai multe ori. Istoricii 
presupuneau c ă, de la aducerea sa  în Europa, Graalul fusese mutat de  șase ori.
Ultima dat ă, fusese „v ăzut” în 1447, c ând numero și martori povesteau despre 
un foc care izbucnise  și aproape c ă distrusese documentele,  înainte ca acestea 
să poate fi puse la ad ăpost,  în patru cufere mari, fiecare necesit ând șase 
bărbați pentru a putea fi transportat. Dup ă aceea, nimeni nu mai v ăzuse 
Graalul, niciodat ă. Nu se mai auzeau dec ât zvonurile care  șopteau c ă era 
ascuns undeva,  în Marea Britanie, pe p ământurile ce apar ținuser ă odinioar ă 
regelui Arthur  și Cavalerilor Mesei Rotunde.
 Indiferent unde s­ar fi aflat  însă, acum erau importante dou ă aspecte:
 Cât a tr ăit, Leonardo da Vinci  știuse unde se afla Graalul.
 Ascunz ătoarea de atunci nu se schimbase, probabil, p ână în ziua de azi.
 Din acest motiv, „fanii” Graalului studiau  încă picturile  și jurnalele lui da
Vinci, sper ând să descopere vreun indiciu care s ă­i duc ă spre actualul loc de 
odihn ă al Graalului. Unii sus țineau c ă fundalul Fecioarei  între st ânci era 
similar cu topografia unor dealuri din Sco ția, dealuri str ăbătute de zeci de 
peșteri. Al ții insistau c ă strania pozi ționare a ucenicilor din Cina cea de tain ă 
reprezenta un fel de cod. La analiza cu raze X a tabloului Mona Lisa, afirmau 
alții, se vedea c ă inițial aceasta purta un pandantiv din lapislazuli cu chipul 
zeiței Isis – un detaliu pe care da Vinci a preferat s ă­l ștearg ă mai t ârziu. 
Langdon nu v ăzuse niciodat ă vreo urm ă a acestui pandantiv  și nici nu­ și 
imagina cum ar fi putut s ă indice acesta locul  în care era ascuns Graalul; 
totuși, pe Internet discu țiile despre el erau  în vog ă.

„Toți sunt  înnebuni ți dup ă conspira ții.”
 Și diferitele teorii ale conspira țiilor nu se l ăsau deloc a șteptate. Cea mai 
recent ă fusese iscat ă de o cutremur ătoare descoperire: celebra pictur ă 
Închinarea Magilor a lui da Vinci ascundea un secret  întunecat sub straturile 
de vopsea. Specialistul italian Maurizio Seracini dezv ăluise tulbur ătorul adev ăr,
pe care New York Times Magazine  îl făcuse public ând într­un articol intitulat 
„Mistificarea lui Leonardo”.
 Seracini demonstrase f ără urmă de îndoial ă că, deși schi ța gri­verzuie a 
tabloului  îi apar ținea într­adev ăr lui da Vinci, pictura  în sine fusese realizat ă de
altcineva – de un pictor anonim, care „umpluse” schi ța maestrului, la c âțiva ani
după moartea acestuia, dup ă metoda „colora ți desenul  în func ție de numere”. 
Mult mai tulbur ător era  însă ceea ce se g ăsea sub pictura impostorului. 
Fotografiile realizate cu tehnica reflectografiei  în infraro șu și raze X 
dezvăluiser ă că pictorul anonim, color ând schi ța lui da Vinci, se ab ătuse  în 
mod ciudat de la original … de parc ă ar fi vrut s ă ascund ă inten ția real ă a 
maestrului. C ât despre semnifica ția schi ței inițiale, aceasta  încă nu fusese 
făcută public ă. Jenate, autorit ățile Galeriei Uffizi din Floren ța „exilaser ă” 
imediat tabloul  într­un depozit al ăturat, iar cei care vizitau  în prezent Galeriile 
puteau admira pe perete,  în locul celebrului tablou, un anun ț politicos  și 
confuz: „ACEAST Ă LUCRARE ESTE SUPUS Ă UNOR TESTE DE DIAGNOSTIC  ÎN
VEDEREA RESTAUR ĂRII.”
 În ciudata lume subteran ă a căutătorilor moderni ai Graalului, Leonardo 
da Vinci r ămânea încă marea enigm ă. Opera sa p ărea ner ăbdătoare s ă­și 
dezvăiuie secretul, dar acesta r ămânea în continuare ascuns, poate sub un 
strat de vopsea, poate  încifrat la vedere sau poate inexistent. Poate c ă 
sumedenia de indicii incitante ale lui da Vinci nu erau dec ât o glum ă, o fars ă 
menit ă să­i zgândăre pe curio și și totodat ă motivul enigmaticului sur âs al Mona
Lisei.
 — Este, oare, posibil, interveni Sophie,  întrerup ându­i  șirul g ândurilor, 
ca aceast ă cheie s ă descuie ascunz ătoarea secret ă a Sfântului Graal?
 Râsul lui Langdon r ăsună forțat, chiar  și pentru propriile sale urechi.
 — Habar n­am!  În plus, se crede c ă Graalul este ascuns undeva,  în 
Anglia, nu  în Fran ța.
 Și­i povesti pe scurt  întreaga istorie.
 — Dar Graalul pare a fi singura concluzie logic ă, insist ă ea. Avem aici o 
cheie foarte sofisticat ă și sigur ă, pe care e gravat sigiliul St ăreției din Sion  și 
care ne­a fost  înmânată de un membru al ei – o organiza ție care, din c âte mi­ai 
spus tu, este p ăstrătoarea Sf ântului Graal.
 Langdon  știa că raționamentul ei era logic  și totu și, la nivel intuitiv, i se 
părea inacceptabil. Existau zvonuri care sus țineau c ă Stăreția jurase la un 
moment dat s ă readuc ă Graalul  înapoi  în Fran ța, dar nici o dovad ă istoric ă nu 
sugera c ă legământul fusese adus la  îndeplinire.  Și chiar dac ă izbutiser ă să 
readuc ă Graalul  în Fran ța, adresa din Rue Haxo 24,  în apropierea unui teren

de tenis, nu p ărea câtuși de pu țin un loc demn pentru odihna ve șnică a sacrei 
relicve.
 — Sophie, chiar nu v ăd cum aceast ă cheie ar putea avea ceva de­a face 
cu Graalul.
 — Fiindc ă se presupune c ă acesta s­ar afla  în Anglia?
 — Nu numai pentru asta. Ascunz ătoarea Sf ântului Graal este unul dintre
cele mai bine p ăstrate secrete din lume. Membrii St ăreției așteapt ă zeci de ani, 
răstimp  în care trebuie s ă se dovedeasc ă suficient de vrednici  și de încredere 
pentru a ajunge  în eșalonul superior al confreriei  și a afla unde anume este 
ascuns Graalul. Secretul este protejat printr­un complex sistem de cunoa ștere 
piramidal ă și, cu toate c ă Stăreția are foarte mul ți membri, numai patru dintre 
ei știu unde este ascuns Graalul – Marele Maestru  și cei trei sene șali ai s ăi. 
Probabilitatea ca bunicul t ău să fie unul dintre Cei Patru este foarte mic ă.
 „Bunicul a fost unul dintre ei”, murmur ă Sophie c ălcând și mai ap ăsat pe
accelerator. Imaginea  întipărită în amintirea ei confirma dincolo de orice 
îndoial ă statutul lui Jacques Sauni ère în cadrul confreriei.
 — Și chiar dac ă bunicul t ău s­ar fi aflat undeva,  în vârful ierarhiei, n­ar fi
avut voie s ă dezv ăluie nimic, nim ănui din afara ordinului. Ar fi de neconceput 
să­ți permit ă ție să pătrunzi  în interior.
 „Eu am fost deja acolo”,  își spuse Sophie, cu g ândul la ritualul pe care  îl 
surprinse  în subsol. Se  întreb ă dacă venise oare vremea s ă­i povesteasc ă 
americanului ce v ăzuse  în seara aceea, la castelul din Normandia. Vreme de 
zece ani, ru șinea o  împiedicase s ă pomeneasc ă ceva. Numai amintirea acelor 
clipe  îi încrâncena carnea pe trup. O siren ă începu s ă urle undeva,  în dep ărtare
și, brusc, sim ți cum un val de oboseal ă o cople șește.
 — Acolo! Strig ă Langdon la vederea siluetei  întunecate a Roland Garros­
ului.
 După câteva încerc ări eșuate, g ăsiră intersec ția cu Rue Haxo  și intrar ă. 
Pe marginile drumului se  înșirau diverse firme.
 „Trebuie s ă ajungem la num ărul dou ăzeci și patru”,  își spuse Langdon, 
dându­și seama c ă, fără să­și dea seama, privirea sa cerceta  împrejurimile  în 
căutarea unei biserici. „Nu fi caraghios! O str ăveche biseric ă a templierilor  în 
cartierul  ăsta?!”
 — Acolo e! Izbucni Sophie, ar ătându­i ceva.
 Profesorul  își ridic ă imediat capul  și zări structura din fa ță. „Ce 
Dumnezeu?!”
 Era o cl ădire modern ă. Un fel de fort ăreață joasă, cu o cruce uria șă, cu 
brațele egale, gravat ă pe fa țadă. Dedesubt se putea citi: „DEPOSITORY BANK 
OF ZURICH”.
 Acum  îi părea bine c ă nu­i pomenise lui Sophie nimic din ideile lui cu 
privire la o eventual ă biseric ă a Templierilor. Cei care studiau simbolistica 
aveau adesea tendin ța să caute  înțelesuri ascunse acolo unde nu exista 
niciunul.  În cazul de fa ță, profesorul uitase complet c ă simbolul crucii pa șnice, 
cu bra țele egale, era prezent  și pe drapelul na țional al Elve ției.

Cel pu țin, un mister fusese elucidat.
 Cheia din m âna lor deschidea o caset ă de valori dintr­o banc ă elvețiană.
 În fața Castelului Gandolfo, o adiere r ăcoroas ă mătura faleza abrupt ă și 
episcopul Aringarosa  își strânse mai bine sutana pe l ângă corp c ând cobor î din 
Fiat. „Trebuia s ă­mi mai fi luat ceva pe mine”,  își spuse,  încerc ând să se 
opreasc ă din tremurat. Ultimul lucru de care avea nevoie  în seara asta era s ă 
pară slăbit sau speriat.
 Castelul era cufundat  în întuneric, cu excep ția ferestrelor de la ultimul 
etaj. „Biblioteca”,  își aminti episcopul. „Sunt acolo  și mă așteapt ă.” Plec ându­și 
bărbia în piept ca s ă­și fereasc ă ochii de v ânt, își continu ă drumul arunc ând o 
privire fugar ă spre cele dou ă cupole ale Observatorului Astronomic.
 Preotul care  îl întâmpin ă la ușă părea somnoros; era acela și care  îl 
așteptase  și acum cinci luni, de și în seara asta era mai pu țin ospitalier:
 — Eram  îngrijora ți, îi spuse omul, privindu­ și ceasul de la m ână și 
părând, mai degrab ă, deranjat dec ât îngrijorat.
 — Îmi cer scuze! Nu te mai po ți baza azi pe cursele aeriene!
 Preotul morm ăi ceva de nedeslu șit și apoi rosti cu voce tare:
 — Vă așteapt ă cu to ții sus! V ă conduc eu!
 Biblioteca era o  încăpere de form ă pătrată, cu lambriuri negre din podea 
până în plafon. Pere ții erau c ăptușiți cu rafturi pline de c ărți. Pardoseala era 
din marmur ă de culoarea ambrei, cu o bordur ă din bazalt negru, o 
reminiscen ță a zilelor  în care aici era un palat.
 — Bine ai venit,  îl întâmpin ă o voce din cel ălalt cap ăt al încăperii.
 Aringarosa  încerc ă să­și dea seama cine vorbise, dar lumina era mult 
prea slab ă – mult mai palid ă decât la prima sa vizit ă aici, c ând toate becurile 
erau aprinse. „Noaptea adev ăratei treziri!”  În seara asta, to ți îl așteptau  în 
penumbr ă, de parc ă le­ar fi fost ru șine de ceea ce urma s ă se întâmple.
 Episcopul  înaint ă solemn, cu un aer aproape regal. La o mas ă lung ă, în 
partea opus ă a încăperii, z ări trei siluete. Pe cea din mijloc o recunoscu imediat
– obezul secretar al Vaticanului, st ăpân peste toate problemele juridice din 
Cetatea Sf ântă. Ceilal ți doi erau cardinali italieni de rang  înalt.
 Aringarosa se apropie de ei:
 — Scuzele mele umile pentru ora t ârzie. Suntem  în zone cu fuse orare 
diferite. Probabil c ă sunte ți obosi ți la aceast ă oră.
 — Deloc, deloc,  îi răspunse secretarul, ale c ărui m âini durdulii  ședeau 
împreunate pe abdomenul imens.  Îți suntem recunosc ători c ă ai venit p ână 
aici. Îți putem oferi o cafea sau ceva r ăcoritor?
 — Aș prefera s ă nu ne prefacem c ă suntem  într­o vizit ă de curtoazie. 
Trebuie s ă prind un alt avion. Trecem direct la discu ții'?
 — Desigur,  îi replic ă obezul. A ți acționat mult mai rapid dec ât ne­am fi 
imaginat noi.
 — Da?
 — Mai avea ți la dispozi ție încă o lun ă.

— V­a ți expus  îngrijorarea cu cinci luni  în urm ă. Pentru ce s ă mai 
aștept?
 — Într­adev ăr. Suntem foarte mul țumiți că ați acționat cu at âta 
promptitudine.
 Privirile lui Aringarosa se  îndreptar ă spre cap ătul mesei, unde era 
așezată o serviet ă neagr ă.
 — Acolo este ceea ce am cerut?
 — Da. De și, trebuie s ă recunosc – mai ad ăugă secretarul cu vocea 
oarecum nesigur ă – solicitarea ne­a  îngrijorat. Pare  într­un fel…
 — Periculoas ă, încheie unul dintre cardinali. E ști sigur c ă nu ți­i putem 
expedia undeva? Suma este exorbitant ă.
 „Libertatea e scump ă.”
 — Nu­mi fac griji pentru siguran ța mea. Dumnezeu este cu mine.
 Cei trei prela ți nu p ăreau tocmai convin și:
 — Fondurile sunt exact a șa cum le­am solicitat?
 Secretarul  încuviin ță:
 — Obliga țiuni la purt ător, de valoare mare, emise de Banca Vaticanului. 
Pot fi transformate  în lichidit ăți oriunde  în lume.
 Aringarosa se apropie de cap ătul mesei  și deschise servieta.  Înăuntru se 
aflau dou ă teancuri de obliga țiuni, fiecare inscrip ționata cu sigiliul Vaticanului 
și cu termenul PORTATORE, ceea ce  însemna c ă purt ătorul – oricine ar fi fost el
– le putea  încasa contravaloarea.
 Secretarul  îl privea foarte  încordat:
 — Trebuie s ă adaug c ă ne­am fi sim țit cu to ții mult mai lini știți dacă 
fondurile ar fi fost lichide.
 „Nici n­a ș fi putut s ă duc at âția bani lichizi”,  își spuse Aringarosa, 
închiz ând servieta.
 — Obliga țiunile pot fi transformate  în lichidit ăți, adăugă el. Chiar voi a ți 
spus­o!
 Cardinalii schimbar ă între ei priviri  îngrijorate, apoi unul  îi răspunse:
 — Da, dar obliga țiunile pot fi identificate imediat ca provenind de la 
Banca Vaticanului.
 Aringarosa z âmbi ca pentru sine. Tocmai acesta fusese  și motivul pentru 
care Învățătorul  îi sugerase s ă ceară banii  în obliga țiuni emise de Vatican; 
funcționau  și ca un fel de asigurare. „A șa suntem cu to ții implica ți.”
 — Tranzac ția este perfect legal ă, se ap ără episcopul. Opus Dei este un 
ordin personal al Vaticanului  și Sfin ția Sa poate cheltui banii dup ă cum 
dorește. Nu s­a  încălcat nici o lege!
 — Este adev ărat, însă…
 Secretarul se aplec ă în față și scaunul p ârâi sub greutatea lui:
 — Nu  știm ce ai de g ând să faci cu aceste fonduri  și, dac ă este ceva ilegal 
în…
 — Ținând seama de ceea ce mi­a ți cerut, contraatac ă Aringarosa, nu v ă 
privește ce am s ă fac eu cu banii.

În încăpere se a șternu o lung ă tăcere.
 „Toți trei  știu că am dreptate”,  își spuse episcopul.
 — Și acum,  îmi închipui c ă trebuie s ă semnez ceva?
 Prela ții tres ăriră și împinser ă nerăbdători h ârtia spre el, de parc ă nu și­
ar fi dorit dec ât ca oaspetele s ă plece c ât mai repede. Aringarosa privi 
documentul. Avea sigiliul papal.
 — Este identic cu cel pe care mi l­a ți trimis mie?
 — Exact.
 Episcopul fu surprins de faptul c ă nu sim ți nici o emo ție când semn ă 
hârtia; cei trei  însă răsuflar ă ușurați:
 — Mul țumim,  îi zise secretarul. Serviciul pe care l­ai adus Bisericii nu va 
fi niciodat ă uitat.
 Aringarosa lu ă servieta; greutatea ei era promi țătoare. Cei patru b ărbați 
se uitar ă unul la altul pre ț de câteva clipe, de parc ă ar mai fi vrut s ă spun ă 
ceva, dar nimeni nu rosti nici un cuv ânt. Episcopul se  întoarse  și se îndrept ă 
spre u șă:
 — Aringarosa! R ăsuna vocea unuia dintre cardinali.
 — Da?
 — Încotro te duci de aici?
 Episcopul  își dădu seama c ă întrebarea era mai degrab ă de ordin 
spiritual dec ât geografic, dar nu inten ționa s ă discute acum probleme de 
moralitate.
 — La Paris, le r ăspunse  și ieși din  încăpere.
 The Depository Bank of Z ürich este o banc ă Geldschrank deschis ă 
douăzeci și patru de ore din dou ăzeci și patru, care ofer ă întreaga gam ă de 
servicii bancare moderne,  în buna tradi ție elve țiană. Având sedii la Z ürich, 
Kuala Lumpur, New York  și Paris, banca  și­a extins  în ultimii ani activitatea la 
servicii anonime computerizate.
 Majoritatea opera țiunilor sale au la baz ă cea mai simpl ă și totodat ă cea 
mai veche ofert ă bancar ă: anonimul Lager – casetele pentru valori cu utilizator 
neprecizat. Clien ții care doreau s ă păstreze  în siguran ță diverse bunuri, de la 
certificate de Burs ă până la tablouri valoroase, le puteau depune aici anonim, 
grație unor proceduri de  înaltă tehnologie  și le puteau retrage oric ând, 
bineînțeles în acela și anonimat.
 Sophie opri taxiul  în dreptul num ărului dou ăzeci și patru pe Rue Haxo. 
Privind liniile simple  și drepte ale cl ădirii, Langdon  își dădu seama c ă avea  în 
față o institu ție serioas ă. Construc ția era un cub f ără ferestre, care p ărea cioplit
în întregime  în oțel rece. Aidoma unei uria șe cărămizi metalice, cl ădirea era 
ușor retras ă de la strad ă, iar pe fa țada ei str ălucea o cruce de neon  înaltă de 
patru metri, cu bra țele egale.
 Confiden țialitatea b ăncilor elve țiene devenise unul dintre cele mai 
profitabile produse de export ale  țării. Institu țiile de acest gen erau  însă 
controversate  în lumea artistic ă, deoarece le ofereau ho ților posibilitatea s ă își 
ascund ă bunurile furate, chiar  și ani de­a r ândul, p ână ce obiectelor respective

li se pierdea urma. Fiindc ă depozitele erau ferite de inspec țiile poli ției, fiind 
alocate unor conturi numerice, nu unor nume reale, ho ții puteau sta lini știți, 
știind c ă bunurile ob ținute prin jaf sunt  în siguran ță și că nimeni nu le poate 
dovedi implicarea  în furt.
 Sophie oprise  în dreptul impun ătoarei por ți care bloca aleea de acces  în 
bancă – o ramp ă ce cobora  în subsolul cl ădirii. O camer ă video era  îndreptat ă 
exact asupra lor  și, spre deosebire de cele de la Luvru, Langdon era convins c ă 
aceasta era una autentic ă.
 Cobor ând geamul portierei, Sophie studie panoul electronic de al ături. 
Un ecran cu cristale lichide oferea indica ții în șapte limbi. Prima era engleza: 
„INTRODUCE ȚI CHEIA!”
 Scoțând cheia aurie din buzunar, privi din nou panoul. Sub ecran se afla 
o fant ă triunghiular ă.
 — Ceva  îmi spune c ă se va potrivi, remarc ă Langdon.
 Sophie alinie cap ătul triunghiular al cheii  în fant ă și împinse, p ână ce tija
pătrunse complet  în interior. Probabil c ă nu era nevoie s­o  și răsuceasc ă, 
fiindc ă în aceea și clipă poarta  începu s ă se deschid ă.
 Ridic ându­și piciorul de pe fr ână, Sophie  înaint ă până la o a doua poart ă,
cu un panou electronic al ături.  În spate, prima poart ă se închise, prinz ându­i 
înăuntru.
 „Să sper ăm că și a doua poart ă func ționeaz ă”, își spuse profesorul, deloc 
încântat de faptul c ă era blocat acolo.
 Aceea și instruc țiune  și pe acest panou: „INTRODUCE ȚI CHEIA!”
 Sophie se conform ă și poarta se deschise imediat. Pu țin mai t ârziu, taxiul
cobora pe ramp ă, în interiorul cl ădirii.
 Garajul era mic  și slab luminat, cu vreo dou ăsprezece locuri. La cel ălalt 
capăt se z ărea intrarea principal ă în banc ă. Pardoseala de ciment era acoperit ă 
cu un covor ro șu, îmbiind clien ții spre o u șă uriașă, ce p ărea turnat ă în metal 
compact.
 „Ce mesaje contradictorii!”, remarc ă Langdon. «Bine a ți venit»  și «nu 
intrați»!
 Sophie  îndrept ă mașina într­un spa țiu aproape de intrare  și opri motorul.
 — Ar trebui s ă lași arma aici.
 „Cu pl ăcere”,  își spuse Langdon, ascunz ând revolverul sub banchet ă.
 Cobor âră, apoi str ăbătură covorul ro șu până la ușa de o țel. Aceasta nu 
avea m âner sau clan ță, dar pe zidul al ăturat se afla o alt ă fantă triunghiular ă. 
Aici nu mai existau  însă instruc țiuni scrise.
 — Cei care se prind mai greu nu au ce c ăuta în banc ă, se amuz ă 
Langdon.
 Sophie r âse – dar era un r âs nervos.
 — Să încerc ăm!
 Introduse cheia  în fant ă și ușa se deschise cu un puf ăit gutural. 
Privindu­se surprin și, trecur ă pragul. U șa se închise cu un bufnet sec ând în 
spatele lor.

Holul central al b ăncii avea cele mai impun ătoare decora țiuni interioare 
pe care le v ăzuse profesorul vreodat ă. În vreme ce majoritatea institu țiilor 
financiare se mul țumeau cu obi șnuita combina ție de granit  și marmur ă neagr ă,
aceasta optase pentru metal  și nituri lucitoare, de la un perete la altul.
 „Oare cine s­o fi ocupat de amenajarea interiorului? Se  întreb ă Langdon. 
Vreun concern de fabricare a o țelului'?”
 Sophie p ărea la fel de intimidat ă.
 Metalul cenu șiu era prezent peste tot– pe podea, pe pere ți, la u și, în 
birouri… Chiar  și scaunele p ăreau confec ționate din fier forjat. Efectul era  însă 
impresionant, iar mesajul – clar: „A ți intrat  într­un seif!”
 Un ins masiv, aflat  în spatele unui birou,  își ridic ă ochii spre ei,  închise 
micul televizor la care se uita  și îi salut ă surâzându­le amabil.  În ciuda 
musculaturii  și a revolverului vizibil de sub bra ț, li se adres ă cu amabilitatea 
fără cusur a recep ționerilor elve țieni:
 — Bonsoir! Cu ce v ă pot fi de folos?
 Salutul bilingv era cel mai nou truc al europenilor, l ăsând clientului 
posibilitatea de a r ăspunde  în ce limb ă dore ște.
 Sophie nu  îi spuse  însă nimic, mul țumindu­se s ă așeze cheia aurie pe 
birou, chiar sub ochii omului.
 Func ționarul se holb ă pentru o secund ă la ea  și, instantaneu, lu ă poziția 
de drep ți:
 — Desigur. Ascensorul dumneavoastr ă se afl ă la cap ătul holului. Voi 
anun ța pe cineva c ă veniți.
 Sophie  încuviin ță și luă cheia  înapoi.
 — La ce etaj?
 Omul o fix ă cu o privire stranie.
 — Cheia dumneavoastr ă îi spune ascensorului unde s ă opreasc ă.
 — Oh, da, z âmbi ea.
 Paznicul privi cum cei doi se apropie de lift, introduc ând cheia  în fant ă, 
urcă și ușa se închide  în urma lor.  În aceea și clipă, întinse m âna dup ă telefon. 
Nu suna pentru a anun ța pe cineva despre sosirea lor; nu era nevoie. Un 
recep ționist de seif era aten ționat  în mod automat c ând clientul introducea 
cheia  în fanta de la poart ă.
 De data aceasta  însă, paznicul  îi telefon ă directorului b ăncii.  În vreme ce 
aștepta formarea num ărului, deschise din nou televizorul. Emisiunea de  știri pe
care o urm ărea când sosiser ă cei doi tocmai se  încheia. Oricum, nu mai conta. 
Privi din nou chipurile de pe ecran.
 Directorul  îi răspunse:
 — Oui?
 — Avem o problem ă aici!
 — Ce s­a  întâmplat?
 — Poli ția Francez ă se afl ă în urm ărirea a doi fugari.
 — Și?
 — Am ândoi au intrat acum un minut  în banc ă.

Directorul  înjură abia auzit.
 — Bine. Iau imediat leg ătura cu monsieur Vernet.
 Paznicul  închise  și form ă un alt num ăr. Cel al Interpolului.
 Langdon remarc ă cu surprindere c ă, în loc s ă urce, liftul cobora. Nu avea
idee la c âte etaje sub nivelul solului ajunseser ă, când ușa se deschise,  în 
sfârșit. Nici nu­i p ăsa, de fapt; era bucuros c ă ieșea din ascensor.
 Cu o promptitudine impresionant ă, un recep ționer  îi aștepta deja. Era un
om în vârstă, cu o  înfățișare pl ăcută și un costum impecabil c ălcat, care  îi 
conferea un aspect u șor ciudat – un b ătrân func ționar de banc ă, într­o lume 
ultratehnologizat ă.
 — Bonsoir,  îi întâmpin ă omul. Bun ă seara! Dac ă sunte ți atât de amabili 
să mă urma ți, s'il vous pla ît!
 Fără a mai a ștepta un r ăspuns, se r ăsuci pe c ălcâie și porni cu pa și 
repezi  în lungul unui coridor metalic,  îngust.
 Langdon  și Sophie  îl urmar ă pe o serie de coridoare din care se intra  în 
încăperi mari,  în care se aflau unit ăți centrale computerizate.
 — Voici, spuse b ătrânul, ajung ând în fața unei u și de o țel, pe care o 
deschise. Aici!
 După ce trecuser ă pragul, p ătrunser ă într­o cu totul alt ă lume.  Încăperea
în care se aflau sem ăna cu holul central al unui hotel elegant. Locul metalului 
și al niturilor fusese luat aici de covoare persane, mobilier de stejar  și fotolii de 
pluș. Pe biroul masiv a șezat în mijlocul camerei a șteptau dou ă pahare de 
cristal  și o sticl ă deschis ă de Perrier, ale c ărei bule  încă se ridicau la suprafa ță. 
Dintr­o cafetier ă de al ături ie șeau aburi.
 „Precizie de ceas elve țian”,  își spuse Langdon.
 Bătrânul îi surâse blajin:
 — Am impresia c ă este prima dumneavoastr ă vizită la noi.
 Sophie ezit ă, apoi f ăcu semn c ă da.
 — Înțeleg. Cheile sunt adeseori l ăsate mo ștenire  și totdeauna noii clien ți 
sunt impresiona ți de acest protocol.  Încăperea v ă apar ține cât timp dori ți s­o 
folosi ți, adăugă func ționarul, invit ându­i la birou.
 — Spune ți că uneori cheile sunt mo ștenite?
 — Într­adev ăr. Cheia dumneavoastr ă este asemenea unui cont numeric 
elvețian, care de multe ori trece de la o genera ție la alta. La conturile noastre 
premium, cea mai mic ă durat ă de închiriere a unei casete de valori este de 
cincizeci de ani. Pl ătiți în avans. Prin urmare, fluctua ția genera țiilor este 
considerabil ă.
 — Cincizeci de ani a ți spus?  Întreb ă Langdon, f ăcându­și ochii c ât cepele.
 — Minimum! Desigur, pute ți alege perioade mai mari, dar, cu excep ția 
unor dispozi ții speciale, dac ă timp de cincizeci de ani nu se  înregistreaz ă nici o 
activitate  în contul respectiv, con ținutul casetei de valori este automat distrus. 
Să inițiez procesul de accesare a casetei dumneavoastr ă?
 Sophie  înclin ă din cap:
 — Vă rog!

Bătrânul întinse un bra ț, arătând în jurul lui:
 — Aceast ă încăpere este a dumneavoastr ă acum. Dup ă plecarea mea, 
puteți rămâne aici c ât timp dori ți, pentru a verifica  și a schimba dup ă dorin ță 
conținutul casetei dumneavoastr ă, care va sosi… Exact  în acest loc.
 Îi conduse p ână la peretele din spate, unde o band ă rulant ă pătrundea 
prin zid  într­o curb ă ușoară.
 — Introduce ți cheia  în fanta aceea, ad ăugă el ar ătându­le un panou 
electronic al ăturat, pe care se z ărea fanta triunghiular ă deja cunoscut ă. O dat ă 
ce computerul confirm ă indenta țiile de pe cheia dumneavoastr ă, tasta ți 
numărul contului  și caseta de valori care v ă apar ține este extras ă din seif de un
braț­robot  și adus ă aici. C ând ați sfârșit, o a șezați din nou pe banda rulant ă, 
introduce ți iarăși cheia  și procesul se reia,  în ordine invers ă. Fiindc ă totul este 
automatizat, confiden țialitatea dumneavoastr ă este asigurat ă, chiar  și față de 
personalul acestei b ănci. Dac ă aveți nevoie de ceva, trebuie doar s ă apăsați 
butonul aflat pe masa din mijlocul  încăperii.
 Sophie vru s ă întrebe ceva, c ând un telefon  începu s ă sune.
 Func ționarul  îi privi jenat  și nedumerit:
 — Vă rog sa m ă scuza ți.
 Se apropie de telefonul care se afla pe mas ă, alături de cafetier ă și de apa
mineral ă:
 — Oui?
 Se încrunta tot mai mult pe m ăsură ce asculta:
 — Oui… Oui… D'accord.
 Apoi  închise  și se întoarse spre ei, cu un sur âs incomod.
 — Îmi pare r ău, dar acum trebuie s ă plec. Sim țiți­vă ca acas ă.
 Și porni ca din pu șcă spre u șă.
 — Scuza ți­mă, îl opri Sophie. A ș dori o scurt ă lămurire  înainte de a pleca.
Ați spus c ă trebuie s ă tastăm un num ăr de cont?
 Omul se opri  în fața ușii, părând descump ănit:
 — Desigur. La fel ca la majoritatea b ăncilor elve țiene, casetele noastre de 
valori au ata șat un num ăr, nu un nume. Ave ți o cheie  și un num ăr de cont 
personal, cunoscut numai de dumneavoastr ă. Cheia constituie doar jum ătate 
din formula dumneavoastr ă de identificare. Cealalt ă jumătate este num ărul de 
cont. Altfel, dac ă ați pierde cheia, oricine ar putea­o folosi.
 Sophie ezit ă o clip ă.
 — Dar dac ă binef ăcătorul meu nu mi­a l ăsat nici un num ăr de cont?
 Inima func ționarului  începu s ă bată tot mai repede. „ Înseamn ă că n­ave ți
ce căuta aici”. Dar le oferi un z âmbet amabil:
 — Voi ruga pe cineva s ă vă ajute. Va veni imediat.
 Ieșind din  încăpere, b ătrânul închise u șa în urma lui  și răsuci yala 
masiv ă, încuindu­i  înăuntru.
 În celălalt cap ăt al ora șului, locotenentul Collet se afla pe peronul G ării 
de Nord, c ând telefonul mobil  începu s ă­i sune.
 Era Fache.

— Interpolul a primit un pont,  îi spuse c ăpitanul. Las ă trenul. Langdon  și
Neveu au intrat  în filiala din Paris a Depository Bank of Z ürich. Adu­ ți oamenii 
aici, imediat!
 — Ați aflat ceva despre ce voia Sauni ère să le spun ă lui Sophie Neveu  și 
lui Langdon?
 Tonul lui Fache era  înghețat:
 — Dac ă­i arestezi, locotenent Collet, atunci am s ă­i pot  întreba asta 
personal.
 — Am  înțeles. Rue Haxo, num ărul dou ăzeci și patru. Imediat, c ăpitane!
 Închise  și își chem ă oamenii.
 Andr é Vernet, pre ședintele filialei din Paris a Depository Bank of Z ürich, 
locuia  într­un apartament luxos, chiar deasupra b ăncii.  În ciuda re ședinței sale
elegante, totdeauna  își dorise o locuin ță pe chei,  în L'Ile Saint­Louis,  în mijlocul
adevăraților cognoscenti, pe c ând aici nu se  învârtea dec ât între cei boga ți și 
parșivi.
 „Când voi ie și la pensie,  își spunea el adesea,  îmi voi umple pivni ța cu 
sticle rare de Bordeaux,  îmi voi at ârna în salon un Fragonard sau poate un 
Boucher  și­mi voi petrece timpul c ăutând antichit ăți și cărți rare  în Cartierul 
Latin.”
 În noaptea aceasta, Vernet se trezise abia de  șase minute  și jum ătate. 
Totuși, în vreme ce str ăbătea în grab ă coridoarele subterane ale b ăncii, ar ăta de
parcă tocmai ie șise din m âinile croitorului  și ale frizerului s ău. Impecabil 
îmbrăcat într­un costum din m ătase,  își pulveriz ă în gur ă puțin spray parfumat
și își îndrept ă nodul cravatei f ără să se opreasc ă din mers. Obi șnuit s ă fie trezit
la cele mai diverse ore pentru diver și clien ți interna ționali, Vernet  își 
programase somnul la fel ca cei din tribul Masai – r ăzboinicii africani fiind 
renumi ți pentru capacitatea lor de a se trezi  în numai c âteva secunde din cel 
mai ad ânc somn, perfect preg ătiți de lupt ă.
 „Preg ătit de lupt ă”, își aminti pre ședintele, tem ându­se c ă, în aceast ă 
noapte, compara ția se va dovedi mai mult dec ât potrivit ă. Sosirea unui client cu
o cheie aurie necesita de fiecare dat ă un plus de aten ție, dar un client cu o 
cheie aurie c ăutat de Poli ția Judiciar ă… Iată o situa ție extrem de delicat ă. 
Raporturile b ăncii cu oficialit ățile franceze pe tema confiden țialității clien ților 
erau destul de  încordate  și așa, fără ca vreunul dintre ei s ă fie un infractor 
urmărit de poli ție.
 „Cinci minute,  își spuse Vernet. Trebuie s ă­i scot pe oamenii  ăștia din 
bancă înainte de sosirea poli ției.”
 Dacă se va mi șca repede, iminentul dezastru va putea fi evitat. 
Președintele va declara apoi poli ției că fugarii intraser ă, într­adev ăr, în sediu, 
dar fiindc ă nu erau clien ții băncii și nu aveau un num ăr de cont, fuseser ă 
poftiți afar ă. Ce bine ar fi fost dac ă afurisitul de paznic nu ar fi chemat 
Interpolul! Dar discre ția nu f ăcea parte, probabil, din arsenalul de lucru al unui
agent de paz ă plătit cu 15 euro pe or ă.

Oprindu­se  în prag, trase ad ânc aer  în piept  și încerc ă să se relaxeze. 
Apoi, afi șând un sur âs amabil, descuie u șa și pătrunse  în încăpere ca o adiere 
caldă.
 — Bun ă seara, spuse atunci c ând își zări clien ții. Eu sunt Andr é Vernet. 
Cu ce v ă pot aju…
 Restul frazei  îi înțepeni undeva sub m ărul lui Adam. Femeia din fa ța lui 
era cel mai nea șteptat client pe care­l avusese pre ședintele vreodat ă.
 — Îmi pare r âu, ne cunoa ștem cumva?  Întreb ă Sophie.
 Ea nu­l  știa pe nou­venit,  însă pentru o clip ă acesta o privi de parc ă ar fi 
văzut o stafie.
 — Nu…, b âigui el. Nu… Nu cred. Serviciile noastre sunt oferite sub 
anonimat. Apoi, r ăsuflând ad ânc și silindu­se s ă le sur âdă calm, ad ăugă: 
Asisten ții mei mi­au spus c ă aveți o cheie aurie, dar nu  și un num ăr de cont. 
Pot să vă întreb cum a ajuns aceast ă cheie  în posesia dumneavoastr ă?
 — Bunicul meu mi­a dat­o, replic ă Sophie, privindu­l cu aten ție pe omul 
din fa ța ei, surprins ă de tulburarea care i se citea acestuia pe chip.
 — Așa, deci? Bunicul v­a dat cheia, dar nu  și num ărul contului'?
 — Nu cred c ă a mai avut timp! A fost asasinat  în seara aceasta!
 Când auzi aceste cuvinte, omul se cl ătină pe picioare  și se împletici c âțiva
pași înapoi, cu ochii  îngrozi ți:
 — Jacques Sauni ère e mort?! Dar… Cum?
 Acum Sophie avu impresia c ă a încasat un pumn  în plex:
 — Îl cuno șteați pe bunicul meu?
 Andr é Vernet p ărea la fel de uluit ca  și ea. Sprijinindu­se cu o m ână de 
marginea mesei, pentru a­ și regăsi echilibrul,  îi explic ă:
 — Jacques  și cu mine eram prieteni buni. C ând s­a  întâmplat?
 — În seara aceasta, ceva mai devreme.  În Luvru!
 Vernet se apropie de un fotoliu confortabil din piele  și se afund ă în el.
 — Trebuie s ă vă pun o  întrebare extrem de important ă! Privi pe r ând, 
când la Langdon, c ând la Sophie  și apoi continu ă: Are vreunul dintre 
dumneavoastr ă ceva de­a face cu asasinarea lui?
 — Nu! Declar ă Sophie.  În nici un caz!
 După o scurt ă pauz ă, Vernet relu ă oarecum  încruntat:
 — Fotografiile dumneavoastr ă au fost difuzate de Interpol. A șa v­am 
recunoscut! Sunte ți căutați pentru crim ă!
 „Fache a luat deja leg ătura cu Interpolul?! C ăpitanul se dovedea a fi mult
mai motivat dec ât crezusem”,  își spuse Sophie, apoi  îi explic ă bancherului  în 
câteva cuvinte cine era Langdon  și ce se petrecuse la Luvru, cu c âteva ore mai 
devreme.
 — Și, în pragul mor ții, bunicul dumneavoastr ă v­a l ăsat un mesaj  în care
vă cerea s ă­l contacta ți pe domnul Langdon?
 — Da.  Și aceast ă cheie.
 Sophie a șeză cheia pe mas ă, în fața lui Vernet, cu simbolul St ăreției.
 Președintele b ăncii îi arunc ă o privire, dar nu schi ță nici un gest:

— Nu v­a l ăsat dec ât aceast ă cheie? Nimic altceva? Nici o buc ățică de 
hârtie?
 Deși nu avusese timp s ă caute prea mult, Sophie era sigur ă că nu mai 
fusese nimic altceva ascuns dup ă tabloul Fecioarei  între st ânci.
 — Nu! Doar cheia!
 Vernet oft ă, dezam ăgit:
 — Mi­e team ă că fiecare cheie este cuplat ă electronic la un num ăr de 
cont format din zece cifre, care func ționeaz ă ca o parol ă. Fără acel num ăr, 
cheia dumneavoastr ă nu v ă ajută la nimic.
 „Zece cifre!” Sophie calcul ă în minte  șansele criptografice. Zece miliarde 
de posibilit ăți. Chiar dac ă ar folosi cele mai puternice computere ale DCPJ, tot 
ar avea nevoie de s ăptămâni întregi pentru a sparge codul.
 — Domnule,  ținând seama de circumstan țe, fire ște că ne ve ți putea ajuta!
 — Îmi pare r ău, însă chiar nu pot face nimic. Clien ții își tasteaz ă 
numărul de cont prin intermediul unui terminal protejat, ceea ce  înseamn ă că 
parola este cunoscut ă doar de computer  și de clientul respectiv. Aceasta este 
una dintre modalit ățile prin care asigur ăm anonimatul clien ților și securitatea 
angaja ților no ștri.
 Sophie  înțelese.  Și magazinele universale procedau la fel.
 „ANGAJA ȚII NU DE ȚIN CHEI ALE CASETELOR DE BAGAJE.” Evident c ă 
banca nu voia s ă riște ca un ho ț să fure o cheie  și pe urm ă să ia ostatic un 
angajat pentru a afla num ărul de cont respectiv.
 Sophie se a șeză lângă Langdon, privi cheia de pe mas ă și apoi  își ridic ă 
ochii spre Vernet:
 — Ave ți idee ce a depus bunicul meu  în banca dumneavoastr ă?
 — Câtuși de pu țin! Aceasta este, de fapt, defini ția băncilor Geldschrank.
 — Domnule Vernet, insist ă ea, nu prea avem timp, a șa că vă voi vorbi pe 
șleau, dac ă îmi permite ți.
 Întinse m âna și întoarse cheia cu sigiliul St ăreției la vedere, privind 
atent ă ochii bancherului:
 — Simbolul acesta v ă spune ceva?
 Vernet privi f ără nici o reac ție floarea de crin  încrustat ă pe cheie:
 — Nu,  însă mulți clien ți de­ai no ștri își graveaz ă inițiale sau diverse sigle 
pe cheile proprii.
 Sophie oft ă, fixându­l  în continuare cu privirea:
 — Sigiliul acesta este simbolul unei societ ăți secrete cunoscute sub 
numele de Le Prieur é de Sion.
 Nici o reac ție.
 — Posibil. Eu nu  știu nimic. Bunicul dumneavoastr ă îmi era prieten, dar 
noi discutam doar despre afaceri.
 Președintele  își lărgi nodul de la cravat ă, părând mai agitat.
 — Monsieur Vernet, bunicul mi­a telefonat  în seara aceasta pentru a­mi 
spune c ă ne aflam  și eu și el, într­un mare pericol. A mai ad ăugat c ă trebuie

să­mi înmâneze ceva. Mi­a dat,  în fine, cheia aceasta, de la banca 
dumneavoastr ă. Acum el este mort. Ne­ar fi de ajutor orice ne­a ți putea spune!
 Bancherul  își șterse broboanele de sudoare de pe frunte:
 — Trebuie s ă ieșim din aceast ă clădire! Mi­e team ă ca poli ția va fi aici  în 
scurt timp. Unul dintre paznici s­a sim țit obligat s ă anun țe Interpolul.
 Sophie b ănuise  și ea acest lucru, dar mai f ăcu o ultim ă încercare:
 — Bunicul mi­a mai spus c ă trebuie s ă­mi dezv ăluie adev ărul despre 
familia mea. Acest lucru v ă sugereaz ă ceva?
 — Mademoiselle, familia dumneavoastr ă a pierit  într­un accident de 
mașina pe c ând era ți doar un copil.  Îmi pare r ău! Știu că Jacques Sauni ère v­a 
iubit foarte mult. Mi­a spus de multe ori c ât de mult  îl durea faptul c ă v­ați 
înstrăinat.
 Sophie nu  știa ce ar trebui s ă îi răspund ă și atunci Langdon interveni:
 — Con ținutul casetei are vreo leg ătură cu Sangrealul?
 Vernet  îi arunca o privire ciudat ă:
 — Nu  știu despre ce vorbi ți!
 În clipa aceea, telefonul bancherului  începu s ă sune.
 — Oui?
 Ascult ă câteva clipe cu o expresie surprins ă și tot mai  îngrijorat ă, apoi 
adăuga:
 — La police?  Și rapidement?
 Înjură, dădu rapid c âteva indica ții la repezeal ă în francez ă și le spuse c ă 
va cobor î în hol  într­un minut.
 După ce închise, se  întoarse spre Sophie:
 — Poli ția a reac ționat mult mai rapid dec ât de obicei. Aproape c ă au 
sosit.
 Sophie nu avea de g ând să renun țe:
 — Spune ți­le că am venit aici  și că am plecat  între timp. Dac ă vor s ă ne 
caute  înăuntru, cere ți­le să vă arate un ordin de perchezi ție. Așa vom mai 
câștiga pu țin timp.
 — Mademoiselle, Jacques  îmi era un bun prieten  și, în plus, banca mea 
nu are nevoie de o astfel de publicitate. Din aceste dou ă motive, nu voi permite 
ca arestarea dumneavoastr ă să aibă loc aici. L ăsați­mi un minut  și o să văd ce 
pot face ca s ă vă ajut s ă părăsiți banca f ără a fi prin și. Mai mult dec ât atât, eu 
nu m ă pot implica.
 Se ridic ă și se apropie de u șă cu pa și grăbiți, adăugând din mers:
 — Rămâneți aici! Voi face toate aranjamentele necesare  și mă voi întoarce
imediat.
 — Dar… Caseta de valori … Nu putem pleca pur  și simplu!
 — În aceasta privin ță nu am cum s ă vă ajut. Regret!
 Sophie r âmase cu ochii a țintiți la u șa care se  închidea  în urma 
președintelui,  întreb ându­se dac ă nu cumva num ărul de cont era scris  în 
vreuna dintre scrisorile pe care bunicul i le trimisese  în decursul anilor  și pe 
care le l ăsase de fiecare dat ă nedeschise.

Langdon se ridic ă brusc, av ând o lic ărire ciudat ă în ochi.
 — Robert! Z âmbești?
 — Bunicul t ău a fost un geniu!
 — Poftim?
 — Zece cifre!
 Sophie nu avea idee despre ce vorbea el.
 — Num ărul de cont, replic ă profesorul cu acela și surâs pe chip. Sunt 
sigur c ă totuși ni l­a l ăsat.
 — Unde?
 Langdon scoase din buzunar copia fotografiei de la locul crimei  și o așeză 
pe mas ă, în fața ei. Sophie citi doar primul r ând și imediat  își dădu seama c ă 
americanul avea dreptate.
 O, DIAVOL DRACONIC!
 OH, SF ÂNT SCHILOD!
 P. S. G ĂSEȘTE­L PE ROBERT LANGDON.”
 — Zece cifre! Repeta Sophie.
 „Grand­p ère a scris num ărul de cont pe podeaua Luvrului!”. C ând văzuse
prima dat ă pe parchet  Șirul lui Fibonacci cu numerele amestecate,  își 
închipuise c ă bunicul nu voise dec ât ca poli ția să apeleze la Departamentul de 
Criptografie  și astfel s ă ajung ă la ea. Mai t ârziu,  își dăduse seama c ă șirul 
constituia, totodat ă, o indica ție privind descifrarea celorlalte r ânduri ale 
mesajului – „un  șir cu ordinea schimbat ă… O anagram ă numeric ă”. Acum, spre
totala ei uluire,  înțelese c ă numerele aveau o semnifica ție mult mai ampl ă și 
mai important ă. Aproape cu certitudine ele constituiau cheia suplimentar ă 
pentru deschiderea casetei de valori.
 — A fost un maestru al  înțelesurilor duble, spuse ea cu voce tare. Iubea 
tot ce avea sensuri multiple, ascunse. Coduri  încifrate  în alte coduri.
 Langdon se ridicase  și se apropia deja de panoul electronic de l ângă 
banda rulant ă. Sophie  înhăță copia fotografiei  și alerga  în urma lui.
 Panoul avea o tastatura similar ă cu cea a bancomatelor, iar pe ecran 
trona sigla  în form ă de cruce a b ăncii. Al ături se afla cunoscuta fant ă 
triunghiular ă, în care introduse f ără întârziere cheia.
 Pe ecran ap ăru imediat un mesaj: „NUM ĂR DE CONT”
 Cursorul clipea, a șteptând.
 „Zece cifre.” Sophie citi cu voce tare numerele de pe h ârtie și Langdon le 
tastă unul c âte unul: „NUM ĂR DE CONT.
 Instantaneu, pe ecran ap ăru un nou mesaj,  în mai multe limbi. Prima era
engleza: „ATEN ȚIE!
 Înainte de a ap ăsa tasta Enter, verifica ți corectitudinea num ărului tastat.
 Pentru siguran ța dumneavoastr ă, în cazul  în care computerul nu 
recunoa ște num ărul de cont introdus, sistemul se va  închide  în mod automat.”
 — Și cu asta, basta! Exclama Sophie,  încrunt ându­se. Se pare c ă avem 
dreptul la o singur ă încercare.

Bancomatele obi șnuite acceptau trei  încerc ări de tastare a codului PIN 
înainte de blocarea c ârdului. Dar  ăsta nu era un automat bancar obi șnuit.
 — Num ărul pare corect introdus, spuse Langdon, verific ând atent cifrele 
tastate  și compar ându­le cu cele de pe h ârtie. S ă­i dăm drumul, ad ăugă el, 
făcându­i semn s ă apese tasta ENTER.
 Sophie  întinse degetul, dar se opri la jum ătatea mi șcării, surprins ă de un
gând straniu.
 — Haide! O gr ăbi Langdon. Vernet se va  întoarce  în cur ând.
 — Nu! Nu­i acesta num ărul de cont corect.
 — Ba da! Zece cifre. Care altul ar putea fi?
 — E prea oarecare, prea… la  întâmplare.
 „Prea la  întâmplare?” El nu era c âtuși de pu țin de aceea și părere. Toate 
băncile  își sfătuiau clien ții să aleag ă coduri PIN c ât mai banale, astfel ca nimeni
să nu le poat ă ghici.  În mod cert  și clien ții acestei b ănci au fost  îndemna ți să­și 
aleag ă numere de cont absolut la  întâmplare.
 Sophie  șterse cifrele tastate  și apoi ridica privirea spre el:
 — Ar fi o coinciden ță prea mare ca acest num ăr de cont ales a șa­zis la 
întâmplare s ă poat ă fi rearanjat  în forma  Șirului Fibonacci.
 Langdon  își dădu seama c ă aici avea dreptate. Ceva mai devreme, Sophie 
rescrisese numerele respective astfel  încât să formeze  Șirul lui Fibonacci. O 
simpl ă coinciden ță? Greu de crezut!
 Ea începuse deja s ă tasteze alte cifre, parc ă din memorie.
 — În plus, dat ă fiind pasiunea bunicului meu pentru coduri  și simboluri,
este foarte probabil s ă fi ales un num ăr cu o semnifica ție aparte pentru el, un 
număr pe care s ă și­l poat ă reaminti cu u șurință.
 Apoi, introduc ând și ultima cifr ă, afișă un sur âs hâtru:
 — Un num ăr care s ă pară ales la  întâmplare, dar care s ă nu fie deloc a șa.
 Langdon se uit ă la ecran.
 „NUM ĂR DE CONT.
 La început, nu pricepuse, dar dup ă o clip ă își dădu seama c ă Sophie are 
dreptate.
 „Șirul lui Fibonacci! l­l­2­3­5­8­l3­21”
 Scris sub forma unui singur num ăr de zece cifre,  șirul devenea de 
nerecunoscut. „U șor de  ținut minte  și totu și aparent  întâmplător.” Un cod 
inteligent ales, pe care Sauni ère nu avea cum s ă­l uite vreodat ă. În plus, a șa se
explica de ce numerele scrise pe podeaua Luvrului puteau fi rearanjate sub 
forma acestei celebre progresii.
 Sophie  întinse m âna și apăsa tasta ENTER.
 Pentru o clip ă, nu se  întâmplă nimic. Cel pu țin, nimic care s ă poat ă fi 
observat.
 În acel moment, undeva, sub ei,  în seiful subteran al b ăncii, un bra ț­
robot prinse via ță. Culis ând pe un sistem de transport biaxial prins de plafon, 
brațul înaint ă în căutarea coordonatelor corecte. Pe pardoseala de ciment, sute

de conteinere identice din plastic st ăteau aliniate, form ând o re țea uria șă… ca o
sumedenie de mici sicrie aintr­o cript ă.
 Oprindu­se deasupra locului adecvat, bra țul cobor î, ochiul electronic 
confirm ând codul de bare de pe cutie. Apoi, cu o precizie de computer, gheara 
mecanic ă prinse m ânerul cutiei  și începu s ă o ridice. Piuind abia auzit, bra țul 
transport ă conteinerul  în celălalt cap ăt al seifului, p ână deasupra unei bande 
rulante care sta ționa.
 Cu mi șcări ușoare, gheara a șeză cutia pe band ă și se retrase. O secund ă 
mai t ârziu, banda transportoare se puse  în mișcare…
 În încăperea de deasupra, Sophie  și Langdon r ăsuflar ă ușurați în 
momentul  în care v ăzură că banda de cauciuc  începe s ă ruleze. Parc ă erau doi 
călători obosi ți, așteptând la aeroport un bagaj misterios, al c ărui con ținut le 
era necunoscut.
 Banda intra  în încăpere printr­o fant ă îngust ă, sub o u șiță retractabil ă. 
Ușa metalic ă se ridic ă și o cutie din plastic  își făcu apari ția: neagr ă, din 
material plastic turnat  și mult mai mare dec ât își închipuise Sophie. P ărea o 
cușcă portabil ă pentru transportul animalelor de cas ă, fără nici o deschidere 
pentru respira ție.
 Cutia se opri chiar  în fața lor  și amândoi  încremenir ă pentru o clip ă, 
studiind­o f ără a o atinge.
 La fel ca oricare alt lucru din aceast ă banc ă și conteinerul din plastic 
avea un aspect de produs industrial:  încuietori metalice, un cod de bare lipit pe
capac  și mâner solid, turnat. Sem ăna cu o trus ă supradimensionat ă de unelte.
 Fără să mai piard ă timpul, Sophie desf ăcu încuietorile  și apoi, ezit ând, 
privi spre Langdon.  Împreun ă, ridicar ă capacul greu  și se aplecar ă pentru a 
vedea ce e  înăuntru.
 În primul moment, avu impresia c ă lădița era goal ă. Dar imediat z ări 
ceva. Pe fundul cutiei. Un singur obiect.
 O caset ă din lemn lustruit, mare c ât o cutie de pantofi, cu balamale 
omate. Lemnul avea o culoare vi șiniu­închis, cald ă. „Lemn de trandafir!” 
Preferatul bunicului ei. Capacul era ornat cu un splendid trandafir incrustat. 
La fel de nedumerit ă ca și Langdon, Sophie se aplec ă și scoase caseta.
 „Dumnezeule, ce grea e!”
 O transport ă cu grij ă până la mas ă și o așeză jos. Langdon se apropie  și 
el, privind am ândoi caseta pe care bunicul ei  îi trimisese s­o recupereze.
 Profesorul studie uimit incrusta ția de pe capac – un trandafir cu cinci 
petale, pe care  îl mai v ăzuse de nenum ărate ori.
 — Roza cu cinci petale,  șopti el, este simbolul St ăreției pentru Sf ântul 
Graal.
 Sophie se  întoarse  și­l str ăfulger ă cu privirea.  În mod evident, am ândoi se
gândeau la acela și lucru. Dimensiunile casetei, greutatea con ținutului  și 
simbolul de pe capac p ăreau a duce toate la aceea și inimaginabil ă concluzie. 
„Pocalul lui Iisus se afl ă în aceasta cutie din lemn.” Din nou, Langdon  își spuse 
că era imposibil.

— Mărimea e potrivit ă, șopti Sophie, pentru a ad ăposti… O cup ă.
 „Nu poate fi o cup ă!”
 Sophie trase caseta spre ea, preg ătindu­se sa o deschid ă. Când o mi șcă 
însă, ceva nea șteptat se petrecu. Din interior se auzi un g âlgâit ciudat.
 „E oare un lichid  înăuntru?” se  întreb ă Langdon mirat.
 Sophie p ărea la fel de nedumerit ă:
 — Ai auzit?
 Profesorul  încuviin ță:
 — Da, e un lichid.
 Cu mi șcări ușoare, Sophie desf ăcu închiz ătoarea  și deschise capacul.
 Obiectul din interior nu sem ăna cu nimic din ceea ce v ăzuse Langdon 
până atunci. Un lucru deveni imediat limpede pentru am ândoi.  În mod 
categoric, nu era cupa din care a b ăut Iisus.
 — Poli ția a blocat strada, spuse Andr é Vernet c ând reveni  în încăpere. Va
fi foarte dificil s ă vă scot de aici!
 După ce închise u șa, bancherul z ări conteinerul de plastic pe banda 
rulant ă și se opri brusc. „Dumnezeule! Au accesat contul lui Sauni ère?!”
 Langdon  și Sophie  ședeau  în jurul mesei, av ând între ei ceva ce sem ăna 
cu o caset ă mare de bijuterii. Sophie  închise imediat capacul casetei  și ridic ă 
ochii spre Vernet:
 — Aveam totu și num ărul de cont, spuse ea.
 Președintele r ămăsese f ără cuvinte. Asta schimba complet situa ția. 
Politicos, se str ădui s ă nu priveasc ă spre caset ă, încerc ând să­și dea seama ce 
are de f ăcut. „Trebuie s ă­i scot afar ă de aici!” Dar cum poli ția blocase deja 
drumurile de acces, nu­i r ămăsese dec ât o unic ă modalitate de a face acest 
lucru.
 — Mademoiselle Neveu, dac ă vă voi scoate  în siguran ță din sediul b ăncii, 
veți lua obiectul cu dumneavoastr ă sau  îl veți trimite  înapoi  în seif?
 Sophie arunc ă o privire spre Langdon, apoi r ăspunse:
 — Îl luăm cu noi.
 — Foarte bine. Atunci, v ă sugerez s ă­l înfășurați într­o hain ă când vom 
ieși din aceast ă încăpere. A ș prefera s ă nu­l vad ă nimeni.
 Langdon  își scoase sacoul,  în vreme ce Vernet se apropie de banda 
rulant ă, închise cutia goal ă și tast ă câteva comenzi la panoul electronic. Banda 
rulant ă se urni, duc ând conteinerul din plastic  înapoi  în seif. Pre ședintele 
scoase apoi cheia din fant ă și i­o întinse lui Sophie.
 — Pe aici, v ă rog. Repede!
 Când ajunser ă la rampa de  încărcare din spatele cl ădirii, luminile 
mașinilor de poli ție se z ăreau deja, lic ărul lor ilumin ând garajul subteran. 
Vernet se  încrunt ă. Probabil c ă blocaser ă rampa. „Chiar vreau s ă fac una ca 
asta?” C ămașa îi era deja leoarc ă de transpira ție.
 Le făcu semn spre una dintre furgonetele blindate ale b ăncii. Transport 
sûr era un alt serviciu pe care Depository Bank of Z ürich îl oferea clien ților.
 — Urca ți în spate,  în compartimentul pentru marf ă. Mă întorc imediat.

Sophie  și Langdon urcar ă în furgoneta,  în vreme ce Vernet alerg ă la 
biroul supraveghetorului,  îl descuie, lu ă cheile furgonetei  și înhăță totodat ă o 
jachet ă și o șapcă de șofer.  Își scoase haina  și cravata, d ădu să­și pun ă 
uniforma, apoi se r ăzgândi și își puse pe um ăr un ham de revolver.  În drum 
spre ie șire, lu ă un pistol din raft,  îl încărcă și­l îndesă în ham,  încheindu­ și 
jacheta peste el. Reveni la furgonet ă, își trase bine  șapca pe ochi  și arunc ă o 
privire spre Sophie  și Langdon, afla ți în compartimentul din o țel din spate:
 — Ve ți avea nevoie de asta, le spuse,  întinz ând m âna înăuntru  și 
aprinz ând becul unic at ârnat în plafon. Mai bine a ți sta jos. S ă nu scoate ți un 
sunet c ând vom ie și pe poart ă.
 Sophie  și Langdon se a șezară pe podeaua metalic ă, ținând între ei caseta 
înfășurată în sacou. Vernet  închise u șile masive  și­i încuie, apoi se urc ă la 
volan  și porni motorul.
 Furgoneta  începu s ă urce rampa. Sub  șapcă, președintele sim ți sudoarea
năpădindu­i fruntea.  În față se vedeau mult mai multe ma șini ale poli ției dec ât 
se așteptase el. C ând ma șina se apropie, prima poart ă de oțel se deschise, 
lăsând­o s ă treac ă. Vernet a șteptă ca aceasta s ă se închid ă în urma lui  înainte 
de a avansa  și a activa urm ătorul senzor. Cea de­a doua poart ă se deschise  și 
ea, lăsând ie șirea liber ă.
 „Cu excep ția ma șinii de poli ție care blocheaz ă rampa.”
 Bancherul  își șterse fruntea  și apăsă pedala de accelera ție.
 Un poli țist cobor î imediat  și­i făcu semn sa opreasc ă la câțiva metri 
înaintea barierei. Patru ma șini de patrulare a șteptau afar ă.
 Vernet opri.  Îndesându­și mai bine  șapca pe cap, afi șă o mutr ă dură și pe
cât îi stătu în putere mai necizelat ă. Fără a se clinti de pe bancheta sa, 
deschise portiera  și privi spre agent:
 — Qu'est­ce que se passe?  Întreb ă pe un ton r ăgușit.
 — Je suis J érôme Collet. Lieutenant Police Judiciaire. Qu'est­ce qu'il y a 
là­dedans? Se interes ă agentul, ar ătând spre compartimentul pentru marf ă.
 — Naiba s ă ma ia dac ă știu, replic ă bancherul  într­o francez ă de strad ă. 
Io­s doar un  șofer!
 Collet nu p ărea impresionat:
 — Căutăm doi criminali.
 Vernet  începu s ă râdă:
 — Atunci a ți venit exact unde trebuie. Unii din tic ăloșii ăștia pentru care 
șofez au at âția bani, c ă nu se poate s ă nu fie criminali!
 Agentul  îi arătă o fotografie a lui Robert Langdon.
 — Omul  ăsta a fost aici, la banc ă, în noaptea asta?
 Bancherul ridica din umeri.
 — N­am idee. Eu nu m ă mișc de pe ramp ă. N­avem noi voie  în preajma 
clienților. Va trebui s ă intra ți și să întreba ți la recep ție.
 — Banca dumitale ne cere mandat  înainte de a ne permite s ă intrăm.
 — Administratorii! F ăcu Vernet, cu o grimas ă dezgustat ă. Să­ți spun eu 
câteva despre ei!

— Te rog s ă deschizi  în spate.
 Președintele se holb ă la agent  și emise un hohot de r âs gutural:
 — Să deschid  în spate? Da' crezi c ă am cu ce? Crezi c ă ăștia au  încredere
în noi? Ar trebui s ă vezi salariile de rahat pe care ni le pl ătesc!
 Polițistul  își înclin ă capul pe un um ăr, cu un aer evident sceptic:
 — Vrei s ă spui c ă nu ai cheile de la furgoneta pe care o conduci?
 Vernet cl ătină din cap:
 — Nu pe cele de la compartimentul pentru marf ă. Am doar cheia de 
contact. Ma șinile sunt  încuiate de supraveghetori pe rampa de  încărcare, apoi 
furgonetele a șteapt ă pe loc p ână când altcineva duce cheile la destina ție. O 
dată ce primim confirmarea c ă au ajuns la destinatar, avem  și permisiunea de 
a pleca. Nici o secund ă mai devreme. Niciodat ă n­am habar ce mama dracului 
transport aici.
 — Când a fost  încuiat ă mașina asta?
 — Probabil cu c âteva ore  în urm ă. Eu trebuie s­o duc tocmai la St. 
Thurial. Cheile de la marf ă sunt deja acolo.
 Agentul nu  îi răspunse, ochii lui examin ându­i de parc ă ar fi vrut s ă­i 
citeasc ă gândurile.
 Un strop de sudoare  începu s ă i se preling ă pe nas.
 — Te superi?  Întreb ă Vernet,  ștergându­și fața cu m âneca jachetei  și 
făcând semn spre ma șina de poli ție care­i bloca drumul. Am  și eu un orar de 
respectat.
 — To ți șoferii de aici au ceasuri Rolex?  Întreb ă agentul, ar ătând spre 
încheietura lui.
 Urmându­i direc ția privirii, bancherul z ări marginea ceasului s ău absurd 
de scump ie șind de sub man șetă. „Merde!”
 — Rahatul  ăsta?! L­am luat pe dou ăzeci de euro de la un taiwanez,  în St. 
Germain des Pr ès. Dac ă­l vrei,  ți­l vând pe patruzeci.
 Polițistul r ămase t ăcut vreme de c âteva clipe, apoi,  în cele din urm ă, se 
trase  într­o parte.
 — Nu, mul țumesc. Drum bun!
 Vernet nu­ și veni  în fire p ână când furgoneta lui nu ajunse la cincizeci de
metri distan ță de barajul de poli ție. Acum  îi mai r ămăsese doar o singura 
problem ă de rezolvat.  Încărcătura. „Unde s ă­i duc?”
 Silas z ăcea întins pe salteaua din camera sa, a șteptând ca r ănile de pe 
spate s ă se închid ă la contactul cu aerul. A doua repriz ă de Disciplin ă din 
noaptea asta  îl lăsase sl ăbit și ame țit. Fusese nevoit s ă­și scoat ă brâul cilice  și 
acum sim țea cum s ângele i se scurge pe coaps ă. Totu și, nu avusese nici o 
justificare pentru a renun ța la cilice.
 „Nu mi­am respectat leg ământul fa ță de Biseric ă.
 Mai r ău, l­am dezam ăgit pe episcop!”
 Noaptea asta ar fi trebuit s ă însemne salvarea episcopului Aringarosa. Cu
cinci luni  în urm ă, preotul se  întorsese de la o  întrevedere care avusese loc la 
Observatorul Astronomic din Vatican, unde aflase ceva ce­l schimbase profund.

Deprimat timp de s ăptămâni întregi,  în cele din urm ă îi povestise lui Silas 
despre ce era vorba.
 — Dar e imposibil! Strigase el. Nu pot s ă accept a șa ceva!
 — E adev ărat, îi răspunsese Aringarosa. Imposibil de imaginat, dar totu și
adevărat. Peste numai  șase luni.
 Cuvintele episcopului  îl îngroziser ă. Se rugase pentru salvare  și nici chiar
în zilele acelea negre, credin ța în Dumnezeu  și în Calea cea Dreapt ă nu șovăise.
O lun ă mai t ârziu, norii disp ăruser ă și speran ța unei rezolv ări începuse s ă 
pâlpâie.
 „O interven ție divin ă”, spusese Aringarosa.
 Pentru prima dat ă după atâta amar de vreme, episcopul p ăruse optimist.
 — Silas,  șoptise el, Dumnezeu ne­a oferit o posibilitate de a ap ăra Calea. 
Lupta noastr ă, la fel ca orice b ătălie, necesit ă și sacrificii. Vei fi tu un o ștean al 
Domnului?
 Silas c ăzuse  în genunchi  în fața episcopului, omul care  îi dăduse o nou ă 
viață și îi răspunsese:
 — Sunt mielul lui Dumnezeu. C ălăuzește­mă așa cum  îți cere inima.
 Când Aringarosa  îi dezv ăluise ocazia ivit ă, Silas realizase c ă la mijloc nu 
putea fi dec ât mâna Domnului. „Soart ă miraculoas ă!” Episcopul  îl pusese apoi 
în legătură cu omul care propusese planul  și care­ și spunea  Învățătorul. De și 
nu se  întâlniser ă niciodat ă între patru ochi, de fiecare dat ă când vorbeau la 
telefon, Silas era la fel de uimit at ât de profunda credin ță a omului, c ât și de 
amploarea puterii pe care o avea.  Învățătorul p ărea că știe totul, c ă avea ochi  și
urechi peste tot. De unde ob ținuse at ât de multe informa ții, Albinosul nu  știa, 
însă Aringarosa avea o  încredere deplin ă în el și­l sfătuise pe Silas s ă procedeze
și el la fel.
 — Să faci tot ce­ ți cere  Învățătorul  și vom ie și înving ători.
 „Înving ători!” Acum, Silas privea podeaua goal ă și simțea că victoria le 
scăpase printre degete.  Învățătorul fusese  înșelat. Cheia de bolt ă era doar o 
fundătură. Și, odat ă cople șit de disperare, disp ăruse  și orice raz ă de speran ță.
 Ar fi vrut s ă­l poat ă suna pe episcop pentru a­l preveni, dar  Învățătorul 
anulase noaptea asta toate liniile de comunicare direct ă dintre ei. „Pentru 
siguran ța noastr ă, a tuturor.”
 În cele din urm ă, stăpânindu­ și tremurul puternic, Silas se ridic ă și își 
luă sutana care z ăcea azv ârlită pe podea. Scoase din buzunar telefonul mobil 
și, cu ru șine, form ă num ărul.
 — Învățătorule,  șopti. Totul e pierdut.
 Apoi  îi povesti ce se  întâmplase.
 — Îți pierzi credin ța prea repede,  îi răspunse omul. Tocmai am primit 
vești. Total nea șteptate, dar bine venite! Secretul  încă exist ă. Jacques Sauni ère 
a transmis altcuiva informa ția chiar  înainte de a muri. Te voi suna  în scurt 
timp! Lucrarea noastr ă nu s­a sf ârșit chiar  în noaptea asta.
 Compartimentul pentru marf ă slab luminat al furgonetei era ca o carcer ă 
pe ro ți și Langdon se str ăduia s ă­și alunge anxietatea obi șnuita care punea

stăpânire pe el  în locuri  închise. „Vernet a spus c ă ne va scoate  în afara 
orașului, la o distan ța suficient de sigur ă. Dar unde anume? C ât de departe?”
 Picioarele  începuser ă să­i amor țească fiindc ă stătea ghemuit; se mi șcă 
ușor și atunci sim ți cum s ângele  începe s ă­i curg ă din nou prin vene.  În bra țe 
ținea încă ciudata comoar ă pe care o luaser ă de la banc ă.
 — Cred c ă suntem pe autostrad ă acum,  șopti Sophie.
 Și el credea acela și lucru. Dup ă o istovitoare oprire  în cap ătul rampei, 
furgoneta pornise,  în sfârșit, cotind c ând la dreapta, c ând la st ânga, timp de 
vreo dou ă minute, dup ă care accelerase  și acum p ărea ca ruleaz ă cu vitez ă 
maxim ă. Dedesubt, pneurile antiglon ț șuierau pe asfaltul neted.  Își îndrept ă 
atenția asupra casetei din poal ă, o așeză pe podea, o scoase din sacoul  în care 
o înfășurase  și o trase aproape de el. Sophie i se al ătură; parc ă erau doi copii 
lângă un cadou de Cr ăciun.
 În contrast cu nuan ța cald ă a casetei, trandafirul incrustat era lucrat 
într­un lemn de culoare deschis ă, probabil frasin, care lucea viu  în lumina 
palid ă. „Roza.” Armate  și religii fuseser ă fondate pornind de la acest simbol, 
fără a mai men ționa diversele organiza ții secrete. Rozicrucienii. Cavalerii de 
Roșa Cruce.
 — Hai!  Îl îndemn ă Sophie. Deschide­o!
 Langdon trase aer ad ânc în piept  și apoi, dup ă ce mai arunc ă o privire 
asupra trandafirului incrustat, deschise capacul.
 Multe idei  îi trecuser ă prin minte atunci c ând se g ândea la ce ar putea 
găsi înăuntru, dar niciuna nu se apropiase c âtuși de pu țin de realitatea pe care
o vedea acum. Cuib ărit în caseta c ăptușită cu un strat gros de m ătase 
purpurie, se afla un obiect al c ărui rost profesorul nu putea nici m ăcar să­l 
ghiceasc ă.
 Era un cilindru din marmur ă albă, lustruit ă, cam de m ărimea unui 
suport pentru mingi de tenis. Mai complex dec ât o simpl ă coloan ă din piatr ă, 
obiectul p ărea să fi fost asamblat din mai multe piese. Cinci discuri de 
marmur ă erau alipite  și fixate unul de altul cu ajutorul unui cadru delicat din 
alamă. Sem ăna cu un caleidoscop tubular, multi­stratificat. Capetele 
cilindrului erau prinse  în câte un fel de capac tot din marmur ă, prin care nu se 
vedea nimic  înăuntru. Auzind lichidul care g âlgâia în interior, Langdon 
presupuse c ă tubul era gol.
 Dar, oric ât de bizar ă ar fi fost construc ția cilindrului, mai interesante 
erau semnele gravate pe  întreaga sa circumferin ță. Pe fiecare dintre cele cinci 
discuri fusese inscrip ționat ă aceea și serie de litere:  întregul alfabet. Structura  îi
amintea profesorului de una dintre juc ăriile sale preferate din copil ărie – un tub
format din pl ăcuțe cu litere, care puteau fi rotite  în diverse pozi ții pentru a 
forma cele mai variate cuvinte.
 — Uimitor, nu­i a șa? Îi șopti Sophie.
 — Știu și eu?… Ce naiba e asta?
 În ochii ei se aprinse o sc ânteie:

— Bunicului  îi plăcea s ă născoceasc ă asemenea dispozitive. Au fost 
inventate de Leonardo da Vinci.
 Chiar  și în lumina palid ă, surprinderea din ochii lui Langdon era vizibil ă.
 — Da Vinci?
 — Da. Se nume ște criptex. Bunicul spunea c ă a găsit planurile 
dispozitivului  într­unul dintre jurnalele secrete ale lui Leonardo.
 — Și la ce folose ște?
 Ținând seama de recentele evenimente, Sophie  își dădea seama c ă 
răspunsul ei ar putea avea unele implica ții foarte interesante:
 — E un fel de seif. Pentru p ăstrarea informa țiilor secrete.
 Ochii profesorului se m ăriră și mai mult.
 Sophie  îi povesti cum crearea unor modele dup ă inven țiile lui da Vinci 
fusese una dintre pasiunile bunicului ei. Artist talentat, el  își petrecea ore 
întregi  în atelier lucr ând lemnul  și metalul; lui Jacques Sauni ère îi plăcea s ă­i 
imite pe marii arti ști – Faberg é, diver și mae ștri ai cloisonn é­urilor  și pe mult 
mai practicul Leonardo da Vinci.
 Chiar  și la o simpl ă răsfoire a jurnalelor lui, oricine  își dădea seama c ă 
savantul inventase sute de dispozitive, pe care  însă nu le pusese niciodat ă în 
aplicare. Una dintre preocup ările favorite ale lui Sauni ère fusese crearea de 
replici exacte ale celor mai obscure n ăscociri ale lui da Vinci – ceasuri  și 
cronometre, pompe de ap ă, criptex­uri  și chiar un model articulat al unui 
cavaler medieval francez, care trona acum pe biroul s ău de la Luvru. Proiectat 
de da Vinci  în 1495, ca parte a interesului s ău pentru studiile de anatomie  și 
tehnica mi șcării, mecanismul intern al cavalerului avea tendoane  și încheieturi 
ce­i permiteau s ă stea  în picioare, s ă­și miște bra țele și capul a șezat pe un g ât 
flexibil  și să deschid ă gura, gra ție maxilarului perfect articulat. Cavalerul  în 
armur ă i se p ăruse lui Sophie cel mai frumos obiect pe care  îl realizase bunicul 
ei… P ână la criptex­ul pe care  îl ținea acum  în mână.
 — Mi­a construit  și mie unul c ând eram mic ă. Dar n­am mai v ăzut p ână 
acum unul at ât de mare  și de ornat.
 Langdon nu­ și mai dezlipise ochii de caseta din lemn de trandafir.
 — Eu, unul, nici nu auzisem de a șa ceva.
 Sophie nu era surprins ă. Majoritatea inven țiilor lui da Vinci, care 
rămăseser ă în stare de proiect, nu fuseser ă niciodat ă studiate  și nici m ăcar nu 
li se d ăduse vreun nume. Termenul criptex fusese, poate, n ăscocit de bunicul ei
– un nume potrivit pentru un dispozitiv care folosea  știința criptografiei pentru 
a proteja informa țiile scrise pe un suport interior, pe un codex.
 Da Vinci fusese un veritabil pionier al criptografiei, de și rareori  îi era 
recunoscut ă aceast ă întâietate. C ând prezentau tehnicile moderne de criptare 
pentru securizarea datelor computerizate, profesorii de la universitate  îi ridicau 
în slăvi pe speciali știi moderni, ca Zimmerman  și Schneier, dar uitau adesea s ă 
menționeze c ă da Vinci inventase una dintre primele forme rudimentare de 
cifrare, cu secole  în urm ă. Bunicul ei fusese, bine înțeles, cel care  îi povestise 
toate acestea.

În compartimentul de o țel al furgonetei, Sophie  îi povesti profesorului c ă 
Leonardo n ăscocise criptex­ul pentru a putea trimite mesaje secrete pe distan țe
lungi.  Într­o epoc ă lipsit ă de telefoane  și poștă electronic ă, cel care dorea s ă 
trimit ă informa ții tainice cuiva aflat la mare dep ărtare nu avea alt ă soluție 
decât să scrie mesajul pe h ârtie și să­l înmâneze unui mesager de  încredere. 
Din p ăcate însă, dacă mesagerului i se p ărea că scrisoarea con ține informa ții 
prețioase, risca s­o v ândă adversarilor, pentru a face rost de mai mul ți bani.
 Multe min ți strălucite inventaser ă de­a lungul timpului metode 
criptografice de protejare a datelor  și informa țiilor; Iulius Caesar n ăscocise o 
schem ă de scriere codificat ă, numit ă „Cutia lui Caesar”; Mary, regina Sco ției, 
crease un cifru de transpozi ție și trimitea mesaje secrete din  închisoare; 
savantul arab Abu Yusuf Ismail al­Kindi  își proteja secretele prin intermediul 
unui cifru de substitu ție polialfabetic, ingenios conceput.
 Da Vinci  însă renun țase la matematic ă și criptografie, prefer ând o solu ție
de tip mecanic. Criptex­ul. Un recipient portabil,  în care puteau fi  închise h ărți,
scrisori, diagrame – de fapt, orice. O dat ă ce informa ția era  închis ă în criptex, 
numai cel care cuno ștea parola corect ă putea avea acces la ea.
 — Ne trebuie o parol ă, spuse Sophie, ar ătând spre discurile cu litere. Un 
criptex func ționeaz ă aproximativ ca o  încuietoare cu cifru. Dac ă aliniezi 
cadranele  în mod corect,  încuietoarea se deschide. Criptex­ul are cinci discuri 
cu litere. C ând le rote ști și le așezi în pozi ția corect ă, piesele din interior se 
aliniaz ă și cilindrul se deschide.
 — Iar  înăuntru…?
 — Când cilindrul se deschide, ai acces la compartimentul interior, care 
poate con ține o foaie de h ârtie pe care este notat ă informa ția secret ă.
 Langdon o privi nevenindu­i s ă cread ă:
 — Și spui c ă bunicul t ău îți confec ționa asemenea dispozitive c ând erai 
mică?
 — Unele mai mici, da. De vreo dou ă ori, de ziua mea, mi­a dat un criptex 
și mi­a spus o ghicitoare. Solu ția ghicitorii era parola pentru criptex  și, o dat ă 
ce­mi d ădeam seama care e, puteam deschide cilindrul pentru a­mi lua 
felicitarea.
 — Cam mult efort pentru o felicitare!
 — Nu, fiindc ă în felicitare era scris ă întotdeauna o alt ă ghicitoare sau un 
indiciu. Bunicului  îi plăcea s ă născoceasc ă adev ărate „v ânători de comori” prin 
casă – o serie de indicii care m ă duceau  în cele din urm ă până la cadoul primit.
Fiecare astfel de „v ânătoare” era un fel de test, pentru a fi sigur c ă­mi meritam 
cadoul.  Și testele nu erau niciodat ă foarte simple!
 Profesorul privi din nou criptex­ul, p ărând la fel de sceptic.
 — Dar de ce s ă nu­l desfaci pur  și simplu? Sau s ă­l spargi? Metalul pare 
a fi sub țire, iar marmura e o roc ă relativ moale.
 Sophie sur âse:

— Fiindc ă da Vinci era prea inteligent pentru a fi p ăcălit atât de u șor. El 
a conceput criptex­ul  în așa fel încât, dac ă încerci, folosind orice mijloace, s ă­l 
deschizi cu for ța, informa ția din interior se autodistruge. Uite!
 Sophie ridic ă ușor cilindrul din caset ă și i­l arat ă.
 — Informa ția care trebuie transmis ă este scris ă pe o bucat ă de papirus.
 — Nu pe pergament?
 Sophie cl ătină din cap:
 — Nu.  Știu că în vremea aceea pergamentul din piele de oaie era mai 
frecvent folosit  și mai rezistent, dar  în criptex se utiliza numai papirus. Cu c ât 
era mai sub țire, cu at ât mai bine!
 — Am  înțeles!
 — Înainte de a fi introdus  în criptex, papirusul era  înfășurat  în jurul unei
mici fiole de sticl ă.
 Sophie cl ătină cilindrul  și dinăuntrul lui se auzi acela și gâlgâit.
 — O fiol ă cu lichid, ad ăugă ea.
 — Ce fel de lichid?
 — Oțet, îi zâmbi Sophie.
 Langdon ezit ă o clip ă, apoi cl ătină din cap, pricep ând în sfârșit:
 — Inteligent!
 „Oțet și papirus”,  își spuse Sophie. Dac ă cineva  încerca s ă deschid ă cu 
forța criptex­ul, fiola de sticl ă se sp ărgea și oțetul dizolva imediat foi ța de 
papirus.  În urm ă nu mai r ămânea dec ât o past ă fără form ă.
 — Dup ă cum vezi, continu ă Sophie, unica modalitate de a afla informa ția
închis ă în interior este s ă cuno ști parola format ă din cinci litere.  Și, având cinci
discuri, fiecare cu c âte dou ăzeci și șase de litere, asta  înseamn ă douăzeci și 
șase la puterea a cincea. Aproximativ dou ăsprezece milioane de combina ții 
posibile.
 — Dac ă zici tu, replic ă Langdon cu o privire de parc ă ar fi vrut s ă spun ă 
că în mintea lui se  înghesuiau vreo dou ăsprezece milioane de  întreb ări.
 — Ce informa ție crezi c ă e ascuns ă înăuntru?
 — Orice ar fi, e clar c ă bunicul a dorit din toat ă inima s­o  țină secret ă.
 Cu aceste cuvinte, Sophie  închise capacul casetei  și studie trandafirul cu 
cinci petale. Era limpede c ă o frământa ceva.
 — Spuneai mai devreme c ă roza este un simbol al Graalului?  Întreb ă ea 
în cele din urm ă.
 — Da.  În simbolistica St ăreției, trandafirul  și Graalul sunt sinonime.
 — E ciudat totu și, fiindc ă bunicul mi­a spus  întotdeauna c ă roza 
înseamn ă discre ție, tăinuire. Obi șnuia s ă pună un trandafir pe u șa biroului 
său de acas ă când avea de dat un telefon confiden țial și nu voia s ă­l deranjez. 
Mă încuraja  și pe mine s ă procedez la fel.
 „Drăguța mea,  îi spunea bunicul, mai bine dec ât să încuiem u șile, atunci 
când avem nevoie de intimitate, putem pune pe u șă un trandafir – la fleur des 
secrets. Astfel vom  învăța să ne respect ăm și să avem  încredere unul  în celălalt.
Agățarea unui trandafir pe u șă e un vechi obicei roman.”

— Sub Rosa, murmur ă Langdon. Romanii at ârnau totdeauna un 
trandafir  în sala de  întrunire, pentru a ar ăta că discu țiile respective erau 
confiden țiale. Astfel, cei care participau  știau c ă tot ce s­a spus „sub semnul 
rozei” – sub Rosa – trebuia s ă rămână secret.
 Profesorul  îi explic ă pe scurt c ă discre ția trandafirului nu era unicul 
motiv pentru care St ăreția îl alesese ca simbol al Graalului. Rosa rugosa, una 
dintre cele mai vechi specii de trandafir, avea cinci petale  și simetrie 
pentagonal ă, exact ca Steaua lui Venus, fapt care  îi conferea rozei clare 
semnifica ții iconografice, referindu­se la feminitate.  În plus, roza amintea mult 
de „calea cea bun ă” și de croirea propriului drum  în viață. Roza V ânturilor, cu 
punctele ei cardinale era un ajutor de n ădejde  în naviga ție, ca  și Liniile Rozei – 
meridianele de pe globul p ământesc. Din aceste motive, trandafirul amintea de 
Graal pe mai multe planuri – secret, feminitate  și îndrumare, sexul feminin  și 
steaua c ălăuzitoare ce indica drumul spre aflarea adev ărului t ăinuit.
 Când sf ârși de vorbit, pe chipul lui Langdon se a șternu o  încordare 
ciudat ă.
 — Robert! Te sim ți bine?
 El însă rămăsese cu privirile lipite de caset ă.
 — Sub… Rosa, b âigui afi șând o expresie de team ă și uluire deopotriv ă. 
Nu se poate!
 — Ce anume?
 Încet, profesorul  își ridic ă ochii spre ea.
 — Sub semnul Rozei! … Șopti el. Criptex­ul acesta … Cred c ă știu ce e.
 Nici lui nu­i venea s ă cread ă ideea care tocmai  îi trecuse prin minte,  însă 
ținând seama de persoana care le d ăduse criptex­ul, de modul  în care acesta le 
parvenise  și de trandafirul incrustat pe caset ă, totul ducea la o singur ă 
concluzie: „Am  în față cheia de bolt ă a Stăreției din Sion!”
 Legenda era clar ă:
 Cheia de bolt ă este o piatr ă codificat ă, ascuns ă „sub semnul Rozei”
 — Robert! Ce s­a  întâmplat?
 După un moment  în care  își adun ă gândurile profesorul o  întreb ă:
 — Ți­a vorbit bunicul t ău vreodat ă despre un obiect numit la clef de 
voûte?
 — Cheia seifului”?
 — Nu, asta­i traducerea literal ă. Clef de vo ûte este un termen frecvent 
folosit  în arhitectur ă. Voûte nu se refera la seiful sau tezaurul unei b ănci, ci la 
plafonul boltit al unei cl ădiri.
 — Dar plafoanele boltite nu au chei!
 — Păi, de fapt, au. Fiecare arcad ă de piatr ă necesit ă o pies ă central ă, în 
formă de pan ă, care  îmbin ă elementele laterale  și suport ă întreaga greutate a 
boltei. Aceasta piatr ă este cheia,  în sens arhitectural, a boltei. I se mai spune  și
piatra unghiular ă sau, ca  în Noul Testament, „piatra din capul unghiului”.
 Sophie ridic ă din umeri  și privi criptex­ul:
 — Dar e clar c ă asta nu este o cheie de bolt ă!

Profesorul nu  știa de unde s ă înceap ă să­i explice. Cheile de bolt ă – ca o 
tehnic ă de construc ție a arcadelor din piatr ă – fuseser ă unul dintre cele mai 
bine p ăstrate  și apărate secrete  în cadrul confreriei masonice, la  începuturile 
acesteia. „Gradul masonic al Arcului Regal. Arhitectur ă. Piatra de bolt ă” – toate 
erau conectate. Tehnica secret ă a utiliz ării unei pietre unghiulare pentru a 
construi arcade  și cupole boltite f ăcea parte dintre secretele gra ție cărora 
masonii au devenit mae ștri at ât de boga ți – un secret p ăstrat cu str ășnicie. 
Cheia de bolt ă avusese dintotdeauna o conota ție de secret bine ap ărat. Totu și, 
cilindrul de marmur ă din caseta de lemn era ceva cu totul diferit. Cheia de 
boltă a Stăreției – dac ă asta con ținea într­adev ăr caseta – nu sem ănă câtuși de 
puțin cu ceea ce­ și imaginase profesorul.
 — Cheia de bolt ă a Stăreției din Sion nu este specialitatea mea. Pe mine 
mă intereseaz ă în primul r ând latura simbolistic ă a Sfântului Graal, a șa că în 
general am ignorat cam tot ce se referea la descoperirea lui.
 Sophie se  încrunt ă:
 — La descoperirea Sf ântului Graal?
 Langdon  înclin ă din cap, aleg ându­și cu grij ă cuvintele:
 — Sophie,  în conformitate cu tradi țiile St ăreției, cheia de bolt ă este o 
hartă codificat ă… O hart ă ce dezv ăluie locul  în care este ascuns Sf ântul Graal.
 — Și crezi c ă asta se afl ă în caseta noastr ă?
 Profesorul nu  știa deloc ce s ă mai cread ă. Chiar  și lui i se p ărea imposibil
și totu și aceasta p ărea singura concluzie logic ă la care putea ajunge. „O piatr ă 
criptat ă, ascuns ă sub semnul Rozei.”
 Ideea c ă acest criptex fusese inventat de Leonardo da Vinci – fost Mare 
Maestru al Le Prieur é de Sion – constituia un alt indiciu care sugera c ă aveau 
în mână chiar piatra unghiular ă a ordinului. „O inven ție a unui fost Mare 
Maestru… Adus ă la via ță secole mai t ârziu de un alt membru al aceleia și 
organiza ții.” Leg ătură era prea evident ă pentru a o pune doar pe seama 
coinciden ței.
 În ultimul deceniu, istoricii c ăutaser ă cheia de bolt ă în bisericile din 
Franța. Cunosc ători ai tradi ționalelor duble­ înțelesuri ale St ăreției, „v ânătorii” 
Graalului ajunseser ă la concluzia c ă la clef de vo ûte era o cheie de bolt ă reală, 
concret ă – o piatr ă gravat ă cu un text criptic,  încastrat ă într­o arcad ă dintr­o 
biseric ă. „Sub semnul Rozei.” Iar arhitectura nu ducea lips ă de roze. „Ferestrele
cu roze. Basoreliefurile rozet ă”. Și, desigur, num ărul mare de cinquefoils – 
decora țiunile sub form ă de floare cu cinci petale prezente adesea  în partea 
superioar ă a bol ților și a arcadelor, chiar deasupra cheii de bolt ă. 
Ascunz ătoarea p ărea a fi  într­un loc diabolic de simplu. Harta c ătre Sf ântul 
Graal era  încastrat ă undeva,  într­o arcad ă a cine  știe cărei biserici, r âzând 
parcă de credincio șii neștiutori, ce  îngenuncheau la rug ăciune chiar sub ea.
 — Criptex­ul  ăsta nu poate fi cheia de bolt ă, replic ă Sophie. Nu este chiar
atât de vechi. Sunt sigur ă că bunicul l­a construit  și deci nu are cum s ă facă 
parte din antica legend ă a Graalului.

— De fapt, interveni Langdon cu un tremur  în glas, se crede c ă piatra 
unghiular ă a fost creat ă de St ăreție cândva,  în ultimele dou ă decenii.
 Sophie  îi arunc ă o privire sceptic ă:
 — Dar dac ă așa ar sta lucrurile, dac ă acest criptex ar dezv ălui unde este 
ascuns Sf ântul Graal, de ce ar fi vrut bunicul s ă mi­l dea mie? Eu habar n­am 
cum s ă­l deschid  și ce s ă fac cu el. Nici m ăcar nu  știu ce este Sf ântul Graal!
 Spre surprinderea lui, Langdon  își dădu seama c ă ea avea dreptate,  încă 
nu avusese timp s ă­i explice ce  însemna, de fapt, Graalul. Dar povestea trebuia
să măi aștepte. Deocamdat ă, mai important ă era cheia de bolt ă.
 „Dacă aceasta e cu adev ărat în caset ă…”
 Pe fondul sonor al pneurilor care rulau  în vitez ă, Langdon  îi povesti pe 
scurt tot ce  știa el despre cheia de bolt ă. Vreme de secole, cel mai de pre ț secret
al Stăreției – locul  în care era ascuns Sf ântul Graal – nu a fost niciodat ă 
consemnat. Din motive de siguran ță, el era transmis prin viu grai fiec ărui nou 
seneșal, în cursul unei ceremonii tainice. Totu și, la un moment dat,  în cursul 
ultimului secol, au ap ărut unele zvonuri care sus țineau c ă politica Ordinului s­
a schimbat. Probabil din cauza noilor posibilit ăți electronice de ascultare, 
Stăreția a hot ărât să nu mai pomeneasc ă niciodat ă verbal locul  în care se afl ă 
Graalul.
 — Și atunci, cum s ă transmit ă secretul mai departe?
 — Aici intr ă în scen ă cheia de bolt ă. La moartea unuia dintre cei patru 
membri din fruntea ierarhiei, cei trei rama și aleg din cadrul e șaloanelor 
inferioare un candidat pentru  înlocuirea celui decedat.  În loc s ă­i dezv ăluie însă
noului sene șal unde anume este ascuns Graalul, ei  îl supun unui test.
 Văzând tulburarea din ochii lui Sophie, Langdon  își aminti ce­i povestise 
ea mai devreme, cum bunicul ei organiza veritabile „v ânători ale comorilor” – 
preuves de m érite. Cheia de bolt ă era, se pare, un concept similar. Pe de alt ă 
parte, testele constituiau o practic ă frecvent ă în cadrul societ ăților secrete. Cel 
mai cunoscut caz era cel al masoneriei, ai c ărei membri urcau  în structura 
ierarhic ă dacă dovedeau c ă pot p ăstra un secret,  îndeplinind diverse ritualuri  și
trecând numeroase teste de­a lungul anilor. Gradul de dificultate a  încerc ărilor 
creștea treptat, culmin ând cu  învestirea candidatului ca Mason de gradul 
treizeci  și doi.
 — Prin urmare, deduse Sophie, cheia de bolt ă este une preuve de m érite. 
Dacă un sene șal nou ales o poate deschide,  înseamn ă că este demn s ă afle 
secretul pe care­l ascunde.
 Langdon  încuviin ță.
 — Uitasem c ă tu ai experien ță în acest domeniu.
 — Da  și nu numai datorit ă bunicului.  În criptografie, metoda este numit ă
„limbaj autopermisiv”. Altfel spus, dac ă ești suficient de inteligent pentru a citi 
un anumit limbaj,  înseamn ă că­ți este permis s ă afli ce transmite acesta.
 Profesorul ezit ă o clip ă, apoi continu ă:
 — Sophie,  îți dai seama c ă, dacă aceasta este cu adev ărat cheia de bolta, 
faptul c ă bunicul t ău a avut acces la ea duce la o singur ă concluzie: c ă deținea

o pozi ție extrem de  înaltă în cadrul St ăreției din Sion. Probabil c ă a fost unul 
dintre cei patru sene șali.
 Sophie oft ă.
 — A avut,  într­adev ăr, o pozi ție înaltă în cadrul unei societ ăți secrete. 
Sunt sigur ă de asta. Dar nu pot dec ât să bănuiesc c ă era vorba despre St ăreție.
 — Știai c ă bunicul t ău era membru al unei organiza ții secrete?!
 — Am v ăzut, acum zece ani, unele lucruri pe care n­ar fi trebuit s ă le 
văd. De arunci n­am mai vorbit cu el. Bunicul nu a fost doar un membru de 
vârf al grupului respectiv … Cred c ă a deținut cea mai  înaltă poziție în cadrul 
lui.
 Lui Langdon nu­i venea s ă cread ă că auzise bine.
 — Mare Maestru? Dar … Nu v ăd cum ai fi putut s ă știi tu a șa ceva!
 — Aș prefer ă sa nu vorbesc despre asta, declar ă ea cu o privire pe c ât de 
hotărâtă, pe at ât de îndurerat ă.
 „Jacques Sauni ère? Mare Maestru?”  În ciuda implica țiilor uluitoare ale 
acestui lucru – dac ă era adev ărat – profesorul avea strania impresie c ă totul se 
potrivea perfect. La urma urmei, to ți foștii Mari Mae ștri erau personalit ăți 
publice, cu  înclina ții artistice – o demonstrau documentele descoperite  în 
cadrul Bibliotecii Na ționale din Paris  și numite, mai t ârziu, Les Dossiers 
Secrets.
 Toți istoricii St ăreției și împătimiții Graalului citiser ă Les Dossiers. 
Catalogate sub num ărul 4° 1m1 249, acestea fuseser ă autentificate de 
numero și speciali ști și confirmau f ără urmă de dubiu ceea ce istoricii b ănuiau 
de mult timp: printre Marii Mae ștri ai Le Prieur é se num ăraser ă: Leonardo da 
Vinci, Sandro Botticelli, sir Isaac Newton, Victor Hugo  și, mai recent, Jean 
Cocteau.
 „De ce nu  și Jacques Sauni ère?”
 Îndoielile  îi sporir ă însă când își aminti c ă în seara aceasta avusese 
programat ă o întâlnire cu Sauni ère. „Marele Maestru al St ăreției din Sion mi­a 
solicitat mie o  întrevedere. Pentru ce? Ca s ă discutam banalit ăți despre art ă?” 
Câtuși de pu țin probabil! La urma urmei, dac ă instinctul nu­l  înșela, Marele 
Maestru tocmai  îi transferase nepoatei sale legendara cheie de bolt ă a confreriei
și, totodat ă, îi ceruse s ă ia leg ătura cu el, cu Robert Langdon.
 „De neconceput!”
 Oricât s­ar fi g ândit, tot nu reu șea să­și explice comportamentul lui 
Sauni ère. Chiar dac ă se temuse pentru via ța lui, mai existau  încă trei sene șali 
care cuno șteau secretul. De ce  și­ar fi asumat b ătrânul un risc at ât de mare, 
înmânându­i cheia de bolt ă nepoatei sale – cu at ât mai mult cu c ât cei doi nu 
mai comunicau aproape deloc?  Și pentru ce s ă­l implice pe Langdon … Un 
străin?
 „Din  întregul mozaic lipse ște o pies ă”, își spuse profesorul.
 Răspunsurile mai aveau  însă de așteptat. Sunetul motorului care 
încetinea  îi luă pe am ândoi prin surprindere. Sub pneuri se auzea scr âșnet de 
pietri ș. „De ce opre ște atât de repede?” Vernet le spusese c ă­i va scoate din

oraș, duc ându­i undeva unde s ă fie în siguran ță. Furgoneta abia mai  înaint ă, 
sub ro ți simțindu­se un teren surprinz ător de accidentat. Sophie  îi arunc ă 
profesorului o privire  îngrijorat ă și, cu mi șcări grăbite,  închise capacul casetei 
și o încuie.
 După un moment, ma șina se opri, cu motorul  încă în func țiune. C ând 
ușile compartimentului de marf ă se deschiser ă, Langdon observ ă cu 
surprindere c ă se aflau  într­o zon ă împădurit ă, departe de  șosea. Vernet  își 
făcu imediat apari ția, cu o privire stranie  în ochi  și cu un pistol  în mână:
 — Îmi pare r ău, spuse el, dar chiar nu am alt ă soluție.
 Andr é Vernet ar ăta ciudat cu un revolver  în mână, dar  în privirea lui se 
citea o hot ărâre pe care Langdon  își spuse c ă n­ar fi de dorit s­o pun ă la 
încercare.
 — Mă tem c ă trebuie s ă insist, adaug ă bancherul, agit ându­și arma  în 
fața lor. Las ă caseta jos!
 Sophie o str ânse mai tare la piept:
 — Ai spus c ă erai prieten cu bunicul meu!
 — Am datoria de a proteja bunurile lui Jacques Sauni ère și exact asta am
de gând să și fac. A șa că lasă caseta jos!
 — Bunicul mi­a dat­o mie!
 — Acum! Strig ă Vernet, str ângând mai tare arma  în mână.
 Sophie a șeză caseta pe podeaua furgonetei.  Țeava revolverului se 
îndrept ă apoi spre profesor:
 — Domnule Langdon, adu caseta spre mine!  Și bagă de seam ă că îți cer 
dumitale asta fiindc ă pe dumneata chiar nu a ș ezita s ă te împușc!
 Langdon se holb ă la el, nevenindu­i s ă cread ă:
 — De ce faci una ca asta?
 — Dumneata ce crezi? Se r ăsti Vernet  în engleza sa cu accent fran țuzesc.
Pentru a proteja bunurile clientului meu!
 — Noi suntem clien ții dumitale acum! Replic ă Sophie.
 Figura bancherului deveni rece  și imobil ă, de parc ă ar fi fost de piatr ă:
 — Mademoiselle Neveu, nu  știu cum a ți obținut cheia aceea  și num ărul 
de cont, dar e evident c ă nu prin mijloace cinstite. Dac ă aș fi știut amploarea 
crimelor s ăvârșite, nu v­a ș fi ajutat s ă fugiți din sediul b ăncii!
 — Dar  ți­am spus, nu avem nimic de­a face cu asasinarea bunicului 
meu!
 Vernet se r ăsuci u șor spre Langdon:
 — Și totu și, la radio s­a spus c ă dumneata e ști căutat nu doar pentru 
uciderea lui Jacques Sauni ère, ci  și pentru moartea celorlal ți trei.
 — Ce?!
 Langdon  înmărmuri la auzul acestor ve ști. „Încă trei crime?” Coinciden ța 
de num ăr îl izbi chiar mai puternic dec ât faptul c ă și în aceste cazuri, el era 
principalul suspect. De fapt, era prea pu țin probabil s ă fie doar o simpl ă 
coinciden ță. „Cei trei sene șali?” F ără să vrea, privirea  îi zbur ă la caseta din

lemn de trandafir. „Dac ă sene șalii au fost uci și, Sauni ère nu a avut,  într­
adevăr, altă soluție; trebuia s ă transmit ă cuiva cheia de bolt ă.”
 — Poli ția se va ocupa de asta c ând vă voi preda,  îi răspunse Vernet. Deja 
am implicat banca mult prea mult  în „afacerea” asta.
 Sophie fierbea de furie:
 — Evident c ă nu ai de g ând să ne predai poli ției, altfel ne­ai fi dus  înapoi 
la banc ă. În loc de asta, ne amenin ți aici cu un pistol?!
 — Bunicul dumitale mi­a cerut serviciile pentru un singur motiv, acela de
a­i păstra bunurile  în siguran ță și la ad ăpost. Indiferent de ce con ține acesta 
caset ă, nu voi permite s ă devin ă prob ă etichetat ă și catalogat ă în eviden țele 
poliției. Domnule Langdon, adu­mi caseta!
 Sophie cl ătină din cap:
 — Nu i­o duce!
 O bubuitura izbucni  și un glon ț se înfipse  în peretele furgonetei, chiar 
deasupra capului s ău. Cartu șul gol c ăzu cu un clinchet pe podeaua de o țel.
 „La dracu!” Profesorul  încremeni.
 Vocea lui Vemet era mai sigur ă acum:
 — Domnule Langdon, ia caseta!
 Profesorul se conform ă.
 — Acum adu­mi­o aici,  îi ceru bancherul, st ând nemi șcat lângă bara din 
spate a furgonetei, cu revolverul  îndreptat spre pieptul lui.
 Ținând caseta  în mână, Langdon se apropie de u șile deschise.
 „Trebuie s ă fac ceva! Doar n­o s ă­i dau cheia de bolt ă a Stăreției!” C ând 
se apropie de cadrul u șilor, își dădu seama c ă se afl ă mai sus dec ât Vernet  și se
întreb ă dacă nu cumva ar putea s ă profite de acest avantaj.  Țeava pistolului era
îndreptat ă acum spre genunchii lui. „O lovitura de picior bine plasat ă, poate?” 
Din p ăcate, c ând el se apropie, bancherul p ăru că­și dă seama de pericol  și se 
trase c âțiva pa și înapoi. Departe de piciorul lui.
 — Las ă caseta l ângă ușă!
 Neavând alt ă soluție, Langdon  îngenunche  și așeză caseta la marginea 
compartimentului, chiar  în fața ușilor deschise:
 — Acum, ridic ă­te!
 Dădu să se ridice,  însă se opri o clip ă, zărind cartu șul gol c ăzut lângă 
cadrul u șilor.
 — Ridic ă­te și îndep ărteaz ă­te de caset ă!
 Langdon mai z ăbovi un moment, cu privirea pe pragul de metal apoi se 
ridică. Dintr­o singur ă mișcare, aproape nev ăzut, împinse cartu șul până în 
șănțulețul îngust  în care se atingeau u șile când se  închideau. Se ridic ă de tot  în
picioare  și se trase doi pa și înapoi.
 — Du­te p ână la peretele din spate  și întoarce­te cu spatele!
 Profesorul se supuse ordinului.
 Vernet sim țea cum inima  îi bătea nebune ște, mai s ă­i sparg ă pieptul. 
Ținând arma cu m âna dreapt ă, încerc ă să ia caseta cu st ânga. Din p ăcate, era 
prea grea. „Am nevoie de ambele m âini.” Arunc ând o privire spre cei doi

prizonieri, evalu ă riscurile. Am ândoi se aflau la vreo trei metri distan ță, cu 
spatele spre el, a șa că trecu la ac țiune: cu mi șcări rapide, l ăsă pistolul pe bara 
din spate, lu ă caseta cu ambele m âini, o a șeză pe pământ și imediat  înhăță 
arma  și o îndrept ă spre cei doi. Niciunul nu mi șcase.
 „Perfect!” Acum nu mai trebuia dec ât să închid ă și să încuie u șile. 
Lăsând deocamdat ă caseta pe iarb ă, împinse u șile grele de o țel, bâjbâind cu o 
mână după ivărul cu care le putea bloca. Metalul bubui tr ântit pe metal  și 
Vernet apuc ă ivărul, împing ându­l spre st ânga. Limba de fier se deplas ă doi 
centimetri  și scrâșni atunci c ând se opri, f ără a intra  în loca șul ei. „Ce s­a 
întâmplat?” Mai  împinse o dat ă, dar iv ărul nu se mi șcă. Limba nu era perfect 
aliniat ă cu man șeta în care trebuia s ă intre. „U șa nu e bine  închis ă!” Cuprins 
de panic ă, Vernet izbi cu pumnul  în ușă cât putu de tare, dar degeaba. „Ceva o 
blocheaz ă!” Se  întoarse  și se preg ăti să se repead ă cu um ărul înainte, dar,  în 
aceea și frac țiune de secund ă, ușa îi explod ă în față, trântindu­l la p ământ, cu 
nasul plin de s ânge. Instinctiv,  își acoperi fa ța cu m âinile  și arma  îi zbur ă în 
lături.
 Robert Langdon s ări din furgonet ă undeva, al ături și Vernet  încerc ă să se
ridice, dar se  împletici, privirea i se  încețoșă și căzu din nou, pe spate. Sophie 
Neveu strig ă ceva. Dup ă o clip ă, sim ți un val de  țărână și gaze de e șapament 
cum  îl împroa șcă. Pneurile scr âșniră și Vernet reu și să se ridice exact la timp 
pentru a vedea ro țile din spate ale furgonetei derap ănd. Urm ă o bu șitură și 
bara din fa ță agăță un trunchi de copac. Motorul url ă, copacul se  înclin ă și, în 
cele din urm ă, bara de protec ție ced ă, frângându­se la jum ătate. Ma șina zv âcni 
înainte, cu partea din bara r ămasă atârnând pe jos. C ând intr ă din nou pe 
drumul asfaltat, o d âră de sc ântei izbucni luminoas ă în noapte, acolo unde 
fierul rupt m ătura  șoseaua.
 Vernet se  întoarse spre locul  în care, p ână acum dou ă secunde, st ătuse 
furgoneta. Chiar  în lumina slab ă a lunii, se vedea c ă nu mai era nimic acolo.
 Caseta de lemn disp ăruse.
 Părăsind Castelul Gandolfo, Fiatul negru cobor î Dealurile Albei  în 
serpentine, spre valea ce se  întindea dedesubt. Pe bancheta din spate, 
episcopul Aringarosa z âmbi, c ântărind în poal ă servieta cu obliga țiuni și 
încerc ând să­și imagineze c ât timp va mai dura p ână ce va reu și să facă 
schimbul cu  Învățătorul.
 „Dou ăzeci de milioane de euro.”
 Suma  îi va permite s ă accead ă la o putere incomparabil mai pre țioasă 
decât valoarea banilor.
 În timp ce se re întorcea spre Roma, episcopul se  întreb ă din nou de ce 
nu­l contactase  încă Învățătorul.  Își scoase din buzunar telefonul mobil  și îi 
verific ă semnalul. Foarte slab.
 — Acoperirea nu este foarte bun ă în aceast ă zonă, îi spuse  șoferul.  În 
cinci minute vom ie și însă dintre mun ți și atunci ve ți avea semnal.
 — Mul țumesc.

Brusc, Aringarosa sim ți un ghimpe  în inim ă. „Nu e semnal  în mun ți?” Și 
dacă Învățătorul  încercase  între timp s ă­l contacteze? Dac ă se întâmplase ceva 
grav?
 Repede, cuprins de emo ție, își verific ă mesageria vocal ă. Nimic. Dar, la 
urma urmei,  Învățătorul nu s­ar fi hazardat s ă­i lase un mesaj  înregistrat; omul
era foarte prev ăzător când era vorba de comunica ții.
 Nimeni nu  înțelegea mai bine dec ât el riscurile exprim ării libere  și 
deschise din zilele noastre.  În definitiv, metodele moderne de ascultare jucaser ă
un rol esen țial în felul  în care izbutise s ă acumuleze uria șul bagaj de date  și 
cuno ștințe secrete pe care le de ținea.
 „Iată de ce  își ia at âtea m ăsuri de precau ție.”
 Din p ăcate însă, măsurile acestea incluseser ă și refuzul de a­i oferi lui un
număr la care s ă poat ă fi contactat. „Numai eu voi lua leg ătura cu tine,  îi 
spusese  Învățătorul. A șa că ține­ți telefonul la  îndem ână.” Acum, d ându­și 
seama c ă mobilul nu­i func ționase bine,  începu s ă fie cuprins de temeri: oare 
ce­o fi crezut  Învățătorul dac ă a încercat s ă­l sune  și n­a primit nici un 
răspuns?
 „Va b ănui c ă s­a întâmplat ceva r ău.
 Sau c ă n­am reu șit să iau obliga țiunile.”
 Episcopul sim ți cum  îi apar broboane de sudoare pe frunte.
 „Sau, mai r ău… va crede c ă am luat banii  și am fugit!”
 Chiar  și la modesta vitez ă de șaizeci de kilometri pe or ă, bara rupt ă a 
furgonetei blindate f ăcea un zgomot infernal lovindu­se de asfaltul  șoselei, 
împro șcând sc ântei aurii p ână spre capot ă.
 „Trebuie s ă ieșim de pe  șosea”,  își spuse Langdon.
 Abia vedea pe unde mergeau. Unicul far care mai func ționa era 
descentrat  și arunca piezi ș un fascicul de lumin ă, care se  îndrepta mai degrab ă
spre copacii de pe marginea drumului. Se p ărea că, la ma șina asta, numai 
compartimentul de marf ă era blindat, nu  și partea din fa ță.
 Sophie  ședea pe bancheta al ăturat ă, privind t ăcută caseta de lemn pe 
care o  ținea în bra țe.
 — Te sim ți bine? O  întreba Langdon v ăzându­i chipul tulburat.
 — Crezi c ă e adev ărat ce a spus?
 — Despre celelalte trei crime? Da, categoric da! A șa se explic ă multe – 
dorin ța disperat ă a bunicului t ău de a transfera cuiva cheia bolt ă, ca și 
încrâncenarea cu care m ă vânează Fache.
 — Nu, m ă refeream la afirma ția lui referitoare la faptul c ă încerca doar 
să­și protejeze banca.
 — Și ce altceva s ă fi vrut de fapt?
 — Să păstreze cheia de bolt ă pentru el!
 Profesorului nu­i trecuse prin minte o asemenea idee:
 — De unde s ă știe Vernet ce se afl ă în caset ă?

— Păi, a fost depus ă la el  în banc ă. Și, la urma urmei, l­a cunoscut bine 
pe bunicul meu. Poate c ă știa unele lucruri. Poate c ă a vrut s ă păstreze Graalul
doar pentru el.
 Langdon cl ătină din cap. Bancherul nu p ărea genul care s ă nutreasc ă 
asemnenea ambi ții:
 — Din experien ța mea,  îți pot spune c ă exist ă doar dou ă motive pentru 
care oamenii caut ă Sfântul Graal. Ori sunt naivi  și cred c ă vor g ăsi de mult 
pierduta cup ă a lui Iisus…
 — Ori?
 — Ori  știu adev ărul și se simt amenin țați de el.  În decursul istoriei au 
existat multe grup ări hot ărâte să distrug ă Graalul.
 Liniștea care se a șternu  între ei nu f ăcea dec ât să scoat ă în eviden ță 
hârșâitul barei de protec ție pe asfalt. Parcurseser ă deja c âțiva kilometri  și, când
privi jerba de sc ântei, Langdon  începu s ă se întrebe dac ă nu era cumva 
periculoas ă. În orice caz, dac ă ar fi trecut pe l ângă o alt ă mașină, în mod cert 
le­ar fi atras aten ția.
 — Cobor s ă văd dac ă pot s ă pun bara la loc.
 Trase pe dreapta  și opri la marginea drumului.
 În sfârșit, lini ște.
 În timp ce se apropia de botul ma șinii, se sim țea însufle țit de o energie 
surprinz ătoare. Faptul c ă se aflase de dou ă ori în bătaia armei  într­o singur ă 
noapte  îi ascu țise sim țurile. Trase ad ânc în piept aerul r ăcoros  și încerc ă să se 
adune. Dincolo de faptul c ă era un individ c ăutat de poli ție, Langdon  începea s ă
simtă că îl apas ă tot mai mult responsabilitatea dat ă de ideea c ă, împreun ă cu 
Sophie, se afla, poate,  în posesia indiciilor cifrate capabile s ă dezlege unul 
dintre cele mai vechi mistere ale omenirii.
 De parc ă povara care  îi apăsă pe umeri nu ar fi fost suficient ă, își dădu 
brusc seama c ă pierduse orice  șansă de a  înapoia St ăreției cheia de bolt ă. 
Vestea despre celelalte trei crime avea implica ții grave. „ În Le Prieur é de Sion s­
a infiltrat cineva. Ordinul a fost compromis.” Mi șcările confreriei fuseser ă 
urmărite sau cineva din interior tr ădase. A șa se explica de ce Jacques Sauni ère
preferase s ă le transmit ă cheia de bolt ă lui și lui Sophie – persoane din afara 
Ordinului, necompromise. „Deci nu putem pur  și simplu s ă înapoiem caseta 
cuiva din St ăreție.” Chiar dac ă ar fi reu șit să dea de urma unui membru al 
Ordinului, nu avea de unde s ă știe că acesta nu era de cealalt ă parte a 
baricadei. Deocamdat ă, cheia de bolt ă se afla  în mâinile lor  și acolo trebuia s ă 
rămână, indiferent dac ă le plăcea sau nu.
 Botul furgonetei ar ăta mai r ău dec ât bănuise el. Farul din st ânga nu mai 
exista, iar cel din dreapta sem ănă cu un ochi care tocmai a fost scos din orbit ă.
Încerc ă să­l fixeze la loc, dar c ăzu imediat. Singurul lucru bun era faptul c ă 
bara din fa ță fusese smuls ă aproape complet. Langdon o lovi tare cu piciorul, 
pentru a o desprinde  în întregime.
 Nu reu și din prima  și, tot lovind­o,  în minte  îi reveni discu ția de mai 
devreme cu Sophie. „Bunicul mi­a l ăsat un mesaj telefonic,  în care zicea c ă

trebuie s ă­mi spun ă adev ărul despre familia mea.” Atunci cuvintele ei nu  îi 
păruser ă semnificative, dar acum, dup ă ce aflase despre implicarea St ăreției 
din Sion,  începea s ă vadă lucrurile  într­o cu totul alt ă lumin ă.
 Bara se desprinse brusc, cu un trosnet. Acum, cel pu țin, ma șina nu va 
mai sem ăna cu un foc de artificii. Lu ă bucata de metal  și o azv ârli printre 
copaci,  întreb ându­se  încotro ar trebui s ă se îndrepte de acum. Habar nu avea 
cum s ă deschid ă criptex­ul  și nici de ce Sauni ère li­l l ăsase lor. Din p ăcate 
însă, supravie țuirea lor  în noaptea asta depindea chiar de r ăspunsul la aceste 
întreb ări.
 „Avem nevoie de ajutor”,  își spuse el. „De ajutorul unui profesionist.”
 În lumea Sf ântului Graal  și a St ăreției din Sion, asta  însemna un singur 
om. Va fi greu, desigur, s­o conving ă pe Sophie.
 Stând pe bancheta furgonetei,  în vreme ce­l a ștepta pe Langdon, Sophie 
privea cu frustrare caseta de lemn. „De ce mi­a l ăsat­o bunicul tocmai mie?” Nu
avea nici cea mai vag ă idee la ce anume ar trebui s ă o foloseasc ă.
 „Gândește, Sophie! Folose ște­ți mintea! Grand­p ère încearc ă să­ți spun ă 
ceva!”
 Deschise caseta  și studie din nou discurile criptex­ului. „O dovad ă că 
merit.” Aproape c ă simțea mâna bunicului  în alcătuirea obiectului. „Piatra de 
boltă este o hart ă ce poate fi descifrat ă numai de cei care se dovedesc demni. 
Tipic pentru Jacques Sauni ère.”
 Scoțând criptex­ul din caset ă, își trecu un deget peste discuri. „Cinci 
litere.” Roti discurile unul c âte unul. Mecanismul se mi șca Ușor și literele pe 
care le alese se aliniar ă între s ăgețile din alam ă marcate la capetele cilindrului. 
Discurile formar ă astfel un cuv ânt din cinci litere, despre care Sophie  știa că e 
mult prea evident:
 G­R­A­A­L.
 Prinz ând cilindrul de cele dou ă capete, trase u șor. Nimic nu se mi șcă. 
Auzi lichidul din interior g âlgâind și renun ță. Form ă imediat un alt cuv ânt: V­l­
N­C­l.
 Nici de data aceasta nu se deschise.
 B­O­L­T­A.
 Tot nimic.
 Încruntat ă, puse cilindrul  înapoi  în caset ă și închise capacul. Privi afar ă, 
pe geamul portierei  și, văzându­l pe Langdon cum se opinte ște cu bara de 
protec ție, se sim ți recunosc ătoare pentru c ă era aici, cu ea. „P. S. G ĂSEȘTE­L 
PE ROBERT LANGDON.” Motivul acestui  îndemn era clar acum. Sophie nu 
avea cuno ștințele necesare pentru a  înțelege inten țiile bunicului ei, a șa că 
Sauni ère îl alesese pe Robert Langdon pentru a­i fi  îndrum ător. Și pentru a­i 
face educa ția în domeniu. Din nefericire pentru american,  în noaptea asta 
devenise cu mult mai mult dec ât un simplu  îndrum ător; era  ținta vie a lui Bezu
Fache… Și a unor for țe nev ăzute care inten ționau s ă pună stăpânire pe Sf ântul
Graal.
 „Și măcar de­a ș ști ce e acest Graal!”

Pentru o clip ă, se întreba dac ă merita s ă­și riște via ța ca s ă afle.
 Din nou la volan, Langdon era mul țumit de mersul lin al furgonetei.
 — Știi cum putem ajunge la Versailles?
 Sophie se  întoarse spre el:
 — Vrei s ă admiri priveli ștea?
 — Nu, am un plan. Un istoric al religiilor pe care­l cunosc locuie ște în 
apropiere de Versailles. Nu­mi amintesc exact unde,  însă putem c ăuta. Am fost 
la el acas ă de câteva ori.  Îl cheam ă Leigh Teabing  și a făcut parte din British 
Royal Society.
 — Iar acum locuie ște în Paris?
 — Graalul e pasiunea lui de­o via ță. Acum cincisprezece ani, c ând au 
apărut primele zvonuri despre cheia de bolt ă, s­a mutat  în Fran ța pentru a 
căuta Graalul  în bisericile de aici. A scris c âteva c ărți despre Graal  și despre 
cheia de bolt ă și mă gândesc c ă ne­ar putea ajuta s ă aflăm cum s ă deschidem 
criptex­ul  și ce s ă facem cu el mai departe.
 — Dar, ai  încredere  în el?
 — Încredere pentru ce? C ă nu va fura informa ția din criptex?
 — Și că nu ne va preda poli ției.
 — N­am de g ând să­i spun c ă suntem c ăutați de poli ție. Sper c ă ne va 
primi la el p ână ce vom dezlega tot misterul  ăsta.
 — Robert, te­ai g ândit c ă fiecare post de televiziune din Fran ța se 
pregătește, probabil, s ă difuzeze fotografiile noastre? Bezu Fache  știe totdeauna
să folosesc ă presa  în avantajul s ău. Ne va fi imposibil s ă facem o singur ă 
mișcare f ără a fi recunoscu ți.
 „Grozav!” exclam ă Langdon  în sinea lui. „Debutul meu la televiziunea 
francez ă va avea loc la emisiunea «Urm ărire general ă».” Cel pu țin, Jonas 
Faukman va fi mul țumit; ori de c âte ori Langdon intra  în aten ția presei, 
vânzările cărților lui cre șteau ame țitor.
 — Și omul  ăsta ți­e prieten suficient de bun? Insist ă Sophie.
 Profesorul se  îndoia c ă Leigh Teabing era genul care s ă stea  în fața 
televizorului la o or ă atât de t ârzie din noapte, dar trebuia luat  în considera ție 
și acest aspect. Instinctul  îi spunea c ă poate avea  încredere deplin ă în el. 
Ținând seama de circumstan țe, Teabing se va da probabil peste cap ca s ă­i 
ajute. Pe l ângă faptul c ă­i rămăsese  îndatorat, pasiunea lui era c ăutarea 
Graalului, iar Sophie sus ținea c ă bunicul ei fusese Marele Maestru al St ăreției 
din Sion! La auzul unei asemenea ve ști, Teabing ar fi  în stare de orice pentru a 
le da o m ână de ajutor.
 — Leigh ne­ar putea fi un aliat pre țios, spuse Langdon.
 „Depinde c ât de mult  îi vom spune din ceea ce  știm.”
 — Fache va pune, probabil, o recompens ă pe capul nostru.
 Profesorul izbucni  în râs:
 — Crede­m ă, Sophie, banii sunt ultimul lucru de care tipul  ăsta are 
nevoie.

Leigh Teabing era aproape la fel de bogat ca unul dintre acele m ărunte 
principate europene. Descendent al primului Duce de Lancaster,  își obținuse 
averea  în modul clasic: o mo ștenise. Domeniul s ău de la marginea Parisului 
includea un palat din secolul al XVII­lea  și dou ă lacuri.
 Langdon  îl întâlnise pentru prima dat ă cu câțiva ani  în urm ă, prin 
intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese re țelei de 
televiziune un documentar istoric care s ă prezinte istoria exploziv ă a Sfântului 
Graal pe  înțelesul publicului larg. Produc ătorii de la BBC se ar ătaser ă 
interesa ți de premisele, studiile  și referin țele sale, dar consideraser ă că întregul
concept era at ât de șocant  și de greu de digerat,  încât ar fi riscat s ă discrediteze
reputa ția impecabil ă a rețelei. La sugestia lui Teabing, hot ărâseră să solicite 
opiniile a trei reputa ți istorici din trei  țări diferite  și aceștia confirmaser ă, prin 
propriile lor cercet ări, ideile britanicului cu privire la Sf ântul Graal.
 Langdon fusese unul dintre cei trei.
 BBC  îl invitase la re ședința din Paris a lui Teabing, pentru film ări. În 
salonul luxos al castelului,  în fața camerelor de filmat, Langdon  își dezv ăluise 
scepticismul cu care privise ini țial secretul Graalului, relat ând apoi cum,  în 
urma anilor  îndelunga ți de cercet ări, ajunsese la concluzia c ă povestea era, 
totuși, real ă. În final, prezentase rezultatul propriilor sale studii – o serie de 
conexiuni simbolistice care coroborau afirma țiile controversate ale lui Teabing.
 În ciuda probelor documentate  și personalit ăților marcante reunite, 
emisiunea agitase at ât de tare spiritele tradi ționalismului cre știn, încât 
declan șase un veritabil val de ostilitate.  În Statele Unite nu fusese difuzat ă, dar 
repercusiunile ajunseser ă și pe cel ălalt mal al Atlanticului. La scurt timp dup ă 
aceea, Langdon primise o carte po ștală de la un vechi prieten, episcopul catolic 
de Philadelphia. Mesajul con ținea doar trei cuvinte: „Ei tu, Robert!”
 — Robert, insist ă Sophie, e ști sigur c ă putem avea  încredere  în omul 
ăsta?
 — Absolut. Suntem colegi, nu are nevoie de bani  și știu că dispre țuiește 
autorit ățile franceze. Guvernul francez  îi percepe impozite uria șe fiindc ă a 
cump ărat o proprietate de interes istoric. Nu va fi c âtuși de pu țin dornic s ă 
coopereze cu Fache.
 După un moment de t ăcere, timp  în care scruta panglica de asfalt din 
fața ma șinii, Sophie  îl întreb ă:
 — Dac ă mergem la el, c ât de mult vrei s ă­i spunem?
 — Crede­m ă, îi răspunse el cu senin ătate, Leigh Teabing  știe despre Le 
Prieur é de Sion  și despre Sf ântul Graal mai multe dec ât oricine altcineva.
 — Mai multe dec ât bunicul meu?
 — Mă refeream la cei din afara ei.
 — Dar de unde  știi că Teabing nu este membru al Ordinului?
 — Fiindc ă și­a petrecut  întreaga via ță încerc ând să facă public adev ărul 
despre Sf ântul Graal; or, confreria nu vrea dec ât să păstreze  în continuare 
acest secret.
 — Mi se pare c ă acesta este un conflict de interese.

Profesorului nu­i era greu s ă­i înțeleag ă îngrijorarea. Sauni ère îi dăduse 
ei criptex­ul  și, cu toate c ă nu știa ce con ține sau cum ar trebui s ă procedeze 
cu el, Sophie ezita s ă implice o persoan ă complet necunoscut ă. Și, ținând 
seama de informa țiile care s­ar putea afla  înăuntru, probabil c ă avea dreptate.
 — Nu trebuie s ă­i spunem lui Teabing de la bun  început despre cheia de 
boltă. Putem, eventual, s ă nu­i spunem deloc. Dar vom g ăsi în casa lui un loc 
în care s ă ne ascundem  și să ne gândim  în lini ște, iar – cine  știe – poate c ă 
vorbind cu el,  îți vei da seama de ce bunicul t ău ți­a dat criptex­ul  ție.
 — Nou ă, îi reaminti Sophie.
 Mândru de aceast ă includere, profesorul se  întreb ă din nou ce anume  îl 
determinase pe Sauni ère să apeleze la el.
 — Știi măcar aproximativ unde locuie ște domnul Teabing?
 — Domeniul lui se nume ște Ch âteau Villette.
 Sophie se r ăsuci spre el cu o privire uluit ă:
 — Ch âteau Villete?!
 — Exact.
 — Interesan ți prieteni ai!
 — Cuno ști proprietatea?
 — Am trecut pe acolo. Este  în regiunea castelelor, cam la dou ăzeci de 
minute de aici.
 — Atât de departe?
 — Da,  însă astfel vei avea timp s ă­mi poveste ști ce anume este cu 
adevărat Sf ântul Graal.
 Langdon se g ândi o clip ă, apoi r ăspunse:
 — Îți voi spune c ând vom ajunge la Teabing acas ă. El este specializat  în 
alte aspecte ale legendei dec ât cele pe care le cunosc eu, astfel c ă doar a șa îți 
vei putea face o imagine complet ă. În plus, ad ăugă profesorul sur âzând, 
Graalul este pasiunea vie ții lui; ascult ându­l pe Leigh Teabing vorbind despre 
Sfântul Graal va fi ca  și cum Einstein  însuși ți­ar explica teoria relativit ății.
 — Bine, s ă sper ăm că pe Leigh nu­l deranjeaz ă oaspe ții nocturni.
 — De fapt, este sir Leigh. Omul e o adev ărată figur ă! A fost  înnobilat de 
regin ă cu câțiva ani  în urm ă, dup ă ce a scris o ampl ă istorie a Casei de York.
 Sophie  îl privi cu ochi mari, ne încrez ători:
 — Glume ști, nu? Vrei sa spui c ă vom vizita un cavaler?
 Langdon sur âse ușor.
 — Suntem  în căutarea Graalului, Sophie. Cine ar fi mai potrivit s ă ne 
ajute, dac ă nu un cavaler?
 Cele 35 de hectare ale domeniului Ch âteau Villette se afl ă aproape de 
Versailles, la dou ăzeci și cinci de minute distan ță de Paris. Proiectat ă de 
François Mansart  în 1668 pentru contele d'Aufflay, aceasta este una dintre cele
mai importante re ședințe istorice din regiunea parizian ă. Împreun ă cu cele 
două lacuri  și cu gr ădinile concepute de Le N ôtre, este, mai degrab ă, un castel 
decât un conac obi șnuit, cunoscut sub numele de alint La Petite Versailles.

Langdon fr ână brusc la cap ătul aleii de acces, lung ă de peste un 
kilometru  și jum ătate. Dincolo de poarta impun ătoare, cl ădirea se profila  în 
depărtare,  înconjurat ă de o peluz ă întins ă. Pancarta de la poart ă era scris ă în 
limba englez ă: „PROPRIETATE PARTICULAR Ă! TRECEREA INTERZIS Ă!”
 Parcă pentru a­ și proclama sus  și tare originea britanic ă, pe lângă 
inscrip țiile în englez ă, Teabing instalase interfonul de la poarta pe partea 
dreapt ă a drumului – acolo unde,  în orice  țară european ă cu excep ția Marii 
Britanii, este locul pasagerului.
 Sophie privi dispozitivul  și se str âmbă nedumerit ă:
 — Și dacă cineva vine singur  în ma șină, fără nimeni pe scaunul din 
dreapta?
 — Nu  întreba!
 Langdon discutase deja problema cu sir Leigh  și­i explic ă lui Sophie c ă 
omul prefera ca lucrurile s ă fie exact ca la el acas ă.
 — Robert, mai bine vorbe ște tu,  îi ceru ea,  în timp ce cobora geamul 
portierei.
 Profesorul se  întinse prin fa ța ei pentru a ap ăsa pe butonul de apel al 
interfonului  și o und ă de parfum  îl învălui. D ându­și seama abia acum c ât de 
aproape erau unul de altul, Langdon r âmase a șa, aplecat  într­o pozi ție nu 
tocmai comod ă, în vreme ce  în aparat se auzi soneria unui telefon.
 Într­un t ârziu, interfonul p ârâi și o voce iritat ă, cu accent francez,  îi 
răspunse:
 — Ch âteau Villette. Cine­i acolo?
 — Sunt Robert Langdon, r ăspunse profesorul, aplecat peste genunchii lui
Sophie. Sunt un prieten al lui sir Leigh Teabing. Am nevoie de ajutorul s ău!
 — Stăpânul meu doarme.  Și la fel  încercam s ă fac și eu. Ce treab ă aveți 
cu domnia sa?
 — Este o problem ă personal ă. Una de mare interes pentru dumnealui.
 — În acest caz, sunt sigur c ă va fi  încântat s ă vă primeasc ă mâine 
diminea ță.
 Langdon  își schimb ă ușor pozi ția incomod ă:
 — Este vorba despre o problem ă important ă!
 — La fel este  și somnul domniei sale. Dac ă­i sunte ți prieten,  știți că are o 
sănătate precar ă!
 Sir Leigh Teabing fusese bolnav de poliomielit ă în copil ărie și de atunci 
purta proteze metalice la picioare  și mergea  în cârje, dar la ultima sa vizit ă 
omul fusese at ât de energic  și de plin de via ță, încât abia dac ă i se observa 
infirmitatea.
 — Am s ă vă rog s ă fiți amabil  și să­i comunica ți că am descoperit noi 
informa ții despre Graal. Informa ții care nu suport ă amânare p ână diminea ță.
 Urmă o lung ă pauz ă. Langdon  și Sophie a șteptar ă cu răbdare, f ără a opri 
motorul furgonetei.
 După un minut  încheiat, un alt glas se auzi la interfon:

— Bunul meu prieten,  îmi vine s ă cred c ă ai uitat s ă­ți potrive ști ceasul 
după ora Europei!
 Vocea era proasp ătă și vesel ă.
 Langdon r âse, recunosc ând accentul britanic:
 — Leigh, te rog s ă mă scuzi fiindc ă te­am trezit la o or ă atât de 
nepotrivit ă.
 — Servitorul meu  îmi spune nu doar c ă te afli  în Paris, dar  și că i­ai 
pomenit ceva despre Graal.
 — Mi­am  închipuit c ă asta te va ridica repede din pat.
 — Și așa s­a  și întâmplat!
 — Ce zici, deschizi poarta pentru un vechi prieten?
 — Cei afla ți în căutarea adev ărului sunt mai mult dec ât prieteni. Sunt 
frați!
 Langdon f ăcu o grimas ă către Sophie, obi șnuit cu predilec ția lui Teabing 
pentru efectele teatrale.
 — Fire ște că voi deschide poarta, dar mai  întâi trebuie s ă mă asigur c ă în
inima ta s ălășluiește adev ărul. Un test al onestit ății tale.  Îmi vei r ăspunde la 
trei întreb ări.
 Langdon oft ă și­i șopti lui Sophie:
 — Ai r ăbdare. A șa cum  ți­am spus, tipul e o figur ă!
 — Iat ă prima  întrebare, declara Teabing pe un ton r ăsunător. Ce dore ști 
să îți servesc, ceai sau cafea?
 Profesorul cuno ștea bine sentimentele britanicului pentru fenomenul 
american al cafelei.
 — Ceai. Earl Grey.
 — Excelent! A doua  întrebare. Lapte ori zah ăr?
 Langdon ezit ă.
 — Lapte,  șopti Sophie la urechea lui. Cred c ă englezii prefer ă ceaiul cu 
lapte.
 — Lapte, r ăspunse el.
 Tăcere.
 — Zah ăr?
 Aceea și tăcere.
 „Stai!” Profesorul  își aminti b ăutura u șor am ăruie ce­i fusese servit ă la 
ultima lui vizit ă aici și își dădu seama c ă i se pusese o  întrebare cu pist ă falsă.
 — Lămâie! Earl Grey cu l ămâie!
 — Într­adev ăr, se auzi de aceast ă dată vocea amuzat ă a lui Teabing.  Și, 
în final, trebuie s ă­ți adresez cea mai dificil ă întrebare.
 După o scurt ă pauz ă, britanicul relu ă pe un ton solemn:
 — În ce an a  învins ultima dat ă un canotor de la Harvard pe unul de la 
Oxford la Henley?
 Langdon habar nu avea, dar nu­ și putea  închipui dec ât un singur motiv 
pentru care Teabing l­ar  întreba a șa ceva:
 — Sunt sigur c ă n­a existat niciodat ă o asemenea n ăzbâtie.

Lângă geamul furgonetei,  încuietoarea por ții începu s ă bâzâie.
 — Inima  ți­e sincer ă, prietene! Po ți intra!
 — Domnule Vernet!
 Responsabilul de noapte al B ăncii Z ürich era bucuros s ă audă vocea 
președintelui  în receptor.
 — Unde a ți disp ărut, domnule? Poli ția este aici  și toat ă lumea v ă 
așteapt ă!
 — Am o mic ă problem ă, îi răspunse Vernet foarte tulburat. Am nevoie 
imediat de ajutorul dumitale.
 „Ai cu mult mai mult dec ât o mic ă problem ă”, coment ă responsabilul  în 
sinea sa. Poli ția înconjurase banca  și amenin ța că însuși căpitanul DCPJ avea 
să vină cu mandatul pe care banca  îl solicitase.
 — Cu ce v ă pot ajuta, domnule?
 — Furgoneta blindat ă num ărul trei. Trebuie s­o g ăsesc.
 Derutat, responsabilul  își verific ă lista de program ări.
 — Este aici. Jos, la rampa de  încărcare.
 — Păi, nu este. Ma șina a fost furat ă de doi indivizi urm ăriți de poli ție.
 — Poftim?  Și cum au ie șit de aici?
 — Nu pot intra  în detalii la telefon, dar avem de­a face cu o situa ție ce se 
poate dovedi extrem de nefericit ă pentru banc ă.
 — Ce dori ți să fac eu, domnule?
 — Să activezi transmi țătorul de urgen ță al furgonetei.
 Privirea responsabilului se  îndrept ă spre panoul de control LoJack 
montat pe perete. La fel ca majoritatea vehiculelor blindate, toate furgonetele 
băncii erau echipate cu un sistem de localizare prin radio, care putea fi ac ționat
direct de la sediu. Responsabilul de noapte folosise sistemul o singur ă dată, 
după o deturnare  și func ționase perfect, localiz ând furgoneta  și transmi țându­i 
automat coordonatele c ătre autorit ăți. În noaptea aceasta  însă, responsabilul 
avea impresia c ă președintele prefer ă un plus de discre ție și de pruden ță.
 — Domnule, v ă dați seama c ă, dacă activez sistemul LoJack, 
transmi țătorul va da imediat de  știre autorit ăților c ă avem o problem ă.
 Vernet r ămase t ăcut timp de c âteva secunde:
 — Da,  știu. D ă­i drumul, totu și. Furgoneta num ărul trei. A ștept la 
telefon. Am nevoie de loca ția exact ă a ma șinii în clipa  în care o ob ții.
 — Imediat, domnule.
 Treizeci de secunde mai t ârziu, la patruzeci de kilometri dep ărtare, 
ascuns  în burta furgonetei blindate, un mic transmi țător prinse via ță.
 În vreme ce furgoneta  înainta pe aleea m ărginit ă de plopi, spre casa lui 
Teabing, Sophie sim țea deja cum trupul i se relaxeaz ă. Era u șurată că ieșiseră 
de pe drumul principal  și, dac ă se gândea bine, cuno ștea pu ține locuri  în care 
să poat ă fi mai  în siguran ță decât în acest domeniu privat, de ținut de un str ăin 
cu o fire deschis ă.
 Aleea schi ță o curb ă largă și, imediat dup ă ea, spre dreapta se ivi 
Château Villette.  Înaltă de trei etaje  și lung ă de cel pu țin șaizeci de metri,

clădirea din piatr ă cenu șie era iluminat ă de spoturi exterioare. Fa țada aspr ă 
contrasta puternic cu gr ădinile perfect  îngrijite  și cu iazul argintiu.
 În interiorul ei, luminile se aprinser ă.
 În loc s ă opreasc ă în fața intr ării principale, Langdon duse ma șina într­o 
parcare ascuns ă vederii de vegeta ția bogat ă.
 — Așa nu risc ăm să fim v ăzuți de pe  șosea. Sau s ă­i dăm lui Leigh motive
să întrebe de ce c ălătorim  într­o furgonet ă blindat ă.
 Sophie  încuviin ță:
 — Și ce facem cu criptex­ul? Nu cred c ă ar trebui s ă­l lăsăm aici, dar, 
dacă Leigh  îl vede,  în mod cert va voi s ă știe ce e.
 — Fii f ără grijă, îi răspunse Langdon, cobor ând din ma șină.
 Își scoase sacoul,  înveli caseta  în el și strânse pachetul la piept, ca pe un 
copil.
 Sophie  îi arunc ă o privire ciudat ă.
 — Câtă subtilitate!
 — Teabing nu deschide niciodat ă el însuși; prefer ă să­și facă o intrare 
teatral ă. Voi g ăsi eu un loc  în care s ă­l ascund  înainte de apari ția lui. De fapt, 
adăugă Langdon dup ă o pauz ă, poate c ă ar fi bine s ă te previn: sir Leigh 
Teabing are un sim ț al umorului pe care multe persoane  îl găsesc pu țintel 
cam… Bizar.
 Sophie se  îndoia c ă mai putea s ă existe ceva care s ă i se par ă ciudat  în 
noaptea asta.
 Aleea ce ducea spre intrarea principal ă era din pietre care fuseser ă 
șlefuite bucat ă cu bucat ă. În cap ătul ei, se afla o u șă din lemn sculptat de 
stejar combinat cu cire ș, cu un cioc ănel de alam ă de m ărimea unui grepfrut. 
Înainte ca Sophie s ă apuce s ă bată la ușă, aceasta se deschise larg.
 În fața lor ap ăru un majordom elegant  și pus la punct, care aparent mai 
avea de f ăcut un ultim retu ș la ținuta pe care tocmai o  îmbrăcase. P ărea în jur 
de cincizeci de ani, cu tr ăsături rafinate  și o expresie auster ă ce ar ăta clar c ă 
prezen ța oaspe ților la o asemenea or ă nu i se p ărea câtuși de pu țin amuzant ă.
 — Sir Leigh va cobor î imediat, declar ă el într­o englez ă cu puternic accent
francez. Momentan se  îmbrac ă. Totdeauna prefer ă să­și întâmpine oaspe ții 
purtând ceva mai mult dec ât o cămașă de noapte. Pot s ă vă iau haina? Se 
interes ă el, încrunt ându­se la pachetul din bra țele lui Langdon.
 — Mul țumesc, m ă simt bine a șa.
 — Desigur. Pe aici, v ă rog!
 Majordomul  îi conduse prin holul luxos de marmur ă într­un salon 
elegant mobilat, iluminat difuz de l ămpi victoriene. Aerul avea un parfum antic,
oarecum princiar – un amestec de tutun de pip ă, frunze de ceai, sherry  și izul 
de lut al conacelor vechi din piatr ă. Pe zidul din fundul  încăperii,  între dou ă 
seturi lucitoare de c ămăși de zale, se l ăfăia un  șemineu suficient de mare 
pentru a frige un bou  întreg  în el. Apropiindu­se de el, majordomul  îngenunche 
și aprinse un chibrit deasupra bu ștenilor de stejar  și deasupra vreascurilor 
așezate acolo dinainte. Un foc viu prinse imediat via ță.

Omul se ridic ă, îndrept ându­și jacheta:
 — Stăpânul dore ște să vă simțiți ca la dumneavoastr ă acas ă.
 Cu aceste cuvinte, ie și din salon, l ăsându­i singuri.
 Sophie se  întreb ă pe care dintre piesele de moblier vechi de l ângă 
șemineu se putea a șeza – pe divanul  în stil renascentist acoperit cu plu ș, pe 
balansoarul rustic ori pe unul dintre cele dou ă taburete de piatr ă ce păreau 
aduse din vreo biseric ă bizantin ă.
 Langdon desp ături sacoul, scoase caseta din lemn  și o ascunse sub 
divanul de plu ș, împing ând­o ad ânc, să nu se vad ă. Apoi  își scutur ă haina, o 
îmbrăcă, îi netezi reverele  și zâmbi satisf ăcut, a șezându­se exact deasupra 
comorii ascunse.
 „Așadar se poate sta pe divan”,  își spuse Sophie  și se a șeză lângă el.
 Privind fl ăcările din  șemineu,  învăluită în căldura lor pl ăcuta,  îi trecu 
prin minte c ă bunicului ei i­ar fi pl ăcut aceast ă încăpere. Lambriurile din lemn 
întunecat erau decorate cu tablouri ale clasicilor, printre care Sophie 
recunoscu un Poussin – al doilea pictor preferat al lui Jacques Sauni ère. Pe 
polița de deasupra c ăminului, un bust de alabastru al zei ței Isis domina 
salonul.
 Dedesubt, printre fl ăcări, dou ă garguie de piatr ă serveau drept pirostrii, 
cu gurile c ăscate amenin țător. Totdeauna  îi fusese fric ă de garguie c ând era 
mică… Până când bunicul  îi alungase aceast ă spaim ă urcând cu ea pe 
acoperi șul catedralei Notre­Dame  în timpul unei ploi toren țiale.
 — Prin țesă, uită­te la creaturile astea n ătânge, o  îndemnase el ar ătându­i
garguiele prin care apa de ploaie se scurgea vijelios. Auzi zgomotul acela 
caraghios pe care­l fac g âturile lor?
 Sophie  înclinase din cap  și zâmbise amuzat ă de sunetul g âlgâit al apei 
prin gurile deschise.
 — Fac gargar ă, îi explicase bunicul. Gargariser! De acolo le vine  și 
numele acesta aiurit, „garguie”.
 De atunci, nu­i mai fusese niciodat ă frică de ele.
 Amintirile  îi aduser ă cu ele o umbr ă de triste țe și cruda realitate a mor ții 
bunicului o cople șise iar ăși. Grand­p ère nu mai este. G ândul  îi zbur ă la 
criptex­ul de sub divan  și se întreba dac ă Leigh Teabing va  ști cum s ă­l 
deschid ă. Sau dac ă e bine s ă­i pomeneasc ă despre el. Cu ultimele sale cuvinte, 
bunicul  îi ceruse s ă­l găseasc ă pe Robert Langdon, dar nu  îi pomenise nimic 
despre implicarea vreunei alte persoane. „Dar trebuia s ă ne ascundem undeva!”
își spuse ea, hot ărâtă să aibă încredere  în judecata americanului.
 — Sir Robert! R ăsună o voce undeva,  în spatele lor. V ăd că te însoțește o 
domni ță!
 Langdon se ridic ă. Sophie  îi urm ă exemplul. Glasul se auzise din cap ătul 
unei sc ări în form ă de spiral ă, ce urca spre penumbra etajului. Pe ultimele 
trepte, o siluet ă se zărea neclar ă.
 — Bun ă seara, salut ă Langdon. Sir Leigh, d ă­mi voie s ă ți­o prezint pe 
Sophie Neveu.

— Sunt onorat.
 Teabing cobor î spre lumina, treapt ă cu treapt ă, protezele metalice  și 
cârjele de care se ajuta devenind vizibile.
 — Vă mulțumesc c ă ne­a ți primit, spuse Sophie.  Îmi dau seama c ă ora 
este foarte t ârzie.
 — E at ât de t ârzie, draga mea,  încât este prea devreme, r âse el. Vous 
n'êtes pas am éricaine?
 — Parisienne.
 — Dar vorbi ți o englez ă superb ă.
 — Mul țumesc. Am studiat la Royal Holloway.
 — Ah, a șa se explic ă! Robert v­a spus, poate, c ă eu am f ăcut școala 
undeva  în apropiere, la Oxford.
 Apoi, fix ându­l pe Langdon cu un sur âs pozna ș, adăugă:
 — Fire ște, mi­am depus actele  și la Harvard, pentru mai mult ă siguran ță.
 Gazda lor ajunse,  în sfârșit, la cap ătul treptelor. Sophie  își spuse c ă nu 
avea deloc o  înfățișare mai aristocratic ă decât Sir Elton John, de pild ă. 
Rotunjor  și rumen la fa ță, sir Leigh Teabing avea un smoc de p ăr roșu, sârmos 
și ochi joviali, de culoarea alunei, care str ăluceau de via ță. Purta pantaloni cu 
pense  și o cămașă de m ătase pe sub haina sco țiană. În ciuda protezelor de 
aluminiu  în care­i erau prinse picioarele, omul avea un aer demn  și o siguran ță
de sine ce p ăreau mai degrab ă rodul mo ștenirii, iar nu al unui efort con știent.
 Ajuns  în fața lui Langdon,  îi întinse cu hot ărâre mâna:
 — Robert, ai mai sl ăbit!
 — Iar tu ai mai pus ceva!
 Britanicul r âse din toat ă inima, b ătându­se cu palma pe burta 
rotunjoar ă:
 — Touch é! Singurele pl ăceri trupe ști care mi­au mai r ămas par a fi cele 
culinare.
 Apoi,  întorc ându­se spre Sophie,  îi luă delicat m âna în palma lui,  își 
plecă ușor fruntea deasupra ei  și privi discret  în lături:
 — M'lady!
 Sophie  îl străfulger ă pe Langdon cu privirea, ne știind dac ă nu cumva se 
întorseser ă cu câteva secole  în urm ă sau dac ă nu intraser ă într­o cas ă de 
sminti ți.
 Majordomul  își făcu apari ția în salon, duc ând un serviciu de ceai pe care 
îl așeză pe o m ăsuța în fața căminului.
 — El este R émy Legaludec,  îl prezent ă Teabing, slujitorul meu.
 Valetul  înclin ă țeapăn din cap  și disp ăru iar ăși.
 — Rémy este Lyonnais,  șopti st ăpânul casei, de parc ă ar fi vorbit despre o
boală rușinoas ă. Dar  știe să găteasc ă niște sosuri excep ționale.
 Langdon sur âse amuzat:
 — Aș fi crezut c ă­ți vei aduce personal britanic.
 — Pentru numele Cerului, nu! Nu i­a ș dori nim ănui un buc ătar englez – 
decât, poate, agen ților fiscali francezi. Pardonnez­moi, mademoiselle Neveu. V ă

rog să fiți convins ă că dezgustul meu pentru francezi se refer ă doar la politic ă și
la fotbal. Guvernul dumitale  îmi fur ă banii, iar na ționala francez ă de fotbal a 
umilit­o recent pe a noastr ă.
 Sophie  îi surâse delicat.
 Teabing o studie c âteva clipe  și apoi se  întoarse spre Langdon:
 — S­a  întâmplat ceva! Am ândoi p ăreți frânți!
 — Ei bine, am avut o noapte interesant ă, Leigh!
 — Nu m ă îndoiesc. Veni ți la u șa mea neanun țați, în miez de noapte, 
zicând ceva despre Graal. Spune­mi: chiar este vorba despre Graal sau I­ai 
menționat numai fiindc ă știai c ă e singurul subiect care m ă va ridica din pat  în 
toiul nop ții?
 „Câte pu țin din ambele”,  își spuse Sophie, amintindu­ și de criptex­ul 
ascuns sub divan.
 — Leigh, r ăspunse Langdon, am vrea s ă vorbim cu tine despre Le Prieur é 
de Sion.
 Sprâncenele stufoase ale britanicului se arcuir ă brusc:
 — Păstrătorii! Vas ăzică într­adev ăr este vorba despre Graal!  Și spuneai c ă
ai venit cu informa ții? Ceva nou, Robert?
 — Poate c ă da. Nu suntem foarte siguri. Probabil c ă ne vom da seama 
ceva mai bine dup ă ce vom afla, mai  întâi, unele lucruri de la tine.
 Teabing  își agit ă degetul ar ătător în fața lui.
 — Americanul, pi șicher ca­ntotdeauna! A șa deci, un joc de­a qui pro quo.
Foarte bine! V ă stau la dispozi ție. Ce dori ți să vă spun?
 Langdon oft ă adânc:
 — Sper c ă vei fi at ât de amabil  încât să­i explici domni șoarei Neveu 
adevărata natur ă a Sfântului Graal.
 Teabing f ăcu ochii mari:
 — Adic ă ea nu  știe?!
 Profesorul cl ătină din cap.
 Zâmbetul care se  întinse pe figura britanicului era aproape obscen:
 — Robert, mi­ai adus o virgin ă?
 Langdon se  întoarse spre Sophie  și­i făcu semn cu ochiul:
 — Virgin” este termenul pe care entuzia știi îl folosesc pentru to ți cei care 
n­au auzit niciodat ă adev ărata poveste a Graalului.
 Teabing  îl întrerupse, ner ăbdător:
 — Spune­mi, draga mea, c ât anume  știi deja?
 Sophie  îi relat ă pe scurt tot ce­i explicase Langdon mai devreme – Le 
Prieur é de Sion, Cavalerii Templieri, documentele Sangreal  și Sfântul Graal, 
despre care mul ți susțineau c ă n­ar fi un potir … ci altceva, mult mai puternic.
 — Atâta tot?! Sir Leigh  îi arunc ă profesorului o privire indignat ă: Robert, 
te credeam un gentleman! Ai lipsit­o tocmai de orgasm!
 — Știu, dar m­am g ândit c ă împreun ă am putea…
 Dar se opri, realiz ând probabil c ă metafora mersese pu țin cam prea 
departe.

Britanicul o  învăluise deja pe Sophie  în privirea lui sc ânteietoare:
 — Ești o virgin ă a Graalului, draga mea!  Și, crede­m ă, prima experien ță 
nu se uit ă niciodat ă!
 Așezată pe divan al ături de Langdon, Sophie sorbea din ceai  și mânca o 
plăcintă, bucur ându­se de efectele lor bine venite. Sir Leigh Teabing deborda de
atâta entuziasm, p ășind cu greutate  în sus  și­n jos prin fa ța căminului.
 — Sfântul Graal,  începu el pe un ton declamator. Cei mai mul ți oameni 
mă întreab ă doar unde e. Mi­e team ă că la aceasta  întrebare nu voi putea 
răspunde niciodat ă.
 Apoi, r ăsucindu­se brusc,  îl privi drept  în ochi:
 — Oricum… Mult mai interesant ă mi se pare o alt ă întrebare: ce anume 
este Sf ântul Graal?
 Sophie aproape c ă simțea valul de entuziasm academic ce­i cuprinsese pe
cei doi b ărbați de lângă ea.
 — Pentru a  înțelege pe deplin ce este Graalul, continu ă Teabing, trebuie 
mai întâi să înțelegem Biblia. C ât de bine cuno ști Noul Testament?
 Sophie ridic ă din umeri:
 — Nu prea  îl cunosc. Am fost crescut ă de un om care  îl venera pe 
Leonardo da Vinci.
 Sir Leigh afi șă o expresie mirat ă și încântată deopotriv ă:
 — Un suflet iluminat! Superb! Atunci trebuie s ă știi că Leonardo a fost 
unul dintre p ăstrătorii secretului care se referea la Sf ântul Graal.  Și că a 
ascuns tot soiul de indicii  în operele sale.
 — Robert mi­a spus deja asta, da.
 — Și ce credea da Vinci despre Noul Testament?
 — Nu  știu.
 Teabing f ăcu un semn spre biblioteca din peretele opus:
 — Robert, fii amabil! Pe raftul de jos. La Storia di Leonardo.
 Langdon se ridic ă, se apropie de bibliotec ă și scoase volumul indicat, pe 
care­l aduse  și­l așeză pe mas ă, între ei.  Întorc ând cartea cu fa ța spre Sophie, 
Teabing o deschise  și­i arătă o serie de citate de pe coperta a treia.
 — Din  însemn ările lui da Vinci despre polemici  și specula ții, îi spuse, 
indicând un anumit citat. Cred c ă ți se va p ărea relevant pentru discu ția 
noastr ă.
 Sophie citi: „Mul ți au f ăcut nego ț cu iluzii  și false minuni, am ăgind 
mulțimile n ătânge.”
 LEONARDO DA VINCI
 — Uite  și un alt citat: „Oarba ignoran ță ne înșeală. O! Bie ți muritori, 
deschide ți ochii bine!”
 LEONARDO DA VINCI.
 Sophie sim ți un fior.
 — Da Vinci se refera aici la Biblie?
 Teabing  încuviin ță printr­o mi șcare a capului:

— Opiniile lui cu privire la Biblie au o leg ătura direct ă cu Sf ântul Graal. 
De fapt, da Vinci a  și pictat Graalul;  ți­l voi ar ăta imediat, dar, mai  întâi, 
trebuie s ă vorbim despre Biblie.  Și, adăugă el sur âzând, tot ce trebuie s ă știi 
despre Biblie poate fi rezumat  în cele c âteva cuvinte ale doctorului Martyn 
Percy: „Biblia nu a venit prin fax direct din rai”.
 — Poftim?
 — Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a c ăzut ca prin 
minune din cer! Omul a creat­o, ca pe o consemnare istoric ă a unor vremuri 
tulburi  și a evoluat apoi  în urma nenum ăratelor traduceri, ad ăugiri  și revizuiri. 
N­a existat  și încă nu exista o versiune final ă a Bibliei.
 — Înțeleg.
 — Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o for ță extraordinar ă, poate 
cel mai enigmatic  și mai charismatic lider pe care l­a cunoscut omenirea  în 
toate timpurile. Mesia vestit de profe ți, Iisus a r ăsturnat regi, a inspirat mul țimi
și a fondat o nou ă filosofie de via ță. Ca urma ș al regilor Solomon  și David, era 
îndrept ățit la titlul de  împărat al evreilor. Fire ște, evenimentele de pe parcursul 
vieții sale au fost consemnate de o sumedenie de adep ți din toat ă regiunea.
 Teabing se  întrerupse o clip ă pentru a sorbi c âteva înghițituri de ceai, 
apoi a șeză cana pe poli ța șemineului  și relu ă:
 — Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise  și totu și numai c âteva 
dintre ele – printre care cele ale lui Luca, Marcu, Matei  și Ioan – au fost incluse 
în Noul Testament.
 — Cine a ales care anume vor fi incluse?
 — Aha! Izbucni britanicul, entuziasmat. Ironia fundamental ă a 
creștinismului! Biblia, a șa cum o cunoa ștem noi ast ăzi, a fost alc ătuită de 
împăratul roman p ăgân Constantin cel Mare.
 — Constantin – din c âte știam eu – a fost cre știn! Observ ă Sophie.
 — Câtuși de pu țin! Toat ă viața a fost un necredincios, fiind botezat doar 
pe patul de moarte, c ând era prea sl ăbit ca s ă mai protesteze. Pe vremea lui, 
religia oficial ă în Roma era venerarea Soarelui – Sol Invictus, adic ă „Soarele 
Invincibil” –  și Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala 
imperiului c ăzuse prad ă unor tulbur ări religioase din ce  în ce mai accentuate. 
La trei secole de la r ăstignirea lui Iisus, num ărul celor care credeau  în el 
crescuse exponen țial. Între cre știni și păgâni izbucneau conflicte care, cu 
timpul, au c ăpătat propor ții atât de mari,  încât amenin țau să ducă la scindarea
Romei. Constantin a decis c ă trebuia f ăcut ceva pentru a calma spiritele.  În 
anul 325 dup ă Hristos, a hot ărât unificarea Romei sub o singur ă religie: 
creștinismul.
 Sophie p ărea surprins ă:
 — Dar de ce ar fi ales un  împărat păgân cre știnismul ca religie oficial ă?
 Teabing chicoti:
 — Constantin era un abil om de afaceri.  Și­a dat seama c ă religia cre ștină
este în plin ă dezvoltare  și nu a f ăcut altceva dec ât să parieze pe cartea 
câștigătoare.  Încă și azi istoricii se mai minuneaz ă de ingeniozitatea cu care

împăratul i­a convertit pe adoratorii Soarelui la cre știnism.  Îmbin ând 
simbolurile, datele  și ritualurile p ăgâne cu tradi ția cre ștină proasp ăt format ă, a 
pus bazele unei religii hibride, acceptabil ă pentru ambele p ărți implicate.
 — Transmutarea simbolurilor, interveni Langdon. Vestigiile religiei 
păgâne în simbolistica cre ștină sunt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a 
devenit aureola sfin ților cre știni. Pictogramele ce o reprezentau pe zei ța Isis 
alăptându­l pe Horus, fiul ei conceput  în mod miraculos, au fost preluate  în 
imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus  în bra țe. Și efectiv toate elementele 
ritualurilor catolice – mitra, altarul, doxologia  și împărtășania – adic ă „hrănirea
cu trupul Domnului” – provin din religiile p ăgâne anterioare.
 Teabing  începu s ă râdă:
 — Dă­i voie simbolistului s ă­ți vorbeasc ă despre iconografia cre ștină și 
nu mai scapi de el! Adev ărul e c ă nimic nu e original  în cre știnism. Zeul Mitra, 
precre știn – numit „Fiul lui Dumnezeu”  și „Lumina Lumii” – era n ăscut pe 25 
decembrie, a murit, a fost  îngropat  într­un morm ânt de piatr ă și a înviat dup ă 
trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodat ă, data de na ștere a lui Osiris, 
Adonis  și a lui Dionisos. Nou­n ăscutul Krishna a fost  întâmpinat cu aur, 
smirn ă și tămâie. Chiar  și ziua sf ântă a fiec ărei săptămâni a fost preluat ă de 
creștini de la p ăgâni.
 — Cum adic ă?
 — Ini țial, îi explic ă Langdon, cre știnii respectau sabatul iudaic, s âmbăta, 
dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua  în care p ăgânii 
venerau Soarele. Chiar  și astăzi, majoritatea credincio șilor merg duminica 
diminea ța la biserica f ără a ști că o fac  în amintirea tributului s ăptămânal adus
zeului Soare.
 Sophie ame țise deja:
 — Și toate astea au leg ătura cu Graalul?
 — Exact, r ăspunse Teabing. Fii atent ă mai departe! Pe fondul acestei 
fuzion ări a religiilor, Constantin a sim țit nevoia s ă întăreasc ă noua tradi ție 
creștină și a organizat o celebr ă adunare ecumenic ă pe care o cunoa ștem sub 
numele de Sinodul de la Niceea.
 Sophie auzise c ă în cadrul acestui Sinod fusese conceput Crezul.
 — La aceast ă întrunire, continu ă britanicul, participan ții au dezb ătut și 
au votat numeroase aspecte  și elemente ale cre știnismului – data Pa ștelui, rolul
episcopilor, administrarea Sfintelor Taine  și, desigur, caracterul divin al lui 
Iisus.
 — Nu cred c ă înțeleg. Caracterul Lui divin?
 — Draga mea, p ână atunci, Iisus fusese considerat de adep ții săi un 
profet, un muritor … Un om extraordinar,  însă doar un om. {6}
 — Nu Fiul lui Dumnezeu?
 — Credin țe că Iisus este „Fiul al lui Dumnezeu” a fost propus ă în mod 
oficial  și votat ă în cadrul Sinodului de la Niceea.
 — Stai pu țin! Cu alte cuvinte, caracterul divin al lui Iisus a fost rezultatul
unui vot?!

— Un vot destul de str âns, pot s ă spun. Stabilirea divinit ății lui Hristos 
era însă critic ă pentru dorita reunificare a Imperiului Roman  și pentru noua 
structur ă de putere ap ărută – Vaticanul. Definindu­l  în mod oficial pe Iisus ca 
Fiu al lui Dumnezeu, Constantin l­a transformat  într­o divinitate ce transcende 
omenescul, o entitate a c ărei putere este mai presus de orice. Pe l ângă faptul c ă
astfel erau z ădărnicite de la bun  început orice viitoare atacuri p ăgâne la adresa 
creștinismului, acum adep ții lui Hristos nu mai puteau fi m ântuiți decât prin 
intermediul unicului intercesor sacru – Biserica Romano­Catolic ă.
 Sophie  îi arunc ă o privire  întreb ătoare lui Langdon  și el încuviin ță printr­
un ușor semn al capului.
 — Miza nu era alta dec ât puterea, continu ă Teabing. Definirea lui Hristos
ca Mesia era esen țială pentru func ționarea Bisericii  și a statului. Mul ți erudi ți 
afirm ă chiar c ă Biserica acelor  începuturi l­a confiscat pe Iisus, deturn ându­i 
mesajul universal,  învăluindu­l  într­o aur ă impenetrabil ă de divinitate  și 
folosindu­l pentru a­ și spori propria putere. Eu  însumi am scris c âteva c ărți pe 
aceast ă temă.
 — Și bănuiesc c ă fundamentali știi cre știni v ă trimit zilnic mesaje 
injurioase.
 — De ce ar face­o? Replic ă Teabing. Majoritatea cre știnilor educa ți 
cunosc ând istoria propriei religii. Iisus a fost,  într­adev ăr, un om de o 
anvergur ă și o for ță excep ționale. Manevrele politice dubioase ale lui Constantin
nu­i afecteaz ă câtuși de pu țin via ța și personalitatea ie șite din comun. Nimeni 
nu afirm ă că Iisus a fost un impostor  și nimeni nu neag ă că el a tr ăit cu 
adevărat pe P ământ și că a constituit o surs ă de inspira ție pentru milioane de 
oameni. Noi nu sus ținem dec ât că împăratul Constantin s­a folosit  în interes 
propriu de influen ța considerabil ă pe care o de ținea Hristos.  Și, proced ând 
astfel, a modelat fa ța creștinismului  în maniera  în care o cunoa ștem noi azi.
 Sophie privi cu coada ochiului cartea de art ă care st ătea deschis ă pe 
masă, nerăbdătoare s ă treac ă mai departe  și să vadă cum reprezentase da Vinci
Graalul.
 — Bun, uite care­i ideea, ad ăuga Teabing, vorbind mai repede. Fiindc ă 
aceast ă schimbare de statut a avut loc la aproape patru secole dup ă moartea 
lui Iisus, Constantin a fost nevoit s ă facă, de asemenea, ceva  în privin ța miilor 
de documente anterioare ce relatau via ța Lui de om muritor.  Și împăratul  știa 
că are nevoie de o lovitur ă de maestru pentru a rescrie istoria. A șa a ap ărut cel 
mai interesant moment  în istoria cre știnismului.
 Teabing se  întrerupse pentru un moment, privind­o intens pe Sophie, 
apoi continu ă:
 — Constantin a comandat  și a finan țat scrierea unei noi Biblii, din care a
eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman  și le­a  îmbog ățit 
pe celelalte, care  îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost
interzise, adunate de pretutindeni  și arse.
 — Un am ănunt interesant, interveni Langdon. To ți cei care au preferat 
evangheliile interzise, resping ând versiunea lui Constantin, au fost considera ți

eretici. Termenul „eretic”  însuși a luat na ștere atunci.  În latin ă, haereticus 
înseamn ă „alegere”. Cei care au „ales” istoria real ă a lui Iisus au fost primii 
eretici din istoria lumii.
 — Din fericire pentru istorici, relu ă Teabing, unele dintre evangheliile pe 
care Constantin a  încercat s ă le distrug ă au reu șit totu și să supravie țuiasc ă. 
Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moart ă, ascunse 
într­o grot ă în apropiere de Qumran,  în Deșertul Iudeii. S ă nu uit ăm, de 
asemenea, Manuscrisele Copte g ăsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe l ângă faptul 
că relateaz ă istoria real ă a Graalului, aceste documente vorbesc despre via ța lui
Iisus  în termeni c ât se poate de umani. Desigur, respect ându­și tradi ția de 
dezinformare, Vaticanul a  încercat din r ăsputeri s ă împiedice ca manuscrisele 
să fie făcute publice.  Și putem  înțelege  și de ce. Ele scot la iveal ă crasele 
discrepan țe și adăugiri ulterioare, confirm ând fără dubiu c ă Biblia modern ă a 
fost alc ătuită și „corectat ă” de oameni care urm ăreau un  țel politic clar – 
promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos  și exploatarea  în interes 
propriu a influen ței sale.
 — Și totu și, interveni iar ăși Langdon, este important s ă ne reamintim c ă 
dorin ța Bisericii ca manuscrisele recent descoperite s ă nu fie date publicit ății 
provine dintr­o credin ță sincer ă în imaginea tradi țională a lui Iisus. Vaticanul 
este reprezentat ast ăzi de oameni profund pio și, care cred sincer c ă aceste 
documente nu pot fi altceva dec ât false m ărturii.
 Teabing r âse ușor și se a șeză pe un fotoliu din fa ța lui Sophie.
 — Dup ă cum vezi, draga mea, profesorul nostru are despre Roma opinii 
mult mai bl ânde dec ât mine. Cu toate acestea, nu gre șește când își susține 
credin ța în sinceritatea clerului actual –  și e ușor de  înțeles de ce. Biblia lui 
Constantin a fost pentru ei unicul adev ăr timp de sute de ani; nimeni nu e mai 
îndoctrinat dec ât cel care are misiunea de a­i  îndoctrina pe ceilal ți.
 — Adic ă, explic ă Langdon, noi credem  în divinit ățile părinților și ale 
strămoșilor no ștri.
 — Cu alte cuvinte, replic ă britanicul, aproape tot ce ne­au  învățat părinții
și strămoșii noștri despre Iisus este fals. {7} A șa cum sunt  și pove știle despre 
Sfântul Graal.
 Sophie privi din nou citatul lui da Vinci: „Oarba ignoran ță ne înșeală. O! 
Bieți muritori, deschide ți ochii bine!”
 Teabing lu ă cartea de pe mas ă și începu s­o r ăsfoiasc ă.
 — Dar,  înainte de a­ ți arăta pictura lui Leonardo care  înfățișează Sfântul 
Graal, a ș vrea s ă arunci o privire peste asta!
 Și deschise cartea la o reprezentare pe dou ă pagini a unei lucr ări de­a lui 
da Vinci.
 — Presupun c ă recuno ști aceasta fresc ă.
 „Sper c ă glume ște”, își spuse Sophie privind una dintre cele mai 
cunoscute fresce din istoria omenirii – Cina cea de tain ă, pe care Leonardo o 
relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea  îl

înfățișa pe Iisus  înconjurat de apostoli,  în clipa  în care  îi veste ște că unul dintre
ei îl va tr ăda.
 — Sigur, recunosc fresca.
 — Atunci poate c ă vei vrea s ă­mi faci  și mie o pl ăcere.  Închide ochii, te 
rog!
 Nesigura, Sophie se conform ă.
 — Unde este a șezat Iisus?  Întreba Teabing.
 — În centru.
 — Bun!  Și ce m ănâncă El și apostolii s ăi?
 — Pâine. Evident!
 — Excelent! Dar ce beau?
 — Vin. Beau vin.
 — Foarte bine. O ultima  întrebare: c âte pahare sunt pe mas ă?
 Sophie ezit ă o clip ă, dându­și seama c ă era o  întrebare­capcan ă. „Și dup ă
ce au m âncat, Iisus a ridicat paharul cu vin  și l­a împărțit cu ucenicii Lui.”
 — Un pahar, r ăspunse. „Cupa lui Iisus,  își spuse. Sf ântul Graal.” Iisus 
le­a dat ucenicilor un singur potir cu vin, a șa cum se  întâmplă azi la 
împărtășanie.
 — Deschide ochii.
 Pe chipul lui Teabing se  întinsese un z âmbet victorios. Sophie privi 
reproducerea  și văzu cu uimire c ă fiecare personaj avea  în față câte un pahar, 
inclusiv Iisus. Treisprezece cupe! Toate mici, f ără picior, din sticl ă obișnuită. 
Nicăieri nu se z ărea vreun potir. Sau un Sf ânt Graal.
 Privirile lui Teabing sc ânteiau:
 — Pu țintel cam ciudat – nu  ți se pare?
 — Ținând seama c ă atât Biblia, c ât și tradi ționala legend ă a Graalului 
susțin că acesta este momentul  în care s­a „n ăscut” Sf ântul Graal.  În mod 
bizar, da Vinci pare s ă fi uitat s ă picteze tocmai cupa lui Iisus.
 — Nu m ă îndoiesc c ă speciali știi au remarcat deja acest lucru.
 — Ai fi uimit ă să afli c âte anomalii a inclus Leonardo  în lucrarea aceasta,
anomalii pe care majoritatea speciali știlor nu le observ ă sau pur  și simplu 
prefer ă să le ignore. Fresca pe care o prive ști este, de fapt, cheia  întregului 
mister al Graalului.  În Cina cea de tain ă, da Vinci o arat ă clar.
 Sophie cerceta ner ăbdătoare reproducerea cu privirile:
 — Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adev ărat?
 — Nu, nu ce anume,  șopti Teabing, ci mai degrab ă cine. Sf ântul Graal nu
este un obiect.  În realitate este o … persoan ă.
 Sophie f ăcu ochii mari  și îl privi pe Teabing amu țită, apoi se  întoarse spre
Langdon:
 — Sfântul Graal este o persoan ă?!
 Profesorul  încuviin ță:
 — O femeie, de fapt!
 După expresia de complet ă uimire  întipărită pe chipul ei, americanul  își 
dădu seama c ă o năuciser ă de tot. Aceea și reac ție o avusese  și el, de altfel,

când auzise prima dat ă aceast ă afirma ție. Abia c ând înțelesese  întreaga 
simbolistic ă a Graalului  își dăduse seama c ă implica țiile feminine erau 
evidente.
 Probabil c ă și Teabing se g ândise la acela și lucru, fiindc ă interveni:
 — Robert, poate c ă e momentul s ă­i explici aceste lucruri  și din 
perspectiva simbolisticii.
 Ridic ându­se de pe fotoliu, lu ă o coal ă de h ârtie și i­o întinse lui 
Langdon.
 Profesorul scoase un stilou din buzunar:
 — Sophie, cuno ști pictogramele moderne ce desemneaz ă masculinul  și 
femininul?
 Și desen ă simbolurile obi șnuite, pentru masculin  și pentru feminin
.
 — Desigur, r ăspunse ea.
 — Ei bine, nu acestea sunt simbolurile originale. Mul ți oameni consider ă 
în mod gre șit că simbolul masculin provine de la reprezentarea schematic ă a 
unui scut  și a unei s ăbii, pe c ând cel feminin ar fi o oglind ă ce reflect ă 
frumuse țea. În realitate, pictogramele au ap ărut ini țial ca simboluri 
astronomice: al zeului  și a planetei Marte, respectiv, al zei ței și planetei Venus. 
La apari ția lor erau  însă mult mai simple.
 Langdon desen ă o alt ă figura pe coala de h ârtie:
 — Acesta era simbolul ini țial pentru masculin. Un falus rudimentar 
reprezentat.
 — Sugestiv, replic ă Sophie.
 — Și la obiect, ad ăugă Teabing.
 Profesorul continua:
 — Acest simbol este numit „palo șul” și denot ă agresivitatea, 
masculinitatea. Nu pot s ă nu adaug c ă exact acest falus schematic este folosit 
în prezent pe uniformele militare, pentru a ar ăta gradul.
 — Într­adev ăr, rânji Teabing. Cu c ât ai mai multe penisuri, cu at ât ești 
mai mare  în grad. B ăieții – tot b ăieți!
 Langdon sur âse:
 — Să continuam. A șa cum probabil  îți închipui, simbolul feminin este 
opusul acestuia  și poart ă numele de „potir”.
 Și desen ă alături o alt ă figur ă:
 
 Sophie ridic ă ochii spre el, surprinsa:
 — Potirul”, continu ă Langdon, seam ănă cu un recipient, cu o cup ă și – 
mai important – sugereaz ă forma uterului unei femei. Este un simbol al 
feminit ății și al fertilit ății. Sophie, rosti el ap ăsat, privind­o  în ochi, legenda ne 
spune ca Sf ântul Graal este un potir, o cup ă. Dar aceast ă descriere nu e 
altceva dec ât o alegorie menit ă să ascund ă și să protejeze adev ărata natur ă a

Graalului. Cu alte cuvinte, legenda folose ște potirul ca pe o metafor ă pentru 
ceva cu mult, mult mai important.
 — O femeie, replic ă Sophie.
 — Exact. Graalul este, de fapt, str ăvechiul simbol al feminit ății, iar 
Sfântul Graal reprezint ă sacrul feminin  și divinitatea feminin ă, simboluri pe 
care noi le­am pierdut fiindc ă Biserica le­a eliminat. Caracterul puternic al 
femeii  și capacitatea ei de a da via ță erau odinioar ă sacre, dar constituiau o 
amenin țare pentru ascensiunea Bisericii, al c ărei cler era  în majoritate alc ătuit 
din b ărbați, așa încât sacrul feminin a fost demonizat  și considerat necurat. Nu
Dumnezeu, ci omul – b ărbatul, de fapt – a fost cel care a creat conceptul de 
„păcat originar”, prin care Eva a gustat din m ărul cunoa șterii și a provocat 
alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, ini țial dătătoare de via ță, 
devenise acum inamicul.
 — Aș mai putea ad ăuga, interveni Teabing, c ă acest concept care situeaz ă
femeia la originea vie ții constituia  însăși baza religiilor antice. Na șterea era 
considerat ă un act mistic, plin de semnifica ție. Din nefericire, filosofia  și 
teologia cre ștină au decis s ă confi ște aceast ă putere creatoare a femeii  și să 
ignore adev ărul biologic  și l­au considerat pe b ărbat creator. Geneza ne spune 
că Eva a fost creat ă din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de 
produs secundar, o deriva ție a b ărbatului. Una p ăcătoasă. Geneza a 
reprezentat  începutul sf ârșitului pentru divinitatea feminin ă.
 — Graalul, continu ă Langdon, este simbolul acestei zei țe pierdute. O dat ă
cu apari ția cre știnismului, vechile religii p ăgâne nu s­au stins f ără luptă. 
Legendele despre cavalerii porni ți în căutarea Graalului nu erau altceva dec ât 
istorisiri ale n ăzuinței – acum ilicite – de a redescoperi sacrul feminin. Cavalerii 
care pretindeau c ă se afl ă „în căutarea potirului” foloseau o astfel de exprimare 
„cifrat ă” pentru a se ap ăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese
zeița, îi ardea pe rug pe cei care se  îndoiau  și scosese  în afara legii orice act de 
venerare a sacrului feminin.
 Sophie cl ătină din cap:
 — Scuz ă­mă, dar c ând mi­ai spus c ă Sfântul Graal este o persoan ă, am 
crezut c ă te referi chiar la o persoana  în carne  și oase.
 — Chiar la asta m­am  și referit,  îi răspunse Langdon.
 — Dar nu la o persoan ă oarecare, izbucni Teabing care, nemaiput ându­
se stăpâni, se ridic ă cu greu  în picioare. O femeie care purta  în ea un secret 
atât de puternic  încât, dac ă ar fi fost dezv ăluit, ar fi riscat s ă zdruncine din 
temelii tot ce  înseamn ă creștinism!
 Sophie  îl privi cople șita:
 — Și femeia aceasta este o personalitate cunoscut ă a istoriei?
 — Foarte cunoscut ă! Și dacă ma ve ți urma  în birou, adaug ă britanicul  în 
timp ce  își lua c ârjele  și pornea spre u șă, mă voi sim ți onorat s ă vă arăt cum a 
reprezentat­o da Vinci  în pictur ă.

Într­o  încăpere al ăturat ă, majordomul R émy Legaludec st ătea tăcut în 
fața televizorului. Postul de  știri difuza fotografii ale unui b ărbat și ale unei 
femei… Acelea și persoane c ărora el tocmai le servise ceaiul.
 În timp ce st ătea în mijlocul intersec ției din fa ța băncii, locotenentul 
Collet se  întreba de ce  îi ia at ât de mult lui Fache s ă ajung ă cu mandatul de 
perchezi ție. Finan țiștii ăștia aveau, cu siguran ță, ceva de ascuns; pretindeau c ă
Langdon  și Neveu veniser ă la banc ă mai devreme, dar c ă fuseser ă refuza ți, 
fiindc ă nu aveau datele de identificare a contului.
 „Atunci, de ce nu ne las ă să intrăm și să arunc ăm o privire?”
 În sfârșit, telefonul mobil din buzunarul lui sun ă. Era postul de comand ă
de la Luvru.
 — Am ob ținut mandatul de perchezi ție? Întreb ă Collet.
 — Dă­o­ncolo de banc ă, locotenente!  Îi spuse agentul. Tocmai am primit 
un pont.  Știm exact unde se ascund Langdon  și Neveu.
 Collet se a șeză pe capota ma șinii:
 — Nu mai spune!
 — Avem o adres ă din suburbii. Undeva,  în apropiere de Versailles.
 — Căpitanul Fache  știe?
 — Încă nu. E ocupat cu un apel important.
 — Vin imediat! Comunica ți­i îndată ce se elibereaz ă!
 Collet not ă adresa  și urcă repede la volan. Demar ând în tromb ă, își dădu 
seama c ă uitase s ă întrebe cine v ânduse pontul despre locul  în care se 
ascundea Langdon. Oricum, acum nu mai conta. Tocmai i se oferise  șansa de 
a­și răscump ăra toate gre șelile din trecut; se  îndrepta spre cea mai r ăsunătoare
arestare din  întreaga lui carier ă. Contact ă prin radio cele cinci ma șini care  îl 
însoțeau:
 — Fără sirene, b ăieți! Nu vrem ca Langdon s ă știe că venim.
 La patruzeci de kilometri distan ță, un Audi negru p ătrunse pe un drum 
secundar  și parc ă la marginea unui c âmp. Silas cobor î și privi printre z ăbrelele 
de fier ale gardului care  înconjura vastul domeniu  și zări în dep ărtare conturul 
castelului.
 La parter toate luminile erau aprinse. „Ciudat pentru aceasta or ă!”, își 
spuse Silas, z âmbind. Informa ția pe care i­o d ăduse  Învățătorul era, evident, 
corect ă. „Nu voi pleca din aceast ă casă fără «cheia de bolt ă», își jură el. Nu­i voi 
dezam ăgi pe episcop  și pe Învățător.”
 Își verific ă revolverul Heckler and Kock cu treisprezece gloan țe și îl 
arunc ă în iarb ă, printre gratii. Apoi, prinz ându­se cu m âinile de barele de fier, 
se cățără pe gard  și sări dincolo. Ignor ând durerea ascu țită provocat ă de cilice, 
își recuper ă arma  și porni pe alee, spre castel.
 „Biroul” lui Teabing nu sem ănă cu nici o alt ă încăpere cu aceea și destina ție 
din c âte văzuse Sophie vreodat ă. De șase sau  șapte ori mai  întins dec ât cele 
mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui sir Leigh p ărea un soi de hibrid 
între un laborator de cercetare, o bibliotec ă de arhiv ă și un t ârg de vechituri. 
Iluminat ă de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseala care p ărea

nesfârșită era pres ărată cu insuli țe formate din mese de lucru  îngropate sub 
grămezi de c ărți, lucr ări de art ă, artefacte  și surprinz ător de multe echipamente
electronice – computere, proiectoare, microscoape, copiatoare  și scanere de 
cercetare.
 — Am transformat sala de bal, spuse Teabing cu un sur âs spășit. Pe 
mine nu m ă prea asalteaz ă ocaziile de a dansa.
 Sophie avea impresia c ă, o dat ă cu venirea nop ții, pătrunsese  într­un fel 
de zon ă crepuscular ă în care nimic nu mai era a șa cum credea ea.
 — Toate astea v ă ajută în munca pe care o depune ți?
 — Aflarea adev ărului a devenit pasiunea vie ții mele. Iar Sangrealul mi­e 
iubita preferat ă!
 „Sfântul Graal e o femeie”,  își repet ă ea în gând, prad ă unei v ârtej de idei 
ce păreau s ă nu aib ă nici un sens.
 — Spunea ți că aveți o pictur ă care o reprezint ă pe femeia despre care 
pretinde ți că este Sf ântul Graal.
 — Da, dar nu eu pretind acest lucru. Iisus  însuși a afirmat­o r ăspicat.
 — Care este acea pictur ă? Îl întreb ă Sophie privind picturile de pe pere ți.
 — Hmmm… Teabing  își luă un aer preocupat, de parc ă uitase: Sf ântul 
Graal… Sangrealul… Potirul.
 Apoi se  întoarse brusc  și arătă cu m âna spre peretele opus al  încăperii, 
pe care at ârna o reproducere lung ă de doi metri  și jum ătate a frescei Cina cea 
de tain ă – o replic ă identic ă aceleia pe care o v ăzuse cu c âteva minute  în urm ă 
în cartea de art ă:
 — Iat­o!
 Sophie clipi repede fiindc ă era sigur ă că nu înțelesese bine:
 — Dar e aceea și pictur ă pe care mi­a ți arătat­o mai devreme.
 — Știu, dar copia m ărită e mult mai incitant ă, nu­i a șa?
 Tânăra se  întoarse spre Langdon  în speran ța că acesta o va l ămuri:
 — Nu pricep o iot ă!
 Profesorul  îi surâse:
 — Dup ă cum vei vedea, Sf ântul Graal apare totu și în Cina cea de tain ă. 
Leonardo n­a l ăsat loc de dubii.
 — Stai pu țin, îl întrerupse Sophie. Mi­a ți spus c ă Graalul este o femeie. 
În fresca aceasta sunt reprezenta ți însă doar treisprezece b ărbați.
 — Oare? F ăcu Teabing arcuindu­ și sprâncenele: Uit ă­te mai bine!
 Sceptic ă, Sophie se apropie de reproducere  și privi cu aten ție cele 
treisprezece chipuri – Iisus Hristos  în mijloc,  șase apostoli la dreapta  și alți șase
la stânga Lui:
 — Da, sunt to ți bărbați, îi răspunse ea.
 — Așa? Dar cel a șezat pe locul de onoare, la dreapta lui Iisus?
 Sophie cercet ă chipul apostolului de l ângă umărul drept al lui Iisus. 
Treptat, un val de uimire o acapar ă. Ucenicul respectiv avea p ărul lung  și 
roșcat, m âinile împreunate  într­un gest delicat  și sâni vag contura ți.
 — E o femeie! Exclam ă ea.

Teabing izbucni  în râs:
 — Ia te uit ă ce surpriza! Crede­m ă, nu e o simpl ă greșeală. Leonardo  știa 
să redea perfect deosebirile anatomice dintre cele dou ă sexe.
 Sophie nu­ și mai putea lua ochii de la femeia de l ângă Iisus. „La Cina cea
de tain ă se presupune c ă au luat parte treisprezece b ărbați. Atunci, cine e 
aceasta femeie?” De și văzuse de nenum ărate de ori diverse reproduceri ale 
frescei, niciodat ă nu remarcase acest am ănunt ciudat.
 — Nimeni nu­l observ ă, îi spuse Teabing. Ideile noastre preconcepute 
despre aceast ă scen ă sunt at ât de puternic  înrădăcinate,  încât mintea refuz ă să
recunoasc ă detaliul  și ochii  îl trec cu vederea.
 — Fenomenul se nume ște skitoma, adaug ă Langdon. Creierul procedeaz ă
astfel cu unele dintre cele mai sugestive simboluri.
 — Un alt motiv pentru care nu ai remarcat femeia, continu ă Teabing, este
acela c ă majoritatea reproducerilor din lucr ările de art ă au fost realizate  înainte
de 1954, c ând detaliile erau  încă ascunse sub straturile de vopsea  și de 
murd ărie depuse din cauza tentativelor de restaurare din secolul trecut. Acum 
însă, fresca a fost cur ățată până s­a ajuns la pictura original ă a lui da Vinci. Et
voilà!
 Sophie se apropie  și mai mult de imagine. Femeia a șezată în dreapta lui 
Iisus era t ânără și avea o expresie cucernic ă: o înfățișare nevinovat ă și reținută,
păr roșcat, iar m âinile  îi erau  împreunate. „Aceasta este femeia care ar putea 
distruge Biserica?”
 — Cine e?  Întreba ea cu glas tare.
 — Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena!
 — Păcătoasa, femeia u șoara din Biblie?
 Teabing icni u șor, de parc ă termenul l­ar fi jignit pe el  în persoan ă.
 — Madgalena nu a fost nicidecum o prostituat ă! Aceast ă greșeală 
nefericit ă este mo ștenirea campaniei de def ăimare lansate de Biseric ă în 
primele secole ale erei cre știne. Era nevoie ca Maria Magdalena s ă fie denigrat ă 
pentru a­i ascunde periculosul secret – rolul ei de Sf ânt Graal.
 — Rolul?
 — Așa cum am mai spus, Biserica trebuia s ă conving ă omenirea c ă 
profetul Iisus era o fiin ță divin ă. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau 
de trăsăturile  și aspectele p ământești ale vie ții Lui au fost eliminate din Biblie. 
Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit 
element extrem de tulbur ător ap ărea iar  și iar în majoritatea evangheliilor: 
Maria Magdalena, mai exact, c ăsătoria ei cu Iisus Hristos.
 — Poftim?!
 Sophie privi, nevenindu­i s ă cread ă ceea ce tocmai auzise, c ând spre 
Teabing, c ând spre Langdon.
 — Este un fapt dovedit istoric, relu ă britanicul  și da Vinci  știa prea bine 
acest lucru. Cina cea de tain ă aproape c ă­l trage pe privitor de m ânecă pentru 
a­i ar ăta că Iisus  și Maria Magdalena formau un cuplu.
 Privirile ei zburar ă din nou la reproducerea de pe perete.

— Observ ă, insist ă Teabing, c ă veșmintele celor doi sunt aidoma unor 
imagini  în oglind ă.
 Sophie era  înmărmurit ă. Într­adev ăr, hainele lui Iisus  și cele ale 
Magdalenei aveau culori opuse. El purta o rob ă roșie și o mantie albastr ă; ea 
avea roba albastr ă și mantia ro șie. „Yin  și yang.”
 — Dac ă vrei s ă observi c âteva aspecte  și mai bizare, trebuie s ă remarci c ă
Iisus  și mireasa Lui par c ă se ating  în dreptul  șoldurilor, av ând busturile 
depărtate unul de altul, de parc ă așa ar fi vrut s ă creeze  între ei un spa țiu clar 
delimitat.
 Chiar  înainte ca britanicul s ă traseze conturul pe reproducere, Sophie  îl 
recunoscu forma evident ă: din centrul picturii – acela și simbol pe care Langdon
îl asociase mai devreme cu Sf ântul Graal, cu potirul  și uterul feminin.
 — De asemenea, continu ă Teabing, dac ă îi prive ști pe Iisus  și Maria 
Magdalena ca pe ni ște elemente compozi ționale, nu ca pe ni ște oameni, vei 
vedea o alt ă form ă care­ ți sare imediat  în ochi. O liter ă a alfabetului.
 Sophie  își dădu seama imediat. Faptul c ă litera  îți sărea în ochi era prea 
puțin spus; aproape c ă tot restul se pierea  în fundal, cu excep ția ei. Clar 
conturat ă în centrul picturii, ie șea parc ă în relief silueta unui uria ș și 
indubitabil M.
 — Pu țin cam prea bine conturat pentru a fi o simpl ă coinciden ță, nu 
crezi?
 — Dar ce rost are acolo?  Îl întreb ă Sophie, uluit ă.
 Sir Leigh ridic ă din umeri:
 — Adep ții teoriei conspira ției ți­ar spune c ă provine de la Matrimonio sau
de la Maria Magdalena. Sincer, nimeni nu  știe sigur! Singura certitudine este c ă
litera M nu este doar o simpl ă greșeală sau o coinciden ță. Nenum ărate lucr ări 
care se refera la Graal con țin aceea și liter ă – fie  în filigran, fie  în substrat sau  în
chiar cadrul compozi ției. Cea mai vizibil ă este, desigur, cea de pe altarul 
catedralei Our Lady of Paris din Londra, proiectat de un fost Mare Maestru al 
Le Prieur é, Jean Cocteau.
 Sophie c ântări în minte informa ția primit ă:
 — Recunosc, prezen ța literei M este interesant ă, dar nu cred c ă exist ă 
cineva care s ă pretind ă că reprezint ă o dovad ă a căsătoriei lui Iisus cu Maria 
Magdalena.
 — Nu, desigur c ă nu, replic ă Teabing, apropiindu­se de o m ăsuță pe care 
trona un teanc de c ărți și începând să caute prin ele. A șa cum am spus mai 
devreme, c ăsătoria lor este documentat ă istoric.  În plus, ideea lui Iisus 
căsătorit este mult mai logic ă decât imaginea standard din Biblie.
 — De ce?
 — Fiindc ă Iisus era evreu, replic ă Langdon, l ăsându­i lui Teabing timp s ă
caute prin stiva de c ărți și fiindc ă tradi țiile din vremea Lui interziceau  în mod 
efectiv unui evreu s ă rămână celibatar. Conform obiceiurilor iudaice, burl ăcia 
era un lucru condamnabil  și prima  îndatorire a unui tat ă era aceea de a­i g ăsi 
fiului s ău o so ție. Dac ă Iisus ar fi fost nec ăsătorit, m ăcar una dintre evanghelii

ar fi men ționat acest lucru  și ar fi oferit o explica ție pentru nefirescul s ău 
celibat.
 Teabing d ădu, în sfârșit, de cartea pe care o c ăuta și o așeză pe mas ă. 
Era un volum de mari dimensiuni, ca un atlas supradimensionat, pe a c ărui 
copert ă scria: Evangheliile gnostice. C ând britanicul o deschise, Sophie observ ă
că avea  în cuprins fotografii ale unor texte ce p ăreau fragmente din documente 
antice – papirusuri zdren țuite, scrise de m ână. Nu­ și dădu seama  în ce limb ă 
erau scrise, dar pe pagina al ăturat ă fiecărui fragment se afla traducerea  în 
englez ă.
 — Acestea sunt fotocopii ale manuscriselor Nag Hammadi  și ale celor de 
la Marea Moart ă, îi spuse Teabing. Cele mai vechi documente ale cre știnătății. 
Tulbur ător este faptul c ă nu se potrivesc cu evangheliile din Biblie.
 Apoi, r ăsfoind p ână pe la mijlocul c ârtii, sir Liegh  îi arătă un pasaj:
 — Evanghelia lui Filip este cea mai indicat ă pentru  început.
 Sophie citi fragmentul: „ Și însoțitoarea M ântuitorului este Maria 
Magdalena. Hristos o iubea mai mult dec ât pe oricare dintre ucenicii S ăi și o 
săruta adesea pe gur ă. Ceilal ți ucenici erau m âhniți din cauza acestui lucru  și 
își arătau dezaprobarea. Ei  îl întrebau: «De ce pe ea o iube ști mai mult dec ât pe
noi to ți?» „
 Textul era surprinz ător, dar c âtuși de pu țin sugestiv, a șa că Sophie 
remarc ă:
 — Nu pomene ște deloc despre c ăsătorie!
 — Au contraire, surise Teabing, ar ătându­i un cuv ânt de pe primul r ând. 
Așa cum  ți­ar spune to ți cei care au studiat aramaica, termenul „ însoțitoare” 
însemna, pe atunci, tocmai so ție.
 Langdon  încuviin ță. Sophie citi din nou prima fraz ă: „Și însoțitoarea 
Mântuitorului este Maria Magdalena.”
 Teabing r ăsfoi cartea  și îi arătă alte fragmente care, spre surprinderea ei, 
sugerau f ără dubiu existen ța unei rela ții romantice  între Iisus  și Maria 
Magdalena. C ând le citi, Sophie  își aminti de un preot furios care b ătuse la u șa 
casei lor, pe c ând ea era doar un copil.
 — Aici locuie ște Jacques Sauni ère? Întrebase omul,  încrunt ându­se la ea.
Vreau s ă discut ăm despre articolul pe care l­a scris.
 Și preotul  îi arătă un ziar  împăturit.
 Sophie  îl chemase pe bunicul ei  și cei doi se retr ăseser ă imediat  în birou 
și închiseser ă ușa în urma lor. „Bunicul a scris ceva  în ziar?” Imediat fugise  în 
bucătărie și începuse s ă răsfoiasc ă ziarul de diminea ță. Găsise numele 
bunicului ei sub un articol de pe pagina a doua. Nu  înțelesese ea tot ce scria 
acolo, dar se p ărea că guvernul acceptase – sub presiunile clerului – s ă 
interzic ă difuzarea  în Fran ța a unui film artistic american intitulat Ultima 
ispitire a lui Iisus,  în care se zicea c ă Iisus iubea  și avusese rela ții sexuale cu o 
femeie pe nume Maria Magdalena.  În articol, bunicul ei sus ținea c ă Biserica 
dăduse dovad ă de arogan ță și greșise atunci c ând interzisese filmul.
 „Nu­i de mirare c ă preotul e furios!”  își spusese ea.

— E o pornografie! Sacrilegiu! Strigase oaspetele,  în timp ce ie șea val­
vârtej din birou  și se îndrepta spre ie șire. Cum po ți să susții așa ceva? 
Americanul  ăsta, Martin Scorsese, este un blasfemiator  și Biserica nu­i va 
permite s ă pună piciorul  în Fran ța!
 Apoi ie șise și trântise u șa în urma lui.
 Când bunicul intrase  în buc ătărie, o g ăsise pe Sophie cu ziarul  în mână 
și se încruntase:
 — Ești pe faz ă!
 — Crezi c ă Iisus a avut o prieten ă? Îl întrebase ea.
 — Nu, draga mea, am spus doar c ă Biserica n­ar trebui s ă ne dicteze ce 
anume s ă acceptam  și ce nu.
 — Dar Iisus chiar a avut o prieten ă?
 Bunicul ei r ămăsese t ăcut c âteva clipe:
 — Ar fi chiar at ât de r ău dac ă ar fi avut?
 Sophie se g ândise pu țin și apoi ridicase din umeri:
 — Pe mine nu m­ar deranja.
 Sir Leigh Teabing vorbea mai departe:
 — Nu te voi plictisi cu numeroasele referiri la uniunea dintre Iisus  și 
Maria Magdalena; istoricii moderni au explorat subiectul p ână la epuizare. A ș 
vrea totu și să­ți atrag aten ția asupra unui alt lucru, ad ăuga el, ar ătându­i un 
alt fragment. Acest text este extras din Evanghelia Mariei Magdalena.
 Sophie habar n­avusese c ă exista  și o evanghelie a Magdalenei.
 „Și Petru spuse: «Chiar a vorbit M ântuitorul cu o femeie f ără știința 
noastr ă? Acum trebuie s ă ne întoarcem cu to ții și să ascultam de ea? O prefer ă,
oare, pe ea  în locul nostru?»
 Iar Levi r ăspunse: «Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te vad c ârcotind 
împotriva femeii ca  împotriva unui du șman. Dac ă pentru M ântuitor ea a fost 
vrednic ă, cine e ști tu s ă o respingi? Fire ște că Mântuitorul o cunoa ște bine. De 
aceea a iubit­o mai mult dec ât pe noi to ți.» „
 — Femeia despre care vorbesc,  îi explic ă Teabing, este Maria Magdalena. 
Petru era gelos pe ea.
 — Fiindc ă Iisus o prefera?
 — Nu numai din cauza asta.  În joc era mult mai mult dec ât simpla 
afecțiune.  În momentul despre care se vorbe ște în aceast ă evanghelie, Iisus 
bănuiește că va fi  în cur ând prins  și răstignit. Drept urmare, o pov ățuiește pe 
Maria Magdalena cum s ă ducă mai departe Biserica Sa dup ă ce El nu va mai fi.
Ca urmare, Petru  își arat ă nemul țumirea fiindc ă e pe locul doi, dup ă o femeie. 
Vezi tu, Petru era pu țin misogin.
 Sophie se str ăduia s ă nu piard ă firul.
 — Vorbim totu și despre Sf ântul Petru! Piatra de temelie pe care Iisus  și­a 
clădit Biserica.
 — Exact acela, cu o singur ă excep ție. În conformitate cu aceste evanghelii
nemodificate, nu lui Petru i­a dat Iisus pov ățuiri despre fondarea Bisericii 
Creștine, ci Mariei Magdalena.

Sophie  îl privi ne încrez ătoare:
 — Vrei s ă spui c ă Biserica Cre ștină urma s ă fie fondat ă și condus ă de o 
femeie?!
 — Acesta era planul ini țial. Iisus a fost primul feminist din istoria 
omenirii. El  și­a dorit ca viitorul Bisericii sale s ă fie încredin țat în mâinile 
Mariei Magdalena.
 — Iar lui Petru nu i­a convenit, interveni Langdon, ar ătând spre 
reproducerea dup ă Cina cea de tain ă. Acesta de aici e Petru! Po ți să vezi c ă da 
Vinci  știa prea bine ce sentimente nutrea ucenicul fa ță de Magdalena.
 Din nou, Sophie r ămăsese f ără glas.  În fresc ă, Petru era aplecat 
amenin țător spre Maria Magdalena, schi țând o mi șcare de retezare cu palma a 
gâtului ei. „Acela și gest ca  în Fecioara  între st ânci!”
 — Uit ă­te și aici, continu ă Langdon, ar ătând spre apostolii de l ângă 
Petru. De r ău augur, nu  ți se pare?
 Mijindu­ și ochii pentru a vedea mai bine, Sophie z ări o m ână ieșind din 
mijlocul apostolilor.
 — În mâna aceea este, cumva, un pumnal?!
 — Da.  Și mai ciudat  încă, dacă numeri bra țele, vezi c ă mâna nu 
aparține… Nimănui. E o m ână fără trup. Anonim ă.
 Sophie sim țea că toată povestea asta o cople șește.
 — Îmi pare r ău, dar tot nu  înțeleg cum demonstreaz ă toate astea faptul 
că Maria Magdalena ar fi Sf ântul Graal.
 — Aha! Exclam ă Teabing din nou. Aici e buba!
 Se duse  încă o dat ă la teancul de c ărți, luă dintre ele o diagram ă de mari 
dimensiuni  și o întinse pe mas ă. Era un complicat arbore genealogic.
 — Pu țini oameni  își dau seama c ă, pe l ângă faptul c ă era m âna dreapt ă a
lui Iisus, Magdalena era deja, prin ea  însăși, o femeie puternic ă.
 Sophie observ ă că deasupra diagramei st ătea scris numele familiei: 
„TRIBUL LUI VENIAMIN”.
 — Maria Magdalena e aici, spuse Teabing, pun ând vârful creionului 
aproape de v ârful arborelui.
 — Magdalena era din neamul lui Veniamin?
 — Exact.  Și prin vene  îi curgea s ânge regal.
 — Dar eu crezusem c ă Magdalena era s ăracă.
 Sir Leigh cl ătină din cap:
 — S­a spus despre ea c ă era o t ârfă pentru a  șterge orice urm ă a 
descenden ței sale nobile.
 Sophie privi din nou spre Langdon, ca pentru o confirmare  și profesorul 
încuviin ță.
 — Dar ce­i p ăsa Bisericii din acele vremuri dac ă Maria Magdalena avea 
sânge regal sau nu?
 Britanicul sur âse:
 — Draga mea copil ă, nu at ât sângele regal al Mariei Magdalena era 
îngrijor ător pentru oamenii Bisericii, c ât mai degrab ă uniunea ei cu Iisus, care

de asemenea avea o origine nobil ă. Dup ă cum  știi, în Evanghelia dup ă Matei ni 
se spune c ă Iisus provenea din neamul lui David, fiind un urma ș al regelui 
Solomon, Regele Iudeilor. Prin c ăsătoria Sa cu o femeie din neamul lui 
Veniamin, se uneau dou ă neamuri, cre ând posibilitatea apari ției unor preten ții 
legitime la tron  și la restaura ția dinastiei regale a șa cum fusese ea  în vremea lui
Solomon.
 Parcă lucrurile  începeau s ă se lege cumva.
 Teabing p ărea și mai entuziasmat acum:
 — Legenda Sf ântului Graal este o legend ă a sângelui regesc. C ând 
aminte ște despre potirul  în care a fost cules s ângele lui Hristos, se refer ă, de 
fapt, la Maria Magdalena – p ântecele care a purtat descenden ța regal ă a lui 
Iisus.
 Cuvintele p ăreau c ă dau ocol  întregii  încăperi,  înainte de a fi  înregistrate 
de creierul lui Sophie. „Maria Magdalena a purtat descenden ța regal ă a lui Iisus
Hristos?”
 — Dar cum a putut El s ă aibă o descenden ța regal ă? Dec ât poate dac ă…
 Dar se  întrerupse  și îi arunc ă o privire lui Langdon:
 — Dac ă ei doi au avut un copil, sf ârși profesorul  în locul ei.
 Sophie r ămase  înmărmurit ă.
 — Iat ă, strig ă Teabing, cea mai mare mistificare din istoria omenirii! Nu 
numai c ă Iisus a fost c ăsătorit, dar a avut  și un copil! Draga mea, Maria 
Magdalena a fost Potirul cel Sf ânt. Ea a fost cea care a purtat descenden ța 
regală a lui Iisus Hristos – vi ța din care s­a n ăscut rodul sacru!
 Simțind cum i se face pielea ca de g ăină, Sophie b âigui:
 — Dar cum a putut fi  ținut ascuns un astfel de secret, at âția ani?
 — Ascuns?! Exclam ă Teabing. Dar nu a fost deloc ascuns! Neamul de 
sânge regesc al lui Iisus este sursa celei mai vii legende din istoria omenirii, cea
a Sfântului Graal. Povestea Mariei Magdalena a fost strigat ă în cele patru z ări 
secole de­a r ândul, prin cele mai diverse aluzii  și metafore. Istoria ei e prezent ă 
în orice col țișor pe care­l vezi c ând deschizi ochii!
 — Dar documentele Sangreal? Ele con țin dovezi care demonstreaz ă că 
Iisus a avut urma și de s ânge regesc?
 — Într­adev ăr.
 — Deci  întreaga legend ă a Sfântului Graal se refer ă, de fapt, la s ângele 
regal?
 — Exact. Cuv ântul Sangreal provine din San Greal, adic ă Sfântul Graal. 
Dar la originea sa, termenul era rostit altfel.
 Teabing scrise ceva pe o bucat ă de h ârtie și i­o întinse: „SANG REAL” 
Brusc, Sophie  înțelese semnifica ția celor scrise.
 Sang Real  însemna „S ânge regal”.
 Recep ționerul din holul sediului central al Opus Dei de pe Lexington 
Avenue din New York recunoscu surprins vocea episcopului Aringarosa la 
telefon:
 — Bun ă seara, domnule.

— Am primit ceva mesaje?  Întreb ă episcopul, pe un ton neobi șnuit de 
îngrijorat.
 — Da, domnule.  Îmi pare foarte bine c ă ați sunat, fiindc ă nu v­am putut 
contacta  în apartamentul dumneavoastr ă. Ați primit un mesaj urgent, cu 
aproape o jum ătate de or ă în urm ă.
 Aringarosa p ărea că răsuflă ușurat:
 — Da? Cel care a telefonat  și­a spus  și numele?
 — Nu, domnule, doar un num ăr de telefon.
 Operatorul i­l dict ă.
 — Cu prefixul treizeci  și trei? Este prefixul Fran ței, nu­i a șa?
 — Da, domnule  și num ărul este din Paris. Apelantul mi­a spus c ă este 
absolut necesar s ă­l contacta ți imediat.
 — Vă mulțumesc. A șteptam telefonul acesta.
 Și Aringarosa  închise brusc. Recep ționerul puse receptorul  în furc ă, 
întreb ându­se de ce leg ătura fusese at ât de proast ă. Programul zilnic al 
episcopului sugera c ă acesta se afla  în New York la sf ârșit de s ăptămână, însă 
lui i se p ăruse c ă aceasta  îi vorbe ște de la cel ălalt cap ăt al lumii. Omul ridic ă 
din umeri, f ără să­și mai pun ă și alte  întreb ări. La urma urmei, episcopul 
Aringarosa se comportase foarte ciudat  în ultimele luni.
 „Celularul meu probabil c ă nu a avut semnal”,  își spuse Aringarosa  în 
vreme ce Fiatul negru se apropia de ie șirea de pe autostrada spre aeroportul de 
curse charter Ciampino, de l ângă Roma. „ Învățătorul a  încercat s ă ia leg ătura 
cu mine.” De și era  îngrijorat fiindc ă ratase apelul, se sim țea încurajat de faptul 
că Învățătorul fusese suficient de  încrez ător pentru a­l suna chiar la sediul 
Opus Dei.
 „În Paris lucrurile trebuie s ă fi decurs conform planului.” Form ând 
numărul pe care i­l d ăduse recep ționerul, era entuziasmat la g ândul c ă în 
curând se va afla  și el în Paris. „Voi ateriza  înainte de ivirea zorilor.” La aeroport
îl aștepta un turboreactor  închiriat pentru a­l duce  în Fran ța. Avioanele de linie
nu constituiau o op țiune de luat  în considerare la aceast ă oră, mai cu seam ă 
având în vedere con ținutul servietei sale.
 La cel ălalt cap ăt al liniei un telefon  începu s ă sune.
 O voce de femeie  îi răspunse:
 — Direction Centrale Police Judiciaire.
 Aringarosa ezit ă o clip ă. Nu se a șteptase la a șa ceva:
 — Ăăă, da… Mi s­a cerut s ă sun la acest num ăr.
 — Qui  êtes­vous?  Întreba femeia. Cum v ă numi ți?
 Episcopul nu  știa dac ă e cazul s ă­și spun ă numele. „Poli ția Judiciar ă 
Francez ă?!”
 — Numele dumneavoastr ă, monsieur!
 — Episcop Manuel Aringarosa.
 — Un moment.
 Se auzi un clic  și, dup ă o lung ă așteptare, o voce de b ărbat îi vorbi pe un 
ton aspru  și îngrijorat:

— Îmi pare bine c ă în sfârșit am dat de dumneavoastr ă. Noi doi avem 
multe de discutat.
 Sangreal… Sang Real… San Greal… S ânge regal… Sf ântul Graal.
 Totul p ărea să se întrep ătrund ă.
 „Sfântul Graal este Maria Magdalena … Mama urma șilor de s ânge regal ai
lui Iisus Hristos.” Sophie se sim ți prad ă unui nou val de confuzie  și, tăcută, 
continu ă să­l priveasc ă nedumerit ă pe Robert Langdon. Cu c ât mai multe piese 
așezau el  și Teabing pe mas ă în fața ei, cu at ât mai imprevizibil devenea 
întregul joc de puzzle.
 — Dup ă cum vezi, draga mea, spuse sir Leigh  șchiop ătând ușor spre un 
raft cu c ărți, Leonardo nu a fost singurul care a  încercat s ă spun ă lumii 
adevărul cu privire la Sf ântul Graal. Despre spi ța de s ânge regal ai lui Iisus au 
scris foarte detaliat nenum ărați istorici.
 Și Teabing  îi arătă cu o mi șcare larg ă a mâinii un  șir de c âteva zeci de 
cărți.
 Sophie  își înclin ă capul pe un um ăr și citi titlurile:
 REVELA ȚIA TEMPLIERILOR. Tainicii p ăstrători ai adev ăratei identit ăți a 
lui Hristos.
 FEMEIA CU VASUL DE ALABASTRU. Maria Magdalena  și Sfântul Graal.
 ZEIȚA DIN EVANGHELII.  În căutarea sacrului feminin
 — Iat ă, probabil, cea mai cunoscut ă lucrare, adaug ă Teabing lu ând de pe
raft un volum h ărtănit și întinz ându­i­l.
 Pe copert ă scria:
 SÂNGE SF ÂNT, SF ÂNT GRAAL. Un best­seller interna țional.
 Sophie ridic ă ochii spre cei doi b ărbați:
 — Un best­seller interna țional? Eu n­am auzit niciodat ă despre cartea 
asta.
 — Erai prea mic ă în anii optzeci, atunci c ând a ap ărut, însă a agitat 
puțin spiritele la vremea aceea. Dup ă părerea mea, autorii au tras unele 
concluzii cam pripite  în analiza lor, dar premisa fundamental ă de la care au 
pornit este real ă și, spre lauda lor, au adus,  în fine, ideea spi ței regale a lui 
Hristos  în aten ția opiniei publice.
 — Dar care a fost reac ția Bisericii?
 — Una de furie, fire ște – ceea ce era, de altfel  și de a șteptat. La urma 
urmei, este vorba despre un secret pe care Vaticanul a  încercat s ă­l îngroape 
încă din secolul al IV­lea.  În parte, acesta a fost  și scopul cruciadelor. 
Culegerea  și distrugerea informa țiilor. Maria Magdalena constituia, pentru 
Biserica acelor  începuturi, o adev ărată amenin țare cu distrugerea. Pe l ângă 
faptul c ă era femeia c ăreia Iisus  îi încredin țase sarcina de a  întemeia Biserica 
Sa, Magdalena constituia totodat ă dovada fizic ă a faptului c ă nou­proclamata 
divinitate avusese urma și muritori. Pentru a se ap ăra, oamenii Bisericii i­au 
promovat imaginea de femeie u șoară și au distrus dovezile mariajului ei cu 
Iisus, invalid ând astfel orice poten țialele afirma ții cu privire la eventualii 
urma și ai lui Hristos  și la caracterul Lui muritor.

Sophie se uit ă din nou la Langdon a șteptând ca acesta s ă­i confirme  și 
profesorul  înclina din cap:
 — Dovezile istorice  în sprijinul acestor afirma ții sunt considerabile.
 — Recunosc, relu ă Teabing, c ă implica țiile sunt cutremur ătoare, dar 
trebuie s ă înțelegi c ât de puternice au fost motiva țiile clerului pentru o 
asemenea mistificare. Biserica nu ar fi putut supravie țui dac ă informa țiile 
despre urma șii lui Hristos ar fi devenit publice. Vestea c ă Iisus a avut un copil 
ar fi aruncat  în aer ideea esen țială a divinit ății Sale  și, o dat ă cu ea,  însăși 
Biserica Cre ștină, care se auto­proclamase unicul mijlocitor  între om  și 
Dumnezeu, unica poart ă de intrare  în Împărăția Cerului.
 — Roza cu cinci petale,  îl întrerupse Sophie, ar ătând spre cotorul uneia 
dintre c ărțile lui Teabing.
 „Acela și desen cu cel incrustat pe caseta din lemn de trandafir.”
 Sir Leigh arunc ă o privire spre Langdon  și zâmbi:
 — Are ochi buni, domni șoara!
 Apoi reveni spre Sophie  și începu s ă­i explice:
 — Acesta este simbolul folosit de LE PRIEUR É de Sion pentru Sf ântul 
Graal. Pentru Maria Magdalena. Fiindc ă numele ei fusese interzis de Biseric ă, 
Magdalena a devenit cunoscut ă sub numeroase pseudonime secrete – printre 
ele, Potirul, Sf ântul Graal  și Roza. Acesta din urm ă aminte ște de pentagrama 
zeiței Venus  și de Roza V ânturilor, c ălăuzitoarea navigatorilor. Apropo, 
cuvântul rose este identic  în francez ă, englez ă, german ă și în multe alte limbi.
 — Rose”, mai ad ăugă Langdon, este, totodat ă, anagrama numelui Eros, 
zeul grec al iubirii carnale.
 Sophie se uit ă surprins ă spre Langdon, dar Teabing continu ă:
 — Roza a fost dintotdeauna un simbol esen țial al sexualit ății feminine,  în
cadrul cultelor primitive ale divinit ății feminine, cele cinci petale reprezentau 
etapele principale ale vie ții unei femei – na șterea, apari ția menstrua ției, 
maternitatea, menopauza  și moartea.  În epoca modern ă, rela ția dintre 
trandafirul  înflorit  și feminitate au un caracter mai pregnant vizual. Poate c ă 
specialistul  în simbolistic ă îți va explica mai bine, ad ăugă sir Leigh uit ându­se 
cu sub înțeles spre Langdon.
 Robert ezit ă… Cam prea mult.
 — Oh, Doamne! Exclam ă Teabing. Voi, americanii, sunte ți atât de pudici!
Ceea ce se jeneaz ă el să­ți spun ă, Sophie, este c ă trandafirul  înflorit seam ănă 
cu organele genitale feminine – caliciul prin care  întreaga omenire a prins via ță.
Și dacă ai văzut vreodat ă o pictur ă de Georgia O'Keeffe,  știi exact la ce m ă refer.
 — Ceea ce trebuie s ă reții, interveni Langdon ar ătând spre raftul plin de 
cărți, este faptul c ă toate aceste volume confirm ă aceea și premis ă istoric ă.
 — Și anume c ă Iisus a fost tat ă! Replic ă Sophie  încă nesigur ă.
 — Exact.  Și că Maria Magdalena a fost cea care i­a purtat  în pântece 
copilul. Le Prieur é de Sion o venereaz ă și astăzi ca Zei ță, Sfânt Graal, Roz ă și 
Mam ă Divin ă.

Din nou  îi reveni  în minte ritualul pe care  îl surprinsese  în subsolul 
cabanei.
 — Confreria sus ține că Maria Magdalena era  însărcinat ă atunci c ând 
Iisus a fost r ăstignit.  Și, pentru a­ și proteja copilul  încă nenăscut, nu a avut 
altă soluție dec ât să fugă din Țara Sf ântă. Cu ajutorul lui Iosif din Arimatea, 
unchiul lui Iisus, Maria Magdalena a c ălătorit în secret p ână pe teritoriul actual
al Fran ței, pe atunci Galia, unde a g ăsit ad ăpost  în sânul comunit ății evreie ști. 
Acolo a dat na ștere unei fiice, c ăreia i­a pus numele Sarah.
 — Se  știe și numele copilului?  Întreb ă Sophie, cuprins ă de îndoial ă.
 — Ba chiar mai mult dec ât atât! Via ța Magdalenei  și cea a micu ței Sarah 
au fost scrupulos consemnate  în scris de protectorii lor evrei. Nu uita c ă fetița 
era urma șa regilor David  și Solomon! Din acest motiv, evreii din Fran ța 
considerau c ă Maria Magdalena era de s ânge regal, sacru, fiind, totodat ă, 
precursoarea unei dinastii. Numero și învățați ai acelor timpuri au p ăstrat 
mărturii scrise ale vie ții pe care a dus­o Maria Magdalena  în Galia, incluz ând 
aici na șterea micu ței Sarah  și arborele genealogic al familiei.
 Sophie f ăcu ochii mari:
 — Exist ă și un arbore genealogic al lui Iisus Hristos?
 — Bine înțeles!  Și constituie – se pare – fundamentul documentelor 
Sangreal. Genealogia complet ă a primilor descenden ți ai lui Hristos.
 — Dar la ce bun o asemenea genealogie? Nu constituie o dovad ă. Nici un 
istoric nu­i poate confirma autenticitatea.
 Teabing chicoti u șor:
 — Dup ă cum nu pot confirma nici autenticitatea Bibliei!
 — Adic ă?
 — Adic ă istoria este scris ă totdeauna de cei mai puternici. Atunci c ând se
ciocnesc dou ă culturi, cea care pierde este,  în cele din urm ă, distrus ă, iar cea 
care c âștigă scrie c ărțile de istorie – c ărți care  îi glorific ă propria cauz ă și o 
discrediteaz ă pe cea a  învinșilor. Dup ă cum observa odat ă Napoleon: „Ce e 
istoria altceva dec ât o poveste convenabil ticluit ă?” Prin  însăși natura ei, istoria
e totdeauna o relatare subiectiv ă.
 La acest aspect, Sophie nu se g ândise.
 — Documentele Sangreal nu fac altceva dec ât să relateze cealalt ă 
versiune a istoriei lui Iisus.  În final, pe care dintre ele o accep ți devine o 
problem ă de credin ță și de alegere personal ă, dar cel pu țin putem fi mul țumiți 
că informa ția a supravie țuit. În documentele Sangreal se afla zeci de mii de 
pagini pline de date. Martorii oculari afirm ă că toată aceast ă comoar ă era 
transportat ă în patru cufere uria șe. Printre ele se crede c ă se afl ă Documentele 
Puriste – mii de file originale, dat ând din epoca pre­constantinian ă, scrise de 
primii adep ți ai lui Iisus, care­l venerau ca pe un  Învățător și un profet  în 
întregime uman, om  în carne  și oase. Tot aici se zvone ște că s­ar g ăsi și 
legendarul Document „Q” – un manuscris  în a c ărui existen ță până și Vaticanul
crede. Se pare c ă acesta ar fi o culegere de  învățături ale lui Iisus, probabil 
scrise chiar de m âna Lui.

— Scrieri ale lui Iisus Hristos?!
 — Exact, replic ă Teabing. De ce n­ar fi p ăstrat El  însuși o cronic ă a 
faptelor sale? Mul ți oameni procedau astfel  în acele vremuri. Un alt document 
exploziv despre care se crede c ă s­ar afla  într­unul din acele patru cufere este 
manuscrisul numit Jurnalele Magdalenei – o relatare personal ă a Mariei 
Magdalena cu privire la rela ția sa cu Iisus, la r ăstignirea Lui  și la perioada pe 
care a petrecut­o  în Fran ța.
 Sophie r ămase t ăcută pentru un moment, apoi  întreb ă:
 — Și aceste patru cufere cu documente erau, de fapt, comoara g ăsită de 
Cavalerii Templieri sub Templul lui Solomon?
 — Da. Acestea au fost documentele care au conferit Templierilor puterea 
lor excep țională… Documentele care au constituit obiectul ne încetatelor c ăutări
ale Graalului  în decursul istoriei.
 — Dar spuneai c ă Sfântul Graal este Maria Magdalena. Dac ă 
documentele sunt adev ărata țintă a cercet ărilor, de ce se vorbe ște despre 
căutarea Graalului?
 — Fiindc ă în locul  în care este ascuns Sf ântul Graal se afl ă și un 
sarcofag.
 Afară, o pal ă de vânt răscoli frunzele copacilor.
 Vocea lui Teabing era mai joas ă, mai potolit ă acum:
 — Căutarea Sf ântului Graal nu reprezint ă altceva dec ât năzuința de a 
îngenunchea  în fața rămășițelor p ământești ale Mariei Magdalena, de a te ruga 
la picioarele celei proscrise, ale sacrului feminin pierdut.
 — Adic ă ascunz ătoarea Sf ântului Graal este de fapt un… Morm ânt?
 Ochii c ăprui ai lui Teabing se umezir ă:
 — Într­adev ăr. Un morm ânt în care odihne ște trupul Mariei Magdalena, 
alături de documentele ce relateaz ă adev ărata poveste a vie ții ei. În esen ța sa, 
căutarea Graalului a fost dintotdeauna o c ăutare a Magdalenei – regina 
defăimată, îngropat ă împreun ă cu m ărturiile ce atest ă dreptul la putere al 
urma șilor ei.
 Sophie a șteptă un moment ca Teabing s ă­și vină în fire. Erau  încă multe 
lucruri despre bunicul ei pe care nu le  înțelegea:
 — În toți acești ani,  întreb ă ea în cele din urm ă, membrii St ăreției și­au 
asumat sarcina de a ap ăra documentele Sangreal  și morm ântul Mariei 
Magdalena?
 — Da,  însă confreria mai are  și o alt ă îndatorire – aceea de a proteja 
însăși spița lui Iisus. Urma șii lui Hristos s­au aflat  întotdeauna  în pericol. 
Biserica primelor secole cre știne s­a temut c ă, dacă spița se perpetueaz ă, 
secretul lui Iisus  și al Magdalenei va ie și la un moment dat la iveal ă, pun ând 
sub semnul  întreb ării doctrina fundamental ă a catolicismului – aceea a unui 
Mesia divin, care p ăstra distan ța față de femei  și de iubirea sexual ă. Cu toate 
acestea, urma șii lui Hristos au supravie țuit la ad ăpost  în Fran ța, până în 
secolul al V­lea c ând, printr­o mi șcare îndrăzneață, s­au unit cu familia regal ă 
francez ă și au dat na ștere dinastiei merovingiene.

Cuvintele o luar ă prin surprindere pe Sophie. To ți elevii din Fran ța – și 
nu numai – auziser ă despre aceasta dinastie.
 — Parisul a fost fondat de merovingieni!
 — Da. Acesta este unul dintre motivele pentru care legenda Graalului 
este at ât de vie aici,  în Fran ța. Multe a șa­zise expedi ții de c ăutare a Graalului 
inițiate de Vatican erau, de fapt, misiuni sub acoperire ce urm ăreau anihilarea 
membrilor acestei dinastii. Ai auzit de regele Dagobert?
 Sophie  își amintea vag numele dintr­o lec ție de istorie:
 — Dagobert a fost un rege merovingian, nu­i a șa? Înjunghiat  în ochi  în 
timp ce dormea.
 — Exact! Asasinat de Vatican  în înțelegere cu Pepin d'Heristal. La 
sfârșitul secolului al VII­lea. O dat ă cu uciderea lui Dagobert, dinastia 
merovingian ă aproape c ă s­a stins. Din fericire, fiul lui Dagobert, Sigisbert, a 
izbutit s ă scape ne știut de nimeni  și astfel familia a supravie țuit. Unul dintre 
urma șii săi a fost Godefroi de Bouillon, cel care a fondat Le Prieur é de Sion.
 — Acela și om, interveni Langdon, care le­a cerut templierilor s ă 
dezgroape documentele Sangreal de sub Templul lui Solomon, ob ținând astfel 
dovada leg ăturilor de s ânge dintre merovingieni  și Iisus Hristos.
 Teabing  încuviin ță, suspin ând ad ânc:
 — Ast ăzi, Le Prieur é de Sion are o misiune extrem de important ă – de 
fapt, trei misiuni  într­una singur ă: trebuie s ă protejeze documentele Sangreal, 
să apere morm ântul Mariei Magdalena,  și, desigur, trebuie s ă ocroteasc ă spița 
regală a lui Iisus – pe cei c âțiva membri ai dinastiei merovingiene care au 
supravie țuit până în zilele noastre.
 Cuvintele britanicului plutir ă parc ă o clip ă în aerul spa țioasei  încăperi și 
Sophie resim ți o stranie vibra ție, de parc ă în străfundul fiin ței sale rezona un 
adevăr ascuns. „Urma șii lui Iisus care au supravie țuit până azi.” Din nou vocea
bunicului p ărea că­i șoptește în ureche: „Prin țesa, trebuie s ă­ți spun adev ărul 
despre familia ta.”
 Un fior de ghea ță îi străbătu tot trupul.
 „Sânge regal!”
 Nu, nu era posibil!
 „Prin țesa Sophie!”
 — Sir Leigh?
 Vocea majordomului r ăsună în interfonul montat pe perete  și Sophie 
tresări, surprins ă.
 — Pute ți veni p ână în buc ătărie o clip ă?
 Teabing se  încrunt ă și, apropiindu­se de interfon, ap ăsă butonul:
 — Rémy, dup ă cum bine  știi, sunt  împreun ă cu oaspe ții mei. Dac ă vom 
avea nevoie de ceva din buc ătărie în noaptea aceasta, ne vom servi singuri. 
Mulțumesc  și noapte bun ă!
 — Numai un cuv ânt înainte de a m ă retrage, sir! Dac ă nu v ă supărați!
 Sir Leigh bomb ăni și apăsă din nou pe buton:
 — Spune repede, R émy!

— Este o problem ă a casei, sir, nu trebuie s ă­i deranj ăm pe oaspe ți cu ea.
 — Și nu poate a ștepta p ână diminea ță? Izbucni Teabing enervat.
 — Nu, sir! Nu v ă voi r ăpi dec ât un minu țel.
 Britanicul  își dădu ochii peste cap  și se întoarse spre Langdon  și Sophie:
 — Câteodat ă mă întreb, de fapt, cine serve ște pe cine!
 Apoi, ap ăsând pe buton  încă o dat ă:
 — Vin imediat, R émy! S ă­ți aduc ceva c ând vin?
 — Doar eliberarea de sub oprimare, sir.
 — Rémy, îți dai seama, sper, c ă biftecul t ău au poivre este unicul motiv 
pentru care  încă mai lucrezi pentru mine.
 — Asta­mi tot spune ți dumneavoastr ă, sir! Asta­mi tot spune ți!
 „Prințesa Sophie!”
 Parcă sunetul protezelor metalice ale lui Teabing care se  îndep ărta spre 
bucătărie trecea direct prin ea. Amor țită, se întoarse spre Langdon  și­l privi 
drept  în față. Profesorul cl ătină deja din cap, de parc ă i­ar fi citit g ândurile:
 — Nu, Sophie!  Îi șopti el. Acela și gând mi­a trecut  și mie prin minte c ând 
mi­am dat seama c ă bunicul t ău a fost membru al St ăreției și când mi­ai spus 
că voia s ă­ți dezv ăluie un secret despre familia ta. Dar e imposibil. Langdon 
făcu o pauz ă: Sauni ère nu este un nume merovingian.
 Sophie nu  știa dac ă ar trebui s ă se simt ă dezam ăgită sau u șurată. Ceva 
mai devreme, Langdon o  întrebase  în treac ăt despre numele de fat ă al mamei 
ei: Chauvel. Acum  înțelegea care fusese rostul  întreb ării lui.
 — Dar Chauvel? Insist ă ea.
 Din nou Langdon f ăcu semn c ă nu.
 — Îmi pare r ău! Știu că astfel multe dintre  întreb ările tale  și­ar fi g ăsit 
răspunsul. Dar numai dou ă ramuri ale dinastiei merovingiene mai exist ă 
astăzi. Numele de familie sunt Plantard  și Saint­Clair. Ambele familii tr ăiesc în 
mare secret, probabil protejate de St ăreție.
 Sophie repet ă în gând cele dou ă nume  și, la r ândul ei, cl ătină din cap. Nu
exista nimeni  în familia ei care s ă se numeasc ă Plantard ori Saint­Clair. O 
resemnare obosit ă începea s ă pună stăpânire pe ea. Nu f ăcuse nici un progres 
în a înțelege ce anume inten ționase bunicul ei s ă­i dezv ăluie. Aproape c ă­și 
dorea ca Jacques Sauni ère să nu fi pomenit despre familia ei; deschisese astfel 
niște răni vechi, care erau  însă la fel de dureroase azi, ca  și în trecut. „Sunt 
morți, Sophie. Nu se mai  întorc.”  Își aminti cum mama ei obi șnuia s ă­i cânte 
seara, cum o ridica tat ăl ei pe umeri, iar bunica  și frățiorul mai mic sur âdeau  și
o priveau cu ochii lor verzi str ălucitori. Tot ce­i mai r ămăsese era bunicul.
 „Iar acum nici el nu mai e. Sunt singur ă.”
 Tăcută, se întoarse  și se apropie din nou de Cina cea de tain ă, uitându­se
cu aten ție la p ărul lung, ro șcat, al Magdalenei  și la ochii ei senini. Era ceva  în 
expresia ei… Ceva care amintea de pierderea cuiva drag. Sophie aproape c ă 
simțea triste țea aceea.
 — Robert?  Șopti ea  încet.
 Profesorul se apropie:

— Leigh a spus c ă povestea Graalului e pretutindeni  în jurul nostru  și 
totuși eu de­abia  în seara asta am auzit­o.
 Langdon p ăru că ar fi vrut s ă­i cuprind ă umerii  și s­o lini șteasc ă, dar se 
abținu:
 — Ai mat auzit povestea  și înainte, Sophie! Toat ă lumea a auzit­o. Numai 
că nu ne d ăm seama ce e cu adev ărat.
 — Nu  înțeleg.
 — Istoria Graalului este pretutindeni, numai c ă e ascuns ă. Când Biserica
a interzis orice referire la Maria Magdalena, povestea ei a trebuit s ă fie 
transmis ă mai departe prin mijloace mai discrete … Prin metafore  și prin 
simboluri.
 — Desigur. Prin art ă, adic ă!
 Langdon ar ătă spre Cina cea de tain ă:
 — Un exemplu perfect. Unele dintre cele mai cunoscute opere de art ă, 
literatur ă sau muzic ă redau  în secret povestea Mariei Magdalena  și a lui Iisus.
 Și profesorul  îi povesti pe scurt despre operele lui da Vinci, Botticelli, 
Poussin, Bernini, Mozart  și Victor Hugo – lucr ări care aminteau despre 
năzuința de a re învia sacrul feminin. Legende str ăvechi, precum cea a lui sir 
Gawain  și a Cavalerului Verde, legenda regelui Arthur, ba chiar povestea 
Frumoasa­din­P ădurea­Adormit ă erau, de fapt, alegorii ale Graalului. Romanul 
Cocoșatul de la Notre­Dame al lui Hugo  și opera Flautul fermecat a lui Mozart 
erau pline de simboluri masonice  și aluzii referitoare la Graal.
 — O dat ă ce ți s­au deschis ochii spre adev ărata semnifica ție a Sf ântului 
Graal, ad ăugă Langdon,  începi s­o vezi peste tot:  în pictur ă, în muzic ă, în cărți, 
ba chiar  și în desene animate  și în unele filme artistice.
 Apoi, ar ătându­i ceasul s ău cu Mickey Mouse,  îi spuse c ă Walt Disney  își 
făcuse  în viață un crez din a duce mai departe istoria Graalului. Mul ți îl 
consideraser ă „un da Vinci al epocii moderne”. La fel ca ilustrul s ău predecesor,
Disney fusese un vizionar, un om cu mult  înaintea timpului s ău, un artist 
extrem de talentat, membru ale unor societ ăți secrete  și, mai cu seam ă, iubise 
enigmele, farsele  și dublele  înțelesuri. Ca  și Leonardo, Disney inserase  în arta 
sa simboluri  și mesaje ascunse. Pentru un ochi antrenat, primele filme realizate
de Disney constituiau o avalan șă de aluzii  și de metafore.
 Majoritatea mesajelor ascunse de Walt Disney  în desenele sale se 
refereau la religie, la miturile p ăgâne și la femininul subjugat. Nu fusese o pur ă
întâmplare c ă acest cineast alesese s ă transpun ă pe ecran pove ști ca Alb ă­ca­
Zăpada, Cenu șăreasa  și Frumoasa­din­P ădurea­Adormit ă – toate amintind de 
încarcerarea sacrului feminin. Nimeni nu avea nevoie de cuno ștințe profunde 
de simbolistic ă pentru a  înțelege c ă Albă­ca­Z ăpada – o prin țesă care aproape 
că se stinge dup ă ce gust ă dintr­un m ăr otrăvit – nu e altceva dec ât o aluzie 
clară la căderea Evei  în Grădina Raiului.  Și cine se putea  îndoi c ă prințesa 
Aurora din povestea Frumoasei­din­P ădurea­Adormit ă – „alintat ă” Rose  și 
ascuns ă adânc în hățișul unei p ăduri pentru a o feri de atingerea r ăului – era 
de fapt povestea Graalului spus ă pe înțelesul copiilor.

În ciuda imaginii sale serioase, compania Disney p ăstra încă un filon 
jucăuș și angaja ții ei actuali se amuzau adesea ascunz ând simboluri secrete  în 
diverse produc ții. Langdon n­avea s ă uite niciodat ă când unul dintre studen ții 
săi adusese un DVD cu filmul de anima ție The Lion King  și oprise la un 
moment dat derularea pentru a le ar ăta un cadru  în care cuv ântul SEX era clar
vizibil, format din particule de praf deasupra leu șorului Simba. De și bănuia c ă 
isprava era mai degrab ă o fars ă a unui desenator dec ât vreo aluzie con știentă la
sexualitatea uman ă, Langdon  învățase cu acea ocazie s ă nu subestimeze 
niciodat ă tendin ța companiei Disney spre simbolismul ascuns. Mica­Siren ă, de 
pildă, era o  îmbinare de simboluri care aminteau de divinitatea feminin ă, atât 
de sugestive,  încât în nici un caz nu puteau fi rezultatul unei pure coinciden țe.
 Când văzuse pentru prima dat ă Mica­Siren ă, lui Langdon i se t ăiase 
respira ția atunci c ând observase c ă tabloul ce decora c ăminul subacvatic al 
sirenei Ariel era nici mai mult nici mai pu țin dec ât Magdalena penitent ă, un 
celebru omagiu adus Mariei Magdalena de pictorul francez Georges de la Tour 
în secolul al XVII­lea – decor c ât se poate de potrivit, dac ă ținem seama c ă 
filmul se dovedise a fi un colaj de nou ăzeci de minute plin de referin țe simbolice
la sanctitatea pierdut ă a zei ței Isis, la Eva  și, în mod repetat, la Maria 
Magdalena. Numele sirenei, Ariel, amintea de asemenea de sacrul feminin  și, în
Cartea lui Isaia, era sinonim cu „Sf ânta Cetate asediat ă”. Desigur, nici p ărul 
lung  și roșcat al sirenei nu era doar o simpl ă coinciden ță.
 Dincolo de u șa biroului se auzi din nou zgomotul c ârjelor lui Teabing; de 
aceast ă dată acesta se apropia cu pa și repezi. C ând britanicul intr ă în încăpere,
pe chipul lui era a șternut ă o expresie rigid ă:
 — Ai face bine s ă­mi dai o explica ție, Robert, spuse el pe un ton rece  și 
sec. Nu se poate spune c ă ai fost tocmai sincer cu mine!
 — Sunt victima unei  înscen ări, Leigh! Spuse Langdon  încerc ând să­și 
păstreze calmul. Doar m ă cuno ști! N­a ș fi în stare s ă ucid pe cineva.
 Vocea lui Teabing era la fel de rece c ând i se adres ă din nou:
 — Robert, ai ap ărut la televiziune, pentru numele lui Dumnezeu!  Știai c ă 
ești căutat de poli ție?
 — Da.
 — În acest caz, ai abuzat de  încrederea mea. Nu­mi vine s ă cred c ă mi­ai 
periclitat situa ția venind aici  și cerându­mi s ă perorez despre Graal, astfel ca tu
să te po ți ascunde  în casa mea!
 — N­am omor ât pe nimeni!
 — Jacques Sauni ère e mort  și poli ția spune c ă tu l­ai ucis. Brusc chipul i
se întrist ă: Așa un iubitor al artelor …
 — Sir?
 Majordomul intrase  în încăpere  și se oprise  în prag, cu bra țele 
încruci șate la piept.
 — Să­i dau afar ă?
 — Las ă­mă pe mine!

Teabing  șchiop ătă până în celălalt cap ăt al biroului, deschise u șile duble 
de sticl ă ce dădeau spre peluz ă și făcu semn spre spa țiul verde de afar ă:
 — Vă rog s ă vă urca ți în ma șină și să pleca ți.
 Sophie nu se clinti:
 — Avem informa ții despre la clef de vo ûte. Cheia de bolt ă a Stăreției.
 Teabing se holb ă la ea pre ț de câteva secunde  și apoi se str âmbă:
 — O  încercare disperat ă! Robert  știe cât de mult am c ăutat­o.
 — Nu e o minciun ă, Leigh, interveni Langdon. De aceea am venit la tine. 
Ca să vorbim despre cheia de bolt ă.
 Majordomul f ăcu un pas spre ei:
 — Pleca ți imediat sau chem poli ția.
 — Leigh, insist ă profesorul,  știm unde e ascuns ă!
 Teabing p ăru că se înmoaie pu țin.
 Rémy se apropie  însă cu pa și hotărâți:
 — Pleca ți imediat! Sau v ă voi da…
 — Rémy! Izbucni sir Leigh. Scuz ă­ne pentru un moment!
 Majordomul r ămase cu gura c ăscată:
 — Sir? Trebuie s ă mă opun! Oamenii ace știa sunt…
 — Mă ocup eu, replic ă Teabing  și­i făcu semn s ă iasă din încăpere.
 După o clip ă de tăcere înmărmurit ă, Rémy se retrase ca un c âine care 
tocmai a fost certat de st ăpân.
 Rezemat de pervazul ferestrei deschise, britanicul se  întoarse spre 
oaspe ții săi, cu aceea și expresie rigid ă pe chip:
 — Să vă aud povestea. Ce  știți despre cheia de bolt ă?
 În tufărișul des de sub fereastra lui Teabing, Silas str ânse bine pistolul  în
mână și arunc ă o privire prin u șile de sticl ă. Cu c âteva clipe  în urm ă, 
înconjurase cl ădirea  și­l văzuse pe Langdon vorbind cu femeia  în birou.  Înainte 
de a reu și să intre  însă, apăruse un individ cu c ârje, care  țipase la Langdon, 
deschisese u șile de sticl ă și le ceruse celor doi s ă plece. „Apoi femeia spusese 
ceva despre cheia de bolt ă și totul se schimbase.” Strig ătele deveniser ă șoapte. 
Atmosfera se calmase.  Și ușile de sticl ă fuseser ă imediat  închise.
 Acum, ascuns  în întuneric, Silas privi  înăuntru pe furi ș. „Cheia de bolt ă e
undeva  în cas ă.” Era sigur de asta.
 Fără a ieși din umbra tufi șurilor, se apropie mai mult de u șă și încerc ă 
să audă ce se discuta  înăuntru. Le va da cinci minute. Dac ă nu vor men ționa 
între timp unde se afl ă cheia de bolt ă, va intra peste ei  și­i va obliga s ă 
vorbeasc ă.
 În birou, Teabing f ăcuse ochii mari  și se b âlbâia surprins la culme:
 — Mare Maestru? Jacques Sauni ère?!
 Sophie  încuviin ță, conștientă de șocul prin care trecea britanicul:
 — Dar n­ai de unde s ă știi tu una ca asta!
 — Jacques Sauni ère era bunicul meu.
 Teabing se  împletici, sprijinindu­se  în cârje și privi repede spre Langdon, 
care confirm ă spusele lui Sophie.

— Miss Neveu, am r ămas f ără grai. Dac ă este adev ărat, atunci  îmi exprim
regretul pentru pierderea dumneavoastr ă! Trebuie s ă recunosc c ă, în cadrul 
cercet ărilor mele, am alc ătuit o list ă cu oameni din Paris pe care  îi bănuiam de 
implicare  în activitatea St ăreției din Sion. Jacques Sauni ère se afla  și el pe 
aceast ă listă. Dar… Mare Maestru? Mi­e greu s ă­mi și imaginez!
 Teabing r ămase t ăcut o clip ă, gânditor  și apoi cl ătină din cap cu 
hotărâre:
 — Dar tot nu se leag ă. Chiar dac ă Sauni ère ar fi fost cu adev ărat Marele 
Maestru al St ăreției și ar fi creat el  însuși cheia de bolt ă, sub nici un motiv nu 
ți­ar fi spus dumitale unde o po ți găsi. Cheia de bolt ă dezv ăluie calea c ătre cea 
mai de pre ț comoar ă a Stăreției. Nepoat ă sau nu,  în nici un caz nu puteai primi
o asemenea informa ție.
 — Domnul Sauni ère era pe moarte atunci c ând i­a dezv ăluit­o, interveni 
Langdon. Nu avea alte op țiuni.
 — Dar nu avea nevoie de alte op țiuni! Replic ă Teabing. Exist ă trei 
seneșali care cunosc acela și secret. At ât de ingenios este sistemul lor.  Într­o 
astfel de situa ție unul dintre ei devine Mare Maestru  și apoi aleg un alt sene șal 
căruia s ă­i împărtășească secretul cheii de bolt ă.
 — Bănuiesc c ă n­ai v ăzut întreaga emisiune de  știri, spuse Sophie. Pe 
lângă bunicul meu, alte trei personalit ăți pariziene au fost asasinate  în seara 
aceasta.  În acela și mod. Toate l ăsând impresia c ă au fost interogate.
 — Și crezi c ă erau… B âigui Teabing?
 — Sene șalii, încheie Langdon.
 — Dar… Cum? Nu este posibil ca un asasin s ă afle numele tuturor celor 
patru membri de v ârf din Le Prieur é de Sion! Uit ă­te la mine! Eu studiez ordinul
ăsta de zeci de ani  și n­am putut afla nici m ăcar numele unui singur membru 
al său! Mi se pare de neconceput ca to ți cei trei sene șali și Marele Maestru s ă 
poată fi descoperi ți și uciși într­o singur ă zi.
 — Mă îndoiesc c ă informa țiile au fost ob ținute  într­o singur ă zi, îi replic ă 
Sophie. Mai degrab ă pare o ac țiune tip d écapiter bine pus ă la punct. Este o 
tehnic ă pe care noi o folosim  în lupta  împotriva organiza țiilor mafiote. Dac ă 
DCPJ vrea s ă intervin ă asupra unui astfel de grup,  îl ține în secret sub 
supraveghere  și ascultare luni de zile,  îi identific ă pionii principali  și apoi intr ă 
în acțiune  și­i prinde pe to ți în acela și moment. Decapitare. Lipsit de 
conducere, grupul nu se mai poate controla  și divulg ă alte informa ții. Este 
posibil ca cineva s ă fi urm ărit răbdător confreria  și apoi s ă fi atacat brusc, 
sperând că unul dintre cei patru va divulga locul unde este ascunsa cheia de 
boltă.
 Teabing  încă nu p ărea convins.
 — Dar fra ții nu ar fi vorbit niciodat ă! Au jurat s ă păstreze t ăcerea! Chiar 
și în fața mor ții.
 — Exact, confirm ă Langdon. Cu alte cuvinte, dac ă niciunul n­ar fi 
divulgat secretul  și dacă toți ar fi fost uci și…
 Britanicul icni:

— Atunci loca ția cheii de bolt ă ar fi pierdut ă pentru totdeauna!
 — Și o dat ă cu ea,  însăși loca ția Sfântului Graal.
 Teabing p ăru că se clatin ă sub greutatea cuvintelor rostite de Langdon. 
Apoi, de parc ă ar fi fost prea istovit pentru a se mai putea  ține pe picioare, se 
prăbuși în scaunul de­al ături, cu privirile pierdute pe fereastr ă.
 Sophie se apropie de el  și­i vorbi cu o voce joas ă, blândă:
 — Ținând seama de situa ția dificil ă a bunicului meu, este posibil ca,  în 
disperare de cauz ă, să fi încercat s ă transmit ă secretul cuiva din afara St ăreției.
Unei persoane  în care  știa că poate avea  încredere deplin ă. Unui membru al 
familiei.
 — Dar cineva capabil de un asemenea atac … Cineva care a putut 
descoperi at ât de multe lucruri despre confrerie …
 Se întrerupse  și pe chipul lui palid ap ăru expresia unei noi spaime:
 — La mijloc nu poate fi dec ât o singur ă forță. Tipul acesta de infiltrare nu
poate veni dec ât din r ândurile celui mai vechi du șman al St ăreției.
 Langdon  îl privi uimit:
 — Biserica.
 — Cine altcineva? Vaticanul caut ă de secole Graalul.
 Sophie se uit ă la am ândoi cu scepticism.
 — Crede ți că Biserica l­a ucis pe bunicul meu?!
 — N­ar fi pentru prima data  în istorie c ând Biserica ar ucide pentru a se 
apăra. Documentele care  însoțesc Graalul sunt explozive  și de secole  întregi 
clerul caut ă să le distrug ă.
 Lui Langdon nu­i venea totu și să cread ă ipoteza lui Teabing, c ă Biserica 
ar fi în stare s ă omoare oameni de dragul ob ținerii acestor documente.  Îl 
cuno ștea pe noul pap ă și pe mul ți dintre cardinali  și știa că toți erau persoane 
profund spirituale, care n­ar fi acceptat niciodat ă asasinatul. „Indiferent care 
era miza.”
 Sophie p ărea că gândește la fel.
 — Dar n­ar fi oare posibil ca membrii St ăreției să fi fost uci și de cineva 
din afara Bisericii? Cineva care nu  știe ce este Graalul cu adev ărat? Cupa din 
care a b ăut Iisus ar putea constitui, la urma urmei, o comoar ă de invidiat. F ără
îndoial ă, au fost comise crime  și pentru mult mai pu țin de at ât!
 — Din experien ța mea pot spune c ă oamenii sunt dispu și să facă mult 
mai mult pentru a evita ceea ce le st ârnește frica dec ât pentru a ob ține ceea ce­
și doresc. Simt disperare  în acest atac asupra St ăreției.
 — Leigh, interveni Langdon, argumentul t ău e paradoxal. De ce ar ucide 
prela ții catolici patru membri ai St ăreției, în încercarea de a g ăsi și distruge 
niște documente despre care cred c ă sunt doar ni ște minciuni?
 Teabing chicoti  încet.
 — Turnurile de filde ș de la Harvard te­au cam  înmuiat, Robert! Da, 
clericii de la Roma nutresc o credin ță puternic ă, datorit ă căreia pot face fa ță 
oricărei furtuni – inclusiv unor documente care contrazic tot ce au ei mai 
scump  în suflet. Dar ce te faci cu restul lumii? Cum r ămâne cu cei care nu au

credin ța lor? Cei care, v ăzând haosul  și violen ța care domnesc azi  în lume, se 
întreab ă unde­i Dumnezeu? Cei care aud despre scandalurile din Biseric ă și se 
întreab ă cine sunt oamenii  ăștia care pretind c ă spun adev ărul despre Hristos 
și totu și mint pentru a ascunde f ărădelegile comise de propriii lor preo ți? Cum 
rămâne cu oamenii aceia, Robert, dac ă apar dovezi  științifice care 
demonstreaz ă că povestea spus ă de Biseric ă despre Iisus este incorect ă și că 
nu e, de fapt, altceva dec ât o poveste bine ticluit ă, cea mai mare minciun ă 
aruncat ă vreodat ă în fața omenirii'?
 Profesorul nu  îi răspunse.
 — Îți spun eu ce s­ar  întâmpla dac ă documentele ar ie și la iveal ă, relu ă 
Teabing. Vaticanul s­ar vedea confruntat cu o criz ă fără precedent din cei dou ă 
mii de ani de existen ță.
 După o lung ă tăcere, Sophie  întreb ă:
 — Dar dac ă Biserica este cea care a pus la cale aceste atacuri, de ce 
acționeaz ă tocmai acum? Dup ă atâția ani? St ăreția păstreaz ă ascunse 
documentele Sangreal  și deci nu constituie o amenin țare imediat ă pentru 
Biseric ă!
 Teabing oft ă adânc și se întoarse spre Langdon:
 — Robert, presupun c ă tu cuno ști care este misiunea final ă a Stăreției.
 — O cunosc, r ăspunse el sim țind un nod  în gât atunci c ând realiz ă 
implica țiile acesteia.
 — Miss Neveu, relu ă britanicul, Biserica  și confreria au  încheiat cu mult 
timp  în urm ă o înțelegere tacit ă: Biserica nu atac ă Stăreția, St ăreția păstreaz ă 
ascunse documentele Sangreal. Dar confreria a nutrit dintotdeauna ideea de a 
dezvălui la un anume moment dat secretul. O dat ă cu apropierea de o anumit ă 
dată în istorie, St ăreția plănuiește să rupă tăcerea  și să­și savureze triumful, 
făcând publice documentele Sangreal  și strig ând în cele patru z ări adev ărul 
despre Iisus Hristos.
 Sophie  îl privi  în tăcere c âteva clipe, apoi se v ăzu și ea nevoit ă să se așeze
pe un fotoliu.
 — Și crezi c ă data aceasta se apropie?  Și că Biserica  știe?
 — E doar o specula ție, însă, dacă ar fi a șa, Biserica ar avea o motiva ție 
puternic ă pentru a orchestra un atac menit s ă ducă la găsirea documentelor 
înainte de a fi prea t ârziu.
 Langdon avea nepl ăcuta impresie c ă raționamentul lui Teabing era 
corect.
 — Crezi c ă Biserica a reu șit să obțină dovezi concrete ale respectivei date 
vizate de confrerie?
 — De ce nu? Dac ă a reu șit să descopere identit ățile membrilor, atunci cu 
siguran ță a izbutit s ă le afle  și planurile.  Și chiar dac ă nu cunoa ște data 
exact ă, supersti țiile pot  împinge clerul la ac țiune.
 — Supersti țiile?
 — Din punctul de vedere al profe țiilor, ne afl ăm în prezent  într­o epoca de
uriașe transform ări. Am intrat de cur ând într­un nou mileniu  și, o dat ă cu

acest prag, s­a  încheiat bimilenara Er ă a Peștilor, pe ștele fiind, totodat ă, 
simbolul lui Iisus. A șa cum  știu to ți cei care studiaz ă simbolistica, esen ța zodiei
Peștilor sus ține ca omului trebuie s ă i se spun ă – de c ătre o putere mai  înaltă – 
ce anume s ă facă, fiindc ă el nu este capabil s ă gândeasc ă de unul singur. Prin 
urmare, Era Pe știlor a fost o epoc ă a ferventelor sentimente religioase. Acum 
intrăm însă în Era V ărsătorului, al c ărei ideal afirm ă că omul va afla adev ărul 
și va deveni capabil s ă gândeasc ă singur. Transformarea ideologic ă este 
covârșitoare  și se petrece chiar  în zilele noastre.
 Langdon sim ți un fior. Profe țiile astrologice nu­l interesaser ă niciodat ă 
prea mult  și nu le acordase o credibilitate deosebit ă, dar  știa că în cadrul 
Bisericii erau oameni care credeau cu toat ă ființa în ele.
 — Biserica nume ște aceast ă perioad ă de tranzi ție Ziua de Apoi.
 Sophie  îl privi cu scepticism:
 — Adic ă sfârșitul lumii? Apocalips ă?
 — Nu,  îi răspunse Langdon. Asta e o gre șeală frecvent  întâlnită. Multe 
religii amintesc de Ziua de Apoi, dar sintagma nu se refer ă la sfârșitul lumii, ci 
la finele erei actuale, Era Pe știlor, care a  început o dat ă cu na șterea lui Iisus, a 
durat dou ă mii de ani  și s­a  încheiat o dat ă cu trecerea  în noul mileniu. Acum, 
că am trecut  în Era V ărsătorului, putem spune c ă Ziua de Apoi a venit.
 — Mul ți istorici ai Graalului, adaug ă Teabing, cred c ă – dac ă Stăreția are 
de gând să dezv ăluie adev ărul – acest moment al istoriei ar fi unul c ât se poate 
de potrivit. Majoritatea speciali știlor –  și eu m ă num ăr printre ei – au presupus 
că dezv ăluirea va coincide cu trecerea  în noul mileniu. Evident, ne­am  înșelat. 
Dar calendarul actual nu coincide perfect cu semnele astrologice, a șa încât 
predic țiile se refer ă la o perioad ă incert ă. Dac ă Biserica are informa ții despre o 
eventual ă dată precis ă, apropiat ă, sau dac ă doar  își face griji  în temeiul 
profe țiilor astrologice – nu  știu. Și nici nu mai conteaz ă. Ambele scenarii ar 
putea explica un eventual atac al Bisericii  împotriva St ăreției din Sion.  Și, 
crede ți­mă – adăugă Teabing  încrunt ându­se – dac ă Vaticanul g ăsește Graalul, 
îl va distruge imediat. At ât documentele, c ât și relicvele Mariei Magdalena.  Și 
atunci, dragii mei, toate dovezile vor fi pierdute; Biserica  își va fi c âștigat lupta 
de rescriere a istoriei pe care o poart ă de milenii. Adev ărata fa ță a trecutului va 
fi ștears ă pentru totdeauna.
 Cu mi șcări încete, Sophie scoase cheia aurie din buzunar  și i­o întinse 
britanicului.
 Teabing o lu ă și o studie c âteva clipe.
 — Dumnezeule! Sigiliul St ăreției! De unde ai cheia asta?
 — Mi­a dat­o bunicul  în seara asta,  înainte de a muri!
 — E cheia unei biserici?
 Sophie trase ad ânc aer  în piept:
 — Cheia aceasta permite accesul la cheia de bolt ă.
 Capul lui Teabing zv âcni în sus  și pe chip i se a șternu o expresie de 
totală neîncredere:

— Imposibil! Ce biseric ă mi­a sc ăpat? Am c ăutat în toate bisericile din 
Franța!
 — Nu e  într­o biseric ă, ci într­o banc ă elvețiană.
 Entuziasmul din ochii lui Teabing se evapor ă:
 — Cheia de bolt ă se afl ă într­o banc ă?
 — Într­un seif, interveni Langdon.
 — În seiful unei b ănci?!
 Britanicul cl ătină din cap energic:
 — E imposibil! Cheia de bolt ă este ascuns ă sub semnul Rozei.
 — Exact. Era a șezată într­o caseta din lemn de trandafir pe capacul 
căreia e incrustat ă o roz ă cu cinci petale.
 Ochii britanicului p ăreau gata s ă­i sar ă din cap:
 — Adic ă ai văzut cheia de bolt ă?!
 Sophie  încuviin ță:
 — Am fost la banc ă.
 Teabing se apropie de ei, privindu­i ca tr ăsnit:
 — Prieteni, trebuie s ă facem ceva! Cheia de bolt ă e în pericol! Avem 
datoria de a o proteja. Dac ă mai exist ă și alte chei? Furate, poate, de la 
seneșalii asasina ți? Dac ă Biserica are acces la banc ă, așa cum a ți avut voi…
 — Când vor ajunge ei, va fi prea t ârziu, replic ă Sophie, pentru c ă noi am 
luat cheia de bolt ă de acolo.
 — Ce?! A ți scos­o din ascunz ătoarea ei?!
 — Nu­ ți face griji,  îl liniști Langdon. Cheia de bolt ă se afl ă într­un loc 
sigur.
 — Extrem de sigur, sper!
 — Păi, replic ă profesorul f ără a­și putea re ține zâmbetul, depinde de c ât 
de des m ături pe sub divan!
 Vântul se  întețise și, ghemuit l ângă zidul castelului, Silas  își strânse 
sutana pe l ângă corp. De și nu putuse auzi dec ât fragmente disparate din 
discu ția celor din ăuntru, cuvintele „cheie de bolt ă” răzbătuser ă de multe ori 
prin fereastra  închis ă.
 „E înăuntru!”
 Cuvintele  Învățătorului  îi revenir ă în minte: „Du­te la Ch âteau Villete. Ia 
cheia de bolt ă. Nu r ăni pe nimeni.”
 Acum, Langdon  și ceilal ți se retr ăseser ă brusc  într­o alt ă camer ă, dup ă 
ce stinseser ă toate luminile din birou. Ca o panter ă care­ și pândește prada, 
Silas se apropie de u șile de sticl ă. Nu erau  încuiate, a șa că le deschise, se 
strecura  înăuntru  și le închise  în urma sa. Dintr­o alt ă încăpere, se auzeau voci
înăbușite. Își scoase revolverul din buzunar,  îi ridic ă piedica  și porni cu pa și 
ușori pe culoar.
 Locotenentul Collet se oprise  în cap ătul aleii de acces c ătre re ședința lui 
Teabing  și privea cl ădirea masiv ă. „Izolat ă. Întunecat ă. Bun ă ascunz ătoare.” Cei
șase agen ți ai săi se a șezară în dispozitiv, pe toat ă lungimea gardului. Aveau s ă

înconjoare casa  în numai c âteva minute. Langdon nici nu ar fi putut alege un 
loc mai nimerit unui atac prin surprindere.
 Se preg ătea să­l sune pe Fache, c ând se auzi soneria telefonului s ău. 
Căpitanul nu se ar ătă nici pe departe at ât de mul țumit pe c ât crezuse Collet c ă 
va fi.
 — De ce mie nu mi­a zis nimeni c ă avem ve ști despre Langdon?
 — Vorbea ți la telefon  și…
 — Unde e ști acum, locotenent Collet?
 Îi dădu adresa  și continu ă:
 — Proprietatea apar ține unui cet ățean britanic, pe nume Teabing. 
Langdon a parcurs o distan ță considerabil ă până aici și vehiculul cu care a 
venit se afl ă dincolo de poart ă, nu sunt semne de p ătrundere for țată; pesemne 
că îl cunoa ște pe proprietar.
 — Sosesc imediat,  îi spuse Fache. Nu face ți nici o mi șcare. M ă ocup 
personal de problema asta.
 Collet r ămase cu gura c ăscată:
 — Dar, c ăpitane, ve ți face dou ăzeci de minute p ână aici! Trebuie s ă 
acționăm imediat!  Îl am sub supraveghere. Suntem opt oameni  în total. Patru 
dintre noi au carabine, iar restul, revolvere.
 — Aștepta ți­mă!
 — Căpitane, dar dac ă Langdon are un ostatic  înăuntru? Dac ă ne vede  și 
decide s ă plece pe jos? Trebuie s ă acționăm acum! Oamenii mei sunt pe pozi ții, 
gata de atac!
 — Locotenent Collet, ai s ă aștepți sosirea mea  înainte de a face vreo 
mișcare. E un ordin!
 Și închise.  Înmărmurit, Collet  își puse telefonul  în buzunar. „De ce mama
dracului  îmi cere Fache s ă aștept?” Dar  în sinea lui  știa deja r ăspunsul. De și 
celebru pentru instinctul lui care nu d ădea gre ș, căpitanul era recunoscut  și 
pentru orgoliul lui nem ăsurat. „Fache vrea s ă facă el însuși arestarea.” Dup ă ce
împânzise ecranele televizoarelor cu figura lui Langdon, voia acum ca  și el să 
aibă parte de aceea și publicitate. Iar el, Collet, trebuia doar s ă țină prada  în 
șah până când venea  șeful s ă se erijeze  în eroul zilei.
 Dar în minte  îi veni imediat  și o a doua explica ție posibil ă: „Controlul 
pierderilor.”  În poli ție, ezit ările în arestarea unui suspect  își aveau locul doar 
atunci c ând ap ăruser ă unele suspiciuni cu privire la vinov ăția acestuia. „S ă 
aibă oare Fache dubii privind implicarea lui Langdon?” G ândul era 
înspăimântător. C ăpitanul dep ășise toate limitele  în încercarea de a­l prinde pe 
american – surveillance cach ée, Interpol, televiziune … Nici m ăcar marele Bezu 
Fache nu va sc ăpa prea u șor și neșifonat, dac ă se va dovedi c ă afișase pe 
ecrane figura unui respectat profesor american, acuz ându­l de crim ă, când 
adevărul era cu totul altul. Dac ă își dăduse seama c ă greșise, era firesc s ă­i 
ceară acum lui Collet s ă nu treac ă la ac țiune. Ultimul lucru care­i mai trebuia 
căpitanului acum era ca locotenentul s ău să dea buzna  în casa unui nevinovat 
cetățean britanic  și să­l ia pe Langdon  în vizorul armei.

În plus, dac ă americanul era nevinovat, se explica astfel unul dintre cele 
mai bizare paradoxuri ale acestui caz: de ce  îl ajuta Sophie Neveu, nepoata 
victimei, pe presupusul asasin s ă scape? Comportamentul ei ar fi de  înțeles 
însă dacă femeia ar  ști că acuza țiile împotriva profesorului erau false. Fache 
făcuse cele mai extravagante presupuneri  în încercarea de a explica strania 
purtare a lui Sophie Neveu, merg ând chiar p ână la a b ănui c ă femeia – unica 
moștenitoare a lui Sauni ère – își convinsese iubitul, pe Langdon, s ă­l ucid ă pe 
bătrân pentru a pune m âna mai repede pe mo ștenire. B ănuind acest lucru, 
Sauni ère ar fi putut l ăsa poli ției mesajul: „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.” 
Collet era  însă sigur c ă alta trebuie s ă fie explica ția. Sophie Neveu p ărea o 
persoan ă mult prea integr ă pentru a se implica  în niște acțiuni at ât de josnice.
 — Locotenente! Se auzi glasul unuia dintre oamenii s ăi, care se apropia 
în fug ă. Am g ăsit o ma șină!
 Collet  îl urm ă în fug ă vreo cincizeci de metri, p ână la o curb ă largă în 
alee. Acolo, ascuns printre tufi șuri aproape  în întregime, se afla un Audi negru.
Numere de  înmatriculare indicau faptul c ă era o ma șină închiriat ă. Colet  îi 
pipăi capota. Era cald ă încă. Ba chiar fierbinte.
 — Probabil c ă așa a ajuns Langdon aici. Sun ă la compania de  închirieri, 
îi ceru locotenentul agentului. Afl ă dacă mașina a fost furat ă!
 — Da, domnule.
 Un alt agent  îi făcu semn s ă priveasc ă spre gard:
 — Locotenente, ia uita ți­vă aici, la p âlcul de copaci din cap ătul aleii,  îi 
spuse  întinz ându­i un binoclu.
 Collet ajust ă binoclul  și privi  în direc ția indicat ă. Dincolo de cotul aleii, 
treptat, siluetele verzui ale copacilor  îi intrar ă în câmpul vizual. Iar ceea ce v ăzu
acolo  îl lăsă cu gura c ăscată. Ascuns ă bine  în vegeta ția deas ă, era o furgonet ă 
blindat ă. Identic ă întru totul cu cea pe care el  însuși o lăsase s ă plece de la 
sediul b ăncii elve țiene, ceva mai devreme. Collet se rug ă ca aceasta s ă fie doar o
bizar ă coinciden ță, deși știa că adev ărul era cu totul altul.
 — Mi se pare clar c ă asta e modalitatea prin care au reu șit Langdon  și 
Neveu s ă părăseasc ă banca, remarc ă agentul.
 Locotenentul r ămăsese f ără grai.  Își aminti de  șoferul furgonetei. De 
ceasul Rolex. C ât de ner ăbdător era s ă plece. „Iar eu n­am verificat 
compartimentul pentru marf ă!”
 Aproape nevenindu­i s ă cread ă, își dădu seama c ă o persoan ă din cadrul 
băncii min țise poli ția cu privire la Sophie  și Langdon, ajut ându­i, de fapt, s ă 
fugă. „Dar cine?  Și de ce?” Poate c ă totuși acesta era motivul pentru care Fache
îi interzisese s ă acționeze. Poate c ăpitanul  își dăduse seama c ă în toat ă 
afacerea asta erau implicate mai multe persoane. „Dar dac ă Langdon  și Neveu 
au venit aici cu furgoneta blindat ă, al cui este Audi­ul negru?”
 La sute de kilometri dep ărtare spre sud, un avion charter Beechcraft 
Baron 58 survola Marea Tirenian ă. În ciuda zborului lin, episcopul Aringarosa 
strânse în mână punga pe care o avea preg ătită pentru cazul  în care  îi era r ău

de avion. Conversa ția telefonic ă pe care o avusese cu Parisul nu decursese 
deloc a șa cum sperase el.
 Singur  în cabin ă, Aringarosa  își răsucea inelul de aur pe deget,  încerc ând
să­și domoleasc ă senza ția de fric ă și de disperare. „Situa ția în Paris a luat o 
întors ătură extrem de ur âtă.” Închiz ând ochii, episcopul rosti  în gând o 
rugăciune pentru ca Bezu Fache s ă găseasc ă modalitatea de a o remedia.
 Teabing  ședea pe divan,  ținea în bra țe caseta din lemn de trandafir  și îi 
admira incrusta țiile delicate. „Tr ăiesc cea mai stranie  și mai incitant ă noapte a 
vieții mele.”
 — Deschide capacul,  șopti Sophie.
 Britanicul sur âse. „Nu m ă grăbi!” Dup ă mai bine de zece ani  în care 
căutase cheia de bolt ă, voia s ă savureze fiecare nanosecund ă din acest 
moment.  Își trecu palma peste capacul lustruit, sim țind textura florii:
 — Roza,  șopti el.
 „Roza este Maria Magdalena  și Sfântul Graal. Roza e busola ce arat ă 
calea.” Sir Leigh se sim țea ca un fraier. Ani de­a r ândul b ătuse bisericile  și 
catedralele, pl ătind pentru acces special  și analizase sute de arcade situate sub
rozare, c ăutând cheia de bolt ă. „La clef de vo ûte – o piatr ă unghiular ă sub 
semnul rozei.”
 Cu mi șcări încete, deschise  închiz ătoarea capacului  și îl ridic ă.
 Când, în sfârșit, zări obiectul din interior,  își dădu seama brusc c ă nu 
putea fi altceva dec ât cheia de bolt ă. Privea pierdut cilindrul de piatr ă, alcătuit 
din discuri interconectate. Dispozitivul i se p ărea ciudat de familiar.
 — Proiectat  și construit dup ă o schi ță din jurnalele lui da Vinci,  îi spuse 
Sophie. Bunicului mei  îi plăcea s ă construiasc ă asemenea obiecte.
 „Desigur!” V ăzuse  și el schi țele și planurile lui Leonardo. „Cheia c ătre 
Sfântul Graal se afl ă în acest cilindru.” Teabing ridic ă cu grij ă criptex­ul din 
caset ă. Deși habar n­avea cum s ă­l deschid ă, avea impresia c ă însuși destinul 
său se afl ă ascuns  înăuntru.  În momentele de dezn ădejde, se  întrebase adesea 
dacă va vedea vreodat ă încununarea c ăutărilor sale. Acum, aceste dubii 
dispăruser ă pentru totdeauna. Putea auzi aievea cuvintele str ăvechi… Esen ța 
legendei Graalului: „Vous ne trouvez pas le Saint­Graal, c'est le Saint­Graal qui 
vous trouve.”
 Nu tu g ăsești Graalul, el te g ăsește pe tine.”
 Și, incredibil,  în noaptea asta, cheia afl ării Sfântului Graal  îi apăruse  în 
pragul u șii!
 În timp ce Sophie  și Teabing studiau criptex­ul discut ând despre discuri, 
oțel și gândindu­se care ar putea fi parola, profesorul lu ă caseta  și se apropie 
cu ea de o mas ă bine iluminat ă, pentru a o examina  îndeaproape. C âteva dintre
cuvintele rostite de britanic, ceva mai devreme,  îi răsunau  și acum ciudat  în 
minte.
 „Cheia c ătre Graal este ascuns ă sub semnul Rozei.”
 Langdon  îndrept ă caseta spre lumin ă și studie trandafirul incrustat. De și
nu avea cuno ștințe vaste  în domeniul lucr ării lemnului sau al mobilierului

intarsiat,  își aminti celebrul plafon casetat al unei m ânăstiri de l ângă Madrid 
din care, la trei secole dup ă construc ția sa, pl ăcile din tavan  începuser ă brusc 
să cadă, revel ând textele sacre scrijelate de c ălugări pe ghipsul de dedesubt.
 Privi din nou trandafirul de pe capac.
 „Sub roz ă.
 Sub Rosa.
 Secret.”
 O bufnitur ă undeva pe hol  îi atrase aten ția. Se  întoarse, dar nu z ări nimic
în întuneric. Probabil c ă majordomul lui Teabing trecuse pe acolo.  Își îndrept ă 
din nou privirea spre caseta din lemn.  Își trecu degetul peste marginea neted ă a
intarsiei,  întreb ându­se dac ă nu cumva ar putea desprinde trandafirul, dar 
îmbinarea era perfect ă. Nici m ăcar lama unui cu țit nu ar fi  încăput între floare 
și adâncitura  în care era montat ă.
 Deschise cutia  și examin ă interiorul capacului. Neted.  Înclin ând­o pe o 
parte  și pe alta, la un moment dat o raz ă de lumin ă se reflect ă în ceea ce p ărea 
a fi un minuscul orificiu aflat pe dosul capacului.  Închise caseta  și examin ă din
nou trandafirul incrustat. Nici un orificiu.
 „Nu trece dintr­o parte  în alta.”
 Puse cutia pe mas ă și, privind  în jur, v ăzu un teanc de coli prinse cu o 
agraf ă de birou. Lu ă agrafa, se  întoarse la cutie, o deschise  și studie din nou 
orificiul. Apoi dezdoi agrafa  și, cu mi șcări atente, introduse un cap ăt în cavitate
și împinse u șor. Imediat auzi cum ceva cade pe mas ă și închise capacul pentru 
a vedea ce este. Era o mic ă bucățică de lemn, ca o pies ă dintr­un puzzle. 
Trandafirul din lemn ie șise din loca șul lui  și se afla acum pe mas ă.
 Mut de uimire, Langdon privi ad âncitura  în care fusese floarea. Acolo, 
gravate  în lemn, scrise de m ână, se aflau patru r ânduri de text  într­o limb ă pe 
care n­o mai  întâlnise.
 „Literele  îmi par semitice  și totu și nu recunosc limba!”
 O mișcare brusc ă în spatele lui  îl luă prin surprindere. Venit ă parc ă de 
nicăieri, o izbitur ă în moalele capului  îl făcu să aterizeze direct  în genunchi.
 În cădere, i se p ăru că zărește o bizar ă fantom ă albicioas ă aplecat ă 
deasupra lui cu o arm ă în mână. Apoi  în fața ochilor lui totul se f ăcu negru.
 Deși lucra  în poli ție, Sophie Neveu nu fusese niciodat ă amenin țată cu 
arma – p ână în noaptea asta. Revolverul  în țeava c ăruia privea acum era  ținut 
de mâna palid ă a unui uria ș albinos cu p ăr lung  și alb. Ochii lui ro șiatici aveau
o căutătură înfrico șătoare, nep ământeasc ă. Înveșmântat într­o sutan ă de lână, 
legată în jurul mijlocului cu o funie, p ărea un c ălugăr medieval. Sophie nu­ și 
putea da seama cine ar putea fi individul, dar dintr­o dat ă acord ă ceva mai 
multă considera ție ipotezei emise de Teabing, c ă în spatele  întregului complot 
se afla Biserica.
 — Știți pentru ce am venit, spuse c ălugărul cu o voce r ăgușită.
 Sophie  și Teabing  ședeau pe divan, cu m âinile ridicate, a șa cum le ceruse
intrusul. Langdon z ăcea pe podea, gem ând. Privirea c ălugărului se fix ă imediat 
pe criptex­ul din poala britanicului. Acesta i se adres ă pe un ton sfid ător:

— N­ai s ă fii în stare s ă­l deschizi!
 — Învățătorul meu e foarte  înțelept, replic ă Albinosul f ăcând un pas spre 
ei, cu arma  îndreptat ă când spre un prizonier, c ând spre cel ălalt.
 „Unde naiba o fi acum majordomul lui Teabing?” se  întreb ă Sophie. „Oare
nu l­a auzit pe Robert c ăzând?”
 — Cine e  Învățătorul t ău? Poate c ă putem ajunge la o  înțelegere cu el,  îi 
propuse sir Leigh.
 — Graalul e nepre țuit!
 — Sângerezi, remarc ă Teabing calm, f ăcând semn spre glezna dreapt ă a 
călugărului, pe care se vedea cum se scurge un firicel de s ânge. Și șchiop ătezi.
 — Ca  și tine, replic ă Albinosul  și îi arătă cârjele sprijinite de divan. Acum,
dă­mi cheia de bolt ă!
 — Știi despre cheia de bolt ă?
 — Nu te prive ște pe tine ce  știu eu. Ridic ă­te încet și dă­mi­o!
 — Eu chiar m ă ridic mai greu!
 — Tocmai. Prefer ca nimeni s ă nu fac ă mișcări bru ște.
 Teabing se prinse cu m âna dreapt ă de una dintre c ârje, iar cu st ânga lu ă 
criptex­ul. Ridic ându­se cu greu de pe canapea, r ămase  în picioare, de și se 
clătina u șor; ținea cilindrul greu  în mâna st ângă și cu cealalt ă se sprijinea  în 
cârje.
 Călugărul se apropie, cu revolverul  îndreptat spre capul britanicului. 
Sophie nu putea dec ât să priveasc ă dezn ădăjduită cum Albinosul  întinde bra țul
pentru a  înșfăca criptex­ul.
 — N­o s ă reușești niciodat ă, declar ă Teabing. „Numai cei merituo și pot 
deschide piatra.” „Doar Dumnezeu hot ărăște cine e merituos  și cine nu”,  își 
spuse Silas.
 — Vezi c ă este greu,  îl preveni infirmul. Dac ă nu­l iei acum, mi­e team ă 
că am s ă­l scap, mai adaug ă omul, al c ărui bra ț începu s ă tremure violent.
 Silas f ăcu repede un pas  înainte pentru a apuca piatra  și, în aceea și 
clipă, bătrânul își pierdu echilibrul. C ârja îi aluneca sub el  și trupul i se  înclin ă
spre dreapta. „Nu!” C ălugărul se repezi s ă prind ă cilindrul  și, în mișcare, arma 
își pierdu  ținta. Dar cheia de bolt ă începuse s ă se dep ărteze de el. Infirmul se 
înclin ă spre dreapta, iar bra țul lui st âng zv âcni spre spate  și cilindrul  îi căzu 
din m ână, pe canapea.  În aceea și clipă, cârja care alunecase p ăru să accelereze
uimitor  și schi ță un arc de cerc prin aer, spre piciorul lui Silas.
 Mii de ace i se  înfipser ă în carne atunci c ând cârja izbi cureaua cilice  și 
țepii ei metalici  îi sfâșiară rana deja deschis ă. Silas c ăzu în genunchi, iar fierul 
ascuțit mu șcă și mai r ău din piciorul lui. Arma bubui asurzitor  și se desc ărcă, 
iar glon țul se  înfipse stingher,  în pardoseal ă. Înainte ca Silas s ă își poat ă ridica 
pistolul pentru a trage din nou, gheata femeii i se  înfipse sub maxilar.
 La cap ătul aleii, Collet auzi focul de arm ă. Bubuitura  îi trimise un val de 
adrenalin ă în vene.  În timp ce­l a ștepta pe Fache, renun țase deja la visul de a­l 
aresta el  în persoan ă pe Langdon, dar – naiba s ă­l ia!

— În nici un caz nu avea de g ând să permit ă ca, din cauza orgoliului 
nemăsurat al c ăpitanului, s ă se trezeasc ă el acuzat de neglijen ță profesional ă.
 „Un foc de arm ă s­a auzit din interiorul unei case particulare  și 
dumneata ai a șteptat lini știt în cap ătul aleii?!”
 Collet  știa că ratase ocazia unui atac prin surprindere. Dar mai  știa și că,
dacă mai a ștepta  încă o secund ă, întreaga sa cariera  în poli ție avea sa devin ă o 
chestiune de domeniul trecutului.
 — Băieți, intr ăm!
 Undeva,  într­un col ț al creierului s ău năucit, Robert Langdon  înregistrase
bubuitura armei. Totodat ă, auzise  și strig ătul de durere. Al lui oare? Un ciocan 
pneumatic  îi pisa de zor capul  în dreptul cefei. Undeva,  în apropiere, cineva 
vorbea.
 — Unde mama dracului ai fost?!
 Asta fusese vocea furioas ă a lui Teabing.
 Majordomul n ăvăli în încăpere.
 — Ce s­a  întâmplat? Oh, Dumnezeule! Cine mai e  și ăsta? Chem poli ția!
 — Pe moa ș­ta! Nu chemi nici o poli ție! Fă­te și tu util  și adu ceva cu care 
să­l legăm pe monstrul  ăsta!
 — Și puțină ghea ță, strig ă Sophie  în urma lui.
 Langdon le șină din nou. Alte voci. Mi șcare. Acum era  întins pe divan. 
Sophie  îi ținea la cap o pung ă cu ghea ță. Capul  îl durea  îngrozitor. Treptat, 
privirea i se limpezi  și zări forma care z ăcea pe podea. „Am oare vedenii?” 
Trupul masiv al unui c ălugăr albinos era legat cu band ă adeziv ă, iar gura  îi era 
astupat ă cu acela și material.  În bărbie avea o t ăietură urâtă, iar deasupra 
coapsei drepte, sutana  îi era  îmbibat ă de sânge. Și el părea că tocmai  își vine  în
fire.
 Langdon se  întoarse cu greu spre Sophie:
 — Cine e  ăsta? Și ce s­a…  Întâmplat?
 Teabing se apropie  șchiop ătând:
 — Ai fost salvat de un cavaler  înarmat cu o spad ă „made by” Acme 
Orthopedic!
 Americanul f ăcu ochii mari, dar renun ță să se chinuie s ă mai priceap ă 
ceva  și dădu să se ridice.
 Sophie puse pe um ărul lui m âna care­i tremura, dar care  în acela și timp 
era hot ărâtă:
 — Ai pu țina răbdare, Robert!
 — Mă tem, continu ă Teabing s ă peroreze, c ă tocmai i­am demonstrat 
prietenei tale care este nefericitul avantaj al condi ției mele: toat ă lumea m ă 
subestimeaz ă!
 În timp ce  încă mai st ătea pe divan, Langdon  îl privi pe c ălugărul întins 
pe jos  și încerc ă să­și dea seama ce se  întâmplase.
 — Omul purta un cilice,  îi explic ă sir Leigh.
 — Un ce?

Teabing  îi arătă brâul de p ânză cu spini metalici m ânjiți de s ânge, aflat ă 
lângă călugăr, pe podea.
 — O curea sau br âu al Disciplinei.  Îl purta pe coaps ă. Am  țintit bine!
 Langdon  își fricționă capul. Auzise c âte ceva despre asemenea curele.
 — Dar cum… de unde ai  știut?
 Teabing r ânji:
 — Cre știnismul e domeniul meu de studiu, Robert  și sunt unele secte 
care își afișează deschis crezul. Dup ă cum se vede, ad ăugă el, ar ătând cu c ârja 
spre s ângele ce  șiroia prin sutana c ălugărului.
 — Opus Dei,  șopti profesorul, amintindu­ și de recentul scandal din 
presă, care implicase o serie de cunoscu ți oameni de afaceri din Boston, 
membri ai Opus Dei. Unii colegi  îi acuzaser ă în mod public c ă, pe sub 
costumele scumpe la trei r ânduri, purtau cilice. Acuza țiile se dovediser ă a fi 
false. La fel ca mul ți alți membri ai sectei, aveau o implicare destul de redus ă în
activit ățile Opus Dei  și nu practicau mortificarea corporal ă; erau catolici 
ferven ți, soți și părinți devota ți, cetățeni one ști și serio și. Deloc surprinz ător, 
presa  își mutase repede aten ția asupra celorlal ți membri ai sectei … Precum era 
cel care z ăcea acum pe podea.
 Teabing studia  îndeaproape bucata de p ânză însângerat ă.
 — Dar de ce ar  încerca Opus Dei s ă găseasc ă Sfântul Graal?
 Langdon  încă nu­și revenise  în totalitate pentru a se mai g ândi la a șa 
ceva.
 Sophie se apropie de masa pe care se afla caseta:
 — Robert, ce e asta?
 Și­i arătă micul trandafir desprins de pe capac.
 — Intarsia ascundea un text care era gravat pe capac. Cred c ă textul ne 
spune cum s ă deschidem cheia de bolt ă.
 Înainte ca Sophie sau Teabing s ă apuce s ă­i răspund ă, o mare de sirene 
și lumini ale ma șinilor de poli ție se rev ărsă la poalele dealului  și începu s ă urce
aleea spre cas ă.
 Sir Leigh se  încrunt ă:
 — Prieteni, se pare c ă trebuie s ă luăm o decizie.  Și de data asta trebuie s­
o luăm repede!
 Collet  și agen ții săi se n ăpustir ă în casa lui sir Leigh Teabing cu armele 
în mâini. Dup ă ce s­au r ăspândit, au  început s ă cerceteze toate camerele de la 
parter. G ăsiră urma unui glon ț în podeaua salonului, semne ale unei lupte, 
puțin sânge, un fel de curea ciudat ă cu spini metalici  și o rol ă de band ă adeziv ă
pe jum ătate consumat ă. Toate  încăperile p ăreau pustii.
 Pe când voia s ă­și împart ă oamenii  în dou ă echipe pentru a cerceta 
subsolul  și terenul din spatele casei, auzi ni ște voci la etaj:
 — Sunt sus!
 Urcând treptele dou ă câte dou ă, agen ții verificar ă fiecare  încăpere, 
dormitoarele  și coridoarele  întunecate pe m ăsură ce se apropiau de sunetul 
vocilor. Acestea p ăreau a veni din dormitorul aflat la cap ătul unui culoar

interminabil. Agen ții înaintau cu precau ție și vitez ă, bloc ând toate posibilele 
ieșiri.
 În timp ce se apropia de ultimul dormitor, Collet v ăzu că ușa acestuia era
larg deschis ă. Vocile  încetar ă brusc,  în locul lor r ăsunând un huruit ciudat, ca 
de motor.
 Cu revolverul  în mână, locotenentul d ădu semnalul. Pip ăi peretele de 
lângă ușă, găsi întrerup ătorul  și aprinse lumina. R ăsucindu­se  și dând buzna 
în camer ă, urmat de grupul de agen ți, Collet  își aținti arma spre… Nimic.
 Un dormitor gol. P ărea a fi foarte vechi.
 Huruitul automobilului  încă se mai auzea dintr­un panou electronic 
montat pe peretele de l ângă pat. Locotenentul mai v ăzuse asemenea panouri  și 
în celelalte  încăperi din cas ă. Era un fel de interfon. Se repezi la el  și rămase cu
mâna suspendat ă în aer, deasupra celor zece butoane etichetate: „BIROU … 
BUCĂTĂRIE.
 SPĂLĂTORIE… BECI”.
 „De unde dracu' aud ma șina?” „DORMITORUL PRINCIPAL … SOLAR… 
ȘOPRON… BIBLIOTEC Ă” „Șopron!”  În câteva secunde, Collet era deja jos, 
trăgându­l dup ă el pe unul dintre agen ți. Um ăr la um ăr, traversar ă în fug ă 
peluza din spatele casei  și ajunser ă cu răsuflarea t ăiată în fața unui  șopron 
ponosit.  Înainte de a intra, locotenentul auzi huruitul motorului care se 
îndep ărta. Își scoase arma, se repezi  înăuntru  și aprinse luminile.
 În partea dreapt ă a șopronului fusese amenajat un fel de atelier 
rudimentar – ma șini de tuns iarba, unelte de gr ădinărit, resturi de plante  și 
îngrășăminte. Pe peretele al ăturat se afla bine cunoscutul panou de interfon. 
Unul dintre butoane era deschis: „DORMITORUL DE OASPE ȚI II”.
 Collet se r ăsuci, fierb ând de m ânie. „Ne­au ademenit la etaj cu ajutorul 
interfonului!” Privind  în partea st ângă a șopronului, v ăzu un  șir lung de boxe 
pentru cai. F ără cai. Proprietarul prefera, probabil, caii­putere; boxele fuseser ă 
transformate  în garaje. Iar „colec ția” de ma șini era uimitoare – un Ferrari 
negru, un Rolls­Royce de odinioar ă, un vechi Aston Martin sports coup é și un 
Porsche 356 de colec ție.
 Ultima box ă era goal ă.
 Collet se apropie  în fug ă și văzu câteva pete de ulei pe jos. „Nu au cum s ă
iasă din perimetrul  încercuit!” Aleea  și poarta erau blocate de dou ă mașini ale 
poliției tocmai pentru o astfel de eventualitate.
 — Domnule!
 Agentul  îi făcu semn spre cap ătul șirului de boxe.
 Oblonul din spate al  șopronului era ridicat  și, dincolo de el, c âmpul 
noroios  și întunecat se  întindea p ână departe,  în noapte. Collet ie și repede 
afară, încerc ând să scruteze bezna cu privirea. Nu se z ărea însă nimic altceva 
decât umbra vag ă a unei p ăduri care se afla la orizont. Faruri de automobil – 
nu. Valea era, probabil, str ăbătută de numeroase drumuri forestiere  și poteci 
de vânătoare, dar locotenentul era sigur c ă prada sa nu va reu și să ajung ă 
până la pădure.

— Ia c âțiva oameni  și răspândiți­vă pe câmp! Probabil c ă s­au  împotmolit
pe undeva. Ma șinile astea elegante nu fac fa ță terenului neasfaltat.
 — Hm, domnule!
 Agentul  îi arătă un suport pe care at ârnau c âteva seturi de chei. 
Etichetele din dreptul fiec ăruia purtau nume familiare: „DAIMLER … ROLLS­
ROYCE… ASTON MARTIN … PORSCHE”
 Ultimul suport era gol. C ând citi eticheta de sub el, Collet  își dădu seama
că situa ția nu era tocmai roz.
 Range Rover­ul era negru sidefiu, cu trac țiune 4×4, transmisie standard, 
faruri din polipropilen ă armat ă și volanul pe dreapta. Langdon era mul țumit c ă 
nu era el la volan.
 La ordinul st ăpânului s ău, majordomul R émy manevr ă vehiculul cu o 
agilitate impresionant ă pe câmpul des țelenit, sc ăldat în lumina lunii. F ără a 
aprinde farurile, trecuse peste un gorgan  și acum cobora panta lin ă 
îndep ărtându­se de Ch âteau Villette, aparent spre silueta  întunecat ă a pădurii 
din fa ță.
 Ținând în bra țe cheia de bolt ă, Langdon se r ăsuci în scaun, spre Sophie, 
care ședea pe bancheta din spate, al ături de Teabing.
 — Ce­ ți mai face capul, Robert?  Întreb ă ea.
 — Mai bine, mul țumesc, spuse americanul,  încerc ând să surâdă, deși îl 
durea cumplit.
 Teabing se  întoarse  și arunc ă o privire spre c ălugărul legat fedele ș, 
înghesuit  în spatele banchetei,  în compartimentul pentru bagaje. Sir Leigh 
ținea în poal ă revolverul Albinosului  și parc ă era portretul  îngălbenit de vreme 
al unui senior englez  într­un safari, poz ând deasupra pr ăzii ucise.
 — Habar n­ai c ât mă bucur c ă ai trecut pe la mine  în seara asta, Robert, 
exclam ă Teabing, r âzând de parc ă se distra de minune, a șa cum nu o mai 
făcuse de mult timp.
 — Îmi pare r ău că te­am implicat  în chestia asta, Leigh!
 — Oh, te rog, toat ă viața mea am a șteptat s ă fiu implicat!
 Zărind prin parbriz umbra unui gard viu lung,  își bătu majordomul pe 
umăr:
 — Ține minte, f ără lumini de pozi ție. Dac ă e nevoie, folose ște frâna de 
mână. Vreau s ă intrăm pu țin în pădure. N­are rost s ă ne complic ăm să riscăm 
să fim v ăzuți din cas ă.
 Rémy încetini  și pătrunse printr­o deschidere  în gardul viu. Rover­ul 
înaint ă ușor pe o potec ă acoperit ă de vegeta ție și instantaneu ramurile 
copacilor ascunser ă lumina lunii.
 „Nu v ăd nimic”,  își spuse Langdon, str ăduindu­se s ă disting ă ceva  în 
față.
 Nimic, doar  întuneric c ât cuprinzi cu ochii. C âteva ramuri m ăturar ă 
portierele din st ânga și majordomul roti u șor volanul  în direc ție opus ă. Ținând 
drumul mai mult sau mai pu țin drept, parcurse astfel cam treizeci de metri.

— Te descurci perfect, R émy. Cred c ă e de­ajuns. Robert, vrei tu s ă 
acționezi butonul acela albastru de sub supap ă? Uite­l acolo,  îl vezi?
 Langdon g ăsi butonul  și apăsă:
 Două conuri de lumin ă galben ă se deschiser ă în față, revel ând vegeta ția 
deasă ce încadra poteca. „Faruri de cea ță”, realiz ă profesorul. Ofereau 
suficient ă lumin ă cât să poat ă ține drumul drept  și nu mai era nici un pericol 
să fie văzuți de pe c âmp.
 — Ei bine, R émy, chicoti Teabing, acum ai  și lumin ă. Viețile noastre sunt 
în mâinile tale!
 — Dar unde mergem?  Întreb ă Sophie.
 — Poteca  înainteaz ă cam trei kilometri  în pădure,  întretaie domeniul 
Villette  și apoi cote ște spre nord. Cu condi ția să nu d ăm de vreun lac sau de 
copaci c ăzuți în drum, vom ie și nevătămați pe autostrada cinci.
 „Nevătămați!” Capul lui Langdon nu era deloc de aceea și părere. Privi din 
nou spre cheia de bolt ă, cuib ărită în siguran ță în caseta ei din lemn. 
Trandafirul de pe capac fusese repus la loc  și, cu toate c ă era încă buimac, 
profesorul ardea de ner ăbdare s ă­l scoat ă și să examineze din nou textul gravat
dedesubt. Desf ăcu încuietoarea capacului  și dădu să­l deschid ă, când Teaing 
puse o m ână ferm ă pe um ărul lui:
 — Ai r ăbdare, Robert! Terenul e accidentat  și nu avem nici lumin ă 
suficient ă. Fereasc ă Dumnezeu s ă stric ăm ceva! Dac ă n­ai recunoscut limba pe
lumin ă, n­ai s ă reușești nici  în bezna asta! Hai mai bine s ă așteptăm până ce 
vom fi  în siguran ță. Vom avea timp  și pentru asta  în cur ând!
 Profesorul  știa că Teabing are dreptate.  Înclin ă din cap  și închise 
capacul.
 În spate, c ălugărul gemea  și se zb ătea. Brusc,  începu s ă bâțâie din 
picioare destul de puternic.
 Britanicul se  întoarse  și­i puse pistolul  în față.
 — Nu pot s ă­mi dau seama ce nu­ ți convine, domnule! Ai p ătruns prin 
efracție în casa mea  și ai tras o lovitur ă urâtă în țeasta unui bun prieten. A ș 
putea foarte bine s ă te împușc pe loc  și să te las s ă putreze ști aici,  în pădure!
 Călugărul se potoli.
 — Ești sigur c ă am f ăcut bine atunci c ând ne­am hot ărât să­l luăm cu 
noi? Întreb ă Langdon.
 — Al naibii de sigur! E ști căutat pentru crim ă, Robert! Tic ălosul  ăsta e 
biletul t ău spre libertate! Se pare c ă poliția te vrea din tot sufletul dac ă te­a 
urmărit până la mine acas ă.
 — Gre șeala a fost a mea, interveni Sophie! Furgoneta blindat ă avea, 
probabil, un transmi țător.
 — Asta n­are importan ță. Pe mine nu faptul c ă v­a g ăsit poli ția mă 
surprinde, ci faptul c ă insul  ăsta a dat de voi. Din c âte mi­a ți spus, nu­mi 
imaginez cum v­a putut urm ări până la mine acas ă; doar dac ă a avut informa ții
din interiorul Poli ției Judiciare sau al b ăncii.

Langdon z ăbovi pu țin asupra acestei idei. Era clar c ă Bezu Fache  ținea 
neapărat să găseasc ă un țap isp ășitor pentru asasinatele din seara asta. Iar 
Vernet  își schimbase atitudinea cam prea brusc, de și era, oarecum, de  înțeles, 
ținând seama c ă americanul era c ăutat pentru patru crime.
 — Călugărul ăsta n­a ac ționat de unul singur,  îi spuse Teabing  și până 
când nu vom afla cine se afl ă în spatele  întregii afaceri, niciunul dintre voi nu e 
în siguran ță. Vestea bun ă, prieteni, e aceea c ă acum v ă aflați voi pe o pozi ție de
forță! Monstrul  ăsta din spatele meu are informa țiile de care avem noi nevoie  și 
cel ce trage sforile care­l m ânuiesc probabil c ă fierbe acum de  îngrijorare!
 Mașina prinsese deja viteza  și, dup ă ce traversase un p ârâu și urcase un 
gorgan, acum cobora din nou.
 — Robert, vrei s ă fii amabil  și să­mi dai telefonul de pe bord?  Îi ceru sir 
Leigh.
 Langdon i­l d ădu și Teabing form ă un num ăr. Dup ă o lung ă așteptare, 
cineva r ăspunse.
 — Richard? Te­am trezit? Fire ște că da! Ce  întrebare prosteasc ă! Îmi pare
rău. Am  însă o mic ă problem ă. Nu m ă simt foarte bine  și trebuie s ă plec  în 
Insule pentru tratamentul meu,  împreun ă cu R émy. P ăi, chiar acum. Regret c ă 
te­am luat pe nea șteptate. Po ți s­o preg ătești pe Elizabeth  în cam dou ăzeci de 
minute?  Știu, dar f ă și tu ce po ți! Ne vedem  în cur ând!
 Și închise.
 — Elizabeth? Se mir ă Langdon.
 — Avionul meu. M ă costă cât valoarea reginei  în aur!
 Profesorul se r ăsuci în scaun  și­l privi lung:
 — Ce e? Izbucni Teabing. Nu pute ți rămâne în Fran ța, când toat ă Poliția 
Judiciar ă e pe urmele voastre!  În Londra ve ți fi mult mai  în siguran ță.
 Sophie  îi arunc ă și ea o privire  întreb ătoare:
 — Crezi c ă ar trebui s ă plecăm din  țară?
 — Prieteni, sunt un tip mult mai influent  în lumea civilizat ă decât aici,  în
Franța! În plus, se crede c ă Graalul e ascuns pe undeva, prin Marea Britanie. 
Dacă vom reu și să deschidem criptex­ul, sunt sigur c ă vom g ăsi o hart ă care va
demonstra c ă am pornit  în direc ția cea bun ă.
 — Îți asumi un risc uria ș dacă ajuți doi fugari. Poli ția din Fran ța n­o s ă 
te vad ă deloc cu ochi buni.
 Teabing f ăcu un gest de dezgust:
 — Am terminat­o cu Fran ța. M­am mutat aici numai pentru a g ăsi cheia 
de bolt ă. Acum nu mai am nici o treab ă aici. Nici nu­mi pas ă dacă n­am s ă mai
văd vreodat ă Château Villette.
 — Dar cum vom trece de securitatea de la aeroport?  Întreb ă Sophie.
 Teabing r âse ușor:
 — Zbur ăm de la Le Bourget – un aerodrom situat nu departe de aici. 
Medicii francezi m ă scot din s ărite, a șa că la fiecare dou ă săptămâni plec  în 
Anglia pentru a­mi face tratamentul. Pl ătesc, desigur, pentru anumite privilegii

și aici  și acolo. O dat ă ce vom fi deasupra m ării, po ți decide, Robert, dac ă vrei 
să fim a ștepta ți de cineva de la Ambasada SUA.
 Dar Langdon  își spuse c ă nu voia s ă aibă de­a face cu nimeni de la 
ambasad ă. Deocamdat ă nu se putea g ândi dec ât la cheia de bolt ă, la inscrip ție 
și la posibilitatea de a descoperi Graalul. Oare Teabing avea dreptate  în ceea ce 
privește Marea Britanie?  Într­adev ăr, majoritatea legendelor plasau Graalul 
undeva  în Regatul Unit. Chiar  și mitica Insul ă Avalon a regelui Arthur se 
credea c ă ar fi, de fapt, Glastonbury,  în Anglia. Oriunde s­ar fi aflat Graalul 
însă, niciodat ă nu­și închipuise c ă avea s ă porneasc ă în căutarea lui. 
„Documentele Sangreal. Adev ărata istorie a lui Iisus Hristos. Morm ântul Mariei 
Magdalena.” Brusc, avea impresia c ă se afl ă pe un fel de t ărâm nep ământesc, 
în care lumea real ă nu­l putea atinge.
 — Sir? R ăsună vocea majordomului. V ă gândiți cu adev ărat să vă 
întoarce ți definitiv  în Anglia?
 — Rémy, n­ai de ce s ă­ți faci griji! Dac ă mă întorc pe p ământurile reginei,
nu înseamn ă că am s ă mă mulțumesc toat ă viața de acum  înainte cu budinc ă 
și cartofi. Sper s ă vii și tu cu mine acolo! Am de g ând să cump ăr o vil ă 
splendid ă în Devonshire  și toate lucrurile tale  îți vor putea fi trimise f ără 
întârziere. E o aventur ă, Rémy. Îți spun eu, o adev ărată aventur ă!
 Langdon nu­ și putu st ăpâni un sur âs. Entuziasmul britanicului  încântat 
de ideea unei reveniri triumfale  în propria  țară era molipsitor. Privirile  îi 
rătăceau absente pe fereastr ă, peste umbrele fantomatice ale copacilor. Oglinda
lateral ă a ma șinii era orientat ă spre interior  și chipul lui Sophie se reflecta  în 
ea. O privi t ăcut un timp  îndelungat  și un val de pl ăcută căldură puse 
stăpânire pe el.  În ciuda necazurilor din seara asta, era mul țumit c ă se afla 
într­o companie at ât de încântătoare.
 După câteva minute, de parc ă i­ar fi sim țit brusc privirile a țintite asupra 
ei, Sophie se aplec ă în scaun  și puse o m ână pe um ărul lui, b ătându­l u șor cu 
palma:
 — Ești bine, da?
 — Mda, r ăspunse el. Oarecum.
 Sophie se rezem ă din nou de sp ătarul banchetei  și Langdon z ări un sur âs
care tocmai  îi flutura pe buze. Brusc,  își dădu seama c ă și el zâmbea.
 Înghesuit dup ă banchet ă, Silas de­abia mai putea respira. Bra țele îi erau 
răsucite la spate  și strâns legate de glezne cu fr ânghie de rufe  și cu band ă 
adeziv ă. La fiecare h ârtop din  șosea, un nou val de durere  îi străbătea umerii. 
Bine c ă, măcar, îi scoseser ă cureaua cilice! Cu gura acoperit ă de rânduri de 
band ă adeziv ă, nu putea respira dec ât pe nas  și nările începuser ă deja s ă i se 
înfunde din cauza prafului care acoperea compartimentul de bagaje.  Începu s ă 
tușească.
 — Cred c ă se sufoc ă, spuse  șoferul pe un ton  îngrijorat.
 Britanicul care­l lovise cu c ârja se  întoarse  și privi spre el peste sp ătarul 
banchetei, cu o uit ătură rece:

— Din fericire pentru tine, noi, britanicii, judec ăm buna cre ștere a unui 
om nu dup ă felul  în care se poart ă cu prietenii, ci dup ă compasiunea pe care o 
arată dușmanilor.
 Cu aceste cuvinte, insul se aplec ă și întinse m âna spre gura lui. Dintr­o 
singur ă mișcare, apuc ă banda  și trase de ea.
 Silas sim ți că buzele parc ă­i luar ă foc, dar aerul care­i p ătrunse  în piept 
părea trimis chiar de  însuși bunul Dumnezeu.
 — Pentru cine lucrezi?  Întreb ă britanicul.
 — Eu  împlinesc lucrarea Domnului, b ălmăji el, abia mi șcându­și 
maxilarul dup ă lovitura de picior a femeii.
 — Ești membru al Opus Dei.
 Fusese o afirma ție, nu o  întrebare.
 — Nu  știi tu cine sunt eu!
 — De ce vrea Opus Dei cheia de bolt ă?
 Silas nu avea de g ând să­i răspund ă. Cheia de bolt ă era cheia c ătre 
Sfântul Graal, iar acesta era primul pas spre ap ărarea dreptei credin țe.
 „Eu împlinesc lucrarea Domnului. Calea este  în pericol.”
 Însă, așa cum era  îngrămădit în spatele ma șinii, legat ca o boccea, se 
temea c ă îi dezam ăgise crunt pe  Învățător și pe episcop. Nu avea cum s ă ia 
legătura cu ei  și să­i înștiințeze despre teribila turnur ă pe care o luaser ă 
evenimentele. „R ăpitorii mei de țin cheia de bolt ă! Vor ajunge la Graal  înaintea 
noastr ă!” În tăcere și în întuneric, Silas se rug ă. Durerea care­i chinuia trupul 
era un stimulent nimerit.
 „Un miracol, Doamne! Am nevoie de un miracol!” N­avea de unde s ă știe 
că, peste numai c âteva ore, chiar i se va oferi unul.
 — Robert! Ce­i cu expresia aceea ciudat ă de pe chipul t ău?
 Langdon se  întoarse spre ea, d ându­și seama c ă avea din ții încleștați și 
că inima  îi bătea furibund. Tocmai  îi trecuse prin minte o idee incredibil ă. 
„Oare explica ția să fie chiar at ât de simpl ă?”
 — Am nevoie de celularul t ău, Sophie!
 — Acum?
 — Cred c ă mi­a venit o idee.
 — Ce anume?
 — Îți spun  într­o clip ă. Mai  întâi am nevoie de telefon.
 Pe chipul ei se a șternu o expresie de  îngrijorare:
 — Mă îndoiesc c ă Fache l­a pus sub urm ărire, dar, pentru orice 
eventualitate, nu vorbi mai mult de un minut.
 Și­i întinse aparatul.
 — Cum sun  în Statele Unite?
 — Trebuie s ă vorbe ști cu tax ă invers ă. Abonamentul meu nu include 
convorbiri transatlantice.
 Langdon form ă zero, con știent c ă în urm ătoarele  șaizeci de secunde va 
afla probabil r ăspunsul la o  întrebare care­l fr ământase toat ă noaptea.

În New York, editorul Jonas Faukman era pe punctul de a se b ăga în pat,
gata de un somn bun, c ând tocmai  îi sun ă telefonul. „Cam t ârziu pentru 
discu ții”, bomb ăni el  și ridic ă receptorul.
 — Primi ți un apel cu tax ă invers ă de la Robert Langdon?  Întreb ă 
operatoarea.
 Buimac, Jonas aprinse lumina.
 — Păi… Da, sigur.
 După un clic, pe fir se auzi glasul lui Langdon.
 — Robert? M ă treze ști la miezul nop ții și mă pui tot pe mine s ă plătesc 
pentru asta?
 — Jonas, iart ă­mă! Voi vorbi pe scurt. Trebuie neap ărat să te întreb. 
Manuscrisul pe care  ți l­am dat… ai…?
 — Robert,  îmi pare r ău, știu că mi­ai cerut s ă­ți trimit  șpalturile 
săptămâna asta, dar sunt mult prea aglomerat. Lunea urm ătoare. Promit.
 — Nu m ă îngrijoreaz ă șpalturile. Vreau s ă știu dac ă ai trimis vreun text 
de prezentare f ără să­mi spui.
 Faukman ezit ă. Ultimul manuscris al lui Langdon – o istorie a vener ării 
divinului feminin – includea c âteva fragmente despre Maria Magdalena ce ar fi 
iscat anumite controverse. De și materialul era bine documentat  și fusese 
abordat deopotriv ă de al ți speciali ști, el, unul, nu avea de g ând să dea 
publicit ății nici un text de prezentare f ără a avea mai  întâi girul unor istorici  și 
oameni de art ă reputa ți.
 Jonas alesese deja zece nume mari c ărora le trimisese fragmente din 
manuscris,  împreun ă cu o scrisoare prin care le solicita  în mod politicos c âteva 
cuvinte pentru prezentarea c ărții. Din experien ța lui, majoritatea erau  încântați
de perspectiva de a­ și vedea numele tip ărit.
 — Jonas! Insist ă Langdon. Ai trimis manuscrisul, nu­i a șa?
 Faukman ezit ă o clip ă, sesiz ând nemul țumirea din glasul profesorului.
 — Textul era curat, Robert  și am vrut s ă­ți fac o surpriz ă cu ni ște texte 
de prezentare extra.
 — Ai trimis unul  și custodelui de la Luvru?
 — Dar tu ce crezi? Manuscrisul t ău face referire de mai multe ori la 
exponatele din Muzeul Luvru,  în bibliografie ai men ționat c ărțile lui Sauni ère… 
Era firesc s ă­i trimit o copie!
 Liniștea de la cel ălalt cap ăt al firului se prelungi.
 — Când i­ai trimis­o?
 — Cu aproximativ o lun ă în urm ă. Am men ționat c ă vei veni la Paris  și i­
am sugerat s ă vă întâlniți pentru o discu ție.
 Faukman se  întrerupse, frec ându­se la ochi, apoi relu ă brusc:
 — Stai pu țin, nu trebuia s ă fii chiar la Paris s ăptămâna asta?
 — Păi, sunt la Paris.
 Editorul se ridic ă foarte repede  în capul oaselor:
 — Și mă suni cu tax ă inversa din Fran ța?

— Retrage suma din drepturile mele de autor, Jonas. De la Sauni ère ai 
primit vreun r ăspuns? I­a pl ăcut manuscrisul?
 — Nu  știu, încă nu mi­a r ăspuns.
 — Ei bine, nici n­o s ă­ți răspund ă. Asta explic ă multe. Acum trebuie s ă 
închid.  Îți mul țumesc.
 — Robert…
 Dar nu mai era nimeni la cel ălalt cap ăt al firului.
 Faukman a șeză receptorul  în furc ă și clătină din cap, siderat. „Scriitorii! 
Exclam ă în sinea lui. Chiar  și cei care par normali sunt  țicniți!”
 Pe bancheta Rover­ului, Teabing izbucni  în râs:
 — Robert, zici c ă ai scris o carte despre o societate secret ă și editorul t ău 
a trimis un exemplar chiar pe adresa respectivei societ ăți?!
 Langdon oft ă:
 — Evident!
 — O coinciden ță crud ă, prietene!
 „Coinciden ța nu are nici un amestec aici.” A­i cere lui Jacques Sauni ère 
să­și spun ă părerea despre un manuscris despre divinitatea feminin ă era la fel 
de firesc ca a­i solicita lui Carl Lewis c âteva cuvinte despre atletism.  În plus, 
era perfect normal ca orice carte pe tema vener ării zei ței să men ționeze  și Le 
Prieur é de Sion.
 — Uite care­i  întrebarea de un milion de dolari, spuse Teabing  încă 
râzând. Atitudinea ta fa ță de St ăreție – în carte – este favorabil ă ei sau nu?
 Langdon  înțelegea unde b ătea, de fapt. Mul ți istorici doriser ă în decursul 
timpului s ă știe de ce confreria nu f ăcuse  încă publice documentele Sangreal; 
unii considerau c ă informa ția trebuia dezv ăluită de mult.
 — Nu mi­am exprimat nici o pozi ție față de ac țiunile St ăreției.
 — Adic ă față de lipsa ac țiunilor ei.
 Langdon ridic ă din umeri. Teabing era a șadar de p ărere c ă documentele 
ar fi trebuit date publicit ății.
 — Am expus doar istoria confreriei  și am descris­o ca pe o organiza ție 
modern ă ce venereaz ă divinul feminin, p ăstrătoare a Graalului  și a unor 
străvechi documente.
 — Ai amintit  și despre cheia de bolt ă? Întreba Sophie.
 Profesorul oft ă din nou. Amintise.  În mod repetat.
 — Am men ționat­o ca pe un exemplu al m ăsurilor extreme pe care 
Stăreția este dispus ă să le ia pentru a proteja documentele Sangreal.
 — Păi, remarc ă Sophie uluit ă, cred c ă așa se explic ă mesajul bunicului 
meu – „P. S. g ăsește­l pe Robert Langdon.”
 El credea c ă mai exista totu și și altceva  în manuscrisul lui, un alt 
amănunt care  îi atrăsese aten ția custodelui, dar acesta era un lucru despre 
care trebuia s ă discute cu Sophie doar atunci c ând vor r ămâne singuri.
 — Deci, adaug ă ea, l­ai min țit pe Fache.
 — Poftim?
 — I­ai spus c ă n­ai corespondat cu bunicul meu.

— Păi n­am f ăcut­o! Editorul meu i­a trimis manuscrisul.
 — Da, dar g ândește­te pu țin! Dac ă n­a g ăsit plicul cu adresa 
expeditorului, n­are de unde s ă știe că nu tu i l­ai trimis. Sau, mai r ău, că nu i 
l­ai înmânat personal  și că apoi ai min țit.
 Când ajunser ă la aerodromul Le Bourget, R émy parcase  în fața unui mic 
hangar, la cap ătul pistei. La apari ția lor, un ins  într­o salopet ă mototolit ă le ieși
în întâmpinare  și ridic ă uriașa poart ă metalic ă a hangarului.  Înăuntru a ștepta 
un turbojet alb­argintiu.
 Langdon r ămase cu ochii pironi ți:
 — Asta­i Elizabeth?
 — Ne trece peste afurisitul  ăla de Canal!
 Omul  în salopet ă se apropie de ma șina, duc ându­și mâna strea șină la 
ochi pentru a se feri de lumina farurilor.
 — Sunt aproape gata, sir, rosti el cu un pronun țat accent britanic.  Îmi 
cer scuze pentru  întârziere, dar m­a ți luat prin surprindere  și…
 Se opri brusc,  în momentul  în care v ăzu câte persoane coboar ă din 
mașină. Privi spre Sophie  și Langdon, apoi din nou spre Teabing.
 — Am,  împreun ă cu asocia ții mei, o afacere urgent ă în Londra! N­avem 
timp de pierdut. Te rog s ă te preg ătești de plecare imediat!
 În timp ce vorbea, Teabing lu ă revolverul de pe bordul ma șinii și i­l 
întinse lui Langdon. La vederea armei, pilotul c ăscă ochii  și gura, apoi se 
apropie de Teabing  și­i șopti:
 — Vă cer iertare, domnule, dar autoriza ția mea de zbor men ționeaz ă doar
numele dumneavoastr ă și al majordomului. Nu­i pot lua  și pe oaspe ții 
dumneavoastr ă!
 — Richard, replic ă britanicul cu un z âmbet cald, dou ă mii de lire sterline 
și pistolul  ăsta încărcat spun c ă îi poți lua  și pe ei.
 Apoi, f ăcând semn spre ma șină, mai ad ăugă:
 — Și pe nefericitul din spate!
 Motoarele Garrett TFE­731 ale avionului Hawker 731 propulsar ă 
aeronava cu for ța tunetului. Jos, aerodromul Le Bourget devenea parc ă mai 
mic cu fiece secund ă.
 „Fug din  țară”, își spuse Sophie a șezându­se mai bine  în scaunul de 
piele. P ână în acest moment, jocul ei cu Fache, de­a  șoarecele  și pisica, p ăruse 
oarecum justificabil  în fața Ministerului Ap ărării. „Încercam s ă apăr un om 
nevinovat.  Încercam s ă îndeplinesc ultimele dorin țe ale bunicului meu.” Acum 
însă, depășise limitele acceptabile. P ărăsea țara pe furi ș, fără acte  în regul ă, în 
compania unui individ c ăutat de poli ție și a unui ostatic imobilizat. Dac ă 
existase vreodat ă o „limit ă a raționalului”, tocmai o dep ășise. „Aproape cu 
viteza sunetului.”
 Sophie  ședea l ângă Langdon  și Teabing  în partea din fa ță a cabinei – Fan 
Jet Executive Design, dup ă cum scria pe medalionul auriu de pe u șă. Fotoliile 
luxoase erau prinse pe  șine în podea, put ând fi repozi ționate  și fixate  în jurul 
unei mese dreptunghiulare. O minisal ă de conferin țe. Decora țiunile elegante nu

puteau disimula  însă situa ția câtuși de pu țin elegant ă din cel ălalt 
compartiment al avionului, aproape de toalet ă, unde R émy, posac  și cu pistolul 
în mână, îndeplinea ordinele st ăpânului s ău, de a­l p ăzi pe c ălugărul albinos 
aruncat la picioarele lui ca un balot murdar.
 — Înainte de a ne  îndrepta aten ția asupra cheii de bolt ă, spuse Teabing, 
v­aș ruga s ă­mi permite ți câteva cuvinte.
 Avea un aer st ânjenit, ca un tat ă ce se preg ătea să explice copiilor s ăi 
adevărul despre fete  și băieți:
 — Prieteni,  îmi dau seama c ă eu sunt doar un oaspete  în aceasta 
călătorie  și mă simt onorat pentru acest statut. Totu și, ca unul care  și­a 
petrecut  întreaga via ță în căutarea Graalului, simt c ă este datoria mea s ă vă 
previn c ă ați pornit pe un drum pe care nu mai exist ă cale de  întoarcere – 
indiferent de pericolele ce v ă vor sta  în cale. Miss Neveu, bunicul dumitale  ți­a 
înmânat acest criptex  în speran ța că vei p ăstra viu secretul Sf ântului Graal.
 — Da.
 — Și, fire ște, te sim ți obligat ă să urmezi acest drum, indiferent unde te va
duce el.
 Sophie  încuviin ță, cu toate c ă mai avea o motiva ție, la fel de puternic ă: 
„Adev ărul despre familia mea”. De și Langdon o asigurase c ă nu exista nici o 
legătură între cheia de bolt ă și trecutul ei, sim țea totu și că acest mister avea o 
component ă profund personal ă, ca și cum criptex­ul f ăurit de m âinile bunicului
ei încerca s ă­i vorbeasc ă, să­i ofere un fel de alinare pentru pustiul care­i 
chinuise sufletul  în toți acești ani.
 — Bunicul t ău și cei trei sene șali au murit  în seara aceasta pentru a 
păstra cheia de bolt ă departe de Biseric ă. Opus Dei s­a apropiat de ea 
primejdios de mult.  Înțelegi, sper, c ă acest fapt  îți așează pe umeri o 
responsabilitate imens ă. Ți s­a  încredin țată o tor ță! O flac ără vie, ce arde de 
două mii de ani  și pe care n­o po ți lăsa să se sting ă. Torța aceasta nu poate 
cădea în mâinile cui nu trebuie.  Îmi dau seama – continu ă Teabing privind spre
caseta din lemn de trandafir – c ă nu ai avut de ales  în aceast ă privin ță, dar, 
ținând seama de ce se afl ă în joc aici, trebuie ori s ă­ți asumi deplina 
responsabilitate … Ori s­o  încredin țezi altcuiva.
 — Bunicul mi­a dat mie criptex­ul. Sunt sigur ă că voi putea face fa ță 
acestei responsabilit ăți.
 Teabing p ărea mai  încurajat, dar nu pe deplin:
 — Bun! Voin ța și hotărârea ferm ă sunt necesare.  Și totu și, aș vrea s ă mai
știu ceva:  înțelegi c ă deschiderea criptex­ului te va pune  în fața unei  încerc ări 
și mai grele?
 — Cum a șa?
 — Draga mea, imagineaz ă­ți că ai deodat ă în față o hart ă care  îți arat ă 
unde este ascuns Sf ântul Graal.  În acel moment, vei fi  în posesia unui adev ăr 
capabil s ă schimbe istoria pentru totdeauna. Vei deveni p ăstrătoarea unui 
secret pe care omul l­a c ăutat timp de secole.  Și te vei confrunta cu 
responsabilitatea de a­l face cunoscut  întregii lumi. Cel care va face acest lucru

va fi venerat de unii  și dispre țuit de al ții. Problema care se pune este dac ă vei fi 
suficient de puternic ă pentru a putea duce la  îndeplinire o asemenea sarcin ă.
 După un moment de g ândire, Sophie replic ă:
 — Nu sunt sigur ă că aceast ă decizie  îmi apar ține.
 Sprâncenele lui Teabing zv âcniră:
 — Nu? Dac ă nu ție, cea care de ține cheia de bolt ă, atunci cui apar ține?
 — Confreriei, care a reu șit să păstreaze secretul timp de aproape dou ă 
mii de ani.
 — Stăreția? Cum?  În noaptea asta a fost nimicit ă. Decapitat ă, așa cum ai
spus tu. Dac ă este vinovat un spion din propriile r ânduri sau cineva din afar ă, 
noi nu vom  ști probabil niciodat ă, dar faptul r ămâne: cineva a descoperit 
identit ățile celor patru membri de v ârf ai organiza ției. În momentul de fa ță, eu 
n­aș avea  încredere  în nici o persoan ă care se declar ă reprezentant al St ăreției.
 — Și atunci, ce sugerezi?  Întreb ă Langdon.
 — Robert,  știi la fel de bine ca mine c ă Stăreția nu a ap ărat acest adev ăr 
atâția ani doar pentru a­l  ține ascuns o ve șnicie. Membrii ei a șteptau momentul
potrivit pentru a­l dezv ălui – momentul  în care lumea este preg ătită să facă față
adevărului.
 — Și crezi c ă acest moment a sosit?
 — Absolut. Nici n­ar putea fi mai evident acest lucru. Toate semnele 
istorice sunt vizibile  și, pe urm ă, dacă Stăreția nu ar fi inten ționat s ă­și 
dezvăluie secretul foarte cur ând, de ce ar fi atacat Biserica tocmai acum?
 — Călugărul încă nu ne­a spus ce urm ărea, ripost ă Sophie.
 — Scopul pe care­l urm ărea el este acela și cu al Bisericii – de a distruge 
documentele care ar dezv ălui marea mistificare. Vaticanul s­a apropiat acum de
acest obiectiv mai mult dec ât oric ând în trecut, iar St ăreția ți­a acordat 
dumitale toat ă încrederea ei, miss Neveu. Misiunea de salvare a Graalului 
include,  în mod evident  și suprema dorin ță a confreriei, aceea de a  împărtăși 
lumii  întregi adev ărul.
 Langdon interveni:
 — Leigh, a­i cere lui Sophie s ă ia o astfel de decizie  înseamn ă să­i arunci 
pe umeri o povar ă mult prea mare pentru cineva care a aflat abia cu o or ă în 
urmă de existen ța documentelor Sangreal.
 — Îmi cer scuze dac ă te presez, miss Neveu. Eu, unul, am fost totdeauna 
de părere c ă aceste documente trebuie date publicit ății, dar, la urma urmei, 
decizia  îți apar ține. Cred  însă că e important s ă te gândești la ceea ce se va 
întâmpla dac ă vom reu și să deschidem cheia de bolt ă.
 — Domnilor, replic ă Sophie pe un ton ferm, pentru a folosi cuvintele 
voastre: „Nu tu g ăsești Graalul, ci el te g ăsește pe tine”. Cred c ă Graalul m­a 
găsit pentru un motiv anume  și că, atunci c ând va veni timpul, voi  ști ce s ă fac!
 Amândoi o privir ă surprin și.
 — Deci, ad ăugă ea cu un semn spre caseta din lemn. S ă­i dăm drumul!
 La Ch âteau Villette,  în salon, locotenentul Collet privea focul din 
șemineu, dezam ăgit la culme. Fache sosise cu c âteva momente  în urm ă și

acum se afla  în încăperea al ăturat ă, zbier ând la telefon  și încerc ând să 
coordoneze tentativa e șuată de a localiza Range Rover­ul.
 „Ar putea fi oriunde acum”,  își spuse Collet.
 Nesocotise ordinele directe ale c ăpitanului  și­l ratase pe Langdon a doua 
oară, așa că era mul țumit cel pu țin că PTS identificase urma de glon ț în podea, 
corobor ând astfel afirma țiile sale c ă în cas ă fusese tras un foc de arm ă. 
Dispozi ția lui Fache era  însă crunt ă și locotenentul nu se  îndoia c ă, o dat ă ce 
apele se vor mai lini ști, repercusiunile grave nu vor  întârzia s ă apar ă.
 Din p ăcate, nimic din ce g ăsiseră în salon nu p ărea să indice nici ceea ce 
se întâmplase, nici cine fusese implicat. Audi­ul negru de afar ă fusese  închiriat 
pe un nume fals, cu o carte de credit fals ă, iar amprentele din ma șină nu se 
potriveau cu cele existente  în baza de date a Interpolului.
 Un agent d ădu buzna  în salon:
 — Unde­i c ăpitanul Fache?
 — Vorbe ște la telefon, r ăspunse Collet f ără a­și lua privirea de la focul ce 
se stingea  în șemineu.
 — Am terminat de vorbit! L ătră Fache, intr ând în salon. Ce­ai aflat?
 — Domnule, Centrala a primit un apel de la Andr é Vernet, Depository 
Bank of Z ürich. Omul vrea s ă discute cu dumneavoastr ă personal.  Și­a 
schimbat m ărturia.
 — Ce?
 Acum Collet  își ridic ă, în sfârșit, ochii.
 — Vernet recunoa ște că Langdon  și Neveu au intrat  în banc ă în seara 
asta.
 — Ne­am dat  și noi seama. De ce a min țit Vernet?
 — Zice c ă nu vorbe ște dec ât cu dumneavoastr ă, dar a fost de acord s ă 
coopereze total.
 — În schimbul a ce?
 — Vrea ca numele b ăncii s ă nu ajung ă în pres ă și să­l ajutam s ă 
recupereze un bun furat. Se pare c ă Langdon  și Neveu au furat ceva din contul 
lui Sauni ère.
 — Ce?! Izbucni Collet. Cum?
 Fache nici nu tres ări.
 — Ce au furat?
 — Vernet nu ne­a oferit  și amănunte, dar se pare c ă e dispus la orice 
pentru a­ și recupera bunul respectiv.
 Collet  încerc ă să­și imagineze cum de s­a putut  întâmpla a șa ceva. Poate 
că Langdon  și Neveu l­au amenin țat pe bancher cu arma. Poate c ă l­au silit s ă 
deschid ă contul lui Sauni ère și să­i scoat ă din banc ă în furgoneta blindat ă. 
Oricât de logic ar fi p ărut acest scenariu, locotenentului  îi venea totu și greu s ă 
cread ă că Sophie Neveu s­ar implica  într­o astfel de ac țiune.
 Din buc ătărie, un alt agent strig ă:
 — Căpitane! Verific ăm numerele de urgen ță ale lui Teabing  și am dat de 
aerodromul Le Bourget. Am ve ști proaste!

După treizeci de secunde, Fache se preg ătea să părăseasc ă Château 
Villette. Aflase c ă Teabing avea un avion personal  în apropiere de Le Bourget  și 
că acesta  își luase zborul cu o jum ătate de or ă în urm ă.
 Func ționarul de la aerodrom sus ținuse c ă nu știe cine era  în avion  și nici
încotro se  îndreapt ă. Decolarea nu fusese programat ă și nu existase nici un 
plan de zbor. C ât se poate de ilegal, chiar pentru un aerodrom mic. Fache era 
sigur c ă, dacă­i va presa suficient de mult, va putea ob ține răspunsurile dorite.
 — Locotenent Collet! L ătră el în drum spre u șă. Nu am de ales  și trebuie 
să te las la conducerea opera țiunilor PTS de aici.  Încearc ă să n­o dai  în bar ă și 
de data asta!
 Când avionul ajunse la altitudinea de croazier ă, zbur ând spre Londra, 
Langdon  își desf ăcu bra țele din jurul casetei  și o așeză pe mas ă. De­o parte  și 
de alta a lui, Sophie  și Teabing se aplecar ă spre ea, ner ăbdători.
 Profesorul nu acord ă aten ție de aceasta dat ă criptex­ului  și discurilor 
sale marcate cu litere, ci se concentr ă asupra fe ței interioare a capacului. Cu 
vârful unui pix, desf ăcu atent trandafirul  încastrat, sco țând la iveal ă textul 
gravat dedesubt. „Sub Rosa”, murmur ă el, sper ând că o nou ă privire asupra 
scrisului  îi va aduce l ămurirea dorit ă. Focaliz ându­și întreaga aten ție, 
profesorul studie textul ciudat:
 
 După câteva secunde, frustrarea pe care o sim țise și prima oar ă la 
început  începu s ă pună din nou st ăpânire pe el.
 — Leigh, pur  și simplu nu pot s ă înțeleg.
 Din locul  în care st ătea, pe partea opus ă a mesei, Sophie nu vedea textul,
dar neputin ța lui Langdon de a identifica imediat limba o lu ă prin surprindere. 
„Bunicul folosea o limb ă atât de obscur ă, încât nici un specialist  în simbolistic ă
n­o poate recunoa ște?” Dar apoi  își dădu seama c ă acest fapt n­ar fi trebuit s­o 
mire; la urma urmei, n­ar fi fost acesta primul secret pe care i­l ascunsese 
bunicul ei.
 În fața ei, sir Leigh Teabing p ărea gata s ă explodeze. Ner ăbdător să 
studieze  și el textul, se f âțâia pe scaun, se aplec ă într­o parte  și încerc ă să vadă
ceva pe l ângă Langdon, care era  încă aplecat deasupra casetei.
 — Nu  știu, șopti profesorul. A ș zice c ă­i o limb ă semitic ă, dar nu sunt 
foarte sigur. Majoritatea limbilor semitice timpurii includ nekkudot. Aceasta 
însă, nu!
 — Probabil e mai veche, presupuse Teabing.
 — Nekkudot?  Întreba Sophie.

— Majoritatea alfabetelor semitice modeme,  îi explic ă britanicul f ără a­și 
ridica ochii, nu au vocale  și folosesc nekkudot – puncte  și liniu țe scrise sub sau
deasupra consoanelor – pentru a indica sunetele vocalice.  În termeni istorici, 
nekkudot a ap ărut recent  în limb ă.
 Langdon continu ă să priveasc ă textul, pierdut.
 — O translitera ție sefardic ă, poate…?
 Dar Teabing deja nu mai rezist ă:
 — Dac ă aș putea  și eu s ă…
 Își întinse bra țul și trase caseta din fa ța lui Langdon, apropiind­o de el. 
Americanul cuno ștea bine limbile vechi standard – greaca, latina, limbile 
romanice – dar, din c âte remarcase el, cea de aici p ărea mai specializat ă, poate 
o scriere Rashi sau o STAM cu ghirlande.
 Trăgând ad ânc aer  în piept, Teabing  își lăsă privirea s ă se înfrupte din 
textul gravat. Minute  îndelungi r ămase t ăcut. Cu fiecare secund ă, încrederea  în
sine i se topea:
 — Sunt uluit, spuse,  în cele din urm ă. Limba asta nu seam ănă cu nimic 
din ce am v ăzut eu p ână acum!
 Langdon oft ă, descurajat:
 — Pot s ă văd și eu?  Întreb ă Sophie.
 Teabing se pref ăcu a n­o fi auzit:
 — Robert, spuneai mai devreme c ă ai impresia c ă ai mai v ăzut ceva 
asem ănător înainte?
 Profesorul p ărea siderat:
 — Așa am crezut, dar nu sunt sigur. Scrierea  îmi pare oarecum familiar ă.
 — Leigh! Insist ă Sophie, deloc  încântată să fie lăsată pe dinafar ă. Pot s ă 
mă uit și eu la caseta pe care mi­a l ăsat­o bunicul?
 — Fire ște, drag ă, replic ă el și împinse caseta spre ea.
 Nu voise s­o umileasc ă, dar era cert c ă Sophie Neveu se amesteca unde 
nu­i fierbea oala. Dac ă un istoric al Royal Society  și un profesor de simbolistic ă 
de la Harvard nu puteau identifica limba respectiv ă, cum s ă reușească ea…
 — Aaah! Exclam ă Sophie la c âteva secunde dup ă ce­și aruncase privirea 
pe text. Trebuia s ă­mi fi  închipuit!
 Langdon  și Teabing se  întoarser ă în acela și timp, privind­o uimi ți.
 — Să­ți fi închipuit ce? Se interes ă sir Leigh.
 — Că asta e limba pe care ar fi folosit­o bunicul.
 — Vrei s ă spui c ă poți citi textul?
 — Foarte u șor, ciripi Sophie,  încântată de sine. Bunicul m­a  învățat 
limba asta pe c ând aveam doar  șase ani. O vorbesc fluent.
 Apoi se aplec ă peste mas ă și­l fulger ă pe Teabing cu o privire dojenitoare:
 — Și sincer, sir,  ținând cont de loialitatea dumneavoastr ă față de 
Coroan ă, sunt pu țintel surprins ă că n­ați recunoscut­o de la bun  început.
 Instantaneu, Langdon  își dădu seama.
 „Nu­i de mirare c ă scrisul  îmi părea al naibii de familiar!”

Cu câțiva ani  în urm ă, profesorul luase parte la un eveniment desf ășurat 
în cadrul Muzeului Fogg de la Harvard. Fost absolvent al universit ății, Bill 
Gates acceptase s ă împrumute muzeului una dintre nepre țuitele sale achizi ții – 
optsprezece coli de h ârtie pe care le cump ărase recent  în cadrul unei licita ții de 
la Armand Hammer Estate.
 Suma oferit ă – nu mai pu țin de 30,8 milioane de dolari.
 Autorul paginilor – Leonardo da Vinci.
 Cele optsprezece file – numite Codex Leicester,  în cinstea celebrului lor 
deținător, contele de Leicester – erau tot ce mai r ămăsese dintr­un fascinant 
jurnal al lui da Vinci: eseuri  și schi țe ce rezumau teoriile sale originale despre 
astronomie, geologie, arheologie  și hidrologie.
 Profesorul  își mai amintea  și acum reac ția pe care o avusese atunci c ând,
după ce st ătuse r ăbdător la r ând, zărise în sfârșit pre țioasele documente. O 
crunt ă dezam ăgire. Scrisul era ininteligibil. De și excelent conservate  și scrise 
într­o caligrafie impecabil ă – cerneal ă stacojie pe h ârtie alb­g ălbuie – codexul 
părea o aiureal ă. La început, Langdon crezuse c ă nu poate citi nimic fiindc ă da 
Vinci scrisese textul  în italiana veche. Dar dup ă ce le studiase cu aten ție, își 
dăduse seama c ă nu recunoa ște nici un cuv ânt, ba chiar nici o liter ă.
 — Încerca ți așa, domnule, i se adresase unul dintre responsabilii 
muzeului, ar ătându­i o oglinjoar ă de m ână prins ă cu un l ănțișor de marginea 
vitrinei.
 Langdon luase oglinda  și privise textul reflectat pe suprafa ța ei.
 Totul era perfect lizibil!
 În ner ăbdarea sa de a citi noti țele marelui savant, uitase c ă una dintre 
numeroasele sale aptitudini deosebite era aceea de a scrie „ în oglind ă”. Istoricii 
se întrebaser ă adesea dac ă da Vinci proceda a șa doar pentru a se amuza sau 
pentru a se asigura c ă nimeni altcineva nu­i  înțelege scrisul  și deci nu­i poate 
fura ideile. Motivele erau  însă lipsite de importan ța; doar Leonardo  știa sigur de
ce.
 Sophie sur âse în sinea ei, v ăzând că Langdon  înțelesese.
 — Pot s ă citesc primele cuvinte, spuse ea. Sunt  în englez ă.
 Teabing  încă nu pricepuse:
 — Explica ți­mi și mie!
 — Scriere invers ă, răspunse Langdon. Avem nevoie de o oglind ă.
 — Ba nu, replica Sophie. Sunt sigur ă că furnirul  ăsta este suficient de 
subțire.
 Luă caseta  și, plas ând­o  în fața unei l ămpi de pe perete,  începu s ă 
examineze partea interioar ă a capacului. Bunicul ei nu putea scrie invers, a șa 
că întotdeauna „tri șa”: scria normal, apoi  întorcea h ârtia pe partea cealalt ă și 
retrasa contururile.  În acest caz, probabil c ă pirogravase textul firesc pe o 
bucat ă de lemn  și apoi rindeluise dosul lemnului p ână ce rămăsese doar o foi ță
subțire, prin care scrisul pirogravat se vedea clar. Nu­i mai r ămăsese dup ă 
aceea dec ât să întoarc ă foița de lemn invers  și s­o fixeze  în capacul casetei.

Așezând capacul  în dreptul l ămpii,  își dădu seama c ă presupunerile ei 
erau corecte. Fasciculul viu de lumin ă străbătea stratul sub țire de lemn, iar 
textul ap ărea scris normal.
 Perfect inteligibil.
 — Englez ă, bâigui Teabing, lu ându­și capul  în mâini de ru șine. Limba 
mea matern ă!
 În partea din spate a avionului, R émy Legaludec asculta cu aten ție, 
încerc ând să audă ceva pe fondul sonor al motoarelor, dar nu reu șea să 
deslu șească nimic. Nu­i pl ăcea deloc modul  în care decurgeau evenimentele din
aceast ă noapte. Absolut deloc. Privi din nou spre c ălugărul legat fedele ș de la 
picioarele sale. Omul z ăcea nemi șcat, resemnat parc ă sau rug ându­se  în tăcere
pentru izb ăvire.
 La cinci mii de metri  în atmosfer ă, Robert Langdon sim țea cum lumea 
reală dispare  în jurul lui, l ăsându­se absorbit de poemul lui Sauni ère, lizibil  în 
lumin ă prin capacul casetei:
 
 Sophie lu ă o bucat ă de h ârtie și transpuse repede scrierea  în engleza 
obișnuită. Când sf ârși, toți trei se aplecar ă asupra textului, citindu­i pe r ând. 
Era ca un fel de rebus arheologic … O ghicitoare ce f ăgăduia s ă indice cum 
poate fi deschis criptex­ul:
 An ancient word of wisdom frees this scroll …
 And helps us keep her scaner'd family whole …
 A headstone praised by Templars is the key …
 And atbash will reveal the truth to thee.
 „Un str ăvechi cuv ânt de­n țelepciune libereaz ă acest papirus…
 Pentru ca al ei neam unit s ă îl păstram…
 Piatra de c ăpătâi drag ă templierilor e cheia …
 Ce atbash adev ărul ți­l va revela.”
 Înainte s ă se apuce s ă se întrebe care poate fi parola ascuns ă în aceste 
versuri, Langdon sesiz ă un alt aspect, mult mai profund: metrica poemului. 
„Pentametru iambic!”
 Îl întâlnise de nenum ărate ori de­a lungul anilor  în care studiase 
societ ățile secrete din Europa – ba chiar  și anul trecut,  în Arhivele Secrete ale 
Vaticanului. Vreme de secole, pentametrul iambic fusese preferatul  învățaților 
de pretutindeni, de la grecul Arhilocus p ână la Shakespeare, Milton, Chaucer  și
Voltaire – oameni cu vederi largi, care  își scriseser ă comentariile pe teme sociale
într­un metru pe care mul ți îl considerau ca av ând propriet ăți mistice.

Rădăcinile pentametrului iambic erau extrem de vechi, dat ând din vremurile 
păgâne.
 „Iambi. Dou ă silabe cu accent opus. Accentuat ă și neaccentuat ă. Yin  și 
yang. O pereche echilibrat ă. Șiruri de c âte cinci astfel de perechi. Pentametru. 
Cinci – pentru pentagrama zei ței Venus  și pentru sacrul feminin.”
 — E un pentametru! Exclam ă Teabing,  întorc ându­se spre Langdon.  Și 
poemul e  în englez ă! La lingua pura!
 Profesorul  încuviin ță. La fel ca majoritatea societ ăților secrete aflate pe 
poziții opuse fa ță de cea a Bisericii, Le Prieur é de Sion considerase timp de 
secole c ă engleza era unica limb ă european ă „pur ă”. Spre deosebire de 
francez ă, spaniol ă și italian ă, toate  înrudite cu latina – limba Vaticanului – 
engleza nu era accesibil ă mașinii de propagand ă a Romei, devenind astfel  în 
timp o limb ă secret ă, folosit ă preponderent de acele organiza ții suficient de 
educate pentru a o  învăța.
 — Poemul acesta, exclam ă Teabing, se refer ă nu numai la Graal, ci  și la 
templieri  și la urma șii Mariei Magdalena! Ce am putea cere mai mult?
 — Parola, replic ă Sophie, citind  încă o dat ă poemul. Se pare c ă avem 
nevoie de un str ăvechi cuv ânt de  înțelepciune.
 — Abracadabra? Propuse britanicul, cu privirea sc ânteind.
 „Un cuv ânt din cinci litere”,  își spuse Langdon, g ândindu­se la uria șul 
număr de termeni vechi ce ar putea fi considera ți cuvinte de  înțelepciune – 
fragmente din texte mistice, profe ții astrologice, leg ăminte ale societ ăților 
secrete, incanta ții Wicca, formule magice egiptene, mantre p ăgâne… Lista era 
nesfârșită.
 — Parola, continu ă Sophie, pare a avea leg ătură cu templierii. „ Și piatra 
de căpătâi a templierilor e cheia.”
 — Leigh, tu e ști specialistul  în templieri. Ai vreo idee?
 După câteva secunde de medita ție, Teabing oft ă.
 — Păi, piatra de c ăpătâi nu poate fi altceva dec ât o piatr ă de morm ânt. 
Este posibil ca poemul s ă se refere la morm ântul pe care templierii  îl consider ă 
ca fiind al Mariei Magdalena,  însă asta nu ne ajut ă prea mult, fiindc ă nu știm 
unde se afl ă acest loc de veci.
 — În ultimul vers, interveni Sophie, se spune c ă atbash va revela 
adevărul. Am mai auzit undeva cuv ântul acesta… Atbash.
 — Nu m ă miră deloc, replic ă Langdon. L­ai auzit probabil la cursul de 
criptografie. Cifrul Atbash este unul dintre cele mai vechi coduri.
 „Desigur! Celebrul sistem ebraic de codificare.”
 Într­adev ăr, învățase la cursul de criptografie despre cifrul Atbash, care 
data din jurul anului 500  înainte de Hristos  și era folosit  în prezent ca un 
exemplu clasic de schem ă de substitu ție rota țională. O form ă banal ă de 
criptogram ă ebraic ă, cifrul Atbash era un simplu cod de substitu ție bazat pe 
alfabetul ebraic, de dou ăzeci și dou ă de litere.  În Atbash, prima liter ă era 
înlocuit ă cu ultima a alfabetului, cea de­a doua cu penultima  și așa mai 
departe.

— Cifrul Atbash este cum nu se poate mai potrivit, remarc ă Teabing. 
Texte criptate cu ajutorul lui pot fi  întâlnite  în Cabala,  în manuscrisele de la 
Marea Moart ă și chiar  în Vechiul Testament. Speciali știi și misticii evrei mai 
descoper ă încă și astăzi înțelesuri ascunse folosind acest cod. Nu m ă îndoiesc 
că Stăreția a studiat  și ea cifrul Atbash.
 — Singura problem ă, interveni Langdon, este c ă nu avem nici un text 
căruia s ă­i aplic ăm acest cifru.
 Teabing oft ă.
 — Trebuie s ă fie un cod pe piatra aceea de morm ânt! Nu trebuie dec ât să 
găsim piatra de c ăpătâi atât de pre țuită de templieri.
 După expresia  întunecat ă de pe chipul profesorului, Sophie  înțelese c ă 
nu le va fi deloc u șor să facă acest lucru.
 „Atbash e cheia. Dar ne lipse ște ușa!”
 Trei minute mai t ârziu, britanicul suspin ă din greu  și clatin ă din cap:
 — Prieteni, sunt dep ășit! Lăsați­mă să mă gândesc pu țin în lini ște; m ă 
duc s ă văd ce fac R émy și oaspetele nostru  și să aduc ceva de ron țăit.
 Și plec ă spre compartimentul din spate al avionului.
 Sophie se sim țea și ea istovit ă.
 Afară, întunericul dinaintea apari ției zorilor era ca de smoal ă. O senza ție 
stranie  își făcu loc  în sufletul ei: parc ă zbura aiurea prin spa țiu, fără nici cea 
mai vag ă idee unde va ateriza.  Își petrecuse  întreaga copil ărie dezleg ând enigme
create de Jacques Sauni ère și acum avea nepl ăcuta impresie c ă poemul din 
fața lor con ținea informa ții pe care  încă nu le sesizaser ă.
 „Trebuie s ă mai fie ceva aici,  își spuse. Ingenios ascuns … Dar real.”
 Și mai era un g ând care o fr ământa: se temea c ă, presupun ând că vor 
izbuti s ă deschid ă criptex­ul, ceea ce vor g ăsi înăuntru nu va fi o simpl ă „hart ă 
către Sf ântul Graal”.  În ciuda convingerii celor doi b ărbați că în cilindrul de 
piatră se afla „adresa” comorii, ea dezlegase suficiente mistere ale bunicului 
său pentru a  ști că acesta nu­ și dezv ăluia secretele prea u șor.
 Controlorul de trafic aerian din tura de noapte mo țăia în fața unui radar 
în așteptare, c ând căpitanul Poli ției Judiciare d ădu cu u șa de perete.
 — Avionul lui Teabing!  Țipă la el Bezu Fache d ând buzna  în turnul de 
control.  Încotro a plecat?
 Inițial, omul b âigui ceva  într­o jalnic ă încercare de a proteja interesele 
britanicului – unul dintre cei mai respectabili clien ți ai aerodromului.
 — Bine, replic ă Fache. Te bag la arest fiindc ă ai permis unui avion 
particular s ă decoleze f ără să aibă un plan de zbor.
 Căpitanul  îi făcu semn unui agent, care se apropie cu o pereche de 
cătușe. Controlorul se ridic ă, tremur ând. Își aminti articolele din pres ă care 
dezbăteau o problem ă controversat ă: era c ăpitanul Fache un erou sau un 
pericol public? El, unul, tocmai aflase r ăspunsul la aceast ă întrebare.
 — Sta ți! Se rug ă el la vederea c ătușelor. Doar at ât vă pot spune: sir Leigh
Teabing zboar ă adesea la Londra pentru un tratament medical. Are un hangar 
la Aeroportul Biggin Hill din Kent. La marginea Londrei.

Fache f ăcu semn ofi țerului cu c ătușele să se îndep ărteze:
 — Spre Biggin Hill se  îndreapt ă și în seara asta?
 — Nu  știu. Avionul a decolat pe culoarul s ău obi șnuit și ultimul contact 
radar avut cu el sugereaz ă Londra ca destina ție. Biggin Hill pare foarte 
probabil.
 — Mai avea  și alți pasageri?
 — Domnule, jur c ă eu n­am de unde  ști acest lucru. Clien ții noștri se pot 
duce direct la hangar  și se îmbarc ă așa cum doresc. Persoanele care se afl ă la 
bord intr ă în responsabilitatea ofi țerilor vamali de la aeroportul de destina ție.
 Fache se uit ă din nou la ceas  și apoi privi aeronavele  înșiruite ce 
așteptau afar ă.
 — Dac ă se duc la Biggin Hill,  în cât timp ajung?
 Controlorul  își răsfoi documentele:
 — E un zbor scurt. Avionul ar putea ateriza  în jurul orei… Șase treizeci. 
Adică peste cincisprezece minute.
 Fache se  încrunt ă și se întoarse spre unul dintre oamenii s ăi.
 — Adu­mi un elicopter aici. Plec la Londra.  Și fă­mi leg ătura cu poli ția 
din Kent. Nu cu serviciul MI 5. Vreau discre ție. Poli ția local ă. Spune­le s ă 
permit ă aeronavei lui Teabing s ă aterizeze  și pe urm ă să­l înconjoare pe pist ă. 
Să nu debarce nimeni p ână ce n­ajung eu acolo!
 — Ești tăcută, observ ă Langdon privind­o pe Sophie, a șezată de cealalt ă 
parte a mesei.
 — Doar obosit ă. Și poemul acesta … Nu știu.
 Profesorul avea  și el aceea și stare de spirit. Huruitul motoarelor  și ușoara
legănare a avionului parc ă îl hipnotizau, iar capul  încă îl durea acolo unde  îl 
lovise c ălugărul. Teabing era tot undeva  în compartimentul din spate  și 
Langdon hot ărî să profite de momentul de singur ătate pentru a vorbi cu Sophie
ceva ce­l fr ământase de mult.
 — Cred c ă am înțeles,  în parte, motivul pentru care bunicul t ău ți­a cerut
să iei leg ătura cu mine. Cred c ă voia ca eu s ă­ți explic ceva!
 — Istoria Sf ântului Graal  și a Mariei Magdalena nu sunt motive 
suficiente?
 Langdon ezit ă o clip ă, neștiind cum ar trebui s ă continue.
 — Este vorba despre r ăceala dintre voi doi, despre motivul pentru care nu
ai mai vorbit cu el timp de zece ani. Jacques Sauni ère spera, cred, c ă lucrurile 
se vor  îndrepta dac ă vei înțelege ce anume v­a  îndep ărtat unul de altul.
 Sophie se foi  în scaun:
 — Dar nu  ți­am spus ce anume ne­a  îndep ărtat unul de altul.
 El o privi atent, scrut ător:
 — Ai surprins un ritual sexual, nu­i a șa?
 — De unde  știi asta?!
 — Sophie, mi­ai spus c ă ai văzut un lucru care te­a convins c ă bunicul 
tău făcea parte dintr­o societate secret ă. Iar acel lucru te­a deranjat at ât de 
tare,  încât de atunci ai refuzat s ă mai stai de vorb ă cu el. Eu  știu destule

despre societ ățile secrete; n­am nevoie de mintea unui da Vinci pentru a­mi 
închipui ce anume ai v ăzut!
 Ea tăcea.
 — S­a  întâmplat prin prim ăvară, nu­i a șa? Continu ă Langdon.  În 
preajma echinoc țiului. Pe la mijlocul lui martie.
 Sophie privea  în continuare pe fereastr ă:
 — Veneam  în vacan ța de prim ăvara, de la universitate. M ă întorsesem 
acasă cu câteva zile mai devreme.
 — Vrei s ă­mi poveste ști?
 — Nu cred.
 Apoi, brusc, se  întoarse spre el; avea ochii  în lacrimi.
 — Nu  știu prea bine ce am v ăzut.
 — Erau prezen ți atât bărbați, cât și femei?
 După o clip ă, Sophie  încuviin ță.
 — Îmbrăcați în alb  și negru?
 Își șterse lacrimile  și apoi  înclin ă din nou din cap, p ărând mai relaxat ă.
 — Femeile purtau rochii albe de m ătase… Și pantofi aurii.  Țineau  în 
mâini globuri aurii. B ărbații aveau tunici negre  și pantofi negri.
 Profesorul se str ădui s ă­și ascund ă emoțiile, aproape c ă nu­i venea s ă 
cread ă ceea ce auzea. Sophie Neveu fusese martora unei ceremonii sacre, vechi 
de dou ă mii de ani!
 — Purtau m ăști? Întreb ă el. M ăști androgine?
 — Da. To ți. Identice. Femeile albe, b ărbații negre!
 Langdon citise numeroase descrieri ale acestei ceremonii  și­i înțelegea 
originile mistice:
 — Se nume ște Hieros Gamos,  îi spuse  în șoaptă. Dateaz ă de peste dou ă 
mii de ani. Preo ții și preotesele egiptene o  îndeplineau periodic, pentru a celebra
puterea reproductiv ă a femeii. Iar dac ă ai surprins Hieros Gamos f ără a avea 
pregătirea  și cuno ștințele necesare pentru a­i  înțelege semnifica ția, îmi dau 
seama c ă ai fost destul de  șocată.
 Ea nu  îi răspunse.
 — Expresia Hieros Gamos provine  în limba greac ă și înseamn ă mariaj 
sacru.
 — Ritualul pe care l­am v ăzut eu nu era deloc o c ăsătorie.
 — Mariaj, adic ă uniune, Sophie.
 — Mai bine zis, sex.
 — Nu.
 — Nu?
 Ochii ei m ăslinii  îl priveau  întreb ători acum  și, pentru moment, Langdon 
cedă puțin.
 — Adic ă… Da, dintr­un punct de vedere, dar nu a șa cum  înțelegem noi 
termenul azi.
 Și­i explic ă mai departe c ă, deși ceea ce v ăzuse ea p ăruse probabil un fel 
de ritual sexual, Hieros Gamos nu avea nimic de­a face cu erotismul. Era un

act spiritual.  În trecut, actul sexual era modalitatea prin care omul putea 
ajunge la experien ța dumnezeirii. Anticii credeau c ă nici un b ărbat nu era 
împlinit din punct de vedere spiritual dac ă nu avea cunoa șterea carnal ă a 
sacrului feminin. Uniunea fizic ă dintre b ărbat și femeie constituia unica 
modalitate prin care omul se  împlinea spiritual  și ajungea la gnosis – 
cunoa șterea divinului. Pe vremea zei ței Isis, ritualurile sexuale erau considerate
unica punte dintre P ământ și Ceruri.
 — Prin comuniunea cu femeia, continu ă Langdon, b ărbatul putea atinge 
un moment de orgasm  în care mintea i se golea de orice g ând și atunci putea 
să­l vad ă pe Dumnezeu.
 Sophie  îi arunc ă o privire sceptic ă:
 — Orgasmul ca … Rugăciune?
 Profesorul ridic ă din umeri, de și ea avea dintr­un anumit punct de vedere
dreptate. Din punct de vedere fiziologic, orgasmul masculin era  însoțit de o 
frântură de secund ă complet lipsit ă de gânduri. Un scurt vacuum mental. Un 
moment de limpezime,  în care Dumnezeu putea fi  întrez ărit. Cei care practic ă 
medita ția ating aceea și stare de vid mental f ără să aibă nevoie de sex  și descriu 
adesea Nirvana ca pe un infinit orgasm spiritual.
 — Sophie, nu trebuie s ă uiți că opiniile despre sex ale anticilor erau 
complet diferite de ale noastre, cei de ast ăzi. Actul sexual d ădea na ștere unei 
noi vie ți – miracolul suprem – ori miracolele nu pot fi  împlinite dec ât de zei. 
Capacitatea femeii de a da via ță din p ântecele ei  îi conferea un caracter sacru. 
De zei ță. Iar actul sexual era comuniunea celor dou ă jumătăți ale spiritului 
uman – cea masculin ă și cea feminin ă – prin care b ărbatul putea afla 
împlinirea spiritual ă și cunoa șterea lui Dumnezeu. Ce ai v ăzut tu nu avea 
nimic de­a face cu sexul, ci cu spiritualitatea. Ritualul Hieros Gamos nu e o 
perversiune. E o ceremonie profund sacrosanct ă.
 Cuvintele lui p ăreau c ă au atins o coard ă sensibil ă a sufletului ei. Sophie 
fusese extrem de re ținută și de st ăpână pe sine toat ă seara, dar acum, pentru 
prima dat ă, Langdon v ăzu cum aerul ei ferm  și controlat  începe s ă se destrame.
Ochii i se umplur ă din nou de lacrimi, pe care  și le șterse cu m âneca jachetei.
 Mai bine s ă­i lase o clip ă să­și revin ă. Desigur, conceptul actului sexual 
ca o cale de comuniune cu Dumnezeu era, la prima vedere, de neimaginat. 
Studen ții lui evrei afi șau întotdeauna o expresie siderat ă când le spunea c ă 
tradiția iudaic ă timpurie implica acte sexuale rituale. „ Și nu altundeva, ci doar 
în Templu!” Evreii din vechime credeau c ă în Sfânta Sfintelor din Templul lui 
Solomon rezida nu numai Dumnezeu, ci  și corespondentul s ău feminin, 
Shekinah. Oamenii care c ăutau  împlinirea spiritual ă veneau la Templu pentru 
a consulta preotesele – hierodule – cu care f ăceau dragoste  și aveau asfel 
experien ța divinului prin intermediul uniunii fizice. Tetragrama iudaic ă YHWH 
– numele sacru al lui Dumnezeu – provine, de fapt, din numele Yehova, la 
rândul lui o  îmbinare androgin ă a masculinului Yah cu numele pre­ebraic al 
Evei, Havah.

— Pentru Biserica  începuturilor cre știne,  îi explic ă Langdon pe acela și 
ton bl ând, „utilizarea” actului sexual ca un mijloc de a comunica direct cu 
Dumnezeu constituia o amenin țare serioas ă pentru puterea  și autoasumata ei 
poziție de unic intermediar  între om  și divinitate. Din motive lesne de  înțeles, 
Biserica a f ăcut tot ce a putut pentru a demoniza dragostea fizic ă și a o 
ostraciza ca pe un act dezgust ător și păcătos. Iar celelalte religii majore ale 
vremii au procedat la fel.
 Sophie r ămase t ăcută, dar profesorul avea impresia c ă încet­ încet  începe 
să­l înțeleag ă mai bine pe bunicul ei. Ca o ironie a sor ții, Langdon abordase 
aceea și tem ă în sala de curs, cu numai c âteva luni  în urm ă.
 — E, oare, surprinz ător faptul c ă avem fa ță de sex sentimente 
contradictorii?  Îi întrebase atunci pe studen ții săi. Mo ștenirea noastr ă antic ă și 
însăși fiziologia corpului uman ne sugereaz ă că sexul e un lucru perfect natural
– o cale spre  împlinirea spiritual ă – și totu și religia modern ă îl blameaz ă, 
consider ându­l ru șinos și ne învață să ne înăbușim dorin țele sexuale ca fiind 
porniri diavole ști.
 Langdon preferase totu și să nu­și șocheze studen ții povestindu­le c ă mai 
mult de zece societ ăți secrete din lumea  întreag ă – multe foarte influente – 
practicau  încă și astăzi ritualuri sexuale, p ăstrând astfel vii vechile tradi ții. 
Personajul interpretat de Tom Cruise  în Eyes Wide Shut descoperise acest 
lucru c ând se strecurase  în mijlocul unei  întruniri secrete a elitei din 
Manhattan  și surprinsese o ceremonie Hieros Gamos. Din p ăcate, realizatorii 
filmului denaturaser ă semnifica ția ritualului, dar esen ța lui totu și rămăsese – o
societate secret ă care celebra magia uniunii sexuale.
 — Domnule profesor,  îl interpelase un student de prin ultimele r ânduri. 
Vreți să spune ți că, în loc s ă mergem la biseric ă, ar trebui s ă facem mai mult 
sex?
 Langdon sur âsese, f ără a mu șca din momeal ă. Din ce auzise el despre 
petrecerile de la Harvard, tinerii  ăștia nu duceau deloc lips ă de sex.
 — Domnilor, replicase el, con știent c ă se afl ă pe un teren minat, a ș putea
să vă ofer doar o sugestie. F ără a fi at ât de temerar,  încât să propov ăduiesc 
sexul premarital  și, deopotriv ă, fără a fi at ât de naiv  încât să cred c ă sunte ți cu 
toții niște îngera și puri, v ă voi oferi un singur sfat referitor la via ța sexual ă…
 Toți băieții din sal ă se aplecaser ă în față, pentru a auzi mai bine.
 — Data viitoare c ând vă veți afla  în compania unei femei,  încerca ți să 
priviți în propriul suflet  și să vede ți dacă nu cumva pute ți aborda sexul ca pe 
un act mistic, spiritual. Str ăduiți­vă să găsiți acea sc ânteie de divinitate pe care
bărbatul o poate atinge numai prin uniunea cu sacrul feminin.
 Fetele din b ănci aprobaser ă în tăcere, sur âzând cu sub înțeles. B ăieții 
schimbaser ă între ei chicote grosolane  și glume f ără perdea. Langdon oftase. 
Bărbații de la colegiu erau  încă niște băieței.
 Sophie  își lipi fruntea rece de fereastr ă și, privind  în gol,  în noapte, 
încerc ă să înțeleag ă tot ce­i spusese Langdon. P ăreri de r ău începeau iar ăși s­o 
cople șească. „Zece ani.” G ândul  îi zbur ă la teancurile de scrisori nedeschise pe

care le primise de la bunicul ei. „ Îi voi spune totul lui Robert.” F ără a­și 
întoarce privirea de la geam,  începu s ă îi povesteasc ă. Încet. Cu re ținere.
 Relat ându­i cele  întâmplate  în noaptea aceea, sim ți cum alunec ă înapoi, 
în trecut… Străbate p ăduricea din jurul propriet ății bunicului ei din 
Normandia… Cerceteaz ă casa care pare pustie … Aude vocile care r ăzbesc de 
undeva, de dedesubt … Și apoi descoper ă ușa secret ă. Coboar ă încet scara de 
piatră, treapt ă cu treapt ă. Parc ă simte  și acum  în nări aerul jilav, rece … Era în 
martie. Din penumbra  în care se ascunsese, la cap ătul sc ării, privea grupul de 
oameni necunoscu ți care se leg ănau și intonau incanta țiile la lumina 
tremur ătoare a lum ânărilor.
 „Visez”,  își spusese  în sinea ei. „E un vis. Ce altceva ar putea fi?”
 Femeile  și bărbații erau intercala ți, alb, negru, alb, negru. Robele de 
mătase fluturau atunci c ând femeile ridicau  în mâini globurile aurii  și rosteau 
în cor:
 — Am fost cu tine de la  începuturi,  în zorii a tot ce e sf ânt, te­am purtat 
în pântece  înainte de venirea zilei.
 Apoi globurile erau l ăsate mai jos  și toți participan ții începeau s ă se 
legene  înainte  și înapoi, de parc ă ar fi fost  în trans ă. Celebrau, probabil, ceva ce
se afla chiar  în mijlocul cercului.
 „La ce se uit ă oare?”
 Ritmul incanta ției se acceler ă. Mai repede! Mai tare!
 — Femeia din fa ța ta e dragoste! Strigau femeile, ridic ând din nou 
globurile.
 Iar bărbații răspundeau:
 — Ea­ și are s ălaș în eternitate!
 Incanta ția era din ce  în ce mai sacadat ă. Mai rapid ă. Mai sonor ă. 
Participan ții făcuser ă un pas  înainte  și îngenuncheaser ă cu to ții, în acea clip ă, 
Sophie reu șise, în sfârșit, să vadă ceea ce priveau to ți.
 Pe un altar jos, decorat, din mijlocul cercului, se afla un b ărbat. Gol, 
întins pe spate, cu chipul acoperit de o masc ă neagr ă. Sophie recunoscuse 
imediat trupul  și semnul din na ștere de pe um ăr. Abia izbutise s ă­și înăbușe 
strigătul de surprindere. Grand­p ère! Imaginea era  într­adev ăr șocant ă, dar 
asta nu era totul.
 Deasupra bunicului ei se afla o femeie, goal ă și ea, cu o masc ă albă și cu 
părul bogat, argintiu, care­i c ădea liber pe spate. Avea un trup durduliu, 
departe de a fi perfect  și se leg ăna în ritmul incanta ției, făcând dragoste cu 
bunicul ei.
 Sophie voise s ă se întoarc ă și să fugă, dar picioarele  îi erau ca de plumb. 
Zidurile subsolului o  încarcerau, iar incanta ția, ajuns ă la un ritm ame țitor, o 
hipnotiza. Cuvintele intonate deveniser ă aproape un c ântec, tot mai tare, mai 
sacadat  și mai frenetic. Cu un urlet brusc,  întreaga atmosfer ă păruse c ă 
explodeaz ă. Sim țea că i se taie respira ția și își dăduse seama c ă plânge în 
hohote mute. Se  întorsese  și se împleticise pe sc ări, ieșise afar ă din cas ă și 
pornise imediat spre Paris, tremur ând din tot corpul.

Turbojetul survola marea de lumini de pe Coasta de Azur, c ând 
Aringarosa  își închise telefonul, dup ă o a doua convorbire cu Fache.  Întinse 
mâna dup ă punga pe care o folosea c ând avea r ău de avion, dar  își dădu seama
că era prea  șocat pentru a mai sim ți chiar  și grea ță.
 „De s­ar termina odat ă!”
 Ultimele ve ști primite de la Fache erau greu de imaginat, incredibile, dar 
în noaptea asta nimic nu mai p ărea să aibă sens. „Ce se  întâmplă?” Totul ie șise
violent de sub orice posibilitate de control, „ În ce l­am amestecat pe Silas?  În ce
m­am amestecat eu  însumi?!”
 Tremur ând, episcopul se apropie de cabina pilotului.
 — Trebuie s ă schimbam destina ția.
 Pilotul  îi arunc ă o privire peste um ăr și izbucni  în râs:
 — Glume ști, nu­i a șa?
 — Nu. Trebuie s ă ajung imediat la Londra!
 — Părinte,  ăsta e un zbor charter, nu un taxi!
 — Îți voi pl ăti suplimentar, fire ște! Cât vrei? P ână la Londra facem doar o 
oră în plus spre nord  și aproape c ă nu e nevoie s ă schimbam direc ția, așa că…
 — Nu e o chestiune legat ă de bani, p ărinte! Sunt alte elemente de care 
trebuie s ă țin seama.
 — Zece mii de euro. Pe loc.
 Pilotul se  întoarse, cu ochii c ât cepele.
 — Cât? Ce fel de preot poart ă cu el at âția bani lichizi?!
 Aringarosa se apropie de servieta lui neagr ă, o deschise  și scoase una 
dintre obliga țiunile la purt ător, pe care i­o  întinse.
 — Ce­i asta?  Întreba omul.
 — O obliga țiune la purt ător emis ă de Banca Vaticanului,  în valoare de 
zece mii de euro.
 Pilotul  îi arunc ă o privire nedumerit ă:
 — E acela și lucru cu banii lichizi!
 — Numai c ă banii sunt bani,  îi răspunse omul  și­i înapoie obliga țiunea.
 Aringarosa sim ți că i se înmoaie picioarele  și se rezem ă de u șa cabinei.
 — E o problem ă de via ță și de moarte,  îi spuse. Trebuie s ă mă ajuți. 
Trebuie s ă ajung la Londra.
 Pilotul privi lung inelul de aur de pe degetul episcopului.
 — Sunt diamante adev ărate?
 — Oh, nu m ă pot desp ărți de acest inel!
 Omul ridic ă din umeri  și­i întoarse spatele, revenind la comenzile 
avionului.
 Cu o triste țe cople șitoare, Aringarosa  își mângâie inelul de pe deget. Din 
păcate, tot ce  însemna acest inel pentru el avea s ă fie pierdut, oricum. Dup ă un
îndelung moment,  îl scoase de pe inelar  și­l așeză tăcut pe bordul avionului.
 Apoi se retrase la locul s ău din spate  și se tr ânti pe o banchet ă. Dup ă 
cincisprezece secunde, sim ți cum avionul vireaz ă câteva grade spre nord.
 Totuși, episcopul nu sim țea nici o urm ă de bucurie  în suflet.

Totul  începuse sub forma unei cauze sfinte. Un plan ingenios pus la 
punct. Acum, aidoma unui domino, piesele se pr ăbușeau una c âte una… Iar 
finalul nu se  întrez ărea încă.
 Se vedea clar c ă Sophie nu­ și revenise  încă de pe urma amintirilor recent 
răscolite.  În ceea ce­l privea pe el, Langdon era uluit de ceea ce tocmai auzise. 
Pe lângă faptul c ă surprinsese ritualul  în plin ă desfășurare, Sophie se v ăzuse 
nevoit ă să facă față unei realit ăți de dou ă ori mai  șocante: personajul central 
fusese  însuși bunicul ei… Marele Maestru al confreriei Le Prieur é de Sion. E 
drept,  într­o companie select ă: da Vinci, Botticelli, Isaac Newton, Victor Hugo, 
Jean Cocteau… Jacques Sauni ère.
 — Nu  știu ce altceva  ți­aș mai putea spune,  șopti el.
 Ochii ei, sc ăldați în lacrimi, aveau acum o nuan ță adâncă, măslinie:
 — M­a crescut ca pe propria fiic ă.
 Profesorul recunoscu emo ția care, treptat,  îi încețoșa privirea: remu șcare.
Profund ă și rece. Sophie Neveu  îl alungase pe b ătrân din via ța ei și în sfârșit 
acum  îl vedea  într­o cu totul alt ă lumin ă.
 Afară, zorii se iveau deja pe cer, o dung ă roșiatică marca r ăsăritul. Sub 
ei, pământul era  încă învăluit în întuneric.
 — Ceva de m âncare, dragii mei?
 Teabing intr ă în cabin ă, duc ând în mână o tav ă cu o cutie de biscui ți și 
câteva cutii de Cola, scuz ându­se pentru pu ținele rezerve de care dispunea.
 — Prietenul nostru, c ălugărul, încă nu e preg ătit să vorbeasc ă! Să­i mai 
lăsăm însă puțin timp!
 Apoi, mu șcând dintr­un biscuit,  își îndrept ă aten ția spre poem.
 — Deci, dragii mei,  înregistr ăm vreun progres? Ce  încearc ă bunicul t ău 
să ne spun ă aici?  Întreb ă el uit ându­se la Sophie. Unde mama dracului e piatra
aceea de c ăpătâi? Piatra at ât de drag ă templierilor!
 Sophie cl ătină din cap, f ără să­i răspund ă.
 Lăsându­l pe britanic s ă studieze din nou versurile, Langdon deschise o 
cutie de Cola  și se întoarse spre fereastr ă, cu g ândurile pierdute printre imagini
ale unor ritualuri tainice  și coduri secrete. „Piatra de c ăpătâi drag ă templierilor 
e cheia.” Lu ă o înghițitură din lichidul dulce  și călduț. „O piatr ă de căpătâi 
venerat ă de templieri!”
 Întunericul nop ții se destr ămă rapid  și, sub ochii s ăi, apele oceanului 
căpătară luciri vii. „Canalul M ânecii.” Nu mai era mult p ână la destina ție.
 Poate c ă lumina zilei le va aduce o nou ă înțelegere, o nou ă viziune, dar cu
cât cerul devenea mai alburiu, cu at ât gândurile lui p ăreau mai negre. 
Ritmurile pentametrului iambic  și incanta țiile ritualului Hieros Gamos p ăreau 
a se confunda cu huruitul motoarelor.
 „O piatr ă de căpătâi venerat ă de templieri.”
 Dedesubt, oceanul l ăsase din nou loc p ământului  și, brusc, o idee nou ă îi
străfulger ă prin minte. Cutia de b ăutură aproape c ă­i scăpă din m ână:
 — N­o s ă vă vină să crede ți, exclam ă în timp ce se  întorcea spre ceilal ți. 
Piatra de c ăpătâi a templierilor… Mi­am dat seama ce este!

Teabing f ăcu ochii mari, de parc ă erau dou ă farfurioare:
 — Știi unde este piatra de morm ânt?
 Langdon sur âse:
 — Nu, nu unde este, ci mai degrab ă ce anume este.
 Sophie  și britanicul se traser ă mai aproape, numai ochi  și urechi.
 — Cred c ă termenul „piatr ă de căpătâi” este o exprimare aproape literal ă, 
care se refer ă efectiv la un cap din piatr ă, le explic ă Langdon, care c ăzuse prad ă
din nou entuziasmului s ău didactic. Nu e o piatr ă de morm ânt.
 — Un cap din piatr ă? Bâigui Teabing.
 Nici Sophie nu p ărea câtuși de pu țin convins ă.
 — Leigh, pe vremea Inchizi ției, Biserica i­a acuzat pe Templieri de tot 
felul de erezii, nu­i a șa?
 — Într­adev ăr. O sumedenie de acuza ții false. Sodomie, urinare pe cruce, 
venerarea diavolului – o list ă întreag ă.
 — Și pe lista aceea se afla deopotriv ă adorarea unor fal și idoli, am 
dreptate? Mai exact, Biserica i­a acuzat pe Templieri c ă practic ă ritualuri 
secrete  în cadrul c ărora venereaz ă un cap sculptat  în piatr ă… Un zeu p ăgân 
care…
 — Baphomet! Izbucni Teabing. Pe legea mea, Robert, ai dreptate! O piatr ă
de căpătâi atât de drag ă Templierilor!
 Profesorul  îi explic ă lui Sophie,  în câteva cuvinte, c ă Baphomet era o 
străveche divinitate p ăgână a fertilit ății, asociat ă cu for ța creatoare a actului 
reproducerii. Baphomet era reprezentat sub forma unui cap de berbec sau de 
țap – un simbol obi șnuit al fecundit ății și procre ării. Cavalerii templieri  îl 
venerau form ând un cerc uman  în jurul capului sculptat  și înălțând rug ăciuni.
 — Baphomet! Exclam ă din nou Teabing. Ceremonia pream ărea magia 
creatoare a unirii sexuale, dar papa Clement a insistat  și a convins  în cele din 
urmă lumea c ă piatra sculptat ă a templierilor,  îl reprezenta de fapt pe diavol. 
Vaticanul a folosit capul lui Baphomet ca pe o prob ă incendiar ă împotriva 
templierilor.
 Langdon  încuviin ță. Credin ța modern ă într­un diavol  încornorat, numit 
Satan, deriva din str ădania Bisericii de a face din capul de berbec sau de  țap al 
zeului fertilit ății un simbol al r ăului.  Și, evident, str ădaniile sale d ăduser ă 
roade, de și nu în întregime. Masa de Ziua Recuno știnței din tradi ția american ă 
amintea  și astăzi de simbolurile p ăgâne ale fertilit ății. De asemenea, „cornul 
abunden ței” constituia un tribut adus lui Baphomet  și se reg ăsea în mitologia 
greac ă, în care micul Zeus fusese al ăptat de o capr ă al cărei corn se rupsese, 
oferindu­i o provizie nesf ârșită de fructe. Baphomet „ap ărea” ne știut și în 
fotografiile de grup,  în care vreun glume ț ridica dou ă degete  în spatele capului 
unui prieten, ca dou ă coarne; pu țini dintre ace ști glume ți știau însă că gestul 
lor făcea, de fapt, aluzie la virilitatea robust ă a „victimei” – un fel de reclam ă, s­
ar putea zice.
 — Da, da! Continu ă Teabing s ă exclame, incitat. La Baphomet trebuie s ă 
se refere poemul! O piatr ă de căpătâi atât de drag ă templierilor!

— Bine, dar dac ă așa stau lucrurile,  înseamn ă că avem de­a face cu o 
nouă dilem ă, interveni Sophie, ar ătând spre discurile criptex­ului. Baphomet 
are opt litere. Aici e loc  însă numai pentru cinci.
 Britanicul afi șă un z âmbet larg:
 — Draga mea, acesta e momentul  în care intr ă în scen ă cifrul Atbash.
 Langdon era impresionat. Teabing tocmai sf ârșise de scris  întregul alfabet
ebraic – alef­beit. E drept, folosise echivalentele latine, nu caracterele ebraice  și 
acum le citea cu glas tare, cu o pronun ție perfect ă:
 A B G D H V Z Ch T Y K L M N S O P Tz Q R Sh Th
 — Alef, Beit, Gimel, Hei, Vav, Zayin, Chet, Tet, Yud, Kaf, Lamed, Mem, 
Nun, Samech, Ayin, Pei, Tzadik, Kuf, Reish, Shin, Tav.
 Ștergându­și fruntea cu un gest dramatic, Teabing continu ă:
 — În ortografia tradi țional ă ebraic ă, vocalele nu au reprezentare grafic ă. 
Prin urmare, dac ă vom scrie cuv ântul Baphomet cu literele alfabetului ebraic, 
vocalele vor disp ărea, r ămânând doar…
 — Cinci litere, sf ârși Sophie.
 Teabing  încuviin ță și începu din nou s ă scrie:
 — Bun, iat ă cum se scrie cuv ântul Baphomet cu caracterele ebraice. Voi 
menționa  și vocalele, pentru mai mult ă claritate:
 B a P V o M e Th
 — Să nu uit ăm, desigur, ad ăugă el, că textele  în ebraic ă se scriu de la 
dreapta la st ânga, dar noi putem aplica cifrul Atbash direct.  În continuare, nu 
mai trebuie dec ât să ne cre ăm propria schem ă de substitu ție, rescriind  întregul
alfabet  în ordine invers ă.
 — Exist ă o cale mai u șoară, interveni Sophie, lu ând creionul din m âna 
britanicului. Func ționeaz ă la toate cifrurile de substitu ție reflectiv ă, inclusiv la 
Atbash. E un mic truc pe care l­am  învățat la Royal Holloway.
 Scrise prima jum ătate a alfabetului de la st ânga la dreapta  și apoi, 
dedesubt, scrise cea de­a doua jum ătate în sens invers.
 — Criptanali știi numesc aceast ă metod ă „dublarea”. E mult mai pu țin 
complicat ă și mult mai exact ă:
 A B G D H V Z Ch T Y
 K Th Sh R Q Tz P O S N M
 L Teabing chicoti vesel:
 — Ai dreptate. M ă bucur s ă văd că amicii de la Holloway  își fac bine 
treaba.
 Privind matricea de substitu ție, Langdon sim ți acela și fior pe care b ănuia
că­l încercaser ă savan ții din vechime, c ând utilizaser ă pentru prima dat ă cifrul 
Atbash pentru a decripta acum celebrul Misterul Sheshach. Timp de secole, cei 
ce studiau textele sacre fuseser ă deconcerta ți de referirile biblice la o cetate 
numit ă Sheshach. Ora șul nu ap ărea pe nici o hart ă și nici  în alte documente, 
cu toate c ă era men ționat deseori  în Cartea lui Ieremia – regele din Sheshach, 
cetatea Sheshach, poporul din Sheshach.  În cele din urm ă, un învățat 
transpusese numele folosind cifrul Atbash, iar rezultatul se dovedise exploziv.

Cifrul ar ăta că termenul Sheshach era, de fapt, un cod ce desemna o alt ă 
cetate, mult mai cunoscut ă. Procesul de decriptare fusese simplu.
 Sheshach era scris  în ebraic ă Sh­Sh­K.
 Transpus  în matri ța de substitu ție, Sh­Sh­K devenea B­B­L.
 Iar B­B­L  în ebraic ă se citea Babel.
 Misterioasa cetate se dovedise a nu fi alta dec ât Babel, ceea ce declan șase
un val frenetic de reexamin ări ale Bibliei.  În numai c âteva s ăptămâni, mai 
multe cuvinte codificate astfel fuseser ă descoperite  în Vechiul Testament, 
dezvăluind o varietate uluitoare de semnifica ții ascunse, despre existen ța 
cărora savan ții nu avuseser ă măcar habar p ână atunci.
 — Ne apropiem,  șopti Langdon, incapabil s ă­și stăpâneasc ă entuziasmul.
 — Pas cu pas, Robert. Sophie, e ști gata?
 Ea înclin ă capul, t ăcută.
 — Bun!  În ebraic ă și fără vocale, Baphomet se scrie B­P­V­M­Th. Acum 
aplicăm matricea ta de substitu ție, pentru a ob ține parola format ă din cinci 
litere.
 Profesorul sim țea că inima lui mai are pu țin și îi sare din piept. Lumina 
vie a soarelui r ăzbătea acum de afar ă. Privind tabelul schi țat de Sophie,  începu 
să opereze atent transform ările.
 — B devine Sh… P devine V…
 Teabing r âdea cu gura p ână la urechi, ca un b ăiețel care tocmai a 
descoperit pomul de Cr ăciun.
 — Și cifrul Atbash ne dezv ăiuie… Dumnezeule mare! B âigui el  și deodat ă 
se făcu alb la fa ță.
 Langdon tresari  și el:
 — Ce s­a  întâmplat?  Întreba Sophie.
 — N­o s ă­ți vină să crezi! Mai cu seam ă ție, adaug ă Teabing, ridic ându­și 
ochii spre ea.
 — Ce vrei s ă spui?
 — Este… Ingenios,  șopti britanicul. Peste m ăsură de ingenios! Aplauze, 
vă rog! Iat ă parola!
 Și întoarse spre ei h ârtia pe care scrisese noul cuv ânt: „Sh­V­P­Y­A”
 — Ce­i asta? Se  încrunt ă Sophie.
 Se părea că nici Langdon nu  înțelesese.
 Vocea lui Teabing tremura  însă de admira ție și de emo ție:
 — Acesta, prieteni, este,  într­adev ăr, un vechi cuv ânt de  înțelepciune. 
Profesorul citi literele  încă o dat ă. „Un str ăvechi cuv ânt de  înțelepciune 
elibereaz ă papirusul.” Dup ă o clip ă, își dădu seama. Aproape cu un  șoc.
 — Un str ăvechi cuv ânt de  înțelepciune!
 Sophie privi cuv ântul și apoi discurile criptex­ului. Imediat  își dădu 
seama c ă nici Teabing  și nici Langdon nu observaser ă un neajuns major.
 — Sta ți puțin! Exclam ă ea. Nu poate fi asta parola! Pe niciunul dintre 
discuri nu e scris grupul de litere Sh; aici sunt trecute numai literele 
alfabetului latin.

— Cite ște cuv ântul în întregime, o  îndemn ă Langdon.  Și nu uita dou ă 
lucruri:  în ebraic ă, simbolul pentru sunetul Sh poate fi pronun țat la fel de bine 
S, în func ție de accent. A șa cum  și litera P poate fi pronun țată F.
 „SVFYA?”  îi veni ei  în minte, dar totu și era nel ămurit ă.
 — Genial! Exclam ă Teabing. Litera „Vav” este adesea un indicator al 
vocalei O!
 Sophie studie din nou literele, citind noul cuv ânt:
 — S… of…y… a.
 Deși își auzi sunetul propriei sale voci, aproape c ă nu­i veni s ă cread ă.
 — Sophia? Am citit Sophia?!
 Langdon d ădea din cap frenetic, afirmativ.
 — Da! Sophia  înseamn ă „înțelepciune”  în limba greac ă! Rădăcina 
numelui t ău, Sophie, este, efectiv, un „cuv ânt de  înțelepciune”.
 Brusc, un dor cumplit de bunicul ei o cuprinsese. „A criptat cheia de 
boltă a Stăreției și a folosit numele meu!” Un nod dureros  îi urcă în gât. Totul 
părea că se leag ă perfect.  Însă, privind din nou cele cinci discuri ale criptex­
ului, observ ă că mai exista o problem ă.
 — Dar… Nu se poate… Cuv ântul Sophia are  șase litere!
 Zâmbetul larg nu disp ăru nici acum de pe chipul lui Teabing:
 — Cite ște poemul din nou. Bunicul t ău a scris „un str ăvechi cuv ânt de 
înțelepciune”.
 — Da,  și?
 — În greaca veche, cuv ântul „ înțelepciune” se scria S­O­F­l­A.
 Deși tremura, Sophie lu ă criptex­ul  și începu s ă roteasc ă discurile, 
potrivind literele. „Un str ăvechi cuv ânt de­n țelepciune libereaz ă acest papirus.” 
Langdon  și Teabing p ăreau c ă nici nu mai respir ă, cu ochii lipi ți de m âinile ei.
 S… O… F…
 — Cu grij ă, o îndemna britanicul. Cu infinit ă grijă!
 I… A.
 Sophie alinie ultimul disc.
 — Bun,  șopti ea, ridic ându­și priviriea spre ei. Acum  îl voi deschide.
 — Nu uita de o țet, o aten ționă Langdon cu glasul pierit. Fii atent ă!
 Ea însă știa că, dacă acest criptex sem ănă cu cele pe care le deschisese 
de at âtea ori  în copil ăria ei, nu va fi nevoie dec ât să apuce cilindrul de cele 
două capete  și să tragă ușor, dar ferm,  în direc ții opuse. Dac ă discurile erau 
corect aliniate, a șadar parola corect format ă, unul dintre capete avea s ă se 
desprind ă de cilindru, precum capacul unui flacon, l ăsând să se vad ă 
papirusul rulat  în jurul fiolei cu o țet. Pe de alt ă parte, dac ă parola format ă era 
incorect ă, presiunea exercitat ă de ea la capetele criptex­ului avea s ă fie 
transferat ă unei p ârghii din interior care, pivot ând, ap ăsa fiola, o va sparge,  în 
cele din urm ă.
 „Trage u șor”, își spuse ea.
 Teabing  și Langdon se aplecar ă în față când ea prinse  în mâini capetele 
cilindrului.  În emo ția stârnită de descifrarea codului, Sophie aproape c ă uitase

ce era de a șteptat s ă găseasc ă înăuntru. „Am  în față cheia de bolt ă a Stăreției!” 
După părerea britanicului,  în interiorul ei se afla o hart ă care indica drumul 
către Sf ântul Graal, morm ântul Mariei Magdalena  și documentele Sangreal … 
Nepre țuita comoar ă a adev ărului ascuns.
 Mai verific ă o dat ă alinierea celor cinci litere fa ță de semnul indicator  și 
apoi,  încet, trase de cele dou ă capete. Nimic. Trase pu țin mai tare. Brusc, 
cilindrul de piatr ă se desf ăcu, aidoma unui ax telescopic. Cap ătul greu  îi 
rămase  în mâna st ângă. Teabing  și Langdon s ăriră drept  în picioare. Inima ei 
bătea frenetic c ând puse piesa deta șată pe mas ă și apoi  înclin ă tubul pentru a 
privi  înăuntru.
 „Un papirus!”
 În mijlocul ruloului de h ârtie se vedea un obiect cilindric – probabil fiola 
cu oțet. În mod ciudat  însă, materialul  înfășurat  în jurul recipientului cu o țet 
nu era obi șnuita foi ță subțire de papirus, ci un pergament. „Straniu,  își spuse; 
oțetul nu poate dizolva pergamentul din piele de miel.” Se uit ă iarăși în mijlocul
ruloului  și își dădu seama c ă obiectul pe care­l z ărea nu era totu și o fiol ă cu 
oțet. Era cu totul altceva.
 — Ce s­a  întâmplat?  Întreb ă Teabing. Scoate papirusul!
 Încrunt ându­se, Sophie prinse cu dou ă degete ruloul  și obiectul din 
mijlocul lui, extr ăgându­le din cilindru.
 — Dar nu e un papirus! Exclam ă Teabing. E prea greu!
 — Știu. E o c ăptușeală.
 — Pentru ce? Pentru fiola cu o țet?
 — Nu.
 Sophie derul ă materialul  și scoase la vedere obiectul din interior.
 — Pentru asta.
 Când Langdon v ăzu ce se afla  în interiorul ruloului de pergament, sim ți 
cum i se fr ânge inima.
 — Dumnezeu s ă ne ajute! B âigui Teabing, pr ăbușindu­se  înapoi  în 
scaun. Bunicul t ău a fost un arhitect crud.
 Profesorul continua s ă priveasc ă uluit. „V ăd că Sauni ère n­a avut de 
gând să ne u șureze c âtuși de pu țin sarcina.”
 Pe mas ă, în fața lor, st ătea un al doilea criptex. Mai mic. Confec ționat din
onix negru. Fusese  închis  în interiorul celui dint âi. Pasiunea lui Sauni ère 
pentru dualism era din nou evident ă. Dou ă criptex­uri. Totul  în dublu 
exemplar. „Duble  înțelesuri. Masculin­feminin. Negru  închis  în alb. P ânza de 
simbolism se  întindea parc ă la nesf ârșit. Albul d ă naștere negrului.
 Fiece om se na ște din femeie.
 Alb – feminin.
 Negru – masculin.”
 Întinse m âna și luă al doilea criptex. P ărea identic cu primul, numai c ă 
era mai mic  și avea culoarea neagr ă. Îl clătină și auzi  în interior g âlgâitul 
familiar. Probabil c ă fiola cu o țet pe care o auziser ă mai devreme era cea din 
criptex­ul mic.

— Ei bine, Robert, spuse Teabing  întinz ându­i bucata de pergament. Vei 
fi mul țumit s ă afli cel pu țin că ne îndrept ăm în direc ția cea bun ă!
 Langdon examin ă foaia groas ă de pergament. Pe ea, scris de m ână, era 
alt poem de patru versuri. Tot  în pentametru iambic. Versurile erau criptice, 
dar nu avu nevoie s ă citeasc ă decât primul vers pentru a realiza c ă Teabing 
avusese dreptate s ă­i aduc ă în Marea Britanie.
 „ÎN LONDRA ZACE­UN CAVALER DE PAP Ă ÎNGROPAT”
 Restul poemului sugera clar c ă parola pentru deschiderea celui de­al 
doilea criptex putea fi g ăsită dacă vizita morm ântul respectivului cavaler, aflat 
undeva,  în ora ș.
 Profesorul se  întoarse incitat spre britanic.
 — Ai idee la ce cavaler se refer ă poemul?
 — Nici cea mai vag ă. Dar  știu exact  în ce cript ă trebuie s ă căutăm.
 În acela și moment, la dou ăzeci de kilometri  în fața lor,  șase ma șini ale 
poliției din Kent str ăbăteau str ăzile ude de ploaie, spre Aeroportul Biggin Hill.
 Locotenentul Collet se autoservi cu o sticl ă de Perrier din frigiderul lui 
Teabing  și se înapoie  în salon.  În loc s ă­l însoțească pe Fache la Londra, unde 
acțiunea era  în plin ă desfășurare, r ămăsese aici, s ă dădăceasc ă echipa PTS 
care se r ăspândise  în toate  încăperile re ședinței.
 Până acum, nu descoperiser ă nimic util: un unic glon ț îngropat  în 
dușumea, o foaie de h ârtie cu c âteva simboluri desenate pe ea  împreun ă cu 
cuvintele „palo ș” și „potir”, plus o curea cu  țepi metalici  îmbiba ți cu s ânge, 
despre care unul dintre oamenii PTS  îi spusese c ă aminte ște de gruparea 
catolic ă Opus Dei, ce st ârnise recent un scandal media pe tema practicilor 
agresive de recrutare a membrilor s ăi în Paris.
 Collet oft ă. „Poftim! S ă înțelegi ceva din amestecul  ăsta ciudat!”
 Parcurse un culoar elegant, apoi locotenentul intr ă în vasta bibliotec ă, 
unde unul dintre ofi țerii PTS preleva amprentele. Omul era un individ 
corpolent, cu bretele pe pieptul lui lat.
 — Ați găsit ceva?  Întreb ă Collet.
 — Nimic nou. Seturi multiple, dar acelea și cu cele identificate  în restul 
casei.
 — Dar pe cilice?
 — Interpolul  încă mai lucreaz ă la ele. Le­am trimis tot ce­am g ăsit.
 — Și asta? Se interes ă Collet ar ătând spre dou ă pungi sigilate de pe 
birou.
 Omul ridic ă din umeri.
 — Le­am luat din obi șnuință; prelevez tot ce mi se pare ciudat.
 Locotenentul se apropie de birou. „Ciudat?”
 — Englezul  ăsta­i un individ ciudat, ad ăugă ofițerul. Ia uita ți­vă aici!
 Căută printre pungu țele sigilate  și alese una, pe care i­o  întinse lui 
Collet.
 Era o fotografie a intr ării principale  într­o catedral ă gotic ă – tradi ționala 
arcad ă ce se  îngusta treptat, p ână la ușa de mici dimensiuni.

Locotenentul studie fotografia  și își ridic ă privirea spre ofi țer:
 — Chestia asta e ciudat ă?
 — Întoarce ți­o și pe partea cealalt ă.
 Pe dosul pozei se aflau c âteva cuvinte  în englez ă, care descriau naosul 
lung  și îngust a catedralei ca pe un tribut p ăgân și secret adus p ântecelui unei 
femei.  Într­adev ăr, era ciudat. Mai uimitoare erau  însă cuvintele referitoare la 
intrarea  în catedral ă.
 — Stai pu țin! Exclam ă. Tipul  ăsta crede c ă ușa catedralei reprezint ă…
 Ofițerul cl ătină capul  în sens afirmativ.
 — Cu tot cu marginile labiale  și un simpatic clitoris cinquefoil deasupra 
intrării. Te cam face s ă­ți dore ști să mergi mai des la biseric ă! Observ ă omul.
 Collet lu ă de pe mas ă o a doua pung ă cu probe. Prin plasticul 
transparent se vedea o alt ă fotografie, aparent a unui document vechi.  În 
capătul ei scria: „Les Dossiers Secrets – Number 4 ° Im1 249.”
 — Ce­i asta?  Întreb ă.
 — N­am idee. Are o gr ămadă de copii ale fotografiei  ăsteia, a șa că am luat
și noi una.
 Collet cercet ă documentul:
 PRIEUR É DE SION – LES NAUTONEERS/MARII MAE ȘTRI.
 JEAN DE GISORS 1188­l220
 MARIE DE SAINT­CLAIR 1220­l266
 GUILLAUME DE GISORS 1266­l307
 EDOUARD DE BAR 1307­l336
 JEANNE DE BAR 1336­l351
 JEAN DE SAINT­CLAIR 135l­l366
 BLANCHE D'EVREUX 1366­l398
 NICOLAS FLAMEL 1398­l418
 RENE D'ANJOU 1418­l480
 IOLANDE DE BAR 1480­l483
 SANDRO BOTTICELLI 1483­l510
 LEONARDO DA VINCI 1510­l519
 CONNETABLE DE BOURBON 1519­l527
 FERDINAND DE GONZAGUE 1527­l575
 LOUIS DE NEVERS 1575­l595
 ROBERT FLUDD 1595­l637
 J. VALENTIN ANDREA 1637­l654
 ROBERT BOYLE 1654­l691
 ISAAC NEWTON 169l­l727
 CHARLES RADCLYFFE 1727­l746
 CHARLES DE LORRAINE 1746­l780
 MAXIMILIAN DE LORRAINE 1780­l801
 CHARLES NODIER 1801 ­l844
 VICTOR HUGO 1844­l885
 CLAUDE DEBUSSY 1885­l918

JEAN COCTEAU 1918­l963” „Prieur é de Sion?” se mir ă Collet.
 — Locotenente! Strig ă un alt agent din pragul u șii. Centrala are un apel 
urgent pentru c ăpitanul Fache, dar operatorul nu­l poate contacta.  Îl prelua ți 
dumneavoastr ă?
 Collet reveni  în buc ătărie și ridic ă receptorul.
 Era Andr é Vernet.
 Accentul rafinat al bancherului nu reu șea să mascheze nervozitatea din 
vocea lui.
 — Căpitanul Fache mi­a spus c ă mă va suna,  însă n­am primit nici o 
veste din partea domniei sale p ână acum.
 — Căpitanul este foarte ocupat. V ă pot ajuta eu?
 — Am fost asigurat c ă voi fi  ținut la curent cu progresele  înregistrate de 
ancheta dumneavoastr ă.
 Pentru un moment, Collet avu impresia c ă recunoa ște timbrul vocii, dar 
nu reu șea să­și aminteasc ă de unde.
 — Monsieur Vernet, eu m ă ocup  în prezent de investiga țiile care au loc 
aici, în Paris. Sunt locotenentul Collet!
 La celalalt cap ăt al firului se l ăsă o lung ă tăcere:
 — Domnule locotenent, am un apel pe o alt ă linie. V ă rog s ă mă scuza ți. 
Vă voi contacta mai t ârziu.
 Și­nchise.
 Collet r ămase cu receptorul  în mână preț de câteva secunde. Apoi, brusc,
își dădu seama. „ Știam eu c ă recunosc vocea aceea de undeva!” De surprindere,
aproape c ă i se t ăie răsuflarea.
 „Șoferul ma șinii blindate!
 Cu Rolexul fals.”
 Acum  înțelegea de ce  închisese bancherul at ât de repede;  își reamintise 
numele Collet – ofi țerul de poli ție pe care  îl min țise cu c âteva ore  în urm ă.
 Locotenentul c ântări implica țiile acestei revela ții ciudate. „Vernet e 
implicat!” Instinctiv,  știa că ar trebui s ă­l sune pe Fache. Emo țional, era 
conștient c ă aceast ă pleașcă putea s ă­i aduc ă momentul s ău de glorie.
 Contact ă imediat Interpolul  și solicit ă să i se trimit ă toate informa țiile 
deținute despre Depository Bank of Z ürich și despre pre ședintele s ău, Andr é 
Vernet.
 — Lega ți­vă centurile, v ă rog!  Îi anun ță pilotul lui Teabing,  în vreme ce 
avionul  începu s ă coboare spre pist ă, prin burni ța monoton ă a dimine ții. Vom 
ateriza  în cinci minute!
 Sir Leigh se sim ți însufle țit de un sentiment pl ăcut de nostalgie v ăzând 
dealurile molcome din Kent cum se pierd  în zare. Anglia se afla la numai o or ă 
de zbor de Paris  și totu și între ele se  întindea o lume  întreag ă. În aceast ă 
diminea ță, peisajul umed  și înverzit al t ărâmului natal p ărea neobi șnuit de 
îmbietor. „Exilul meu  în Fran ța s­a sf ârșit. Mă întorc victorios  în Anglia. Cheia 
de bolt ă a fost g ăsită.” Desigur, nu  știa încă unde anume  îi va duce. Undeva  în

Regatul Unit. Exact unde, sir Leigh nu avea  încă idee, dar gloria­i apar ținea și 
putea deja s­o savureze.
 În vreme ce Langdon  și Sophie se preg ăteau de aterizare, Teabing se 
ridică și, retr ăgându­se  într­un col ț al cabinei, glis ă un panel al peretelui, care­i
oferi acces la un seif discret ascuns. Form ă cifrul, deschise seiful  și scoase 
două pașapoarte.
 — Acte pentru mine  și Rémy, spuse el, apoi lu ă dinăuntru un teanc gros 
de bancnote de c âte cincizeci de lire sterline.  Și „acte” pentru voi doi.
 Sophie f ăcu ochii mari:
 — Mit ă?!
 — Diploma ție în spirit creator. Autorit ățile aeroportuare fac din c ând în 
când anumite concesii. La hangarul meu ne va  întâmpina un ofi țer vamal 
britanic, care va dori s ă urce la bord.  În loc s ă­i permitem s ă facă acest lucru,  îi
voi spune c ă am venit  împreun ă cu o celebritate francez ă care prefer ă să 
călătoreasc ă incognito – din ra țiuni de pres ă, știți dumneavoastr ă – și­i voi oferi
omului o compensa ție financiar ă generoas ă, drept mul țumire pentru discre ția 
sa.
 Lui Langdon nu­i venea s ă cread ă:
 — Și ofițerul o va accepta?
 — N­ar accepta de la oricine, desigur, dar oamenii  ăștia m ă cunosc. Nu 
sunt un traficant de arme, pentru numele lui Dumnezeu! Am fost  înnobilat de 
regin ă! Aristocra ția are  și ea privilegiile ei, fire ște! Ad ăugă britanicul, sur âzând.
 Rémy se apropie de ei,  ținând în mână revolverul Heckler and Koch:
 — Sir, eu ce am de f ăcut?
 Teabing  îi arunc ă o privire:
 — Va trebui s ă rămâi la bord  împreun ă cu oaspetele nostru, p ână ce ne 
vom întoarce. Nu­l putem c ăra dup ă noi prin toat ă Londra!
 — Leigh, interveni Sophie, eu am vorbit serios c ând am spus c ă poliția va
fi aici  înainte de a ne  întoarce noi.
 Britanicul izbucni  în râs:
 — Da  și imagineaz ă­ți surprinderea lor c ând vor urca la bord  și­l vor g ăsi 
pe Rémy!
 Sophie p ărea uimit ă de u șurința cu care vorbea despre asemenea lucruri.
 — Leigh, ai transportat peste grani ță un ostatic imobilizat. E un lucru 
serios!
 — La fel de serio și sunt  și avoca ții mei! Exclam ă el, privind  încruntat 
către călugărul aflat  în partea din spate a avionului. Animalul  ăsta a intrat  în 
casa mea  și aproape c ă m­a ucis. Acesta e adev ărul și Rémy îl va confirma.
 — Dar l­ai legat  și l­ai luat for țat la Londra!
 Teabing ridic ă mâna dreapt ă, mim ând presta ția sa din sala de tribunal:
 — Onorat ă Instan ță, ierta ți­i unui b ătrân cavaler excentric preferin ța sa 
copilăreasc ă pentru sistemul judiciar britanic.  Îmi dau seama c ă ar fi trebuit s ă
chem autorit ățile franceze, dar sunt un snob  și nu am  încredere  în acei fran țuji
– lasă­mă să te las! Omul acesta aproape c ă m­a ucis. Da, am luat o decizie

pripit ă, oblig ându­mi majordomul s ă mă ajute s ă­l aduc pe tic ălos în Anglia, 
dar am ac ționat sub un stres considerabil. Mea culpa! Mea culpa!
 Langdon  îl privi cu ne încredere:
 — Venind de la tine, Leigh, cred c ă ar putea chiar s ă func ționeze!
 — Sir? Se auzi vocea pilotului. Am primit un apel de la turnul de control. 
Au nu  știu ce problem ă administrativ ă în apropierea hangarului 
dumneavoastr ă și mi­au cerut s ă aduc avionul direct la terminal.
 Teabing venea regulat la Biggin Hill de peste zece ani  și până acum nu i 
se mai  întâmplase a șa ceva:
 — Au specificat despre ce problem ă e vorba?
 — Controlorul de zbor a fost destul de evaziv – ceva despre o scurgere de 
combustibil la sta ția de alimentare. Mi­a cerut s ă opresc  în fața terminalului  și 
toată lumea s ă rămână la bord p ână sosesc noi ordine. Din motive de 
siguran ță. Nu avem voie s ă cobor âm înainte de a primi permisiunea 
autorit ăților aeroportuare.
 Teabing era sceptic. „Trebuie s ă fie o scurgere a naibii de mare!” Sta ția de
alimentare se afla la mai bine de un kilometru distan ță de hangarul lui.
 Și Rémy p ărea îngrijorat.
 — Sir, mie mi se pare cam suspect.
 Teabing se  întoarse spre Sophie  și Langdon:
 — Prieteni, am nepl ăcuta b ănuial ă că vom fi  întâmpina ți de un veritabil 
comitet de primire!
 — Fache este, probabil, la fel de convins c ă eu sunt omul lui, oft ă 
profesorul.
 — Ori asta, interveni Sophie, ori s­a implicat prea mult pentru a 
recunoa ște acum c ă s­a înșelat.
 Teabing nu­i mai asculta. Indiferent de ceea ce era  în mintea lui Fache, el
trebuia s ă acționeze imediat. „S ă nu pierdem din vedere scopul final. Graalul. 
Am ajuns at ât de aproape!” Sub ei, trenul de aterizare se auzi cobor ând.
 — Leigh, spuse Langdon pe un ton plin de remu șcări, ar trebui s ă mă 
predau  și s­o lu ăm pe calea legal ă. Să nu v ă mai implic  și pe voi!
 — La naiba, Robert! Chiar  îți închipui c ă pe noi ne vor l ăsa să scăpam 
chiar cu una, cu dou ă? Eu tocmai v­am trecut grani ța fraudulos. Miss Neveu 
te­a ajutat s ă fugi de la Luvru, iar  în avion avem un prizonier legat fedele ș. Să 
fim serio și! Suntem cu to ții implica ți!
 — Dac ă ne­am  îndrepta spre un alt aeroport? Suger ă Sophie.
 Teabing cl ătină din cap:
 — Dac ă decol ăm acum din nou, p ână când vom primi permisiunea de 
aterizare oriunde  în altă parte, sunt sigur c ă acel comitet de primire va include 
și câteva tancuri ale armatei!
 Sophie oft ă, descurajat ă.
 Sir Leigh  știa însă că, dacă voiau s ă amâne confruntarea cu autorit ățile 
britanice suficient de mult pentru a avea timp s ă găseasc ă mai  întâi Graalul, 
era nevoie de o ac țiune hot ărâtă, imediat.

— Lăsați­mă un minut, le spuse el,  șchiop ătând spre cabina pilotului.
 — Unde te duci?
 — La o  întâlnire de afaceri, replic ă el, întreb ându­se c ât îl va costa pentru
a­și convinge pilotul s ă efectueze o manevr ă cu totul neobi șnuită.
 Aparatul Hawker opera manevrele de aterizare.
 Simon Edwards –  șef de departament la Aeroportul Biggin Hill – se 
plimba nervos prin turnul de control, cu ochii la pista de aterizare. Niciodat ă 
nu­i pl ăcuse s ă fie trezit s âmbăta cu noaptea­n cap, dar acum  îi era cu at ât mai
dezagreabil s ă știe că motivul era o solicitare din partea francezilor de a asista 
la arestarea unuia dintre cei mai „gra și” clien ți ai săi. Sir Leigh Teabing pl ătea 
nu doar pentru a dispune de un hangar personal, ci achita  și o „tax ă per 
aterizare”, pentru frecventele sale sosiri  și plec ări. De obicei, aeroportul era 
înștiințat din vreme cu privire la programul s ău de zbor  și putea urma un 
protocol strict la aterizare; a șa îi plăcea lui Teabing. Limuzina Jaguar pe care o 
ținea în hangarul s ău trebuia s ă­l aștepte sp ălată, lustruit ă, cu plinul f ăcut și 
cu un exemplar din London Times pe bancheta din spate. Un ofi țer vamal urma
să întâmpine avionul la hangar pentru completarea documentelor necesare  și 
verificarea bagajului. Uneori, ofi țerii acceptau o „contribu ție financiar ă” 
substan țială din partea lui Teabing, pentru a  închide ochii la c âte un transport 
de mărfuri inofensive, de obicei delicatese alimentare – escargots, un tip special
de br ânză Roquefort, anumite fructe. Multe prevederi legale vamale erau 
absurde,  în orice caz  și dacă Biggin Hill nu se dovedea flexibil cu clien ții săi, 
risca s ă afle pe propria piele c ă vreun aeroport concurent o f ăcea. Lui Teabing i 
se oferea aici tot ce dorea, iar angaja ții culegeau beneficiile acestei flexibilit ăți.
 Acum,  în timp ce privea aeronava cum se apropia, Edwards  își simți 
nervii  întinși la maximum. Oare firea generoas ă a lui Teabing  îi crease 
neplăceri? Autorit ățile franceze p ăreau foarte hot ărâte să îl rețină. Lui nu­i 
fusese comunicat  încă motivul, dar acuza țiile ce i se aduceau p ăreau grave. La 
solicitarea francezilor, poli ția din Kent  îi ceruse controlorului de trafic s ă ia 
legătura prin radio cu pilotul  și să­l îndrepte nu spre hangarul lui Teabing, ci 
direct spre terminal. Pilotul acceptase,  înghițind, probabil, povestea cu 
scurgerea de combustibil.
 Deși poli țiștii britanici nu erau, de obicei,  înarma ți, gravitatea situa ției 
impusese totu și acest lucru. Acum, opt oameni dota ți cu revolvere a șteptau  în 
aerogar ă clipa  în care avionul  își va opri motoarele.  În acel moment, un lucr ător
de la  întreținere avea s ă blocheze ro țile aeronavei, pentru ca aceasta s ă nu se 
mai poat ă deplasa. Apoi poli ția își va face apari ția și va ține pasagerii pe loc, 
până la sosirea autorit ăților franceze.
 Bimotorul Hawker ajunsese aproape de sol acum  și se apropia dinspre 
dreapta. Simon Edwards cobor î la parter, pentru a urm ări aterizarea de la 
nivelul pistei. Poli ția din Kent era pe pozi ție, ascuns ă vederii, iar lucr ătorul de 
la întreținere a ștepta preg ătit. Deasupra pistei, nasul avionului se  înclin ă, iar 
trenul de aterizare atinse betonul, st ârnind un nori șor de fum. Viteza sc ăzu 
treptat, iar fuzelajul argintiu continu ă să se deplaseze de la dreapta spre

stânga, str ălucitor  în burni ța dimine ții. Însă în loc s ă frâneze  și să vireze spre 
terminal, trecu lini știt dincolo de pista de acces  și își continu ă drumul spre 
hangarul lui Teabing.
 Polițiștii zvâcniră, holb ându­se la Edwards:
 — Ai spus c ă pilotul a acceptat s ă opreasc ă în fața terminalului!
 — Păi, a acceptat! Replic ă omul, uluit.
 După câteva secunde, Edwards se trezi el  însuși înghesuit  într­o ma șină 
ce rula  în vitez ă spre hangar. Convoiul ma șinilor de poli ție se afla  încă la mai 
bine de cinci sute de metri distan ță, când avionul rul ă liniștit în hangarul lui 
Teabing  și disp ăru înăuntru. C ând, în sfârșit, frânară în fața ușii enorme 
deschise, cei opt poli țiști năvăliră în interior, cu armele preg ătite.
 Edwards cobor î după ei. Zgomotul era asurzitor.
 Motoarele  încă huruiau, avionul  încheindu­ și rota ția obi șnuită în hangar,
poziționându­se cu botul spre u șă, pentru a fi gata de plecare.  În vreme ce 
aeronava f ăcea ultimele manevre, Edwards z ări figura pilotului, care afi șa o 
expresie surprins ă și speriat ă la vederea barajului format de poli ție. În sfârșit, 
avionul se opri  și huruitul motoarelor  încetă. Poli țiștii luar ă poziție în jurul 
fuzelajului. Edwards se apropie de inspectorul­ șef, care  înaint ă precaut spre 
cabin ă. Dup ă câteva secunde, u șa compartimentului de pasageri se deschise.
 Leigh Teabing ap ăru în cadrul u șii, în vreme ce scara comandat ă 
electronic cobor î. Privind marea de arme a țintite asupra lui, se propti bine  în 
cârje și se sc ărpină în cap, cu un aer perplex:
 — Simon, am c âștigat cumva la tombola poli ției cât timp am fost plecat? 
Întreb ă el pe un ton mai degrab ă uimit dec ât îngrijorat.
 Simon Edwards f ăcu un pas  înainte,  încerc ând să înghit ă nodul care  îi 
stătea în gât:
 — Bun ă diminea ța, domnule! V ă rog s ă ne scuza ți pentru aceast ă 
situa ție. Am avut o scurgere de combustibil  și pilotul dumneavoastr ă a 
confirmat c ă va aduce aeronava  în fața terminalului.
 — Da, da,  însă eu i­am cerut s­o aduc ă aici. Sunt deja  în întârziere la o 
întrevedere. Pl ătesc pentru acest hangar  și aiureala asta cu evitarea scurgerii 
mi s­a p ărut o exagerare.
 — Mi­e team ă că sosirea dumneavoastr ă ne­a luat pu țin prin 
surprindere, sir.
 — Știu. Nu mi­am respectat programul de zbor,  într­adev ăr. Între noi doi 
fie vorba, noua medica ție îmi dă furnic ături. M­am g ândit s ă vin pentru o 
revizuire a tratamentului.
 Polițiștii schimbar ă între ei priviri nedumerite. Edwards sur âse:
 — Foarte bine, sir.
 Inspectorul­ șef făcu un pas  în față:
 — Sir, trebuie s ă vă rog s ă rămâneți la bord  încă aproximativ o jum ătate 
de or ă.
 Teabing  începu s ă coboare treptele  și nu p ărea deloc  încântat:

— Mi­e team ă că îmi este imposibil. Am o programare medical ă, pe care 
nu­mi pot permite s­o ratez, ad ăugă el, pășind pe pist ă.
 Inspectorul se a șeză în fața lui, pentru a­l  împiedica s ă se îndep ărteze de 
avion.
 — Mă aflu aici la solicitarea Poli ției Judiciare Franceze, care sus ține că în
acest avion se afl ă persoane ce au  încălcat legea pe teritoriul acestei  țări.
 Teabing se holb ă lung la poli țist și apoi izbucni  în râs:
 — Suntem cumva la vreuna dintre emisiunile acelea cu camera ascuns ă?
Grozava fars ă!
 Inspectorul nici m ăcar nu clipi:
 — Vorbesc serios, sir! Poli ția Francez ă pretinde,  în plus, c ă aveți și un 
ostatic la bord.
 Majordomul R émy ap ăru și el în cadrul u șii:
 — Mă simt ca un ostatic lucr ând pentru sir Teabing, dar domnia sa m ă 
asigur ă că sunt liber s ă plec. Sir, ad ăugă el uit ându­se la ceas  și îndrept ându­
și privirile c ătre Teabing, suntem deja  în întârziere!
 Apoi ar ătă cu b ărbia spre limuzina Jaguar parcat ă în colțul din spatele 
hangarului – un automobil luxos, negru ca ebonita, cu geamuri fumurii  și 
pneuri bicolore –  și începu s ă coboare sc ările.
 — Aduc ma șina!
 — Mă tem c ă nu v ă pot l ăsa să cobor âți, interveni inspectorul. V ă rog s ă 
vă întoarce ți în aeronav ă. Amândoi.  În scurt timp vor sosi reprezentan ții Poli ției
Franceze.
 Teabing se r ăsuci spre Simon Edwards:
 — Simon, pentru numele lui Dumnezeu, e ridicol! Nu avem pe nimeni 
altcineva la bord. Doar persoanele obi șnuite – R émy, pilotul  și cu mine. Nu po ți 
acționa tu ca un intermediar? Urc ă la bord, ca s ă vezi c ă avionul e gol.
 Edwards  știa că era prins  în curs ă.
 — Da, sir! Cred c ă pot s ă fac acest lucru.
 — La dracu' dac ă ai să urci! Protest ă inspectorul,  știind probabil suficient
de multe despre autorit ățile aeroportuare pentru a b ănui c ă Edwards ar putea 
minți în încercarea de a­ și „ajuta” clientul.
 — O s ă urc eu  însumi!
 Teabing cl ătină din cap:
 — Ba nu vei urca, domnule inspector! Aceasta este o proprietate 
particular ă și, dac ă nu ai mandat de perchezi ție, nu te atingi de avionul meu. 
Ți­am oferit o alternativ ă rezonabil ă. Domnul Edwards poate verifica aeronava.
 — Nu­mi convine!
 Expresia lui Teabing deveni una de ghea ță:
 — Domnule inspector, mi­e team ă că nu am timp s ă particip la jocurile 
dumitale. Am  întârziat, a șa că plec. Dac ă vrei s ă mă opre ști, mă tem c ă va 
trebui s ă mă împuști!
 Cu aceste cuvinte, sir Leigh, urmat de R émy, îl ocoli pe inspector  și se 
îndrept ă spre cap ătul hangarului, unde  îi aștepta limuzina.

Inspectorul­ șef al poli ției din Kent nu sim țea dec ât dezgust pentru 
Teabing  și pentru atitudinea lui sfid ătoare. Oamenii  ăștia din clasele 
privilegiate aveau impresia  întotdeauna c ă sunt mai presus de lege.
 „Ei bine, nu sunt!” Inspectorul se r ăsuci pe c ălcâie și își îndrept ă arma 
spre spinarea aristocratului.
 — Stai! Altfel trag!
 — Dă­i drumul, replic ă Teabing f ără a se  întoarce sau a  încetini pasul. 
Avoca ții mei  îți vor pr ăji testiculele la micul dejun. Iar dac ă îndrăznești să urci 
la bordul avionului meu f ără mandat,  în tigaie­ ți vor ajunge  și ficații!
 Inspectorul­ șef cuno ștea blufurile de genul acesta  și nu se l ăsă deloc 
impresionat. Din punct de vedere tehnic, omul avea dreptate – poli ția avea 
nevoie de un mandat ca s ă urce la bordul avionului, dar fiindc ă punctul de 
decolare a zborului fusese  în Fran ța și fiindc ă marele Bezu Fache fusese cel 
care d ăduse ordinul, omul legii era sigur c ă, pentru binele carierei sale, era 
preferabil s ă afle ce anume se str ăduia Teabing s ă ascund ă.
 — Opri ți­l, le ceru oamenilor s ăi. Eu perchezi ționez avionul.
 Polițiștii făcură un zid viu  în fața lui Teabing, cu armele la vedere, 
blocându­i  înaintarea spre limuzin ă.
 De aceast ă dată, britanicul se  întoarse:
 — Inspectore, te avertizez pentru ultima dat ă! Nici s ă nu te g ândești să 
urci la bordul avionului! Altfel ai s ă regre ți!
 Ignor ând amenin țarea, poli țistul puse piciorul pe prima treapt ă și începu 
să urce scara. Ajung ând la u șa, privi  înăuntru. Dup ă o clip ă, trecu pragul  în 
interior. „Ce mama dracului?”
 Cu excep ția pilotului  înspăimântat din cabin ă, aeronava era goal ă. 
Nimeni  înăuntru. Inspectorul verific ă toaleta, scaunele, compartimentul pentru 
bagaje, f ără a găsi absolut nimic, nici un suflet.
 „Ce dracu' o fi fost  în mintea lui Bezu Fache?!” Se p ărea că Leigh Teabing 
spusese adev ărul.
 Inspectorul­ șef al poli ției din Kent r ămase  încremenit  în mijlocul 
avionului,  înghițindu­ și cu greu nodul din g ât. „Rahat!” Cu fa ța roșie de furie, 
ieși din nou  în cap ătul sc ării și privi spre Teabing  și spre servitorul acestuia; 
lângă limuzin ă, cei doi erau  înconjura ți de oamenii s ăi, în bătaia armelor.
 — Lăsați­i să plece, le ordon ă el. Am fost gre șit informa ți!
 Amenin țarea din privirile lui Teabing era sesizabil ă, chiar de la distan ță.
 — Vezi c­o s ă te sune avoca ții mei! Iar pentru cultura ta general ă, ține 
minte c ă Poliția Francez ă nu e de  încredere!
 Majordomul deschise portiera limuzinei  și își ajut ă stăpânul s ă se așeze 
pe bancheta din spate. Apoi  înconjur ă mașina, se urc ă și el la volan  și porni 
motorul. Poli țiștii se traser ă în lături, l ăsând Jaguarul s ă treac ă.
 — Bine jucat, amice! Hohoti Teabing c ând limuzina acceler ă, părăsind 
aeroportul.
 Apoi se aplec ă spre marginea  întunecoas ă a interiorului spa țios:
 — Toat ă lumea st ă confortabil?

Langdon  înclin ă din cap t ăcut. Al ături de Sophie,  ședea ghemuit pe 
podea, l ângă Albinosul legat  și cu c ăluș în gur ă.
 Cu câteva minute mai devreme, c ând bimotorul p ătrunsese  în hangar, 
Rémy deschisese trapa de bagaje  în cele c âteva secunde  în care avionul se 
oprise la jum ătatea rota ției. Poli ția se apropia  în vitez ă, așa că Langdon  și 
Sophie  îl trăseser ă după ei pe c ălugăr și fugiser ă pentru a se ascunde dup ă 
limuzin ă. Apoi motoarele porniser ă din nou  și bimotorul  își încheiase rota ția, 
chiar  în clipa  în care poli ția dăduse buzna  în hangar.
 Acum, afla ți deja  în drum spre Kent, ie șiră din ascunz ătoare l ăsându­l pe
Albinos  în continuare pe podea  și se a șezară pe bancheta din fa ța lui Teabing, 
chiar  în spatele lui R émy. Sir Leigh  îi întâmpin ă cu un z âmbet larg  și deschise 
micul bar din spatele limuzinei.
 — Pot s ă vă ofer o b ăutură răcoritoare? Ori poate ceva de ron țăit? 
Biscui ți? Alune? O ap ă mineral ă?
 Langdon  și Sophie  îi făcură semn c ă nu.
 Teabing  închise barul  și surâse iar, bine dispus:
 — Așa deci, s ă revenim atunci la morm ântul cavalerului aceluia …
 — Fleet Street?  Întreba Langdon mirat.
 „Exista o cript ă pe Fleet Street?” P ână acum, sir Leigh p ăruse evaziv, 
glumind  în legătură cu locul  în care credea c ă se afl ă „morm ântul cavalerului” –
cel care, conform poemului, avea s ă le dezv ăluie parola pentru al doilea criptex.
 Teabing se  întoarse spre Sophie, afi șând aceea și expresie juc ăușă:
 — Miss Neveu, arat ă­i băiatului de Harvard poemul  încă o dat ă, dacă ești
drăguță.
 Sophie c ăută în buzunarul jachetei  și scoase criptex­ul negru,  înfășurat 
în fila de pergament. Hot ărâseră de comun acord s ă lase caseta din lemn  și 
criptex­ul mare  în seiful avionului, lu ând cu ei doar strictul necesar – criptex­ul
cel mic, mult mai discret  și mai u șor de transportat. F ără un cuv ânt, îi întinse 
profesorului pergamentul.
 Langdon citise versurile de c âteva ori  înainte de a cobor î din avion, dar 
nu i se p ăruse c ă ar indica o loca ție exact ă. Acum le parcurse  încă o dat ă, încet
și cu r ăbdare, sper ând că ritmul pentametric  își va deslu și în fine  înțelesul:
 În London lies a knight a Pope interred.
 His Jabor's fruit a Holy wrath incurred.
 You seek the orb that ought be on his tomb.
 It speaks of Rosy flesh and seeded womb.
 „În Londra zace un cavaler de pap ă îngropat.
 A lui str ădanie o sf ântă urgie  își atrase.
 Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.
 Vorbind de carne Roza  și pântece  însămânțat.”
 Exprimarea din englez ă părea simpl ă. Era vorba despre un cavaler 
înmorm ântat undeva,  în Londra. Un cavaler care f ăcuse ceva ce atr ăsese m ânia
Bisericii. Un cavaler de pe al c ărui morm ânt lipsea un glob ce ar fi trebuit s ă se 
afle acolo. Iar ultimul vers, cel care amintea de „carne Roza”  și de „p ântece

însămânțat” era o aluzie clar ă la Maria Magdalena, Roza care purtase s ămânța 
lui Iisus.
 În ciuda aparentei lipse de duble  înțelesuri a poemului, Langdon nu avea 
idee la ce cavaler se referea  și nici unde ar putea fi el  îngropat. Mai mult de­
atât, o dat ă ce vor reu și să identifice morm ântul, se p ărea că aveau de c ăutat 
ceva ce nu mai exista acum. „Globul ce pe al lui morm ânt se afla odat”?”
 — Nu­ ți spune nimic?  Întreb ă Teabing cu o aparent ă dezam ăgire, de și 
Langdon era sigur c ă britanicul savura faptul c ă se afla cu un pas  înaintea lui. 
Dar dumitale, miss Neveu?
 Sophie cl ătină din cap:
 — Ce v­a ți face voi doi f ără mine?! Eh, bine, s ă vă luminez, atunci. E 
foarte simplu, totu și! Primul vers e cheia! Vrei s ă­l cite ști cu glas tare, te rog?
 Langdon se conform ă:
 — În Londra zace un cavaler de pap ă îngropat.”
 — Exact! Un cavaler  îngropat de un pap ă. Ce­ți spune asta?
 Profesorul ridic ă din umeri, nedumerit:
 — Un cavaler  înmorm ântat de un pap ă? Un cavaler la ale c ărui funeralii 
a participat un pap ă?
 Teabing r âse cu gura p ână la urechi:
 — Oh, asta­i bun ă! Tot timpul optimist, Robert! Ia prive ște al doilea vers. 
Cavalerul nostru a f ăcut o fapt ă ce i­a atras sf ânta urgie a Bisericii. Mai 
gândește­te pu țin! Aminte ște­ți care erau rela țiile dintre Biserica  și templieri. 
Un cavaler  îngropat de un pap ă…
 — Să fie vorba despre un cavaler ucis de un pap ă? Suger ă Sophie.
 Teabing sur âse și o bătu amical pe genunchi:
 — Foarte bine, draga mea! Un cavaler  înmorm ântat de un pap ă. Adic ă 
ucis.
 Gândul profesorului zbur ă la celebrul complot din anul 1307  împotriva 
templierilor – ghinionul zilei de vineri, treisprezece – c ând papa Clement ucisese
și îngropase sute de templieri.
 — Dar trebuie s ă fie nenum ărate morminte ale unor cavaleri uci și de 
papi!
 — Ei, nici chiar a șa! Mul ți dintre ei au fost ar și pe rug  și cenu șa lor a fost
azvârlită în apele Tibrului. Dar poemul nostru se refer ă în mod explicit la un 
morm ânt. Unul aflat  în Londra.  Și puțini au fost cavalerii  îngropa ți în capitala 
Albionului.
 Făcu o pauz ă, privindu­l pe Langdon, de parc ă s­ar fi a șteptat s ă­i cad ă 
fisa. În cele din urm ă, pufni:
 — Robert, pentru numele lui Dumnezeu! Biserica pe care a construit­o  în
Londra, aripa militar ă a Stăreției – templierii  înșiși!
 — Temple Church? Realiz ă Langdon dintr­o dat ă. Exist ă acolo o cript ă?
 — Cu zece dintre cele mai  înspăimântătoare morminte din c âte ai v ăzut 
vreodat ă.

Langdon nu vizitase niciodat ă Temple Church, de și găsise numeroase 
referiri la ea  în cercet ările sale despre Le Prieur é de Sion. Odinioar ă un veritabil
epicentru al activit ăților înfăptuite de St ăreție și de Templieri  în Regatul Unit, 
locașul de cult fusese numit astfel  în amintirea Templului lui Solomon, de unde
deriva  însuși numele templierilor  și în ruinele c ăruia fuseser ă descoperite 
documentele Sangreal. Mult timp circulaser ă zvonuri cu privire la ritualurile 
secrete  și bizare practicate  în neobi șnuitul altar al bisericii.
 — Temple Church este pe Fleet Street?  Întreb ă Langdon.
 — Pu țin în afara ei, pe aleea Inner Temple. Voiam  îți mai ba ți capul pu țin
înainte de a­ ți dezv ălui adev ărul, ad ăugă Teabing cu o privire  ștreng ăreasc ă.
 — Mul țumesc!
 — Niciunul dintre voi nu a fost acolo?
 Profesorul  și Sophie cl ătinară din cap  în acela și timp.
 — Nici nu m ă surprinde, de fapt. Biserica este ascuns ă acum vederii,  în 
spatele unor cl ădiri mai mari. Pu țini oameni mai  știu că se afl ă acolo. E un loc 
straniu. Iar arhitectura este c ât se poate de p ăgână.
 Sophie  îl privi mirat ă:
 — Păgână?
 — La fel ca Panteonul de la Roma! Este o construc ție rotund ă. Templierii 
au ignorat planul tradi țional cre știn, în form ă de cruce  și au construit o 
biseric ă perfect circular ă, în onoarea Soarelui. O „bezea” nu foarte subtil ă la 
adresa amicilor de la Roma, mai ad ăugă britanicul, ridic ându­și ironic o 
sprâncean ă. La fel de bine –  și cu acela și efect – ar fi putut muta monoli ții de la
Stonehenge  în mijlocul Londrei.
 — Dar restul poemului?  Îl întrerupse Sophie.
 Aerul vesel al istoricului disp ăru într­o clip ă:
 — Nu sunt sigur. E … derutant. Trebuie s ă cercet ăm cu aten ție toate cele 
zece morminte. Cu pu țin noroc, vom remarca la unul dintre ele globul lips ă.
 Pe nea șteptate, Langdon  își dădu seama c ât de aproape se aflau. Dac ă 
globul lips ă le­ar dezv ălui parola, vor putea deschide cel de­al doilea criptex. 
Nici nu reu șea să­și imagineze ce vor putea g ăsi înăuntru.
 Se uit ă din nou la textul poemului. Era ca un fel de ghicitoare primitiv ă. 
„Un cuv ânt de cinci litere care s ă aminteasc ă de Graal?”  În avion  încercaser ă 
deja toate variantele care le veniser ă în minte – GRAAL, GREAL, VENUS, 
MARIA, IISUS, SARAH –, dar cilindrul nu se clintise. „Mult prea evidente!” 
Probabil c ă existau al ți termeni forma ți din cinci litere ce se refereau la 
pântecele  însămânțat al Rozei. Iar faptul c ă un specialist de talia lui Leigh 
Teabing nu­i identificase deja sugera c ă trebuie s ă fie totu și un cuv ânt mai 
puțin obi șnuit.
 — Sir Leigh!  Îl strig ă Rémy peste um ăr, privindu­i  în retrovizor. Spunea ți 
că Fleet Street este undeva  în apropiere de Blackfriars Bridge?
 — Da. Ia­o pe Victoria Embankment!
 — Îmi pare r ău, dar nu  știu pe unde vine asta. De obicei mergem numai 
la spital.

Teabing  își dădu ochii peste cap  și bomb ăni:
 — Pe cuv ântul meu, uneori parca a ș dădăci un copil! Scuza ți­mă o clip ă, 
vă rog! Servi ți­vă cu câte o gustare  și o băutură răcoritoare!
 Și se aplec ă peste paravanul desp ărțitor, deschis, pentru a vorbi cu 
Rémy.
 Sophie se  întoarse spre Langdon  și­i șopti:
 — Robert, nimeni nu  știe că noi doi suntem aici,  în Anglia.
 Avea dreptate. Poli ția din Kent  îi va spune lui Fache c ă avionul era gol  și 
căpitanul va presupune c ă atât el, c ât și Sophie se aflau  încă în Fran ța. „Am 
devenit invizibili!” Cascadoria lui Teabing  îi ajutase s ă câștige timp pre țios.
 — Fache nu va renun ța ușor, ad ăugă ea. Deja s­a implicat p ână peste 
cap în aceast ă afacere.
 Langdon  încercase s ă nu se g ândeasc ă la Fache. Sophie promisese s ă 
facă tot ce­i va sta  în puteri pentru a­l disculpa, o dat ă ce vor sf ârși căutările, 
dar acum  începuse s ă se team ă că acest lucru deja nu mai conta. „Este foarte 
posibil ca Fache s ă fie și el implicat  în complot.” De și nu­și putea imagina 
Poliția Judiciar ă amestecat ă în „vânarea” Sf ântului Graal, ap ăruser ă prea 
multe coinciden țe în noaptea asta pentru a trece cu vederea ideea unei posibile 
complicit ăți a căpitanului. „Fache este un individ religios  și pare hot ărât să­mi 
arunce mie  în cârcă toate aceste crime.” Totu și, Sophie  îi spusese c ă ar putea fi 
totuși vorba doar despre un exces de zel. La urma urmei, probele  împotriva lui 
erau substan țiale. Pe l ângă faptul c ă numele s ău era scris pe podeaua Luvrului
și în agenda lui Sauni ère, Langdon p ărea că a min țit cu privire la manuscrisul 
său și apoi a fugit. „La sugestia lui Sophie.”
 — Robert,  îmi pare r ău că ești implicat at ât de mult, spuse ea, pun ându­
și o m ână caldă pe genunchiul lui. M ă bucur tare mult c ă ești aici.
 Afirma ția părea mai degrab ă pragmatic ă decât romantic ă și totu și 
profesorul sim ți o nea șteptat ă undă de atrac ție între ei.  Îi surise obosit:
 — Sunt un tip mult mai pl ăcut dup ă o noapte  în care dorm.
 Sophie r âmase t ăcută câteva clipe.
 — Bunicul mi­a spus s ă am încredere  în tine.  Îmi pare bine c ă, măcar de 
data asta, l­am ascultat.
 — Bunicul t ău nici m ăcar nu m ă cuno ștea.
 — Cu toate astea, nu pot s ă nu m ă gândesc c ă ai făcut tot ce­ar fi vrut el 
să faci. M­ai ajutat s ă găsesc cheia de bolt ă, mi­ai povestit ce­i cu Sangrealul  și 
mi­ai explicat ritualul pe care l­am surprins  în subsol.  Într­un fel,  în seara asta
mă simt mai aproape de bunicul meu dec ât în orice secund ă în ultimii zece ani.
Și știu că el ar fi fericit s ă știe asta!
 Prin burni ța ce nu mai contenea,  în zare se vedeau deja siluetele 
clădirilor din Londra. Odinioar ă dominat de Big Ben  și de Tower Bridge, 
orizontul se pleca ast ăzi în fața Roții Mileniului – un carusel colosal, 
ultramodern, care, cu  înălțimea sa de o sut ă cincizeci de metri, oferea o 
perspectiv ă extraordinar ă asupra ora șului. Langdon  încercase s ă urce  și el o 
dată, dar „capsulele”  îi aminteau de ni ște sarcofage  închise ermetic  și preferase

să rămână cu picioarele pe p ământ și să admire priveli ștea de pe malul 
Tamisei.
 Mâna lui Sophie a șezată pe genunchiul lui  îl aduse  înapoi dintre amintiri.
Nici nu­ și dăduse seama c ă­i vorbe ște.
 — Ce crezi tu c ă ar trebui s ă facem cu documentele Sangreal, dac ă le 
vom g ăsi în cele din urm ă?
 — Ce cred eu nu mai are importan ță! Jacques Sauni ère ți­a lăsat criptex­
ul ție și ar trebui s ă procedezi a șa cum  îți spune inima c ă ar fi dorit el.
 — Dar vreau s ă știu și eu p ărerea ta. Este evident c ă un anumit lucru din
manuscrisul t ău l­a determinat s ă îți acorde  încredere. Ba chiar  și­a programat 
o întrevedere cu tine – ceea ce i se  întâmpla foarte rar.
 — Poate voia doar s ă­mi spun ă că mă înșel în totalitate.
 — De ce mi­ar fi cerut s ă te găsesc, dac ă nu ar fi fost de acord cu ideile 
tale?  În manuscrisul acela, ce anume sus țineai: dezv ăluirea documentelor 
Sangreal sau t ăinuirea lor pe mai departe?
 — Niciuna, nici alta! Nu am spus nimic  în acest sens. Manuscrisul meu 
se refer ă doar la simbologia femininului sacru  și la iconografia aferent ă acesteia
în decursul secolelor.  În nici un caz nu am sugerat c ă aș ști ceva despre locul 
în care este ascuns Graalul.
 — Totu și, scrii o carte  în care tratezi acest subiect, deci,  în mod cert, 
consideri c ă informa ția ar trebui f ăcută public ă.
 — Este o deosebire ca de la cer la p ământ între a discuta la nivel ipotetic 
asupra unei istorii alternative a lui Iisus  și…
 — Și ce?
 — Și a prezenta lumii  întregi mii de documente antice ca o dovad ă 
științifică a falsit ății Noului Testament.
 — Dar mie mi­ai spus c ă Noul Testament are la baz ă „adev ăruri” 
fabricate.
 Langdon sur âse:
 — Sophie, orice religie din lume are la baz ă „adev ăruri” fabricate. Aceasta
e însăși defini ția credin ței – acceptarea unor lucruri pe care nu le putem 
dovedi, dar despre care ne imagin ăm că sunt adev ărate. Fiecare religie  îl descrie
pe Dumnezeu prin intermediul metaforelor, al alegoriilor  și al hiperbolelor, de la
anticii egipteni p ână la dasc ălii școlilor teologice de ast ăzi. Metafora este o 
modalitate de a ajuta mintea uman ă să înțeleag ă neînțelesul. Problemele apar 
atunci c ând începem s ă credem efectiv  în propriile noastre metafore.
 — Deci e ști de p ărere c ă documentele Sangreal ar trebui s ă rămână 
îngropate pentru ve șnicie?
 — Eu sunt istoric. Nu pot fi de acord cu distrugerea unor documente  și 
mi­ar pl ăcea ca min țile luminate din Biseric ă să dispun ă de mai multe 
informa ții cu privire la extraordinara via ță a lui Iisus Hristos.
 — Îmi pare c ă ai argumente pentru ambele variante de r ăspuns la 
întrebarea mea.

— Așa sa fie? Biblia constituie „Cartea de C ăpătâi” pentru milioane de 
oameni din lumea  întreag ă, așa cum este pentru al ții Coranul, Tora sau 
Canonul Pali. Dac ă eu sau tu am descoperi informa ții care contrazic preceptele 
sfinte ale credin ței islamice, budiste, iudaice ori p ăgâne, ar trebui oare s ă le 
facem publice? Ar trebui s ă batem toba  și să le spunem budi știlor c ă avem 
dovezi care atest ă că Buddha nu s­a n ăscut dintr­o floare de lotus? Sau c ă 
Iisus n­a venit pe lume printr­o na ștere literal miraculoas ă? Cei care­ și înțeleg 
cu adev ărat credin ța știu că toate aceste istorii sunt metaforice.
 Sophie  îl privi cu scepticism.
 — Prietenii mei, cre știni evlavio și, cred c ă Iisus a mers literal pe ap ă, că a
transformat literal apa  în vin  și că a venit pe lume printr­o na ștere literal 
miraculoas ă.
 — Exact ce­ ți spuneam eu! Alegoria a devenit parte integrant ă a realit ății.
Și, prin faptul c ă trăiesc în aceast ă realitate, milioane de oameni reu șesc s ă 
facă față mai bine vie ții de zi cu zi  și să fie pu țin mai buni.
 — Dar se pare c ă realitatea lor e fals ă.
 Langdon r âse ușor:
 — Deloc mai fals ă decât aceea a unui criprograf care crede  în num ărul 
imaginar „i” fiindc ă îl ajut ă să sparg ă unele coduri.
 Sophie se  încrunt ă:
 — Nu­i cinstit din partea ta!
 După un moment de t ăcere, profesorul o  întreb ă:
 — Și, care era  întrebarea ta?
 — Nu­mi mai amintesc.
 — Hm,  îmi reu șește de fiecare dat ă, surâse el.
 Ceasul cu Mickey Mouse al lui Langdon ar ăta aproape  șapte  și treizeci de
minute c ând cobor î din limuzina pe aleea Inner Temple, al ături de Sophie  și 
Teabing.  Împreun ă, se strecurar ă printr­un labirint de cl ădiri, p ână la pia țeta 
din jurul Bisericii Temple. Zidurile de piatr ă luceau sp ălate de ploaie, iar  în 
nișele de sub cupol ă uguiau turturele.
 Biserica era construit ă în întregime din piatr ă de Caen. Cl ădirea 
circular ă, cu o fa țadă care te intimida de­a dreptul, cu un foi șor central  și un 
naos excentric amplasat, sem ăna mai degrab ă cu o fort ăreața militar ă decât cu 
un lăcaș de rug ăciune. Sfin țită pe data de 10 februarie 1185 de patriarhul 
Ierusalimului, Heraclius, Temple Church a supravie țuit secolelor de tulbur ări 
politice, marelui incendiu din Londra, Primului R ăzboi Mondial, fiind grav 
afectat ă de bombele germane  în 1940. Dup ă război, a fost restaurat ă, redându­
i­se m ăreția și gloria de odinioar ă.
 „Simplitatea structurii circulare”,  își spuse Langdon, privind cl ădirea 
pentru prima dat ă. Arhitectura era robust ă și simpl ă, amintind mai degrab ă de 
asprul Castel Sant' Angelo, dec ât de rafinatul Panteon roman. Anexa p ătrățoasă
din dreapta era o excrescen ță hidoas ă, care nu reu șea să modifice  însă forma 
inițială, păgână, a structurii centrale.

— E s âmbătă diminea ța, spuse Teabing  șchiop ătând spre intrare  și îmi 
închipui c ă nu va fi slujb ă înăuntru.
 Intrarea  în biseric ă se făcea printr­o ni șă de piatr ă ce încadra o u șă 
masiv ă din lemn.  În stânga u șii, părând ajuns ă acolo printr­o  întâmplare 
nefericit ă, se afla o mic ă plăcuță pe care erau trecute programul de func ționare 
și orarul slujbelor religioase.
 Citind­o, spr âncenele lui Teabing se  încruntar ă:
 — Biserica e  închis ă pentru vizitatori timp de  încă două ore.
 Puse m âna pe clan ță și împinse. U șa nu se clinti. Lipindu­ și urechea de 
tăblia groas ă din lemn, ascult ă. Dup ă o clip ă, chipul  îi căpătă o expresie 
jucăușă și Teabing ar ătă cu degetul spre pl ăcuță.
 — Robert, cite ște programul slujbelor, dac ă vrei. Cine este de serviciu 
săptămâna aceasta?
 În biseric ă, băiatul de altar tocmai ispr ăvea de aspirat pernu țele de 
rugăciune c ând auzi un cioc ănit în ușă. Nu­i d ădu nici o aten ție. Părintele 
Harvey Knowles avea propriile lui chei  și, oricum, trebuia s ă apar ă abia peste 
două ore. Probabil c ă era doar un turist sau vreun localnic ner ăbdător. B ăiatul 
nu opri aspiratorul,  însă nici cioc ănitul nu  încetă. „Dar nu  știi să citești?” Pe 
plăcuța de pe u șă scria clar c ă sâmbăta biserica se deschidea abia la nou ă și 
jumătate, a șa că tânărul își continu ă netulburat cur ățenia.
 Brusc, cioc ănitul se transform ă într­un bubuit violent, de parc ă omul de 
afară izbea u șa cu o rang ă de metal. B ăiatul opri aspiratorul  și se apropie 
mânios de u șă, o descuie  și o deschise. Trei oameni se aflau  în fața intr ării. 
„Turi ști”, m ârâi el.
 — Deschidem la nou ă și jum ătate.
 Tipul mai solid f ăcu un pas  înainte, sprijinindu­se  în cârjele sale 
metalice.
 — Eu sunt sir Leigh Teabing, declar ă solemn, cu un accent saxon afectat.
Așa cum nu m ă îndoiesc c ă știi, îi însoțesc pe doamna  și domnul Cristopher 
Wren al Patrulea.
 Și se trase  în lături, f ăcând un semn elegant cu bra țul către cuplul din 
spatele s ău. Femeia avea tr ăsături pl ăcute  și păr bogat, ro șcat, ce­i c ădea pe 
umeri. B ărbatul era  înalt, brunet  și avea o figur ă care  îi părea cunoscut ă.
 Băiatul de altar r ămase o clip ă tăcut, ne știind ce s ă răspund ă. Sir 
Cristopher Wren era cel mai de seam ă donator al Bisericii Temple. Datorit ă lui 
fusese posibil ă refacerea l ăcașului dup ă marele incendiu. Numai c ă omul 
trecuse  în lumea drep ților la  începutul secolului al optsprezecelea.
 — Ăăă… Sunt. Onorat s ă vă întâlnesc…
 Insul cu c ârjele se  încrunt ă:
 — Bine c ă nu lucrezi  în vânzări, tinere, fiindc ă nu ai deloc un aer 
conving ător. Unde este p ărintele Knowles?
 — Azi e s âmbătă. Programul s ău începe mai t ârziu.
 Sprâncenele infirmului cobor âră și mai mult:

— Poftim recuno ștință! Ne­a dat asigur ări că va fi aici, dar se pare c ă va 
trebui s ă ne descurc ăm fără el. Nu va dura mult.
 Băiatul nu se clinti din pragul u șii.
 — Îmi cer scuze, dar ce anume nu va dura mult?
 Ochii celui cu c ârjele se  îngustar ă ca dou ă fante, iar  și se aplec ă spre 
șoptind, ca  și cum voia s ă­i scuteasc ă pe ceilal ți de aceasta nepl ăcere:
 — Tinere, se pare c ă ești nou aici!  În fiecare an, urma șii lui sir Cristopher
Wren aduc un dram din cenu șa răposatului, pentru a o  împrăștia în Biserica 
Temple. A șa e prev ăzut în testamentul lui. Nimeni nu e tocmai  încântat de 
aceast ă tradi ție, dar ce putem face noi?
 Băiatul lucra aici de vreo doi ani, dar p ână acum nu auzise de un 
asemenea obicei.
 — Ar fi mai bine dac ă ați aștepta p ână la nou ă și jum ătate. Biserica e 
închis ă pentru moment  și încă n­am terminat cur ățenia.
 Infirmul se  încrunt ă iarăși, furios:
 — Tinere, unicul motiv pentru care mai ai ast ăzi unde face cur ățenie este
domnul din buzunarul acelei doamne!
 — Pofti ți?!
 — Doamn ă Wren, relu ă omul cu c ârjele, sunte ți atât de amabil ă încât să­
i arătați acestui t ânăr impertinent relicvariul cu cenu șă?
 Femeia ezit ă o clip ă, apoi, de parc ă și­ar fi revenit dintr­o trans ă 
profund ă, duse m âna la buzunarul jachetei  și scoase un mic cilindru  înfășurat 
într­un material protector:
 — Iat ă, vezi? L ătră infirmul. Acum, ori respec ți ultima dorin ță a 
defunctului  și ne la și să pres ărăm cenu șa, ori am s ă­i spun p ărintelui Knowels 
cât de bine am fost trata ți.
 Băiatul mai ezit ă o clip ă, amintindu­ și că părintele era foarte riguros  în 
respectarea tradi țiilor bisericii  și, mai cu seam ă, că se înfuria cumplit atunci 
când ceva, indiferent ce, arunca o lumin ă mai pu țin plăcută asupra acestui 
lăcaș de cult. Poate c ă părintele uitase pur  și simplu de sosirea acestor oaspe ți.
Dacă așa stăteau lucrurile, atunci risca mult mai mult refuz ându­i, dec ât dac ă 
le­ar fi permis s ă intre. „La urma urmei, au zis c ă nu dureaz ă decât un minut. 
Ce rău aș face?”
 Când făcu un pas  într­o parte pentru a­i l ăsa pe cei trei s ă intre, b ăiatul 
ar fi putut s ă jure c ă doamna  și domnul Wren erau la fel de n ăuci ca  și el. 
Destul de tulburat, se  întoarse la treburile lui, privindu­i pe furi ș cu coada 
ochiului.
 Langdon nu­ și putu st ăpâni un z âmbet atunci c ând intrar ă în biseric ă:
 — Leigh,  șopti el, e ști un mincinos des ăvârșit!
 Ochii lui Teabing str ăluceau de  încântare:
 — Clubul de Teatru de la Oxford.  Și acum se mai vorbe ște încă despre 
magistrala mea interpretare  în rolul lui Iulius Caesar. Sunt sigur c ă nimeni n­a 
jucat Scena  întâi din Actul al treilea cu mai mult ă dăruire dec ât mine.
 — Parc ă personajul t ău era deja mort  în scena aceea?!

Teabing  își sufl ă nasul:
 — Da, dar toga mi s­a desf ăcut c ând m­am pr ăbușit și a trebuit s ă zac 
jumătate de or ă pe scen ă cu „b ăiețașul” pe afar ă. Și totu și, nici un mu șchi nu 
mi s­a clintit. Am fost magistral,  îți spun eu!
 Langdon f ăcu o grimas ă: „Uite ce­am pierdut!”
 Străbătând anexa rectangular ă spre arcada de la intrare  în corpul central
al bisericii, profesorul privi cu uimire interiorul auster. De și structura altarului 
era similar ă cu cea a unei biserici cre știne obi șnuite, mobilierul era rece  și 
simplu, f ără ornamenta țiile tradi ționale.
 — Sumbru,  șopti el.
 Teabing chicoti  încet:
 — Biserica Angliei. Anglicanilor le place religia nediluat ă – fără nimic care
să­i distrag ă de la nenorocirea lor.
 Sophie p ătrunse prin arcada ce d ădea în vasta sal ă circular ă a lăcașului.
 — Parc ă ar fi o fort ăreață, șopti ea.
 Langdon  încuviin ță tăcut. Chiar de aici, de la intrare, zidurile p ăreau 
neobi șnuit de robuste.
 — Cavalerii templieri erau un ordin r ăzboinic, le reaminti Teabing. O 
organiza ție militar ă și religioas ă în acela și timp. Bisericile pe care le construiau 
erau totodat ă fortărețe și bănci.
 — Bănci? Se mir ă Sophie.
 — Ei, da. Templierii au fost cei care au inventat conceptul modern de 
activitate bancar ă. Era periculos pentru nobilimea european ă a acelor vremuri 
să călătoreasc ă având cu sine aur, a șa că templierii le permiteau celor avu ți să­
și depun ă averile  în cea mai apropiat ă Biseric ă a Templului  și apoi s ă le retrag ă
din orice alt ă biseric ă a lor din Europa. Iar pentru aceasta nu aveau nevoie 
decât de o documenta ție bine pus ă la punct.  Și de un mic comision, ad ăugă 
britanicul f ăcând cu ochiul. A șa s­au n ăscut primele automate bancare.
 Teabing ar ătă cu cârja spre un vitraliu  în care primele raze ale soarelui 
aureolau un cavaler  înveșmântat în alb, pe un cal rozaliu.
 — Alanus Marcel, ad ăugă el, a fost Maestru al Templului la  începutul 
secolului al XIII­lea. El  și succesorii s ăi au de ținut titlul parlamentar de Primus
Baro Angiae.
 Langdon p ărea surprins:
 — Primul Baron al T ărâmului?
 — Maestrul Templului – sus țin unii – avea o putere mai mare dec ât 
însuși regele.
 Oprindu­se pentru o clip ă, Teabing arunc ă o privire furi șă spre b ăiatul de
altar, care continua s ă cure țe pardoseala.
 — Știi, îi șopti el lui Sophie, se zice c ă Sfântul Graal a fost adus o dat ă în 
aceasta biseric ă peste noapte, c ând Templierii  îl mutau dintr­o ascunz ătoare  în 
alta.  Îți poți imagina cele patru cufere cu documentele Sangreal odihnindu­se 
aici, al ături de sarcofagul Mariei Magdalena? Mi se face pielea ca de g ăină când 
mă gândesc.

Langdon  încerc ă aceea și senza ție atunci c ând pătrunser ă în sala 
circular ă. Străbătuse cu privirea zidurile de piatr ă și garguiele, demonii, 
monștrii și chipurile schimonosite, care parc ă priveau toate spre centrul 
încăperii. Sub ele, un singur r ând de strane din piatr ă înconjurau  întreaga 
sală, ca un br âu.
 — O aren ă, șopti el.
 Teabing ridic ă o cârjă și arătă spre st ânga și spre dreapta.
 Langdon  îi văzuse deja.
 Zece cavaleri de piatr ă.
 Cinci la st ânga, cinci la dreapta.
 Întinse pe pardoseal ă, siluetele sculptate  în mărime natural ă se odihneau
senine. Cavalerii erau  înveșmântați în armuri, cu s ăbii și scuturi, mormintele 
oferindu­i profesorului strania impresie c ă se strecurase cineva  în biseric ă și 
turnase ipsos peste o ștenii adormi ți. Trupurile de piatr ă erau roase de vreme, 
dar totu și fiecare avea o  înfățișare distinct ă – armuri diferite, pozi ții deosebite 
ale bra țelor sau picioarelor, tr ăsături caracteristice  și însemne specifice pe 
fiecare scut.
 „În Londra zace un cavaler de pap ă îngropat.”
 Cu fiecare pas, Langdon se sim țea mai emo ționat.
 Aici era locul!
 Pe o alee dosnic ă, foarte aproape de Temple Church, R émy Legaludec opri
limuzina Jaguar  în spatele unui  șir de tomberoane industriale. Verific ă repede 
zona. Pustie. Cobor î din ma șină, deschise portiera din spate  și urcă.
 Simțind prezen ța majordomului, c ălugărul se scutur ă din aparenta lui 
amor țeală și­l privi cu ochii ro șii, mai degrab ă curio și decât tem ători. Pe R émy 
îl impresionase puternic puterea lui de a­ și păstra calmul at âta vreme. Se 
zbătuse pu țin la  început.  În Range Rover, c ălugărul păruse c ă­și accept ă soarta
și că­și încredin țează viitorul  în mâinile unei puteri suprap ământene.
 Lărgindu­ și puțin papionul, R émy își deschise gulerul  înalt, apretat, al 
uniformei,  își descheie smochingul  și simți că respir ă cu adev ărat pentru prim ă
dată, dup ă ani de zile. Se apropie de minibar  și își turn ă un pahar de votc ă 
Smimoff, pe care­l d ădu peste cap dintr­o singur ă înghițitură, umpl ându­l 
imediat la loc.
 „Curând voi fi un om avut.”
 Scotocind prin minibar, g ăsi un tirbu șon și­i deschise lama ascu țită. 
Cuțitul era folosit  în mod obi șnuit pentru retezarea foliei de plumb de pe 
dopurile sticlelor de vin,  însă în diminea ța asta avea s ă serveasc ă unui scop 
mult mai dramatic. R émy se  întoarse spre Silas,  ținând în mână lama argintie.
 În ochii ro șii ai c ălugărului lic ări acum spaima.
 Majordomul z âmbi și se apropie. Albinosul se trase  înapoi, lupt ându­se 
cu banda adeziv ă care­l imobiliza.
 — Stai lini știt, șopti R émy, ridic ând cu țitul.
 Silas nu putea crede c ă Dumnezeu  îl uitase. Reu șise chiar s ă transforme 
durerea fizic ă pricinuit ă de leg ăturile care­i sf âșiau carnea  într­un exerci țiu

spiritual, c ârceii care­i cuprinseser ă mușchii lipsi ți de s ânge amintindu­i de 
suferin țele îndurate de Iisus. „M­am rugat toat ă noaptea pentru izb ăvire.” 
Acum, v ăzând cum lama se apropie,  își închise ochii.
 Un junghi ascu țit îi străpunse umerii.  Țipă, neput ând să cread ă că avea 
să moar ă acolo, pe podeaua acestei limuzine, incapabil s ă se apere. „Am 
înfăptuit lucrarea Domnului!  Învățătorul a zis c ă mă va ap ăra.”
 Simți o căldură furnic ătoare care­i  învăluia spatele  și umerii  și își 
imagina valurile de s ânge care i se scurgeau din trup. Un alt junghi  îi înțepă 
coapsele  și în creier  își făcu apari ția vălul familiar de cea ță – mecanismul de 
apărare a corpului  împotriva durerii.
 Fierbin țeala îi cuprinse to ți mușchii și Silas str ânse ochii mai tare, 
hotărât ca ultima imagine din via ța sa s ă nu fie aceea a propriului asasin.  În 
locul ei,  și­l închipui pe t ânărul episcop Aringarosa  în fața micii bisericu țe din 
Spania… Biserica pe care ei doi o cl ădiseră doar cu m âinile goale. „ Începutul 
vieții mele.”
 Parcă tot trupul  îi luase foc.
 — Ia o  înghițitură, șopti majordomul, vorbind cu un puternic accent 
francez.  Îți face bine la circula ție.
 Silas deschise ochii, uluit. Un chip  încețoșat ședea aplecat asupra lui, 
oferindu­i un pahar. Pe podeaua ma șinii, al ături de cu țitul imaculat, se afla un 
morman de band ă adeziv ă.
 — Bea asta, repeta omul. Durerea pe care o sim ți e sângele care  începe 
să­ți circule prin mu șchi.
 Zvâcnetul fierbinte se transform ă treptat  într­un val de furnic ături. Votca
avea un gust oribil, dar o b ău, recunosc ător. Soarta  îi rezervase o por ție 
zdrav ănă de ghinion  în noaptea asta, dar Dumnezeu remediase totul, cu o 
singur ă întors ătură miraculoas ă.
 „Domnul nu m­a uitat!”
 Știa cum ar numi episcopul Aringarosa aceast ă schimbare de situa ție.
 „Interven ție divin ă.”
 — Am vrut s ă te eliberez mai devreme, se scuz ă servitorul, dar mi­a fost 
imposibil. Cu toat ă poliția care a n ăvălit la Ch âteau Villette  și mai apoi la 
aeroport n­am avut c ând, p ână acum.  Înțelegi, Silas, nu­i a șa?
 Albinosul tres ări, stupefiat.
 — De unde  îmi cuno ști numele?
 Servitorul  îi surâse.
 Silas se ridic ă, frec ționându­și mușchii înțepeni ți, prad ă unui amestec de
necredin ță, recuno ștință și nedumerire:
 — Tu e ști… Învățătorul?
 Rémy cl ătină din cap, izbucnind  în râs:
 — Aș fi vrut eu s ă am at âta putere. Nu, nu sunt eu  Învățătorul. Dar, ca  și
tine,  îl slujesc pe el. Dar  Învățătorul are o p ărere bun ă despre tine. M ă numesc 
Rémy.

— Dar… Nu înțeleg. Dac ă lucrezi pentru  Învățător, de ce a adus Langdon 
cheia de bolt ă la tine acas ă?
 — Nu era casa mea, ci a unuia dintre cei mai cunoscu ți istorici ai 
Graalului, sir Leigh Teabing.
 — Dar tu locuiai acolo.  Șansele ca…
 Rémy zâmbi din nou, aparent c âtuși de pu țin mirat de coinciden ța care­l 
adusese pe Langdon acolo.
 — Totul a fost extrem de previzibil. Robert Langdon intrase  în posesia 
cheii de bolt ă și avea nevoie de ajutor. Unde ar fi fost mai logic s ă­l caute, dec ât
în casa lui Leigh Teabing? Faptul c ă locuiam  și eu tot acolo a fost motivul 
pentru care  Învățătorul m­a abordat. De unde crezi c ă știe el at âtea lucruri 
despre Graal?
 Acum  își dădu Silas seama, uluit.  Învățătorul recrutase un servitor care 
avea acces la cercet ările lui Leigh Teabing. Un plan str ălucit!
 — Am multe s ă­ți povestesc, continu ă Rémy și­i întinse revolverul 
Heckler and Koch  încărcat.
 Apoi se  întinse spre bordul ma șinii și scoase din torpedo un pistol mic:
 — Dar mai  întâi avem o treab ă de făcut.
 Căpitanul Fache cobor î din elicopter pe Aeroportul Biggin Hill  și ascult ă, 
siderat, relatarea inspectorului­ șef.
 — Am perchezi ționat eu  însumi avionul, insist ă el și n­am g ăsit pe 
nimeni  înăuntru.
 Apoi ad ăugă pe un ton ofensat:
 — Și trebuie s ă adaug c ă, dacă sir Leigh Teabing m ă dă în judecat ă, voi…
 — L­a ți interogat pe pilot?
 — Fire ște că nu! Este cet ățean francez  și procedurile noastre impun …
 — Du­m ă la avion!
 Ajuns la hangar, Fache nu avu nevoie nici de un minut  întreg pentru a 
identifica o ciudat ă pată de sânge pe jos, aproape de locul  în care fusese 
parcat ă limuzina. C ând se apropie de avion,  începu s ă bată energic  în fuzelaj.
 — Sunt c ăpitanul Fache de la Poli ția Judiciar ă Francez ă. Deschide 
imediat!
 Speriat, pilotul deschise u șa și cobor î scara.
 Fache urc ă. Trei minute mai t ârziu, cu ajutorul revolverului, ob ținuse o 
mărturisire complet ă, inclusiv o descriere fidel ă a călugărului albinos.  În plus, 
află că Langdon  și Sophie l ăsaser ă ceva  în seiful avionului, un fel de cutie din 
lemn. De și declar ă că nu știa ce se afla  în acea cutie, pilotul  îi spuse c ă asupra 
ei se concentrase  întreaga aten ție a lui Langdon, pe tot parcursul zborului p ână
la Londra.
 — Deschide seiful!
 Omul  îi arunc ă o privire  îngrozit ă:
 — Nu  știu combina ția!
 — Foarte r ău! Tocmai aveam de g ând să nu­ți retrag licen ța de zbor!
 Pilotul  își frânse m âinile:

— Cunosc ni ște oameni de la  întreținere de aici. Poate vor reu și să dea o 
gaură.
 — Ai o jum ătate de or ă la dispozi ție!
 Omul se repezi la sta ția radio.
 Fache intr ă în compartimentul din spate al avionului  și își turn ă un 
pahar mare de t ărie. Era devreme, dar nu dormise toat ă noaptea, a șa că nu mai
conta dac ă bea ceva  înainte de pr ânz. A șezându­se  într­un fotoliu confortabil, 
închise ochii,  încerc ând să­și pun ă ordine  în gânduri. „Gafa poli ției din Kent 
mă poate costa mult.” Toate for țele porniser ă deja  în urm ărirea limuzinei 
Jaguar.
 Telefonul  începu s ă­i sune.
 — Alo?
 — Sunt  în drum spre Londra! Ajung  într­o or ă.
 Era episcopul Aringarosa:
 — Credeam c ă te duci la Paris!
 — Sunt foarte  îngrijorat. Mi­am schimbat planurile.
 — N­ar fi trebuit s­o faci.
 — L­ai recuperat pe Silas?
 — Nu. R ăpitorii lui au p ăcălit poli ția local ă înainte de a ajunge eu aici.
 Aproape c ă simțea în receptor furia din glasul episcopului:
 — M­ai asigurat c ă vei opri avionul acela!
 Fache cobor î vocea:
 — Ținând seama de situa ția în care te afli,  îți recomand s ă nu­mi pui 
răbdarea la  încercare azi.  Îi voi g ăsi pe Silas  și pe ceilal ți cât de cur ând. Unde 
aterizezi?
 — O clip ă.
 Aringarosa acoperi receptorul cu m âna și dup ă un moment reveni:
 — Pilotul  încearc ă să obțină permisiunea de aterizare la Heathrow. Sunt 
unicul lui pasager, dar cursa nu era programat ă.
 — Spune­i s ă vină la Aeroportul Biggin Hill din Kent.  Îi obțin eu 
permisiunea de aterizare. Dac ă nu voi fi aici c ând ve ți sosi, voi l ăsa o ma șină să
vă aștepte.
 — Mul țumesc.
 — Așa cum  ți­am spus de la bun  început, ai face bine s ă­ți aminte ști că 
nu ești singurul pe punctul de a pierde totul  în afacerea asta.
 „Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.”
 Toți cavalerii din Temple Church st ăteau  întinși pe spate, cu capul 
sprijinit pe c âte o pern ă din piatr ă. Sophie  își stăpâni un tremur u șor. Globul 
din poem  îi stârnea amintiri ale ritualului surprins  în casa bunicului.
 „Hieros Gamos. Globurile.”
 Oare acela și ritual fusese practicat  și în aceast ă biseric ă? Încăperea 
circular ă părea construit ă special pentru astfel de ritualuri p ăgâne. Un  șir de 
strane din piatr ă urma  întreaga circumferin ță a zidului. „O aren ă”, așa cum o 
numise Robert.  Își imagin ă incinta noaptea, plin ă de persoane mascate

murmur ând incanta ții la lumina tor țelor și urm ărind o „sacr ă comuniune” ce se
desfășura în mijlocul lor.
 Alung ându­și imaginea din minte, se apropie,  împreun ă cu Langdon  și 
Teabing, de primul grup de cavaleri.  În ciuda insisten țelor britanicului, care 
susținea c ă trebuie s ă dea dovada de meticulozitate, Sophie era ner ăbdătoare  și
o luă înaintea lor, trec ând în revist ă rapid cei cinci cavaleri din partea st ângă.
 Cercet ând aceste prime morminte, observ ă asem ănările și deosebirile 
dintre ele. To ți cavalerii erau  întinși pe spate, dar trei dintre ei aveau picioarele 
așezate drept, iar ceilal ți doi le aveau  încruci șate. Diferen ța nu p ărea a avea 
vreo relevan ță. Examin ându­le ve șmintele, observ ă că doi purtau c âte o tunic ă 
peste armur ă, iar trei aveau robe lungi p ână la glezne. La fel de irelevant! 
Sophie  își îndrept ă apoi aten ția spre singura deosebire pe care o mai remarca: 
poziția mâinilor. Doi cavaleri  țineau  în mâini câte o spad ă, doi se rugau, iar cel 
de­al patrulea avea bra țele întinse pe l ângă corp. Dup ă ce­i mai studie atent ă 
câteva secunde, ridic ă din umeri: nic ăieri nu se vedea vreun semn al unui glob 
lipsă.
 Simțind greutatea criptex­ului  în buzunar, privi  înapoi, spre Langdon  și 
Teabing. Cei doi se mi șcau încet  și ajunseser ă abia la al treilea cavaler – 
aparent f ără mai mult succes dec ât ea. Neav ând răbdare s ă mai a ștepte, se 
îndrept ă spre cel de­al doilea grup de cavaleri.  În vreme ce traversa sala spre 
partea dreapt ă, recit ă în gând poemul pe care  îl citise de at âtea ori,  încât îl știa 
pe dinafar ă: „În Londra zace un cavaler de pap ă îngropat.
 A lui str ădanie o sf ântă urgie  își atrase.
 Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.
 Vorbind de carne Roza  și pântece  însămânțat.”
 Când ajunse  în dreptul mormintelor,  își dădu seama c ă erau 
asem ănătoare cu primele. To ți cavalerii z ăceau  întinși pe spate, purtau armuri 
și aveau spade.
 Toți, cu excep ția celui de­al zecelea.
 Grăbindu­se  într­acolo, r ămase cu privirile lipite de morm ânt.
 „Fără pern ă. Fără armur ă. Fără tunic ă. Fără spad ă.”
 — Robert! Leigh! Strig ă și vocea ei r ăsună între zidurile de piatr ă. De aici 
lipsește ceva.
 Cei doi b ărbați pornir ă imediat spre ea:
 — Un glob?  Întreb ă Teabing, agitat.
 Cârjele și protezele lui clinc ăneau  în ritm rapid pe pardoseal ă.
 — Lipse ște un glob?
 — Nu chiar, le r ăspunsese. Pare c ă lipse ște cavalerul cu totul.
 Ajung ând lângă ea, cei doi  încremenir ă, năuciți. În locul cavalerului 
întins cu fa ța în sus, se afla un sarcofag de piatr ă, închis. Sicriul avea o form ă 
trapezoidal ă, mai  îngust la picioare  și lățindu­se spre cap, cu capacul bombat.
 — De ce nu e  și acest cavaler la vedere?  Întreb ă Langdon.
 — Fascinant, murmur ă Teabing, frec ându­și bărbia. Uitasem complet de 
aceast ă ciud ățenie. Sunt ani de zile de c ând n­am mai fost aici.

— Sicriul acesta, interveni Sophie, pare a fi fost lucrat  în aceea și perioad ă
și de acela și sculptor ca  și celelalte nou ă. Atunci, de ce cavalerul de aici este  în 
sarcofag  și nu deasupra lui, la fel ca ceilal ți?
 Britanicul cl ătină din cap agale.
 — Iat ă unul dintre misterele acestei biserici. Din c âte știu eu, nimeni nu 
a găsit încă o explica ție
 — Hei! Strig ă băiatul de altar, apropiindu­se cu o expresie iritat ă. Ierta ți­
mă dacă par nepoliticos, dar mi­a ți spus c ă vreți să împrăștiați cenu șa 
defunctului, ori eu v ăd că, de fapt, admira ți interiorul.
 Teabing se  încrunt ă și se întoarse spre Langdon:
 — Domnule Wren, se pare c ă generozitatea de care a dat dovad ă familia 
dumneavoastr ă nu v ă permite s ă vă petrece ți câteva momente  în aceasta 
biseric ă. Poate c ă ar fi mai bine s ă risipim cenu șa și să termin ăm odat ă!
 Apoi se r ăsuci c ătre Sophie:
 — Doamn ă Wren?
 Ea prelu ă mingea  și scoase criptex­ul din buzunar:
 — Și acum, se r ăsti sir Leigh la b ăiat, e ști amabil s ă ne oferi pu țină 
intimitate?
 Tânărul nu se clinti, studiindu­l pe Langdon cu o privire fix ă:
 — Îmi păreți cunoscut de undeva.
 — Poate fiindc ă domnul Wren vine aici  în fiecare an! Exclam ă Teabing.
 „Sau poate”,  își spuse Sophie cu team ă, „fiindc ă l­a v ăzut la televizor anul
trecut, la Vatican.”
 — Nu l­am  întâlnit niciodat ă pe domnul Wren, r ăspunse b ăiatul.
 — Gre șești, interveni profesorul pe un ton calm  și politicos. Cred c ă noi 
doi ne­am mai v ăzut anul acesta. P ărintele Knowles nu a f ăcut prezent ările de 
rigoare, dar eu  ți­am recunoscut figura de la bun  început.  Îmi dau seama c ă am
venit  într­un moment nepotrivit, dar dac ă­mi vei mai permite doar c âteva 
minute… Am parcurs o distan ță considerabil ă pentru a  împrăștia cenu șa 
printre aceste morminte.
 Deși Langdon  își rostise minciunile cu acela și aer inocent ca  și Teabing, 
băiatul p ărea din ce  în ce mai ne încrez ător:
 — Acestea nu sunt morminte!
 — Poftim?
 — Ba sigur c ă sunt morminte, protest ă sir Leigh. Ce tot vorbe ști acolo?
 — Mormintele con țin cadavre. Acestea sunt efigii. Monumente  în onoarea 
celor deceda ți. Nu e nici un trup  îngropat sub aceste statui.
 — Dar asta e o cript ă! Strig ă Teabing.
 — Așa scrie numai  în cărțile vechi de istorie. Se credea c ă aceasta e o 
criptă, dar  în timpul restaur ărilor din anul 1950 s­a constatat c ă nu e.  Și îmi 
închipui, ad ăugă băiatul  întorc ându­se spre Langdon, c ă domnul Wren ar fi 
știut acest lucru.  Ținând seama c ă familia lui a descoperit acest adev ăr.
 Peste cei patru se a șternu o lini ște stânjenitoare.
 Brusc,  în anexa de la intrare r ăsună zgomotul unei u și trântite.

— Trebuie s ă fi sosit p ărintele Knowles, spuse Teabing. Vrei s ă te duci s ă 
verifici?
 Băiatul nu p ărea hot ărât, dar porni  înapoi, spre intrare.
 — Leigh,  șopti Langdon. Nu sunt trupuri  înăuntru? Ce tot spune t ânărul 
acela?
 — Nu  știu. Eu totdeauna am crezut … Dar sigur acesta trebuie s ă fie 
locul. Nu cred c ă băiatul  știe ce spune! N­are nici un sens!
 — Pot s ă văd poemul din nou? Ceru profesorul.
 Sophie scoase criptex­ul din buzunar  și i­l înmână.
 Langdon derul ă pergamentul,  ținând cilindrul  în mână în vreme ce 
recitea versurile.
 — Da, poemul se refer ă clar la un morm ânt. Nu la o efigie.
 — Să fie versul gre șit? Să fi făcut Jacques Sauni ère aceea și greșeală pe 
care am f ăcut­o  și eu? Presupuse Teabing.
 Profesorul se g ândi o clip ă și apoi cl ătină din cap.
 — Leigh, tu  însuși ai spus­o: biserica aceasta a fost construit ă de 
templieri – bra țul armat al confreriei din Sion. Ceva  îmi spune c ă Marele 
Maestru al Ordinului  știa exact dac ă aici e  îngropat sau nu vreun cavaler.
 Teabing  îl privi perplex:
 — Dar locul  ăsta e perfect! Sunt sigur c ă ne­a sc ăpat ceva!
 Intrând în anex ă, băiatul de altar v ăzu cu surprindere c ă nu e nimeni 
înăuntru.
 — Părinte Knowles!
 „Sunt sigur c ă am auzit u șa”, își spuse el  și se apropie de intrare.
 Un individ usc ățiv îmbrăcat în smoching  ședea  în prag, sc ărpinându­se 
în cap cu un aer pierdut. B ăiatul pufni enervat, d ându­și seama c ă uitase s ă 
încuie u șa dup ă ce­i l ăsase pe cei trei s ă intre. Iar acum, tipul  ăsta am ărât a 
venit aici, r ătăcit, încerc ând, dup ă toate aparen țele, s ă găseasc ă nunta la care 
trebuia s ă participe.
 — Îmi pare r ău, spuse el ocolind o coloan ă masiv ă. N­am deschis  încă.
 În clipa urm ătoare auzi fo șnet de haine l ângă el și, înainte de a­ și da 
seama ce se petrece, capul  îi zvâcni spre spate, tras de o m ână ca de fier care i 
se încleștă pe gur ă, înăbușindu­i strig ătul. M âna era alb ă ca laptele  și mirosea 
a alcool.
 Individul  în smoching scoase un revolver micu ț din buzunar  și i­l lipi de 
frunte.
 Băiatul sim ți o căldură ciudat ă în pantaloni  și își dădu seama c ă făcuse 
pe el.
 — Ascult ă­mă cu aten ție, spuse individul cu pistolul. Ai s ă ieși imediat 
din biseric ă, în lini ște și ai să fugi c ât poți. Fără să te mai opre ști. E clar?
 Băiatul cl ătină din cap:
 — Dac ă ai de g ând să chemi poli ția…
 Individul ap ăsă mai tare revolverul pe fruntea lui.
 — Am s ă te găsesc eu!

În secunda urm ătoare, b ăiatul alerga c ât îl țineau picioarele, hot ărât să 
nu se opreasc ă decât atunci c ând nu va mai putea.
 Ca o fantom ă, Silas se strecur ă neauzit  în spatele victimei sale. Sophie 
Neveu  îl simți mult prea t ârziu.  Înainte de a se putea  întoarce, Albinosul  îi 
înfipse deja pistolul  între omopla ți și, înfășurându­și brațul în jurul ei, o lipi cu 
spinarea de trupul lui. Speriat ă, scoase un  țipăt. Teabing  și Langdon se 
întoarser ă, ațintindu­l cu priviri speriate:
 — Ce?… B âigui britanicul. Ce­ai f ăcut cu R émy?
 — Singurul lucru care v ă prive ște în momentul  ăsta e s ă­mi da ți cheia de
boltă.
 Misiunea de recuperare –  îi spusese R émy – avea s ă fie simpl ă și precis ă: 
„Intri  în biseric ă, iei cheia de bolt ă și ieși; fără victime, f ără violen ță.”
 Ținând­o str âns și cu putere pe Sophie, Silas  își cobor î brațul spre talia 
ei, în buzunarele ad ânci ale jachetei  și scotoci prin el. Parfumul p ărului ei  îi 
intră în nări, anihil ându­l pe cel de alcool al propriei r ăsuflări.
 — Unde e?  Șopti.
 „Cheia de bolt ă era în buzunarul ei! Acum unde a disp ărut?”
 — Aici e! Se auzi vocea joas ă a lui Langdon din cealalt ă parte a s ălii.
 Silas se  întoarse  și­l văzu pe american  ținând criptex­ul negru  în mână și
legănându­l dintr­o parte  în alta, a șa cum  își agit ă un matador capa  în fața 
unui taur bleg.
 — Las ă­l jos!  Îi ceru Silas.
 — Las ă­i pe Sophie  și Leigh s ă iasă din biseric ă! Putem rezolva afacerea 
asta între noi doi!
 Albinosul o  împinse pe Sophie  într­o parte  și, cu arma  îndreptat ă spre 
Langdon,  începu s ă se apropie de el.
 — Rămâi acolo unde e ști! Așteapt ă ca ei s ă iasă din biseric ă!
 — Nu tu faci regulile!
 — Așa crezi? Ripost ă Langdon ridic ând criptex­ul deasupra capului. N­
am să ezit s ă­l trântesc de podea… Și așa sparg  și fiola din ăuntru.
 Deși se str âmbă dispre țuitor, Silas nu­ și putu opri un fior de spaim ă. La 
așa ceva nu se a șteptase.  Ținându­și arma  îndreptat ă spre pieptul 
americanului,  încerc ă să­și păstreze vocea la fel de ferm ă ca și brațul:
 — N­ai  îndrăzni să distrugi cheia de bolt ă! Vrei  și tu s ă găsești Graalul la 
fel de mult ca mine.
 — Aici gre șești! Tu­l vrei mai mult dec ât mine. Ai demonstrat acest lucru 
fiindc ă ești gata s ă ucizi pentru el.
 La zece metri dep ărtare, privind pe furi ș din anex ă, ascuns  în dosul 
stranelor, R émy Legaludec era din ce  în ce mai  îngrijorat. Opera țiunea nu 
decurgea conform planului  și, chiar de la distan ță, se vedea c ă Silas nu  știe 
cum s ă se descurce  în situa ția ivit ă. La ordinele  Învățătorului, R émy îi 
interzisese Albinosului s ă facă uz de arm ă.
 — Las ă­i să plece, spuse Langdon din nou,  ținând criptex­ul deasupra 
capului  și privind drept  în țeava revolverului.

Ochii ro șii ai c ălugărului sc ânteiau de furie  și de frustrare  și Rémy 
începu s ă se team ă că Silas l­ar putea  împușca pe Langdon. Criptex­ul nu 
trebuia s ă cadă!
 Cilindrul acela negru era biletul lui spre libertate  și bogăție. Cu 
aproximativ un an  în urm ă, era doar un am ărât de servitor de cincizeci  și cinci 
de ani, care trebuia s ă satisfac ă toate capriciile infirmului nesuferit pe nume sir
Leigh Teabing. Apoi i se f ăcuse o propunere extraordinar ă. Apropierea sa de sir 
Leigh – cel mai cunoscut cercet ător al Graalului – avea s ă­i ofere servitorului tot
ce­și dorise de la via ță. De atunci, fiecare clip ă petrecut ă la Ch âteau Villette 
avusese darul de a­l aduce mai aproape de momentul acesta.
 „Am ajuns at ât de aproape!”  își spuse el, privind cheia de bolt ă din m âna 
americanului. „Dac ă Langdon  îi va da drumul, totul va fi pierdut! Sunt gata s ă­
mi ar ăt chipul?”  Învățătorul  îi interzisese cu des ăvârșire să facă așa ceva; R émy
era singurul care cuno ștea adev ărata identitate a  Învățătorului.
 — Ești sigur c ă vrei ca Silas s ă se ocupe de acest lucru?  Îl întrebase cu 
numai o jum ătate de or ă în urm ă, când primise ordinele de a recupera cheia de
boltă. Pot s­o fac eu  însumi!
 Dar Învățătorul fusese ferm: „Silas s­a descurcat foarte bine cu cei patru 
membri ai St ăreției. Acum va reu și să obțină și cheia de bolt ă. Tu trebuie s ă­ți 
păstrezi anonimatul. Dac ă ceilal ți îți vor vedea chipul, va fi nevoie s ă­i elimin ăm
și au fost deja prea multe crime. Nu­ ți dezv ălui identitatea!” „Chipul meu se va 
schimba,  își spuse el acum. Cu banii pe care urmeaz ă să­i primesc, voi deveni 
un cu totul alt om.” Chirurgia plastic ă îi putea modifica p ână și amprentele – 
așa îi spusese  Învățătorul. Cur ând va fi liber – va avea un chip nou, de 
nerecunoscut  și va gusta din plin via ța pe plajele  însorite.
 — Am  înțeles,  îi răspunse.  Îl voi asista pe Silas din umbr ă.
 — Pentru cultura ta, R émy, ad ăugase  Învățătorul, morm ântul în 
chestiune nu se afl ă în Temple Church. A șa că nu­ți face griji. Nu caut ă unde 
trebuie!
 Majordomul  îl privise stupefiat:
 — Știi unde e morm ântul?
 — Desigur. Mai t ârziu îți voi spune! Deocamdat ă, însă, trebuie s ă 
acționăm repede. Dac ă își dau seama unde este ascunz ătoarea adev ărată a 
Graalului  și părăsesc biserica  înainte ca Silas s ă ia criptex­ul, risc ăm să 
pierdem Graalul pentru totdeauna.
 Lui R émy nu­i p ăsa câtuși de pu țin de Graal, dar  îi păsa grozav de faptul 
că Învățătorul refuzase s ă­i dea vreun ban  înainte de g ăsirea lui. Iar acum se­
nfiora de fiecare dat ă când se g ândea la averea ce va fi  în cur ând a lui. „O 
treime din dou ăzeci de milioane de euro! Suficient ca s ă dispar pentru 
totdeauna.” Vedea deja  în fața ochilor ora șele însorite de pe Coasta de Azur, 
unde avea de g ând să­și petreac ă restul zilelor,  întins la soare  și așteptând ca 
alții să­l serveasc ă pe el.
 Acum  însă, cu acest american care amenin ța să distrug ă cheia de bolt ă, 
viitorul s ău părea compromis. Neput ând suporta g ândul c ă ajunsese at ât de

aproape doar pentru a risca s ă piard ă totul, hot ărî să treac ă la ac țiune. Arma 
pe care o  ținea în mână era un revolver Medusa de mici dimensiuni  și de 
calibru pe m ăsură însă de aproape putea fi extrem de eficient ă.
 Ieși din umbra stranei,  înaint ă spre sala circular ă și aținti pistolul spre 
țeasta lui Teabing:
 — Bătrâne, de c ând aștept s ă fac asta!
 Inima lui sir Leigh se opri pentru o clip ă când văzu că Rémy îl amenin ță 
cu arma. „Ce naiba face?!” Recunoscu micul revolver Medusa, cel pe care­l 
ținea încuiat  în torpedoul limuzinei, pentru siguran ță.
 — Rémy? B âlbâi el șocat. Ce se  întâmplă?
 Langdon  și Sophie p ăreau deopotriv ă șocați.
 Majordomul se apropie prin spatele lui Teabing  și­i înfipse pistolul sub 
omopla ți, în stânga, chiar  în dreptul inimii. Britanicul sim ți cum carnea i se 
strânge de spaim ă.
 — Rémy, eu nu…
 — O s ă fiu explicit,  șuieră servitorul, cu ochii a țintiți spre Langdon. Las ă 
cilindrul jos sau  îl împușc!
 Pentru o clip ă, profesorul r âmase ca paralizat:
 — Cheia de bolt ă nu ți­e de nici un folos, b âigui el. N­o vei putea 
deschide.
 — Pro ști arogan ți! Nu v­a ți dat seama c ă v­am ascultat toat ă noaptea, 
când ați vorbit despre poemul acela? Tot ce am auzit, am  împărtășit și altora. 
Altora care  știu mai multe dec ât voi. Nici m ăcar nu c ăutați acolo unde trebuie! 
Morm ântul care v ă trebuie se afl ă în cu totul alt loc!
 Teabing sim ți un nou val de panic ă. „Ce tot spune el acolo?”
 — De ce vrei Graalul?  Îl întreb ă Langdon. Pentru a­l distruge?  Înainte de 
Ziua de Apoi?
 — Silas, ia cheia de bolt ă de la domnul Langdon!
 Călugărul se apropie, dar profesorul se trase  înapoi,  ținând criptex­ul 
sus, deasupra capului, gata s ă­l azv ârle pe podea.
 — Mai degrab ă îl distrug, dec ât să­l las ă să ajung ă în mâinile cui nu 
trebuie!
 Teabing avea impresia c ă un nou val de oroare  îl sugrum ă. Munca lui de­
o viață risca s ă piară acum, chiar  în fața ochilor s ăi, spulber ându­i visul drag 
dintotdeauna.
 — Robert, nu! Strig ă alarmat. Nu­l distruge! Ai  în mână însuși Graalul! 
Rémy nu m­ar  împușca niciodat ă! Ne cunoa ștem de zece…
 Majordomul ridic ă revolverul spre plafon  și trase. Bubuitura r ăsună 
asurzitor pentru o arm ă atât de mic ă, în incinta circular ă auzindu­se un 
zgomot ca un tunet.
 Toată lumea  îngheță:
 — Eu nu m ă joc, replic ă Rémy. Urm ătorul glon ț va intra  în spinarea lui. 
Dă­i cheia de bolt ă lui Silas.

Reticent, Langdon  întinse criptex­ul. Silas se apropie  și îl luă, ochii lui 
roșii sclipind de bucuria r ăzbun ării. Puse cilindrul  în buzunar  și se trase 
înapoi, cu arma  încă îndreptat ă spre Langdon  și Sophie.
 Teabing sim ți brațul lui R émy încleștându­se pe pieptul lui  și începând 
să­l trag ă spre ie șire.
 — Dă­i drumul! Ceru Langdon.
 — Îl luăm pe domnul Teabing la o mic ă plimbare, r ăspunse majordomul, 
retrăgându­se  în continuare. Dac ă chema ți poli ția, îl omor! Dac ă încerca ți ceva,
îl omor. E clar?
 — Ia­m ă pe mine, insist ă Langdon, cuprins de emo ție. Dă­i lui drumul!
 Rémy începu s ă râdă:
 — Nu prea cred. Noi doi  împărtășim un trecut at ât de pl ăcut! Și, în plus, 
s­ar putea s ă­mi mai fie  încă de folos.
 Silas se retr ăgea și el cu spatele, al ături de servitor  și de Teabing, ale 
cărui cârje at ârnau  în urma lui, inutile.
 — Pentru cine lucra ți? Răsună vocea lui Sophie, limpede  și ferm ă.
 Întrebarea aduse o grimas ă ironic ă pe chipul lui R émy:
 — Ai fi tare surprins ă să afli, mademoiselle Neveu!
 La Ch âteau Villette,  șemineul din salon era deja rece, dar Collet se 
plimba  încă agitat prin fa ța lui, citind faxurile primite de la Interpol.
 Informa țiile nu se potriveau deloc cu ceea ce crezuse el.  În conformitate 
cu datele oficiale, Andr é Vernet era un cet ățean model.
 Nu avea cazier – nici m ăcar o amend ă pentru parcare ilegal ă. Educat la 
Sorbona, ob ținuse o diplom ă magna cum laudae  în Finan țe Interna ționale. 
Interpolul sus ținea c ă numele bancherului ap ărea uneori  în ziare, dar 
totdeauna  într­o lumina favorabil ă. Se p ărea că omul contribuise la proiectarea 
sistemului de securitate gra ție căruia The Depository Bank of Z ürich era un 
lider pe pia ța ultramodern ă a securit ății electronice. Istoricul c ărților lui de 
credit ar ăta o aplecare spre c ărți de art ă, vinuri scumpe  și muzic ă clasic ă – 
îndeosebi Brahms – pe care o asculta la o combin ă stereo de v ârf, pe care o 
cump ărase cu c âțiva ani  în urm ă.
 „Zero!” oft ă Collet.
 Unicul indiciu primit de la Interpol era un set de amprente digitale care, 
aparent, apar țineau majordomului lui Teabing.  Șeful echipei PTS citea acum 
raportul a șezat confortabil  într­un fotoliu,  în celălalt cap ăt al încăperii.
 — Ceva interesant?
 Ofițerul ridic ă din umeri:
 — Amprentele  îi apar țin lui R émy Legaludec. C ăutat pentru infrac țiuni 
minore. Nimic serios. Se pare c ă a fost dat afar ă de la universitate fiindc ă s­a 
conectat ilegal la cablurile telefonice, pentru a vorbi pe gratis. Iar mai t ârziu s­a
făcut vinovat de c âteva furturi m ărunte. Prin efrac ție. Și n­a achitat o factur ă 
de spitalizare pentru o traheotomie de urgen ță.
 Collet d ădu din cap, amintindu­ și o anchet ă a poli ției la un restaurant 
care omisese s ă men ționeze  în meniu c ă rețetă de chili includea  și ulei de

arahide. Un inocent om de afaceri murise la mas ă, în urma  șocului anafilactic, 
după numai o  înghițitură.
 — Probabil c ă Legaludec este intern aici, evit ând astfel s ă fie găsit de 
poliție. Iar asta a fost noaptea lui norocoas ă! Glumi anchetatorul.
 Collet oft ă din nou:
 — Bine, trimite­i datele c ăpitanului Fache.
 Ofițerul p ărăsi încăperea,  în acela și moment  în care un alt agent PTS 
năvăli înăuntru.
 — Domnule locotenent! Am g ăsit ceva  în șopron!
 După figura crispat ă a omului, Collet b ănui ce era.
 — Un cadavru?
 — Nu. Ceva mai … Mai nea șteptat!
 Frecându­se la ochi, locotenentul  își urm ă omul spre  șopron. C ând 
intrar ă în magazia umed ă, agentul  îi făcu semn spre mijloc, unde o scar ă din 
lemn era proptit ă vertical de marginea f ânarului aflat deasupra lor.
 — Scara asta nu era aici mai devreme!
 — Nu, domnule. Eu am pus­o a șa. Căutam amprente l ângă locul de 
parcare a Rolls­ului, c ând am v ăzut scara culcat ă pe podea. Nu i­a ș fi dat nici o
atenție, dar am remarcat c ă treptele sunt uzate  și pline de noroi. Scara asta e 
folosit ă frecvent.  Înălțimea f ânarului se potrivea cu lungimea ei, a șa că am 
ridicat­o  și am urcat s ă arunc o privire.
 Collet privi spre f ânar. „Cineva urc ă acolo cu regularitate?” De jos, locul 
părea doar o platform ă goală aflat ă la mare  înălțime,  însă cea mai mare parte a 
sa era ascuns ă vederii.
 Un alt agent PTS  își făcu apari ția în cap ătul sc ării, privind  în jos.
 — Domnule locotenent, sunt sigur c ă v­ar pl ăcea s ă vede ți asta, spuse 
omul, f ăcându­i semn cu m âna.
 Suspin ând obosit, Collet se prinse cu m âinile de scar ă și începu s ă urce. 
Treptele se  îngustau spre v ârf și, la un moment dat, aproape c ă­și pierdu 
echilibrul.  Șopronul p ărea că se învârtește cu el cu tot. Pun ând piciorul cu 
atenție, ajunse,  în sfârșit, în cap ăt. Agentul de pe platform ă îi întinse m âna și 
locotenentul o apuc ă, pășind în fânar.
 — Acolo e, spuse ofi țerul. Am g ăsit un singur set de amprente. Vom avea 
și identificarea  în cur ând.
 Collet se str ădui s ă străpung ă penumbra cu privirea. „Ce mama 
dracului?!” Lipit ă de peretele din spate al  șopronului, se afla o complex ă stație 
de lucru computerizat ă – dou ă computere, un monitor video cu ecran plat  și 
boxe, o serie de discuri  și o consol ă audio cu multiple canale, care p ărea a avea
propria surs ă de alimentare electric ă.
 „De ce ar urca cineva  în fiecare zi p ână aici pentru a lucra?”
 — Ai examinat sistemul?
 — E un post de ascultare.
 Collet se  întoarse, uimit:
 — Supraveghere electronic ă?

— Un sistem de ultim ă genera ție, încuviin ță agentul  și arat ă spre o mas ă 
lungă pe care se  îngrămădeau componente electronice, manuale, fire, ciocane 
de lipit  și alte dispozitive. Cineva  știa bine ce are de f ăcut. Multe dintre 
echipamentele astea sunt la fel de sofisticate ca acelea pe care le folosim noi. 
Microfoane miniaturale, acumulatoare fotoelectrice, cipuri RAM de mare 
capacitate… Are chiar  și câteva nano­discuri.
 Collet era impresionat.
 — Acesta­i un sistem complet, ad ăugă agentul,  întinz ându­i un dispozitiv
nu mai mare dec ât un calculator de buzunar.
 Din aparat pornea un fir de vreo treizeci de centimetri lungime, care avea 
la cap ăt o folie foarte sub țire, de m ărimea unui timbru.
 — Baza e un sistem de  înregistrare audio cu un hard disk de mare 
capacitate  și acumulator re încărcabil. Folia aceea de la cap ătul firului e o 
combina ție de microfon cu celul ă fotoelectric ă.
 Locotenentul cuno ștea acest tip de dispozitiv. Microfoanele acestea ca o 
foiță fuseser ă o inven ție extraordinar ă. Acum, un  înregistrator putea fi ata șat în
spatele unui bec, de pild ă, microfonul s ău tip foi ță copiind conturul bazei  și 
fiind vopsit  într­o nuan ță similar ă. Câtă vreme microfonul era pozi ționat astfel 
încât să poat ă primi lumina soarelui timp de c âteva ore pe zi, celulele 
fotoelectrice men țineau sistemul continuu  în func țiune. Asemenea dispozitive 
puteau  înregistra la infinit.
 — Metoda de recep ție? Întreb ă Collet.
 Agentul  îi arat ă un fir izolat care ie șea din computer, urca paralel cu 
peretele  și disp ărea printr­o gaur ă în acoperi ș.
 — Unde radio. Cu o mic ă anten ă pe acoperi ș.
 Collet  știa că aceste sisteme erau, de obicei, plasate  în birouri, fiind 
activate sonor pentru a economisi spa țiul ocupat pe hard disk  și înregistrau 
frânturi de conversa ție, transmi țând noaptea fi șierele audio arhivate, pentru a 
nu fi detectate. Dup ă transmitere, hard disk­ul se  ștergea automat, lu ând­o de 
la cap ăt a doua zi.
 Locotenentul  își îndrept ă aten ția spre un raft pe care erau depozitate 
câteva sute de casete audio, etichetate cu date  și numere de ordine.
 — Cineva a dus o activitate intens ă aici. Ai idee cine era ascultat?  Îl 
întreb ă pe agent.
 — Ei bine, domnule locotenent – r ăspunse acesta apropiindu­se de 
computer  și lans ând un program –,  ăsta e cel mai straniu aspect …
 Langdon era istovit c ând, al ături de Sophie, s ări barele de acces  în sta ția 
de metrou  și o lu ă la fug ă prin labirintul de tunele  și persoane. Remu șcările 
erau cople șitoare.
 „L­am implicat pe Leigh  și acum e  într­un pericol cumplit.”
 Rolul jucat de R émy venise ca un  șoc și totu și părea logic. Cei care 
căutau Graalul racolaser ă pe cineva din interior. „L­au abordat pe Teabing din 
acela și motiv pentru care am f ăcut­o  și eu.”  În decursul istoriei, to ți cei care 
deținuser ă cuno ștințe despre Graal fuseser ă ținta ho ților și speciali știlor,

deopotriv ă. Faptul c ă sir Leigh fusese vizat tot timpul ar fi trebuit s ă­i mai 
atenueze sentimentul de vinov ăție, însă nu reu șea. „Trebuie s ă­l găsim și să­l 
ajutăm. Ne întârziat!”
 Langdon o urm ă pe Sophie spre linia District and Circle, unde ea alerg ă 
spre o cabin ă telefonic ă pentru a anun ța poli ția, în ciuda avertismentelor lui 
Rémy. Între timp, profesorul se a șeză pe o banc ă alăturat ă, prad ă acelora și 
remu șcări.
 — Cea mai bun ă modalitate de a­l ajuta pe Leigh, insist ă ea în timp ce 
forma num ărul, este s ă implic ăm imediat autorit ățile londoneze. Crede­m ă!
 La început, el nu fusese de acord, dar,  în timp ce­i explica planul, logica 
lui Sophie p ărea că are din ce  în ce mai mult sens. Pentru moment, Teabing era
în siguran ță. Chiar dac ă Rémy și superiorii lui  știau unde se afl ă morm ântul 
cavalerului, probabil c ă tot aveau nevoie de ajutorul lui pentru a descifra versul
care se referea la glob. Pe Langdon  îl îngrijora mai mult ceea ce se va  întâmpla 
după ce vor g ăsi harta c ătre Graal. „Leigh va deveni un accesoriu inutil.”
 Dacă voia s ă­l ajute pe britanic  și să pună din nou m âna pe cheia de 
boltă, era absolut necesar s ă ajung ă la morm ântul acela  înaintea celorlal ți. „Din
păcate, R émy are un avans considerabil.”
 Sarcina lui Sophie era aceea de a­i  încetini  înaintarea.
 Iar sarcina lui era s ă găseasc ă morm ântul.
 Anun țând autorit ățile, îi vor obliga pe Silas  și pe R émy să piard ă timp 
încerc ând să se ascund ă de poli ție sau –  și mai bine – poate c ă vor fi prin și. 
Planul la care Langdon se g ândise era mai pu țin sigur dec ât al lui Sophie: s ă ia 
metroul p ână la sta ția King's College, care se afla  în apropiere  și era renumit ă 
pentru baza sa de date teologice computerizate. „Cel mai performant 
instrument de c ăutare”, se spunea. „R ăspunsuri pe loc la orice  întrebare pe 
teme de istorie a religiilor.” Oare ce ar fi g ăsit în baza aceea de date despere „un
cavaler de pap ă îngropat”?
 Se ridic ă și începu s ă se plimbe de colo, colo, a șteptând metroul.
 În sfârșit, Sophie ob ținuse leg ătura cu poli ția londonez ă.
 — Divizia Snow Hill, spuse dispecera. Cu cine s ă vă fac leg ătura?
 — Vreau s ă raportez o r ăpire.
 — Numele, va rog!
 — Agent Sophie Neveu, Poli ția Judiciar ă Francez ă.
 Func ția avu imediat efectul scontat:
 — Dou ă secunde, doamn ă. Vă fac leg ătura cu un detectiv.
 Oare poli ția îi va da crezare c ând îi va descrie pe r ăpitorii lui Teabing? 
„Un individ  în smoching.” Nici nu se putea o modalitate de identificare mai 
ușoară. Chiar dac ă Rémy și­ar fi schimbat hainele, partenerul s ău sărea 
imediat  în ochi: un c ălugăr albinos. „Imposibil de ratat.”  Și apoi, c âte limuzine 
Jaguar existau  în Londra?
 Legătura cu detectivul p ărea să se prelungeasc ă la infinit. „Haide o dat ă!”
Auzea pe fir tot soiul de clic ăituri  și păcănituri, de parc ă apelul ar fi fost 
transferat.

Trecuser ă deja cincisprezece secunde.
 În cele din urma, vocea unui b ărbat se auzi la cap ătul firului:
 — Agent Neveu?
 Înmărmurit ă, Sophie recunoscu instantaneu tonul aspru  și repezit:
 — Agent Neveu, repeta Bezu Fache. Unde mama dracului sunte ți?
 Câteva clipe r ămase f ără grai. C ăpitanul ceruse, probabil, dispeceratului 
să­l anun țe în cazul  în care suna Sophie.
 — Ascult ă, continu ă el vorbindu­i  în francez ă. Am f ăcut o gre șeală 
teribil ă. Robert Langdon e nevinovat. Au fost retrase toate acuza țiile împotriva 
lui. Totu și, am ândoi sunte ți în pericol! Trebuie s ă veniți aici!
 Parcă o izbi un pumn  în față. Încă nu știa ce s ă­i răspund ă; Fache nu era
omul care s ă se scuze pentru o nimica toat ă.
 — Nu mi­ai spus c ă Jacques Sauni ère era bunicul t ău. Am de g ând să 
trec cu vederea insubordonarea de care ai dat dovad ă, pun ând­o pe seama 
stresului emo țional.  În acest moment  însă și tu și Langdon trebuie s ă veniți la 
cea mai apropiat ă secție de poli ție londonez ă.
 „Știe că sunt  în Londra?! Oare ce altceva mai  știe?”  În fundal se auzea 
ceva ca o ma șină de găurit, iar pe fir r ăsună din nou un clic ciudat.
 — Încerci s ă localizezi apelul, c ăpitane?
 Vocea lui Fache deveni mai ferm ă:
 — Trebuie s ă colaborezi cu mine, agent Neveu. Am ândoi avem multe de 
pierdut  și trebuie s ă ne reducem c ât mai mult pierderile! Am f ăcut ni ște gre șeli 
noaptea trecut ă, iar dac ă aceste gre șeli o s ă ducă la moartea unui profesor 
american  și a unui criptograf de la DCPJ, cariera mea s­a dus pe apa s âmbetei.
De câteva ore tot  încerc s ă vă readuc undeva  în siguran ță.
 Un curent de aer cald se f ăcu sim țit în sta ție, semn c ă trenul se apropia 
și Sophie nu avea de g ând să­l piard ă, iar Langdon g ândea probabil la fel, 
fiindc ă se ridicase de pe banc ă și se apropia de ea.
 — Omul pe care­l cau ți este R émy Legaludec, spuse Sophie  în receptor. E
servitorul lui Teabing. Tocmai  și­a răpit st ăpânul în Temple Church  și…
 — Agent Neveu! Izbucni Fache  în clipa  în care trenul intra  în sta ție. Nu 
discut ăm așa ceva pe o linie nesecurizat ă. Vino imediat aici  împreun ă cu 
Langdon! Pentru binele vostru! E un ordin direct!
 Sophie  îi închise telefonul  în nas  și sări în tren,  în urma profesorului.
 Cabina imaculat ă a bimotorului Hawker era plin ă acum de  șpan și 
mirosea a propan  și a aer st ătut. Bezu Fache  îi expediase pe to ți și, rămas 
singur, se a șeză într­un fotoliu cu un pahar de b ăutură și cutia din lemn masiv
găsită în seiful lui Teabing.
 Trecându­și un deget peste trandafirul incrustat, deschise capacul. 
Înăuntru se afla un cilindru de piatra cu cinci discuri marcate cu litere. 
Discurile erau astfel aranjate,  încât formau cuv ântul „SOFIA”. Fache  îl studie 
îndelung  și apoi  îl scoase din cutie, examin ându­l pe  îndelete,  în cele din urm ă,
trase u șor de capete  și îl deschise. Era gol.

Îl închise  și­l așeză înapoi  în caset ă. Cu privirea r ătăcindu­i pe fereastr ă, 
rememor ă scurta conversa ție cu Sophie Neveu  și informa ția pe care o primise 
de la echipa PTS de la Ch âteau Villette. Sunetul telefonului  îl smulse din visare.
 Era centralista de la DCPJ care, pe un ton de scuz ă, îi spuse c ă 
președintele Depository Bank of Z ürich sunase  în repetate r ânduri  și insistase 
să vorbeasc ă direct cu c ăpitanul, de și i se spusese c ă acesta era ocupat cu 
probleme de serviciu  în Londra. Bomb ănind, c ăpitanul  îi spuse centralistei s ă­i 
facă legătura.
 — Monsieur Vernet, spuse el  înainte ca omul s ă apuce s ă deschid ă gura, 
îmi pare r ău că nu v­am sunat mai devreme, dar am fost ocupat. A șa cum am 
promis, numele b ăncii dumneavoastr ă nu a ap ărut în pres ă. În acest caz, ce 
anume v ă îngrijoreaz ă?
 Bancherul  îi povesti nelini știt cum Langdon  și Sophie scoseser ă din 
bancă o caset ă din lemn  și apoi  îl convinseser ă pe el s ă­i ajute s ă scape de 
poliție.
 — Dup ă aceea am auzit la radio c ă sunt criminali, am oprit ma șina și le­
am cerut caseta  înapoi, dar ei m­au atacat  și mi­au furat furgoneta.
 — Așadar sunte ți îngrijorat pentru o caset ă din lemn, replic ă Fache 
privind trandafirul incrustat  și ridic ând din nou capacul pentru a z ări cilindrul 
din interior.  Îmi pute ți spune ce anume se afl ă în caseta aceea?
 — Con ținutul nu are nici o importan ță. Pe mine m ă preocup ă doar 
reputa ția băncii mele. Niciodat ă nu s­a  înregistrat vreun furt la noi. Niciodat ă. 
Dacă nu pot recupera acest bun  în numele clientului meu, banca risc ă să fie 
ruinat ă.
 — Spunea ți că Sophie Neveu  și Robert Langdon aveau o cheie  și o parol ă.
Ce vă face s ă crede ți că au furat caseta?
 — Au ucis oameni  în seara asta. Inclusiv pe bunicul lui Sophie Neveu. 
Cheia  și parola au fost ob ținute, evident, prin mijloace ilegale.
 — Domnule Vernet, oamenii mei au investigat pu țin trecutul  și interesele 
domniei voastre. Evident, sunte ți un om de o mare cultur ă și de un rafinament 
deosebit.  Îmi imaginez c ă sunte ți, deopotriv ă și un om de onoare. Ca  și mine, de
altfel! Acestea fiind zise, v ă dau cuv ântul meu de comandant al Poli ției 
Judiciare c ă reputa ția băncii dumneavoastr ă, împreun ă cu acea caset ă, se afl ă 
pe mâini cât se poate de sigure.
 În fânarul de la Ch âteau Villette, Collet privea stupefiat monitorul 
computerului:
 — Sistemul spiona toate persoanele astea?
 — Da,  îi confirm ă agentul. Se pare c ă datele sunt stocate de peste un an.
 Locotenentul citi din nou lista, mut de uimire: „COLBERT SOSTAQUE – 
Președintele Consiliului Constitu țional;
 JEAN CHAFF ÉE – Custode, Muzeul Jeu de Paume;
 EDOUARD DESROCHERS – Arhivist­ șef, Biblioteca Mitterand;
 JACQUES SAUNI ÈRE – Custode, Muzeul Luvru;
 MICHEL BRETON – Director General, DAS (Securitatea Franceza).”

Agentul ar ăta spre ecran:
 — Num ărul patru este, evident, principala noastr ă preocupare.
 Collet  încuviin ță; observase  și el imediat. „Jacques Sauni ère era spionat.”
Parcurse din nou  și celelalte nume. „Cum a reu șit cineva s ă se infiltreze  în 
intimitatea acestor personalit ăți?”
 — Ai ascultat vreunul dintre fi șierele audio?
 — Da, c âteva. Iat ă unul dintre cele mai recente.
 Ofițerul tast ă câteva comenzi  și boxele prinser ă viață: „Capitaine, un 
agent du D épartement de Cryptographie est arriv é.”
 Collet crezu c ă nu aude bine.
 — Eu sunt! Asta­i vocea mea!
 Își aminti cum,  în timp ce st ătea la biroul lui Sauni ère, îl contactase prin 
radio pe Fache, aflat  în Marea Galerie, pentru a­i anun ța sosirea lui Sophie 
Neveu.
 — O mare parte din ancheta noastr ă de noaptea trecut ă a putut fi 
ascultat ă, dacă cineva  și­a dat pu țin interesul, ad ăugă agentul.
 — Ai trimis pe cineva s ă caute microfonul?
 — Nu­i nevoie.  Știu exact unde e plasat.
 Ofițerul se apropie de un teanc de noti țe și planuri  îngrămădite pe mas ă. 
Alese o fil ă și i­o întinse locotenentului.
 — Vi se pare cunoscut?
 Collet r ămase din nou f ără grai.  În fața sa se afla o fotocopie a unei 
scheme vechi ce  înfățișa o ma șinărie rudimentar ă. Nu putea citi legenda scris ă 
de mână, în italian ă, dar  știa bine ce era obiectul respectiv. O machet ă 
articulat ă a unui cavaler medieval francez.
 „Cavalerul de pe biroul lui Sauni ère!”
 Pe marginile filei cineva scrisese c âteva cuvinte cu o carioca ro șie. 
Notițele erau  în francez ă și păreau a fi sugestii de introducere  în machet ă a 
unui dispozitiv de ascultare.
 Silas st ătea pe bancheta din dreapta a limuzinei Jaguar, parcate  în 
apropierea Temple Church.  Își simțea palmele umede, str ânse în jurul criptex­
ului,  în vreme ce a ștepta ca R émy să­l lege pe Teabing cu fr ânghia pe care o 
găsise în portbagaj.
 În cele din urm ă, majordomul cobor î pe portiera din spate, ocoli ma șina 
și urcă la volan.
 — Legat bine? Se interes ă Silas.
 Rémy râse ușor, își scutur ă haina de ploaie  și privi peste um ăr la Leigh 
Teabing – un balot abia vizibil  în penumbra din spate.
 — N­o s ă plece nic ăieri! R ăspunse el.
 Istoricul se chinuia s ă scoat ă niște strig ăte înfundate  și Silas  își dădu 
seama c ă gura­i fusese acoperit ă cu fragmente din banda adeziv ă ce­l 
imobilizase pe el.
 — Ferme ta gueule! Strig ă Rémy.

Manevr ând un buton de pe bord, ridic ă paravanul de protec ție dintre 
banchetele din fa ță și restul limuzinei. Instantaneu, Teabing deveni invizibil  și 
de neauzit.
 — I­am ascultat destul p ână acum lament ările jalnice! Explic ă Rémy.
 După câteva minute, c ând limuzina str ăbătea str ăzile Londrei, telefonul 
lui Silas  începu s ă sune. „ Învățătorul.”  Îi răspunse repede, bucuros:
 — Alo?
 — Silas, se auzi accentul cunoscut al  Învățătorului,  îmi pare bine s ă te 
aud.  Înseamn ă că ești în siguran ță.
 Și el era  încântat s ă audă glasul celuilalt. Trecuser ă ore bune de c ând nu
mai vorbise cu el  și lucrurile luaser ă o întors ătură neașteptat ă. Acum  însă, 
păreau s ă fi reintrat pe f ăgașul normal.
 — Am cheia de bolt ă.
 — Iat ă o veste excelent ă! Rémy este cu tine?
 Silas ramase surprins auzind c ă Învățătorul  îi spune majordomului pe 
nume.
 — Da. El m­a eliberat.
 — Așa cum i­am cerut eu.  Îmi pare r ău că a trebuit s ă supor ți 
captivitatea at âta vreme.
 — Disconfortul fizic nu are nici o  însemn ătate. Important e c ă avem cheia
de bolt ă.
 — Da. Trebuie s ă­mi parvin ă imediat. Timpul este esen țial acum.
 Silas era ner ăbdător să­l întâlneasc ă, în sfârșit, pe  Învățător:
 — Da, domnule, a ș fi onorat.
 — Aș prefera ca R émy să mi­o aduc ă.
 „Rémy?” Silas era siderat. Dup ă tot ce f ăcuse el pentru  Învățător, acum 
onoarea de a­i  înmâna comoara  îi revenea altuia?! „ Învățătorul  îl prefer ă pe 
Rémy?”
 — Îmi dau seama c ă ești dezam ăgit și acest lucru  îmi spune c ă nu m­ai 
înțeles. Fii convins, ad ăugă Învățătorul vorbindu­i  în șoaptă, că mi­ar pl ăcea 
mult s ă primesc cheia de bolta de la tine – un om al Domnului, nu un criminal 
– însă trebuie s ă discut pu țin cu R émy. Mi­a nesocotit ordinele  și a comis o 
greșeală grav ă, care a periclitat  întreaga misiune.
 Silas sim ți un fior pe  șira spin ării și trase cu ochiul c ătre Rémy. R ăpirea 
lui Teabing nu f ăcuse parte din planul ini țial și ridica o problem ă în plus: ce vor
face cu el.
 — Tu  și cu mine suntem oameni ai Domnului,  îi șopti în continuare 
Învățătorul  și nimic nu ne abate de la scopul nostru. Acesta este motivul 
pentru care vreau ca R émy să­mi aduc ă cheia de bolt ă, înțelegi?
 Silas sesiz ă mânia din glasul  Învățătorului  și se întreb ă de ce era at ât de 
dur. „R émy a fost nevoit s ă­și arate fa ța; a f ăcut ceea ce trebuia s ă facă. A 
salvat cheia de bolt ă.”
 — Înțeleg, r ăspunse el.

— Bun! Pentru siguran ța ta, trebuie s ă te ascunzi f ără întârziere. Poli ția 
va porni cur ând pe urmele limuzinei  și nu vreau s ă fii prins. Opus Dei are un 
sediu  în Londra, nu­i a șa?
 — Desigur.
 — Și te po ți retrage acolo?
 — Ca orice alt membru.
 — Atunci du­te imediat  și să rămâi ascuns! Te voi suna  în clipa  în care 
voi avea cheia de bolt ă și­mi voi fi rezolvat problemele curente.
 — Ești în Londra?
 — Fă așa cum  ți­am spus  și totul va fi bine.
 — Da, domnule.
 Învățătorul oft ă, parc ă pentru a­i ar ăta ce r ău îi pare pentru ceea ce avea 
să urmeze.
 — Acum trebuie s ă vorbesc din nou cu R émy.
 Silas  îi întinse majordomului celularul, con știent c ă, probabil, aceasta 
era ultima convorbire telefonic ă din via ța lui R émy Legaludec.
 Rémy lu ă telefonul  își spuse  în sinea sa c ă acest biet c ălugăr n­avea idee 
ce soart ă îl aștepta, acum, c ă se achitase de misiunea ce­i revenise.
 „Învățătorul te­a folosit, Silas, iar episcopul t ău e doar un pion.”
 Încă se mai minuna de puterea de convingere a  Învățătorului. Aringarosa 
crezuse totul, orbit de propria lui disperare. „Era mult prea dornic s ă cread ă 
totul.” De și lui, unuia,  Învățătorul nu­i pl ăcea în mod deosebit, era m ândru c ă 
izbutise s ă­i câștige încrederea  și să­l ajute at ât de mult. „Mi­am c âștigat banii!”
 — Ascult ă­mă cu aten ție, îi spuse  Învățătorul. Du­l pe Silas la sediul 
Opus Dei  și lasă­l la c âteva str ăzi distan ță. Apoi vino la St. James's Park. E 
lângă Parlament  și Big Ben. Po ți parca limuzina pe Horse Guards Parade. 
Vorbim acolo.
 Și închise.
 Departamentul de Teologie  și Studii Religioase de la King's Coll ège – 
înființat de regele George al IV­lea  în 1829, se afl ă în apropiere de Parlament. 
Departamentul se m ândrește nu doar cu cei 150 de ani de experien ță în 
domeniul  învățământului  și cercet ării, ci  și cu fondarea,  în 1982, a Institutului 
de Cercet ări în Teologie Sistematic ă, deținător al uneia dintre cele mai avansate
și complexe biblioteci de studii religioase din lume.
 Langdon se sim țea istovit c ând, împreun ă cu Sophie, intr ă în bibliotec ă. 
Principala sal ă de studiu era exact a șa cum o descrisese Teabing – o uria șă 
încăpere octogonal ă dominat ă de o mas ă rotund ă enorm ă, în jurul c ăreia regele
Arthur  și cavalerii s ăi s­ar fi putut l ăfăi – dac ă ar fi  știut s ă utilizeze cele 
douăsprezece sta ții de lucru computerizate. La unul dintre capetele s ălii, o 
bibliotecar ă își turna o cea șcă de ceai, preg ătindu­se s ă­și înceap ă ziua de 
munc ă.
 — Minunat ă diminea ță, spuse ea cu accentul britanic caracteristic, 
lăsându­și ceaiul  și apropiindu­se de ei. V ă pot ajuta cu ceva?
 — Da, v ă mulțumim. Numele meu este …

— Robert Langdon, sur âse femeia.  Știu cine sunte ți.
 Pentru o clip ă, profesorul se temu c ă Fache  îi difuzase portretul  și la 
televiziunea britanic ă, dar z âmbetul bibliotecarei suger ă altceva. Langdon  încă 
nu se obi șnuise cu aceste momente de nea șteptat ă celebritate.  Și totu și, nimeni
n­ar fi fost mai  în măsură să­l recunoasc ă decât o bibliotecar ă de la un centru 
de studii religioase.
 — Pamela Gettum, se prezent ă ea, întinz ându­i m âna.
 Avea o figur ă jovial ă, inteligent ă și o voce pl ăcută. La g ât îi atârna o 
pereche de ochelari cu ram ă de baga  și lentile groase.
 — Îmi pare bine. Dumneaei este prietena mea, Sophie Neveu.
 Cele dou ă femei se salutar ă și Gettum se  întoarse imediat spre Langdon:
 — Nu  știam c ă ne ve ți vizita.
 — Nici noi. Dac ă deranjul nu este prea mare, v­am solicita ajutorul 
pentru a afla unele informa ții.
 Femeia  începu s ă­și mute greutatea de pe un picior pe altul, cu o 
expresie st ânjenit ă:
 — În mod normal, serviciile noastre sunt disponibile numai la cerere  și 
cu programare – cu excep ția cazului  în care a ți fost invitat de cineva de la 
Colegiu.
 Langdon cl ătină din cap:
 — Mă tem c ă am venit neanun țați. Un prieten mi­a vorbit despre 
dumneavoastr ă în termeni deosebit de apreciativi. Sir Leigh Teabing. Istoric al 
Royal Academy.
 Gettum se lumin ă deodat ă la fa ță și începu s ă râdă:
 — Oh, Doamne, da! Ce personaj! Fanatic! Ori de c âte ori vine, caut ă 
acela și lucru. Graalul  și numai Graalul. Sunt sigur ă că nu­și va abandona 
căutările dec ât mort. Timpul  și banii permit o pasiune at ât de pl ăcută, nu 
crede ți? Un adev ărat Don Quijote, omul acesta!
 — Și crede ți că ne pute ți ajuta?  Întreb ă Sophie. Este foarte important 
pentru noi.
 Femeia privi  în jur,  în sala pustie  și apoi le f ăcu un semn amical cu 
ochiul:
 — Păi, nu prea pot sus ține că sunt ocupat ă, nu­i a șa? At âta vreme c ât vă
treceți numele  în registru, nu v ăd cine ar avea ceva  împotriv ă. Ce anume dori ți?
 — Încerc ăm să găsim un morm ânt în Londra.
 — Avem cam dou ăzeci de mii de morminte  în ora ș. Îmi pute ți da mai 
multe am ănunte?
 — Este vorba despre morm ântul unui cavaler. Nu  îi cunoa ștem numele.
 — Un cavaler! Asta reduce raza de ac țiune considerabil. E mult mai pu țin
obișnuit.
 — Nu  știm prea multe despre acest cavaler,  îi explic ă Sophie. Iat ă ce 
avem despre el.
 Și scoase din buzunar o buc ățică de h ârtie pe care scrisese primele dou ă 
versuri din poem.

Nedorind s ă arate  întregul poem unui necunoscut, Langdon  și Sophie 
hotărâseră să arate numai primele dou ă versuri, cele care se refereau la 
cavaler. „Criptografie compartimentat ă.” Când o agen ție de spionaj intercepta 
un cod ce con ținea date delicate, fiecare criptograf lucra la o anumit ă secven ță 
a codului.  În acest fel, c ând textul era decriptat, nu exista nici un lucr ător care 
să cunoasc ă întregul mesaj.
 În cazul lor, precau țiile erau, probabil, exagerate; chiar dac ă bibliotecara 
ar fi v ăzut întregul poem, ar fi identificat morm ântul cavalerului  și ar fi  știut ce 
glob lipsea, informa țiile i­ar fi fost inutile  în absen ța criptex­ului.
 Gettum sesiz ă o intensitate aparte  în ochii renumitului profesor 
american, de parc ă găsirea urgent ă a acelui morm ânt ar fi fost o problem ă de o 
importan ță capital ă. Femeia cu ochi verzi care­l  însoțea părea la fel de 
nelini ștită.
 Nedumerit ă, bibliotecara  își puse ochelarii  și citi cele c âteva cuvinte de pe
hârtiuța ce­i fusese  înmânată:
 În London lies a knight a Pope interred.
 His labor's fruit a Holy wrath incurred.
 „În Londra zace un cavaler de pap ă îngropat.
 A lui str ădanie o sf ântă urgie  își atrase.”
 — Ce­i asta? Un joc de­a „c ăutați indiciile”  în stil Harvard?
 Râsul lui Langdon sun ă oarecum for țat:
 — Mda, ceva de genul acesta!
 Gettum r ămase t ăcută o clip ă, bănuind c ă nu i se spusese  întreaga 
poveste. Totu și, era intrigat ă și citi cu aten ție versurile:
 — Se pare c ă un cavaler a comis o fapt ă care n­a fost pe placul lui 
Dumnezeu  și cu toate acestea un pap ă a fost suficient de milos pentru a­l 
înmorm ânta în Londra.
 Langdon  încuviin ță:
 — Vă sugereaz ă ceva?
 Femeia se apropie de una dintre sta țiile de lucru.
 — Acum nu, dar s ă vedem ce avem  în baza de date.
 În ultimele dou ă decenii, Institutul de Cercetare  în Teologie Sistematic ă 
de la King's College utilizase programe de recunoa ștere optic ă a caracterelor, 
împreun ă cu dispozitive de transpunere lingvistic ă pentru a sistematiza  și 
cataloga o gam ă uriașă de texte – enciclopedii de religie, biografii, scripturi  în 
zeci de limbi, culegeri istorice, coresponden ță a Vaticanului, jurnale ale 
clericilor – tot ce putea fi considerat ca apar ținând spiritualit ății umane. Dat 
fiind c ă aceast ă uriașă culegere de informa ții se prezenta  în form ă 
computerizat ă, datele erau mult mai accesibile dec ât cele dintr­o bibliotec ă 
obișnuită, cu c ărți obișnuite.
 Așezându­se  în fața unui computer, Gettum reciti versurile  și începu s ă 
tasteze:
 — Pentru  început, vom  încerca o c ăutare direct ă, cu c âteva cuvinte­cheie 
evidente  și vom vedea ce ob ținem.

— Mul țumim.
 Bibliotecara tast ă câteva cuvinte: „LONDON, KNIGHT, POPE – «LONDRA, 
CAVALER, PAPA» „
 Dădu comanda de c ăutare  și masiva unitate central ă aflat ă la subsol 
începu s ă scaneze datele cu viteza de 500 MB/secund ă.
 — Am cerut sistemului s ă ne arate toate documentele al c ăror text 
complet cuprinde toate aceste trei cuvinte. Vom ob ține foarte multe trimiteri, 
dar mi se pare un bun punct de plecare.
 Pe ecran ap ăruser ă deja primele trimiteri: „Picturi ale papei. Portretele lui
sir Joshua Reynolds, London University Press.”
 Gettum cl ătină din cap:
 — Asta nu seam ănă cu ceea ce c ăutam noi.
 Și trecu la urm ătoarea trimitere: „Scrierile londoneze ale lui Alexander 
Pope, de G. Wilson Knight.”
 Tot nimic!
 Lista de pe ecran se lungea mai repede dec ât în mod obi șnuit. Zeci de 
texte ap ărură, multe dintre ele referindu­se la scriitorul britanic din secolul al 
XVIII­lea Alexander Pope, a c ărui oper ă antireligioas ă părea a con ține o 
sumedenie de referiri la Londra  și la cavaleri.
 Gettum arunc ă o privire rapid ă către câmpul numeric aflat la baza 
ecranului. Calcul ând num ărul curent de trimiteri  și înmul țindu­l cu procentul 
care mai trebuie analizat din  întreaga baz ă de date, computerul afi șa o estimare
a num ărului total de trimiteri poten țiale. De data aceasta, cifra era incredibil de
mare!
 Numărul estimat al trimiterilor totale: 2 692.
 — Trebuie s ă mai rafin ăm parametrii de c ăutare, spuse ea, oprind 
computerul. Acestea sunt unicele informa ții pe care le ave ți despre acel 
morm ânt? Nu mai  știți nimic altceva?
 Langdon  îi arunc ă lui Sophie o privire nesigur ă.
 „Ăsta nu­i un joc”,  își spuse femeia. Auzise ea ceva despre aventurile lui 
Robert Langdon  în Roma, anul trecut. Americanului  îi fusese oferit acces liber 
la cea mai strict ă bibliotec ă din lume – Arhivele Secrete ale Vaticanului. Acum 
se întreba ce lucruri ascunse aflase el acolo  și dacă nu cumva aceast ă căutare 
avea vreo leg ătură cu unele informa ții descoperite la Vatican. Iar experien ța ei 
profesional ă era suficient de bogat ă pentru a  ști că majoritatea celor ce c ăutau 
cavaleri  în Londra aveau un unic scop: Graalul.
 Gettum sur âse și­și potrivi ochelarii:
 — Sunte ți prieten cu sir Leigh Teabing, v ă aflați în Londra  și căutați un 
cavaler. Nu pot dec ât să presupun c ă ținta dumneavoastr ă este Graalul.
 Langdon  și Sophie schimbar ă o privire  îngrijorat ă.
 — Prieteni, aceast ă bibliotec ă este, dac ă vreți, tab ăra de baz ă a celor care
caută Graalul.  Și Leigh Teabing se num ără printre ei. A ș vrea s ă am eu c âte un 
șiling pentru fiecare ocazie  în care am tastat nume ca Rose, Maria Magdalena,

Sangreal, Merovingian, Le Prieur é din Sion etc. Etc. Tuturor le plac 
conspira țiile.
 Apoi, sco țându­și ochelarii,  îi privi  în față:
 — Am nevoie de mai multe informa ții.
 În tăcerea care urm ă, își dădu seama c ă dorin ța de discre ție a oaspe ților 
săi începea s ă fie dep ășită de ner ăbdarea de a ob ține repede un rezultat.
 — Iat ă, izbucni Sophie Neveu. Asta e tot ce  știm.
 Împrumut ând un pix de la Langdon, scrise  încă două versuri pe bucata 
de hârtie ini țială:
 You seek the orb tfiat ought be on his tomb.
 It speaks of Rosy flesh and seeded womb.
 „Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.
 Vorbind de carne Roz ă și pântece  însămânțat.”
 Gettum sur âse în sinea ei. „ Într­adev ăr, Graalul”,  își spuse, remarc ând 
aluzia la roz ă și la p ântecele ei  însămânțat.
 — Am s ă vă ajut, spuse ridic ându­și privirea spre ei. Pot  întreba de unde 
provin aceste versuri?  Și de ce c ăutați un glob?
 — Pute ți întreba, replic ă Langdon cu un z âmbet cald,  însă e o poveste 
lungă și noi avem foarte pu țin timp la dispozi ție.
 — Îmi pare un fel politicos de a­mi spune s ă­mi v ăd de treaba mea.
 — Ți­am r ămâne profund recunosc ători, Pamela, insist ă profesorul, dac ă 
ai putea afla cine este acest cavaler  și unde a fost  îngropat.
 — Foarte bine, r ăspunse ea  și începu s ă tasteze din nou. Dac ă aceast ă 
căutare are leg ătură cu Graalul, ar trebui s ă folosim  și cuvinte­cheie referitoare
la el. Voi ad ăuga un parametru de proximitate  și voi elimina obligativitatea 
titlului. Astfel vom limita trimiterile la acele cuvinte­cheie ce apar  în apropierea 
unui termen referitor la Graal.
 „Caut ă: LONDON, KNIGHT, POPE, TOMB.
 Caută rezultate  și cu oricare dintre cuvintele:
 GRAAL, ROSE, SANGREAL, CHALICE.”
 — Cât timp va dura? O  întreba Sophie.
 „Câteva sute de terabi ți cu c âmpuri multiple de referin țe încruci șate?” 
Ochii bibliotecarei lucir ă când dădu comanda de c ăutare:
 — Doar vreo cincisprezece minute!
 Oaspe ții ei r ămaser ă amândoi t ăcuți, dar Gettum era sigur ă că sfertul de 
oră era pentru ei o ve șnicie.
 — Pu țin ceai?  Întreb ă ea, ridic ându­se de la masa rotund ă. Leigh 
întotdeauna gust ă ceaiul meu.
 Centrul Opus Dei din Londra este o cl ădire modest ă din c ărămidă la 
numărul 5 pe Orme Court, cu vedere spre Kensington Gardens. Silas nu mai 
fusese niciodat ă aici, dar,  în vreme ce se apropia de cl ădire,  îl cuprinse o 
liniștitoare senza ție de ad ăpost și de ocrotire.  În ciuda ploii, R émy îl lăsase 
puțin mai departe, pentru a nu intra cu limuzina pe str ăzile principale. Lui  însă
nu­i displ ăcea s ă mearg ă pe jos, iar ploaia sim țea că îl purific ă.

La sugestia lui R émy, își ștersese revolverul  și îl aruncase  într­o gur ă de 
canal. Era bucuros s ă scape de el. Se sim țea mai u șor acum. Picioarele  încă îl 
dureau de la at âtea ore de imobilizare, dar  îndurase el suferin țe și mai 
cumplite.  Își aminti de Teabing, pe care majordomul  îl lăsase legat  în spatele 
limuzinei; f ără îndoial ă că și el sim țea deja durerea.
 — Ce vei face cu b ătrânul?  Îl întrebase pe R émy în ma șină.
 — Decizia asta  îi apar ține Învățătorului,  îi spuse servitorul, cu o hot ărâre 
stranie  în voce.
 Acum,  în timp ce se apropia de sediul Opus Dei, ploaia se  înteți, 
îmbib ându­i roba  și răscolindu­i r ănile de ieri. Era gata s ă lase  în urm ă 
păcatele ultimelor dou ăzeci și patru de ore  și să­și cure țe sufletul,  își 
îndeplinise misiunea.
 Travers ând curticica spre intrarea principal ă, găsi ușa descuiat ă. O 
împinse  și păși în holul modest. Un semnal electronic se activ ă sus,  în clipa  în 
care el p ăși pe covor. Soneria era ceva obi șnuit în aceste centre  în care locatarii
își petreceau cea mai mare parte a timpului  în camerele lor, rug ându­se. La 
etaj, podeaua de lemn sc ârțâi sub pa șii cuiva.
 Un bărbat cu o manta  în spate cobor î scările:
 — Vă pot ajuta cu ceva?
 Avea o privire bl ândă, care p ărea să nu observe aspectul neobi șnuit al 
vizitatorului.
 — Vă mulțumesc. Numele meu este Silas. Sunt membru Opus Dei.
 — American?
 El încuviin ță.
 — Mă aflu  în ora ș doar pentru o zi. Pot r ămâne aici?
 — Nici nu trebuie s ă întreba ți. Sunt dou ă camere libere la etajul al 
treilea. S ă vă aduc pu țin ceai  și pâine?
 — Mul țumesc.
 Era fl ămând.
 Silas urc ă în modesta c ămăruță cu fereastr ă, în care  își scoase sutana  și,
rămânând în lenjeria de corp,  îngenunche ca s ă se roage.  Îl auzi pe c ălugărul 
de adineauri cum urc ă scara  și îi lasă o tav ă în fața ușii. Își încheie rug ăciunea,
mâncă și se întinse  în pat.
 Trei etaje mai jos, un telefon  începu s ă sune. C ălugărul Opus Dei care  îl 
întâmpinase pe Silas r ăspunse:
 — Poli ția londonez ă, spuse vocea de la cel ălalt cap ăt al firului.  Încerc ăm 
să dăm de urma unui c ălugăr albinos. Am fost informa ți că ar putea fi la 
dumneavoastr ă. L­ați văzut cumva?
 — Da, replica omul surprins, e aici. S­a  întâmplat ceva?
 — Este la dumneavoastr ă acum?
 — Da, sus  în camer ă și se roag ă. Ce se  întâmplă?
 — Lăsați­l acolo unde e,  îi ceru ofi țerul. Nu spune ți nim ănui nici un 
cuvânt. Îmi trimit oamenii imediat.

St. James's Park este o insul ă de verdea ță în mijlocul Londrei, o gr ădină 
public ă între palatele Westminster, Buckingham  și St. James's. Odinioar ă 
închis de regele Henric al VIII­lea  și populat cu v ânat, parcul este azi deschis 
publicului.  În zilele  însorite, londonezii ies la picnic la umbra s ălciilor  și 
hrănesc pelicanii de pe lac, ai c ăror str ămoși i­au fost d ăruiți regelui Carol al II­
lea de ambasadorul Rusiei.
 Acum nu se z ărea însă nici un pelican. Vremea ploioas ă atrăsese,  în 
schimb, pesc ărușii de pe malul oceanului. Spa țiile verzi erau pline – sute de 
trupuri aerodinamice, argintii care se  îndreptau toate  în aceea și direc ție. În 
ciuda ce ții de diminea ță, parcul oferea o priveli ște splendid ă spre Parlament  și 
Big Ben. R ătăcind cu privirea peste peluze, dincolo de lac  și de siluetele 
elegante ale s ălciilor,  Învățătorul z ări clădirea  în care se afla morm ântul 
cavalerului – adev ăratul motiv pentru care  îi ceruse lui R émy să vină aici.
 În momentul  în care  îl văzu că se apropie de limuzin ă, majordomul se 
întinse  și îi deschise portiera.  Învățătorul se opri o clip ă și luă o înghițitură din 
sticla cu coniac pe care o avea  în buzunar. Apoi,  ștergându­și gura, urc ă în 
mașină și închise portiera.
 Rémy ridic ă în mână cheia de bolt ă, ca pe un trofeu:
 — Aproape c ă o pierdusem.
 — Te­ai descurcat foarte bine.
 — Ne­am descurcat foarte bine,  îl corect ă Rémy, înmânându­i criptex­ul.
 Învățătorul  îl admir ă pe îndelete, sur âzând:
 — Dar pistolul? L­ai  șters?
 — Da  și l­am pus  în torpedo, acolo unde l­am g ăsit.
 — Excelent!
 Apoi, mai lu ând o gur ă de coniac,  îi întinse sticla:
 — Să toastam pentru succesul nostru. Cap ătul drumului e aproape.
 Rémy accept ă sticla cu pl ăcere. Coniacul avea un gust cam s ărat, dar nu­
i păsa. El  și Învățătorul erau parteneri cu adev ărat acum. Se  și vedea ajuns pe 
o altă treapt ă în viață. „Nu voi mai fi niciodat ă servitor.” Privind lacul cu ra țe, 
Château Villette  îi părea undeva, la sute de kilometri dep ărtare.
 Luă o alt ă înghițitură și simți cum alcoolul  îi pune s ângele  în mișcare. 
Căldura pl ăcută din g ât se transform ă însă foarte repede  într­o fierbin țeală 
inconfortabil ă. Își lărgi pu țin papionul,  în încercarea de a respira mai bine.  Îi 
înapoie sticla cu un gest  încet:
 — Probabil c ă am b ăut destul.
 — Rémy, dup ă cum bine  știi, tu e ști singurul care­mi cunoa ște 
identitatea.  Ți­am acordat o  încredere uria șă.
 — Da, replica el l ărgindu­ și și mai mult papionul.  Și identitatea ta va 
merge cu mine  în morm ânt.
 Învățătorul r ămase t ăcut c âteva clipe lungi:
 — Te cred.
 După ce puse  în buzunar sticlu ța de coniac  și cheia de bolt ă, se întinse 
spre torpedo  și scoase din ăuntru micul revolver Medusa. Pentru un moment,

Rémy sim ți un val de spaim ă, dar  Învățătorul se mul țumi s ă ascund ă arma  în 
buzunarul pantalonului.
 „Ce naiba face?” se  întreb ă servitorul, cuprins de transpira ție rece.
 — Știu că ți­am promis libertatea, relu ă Învățătorul pe un ton plin de 
regret. Dar  ținând seama de circumstan țe, asta e tot ce pot face.
 Brusc, g âtul i se umfl ă tăindu­i r ăsuflarea  și Rémy se pr ăbuși peste 
volan, sim țind un val de vom ă care­i urca  în traheea din ce  în ce mai pu țin 
încăpătoare.  Încerc ă să strige, dar nu scoase dec ât un sc âncet. Acum  înțelese 
de ce era coniacul s ărat.
 „Am fost otr ăvit!”
 Nevenindu­i s ă cread ă, se întoarse  și­l văzu pe  Învățător care st ătea calm 
lângă el și privea drept  înainte, prin parbriz. Ochii i se  încețoșară și se chinui 
să tragă aer în piept. „Am f ăcut tot ce mi­a cerut! Cum  îmi poate face una ca 
asta?!” Dac ă avusese de g ând de la bun  început s ă­l omoare sau dac ă luase 
hotărârea asta dup ă evenimentele din Temple Church – R émy n­avea s­o mai 
afle niciodat ă. Mânat de furie  și de teroare,  încerc ă să se repead ă la Învățător, 
dar trupul s ău aproape  țeapăn abia reu și să se clinteasc ă. „Am avut  încredere 
în tine!”
 Se chinui s ă își ridice pumnii  încleștați pentru a ap ăsa pe claxon, dar 
alunec ă într­o parte  și căzu pe banchet ă, cu capul aproape de coapsele 
Învățătorului, str ângându­și spasmodic g âtlejul. Ploaia c ădea ca o perdea. Nu 
mai vedea deja nimic, dar creierul lui lipsit de oxigen se chinuia s ă mai p ăstreze
o urm ă de luciditate. Lumea se  întunec ă din ce  în ce mai mult  în jurul lui  și 
Rémy Legaludec ar fi putut s ă jure c ă în apropiere aude fo șnetul valurilor de pe
Riviera francez ă.
 Învățătorul cobor î din limuzin ă, mul țumit s ă vadă că nimeni nu se uita 
spre el. „N­am avut de ales”,  își spuse, observ ând cu surprindere c ă nu sim țea 
nici o remu șcare. „R émy și­a hot ărât singur soarta!” Se temuse de la bun 
început c ă majordomul va trebui eliminat la  încheierea misiunii, dar prin faptul
că­și arătase fa ța în biseric ă, Rémy își grăbise sf ârșitul. Vizita nea șteptat ă a lui 
Robert Langdon la Ch âteau Villette fusese un noroc la care n­ar fi  îndrăznit s ă 
spere, dar ridicase  și o dilem ă complex ă. Langdon adusese cheia de bolt ă chiar 
în „inima” opera țiunilor – lucru care constituise o surpriz ă plăcută –, dar 
atrăsese și poli ția pe urmele lui. Amprentele lui R émy se aflau  în toat ă 
reședința, ca  și la postul de ascultare din hambar. Acum era  încântat de faptul 
că avusese at âta grij ă să elimine orice poten țială legătură între propriile 
activit ăți și cele ale lui R émy. Nimeni nu avea cum s ă­l bănuiasc ă de implicare 
dacă majordomul nu vorbea, iar acum acest risc fusese eliminat.
 „Încă un am ănunt de rezolvat”,  își spuse, apropiindu­se de portiera din 
spate. „Poli ția nu va avea idee ce s­a  întâmplat…  Și nu va mai exista nici un 
martor viu care s ă le povesteasc ă.” Privind cu aten ție în jur pentru a se asigura 
că nu­l vede nimeni, deschise portiera  și urcă în limuzin ă.

Câteva minute mai t ârziu,  Învățătorul traversa St. James Park. Doar 
două persoane mai r ămăseser ă. Langdon  și Neveu. Cu ele situa ția era pu țin 
mai complicat ă. Deocamdat ă însă trebuia s ă se ocupe de criptex.
 Privind triumf ător peste aleile parcului,  își zări destina ția. „În Londra 
zace un cavaler de pap ă îngropat.” Imediat ce auzise poemul,  știuse r ăspunsul. 
Faptul c ă toți ceilal ți nu­și dăduser ă seama nu era  însă surprinz ător. „Eu am 
un avantaj deloc cinstit!” Ascult ând timp de luni de zile conversa țiile lui 
Sauni ère, îl auzise pe Marele Maestru men ționând adesea numele acestui 
cavaler, pentru care nutrea o apreciere aproape egal ă cu aceea pe care o 
resim țea față de Leonardo da Vinci. Aluzia din primele dou ă versuri ale 
poemului era uimitor de simpl ă, o dat ă ce­ți dădeai seama de ea – un punct  în 
plus pentru ingeniozitatea lui Sauni ère!
 — Dar  încă nu­și imagina cum anume avea s ă­i dezv ăluie acel morm ânt 
parola pentru criptex.
 „Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.”
 Își amintea vag c ă văzuse fotografii ale morm ântului, cu evidenta sa 
particularitate: un glob magnific. Sfera uria șă plasat ă deasupra sarcofagului 
era aproape la fel de mare ca  și morm ântul în sine. Dar prezen ța globului era 
deopotriv ă încurajatoare  și tulbur ătoare. Pe de o parte, p ărea un fel de semn de
avertizare;  și totu și, poemul pomenea despre un glob ce se afla odinioar ă pe 
acel morm ânt… Nu unul care exista  și azi. Dar probabil c ă, la o examinare mai 
atent ă, sarcofagul  își va dezv ălui misterul.
 Ploaia era mai deas ă acum  și Învățătorul afund ă bine criptex­ul  în 
buzunarul drept, pentru a­l feri de umezeal ă. Micul revolver Medusa era ascuns
bine  în cel din st ânga. Dup ă câteva minute, p ășea deja  în tăcutul sanctuar al 
clădirii vechi de nou ă sute de ani.
 Exact  în clipa  în care  Învățătorul intra la ad ăpost de ploaie, episcopul 
Aringarosa p ășea pe pista ud ă a Aeroportului Biggin Hill, str ângându­și sutana 
în jurul corpului. Sperase s ă fie întâmpinat de c ăpitanul Fache, dar  în locul lui 
văzu un t ânăr poli țist britanic care se apropiase cu o umbrel ă.
 — Episcopul Aringarosa? C ăpitanul Fache a fost nevoit s ă plece  și m­a 
rugat pe mine s ă mă ocup de dumneavoastr ă. Mi­a sugerat s ă vă conduc la 
Scotland Yard, fiind de p ărere c ă așa este cel mai sigur.
 „Mai sigur?” Aringarosa privi spre servieta cu obliga țiuni pe care o 
strângea  în mână. Aproape c ă uitase de ea.
 — Da, v ă mulțumesc.
 Urcă în ma șina poli ției, întreb ându­se pe unde o fi Silas. Dup ă câteva 
minute, sta ția radio de la bord  îi oferi r ăspunsul: „Orme Court, num ărul 5.”
 Episcopul recunoscu imediat adresa.
 „Centrul Opus Dei din Londra!”
 Se întoarse brusc spre  șofer:
 — Du­m ă imediat acolo!
 Langdon nu­ și luase privirea de la monitor de c ând începuse c ăutarea.
 „Cinci minute  și doar dou ă trimiteri! Ambele irelevante.”

Începea s ă se îngrijoreze.
 Pamela Gettum se afla  într­o  încăpere al ăturat ă, preg ătindu­le ceva de 
băut. Neinspira ți, el și Sophie  întrebaser ă dacă n­ar putea avea  și puțină cafea 
lângă ceaiul pe care  îl oferise bibliotecara  și, dup ă piuitul cuptorului cu 
microunde ce r ăzbătea de dincolo, profesorul b ănui c ă vor fi trata ți cu cafea 
instant.
 În cele din urm ă, computerul d ădu un nou semn de via ță:
 — Se pare c ă a mai g ăsit o trimitere, strig ă Gettum din cealalt ă camer ă. 
Care­i titlul?
 Langdon privi monitorul:
 Alegoria Graalului  în literatura medieval ă: un tratat despre sir Gawain  și 
Cavalerul Verde.
 — Alegoria Cavalerului Verde, r ăspunse el.
 — Inutil ă. N­avem prea mul ți uria și verzi  îngropa ți în Londra!
 Răbdători, Langdon  și Sophie r ămaser ă neclinti ți lângă monitor, 
așteptând încă două trimiteri. C ând însă computerul emise un nou „bing” 
informativ, titlul ap ărut pe ecran  îi luă complet pe nepreg ătite:
 Die Opern von Richard Wagner
 — Opera lui Wagner? Se mir ă Sophie.
 Gettum ap ăru în cadrul u șii, cu un plicule ț de cafea instant  în mână.
 — Mi se pare o trimitere ciudat ă. Wagner a fost cavaler?
 — Nu, r ăspunse Langdon intrigat. Dar a fost un bine cunoscut 
francmason.
 „La fel ca Mozart, Beethoven, Shakespeare, Gerswin, Houdini  și Disney.” 
Nenum ărate c ărți fuseser ă scrise pe tema leg ăturilor dintre masoni, cavalerii 
templieri, Le Prieur é din Sion  și Sfântul Graal.
 — Vreau s ă văd asta, ad ăugă profesorul. Cum fac s ă citesc  întregul text?
 — Nu ave ți nevoie de tot textul. Da ți un clic pe titlul hypertext. 
Computerul va afi șa cuvintele­cheie  împreuna cu mono prelog­uri  și triple 
postlog­uri ale contextului.
 Langdon nu  înțelesese nimic din ce­i spusese femeia, dar acces ă titlul 
respectiv.
 O nou ă fereastr ă apăru pe ecran:…”Cavaler mitologic pe nume Parsifal 
care…
 Căutare metaforic ă a Graalului despre care …
 Filarmonica din Londra  în 1855…
 Antologia Diva a Rebecc ăi Pope  în care…
 la morm ântul lui Wagner din Bayreuth, Germania …”
 — Aici apare cuv ântul „Pope” aici, dar nu cel pe care  îl căutăm, observ ă 
Langdon, dezam ăgit.
 Totuși, eficacitatea  și ușurința de utilizare a sistemului computerizat i se 
păreau extraordinare. Cuvintele­cheie cu contextul lor erau suficiente pentru a­
i aminti c ă opera Parsifal a lui Wagner constituia un tribut adus Mariei

Magdalena  și urma șilor lui Iisus Hristos, redat  în povestea unui t ânăr cavaler 
pornit  în căutarea adev ărului.
 — Ave ți răbdare, insist ă Gettum. L ăsați computerul s ă­și facă treaba!
 În urm ătoarele minute pe ecran ap ărură alte c âteva referiri la Graal, 
inclusiv un text despre trubaduri – celebrii menestreli ai Fran ței medievale. 
Langdon  știa că nu e doar o simpl ă coinciden ță faptul c ă termenii „menestrel” 
și „minister” din limba englez ă, cu înțelesul de pastor, au aceea și rădăcina 
etimologic ă. Trubadurii erau slujitori sau „pastori” itineran ți ai Bisericii Mariei 
Magdalena, folosind muzica pentru a r ăspândi în rândul popula ției povestea 
sacrului feminin.  Și astăzi, ei pream ăreau  în cântec virtu țile „Doamnei noastre” 
– o splendid ă femeie misterioas ă, căreia îi jurau credin ță veșnică.
 Nerăbdător, d ădu un clic pe hypertext, dar nu g ăsi nimic.
 Computerul piui din nou:
 Cavaleri, vale ți, popi  și pentagrame: Istoria sf ântului Graal  în tarot
 — Nu m ă surprinde deloc,  îi spuse profesorul lui Sophie. Unele dintre 
cuvintele noastre cheie sunt identice cu cele ale c ărților de Tarot. Nu  știu dac ă 
bunicul t ău ți­a spus vreodat ă, dar jocul acesta e un fel de „catehism 
prescurtat” pentru povestea Miresei Pierdute  și a subjug ării ei de c ătre Biseric ă.
 Sophie  îl privi ne încrez ătoare:
 — Habar nu aveam.
 — Tocmai asta e. Folosind un joc metaforic, c ăutătorii Graalului  își 
disimulau mesajul, ferindu­l de ochii scrut ători ai Bisericii.
 Langdon se  întreba adesea c âți dintre cei ce se distrau ast ăzi cu jocurile 
de cărți știau c ă obișnuitele patru culori – pic ă, trefl ă, cup ă și caro – erau 
simboluri ce aminteau de Graal  și proveneau din cele patru culori ale c ărților 
de Tarot: spad ă, cup ă, sceptru  și pentagram ă.
 Pica era spada – Palo șul. Simbol masculin.
 Cupa era, fire ște, tot cupa – Potirul. Simbol feminin.
 Trefla era sceptrul – Mo ștenirea regal ă. Urma șii.
 Caroul era Pentagrama – Zei ța. Sacrul feminin.
 Patru minute mai t ârziu, c ând Langdon  începuse deja s ă se team ă că nu 
vor găsi ceea ce c ăutau, computerul le oferi o nou ă trimitere:
 Gravita ția geniului: biografia unui cavaler modern.
 — Gravita ția geniului! Striga Langdon c ătre Gettum. Biografia unui 
cavaler modern!
 — Cât de modern? Replic ă bibliotecara. Te rog s ă nu­mi spui c ă este 
vorba despre sir Rudy Giuliani al vostru! Mie, personal, mi se pare pu țin cam 
prea tras ă de p ăr.
 Langdon avea propriile lui dubii cu privire la proasp ăt înnobilatul sir 
Mick Jagger, dar nu era acum momentul s ă dezbat ă politica  în domeniu a 
Curții Britanice.
 — Să ne uit ăm, suger ă el și acces ă titlul hypertext: …”Onorabilul cavaler, 
sir Isaac Newton …
 În Londra  în 1727  și…

Morm ântul s ău de la Westminster Abbey …
 Alexander Pope, prieten  și coleg…”
 — Cred c ă „modern” este, totu și, un termen destul de relativ, strig ă 
Sophie c ătre Gettum. E o carte veche. Despre sir Isaac Newton.
 Bibliotecara cl ătină din cap:
 — Inutil! Newton a fost  îngropat la Westminster Abbey – inima 
protestantismului englez  și în nici un caz nu a participat vreun pap ă! Frișcă și 
zahăr? Întreb ă ea ar ătând spre ce știle de cafea solubil ă.
 Sophie  încuviin ță.
 — Robert!  Îl strig ă Gettum, v ăzând că Langdon nu are de g ând să îi 
răspund ă.
 Profesorul  își ridic ă ochii de pe ecran, sim țind cum inima  începe s ă­i bat ă
mai tare:
 — Sir Isaac Newton e cavalerul pe care­l c ăutăm, declar ă el. Cercet ările 
sale au dus la descoperiri  științifice care au atras m ânia Bisericii.  Și a fost Mare
Maestru al Le Prieur é din Sion. Nu e suficient?
 — Suficient?  Îi răspunse Sophie ar ătând spre poem. Cum r ămâne cu 
cavalerul  îngropat de pap ă? Ai auzit­o pe doamna Gettum: la  înmorm ântarea 
lui Newton nu a luat parte nici un pap ă, nici un catolic.
 Langdon  întinse m âna spre mouse:
 — Cine a zis ceva despre un pap ă – catolic?
 Dădu un clic pe „Pope”  și pe ecran ap ăru întreaga fraz ă: „Înmorm ântarea 
lui sir Isaac Newton, la care au asistat regi  și membri ai nobilimii, a fost 
prezidat ă de Alexander Pope, prieten  și coleg, care i­a adus decedatului un 
emoționant elogiu  înainte de a­i arunca primul pumn de  țărână peste sicriu.”
 Profesorul  își ridic ă ochii spre Sophie:
 — De data asta l­am nimerit pe cel care trebuie. Alexander Pope. A. Pope.
 În London lies a knight a Pope interred!
 Sophie se ridic ă, înmărmurit ă.
 Jacques Sauni ère, maestrul dublelor  înțelesuri,  își demonstrase  încă o 
dată, dacă mai era nevoie, uimitoarea­i ingeniozitate.
 Silas se trezi, tres ărind brusc.
 Nu știa ce­l de șteptase  și nici c ât timp dormise. „Oare visam?” Ridic ându­
se în capul oaselor pe salteaua de paie, ascult ă răsuflarea t ăcută a clădirii, 
liniștea deplin ă fiind  întrerupt ă doar de murmurul slab al rug ăciunii cuiva de la
etajul de dedesubt. Erau sunete familiare, care ar fi trebuit s ă­l mai lini șteasc ă.
 Și totu și, sim țea o brusc ă și ciudat ă îngrijorare.
 Doar  în lenjerie de corp, se apropie de fereastr ă. „Am fost, oare, urm ărit?”
Curtea era pustie, exact a șa cum fusese  și atunci c ând venise el. Ascult ă din 
nou. Lini ște! „Și atunci, de ce simt c ă undeva, ceva nu e  în ordine?” Silas 
învățase, cu mult timp  în urm ă, să aibă încredere  în propria intui ție; ea  îl 
ținuse  în viață pe când era copil, pe str ăzile Marsiliei, cu mult  înainte de a 
ajunge la  închisoare… cu mult  înainte de a se na ște din nou, gra ție episcopului
Aringarosa. Deodat ă, prin gardul viu de la marginea cur ții zări silueta unei

mașini care se apropia. Pe capot ă, zări sirena de poli ție. Jos, la recep ție, 
dușumeaua sc ârțâi. O u șă se deschise.
 Instinctiv, Silas se repezi la u șă și încremeni  în spatele ei, exact  în clipa 
în care clan ța cobor î și ușa se deschise u șor. Primul poli țist năvăli înăuntru, 
legănându­și arma la st ânga și la dreapta  în mâna întins ă. Camera p ărea goal ă.
Înainte de a fi z ărit, Silas  își buși umărul în tăblia u șii, izbind un al doilea 
polițist. Primul se r ăsuci, gata s ă tragă, dar Albinosul i se repezi la picioare. 
Glonțul zbur ă peste capul s ău, iar poli țistul  își pierdu echilibrul  și se pr ăbuși, 
lovindu­se puternic la cap. Al doilea izbuti s ă se ridice de jos,  în pragul u șii, dar
Silas  îi expedie un picior  în burt ă și, sărind peste trupul lui  încovrigat de 
durere, ie și pe culoar.
 Aproape gol, cobor î în fug ă treptele. Fusese tr ădat, dar de cine? C ând 
ajunse  în hol, v ăzu alți polițiști năvălind înăuntru. Se r ăsuci dintr­o mi șcare și 
alergă în partea cealalt ă. „Intrarea pentru femei. Fiecare centru Opus Dei are 
una.” Str ăbătând coridoarele  înguste, travers ă bucătăria, strecur ându­se 
printre buc ătarii înspăimântați, care se tr ăgeau la o parte din calea Albinosului
despuiat ce d ărâma în goan ă oale  și vesel ă. În cele din urm ă, ajunse pe un 
culoar  întunecat, aproape de  încăperea  în care se afla centrala termic ă. La 
capătul lui, z ări ușa pe care o c ăuta.
 Alerg ând cât îl țineau picioarele, ie și afar ă, în ploaie  și nu­l z ări dec ât 
prea t ârziu pe poli țistul care se apropia. Cele dou ă trupuri se izbir ă în forță, 
umărul alb al lui Silas intr ând ca un berbece  în sternul celuilalt. Poli țistul 
căzu, iar Albinosul se pr ăvăli peste el. Arma ofi țerului zbur ă pe pavaj.  În spate 
se auzeau tropot de picioare  și glasuri agitate. Se rostogoli  și înhăță revolverul. 
Un foc de arm ă răsună în ușă și în coaste sim ți o împuns ătură puternic ă. 
Turbat de furie,  începu s ă tragă spre cei trei poli țiști ce se apropiau. S ângele 
țâșni din trupurile lor ca dintr­o f ântână artezian ă.
 O umbr ă întunecat ă se ivi  în spatele lui, ap ărută parc ă de nic ăieri. 
Mâinile care­i prinser ă umerii goi p ăreau a avea  însăși forța diavolului. Omul 
răcni în urechea lui:
 — SILAS, NU!
 Albinosul se r ăsuci și trase. Ochii li se  întâlniră. Silas urla deja de oroare,
când episcopul Aringarosa se pr ăbuși.
 Mai bine de trei mii de persoane  își dorm somnul de veci  în Westminster 
Abbey, colosala cl ădire din piatr ă care ad ăposte ște rămășițele pământești ale 
unor regi, oameni politici, savan ți, poe ți și muzicieni. Mormintele lor, dispuse  în
toate ni șele și alcovurile disponibile, variaz ă ca grandoare de la mausoleele 
regale – cum este al reginei Elizabeth I, al c ărei sarcofag troneaz ă în propria 
capel ă lateral ă – până la modestele pl ăci încastrate  în pardoseal ă, ale c ăror 
inscrip ții au fost tocite de vreme  și de pa șii vizitatorilor, astfel c ă de multe ori 
nu mai po ți decât ghici numele celui care odihne ște dedesubt.
 Având structura marilor catedrale din Amiens, Chartres  și Canterbury, 
Westminster Abbey nu este considerat ă nici catedral ă în adev ăratul sens al 
cuvântului, dar nici biserica parohial ă obișnuită. Purt ând titlul de royal

peculiar se afl ă în subordinea direct ă a reginei. De la  încoronarea lui William 
Cuceritorul  în ziua de Cr ăciun a anului 1066, impresionantul sanctuar a 
găzduit nenum ărate ceremonii regale  și diverse evenimente de stat –  începând 
cu canonizarea lui Edward Confesorul  și sfârșind cu nunta prin țului Andrew cu
Sarah Ferguson sau funeraliile lui Henric al V­lea, ale reginei Elizabeth I sau 
ale prin țesei de Wales, Diana.
 Totuși, pe Robert Langdon nu­l interesa  în momentul de fa ță nimic din 
străvechea istorie a l ăcașului – cu o singur ă excep ție: înmorm ântarea 
cavalerului britanic sir Isaac Newton.
 „In London lies a knight a Pope interred!”
 Travers ă în mare grab ă, împreun ă cu Sophie, marele portic al 
transeptului nordic, ajunser ă în fața unor supraveghetori care  îi poftir ă 
politicos spre cea mai recent ă dotare a aba ției – un detector de metale tip 
cadru, prezent acum  în majoritatea cl ădirilor istorice din Londra. Trecur ă 
amândoi f ără a declan șa alarma  și își continuar ă drumul spre intrarea propriu­
zisă.
 Încă de la primii pa și în imensul interior de piatr ă, Langdon avu impresia
că lumea de afar ă dispare brusc, se evapor ă. Nu se mai auzea zgomotul 
traficului. Nu se mai auzea r ăpăitul ploii. Doar o lini ște asurzitoare, ce p ărea o 
reverbera ție între zidurile masive, ca  și când biserica  și­ar fi vorbit sie și în 
șoaptă.
 Ochii lor, la fel ca aceia ai majorit ății vizitatorilor, se ridicar ă imediat spre
înălțimile ame țitoare ale plafonului. Coloane de piatr ă cenu șie țâșneau spre cer
aidoma unor maiestuo și arbori seculari, arcuindu­se gra țios și părând a fi 
susținute de aer  și apoi coborau din nou p ână la pardoseal ă. În fața lor, 
transeptul nordic se  întindea asemenea unui canion ad ânc, m ărginit de falezele
înalte ale vitraliilor.  În zilele  însorite, podeaua devenea un mozaic prismatic de 
lumini  și de umbre. Ast ăzi însă, ploaia  și norii  îi confereau vastului spa țiu 
interior o aur ă spectral ă… ca de cript ă, într­adev ăr.
 — E într­adev ăr goal ă, șopti Sophie.
 Langdon se sim ți și el dezam ăgit. Sperase s ă găseasc ă aici mai mult ă 
lume; nu avea nici un chef s ă repete experien ța nepl ăcută de la Temple 
Church. Ar fi vrut ca acolo s ă simt ă siguran ța pe care  ți­o ofer ă de obicei 
destina țiile turistice arhiaglomerate, dar uitase c ă acest lucru se  întâmpla, 
îndeosebi, doar  în plin sezon turistic. Era o diminea ță ploioas ă de aprilie.  În loc 
de grupuri numeroase de turi ști și raze de soare filtrate prin vitralii,  în fața lui 
nu se z ărea dec ât imensitatea goal ă a pardoselei m ărginite de ni șe întunecoase.
 — Am trecut printr­un detector de metale,  îi aminti Sophie, sesiz ându­i 
tulburarea. Dac ă ne a șteapt ă cineva aici,  înăuntru, cel pu țin nu poate fi 
înarmat.
 Langdon  încuviin ță, însă rămase la fel de circumspect. Voise s ă cheme 
poliția londonez ă, dar ea fusese de p ărere c ă, neștiind cine poate fi implicat, ar 
fi preferabil s ă evite orice contact cu autorit ățile. „Trebuie s ă recuper ăm 
criptexul, insistase Sophie. E cheia care ne deschide toate u șile.”

Avea dreptate, fire ște.
 „Cheia c ătre salvarea lui Leigh.
 Cheia c ătre găsirea Sf ântului Graal.
 Cheia c ătre aflarea celui care pusese la cale toat ă aceast ă nebunie.”
 Din nefericire, unica lor  șansă de a recupera criptexul p ărea să fie acum 
și aici… la morm ântul lui sir Isaac Newton. Cel care avea cilindrul trebuia s ă 
treac ă pe la el pentru a descifra indiciul final  și, dac ă nu o f ăcuse deja, plec ând 
între timp, vor izbuti s ă­l surprind ă asupra faptului.
 Îndrept ându­se spre extremitatea st ângă a clădirii, trecur ă de un  șir de 
coloane  și pătrunser ă într­un  întunecat naos lateral. Langdon nu­ și putea 
alunga din minte imaginea lui Leigh Teabing prizonier, legat  și înghesuit, 
probabil, undeva,  în spatele propriei limuzine. Cel care ordonase uciderea celor 
patru membri de v ârf ai St ăreției nu va ezita s ă­i elimine pe to ți cei care  îi 
stăteau  în cale. Faptul c ă Teabing – un cavaler britanic modern – era 
prizonierul celor ce c ăutau morm ântul unui compatriot al s ău părea o ironie a 
sorții.
 — Pe unde e?  Întreb ă Sophie, privind  în jur.
 „Morm ântul.” N­avea idee.
 — Ar trebui s ă găsim un ghid  și să­l întrebam.
 Știa că nu are nici un rost s ă rătăceasc ă aiurea prin catedral ă; 
Westminster Abbey era o veritabil ă rețea de mausolee,  încăperi separate  și nișe 
funerare. Ca  și Marea Galerie de la Luvru, avea un unic punct de intrare – u șa 
peste pragul c ăreia tocmai trecuser ă: ușor să pătrunzi  în interior, dar dificil s ă­
ți găsești drumul spre ie șire. „O veritabil ă capcan ă pentru turi ști”, declarase o 
dată unul dintre colegii lui de la Harvard. Respect ând tradi țiile arhitecturale, 
construc ția avea forma unei cruci uria șe. Spre deosebire  însă de majoritatea 
bisericilor, avea intrarea prin lateral, nu prin cap ătul naosului central.  În plus, 
clădirea central ă era înconjurat ă de o serie de vaste peristiluri. Un pas printr­o 
arcad ă greșită și vizitatorul se pomenea r ătăcind printr­un labirint de culoare 
exterioare, m ărginite de ziduri  înalte.
 — Ghizii poart ă robe stacojii,  îi spuse Langdon  în timp ce se apropia de 
mijlocul bisericii.
 Privind  în direc ția altarului aurit, spre cap ătul transeptului sudic, v ăzu 
câțiva oameni care se t ârau pe coate  și genunchi. Acest tip de pelerinaj era o 
priveli ște obi șnuită în Col țul Poe ților, de și nu avea un caracter at ât de pios pe 
cât părea. „Turi ști care se freac ă de morminte.”
 — Eu nu v ăd nici un ghid, constat ă Sophie. N­am putea g ăsi morm ântul 
și singuri?
 Fără un cuv ânt, profesorul o conduse spre un r ând de trepte  în partea 
central ă a clădirii și îi făcu semn spre dreapta.
 Sophie sim ți că i se taie r ăsuflarea atunci c ând privi  în lungul naosului, 
la întreaga lungime a catedralei:
 — Ah! F ăcu ea. Hai s ă găsim un ghid!

În acela și moment, la c âteva sute de metri distan ță, ascuns vederii dup ă 
galeria corului, morm ântul lui Isaac Newton avea un unic vizitator.  Învățătorul 
examina monumentul de zece minute  încheiate.
 Morm ântul era format dintr­un sarcofag masiv de marmur ă neagr ă, pe 
care odihnea silueta sculptat ă a savantului  în veșminte clasice  și care se 
sprijinea m ândru de un teanc de c ărți cu semn ătura sa – Divinitatea, 
Cronologie, Optica  și Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. La 
picioarele lui Newton se aflau doi  îngera și care desf ășurau un sul de 
pergament.  În spatele trupului  întins al savantului se  înălța o piramid ă 
auster ă. Deși piramida  în sine p ărea o ciud ățenie aici,  Învățătorului  îi atrase 
atenția mai cur ând uria șa form ă aflat ă cam la jum ătate din  înălțimea ei.
 Un glob!
 În minte  îi reveni versul lui Sauni ère: „S ă cauți globul ce pe al lui 
morm ânt se­afla odat'.” Sfera masiv ă ce părea că a crescut pe fa ța piramidei era
sculptat ă în basorelief  și înfățișa cele mai diverse corpuri cere ști: constela ții, 
semne zodiacale, stele, comete  și planete. Deasupra ei se  înălța zeița 
astronomiei sub un cer  înstelat.
 „Nenum ărate globuri.”
 Învățătorul fusese convins c ă, o dat ă ce va g ăsi morm ântul, identificarea 
globului lips ă nu va reprezenta o dificultate. Acum nu mai era  însă chiar at ât 
de sigur. Avea  în fața ochilor o complex ă hartă a bol ții cere ști. Să fie, oare, o 
planet ă lipsă? Fusese omis vreun astru dintr­o constela ție? Habar nu avea. 
Totuși, nu se  îndoia c ă soluția enigmei era ingenios de simpl ă și de logic ă. „Ce 
glob trebuie s ă caut?”  În mod cert, pentru a g ăsi Graalul nu era musai s ă ai 
cuno ștințe extinse de astronomie!
 „Vorbind de carne Roz ă și pântece  însămânțat.”
 Deodat ă, aten ția îi fu distras ă de un grup de turi ști. Puse criptexul  în 
buzunar  și privi  încruntat cum fiecare vizitator se apropie de o m ăsuță, lasă o 
mică dona ție în caset ă și își reface provizia de papet ărie pus ă la dispozi ție de 
abație. Înarma ți cu creioane  și foi mari de h ârtie, turi știi se  îndreptar ă apoi 
spre o alt ă parte a bisericii, probabil spre popularul Col ț al Poe ților, pentru a se
pleca  în fața lui Chaucer, Tennyson  și Dickens merg ând în genunchi 
conștiincio și spre mormintele lor.
 Rămas singur din nou,  Învățătorul se apropie de morm ânt, privindu­l cu 
atenție de sus p ână jos. Începu cu ghearele ce sus țineau sarcofagul, trecu la 
statuia lui Newton, la teancul lui de c ărți și la cei doi  îngera și cu pergamentul, 
apoi urc ă pe fa ța piramidei p ână la uria șul glob cu constela ții și la plafonul 
înstelat al ni șei.
 „Ce glob ar fi trebuit s ă fie aici… Și totu și lipse ște?” Atinse criptexul din 
buzunar, ca  și cum acesta i­ar fi putut oferi r ăspunsul dorit. „Doar cinci litere 
mă despart de Graal.”
 Când se apropie de col țul galeriei, trase ad ânc aer  în piept  și privi  în 
lungul naosului, spre altarul principal. De la decora țiunile aurite ale acestuia,

atenția îi zbur ă spre roba ro șie a unui ghid care fusese chemat de dou ă 
persoane care  îi erau c ât se poate de cunoscute.
 Langdon  și Neveu!
 Calm, se retrase  în spatele galeriei. Se a șteptase ca ei doi s ă descifreze,  în
cele din urm ă, semnifica ția poemului  și să ajung ă aici, dar nu­ și imaginase c ă 
vor reu și chiar at ât de repede. R ăsuflă adânc și își cântări opțiunile. Se 
obișnuise deja s ă facă față surprizelor.
 „Criptexul e la mine.”
 Ducându­și mâna la buzunar, pip ăi cel de­al doilea obiect care  îl făcea 
atât de încrez ător: revolverul Medusa. A șa cum ar fi fost de a șteptat, detectorul 
de metale  țiuise atunci c ând trecuse prin el cu arma ascuns ă. La fel de pu țin 
surprinz ător însă, paznicii se tr ăseser ă înapoi imediat c ând se  încruntase la ei 
și le ar ătase un act de identitate. Pozi ția oficial ă impunea totdeauna respect.
 Deși inițial sperase s ă găseasc ă de unul singur parola  și să evite alte 
complica ții, acum ajunse la concluzia c ă sosirea lui Langdon  și Neveu era, 
totuși, un fapt binevenit.  Ținând seama c ă nu reu șise să identifice globul 
absent, ajutorul lor i­ar putea prinde bine. La urma urmei, dac ă americanul 
descifrase semnifica ția primului vers  și ajunsese aici, probabil c ă știa ceva  și 
despre globul respectiv. Iar dac ă Langdon cuno ștea parola, totul devenea doar o
problem ă de aplicare a presiunii corespunz ătoare.
 „Nu aici, fire ște.
 Undeva unde s ă nu fim deranja ți.”
 Își aminti un mic anun ț pe care­l z ărise la intrare;  știa locul perfect  în 
care s ă­i ademeneasc ă.
 Nu mai r ămânea dec ât o singur ă problem ă… Ce s ă foloseasc ă pe post de 
momeal ă.
 Langdon  și Sophie  înaintau  încet pe partea de nord a bisericii, av ând 
grijă să nu ias ă din umbra masivelor coloane ce  îi desp ărțeau de naos. De și 
parcurseser ă deja jum ătate din lungimea cl ădirii, morm ântul lui Newton nu se 
zărea încă. Sarcofagul era retras  într­o ni șă pe care nu aveau cum s­o vad ă din 
locul  în care se aflau ei.
 — Bine m ăcar că nu e nimeni acolo,  șopti Sophie.
 Langdon  încuviin ță, răsuflând și el u șurat. Zona din jurul morm ântului 
era pustie.
 — Mă duc eu,  șopti el. Tu ar trebui s ă stai ascuns ă, pentru 
eventualitatea  în care…
 Dar ea ie șise deja din penumbra coloanelor  și pornise  înainte.
 — Cineva ne urm ărește, sfârși profesorul oft ând și pornind repede  în 
urma ei.
 În vreme ce traversau  în diagonal ă vastul, complexul monument deveni 
vizibil treptat, frustrant de lent … Un sarcofag de marmur ă neagr ă… Statuia lui 
Newton… Doi b ăieței înaripa ți… O piramid ă uriașă… Și… Un glob imens.
 — Știai despre asta?  Întreb ă Sophie, uimit ă.
 Langdon cl ătină din cap, la fel de surprins:

— Iar acelea par a fi constela ții.
 Când au ajuns l ângă nișă, profesorul a sim țit un gol  în stomac. 
Morm ântul lui Newton era plin de globuri – stele, comete, planete.
 „Să cauți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.” Era ca  și cum ai fi 
încercat s ă găsești un fir de iarb ă lipsă de pe gazonul unui stadion.
 — Corpuri cere ști. Multe!
 Langdon se  încrunt ă. Unica leg ătură pe care  și­o putea imagina  între 
planete  și Graal era pentagrama zei ței Venus  și, în drum spre Temple Church, 
încercase deja parola „Venus”.
 Sophie se  îndrept ă direct spre sarcofag, dar el r ămase la doi­trei metri 
mai în spate, privind atent  în jur:
 — Divinitatea, spuse Sophie  înclin ându­și capul pe um ăr și citind 
titlurile c ărților pe care se sprijinea Newton. Cronologia. Optica. Philosophiae 
Naturalis Principia Mathematica.  Îți spun ceva?
 Langdon se apropie, g ândindu­se la cele auzite:
 — Din c âte îmi amintesc, Principia Mathematica are de­a face cu atrac ția 
gravita țional ă a planetelor… pe care le putem considera globuri, dar mi se pare 
puțin cam tras de p ăr.
 — Dar ce zici despre semnele zodiacului? Ceva mai devreme vorbeai, 
parcă, despre Pe ști și Vărsător.
 „Ziua de Apoi!”
 — Sfârșitul Erei Pe știlor și începutul celei a V ărsătorului era, se 
presupune, etapa istoric ă în care St ăreția plănuia s ă dea publicit ății 
documentele Sangreal.
 „Dar noul mileniu a venit  și a trecut f ără evenimente deosebite, iar 
istoricii nu mai  știu când anume va ie și adev ărul la iveal ă.”
 — Mi se pare posibil, replic ă Sophie, ca planul confreriei de a dezv ălui 
acest secret s ă aibă o leg ătură cu ultimul vers al poemului.
 „Vorbind de carne Roz ă și pântece  însămânțat.” Da, poate c ă așa era; el 
nu privise p ână acum versul respectiv  în aceasta lumin ă.
 — Mi­ai spus mai devreme, continu ă ea, c ă momentul ales de confrerie 
pentru revelarea adev ărului despre „Roz ă” și pântecele ei fertil ar putea fi dictat
de pozi ția planetelor – globuri cere ști.
 Langdon  încuviin ță, sim țind c ă totul  începe s ă capete sens. Totu și, 
intuiția îi spunea c ă nu astronomia era cheia enigmei. Solu țiile anterioare alese
de Marele Maestru avuseser ă, toate, o semnifica ție simbolic ă evident ă – Mona 
Lisa, Fecioara  între st ânci, SOFIA. Aceast ă semnifica ție nu era  însă prezenta  în 
conceptul zodiacului  și al corpurilor cere ști. Până acum, Jacques Sauni ère se 
dovedise a fi un meticulos inventator de coduri  și era de a șteptat ca ultima 
parol ă – cele cinci litere care deschideau calea c ătre secretul fundamental al 
Stăreției – s ă fie nu doar  încărcată cu acelea și simboluri, ci  și extrem de clar ă. 
Dacă și aceast ă soluție sem ănă cu celelalte, o dat ă ce va fi identificat ă, va p ărea
surprinz ător de evident ă.
 — Uite! Exclam ă Sophie prinz ându­l brusc de bra ț.

După teama ce r ăzbătuse din glasul ei, Langdon b ănui c ă se apropia 
cineva, dar, c ând se  întoarse, o v ăzu privind  țintă una dintre extremit ățile 
sarcofagului de marmur ă.
 — Cineva a fost aici!  Șopti ea, ar ătând spre piciorul drept al lui Newton.
 Profesorul nu  înțelese ce anume o  îngrijora at ât de tare. Un turist 
neglijent l ăsase un creion din acelea de c ărbune pe capacul sarcofagului. „E o 
nimica toat ă!” Întinse m âna pentru a lua creionul, dar c ând se aplec ă, o raz ă de
lumin ă jucă pe marmura lustruit ă și Langdon  încremeni. Acum pricepea ce 
anume o speriase pe Sophie.
 La piciorul lui Newton, pe capacul sarcofagului, se  întrez ărea vag un 
mesaj scrijelit cu c ărbunele: „Teabing e la mine.
 Luați­o prin Chapter House, pe ie șirea sudic ă, spre gr ădinile publice.”
 Profesorul citi cuvintele de dou ă ori, cu inima b ătându­i cu frenezie.
 Sophie se  întoarse  și cercet ă întreaga lungime a naosului.  În ciuda 
tremurului care  îl cuprinsese  în momentul c ând văzuse mesajul, Langdon  își 
spuse c ă e, la urma urmei, o veste bun ă. „Leigh e  în viață!” Dar faptul mai avea 
o semnifica ție:
 — Nici ei nu  știu încă parola,  șopti.
 Sophie  încuviin ță:
 — Altfel de ce s­ar fi dat de gol?
 — Poate c ă vor s ă facă un schimb: Leigh contra parolei.
 — Sau e doar o capcan ă.
 Langdon cl ătină din cap:
 — Nu cred. Gr ădina se afl ă în afara zidurilor aba ției; e un loc public, 
frecventat.
 El vizitase odat ă celebra College Garden – o micu ță grădină cu plante 
medicinale  și pomi fructiferi – r ămasă de pe vremea  în care c ălugării cultivau 
aici ierburi de leac. L ăudându­se cu cei mai b ătrâni pomi fructiferi din Regatul 
Unit, gr ădina era o destina ție turistic ă ce putea fi vizitat ă fără a intra  în 
clădirea aba ției.
 — Faptul c ă ne cere s ă ieșim mi se pare o dovad ă de încredere. Pentru a 
ne face s ă ne sim țim în siguran ță.
 Sophie nu era convins ă:
 — Afar ă, adic ă acolo unde nu sunt detectoare de metale?
 Profesorul ridic ă o spr âncean ă; la asta nu se g ândise.
 Privind din nou morm ântul acoperit cu globuri,  își dori s ă­i vin ă măcar o 
idee despre parol ă… Ceva cu care s ă poat ă negocia. „Eu l­am implicat pe Leigh 
și voi face tot ce­mi st ă în putin ță ca să­l ajut.”
 — Mesajul zice s ă mergem prin Chapter House spre ie șirea sudic ă, 
observ ă Sophie. Poate c ă din u șă vom avea o vedere bun ă spre gr ădină și vom 
evalua situa ția înainte de a ne expune vreunui pericol.
 Era o idee bun ă. Langdon  își amintea vag c ă Chapter House era o sal ă 
ortogonal ă în care se reunea forul legislativ britanic  înainte de construirea 
actualei cl ădiri a Parlamentului. Trecuser ă mulți ani de c ând o vizitase, dar

ținea minte c ă se afla pe undeva, dincolo de peristil. Se dep ărtă puțin de 
morm ânt și privi pe dup ă galeria corului spre dreapta, spre cealalt ă extremitate
a bisericii.
 Nu departe se vedea o arcad ă largă, alături de care st ătea scris:
 PE AICI SPRE:
 PERISTIL.
 DECANAT.
 COLL ÈGE HALL.
 MUZEU.
 SALA PYX.
 CAPELA ST. FAITH.
 CHAPTER HOUSE.
 Langdon  și Sophie alergau deja c ând trecur ă pe lângă indicator, 
mișcându­se prea repede pentru a mai observa micul anun ț prin care 
autorit ățile se scuzau c ă unele zone erau  închise pentru lucr ări de renovare.
 Ajunser ă imediat  într­o curticic ă mărginit ă de ziduri  înalte, udat ă de 
ploaia ce nu contenea s ă cadă. Deasupra, v ântul șuiera cu un sunet gutural, de
parcă cineva se juca sufl ând într­o sticl ă. Intr ând pe sub arcadele  înguste  și 
joase ce m ărgineau curtea, Langdon sim ți din nou familiara tensiune pe care i­
o provocau, de fiecare dat ă, spațiile str âmte. Astfel de arcade erau numite 
peristil sau claustru  și profesorul observ ă, deloc  încântat, c ă acestea de aici se 
ridicau la  înălțimea numelui lor latinesc, din care derivase termenul 
claustrofobie.
 Concentr ându­se asupra punctului de la cap ătul arcadelor, c ăută din 
ochi indicatoarele ce  îndrumau spre Chapter House. Ploaia era deas ă și rece, 
iar stropi fini adu și de v ânt pătrundeau printre coloanele ce m ărgineau curtea. 
Un alt cuplu trecu pe l ângă ei, îndrept ându­se  în direc ție opus ă, grăbiți să 
ajung ă la ad ăpost de vremea ur âtă. Peristilul p ărea pustiu acum, fiind probabil 
cea mai pu țin atr ăgătoare parte a aba ției pe timp de ploaie  și vânt.
 După ce parcurseser ă vreo patruzeci de metri, pe latura de est a 
peristilului, v ăzură în stânga cap ătul unei alei boltite. Aceasta era intrarea pe 
care o c ăutau,  însă trecerea era barat ă de un cordon  și o tăbliță de avertizare: 
„ÎNCHISE PENTRU RENOVARE:
 SALA PYX.
 CAPELA ST. FAITH.
 CHAPTER HOUSE”
 Culoarul lung ce se  întindea dincolo de cordon era blocat de schele  și 
unelte de lucru. Chiar  în față, pe st ânga și pe dreapta, se z ăreau u șile ce 
dădeau  în Sala Pyx  și Capela St. Faith. Intrarea  în Chapter House era mult mai 
departe, la cel ălalt cap ăt al culoarului. U șile masive de lemn se vedeau, larg­
deschise, iar dincolo de ele spa țiosul interior octogonal era sc ăldat într­o 
lumin ă cenu șie, ce p ătrundea pe uria șele ferestre ce d ădeau spre gr ădină. 
„Luați­o prin Chapter House, pe ie șirea sudic ă, spre gr ădinile publice.”

— Tocmai am trecut de latura estic ă a peristilului,  îi spuse Langdon, deci
ieșirea sudic ă spre gr ădină trebuie s ă fie pe acolo  și spre dreapta.
 În timp ce el vorbea, Sophie p ășise deja peste cordon.
 Înaint ând pe culoarul  întunecat, zgomotele ploii  și ale v ântului se 
stinser ă treptat,  în urma lor. Chapter House era un fel de structur ă adiacent ă –
o anex ă de sine st ătătoare la cap ătul culoarului, menit ă să asigure lini ștea și 
discre ția lucr ărilor parlamentare.
 — Pare uria șă, constat ă Sophie atunci c ând se apropiar ă.
 Langdon uitase c ât de mare era  încăperea. Chiar de afar ă se puteau z ări 
imensele ferestre aflate pe partea opus ă, care se av ântau pe o  înălțime de cinci 
etaje, p ână la plafonul boltit.  În mod cert, ofereau o vedere excelent ă spre 
grădină.
 Când păși înăuntru, Langdon se v ăzu nevoit s ă își închid ă ochii pentru o 
clipă. Dup ă peristilul cufundat  în penumbr ă, Chapter House p ărea inundat de 
lumin ă. Se îndreptau deja spre peretele sudic, c ând își dădură seama c ă ușa 
despre care li se spusese nu exista.
 Se aflau  într­o uria șă fund ătură.
 Scârțâitul unei u și masive  în spate  îi luă prin surprindere  și amândoi se 
întoarser ă în acela și timp, chiar  în clipa  în care u șa se închidea cu o bufnitur ă 
seacă.
 Bărbatul care se afla  în prag  îi privea calm, a țintind asupra lor un pistol. 
Era rotofei  și sub bra țe avea o pereche de c ârje de aluminiu.
 Pentru un moment, Langdon crezu c ă viseaz ă.
 Era Leigh Teabing.
 Sir Leigh Teabing sim țea o u șoară triste țe privind pe deasupra micului 
revolver Medusa, spre Robert Langdon  și Sophie Neveu.
 — Prieteni, spuse el, din primul moment  în care a ți intrat  în casa mea, 
noaptea trecut ă, am f ăcut tot ce mi­a stat  în puteri pentru a v ă feri de orice 
primejdie. Dar insisten ța voastr ă m­a pus acum  într­o situa ție dificil ă.
 Era con știent de  șocul și de sentimentul de tr ădare pe care­l resim țeau 
acum Langdon  și Sophie, dar avea  încredere c ă în scurt timp, am ândoi vor 
înțelege  înlănțuirea de evenimente care culminase cu acest moment.
 „Am at ât de multe s ă vă povestesc am ândurora. At ât de multe lucruri pe 
care nu le pute ți înțelege acum.”
 — Vă rog s ă mă crede ți, insist ă el, că n­am inten ționat niciodat ă să vă 
implic. Voi a ți venit la mine acas ă! Voi m­a ți căutat pe mine!
 — Leigh, b âigui Langdon  în cele din urm ă. Ce mama naibii faci? Noi 
credeam c ă ești în pericol  și am venit aici s ă te ajutam!
 — Așa cum mi­am  închipuit c ă veți face! Avem multe de discutat!
 Dar cei doi nu p ăreau s ă reușească să­și desprind ă privirile de la 
revolverul  îndreptat spre ei.
 — Îl folosesc doar pentru a m ă asigura de toat ă aten ția voastr ă, le explic ă
Teabing. Dac ă aș fi vrut s ă vă fac vreun r ău, ați fi fost mor ți deja. C ând ați venit
la mine acas ă, cu o noapte  în urm ă, am riscat totul pentru a v ă cruța viețile.

Eu sunt un om de onoare  și mi­am jurat mie  însumi c ă nu­i voi sacrifica dec ât 
pe cei care au tr ădat Sangrealul.
 — Ce tot  îndrugi acolo? Izbucni Langdon. Ce­i cu tr ădarea Sangrealului?
 — Am descoperit un adev ăr teribil, le r ăspunse Teabing, oft ând. Am aflat 
de ce nu au fost dezv ăluite documentele Sangreal. De fapt, am aflat c ă Stăreția 
a decis s ă păstreze secretul pe mai departe. De aceea noul mileniu a sosit  și a 
trecut f ără nici un eveniment, de aceea nu s­a  întâmplat nimic.
 Langdon d ădu să protesteze.
 — Le Prieur é, continu ă însă Teabing, avea misiunea sf ântă de a dezv ălui 
lumii adev ărul, de a revela documentele Sangreal  în Ziua de Apoi.  În decursul 
secolelor, oameni precum Leonardo da Vinci, Botticelli sau Newton au riscat 
totul pentru a ap ăra documentele  și a duce la bun sf ârșit aceast ă misiune. Iar 
acum, c ând momentul adev ărului sosise, Jacques Sauni ère s­a r ăzgândit. 
Omul onorat cu cea mai sacr ă responsabilitate din istoria cre știnismului s­a 
eschivat de la  îndatorirea sa. A hot ărât că n­a venit  încă momentul. A tr ădat 
Graalul, ad ăugă el întorc ându­se spre Sophie. A tr ădat St ăreția. A tr ădat 
memoria tuturor genera țiilor care au trudit pentru ca acest moment s ă fie cu 
putin ță.
 — Tu?! Izbucni Sophie, ochii ei verzi  îl sfredeleau cu ur ă și frustrare. Tu 
ești responsabil pentru asasinarea bunicului meu?
 — Bunicul t ău și cei trei sene șali au tr ădat Graalul.
 Un val de furie oarb ă o cople șise. „Minte!”
 — Bunicul t ău a luat partea Bisericii. Este evident c ă a fost presat pentru
a nu divulga secretul:
 Sophie cl ătină din cap.
 — Biserica nu l­a influen țat în nici un fel pe bunicul meu.
 Teabing r âse sec:
 — Draga mea, Biserica are o experien ță de dou ă mii de ani  în a­i presa pe
cei care amenin ță să­i divulge minciunile.  Încă de pe vremea lui Constantin cel 
Mare, clerul a reu șit să ascund ă adev ărul despre Iisus  și Maria Magdalena. N­
ar trebui s ă ne mire c ă au g ăsit și de aceast ă dată o modalitate de a men ține 
omenirea  în întuneric. Chiar dac ă nu mai trimite crucia ți spre a­i m ăcelari pe 
necredincio și, influen ța ei a r ămas la fel de puternic ă. Și la fel de insidioas ă. 
Miss Neveu, ad ăugă el dup ă o pauz ă menit ă, probabil, s ă dea greutate vorbelor 
sale,  în ultima vreme Jacques Sauni ère voia s ă­ți spun ă adev ărul despre 
familia ta.
 Sophie  încremeni:
 — De unde  știi asta?
 — Metodele mele sunt irelevante. Important este s ă înțelegi urm ătorul 
lucru: moartea mamei tale, a tat ălui, a bunicii  și a fratelui t ău nu au fost 
accidentale.
 Șocul o l ăsase f ără grai. Vru s ă­i spun ă ceva, dar nu reu și să rosteasc ă 
nici un cuv ânt.
 Langdon cl ătină din cap nedumerit.

— Ce tot vorbe ști acolo?
 — Robert, asta explic ă totul. Toate piesele se potrivesc! Istoria se repet ă. 
Biserica nu ar fi la primul caz de crim ă pentru a ascunde adev ărul despre 
Sangreal. O dat ă ce Ziua de Apoi se apropia, trebuia s ă transmit ă un mesaj clar
și a făcut­o asasin ând familia Marelui Maestru:  Ține­ți gura; altfel urma ți tu și 
nepoata ta!”
 — A fost un accident de ma șină, bâigui Sophie retr ăind durerea cumplit ă 
din copil ărie. Un accident!
 — Pove ști de adormit copiii, pentru a­ ți proteja inocen ța, i­o retez ă 
Teabing.  Ține seama c ă numai doi dintre membrii familiei au fost cru țați – 
Marele Maestru  însuși și unica sa nepoat ă – cuplul perfect, care oferea Bisericii
o posibilitate perfect ă de control asupra St ăreției. Îmi pot imagina teroarea  în 
care a tr ăit bunicul t ău în toți acești ani, c ând Biserica amenin ța să te ucid ă pe
tine dac ă el ar  îndrăzni să dezv ăluie secretul Sangrealului, amenin țând să 
sfârșească treaba  început ă prin asasinarea celorlalte rude ale tale.
 — Leigh, interveni Langdon enervat, nu cred c ă ai vreo dovad ă care s ă 
ateste c ă Biserica a avut de­a face cu moartea tuturor acelor persoane sau c ă a 
influen țat într­un fel decizia St ăreției de a p ăstra în continuare secretul.
 — Dovad ă? Replic ă Teabing. Vrei o dovad ă că Stăreția a fost influen țată? 
Noul mileniu a sosit  și totu și lumea nu a aflat  încă adev ărul. Nu e asta o 
dovad ă suficient ă?
 Pe fondul cuvintelor lui Teabing, Sophie auzea o alt ă voce. „Prin țesă, 
trebuie s ă­ți spun adev ărul despre familia ta.” Brusc,  își dădu seama c ă 
tremur ă. Era oare posibil ca acesta s ă fie adev ărul pe care bunicul voise s ă i­l 
dezvăluie? C ă întreaga ei familie fusese asasinat ă? Ce  știa ea, de fapt, despre 
accidentul acela care­i ucisese pe cei dragi? Doar c âteva detalii disparate. Chiar
și articolele din pres ă fuseser ă vagi. „Un accident? Pove ști de adormit copiii?” 
Își aminti brusc de grija  și aten ția excesive ale bunicului ei,  își aminti cum nu­i 
plăcea niciodat ă s­o lase singura c ând era mic ă. Și chiar dup ă ce mai crescuse, 
când plecase la universitate, sim țise că bunicul  încă veghea asupra ei. Oare tot 
timpul  în preajma ei se aflaser ă membri ai confreriei, gata s­o protejeze?
 — Ai b ănuit c ă Sauni ère era manipulat, continu ă Langdon privind  încă 
neîncrez ător spre Teabing. A șa că l­ai ucis?
 — Nu eu am fost cel care a ap ăsat pe tr ăgaci. Sauni ère murise deja cu 
mulți ani  în urm ă, atunci c ând Biserica i­a r ăpus familia. Era compromis. 
Acum a sc ăpat de acea suferin ță și de ru șinea provocat ă de neputin ța de a­ și 
duce la bun sf ârșit misiunea lui sacr ă. Gândește­te care ar fi fost alternativa. 
Cumva trebuia ac ționat. Vrei ca lumea s ă nu afle nicic ând adev ărul? Vrei ca 
Biserica s ă­și graveze minciunile  în cărțile noastre de istorie pentru ve șnicie? 
Vrei s ă­i fie permis s ă manipuleze la nesf ârșit prin  șantaj  și crim ă? Nu, ceva 
trebuia f ăcut! Iar acum noi avem datoria de a prelua misiunea lui Sauni ère și a 
îndrepta un p ăcat teribil! To ți trei!  Împreun ă!
 Lui Sophie nu­i venea s ă cread ă:
 — Cum  îți poți închipui c ă te vom ajuta?

— Fiindc ă, draga mea, chiar tu e ști motivul pentru care St ăreția nu  și­a 
îndeplinit datoria. Dragostea cu care te­a iubit bunicul t ău l­a  împiedicat s ă 
țină piept Bisericii. Teama de represalii la adresa unicei sale rude r ămase  în 
viață l­a făcut neputincios. Nu  ți­a putut explica adev ărul fiindc ă l­ai respins, l­
ai legat de m âini și de picioare, l­ai obligat s ă aștepte. Acum ai obliga ția să 
dezvălui lumii adev ărul, îi datorezi asta memoriei lui Jacques!
 Robert Langdon renun țase s ă încerce s ă mai  înțeleag ă ceva. Cu at âtea 
întreb ări câte i se  învălmășeau în minte, nu  știa dec ât că un singur lucru mai 
conta acum – s­o scoat ă pe Sophie de acolo, vie. Toat ă vina pe care o sim țise 
mai devreme pentru c ă­l implicase pe Teabing se transferase acum asupra ei.
 „Eu am adus­o la Ch âteau Villette. Eu sunt vinovat pentru tot ce s­a 
întâmplat.”
 În nici un caz nu­ și putea  închipui c ă Leigh ar fi  în stare s ă­i ucid ă cu 
sânge rece aici, dar  în mod cert avusese un rol important  în asasinarea 
celorlal ți. Și, pe de alt ă parte, avea impresia c ă un foc de arm ă în aceast ă sală 
izolat ă, cu ziduri groase, va trece neauzit, mai cu seam ă că afară ploua. „Iar el 
tocmai  și­a recunoscut vinov ăția.”
 Arunc ă o privire spre Sophie; se vedea c ă e șocată. „Biserica i­a ucis 
familia pentru a reduce St ăreția la t ăcere?” Cumva, era sigur c ă, în vremurile 
noastre, Vaticanul nu mai asasina oameni. Trebuia s ă existe o alt ă explica ție.
 — Las­o pe Sophie s ă plece,  îi spuse el. Noi doi vom discuta pe urm ă.
 Teabing scoase un sunet ce sem ăna cu un r âs nefiresc:
 — Mi­e team ă că nu­mi pot permite s ă vă ofer o asemenea dovad ă de 
încredere. Dar ceva tot v ă pot oferi.
 Se sprijini bine  în cârje, ținând tot timpul arma  îndreptat ă spre Sophie, 
duse m âna la buzunar  și scoase cheia de bolt ă. Clătinându­se u șor pe picioare,
i­o întinse lui Langdon:
 — O m ărturie a  încrederii pe care o am  în tine, Robert!
 El însă nu se clinti. „Ne d ă criptexul  înapoi?!”
 — Ia­l! Insist ă Leigh.
 Langdon nu­ și putea imagina dec ât un singur motiv pentru care i­ar fi 
înapoiat cheia de bolt ă.
 — Ai deschis­o deja. Ai scos harta din ăuntru.
 Teabing cl ătină din cap:
 — Robert, dac ă aș fi descoperit parola, a ș fi plecat imediat s ă caut 
Graalul singur, f ără a vă mai implica  și pe voi. Nu, nu am aflat solu ția. 
Recunosc sincer. Un adev ărat cavaler  știe să se arate umil  în fața Graalului; 
învață să asculte semnele care i se ivesc  în cale. C ând am v ăzut că intra ți în 
abație, am  înțeles c ă vă aflați aici pentru un motiv clar: acela de a m ă ajuta. Nu
caut gloria doar pentru mine; slujesc un st ăpân mult mai  înalt dec ât propria 
mea vanitate: adev ărul. Omenirea merit ă să cunoasc ă adev ărul. Graalul ne­a 
găsit pe noi  și acum ne implor ă să­l dezv ăluim  și celorlal ți. Iar pentru asta, 
trebuie s ă colabor ăm.

În ciuda apelurilor sale la  încredere  și la cooperare, arma r ămase a țintită 
spre Sophie,  în vreme ce Langdon f ăcu un pas  înainte  și luă cilindrul rece de 
piatră. Se auzi cum g âlgâie oțetul din ăuntru. Discurile nu era pozi ționate  într­o
ordine precis ă și criptexul nu fusese deschis.
 — De unde  știi că n­am s ă­l distrug pe loc?
 Teabing r âse zgomotos:
 — Mi­am dat seama c ă amenin țarea ta de a­l distruge  în Temple Church 
a fost o cacealma. Robert Langdon n­ar periclita niciodat ă cheia de bolt ă. Ești 
istoric, Robert! Ai acum  în mână cheia a dou ă mii de ani de istorie – cheia 
pierdut ă a Sangrealului. Nu po ți să ignori sufletele tuturor templierilor uci și pe 
rug pentru a­i proteja secretul. Vrei ca moartea lor s ă fi fost  în van? Nu, sunt 
sigur c ă­i vei r ăzbuna. Te vei al ătura personalit ăților pe care le admiri at ât de 
mult – da Vinci, Botticelli, Newton; fiecare dintre ei ar fi fericit s ă se afle acum 
în locul t ău. Con ținutul cheii de bolt ă strig ă la noi de acolo, din ăuntru, 
jinduind s ă fie eliberat. Vremea a sosit! Soarta ne­a adus aici!
 — Nu te pot ajuta, Leigh. Nu  știu cum s ă­l deschid. Am v ăzut morm ântul
lui Newton doar pentru o clip ă. Și chiar dac ă aș ști parola…
 Se opri  însă, dându­și seama c ă vorbise deja prea mult.
 — Nu mi­ai spune­o? Sunt surprins  și dezam ăgit, Robert, de faptul c ă 
nu­ți dai seama c ât îmi ești de  îndatorat. Sarcina mea acum ar fi fost mult mai 
ușoară dacă eu sau R émy v­am fi eliminat c ând ați venit la Ch âteau Villette.  În 
loc de asta  însă, am riscat totul ca s ă mă comport c ât mai nobil cu putin ță.
 — Ăsta nume ști comportament nobil?  Îl întreb ă Longdon, fix ând arma cu
privirea.
 — E vina lui Sauni ère, îi răspunse sec Teabing. El  și cei trei sene șali l­au 
mințit pe Silas, altfel a ș fi ob ținut deja cheia de bolt ă și aș fi fost scutit de toate 
aceste complica ții. Cum s ă­mi imaginez c ă Marele Maestru va merge at ât de 
departe pentru a m ă induce  în eroare  și va lăsa cheia de bolt ă unei nepoate de 
care se  înstrăinase? Unei persoane – adaug ă el privind­o pe Sophie cu dispre ț – 
atât de nepreg ătite s ă dețină o asemenea cunoa ștere,  încât are nevoie de o 
dădacă­profesor de simbolistic ă! Din fericire, Robert, implicarea ta a fost p ână 
la urm ă un noroc pentru mine.  În loc s ă rămână pentru totdeauna  încuiat ă în 
seiful unei b ănci, cheia de bolt ă a ajuns la mine prin intermediul t ău.
 „Unde altundeva a ș fi putut s ă mă duc? Se  întreb ă Langdon. Istoricii 
Graalului nu sunt mul ți și, în plus, noi ne cuno șteam.”
 Teabing se umfl ă în pene:
 — Când am aflat c ă Sauni ère ți­a lăsat un mesaj  înainte de a muri, mi­
am dat seama c ă deții niște informa ții pre țioase despre St ăreție. Nu  știam, 
desigur, dac ă aveai chiar cheia de bolt ă sau doar informa ții despre 
ascunz ătoarea ei. Dar, cu poli ția pe urmele tale, m­am g ândit c ă te­ai putea 
refugia la mine.
 — Și dacă n­aș fi făcut­o?

— Îmi preg ătisem un plan prin care s ă­ți ofer o m ână de ajutor.  Într­un 
fel sau altul, cheia de bolt ă tot avea s ă ajung ă la Ch âteau Villette. Faptul c ă mi­
ai așezat­o chiar  în bra țe e dovada c ă urmez o cauz ă dreapt ă.
 — Poftim?! B âlbâi Langdon, oripilat.
 — Silas trebuia s ă intre pe furi ș în casa mea  și să fure cheia de bolt ă; 
astfel te scotea pe tine din ecua ție fără alte probleme  și mă ferea pe mine de 
orice suspiciune de complicitate. Dar c ând am v ăzut cât de complexe sunt 
codurile create de Sauni ère, am hot ărât să vă includ pe am ândoi  în căutarea 
mea, pentru  încă puțin timp. Puteam s ă­i cer lui Silas s ă fure criptexul mai 
târziu,  în momentul  în care ar fi avut suficiente informa ții ca s ă mă descurc  și 
singur.
 — În Temple Church,  încheie Sophie.
 „Începe s ă priceap ă”, își spuse Teabing. Temple Church fusese locul ideal
pentru a fura cheia de bolt ă și aparenta ei relevan ță pentru poem o 
transformase  într­o momeal ă perfect ă. Rémy primise ordine clare – s ă rămână 
ascuns p ână ce Silas recupera cheia de bolt ă. Din p ăcate, amenin țarea lui 
Langdon c ă va distruge criptexul  îl speriase. „Dac ă mi­ar fi respectat ordinele!” 
se gândea Teabing  în sinea sa, m âhnit, amintindu­ și propria sa „r ăpire”. „R émy 
era singura verig ă ce putea duce la mine  și tocmai el  și­a ar ătat fa ța!”
 Din fericire, Silas nu b ănuise adev ărata identitate a britanicului  și fusese
ușor de p ăcălit când majordomul se pref ăcuse c ă­l leag ă și­l imobilizeaz ă pe 
bancheta din spate a limuzinei. O dat ă ce ecranul de protec ție fusese apoi 
ridicat, Teabing  îi putuse telefona Albinosului chiar din limuzin ă, vorbind cu 
accentul fran țuzesc al  Învățătorului,  îndrum ându­l c ătre sediul Opus Dei. Un 
simplu denun ț anonim la poli ție fusese apoi suficient pentru a­l scoate pe Silas 
din ecua ție.
 „O problem ă rezolvat ă.”
 Cealalt ă problem ă era mult mai complicat ă: Rémy.
 Teabing se fr ământase mult  înainte de a lua o decizie, dar,  în fond, 
majordomul se dovedise a fi un risc  în plus. „Orice c ăutare a Graalului necesit ă
sacrificii.” Cea mai curat ă soluție i se revelase atunci c ând deschisese 
minibarul din limuzin ă – o sticlu ță, puțin coniac  și niște alune. Praful de pe 
fundul cutiei avea s ă fie suficient pentru a declan șa un puseu letal al alergiei 
de care suferea R émy. C ând acesta oprise limuzina  în apropiere de St. James 
Park, Teabing cobor âse de pe bancheta din spate  și urcase  în față, lângă Rémy. 
Câteva minute mai t ârziu, se  înapoiase  în compartimentul din spate,  ștersese 
toate urmele  și apoi plecase pentru a duce la  îndeplinire etapa final ă a misiunii 
pe care  și­o asumase.
 Westminster Abbey se afla nu departe  și, cu toate c ă protezele  și cârjele 
sale declan șaseră alarma detectorului de metale, ca de obicei paznicii aceia de 
doi bani nu  știuser ă cum s ă procedeze. „S ă­i cerem s ă­și scoat ă protezele  și să 
se târască înăuntru? S ă­i perchezi ționăm trupul diform?” Teabing le oferise 
însă o solu ție mult mai simpl ă: le ar ătase o carte de vizit ă imprimat ă în relief,

cu titulatura de Cavaler al Domeniului. Bie ții băieți practic se c ălcau unul pe 
altul pe picioare, care mai de care s ă­l pofteasc ă înăuntru.
 Acum, abia rezist ă tenta ției de a le povesti lui Langdon  și Sophiei, care­l 
priveau la fel de sidera ți, cât de str ălucit reu șise să implice Ordinul Opus Dei  în
complotul care avea s ă atrag ă după sine  în cur ând ruinarea  întregii Biserici. 
Dar asta trebuia s ă mai a ștepte. Deocamdat ă avea altele mai importante de 
făcut.
 — Mes amis, declar ă el într­o francez ă fără cusur, vous ne trouverez pas 
le Saint­Graal, c'est le Saint­Graal qui vous trouve. Este evident c ă drumurile 
noastre se  întrep ătrund. Graalul ne­a g ăsit!
 Tăcere.
 Vocea i se transform ă într­o  șoaptă abia auzit ă:
 — Asculta ți! Pute ți auzi? Graalul ne vorbe ște de dincolo de timp. Ne 
implor ă să­l salvam de sminteala St ăreției. Eu v ă implor s ă împlini ți aceasta 
unică șansă. Nu exista  în acest moment al ți trei oameni mai capabili dec ât noi 
să dezlege codul final  și să deschid ă criptexul. Trebuie s ă depunem  împreun ă 
un jur ământ. Un leg ământ de credin ță unii fa ță de ceilal ți. Hot ărârea 
nestr ămutat ă a unui cavaler de a descoperi adev ărul și de a­l face cunoscut 
lumii.
 Sophie se holb ă la Teabing  și îi răspunse cu o voce rece  și dură ca oțelul:
 — N­am s ă fac nici un leg ământ cu uciga șul bunicului meu! Poate doar 
unul prin care s ă te pot trimite la  închisoare.
 Inima lui Teabing se opri o clip ă, apoi spuse:
 — Îmi pare r ău dac ă așa gândești, mademoiselle.
 Apoi, r ăsucindu­se,  își îndrept ă arma spre Langdon:
 — Dar tu, Robert? E ști cu mine sau  împotriva mea?
 Trupul episcopului Manuel Aringarosa suportase multe dureri  și chinuri 
în viață, dar arsura ustur ătoare a glon țului din piept  îi era complet str ăină. 
Adâncă și destul de grav ă. Nu at ât o ran ă a cărnii… ci mai degrab ă a sufletului.
 Își deschise ochii  și încerc ă să vadă ceva  în jur, dar ploaia  îi încețoșa 
privirea. „Unde m ă aflu?” Sim țea niște bra țe puternice ce­l sus țineau  și îi 
transportau corpul neputincios ca pe o p ăpușă din c ârpe, cu sutana 
atârnându­i  în bătaia v ântului.
 Ridic ând cu greu un bra ț, își șterse ochii  și văzu că omul care  îl ducea 
era Silas. Albinosul alerga pe o strad ă încețoșată, întreb ând de un spital; 
strigătul îi era sf âșiat de durere. Ochii lui ro șii priveau drept  înainte, iar pe 
obrajii palizi  și mânjiți cu s ânge i se prelingeau  șiroaie de lacrimi.
 — Fiul meu,  șopti episcopul, e ști rănit.
 Silas se uit ă la el, cu chipul schimonosit de durere:
 — Îmi pare at ât de r ău, părinte!
 Părea că suferin ța îl împiedic ă să vorbeasc ă.
 — Nu, Silas, replic ă Aringarosa, mie  îmi pare r ău. Gre șeala­i a mea!
 „Învățătorul mi­a promis c ă nu vor muri oameni, iar eu  ți­am cerut s ă­i 
ascul ți ordinele necondi ționat.”

— Am fost prea credul. Prea tem ător. Am fost am ândoi  înșelați, adăugă 
el.
 „Învățătorul n­a inten ționat nici o secund ă să ne predea nou ă Sfântul 
Graal.”
 Chircit  în bra țele celui pe care  îl luase sub aripa lui cu ani  în urm ă, 
episcopul se sim ți tras  înapoi  în timp.  În Spania. C ătre modestele sale 
începuturi, pe c ând cl ădea o bisericu ță catolic ă în Oviedo,  împreun ă cu Silas. 
Și apoi mai t ârziu,  în New York, unde proclamase gloria lui Dumnezeu prin 
intermediul noului sediu al Opus Dei de pe Lexington Avenue.
 Cu cinci luni  în urm ă, părintele Aringarosa primise o veste 
cutremur ătoare. Toat ă munca lui de o via ță era în pericol.  Își aminti  în 
amănunt  întrevederea de la Castel Gandolfo, care  îi schimbase via ța… Vestea 
care declan șase aceast ă calamitate.
 Episcopul intrase  în sala Bibliotecii de Astronomie cu capul sus, 
așteptându­se s ă fie întâmpinat cu str ângeri de m âini călduroase  și felicit ări 
pentru eforturile sale de reprezentare onorabil ă a catolicismului  în America.
 Dar numai trei persoane erau prezente  în bibliotec ă.
 Secretarul Vaticanului. Obez.  Și dur.
 Și doi cardinali italieni din v ârful ierarhiei. F ățarnici. Infatua ți.
 Nedumerit, Aringarosa se apropiase.
 Umflatul  însărcinat cu problemele legale  îi strânsese m âna și­i făcuse 
semn spre scaunul gol, aflat  în fața sa:
 — Vă rog s ă vă faceți comod!
 Episcopul se a șezase, b ănuind c ă îl așteptau ve ști nepl ăcute.
 — Nu m ă pricep la vorbe de complezen ță, îi declarase secretarul, a șa că 
am să trec direct la motivul vizitei dumneavoastr ă.
 — Vă rog. Vorbi ți­mi deschis!
 Aringarosa aruncase o privire spre cei doi cardinali, care p ăreau c ă­l 
studiaz ă plini de importan ță.
 — Dup ă cum bine  știți, începuse secretarul, Sfin ția Sa  și alte persoane de
la Roma  și­au exprimat  în ultima vreme  îngrijorarea cu privire la efectele pe 
care le­au avut  în plan politic cele mai controversate practici Opus Dei.
 Brusc, Aringarosa sim țea cum s ângele  îi înghea ță în vene. Discutase deja
de nenum ărate ori despre aceast ă problem ă cu noul Suveran Pontif care, spre 
marea lui dezam ăgire, se dovedise un partizan fervent al liberalismului  în 
Biseric ă.
 — Vreau s ă vă asigur, mai ad ăugase obezul, c ă Sfinția Sa nu dore ște să 
schimbe nimic din modul  în care v ă conduce ți Ordinul.
 „Sper  și eu c ă nu!”
 — Atunci, pentru ce am fost chemat aici?
 Secretarul oft ă:
 — Nu  știu cum s ă mă exprim  în termeni c ât mai delica ți cu putin ță, așa 
că o să vorbesc direct. Cu dou ă zile în urm ă, Consiliul Secretariatului a votat  în
unanimitate revocarea autoriz ării primite de Opus Dei din partea Vaticanului.

Aringarosa fusese sigur c ă nu se auzise bine:
 — Mă scuza ți?
 — Cu alte cuvinte, peste  șase luni, Opus Dei nu va mai fi considerat un 
Ordin al Vaticanului. Ve ți fi o Biseric ă de sine st ătătoare. Sf ântul Scaun 
inten ționeaz ă să se disocieze de dumneavoastr ă. Sfin ția Sa a fost de acord  și 
am început deja  întocmirea documentelor oficiale.
 — Dar… E imposibil!
 — Dimpotriv ă, este foarte posibil!  Și necesar. Sfin ția Sa nu este mul țumit
de politicile dumneavoastr ă agresive de atragere a noilor membri  și de 
practicarea mortific ării corporale.  Și nici cele privind femeile. Cu alte cuvinte, 
Opus Dei a devenit o povar ă și un impediment.
 Aringaorsa era stupefiat:
 — O… povar ă?!
 — Doar nu v ă surprinde faptul c ă s­a ajuns aici!
 — Opus Dei este singura organiza ție catolic ă al cărei num ăr de membri 
este în cre ștere. Avem  în prezent peste o mie o sut ă de preo ți!
 — Într­adev ăr. O problem ă tulbur ătoare pentru noi to ți.
 Episcopul s ărise drept  în picioare:
 — Întreba ți­l pe Sfin ția Sa dac ă Opus Dei a fost o povar ă și în 1982, c ând
am ajutat Banca Vaticanului!
 — Vaticanul v ă va rămâne ve șnic recunosc ător pentru acest lucru, dar 
sunt multe voci care consider ă și astăzi că generozitatea dumneavoastr ă de 
atunci a constituit unicul motiv pentru care vi s­a acordat statutul de Ordin al 
Vaticanului.
 — Nu este adev ărat!
 Insinuarea era mai mult dec ât jignitoare.
 — Oricare ar fi situa ția, noi vom ac ționa cu bun ă­credin ță. Vom stabili  în
așa fel termenii de reziliere,  încât să vi se  înapoieze banii oferi ți atunci.
 — Adic ă mă cump ărați! Mă plătiți ca s ă tac! Chiar acum, c ând Opus Dei 
a rămas unica voce a ra țiunii!
 Unul dintre cardinali se aplecase spre el:
 — Mă scuza ți, ați spus cumva „vocea ra țiunii”?
 Aringarosa se  înclinase peste mas ă și replicase pe un ton  înghețat:
 — Chiar nu  știți de ce catolicii p ărăsesc Biserica? Uita ți­vă puțin în jurul 
vostru. Oamenii  și­au pierdut respectul. Rigorile credin ței au disp ărut. Doctrina
a devenit facultativ ă. Abstinen ță, confesiune,  împărtășanie, botez, liturghie – 
alege ți ce vre ți, ce combina ție vă place  și ignora ți restul. Ce fel de  îndrumare 
spiritual ă oferă azi Biserica?
 — Niște legi adoptate  în secolul al III­lea nu mai pot fi aplicate cre știnilor 
de azi. Regulile acelea nu sunt adecvate societ ății actuale.
 — Ei bine, pentru Opus Dei ele par a func ționa!
 — Aringarosa, intervenise obezul secretar  încerc ând să încheie discu ția, 
din respect pentru rela ția organiza ției dumneavoastr ă cu anteriorul pap ă, 
Sfinția Sa v ă oferă un r ăgaz de  șase luni pentru a v ă disocia  în mod voluntar de

Vatican. V ă sugerez s ă aduce ți ca motiva ție diferen țele de opinie dintre Opus 
Dei și Sfântul Scaun  și să func ționați ca un ordin cre știn de sine st ătător.
 — Refuz!  Și­i voi spune personal acest lucru Sf ântului P ărinte!
 — Mă tem c ă Sfinția Sa nu mai dore ște să vă întâlneasc ă.
 Aringarosa se ridicase deja de pe scaun:
 — Nu va  îndrăzni să desfiin țeze un Ordin  înființat de precedentul pap ă!
 — Regret. Domnul a dat, Domnul a luat!
 Episcopul plecase de la acea  întrevedere stupefiat,  împleticindu­se. Dup ă 
ce revenise la New York, zile  în șir doar privise aiurea  în zare, cople șit de ce 
întrez ărea că va fi viitorul cre știnismului.
 Câteva s ăptămâni mai t ârziu, primise un apel telefonic care schimbase 
complet situa ția. Cel care sunase avea un accent francez  și își spunea 
Învățătorul – un titlu frecvent  întâlnit în cadrul ordinului. Spusese c ă știe 
despre planurile Vaticanului de retragere a sprijinului.
 „Cum poate  ști așa ceva?” Aringarosa sperase c ă doar o m ână dintre mai­
marii de la Roma  știau despre soarta Opus Dei. Se p ărea însă că vestea se 
răspândise. C ând era vorba despre b ârfă, nici un zid nu avea urechi mai bune 
decât cele de la Vatican.
 — Eu am sursele mele pretutindeni,  îi șoptise  Învățătorul  și datorit ă lor 
dețin o serie de informa ții. Cu ajutorul t ău pot descoperi locul  în care este 
ascuns ă o relicv ă sacră, ce­ți va aduce o putere uria șă… Suficient ă pentru ca 
întregul Vatican s ă ți se plece la picioare. Suficient ă pentru a salva credin ța. Nu
doar pentru Opus Dei, ad ăugase el dup ă o pauz ă scurt ă. Pentru noi to ți.
 „Domnul a luat… Și Domnul d ă înapoi.”
 Aringarosa  întrez ărise o miraculoas ă rază de speran ță:
 — Spune­mi care e planul!
 Episcopul Aringarosa nu mai era con știent atunci c ând ușile spitalului 
St. Mary se deschiser ă. Silas se n ăpusti pe culoar, epuizat. C ăzând în genunchi
pe podea, strig ă după ajutor. To ți cei prezen ți în camera de Urgen țe își 
căscaser ă ochii, ului ți la vederea Albinosului pe jum ătate dezbr ăcat ce purta pe
brațe un preot  însângerat.
 Medicul care  îl ajut ă pe Silas s ă­și așeze povara pe o targ ă luă pulsul 
episcopului  și se întunec ă la fa ță:
 — A pierdut mult s ânge. Nu sunt speran țe prea mari.
 Aringarosa clipi, revenindu­ și pentru o clip ă și privi spre Albinos:
 — Copilul meu…
 Silas era sf âșiat de durere  și de remu șcare:
 — Părinte, chiar dac ă­mi va lua  întreaga via ță, tot îl voi g ăsi pe cel care 
ne­a  înșelat și îl voi ucide!
 Episcopul cl ătină din cap, privindu­l cu o triste țe nesf ârșită:
 — Silas… Dacă n­ai  învățat nimic altceva de la mine, te rog … Ține minte 
asta.
 Îl prinse de m ână și i­o str ânse cu mult ă putere:
 — Iertarea este cel mai de pre ț dar al lui Dumnezeu.

— Dar, p ărinte…
 Aringarosa  își închise ochii:
 — Silas, trebuie s ă te rogi!
 În Chapter House, sub cupola boltit ă a sălii, Robert Langdon privea drept
în țeava revolverului Medusa.
 „Robert, e ști cu mine sau  împotriva mea?” Cuvintele lui Teabing  îi 
răsunau  și acum  în urechi.
 Nu exista un r ăspuns,  știa acest lucru. Spune da  și o trădezi pe Sophie. 
Spune nu  și britanicul nu va avea de ales dec ât să­i ucid ă de am ândoi.
 Experien ța lui la catedr ă nu­l preg ătise nicidecum pentru a face fa ță 
situa țiilor de acest gen, dar munca de profesor  îl învățase totu și ceva despre 
întreb ările paradoxale. „C ând nu ai r ăspuns la o  întrebare, ai la dispozi ție o 
singur ă modalitate sincer ă de a replica.”
 Zona de mijloc  între da  și nu.
 „Tăcerea.”
 Privind criptexul pe care­l  ținea în mână, Langdon prefer ă să se 
îndep ărteze.
 Fără a­și ridica ochii,  începu s ă se trag ă înapoi, spre mijlocul s ălii. Teren 
neutru. Spera c ă, dacă­l vede concentrat asupra cilindrului, Teabing o s ă 
cread ă că studiaz ă în minte posibilitatea unei colabor ări, iar t ăcerea lui o s ă­i 
indice lui Sophie c ă n­o abandonase.
 „Și astfel mai c âștig timp de g ândire.”
 Iar a g ândi, b ănuia el, era exact ceea ce  și­ar fi dorit britanicul s ă facă. 
„Pentru asta mi­a dat criptexul. Ca s ă simt greutatea deciziei pe care o voi lua.” 
Britanicul sperase c ă, dacă avea  în mână cheia de bolt ă a Marelui Maestru, 
Langdon  își va da seama de importan ța ei colosal ă și că reticen țele­i vor fi 
spulberate de curiozitatea  științifică, recunosc ând în cele din urm ă că, dacă nu 
vor deschide criptexul, istoria  însăși va fi pierdut ă pentru totdeauna.
 Lăsând­o pe Sophie  în bătaia armei, se retrase, con știent c ă parola 
criptex­ului putea fi unica sa speran ță de a o salva. „Dac ă pot s ă scot harta din
interior, Teabing va fi dispus s ă negocieze.” Chinuindu­se s ă se concentreze, se 
retrase  încet spre fereastr ă… Rememor ând numeroasele corpuri astronomice de
pe morm ântul lui Newton: „Sa cau ți globul ce pe al lui morm ânt se afla odat'.
 Vorbind de carne Roz ă și pântece  însămânțat.”
 Întorc ându­se cu spatele la ceilal ți, se apropie de fereastra uria șă, 
căutând o raz ă de inspira ție în vitraliile ei. Nimic  însă.
 „Încearc ă să gândești ca Sauni ère, se  îndemn ă el, privind spre gr ădină. 
Care ar fi, dup ă părerea lui, globul ce ar trebui s ă se afle pe morm ântul lui 
Newton?” Imagini ale unor stele, comete  și planete p ăreau a lic ări în ploaia 
monoton ă, dar le alung ă. Sauni ère nu era om de  știință. Fusese un umanist, 
un iubitor al artei  și al istoriei. „Sacrul feminin … Potirul. Roza. Maria 
Magdalena… Declinul zei ței… Sf ântul Graal.”

Legendele  întruchipaser ă întotdeauna Graalul ca pe o iubit ă misterioas ă 
care d ănțuia în noapte nev ăzută, îți șoptea la ureche, ademenindu­te  și apoi 
dispărând în neant.
 În timp ce privea copacii b ătuți de v ânt, Langdon sim țea aievea prezen ța 
ei juc ăușă. Semnele erau pretutindeni. Ca o siluet ă ispititoare care se contura 
în cea ță, ramurile celui mai b ătrân măr din Regatul Unit  își scutura florile cu 
cinci petale, albe  și delicate precum  însăși Venus. Zei ța era  în grădină acum. 
Dansa  în ploaie, murmur ând cântecul veacurilor, privind pe furi ș dintre 
ramurile  înflorite, parc ă pentru a­i aminti lui c ă fructul cunoa șterii cre ștea 
dincolo de puterea lui de a­l culege.
 În celălalt cap ăt al încăperii, sir Leigh Teabing era mul țumit  și încrez ător 
văzând cum privirile lui Langdon r ătăcesc pe fereastr ă de parc ă ar fi fost  în 
trans ă.
 „Exact a șa cum am sperat,  își spuse el. Se va da pe brazd ă.”
 De ceva timp, britanicul b ănuia c ă americanul ar putea de ține cheia c ătre
Sfântul Graal. Nu fusese o coinciden ță faptul c ă el își pusese planul  în aplicare 
exact  în seara  în care Langdon avusese programat ă întrevederea cu Jacques 
Sauni ère. Urm ărindu­i de at âta vreme, Teabing era convins c ă dorin ța 
custodelui de a se  întâlni în particular cu americanul avea o semnifica ție cert ă. 
Misteriosul manuscris al lui Langdon atinsese o coard ă sensibil ă a Stăreției. 
Langdon descoperise un anume adev ăr și Sauni ère se teme c ă îl va dezv ălui. Sir
Leigh fusese sigur c ă Sauni ère îi va cere profesorului s ă păstreze t ăcerea.
 „Adev ărul a fost  ținut ascuns prea mult timp!”
 Teabing  știa că trebuie s ă acționeze repede. Atacul lui Silas avea s ă 
împlineasc ă două obiective.  Îl va împiedica pe Sauni ère să­i cear ă lui Langdon 
să păstreze t ăcerea  și va asigura prezen ța acestuia  în Paris dup ă ce Teabing va 
obține cheia de bolt ă, pentru eventualitatea  în care va avea nevoie de ajutorul 
lui.
 Aranjarea  întâlnirii fatale dintre Sauni ère și Silas fusese floare la ureche. 
„Aveam informa ții secrete cu privire la cele mai profunde temeri ale custodelui.”
Cu o sear ă înainte, Silas  îi telefonase lui Sauni ère, dându­se drept un preot 
tulburat.
 — Domnule Sauni ère, vă rog s ă mă ierta ți, dar trebuie s ă vă vorbesc 
imediat. Nu ar trebui s ă încalc taina spovedaniei, dar  în acest caz cred c ă 
trebuie s­o fac. De cur ând mi s­a confesat un b ărbat care pretindea c ă a ucis 
câțiva membri ai familiei dumneavoastr ă.
 Custodele fusese mirat,  însă răspunsul lui, precaut:
 — Familia mea a pierit  într­un accident. Raportul poli ției a fost explicit.
 — Da, un accident de ma șină, replic ă Silas, v ăzând că bătrânul mu șcase 
momeala. B ărbatul cu care am vorbit a spus c ă mașina a fost  împins ă de pe 
șosea  în râu.
 Custodele r ămăsese t ăcut.

— Domnule Sauni ère, nu v­a ș fi telefonat niciodat ă, însă omul despre 
care v ă vorbesc mi­a mai spus ceva ce m ă face s ă­mi fac griji pentru siguran ța 
dumneavoastr ă. În plus, a men ționat­o  și pe nepoata dumneavoastr ă, Sophie.
 Numele lui Sophie fusese catalizatorul necesar. Curatorul luase pozi ție 
fără întârziere.  Îi ceruse lui Silas s ă vină imediat  în cel mai sigur loc pe care  îl 
cuno ștea – biroul s ău de la Luvru. Apoi  îi telefonase lui Sophie pentru a­i spune
că ar putea fi  în pericol. La  întrevederea cu Robert Langdon renun țase pe loc.
 Acum, c ând cei doi erau desp ărțiți de vasta  întindere a s ălii, Teabing  își 
spuse c ă izbutise s ă­i îndep ărteze unul de altul nu numai fizic. Sophie Neveu 
avea aceea și reținere, dar era clar c ă americanul avea o imagine mai clar ă 
asupra evenimentelor.  Încerca s ă­și dea seama care ar putea fi parola. „ Înțelege
cât este de important s ă găsim și să eliber ăm Graalul.”
 — Nu va deschide criptexul pentru tine,  îi spuse Sophie pe un ton rece ca
gheața. Chiar dac ă poate!
 Ținând arma  îndreptat ă spre ea, Teabing arunc ă o privire spre profesor. 
Era sigur c ă, în cele din urm ă, va trebui s ă foloseasc ă revolverul. De și ideea nu­
l încânta deloc,  știa că nu va ezita s ă tragă dacă va fi nevoie. „I­am oferit femeii 
ăsteia toate  șansele de a proceda a șa cum trebuie. Graalul este mult mai 
important chiar dec ât voi to ți.”
 În acel moment, Langdon se  întoarse cu fa ța spre ei:
 — Morm ântul… Spuse brusc, privindu­i cu o urm ă de speran ță în ochi. 
Știu unde s ă mă uit, pe morm ântul lui Newton. Da, cred c ă pot s ă aflu parola!
 Inima lui Teabing prinse aripi:
 — Unde, Robert? Spune­mi!
 Sophie strig ă, cu oroare  în glas:
 — Robert, nu! Doar n­ai de g ând să­l aju ți, nu­i a șa?
 Langdon se apropie cu pa și hotărâți, ținând criptexul  în mână.
 — Nu,  îi spuse privindu­l dur pe Leigh. P ână când nu­ ți dă drumul, nu­l 
ajut.
 Optimismul britanicului p ăli:
 — Suntem at ât de aproape, Robert! S ă nu îndrăznești să te joci acum cu 
mine!
 — Nu m ă joc. Las­o s ă plece! Apoi mergem  împreun ă la morm ântul lui 
Newton  și deschidem criptexul.
 — Nu m ă duc nic ăieri! Se r ăsti Sophie, fierb ând de furie. Bunicul mi­a 
dat mie criptexul. Nu voi sunte ți cei care ave ți dreptul s ă­l deschide ți!
 Langdon se  întoarse spre ea, cu spaim ă în glas:
 — Sophie, te rog! E ști în pericol. Eu  încerc s ă te ajut!
 — Cum? Dezv ăluind secretul pe care bunicul l­a ap ărat cu pre țul vie ții? A
avut  încredere  în tine, Robert! Eu am avut  încredere  în tine!
 În ochii alba ștri ai profesorului se citea acum panica  și Teabing abia 
reuși să­și stăpâneasc ă un z âmbet v ăzându­i  întorși unul  împotriva celuilalt. 
Încerc ările lui Langdon de a o face pe galantul erau de­a dreptul patetice. „E pe 
punctul de a dezv ălui unul dintre cele mai importante secrete din istoria

omenirii  și el își face griji pentru o femeie care s­a dovedit nedemn ă de aceast ă 
căutare!”
 — Sophie, insist ă americanul, te rog … Trebuie s ă pleci!
 Ea cl ătina din cap energic:
 — Doar dac ă­mi dai mie criptexul sau dac ă­l distrugi, izbindu­l de podea.
 — Ce?!
 — Robert, bunicul ar fi preferat ca acest secret s ă fie pierdut pentru 
totdeauna, dec ât să ajung ă în mâinile unui criminal!
 Părea gata s ă izbucneasc ă în lacrimi, dar  își păstră stăpânirea de sine. Se
răsuci spre Teabing  și îl privi  în ochi:
 — Împușcă­mă, dacă vrei. Dar nu las mo ștenirea bunicului  în mâinile 
tale!
 „Foarte bine.” Britanicul  întinse bra țul, cu arma preg ătită.
 — Nu! Strig ă Langdon ridic ându­și deasupra capului m âna în care  ținea 
criptexul. Leigh, dac ă tragi,  îl arunc!
 Teabing izbucni  în râs:
 — Cacealmaua asta  ți­a mers cu R émy, dar nu  și cu mine. Te cunosc 
suficient de bine!
 „Da, te cunosc. Chipul t ău e o oglind ă clară, prietene. Mi­a luat c âteva 
secunde, dar  îmi dau seama c ă minți. Habar n­ai unde anume pe morm ântul 
lui Newton se afl ă răspunsul.”
 — Adev ărat, Robert?  Știi unde s ă te ui ți, pe morm ânt?
 — Știu.
 Ezitarea din privirea lui Langdon pieri  într­o clip ă, dar britanicul o z ări. 
Mințea. Un truc disperat, patetic, menit s ă o salveze pe Sophie. Robert Langdon
îl dezam ăgise profund.
 „Sunt un cavaler singuratic,  înconjurat de suflete netrebnice.  Și va trebui
să descifrez cheia de bolt ă de unul singur.”
 Langdon  și Neveu nu mai reprezentau acum dec ât o simpl ă amenin țare 
pentru el… Și pentru Graal. Oric ât de dureroas ă ar fi fost solu ția, știa că o 
poate pune  în aplicare f ără mustr ări de con știință. Singura dificultate va fi 
aceea de a­l convinge pe Langdon s ă lase jos cheia de bolt ă, astfel  încât el să 
poată încheia odat ă aceast ă șaradă.
 — O dovad ă de încredere, rosti cu glas tare, cobor ându­și brațul cu 
arma. Pune cheia de bolt ă pe podea  și hai s ă discut ăm!
 Langdon  știa că nu­l crezuse.
 Pe chipul lui Teabing se oglindea o hot ărâre crunt ă și știa că ajunseser ă 
la un moment de r ăscruce. „C ând voi l ăsa criptexul din m ână, ne va ucide pe 
amândoi.” Chiar  și fără s­o priveasc ă pe Sophie,  îi auzea implorarea mut ă și 
disperat ă. „Robert, omul  ăsta nu e demn de Graal. Te rog, nu i­l da lui! 
Indiferent care ar fi pre țul plătit!”
 Profesorul se hot ărâse însă, cu c âteva minute  în urm ă, în vreme ce st ătea
singur la fereastr ă, privind spre College Garden.
 „Protejeaz­o pe Sophie.

Protejeaz ă Graalul.”
 Și aproape c ă strigase, cople șit de disperare. „Dar nu v ăd cum!”
 Clipele de cumplit ă dezam ăgire aduseser ă cu ele o limpezime a șa cum rar
mai sim țise. „Adev ărul e chiar  în fața ochilor t ăi, Robert!” Nici nu  știa de unde­i 
venise revela ția. „Graalul nu­ și bate joc de tine, ci strig ă către un suflet 
vrednic.”
 Acum,  în timp ce se pleca  în fața lui ca un supus  înaintea suveranului, 
cobor î criptexul p ână la câțiva centimetri de pardoseal ă.
 — Așa, Robert,  șopti britanicul,  îndrept ând arma spre el. Las ă­l jos!
 Privirea lui Langdon se ridic ă pentru o clip ă spre  înălțimile cupolei. 
Ghemuindu­se mai mult,  își îndrept ă ochii spre  țeava armei, a țintită asupra 
lui.
 — Îmi pare r ău, Leigh!
 Într­o singur ă mișcare, corpul i se destinse ca un arc  și brațul îi zvâcni în
sus, iar criptexul zbur ă spre plafon.
 Leigh Teabing nu­ și dădu seama c ând degetul lui ap ăsă pe tr ăgaci, dar 
revolverul se desc ărcă bubuind asurzitor. Trupul lui Langdon era acum o 
săgeată vertical ă, aproape desprins de podea, iar glon țul izbi pardoseala, chiar 
lângă piciorul lui. Jum ătate din creierul britanicului  încerc ă să corecteze 
direcția focului  și trase din nou, cu turbare, dar cealalt ă jumătate, mai 
puternic ă, îi îndrept ă ochii  în sus, spre abisul cupolei.
 „Cheia de bolt ă!”
 Timpul p ăru că se opre ște pentru o clip ă și se transform ă într­un fel de 
coșmar care se deruleaz ă cu încetinitorul  și lumea  întreag ă luă forma criptex­
ului aflat  în aer.  Îl privi cum se ridic ă… Părând că încremene ște pentru o clip ă, 
imponderabil… Și apoi c ăzând, rostogolindu­se, spre pardoseala de piatr ă.
 Toate speran țele și visurile sale se pr ăbușeau o dat ă cu el. „Nu poate izbi 
podeaua! Pot s ă ajung la el!” Trupul s ău reac ționă din instinct. D ădu drumul 
armei  și se arunc ă în față, lăsându­și cârjele s ă cadă și întinz ându­și în aer 
mâinile cu o manichiur ă desăvârșită. Rășchirându­și brațele și degetele,  înșfăcă
cilindrul  în zbor.
 Strângând criptexul  în palm ă, își dădu seama c ă se pr ăbușește prea 
repede. Neg ăsind nimic de care s ă se sprijine, bra țele sale lovir ă primele 
pardoseala  și cilindrul se izbi violent de piatra dur ă.
 Din interior r ăzbătu sunetul sticlei sparte.
 Timp de o secund ă, Teabing r ămăsese f ără aer. Z ăcând lat pe podea, 
privind  în lungul bra țelor sale  întinse, implor ă în gând fiola s ă reziste. Apoi 
mirosul acid de o țet se r ăspândi în aer  și britanicul sim ți lichidul rece care se 
scurgea printre discurile criptex­ului chiar  în palma sa.
 O panic ă sălbatic ă îl cuprinse. NU! O țetul curgea continuu  și cu ochii 
minții văzu papirusul din ăuntru cum se dizolv ă. „Robert, idiotule! Secretul e 
pierdut!”
 Începu s ă hohoteasc ă incontrolabil. „Graalul e pierdut! Totul a fost 
distrus!”  Încă nu­i venea s ă cread ă. Încerc ă să deschid ă criptexul, jinduind s ă

zăreasc ă măcar o str ăfulgerare de adev ăr înainte ca aceasta s ă se dizolve 
pentru totdeauna. Trase de capetele cilindrului  și constat ă, stupefiat, perplex, 
că acesta se deschide.
 Se uit ă înăuntru. Era gol, cu excep ția câtorva cioburi de sticl ă. Nici urm ă
de papirus – fie el dizolvat sau nu. Rostogolindu­se, privi  în sus, c ătre Langdon.
Sophie st ătea al ături, cu revolverul  îndreptat spre el.
 Perplex, privi din nou criptexul  și abia atunci observ ă. Discurile nu mai 
erau aranjate la  întâmplare. Pe cilindru se formase un cuv ânt din cinci litere: 
„MĂRUL”.
 — Globul” din care a gustat Eva, spuse Langdon rece, st ârnind m ânia 
sfântă a lui Dumnezeu. P ăcatul originar. Simbolul c ăderii sacrului feminin.
 Teabing sim ți cum adev ărul îl izbe ște cu o for ță zdrobitoare. Globul care 
ar fi trebuit s ă se afle pe morm ântul lui Newton nu putea fi dec ât mărul care, 
căzut din rai  în capul lui Newton, i­a inspirat acestuia munca lui de­o via ță. „A 
lui str ădanie! Carnea roz ă cu p ântece  însămânțat!”
 — Robert, b âigui Teabing cople șit. Ai reu șit să­l deschizi! Unde e … harta?
 Fără să clipeasc ă, Langdon  își duse m âna la buzunarul sacoului  și scose 
cu mi șcări atente un sul mic de papirus. La doar c âțiva metri distan ță de 
britanic,  îl desf ășură și îl privi. Dup ă un lung moment, sur âse satisf ăcut.
 „Știe!” Inima lui Teabing ardea de dorin ța de a afla. Visul lui de o via ță 
era chiar aici,  în fața ochilor lui.
 — Spune­mi! Ceru. Te rog! Oh, Dumnezeule, te rog! Nu e  încă prea t ârziu!
 Brusc, pe culoar r ăsună zgomot de pa și grei, gr ăbiți și Langdon  înfășură 
papirusul la loc  și îl strecur ă în buzunar.
 — Nu! Strig ă britanicul, chinuindu­se zadarnic s ă se ridice.
 Când ușa se deschise, Bezu Fache n ăvăli ca un taur  în aren ă, privind 
fioros  în jurul lui, p ână ce­și zări ținta, pe Leigh Teabing, z ăcând neputincios pe
podea. R ăsuflă ușurat,  își puse arma  în suportul de sub bra ț și se întoarse spre
Sophie:
 — Agent Neveu, m ă bucur s ă văd că sune ți amândoi teferi. Trebuia s ă 
veniți la sec ție atunci c ând v­am cerut.
 Poliția britanic ă sosi pe urmele lui Fache, ridic ă prizonierul  și îi puse 
cătușele.
 Sophie p ărea mirata s ă­l vad ă pe Fache:
 — Cum ne­a ți găsit?
 Căpitanul ar ătă spre Teabing:
 — A f ăcut gre șeala de a ar ăta un act de identitate la intrare. Paznicii 
fuseser ă informa ți că îl căutăm.
 — E în buzunarul lui Langdon! Zbier ă britanicul ca un nebun. Harta 
către Sf ântul Graal!
 Ținut de bra țe de poli țiștii care  îl trăgeau afar ă, își azvârli capul pe spate 
și urlă:
 — Robert! Spune­mi unde e ascuns!

Când trecu prin dreptul lui, Langdon  îl privi  în ochi: „Numai cei vrednici 
pot g ăsi Graalul, Leigh. Chiar tu m­ai  învățat asta.”
 Ceața cobor âse peste Kensington Gardens c ând Silas,  șchiop ătând, se 
retrase  într­un desi ș, la loc ferit.  Îngenunchind pe iarba ud ă, își aminti de 
sângele cald ce se scurgea din rana l ăsată de glon ț sub coastele lui. Lini știt, se 
mulțumi s ă priveasc ă drept  înainte.
 Ceața era deas ă și, datorit ă ei, gr ădina p ărea paradiziac ă.
 Ridic ându­și mâinile  însângerate ca s ă se roage, privi cum pic ăturile de 
ploaie  îi mângâiau palmele, readuc ându­le albul lor obi șnuit. Sim țind stropii 
care îi cădeau pe umeri  și pe spate, avea impresia ca trupul lui dispare treptat, 
bucat ă cu bucat ă, în pâcla din preajm ă.
 „Sunt o fantom ă.”
 O pal ă de vânt trecu pe l ângă el, aduc ând parfumul jilav al unei noi vie ți. 
Cu fiecare celul ă din trupul s ău frânt, Silas se rug ă. Pentru iertare. Pentru 
îndurare.  Și, mai presus de toate, pentru mentorul s ău… Episcopul 
Aringarosa… ca Domnul s ă nu­l ia din aceast ă lume  înainte de a i se fi  împlinit,
de a fi sunat ceasul. „Mai are at âtea de f ăcut!”
 Ceața îl învăluia și Silas se sim țea atât de u șor, încât avea senza ția ca 
fuioarele imateriale  îl vor putea lua cu ele.  Închiz ând ochii,  își rosti ultima 
rugăciune.
 De undeva, din p âcla aceea, vocea lui Manuel Aringarosa  îi șoptea: 
„Domnul nostru e un Dumnezeu bun  și îndurător.”
 În sfârșit, durerea  începea s ă se domoleasc ă și Silas  își dădu seama c ă 
episcopul avusese dreptate.
 Era dup ă­amiaz ă târziu c ând, deasupra Londrei, soarele sparse plafonul 
de nori  și începu s ă străluceasc ă. Bezu Fache era sf ârșit dup ă ce termin ă 
interogatoriul  și își chem ă un taxi. Sir Leigh Teabing  își proclamase 
nevinov ăția, dar din vorb ăria lui incoerent ă despre Sf ântul Graal, documente 
secrete  și confrerii misterioase, Fache b ănuia c ă istoricul preg ătea, de fapt, 
cadrul pentru ca avoca ții săi să poat ă pleda sus ținând că clientul lor e nebun.
 „Sigur”,  își spuse c ăpitanul, „nebunie!” Teabing d ăduse dovada de o 
ingeniozitate  și o precizie extreme  în formularea unui plan menit s ă­i sus țină la
fiecare pas nevinov ăția. Exploatase cu aceea și aviditate  și Biserica Catolic ă și 
Ordinul Opus Dei, dou ă organiza ții care se dovediser ă a fi absolut inocente. 
Uneltele sale ne știutoare fuseser ă un c ălugăr fanatic  și un episcop disperat.  Și, 
ca o culme a ingeniozit ății, Teabing  își amplasase postul de ascultare 
electronic ă în unicul loc  în care o victim ă a poliomielitei nu putea ajunge. 
Supravegherea c ăzuse  în sarcina servitorului s ău, Rémy – singura persoan ă 
care cunoscuse adev ărata identitate a britanicului  și care murise  între timp, c ât
se poate de convenabil,  în urma unei reac ții alergice.
 „Greu de crezut c ă toate acestea au putut fi puse la cale de o persoan ă 
care nu e s ănătoasă la cap, „  își spuse Fache.
 Informa țiile transmise de Collet de la Ch âteau Villette sugerau c ă 
abilitatea de care d ăduse dovada Teabing era at ât de uimitoare,  încât chiar el,

Fache, ar fi avut de  învățat de la el. Pentru a ascunde microfoane  într­unele 
dintre cele mai importante institu ții din Paris, istoricul apelase la vechii greci. 
„Calul Troian.” Unele dintre  țintele vizate de Teabing primiser ă cadou 
impresionante lucr ări de art ă, iar altele participaser ă la licita ții, achizi ționând 
fără să știe obiectele oferite de britanic. Jacques Sauni ère, pe de alt ă parte, 
primise o invita ție la Ch âteau Villette, pentru a discuta posibilitatea ca Teabing 
să finan țeze construirea unei noi aripi  în Muzeul Luvru, care s ă fie dedicat ă lui 
da Vinci. La sf ârșit, invita ția men ționa  în treac ăt interesul deosebit al lui sir 
Leigh pentru macheta unui cavaler robotizat, construit ă chiar de custode. 
„Poate o ve ți aduce cu dumneavoastr ă”, îi sugerase el. Probabil c ă Sauni ère îi 
satisf ăcuse dorin ța și lăsase cavalerul nesupravegheat suficient timp pentru ca 
Rémy Legaludec s ă amplaseze un microfon aproape invizibil.
 Acum,  în timp ce st ătea pe bancheta din spate a taxiului, Fache  închise 
ochii. „ Încă o problem ă de rezolvat  înainte de a m ă întoarce la Paris.”
 Lumina soarelui p ătrundea nestingherit ă în salonul de la Spitalul St. 
Mary.
 — Ne­a ți impresionat pe to ți, spuse sora, z âmbindu­i cu bl ândețe. Un 
adevărat miracol.
 Episcopul Aringarosa  îi surâse slab:
 — Totdeauna am fost un om binecuv ântat.
 După ce termin ă de aranjat firele  și tuburile, sora ie și și îl lăsă singur. 
Razele calde ale soarelui  îi dădeau o senza ție plăcută. Noaptea trecut ă fusese 
cea mai neagr ă noapte din via ța sa.
 Abătut, își aminti de Silas, al c ărui cadavru fusese g ăsit în parc.
 „Iartă­mă, te rog, copilul meu!”
 Își dorise mult ca Silas s ă ia parte la acest plan glorios. Noaptea trecut ă 
însă, Aringarosa primise un telefon de la Bezu Fache, care vorbea despre 
aparenta sa leg ătură cu o c ălugăriță ucisă în biserica Saint­Sulpice. Episcopul 
înțelesese atunci c ă lucrurile luaser ă o întors ătură cumplit ă. Vestea despre alte
patru asasinate  îi transformase oroarea  în groaz ă. „Silas, ce­ai f ăcut?!” 
Neput ând să­l contacteze pe  Învățător, își dăduse seama c ă fusese abandonat. 
„Folosit.” Singura modalitate de a opri cumplita desf ășurare a evenimentelor la 
a căror declan șare luase  și el parte fusese aceea de a­i m ărturisi totul lui 
Fache. Din acel moment, cei doi, preot  și căpitan de poli ție, porniser ă într­o 
cursă contra­cronometru pentru a­l prinde pe Silas  înainte ca  Învățătorul s ă­l 
poată convinge s ă ucid ă din nou.
 Vlăguit, Aringarosa  închise ochii  și ascult ă reportajul TV despre arestarea
unui influent cavaler britanic, sir Leigh Teabing. „ Învățătorul arestat  în văzul 
lumii  întregi.” Teabing aflase despre planurile Vaticanului de a se disocia de 
Opus Dei; Aringarosa devenise pionul perfect pentru planul s ău. „La urma 
urmei, cine ar fi fost mai dispus s ă se arunce orbe ște în căutarea Graalului, 
decât un om ca mine, care era pe punctul de a pierde totul? Graalul ar fi 
conferit o putere enorm ă celui ce l­ar fi st ăpânit.”

Leigh Teabing  își protejase cu abilitate identitatea – folosind un accent 
francez  și o inim ă pioas ă și cerând ca r ăsplată unicul lucru de care nu avea 
nevoie: bani. Iar el, Aringarosa, fusese prea ner ăbdător ca s ă mai fie  și 
suspicios. Pre țul de dou ăzeci de milioane de euro era o nimica toat ă în 
compara ție cu ob ținerea Graalului  și, ținând seama de banii oferi ți de Vatican 
pentru separarea de Opus Dei, partea financiar ă se aranjase perfect. „Orbii v ăd 
doar ceea ce vor ei s ă vadă.” Cea mai viclean ă mașinațiune a lui Teabing fusese,
desigur, aceea de a cere plata  în obliga țiuni emise de Vatican, astfel ca, dac ă 
situa ția lua o  întors ătură urâtă, ancheta s ă conduc ă inevitabil spre Roma.
 — Mă bucur s ă văd că vă simțiți bine, Excelen ță.
 Aringarosa recunoscu vocea posac ă din u șă, dar chipul  îl surprinse – 
trăsături aspre, clar conturate, p ărul piept ănat lins peste cap  și omopla ți largi, 
ce întindeau stofa  întunecat ă a costumului.
 — Căpitane Fache?
 Compasiunea  și îngrijorarea pe care poli țistul le ar ătase noaptea trecut ă 
pentru suferin țele episcopului  îi sugeraser ă o înfățișare mai bl ândă.
 Căpitanul se apropie de pat  și azvârli pe scaunul al ăturat o familiar ă 
serviet ă neagr ă:
 — Cred c ă asta v ă apar ține.
 Aringarosa privi servieta burdu șită cu obliga țiuni și imediat  își feri 
privirea, ru șinat:
 — Da… Mulțumesc.
 Stânjenit, pip ăi așternutul de pe pat  și, dup ă o pauz ă, adăugă:
 — Căpitane, m­am g ândit mult la acest lucru  și aș dori s ă vă cer o 
favoare!
 — Desigur.
 — Familiile celor din Paris pe care Silas … se întrerupse,  încerc ând să­și 
stăpâneasc ă emoția, apoi continu ă: Îmi dau seama c ă nici o sum ă, oric ât de 
mare ar fi, nu ar putea repara r ăul făcut, dar, dac ă ați fi at ât de bun  încât să 
împărțiți conținutul servietei… Pentru familiile celor uci și…
 Ochii  întuneca ți ai lui Fache  îl studiar ă un lung moment:
 — Un gest l ăudabil, Excelen ță. Voi avea grij ă ca dorin ța să vă fie 
respectat ă.
 O tăcere grea se a șternu  între ei.
 La televizor, un poli țist sus ținea o conferin ță de pres ă în fața unui conac 
elegant. V ăzând cine e, Fache se  întoarse  și ascult ă atent:
 — Locotenent Collet, spunea reportera BBC pe un ton acuzator, seara 
trecut ă, superiorul dumneavoastr ă a acuzat  în mod public de crim ă doi oameni 
nevinova ți. Vor cere Sophie Neveu  și Robert Langdon daune din partea poli ției? 
Își va pierde c ăpitanul Fache slujba din acest motiv?
 Zâmbetul locotenentului era obosit, dar calm:
 — Din experien ță, va pot spune c ă Bezu Fache gre șește foarte rar.  Încă 
nu am discutat cu domnia sa despre aceast ă problema, dar cunosc ând modul 
în care opereaz ă, bănuiesc c ă „vânarea” public ă a agentului Neveu  și a

domnului Langdon a fost doar un truc menit s ă­l induc ă în eroare pe 
adevăratul criminal.
 Reporterii schimbar ă priviri surprinse.
 Collet continua:
 — Nu  știu însă dacă domnul Langdon  și agentul Neveu au participat 
benevol la acest plan. C ăpitanul Fache  își dezv ăluie rareori metodele de lucru 
mai… Creative. Tot ceea ce pot confirma deocamdat ă este faptul c ă vinovatul a 
fost arestat, iar domnul Langdon  și agentul Neveu sunt acum  în siguran ță și în 
afara oric ăror suspiciuni.
 Pe buzele lui Fache se  întinsese umbra vag ă a unui z âmbet, c ând se 
întoarse din nou spre Aringarosa:
 — Un individ iste ț, acest Collet.
 Câteva clipe se scurser ă în lini ște. În cele din urm ă, căpitanul  își trecu 
palma peste frunte, netezindu­ și părul și privi c ătre episcop.
 — Excelen ță, aș vrea s ă mai discut ăm o ultim ă problem ă înainte de a m ă 
întoarce la Paris: zborul dumneavoastr ă neașteptat la Londra. A ți mituit pilotul 
ca să schimbe cursul avionului. Proced ând astfel, a ți încălcat o serie de 
prevederi legale interna ționale.
 — Eram disperat, replic ă Aringarosa  încet.
 — Da. A șa cum era  și pilotul respectiv c ând l­au interogat oamenii mei.
 Fache duse m âna la buzunar  și scoase un inel cu ametist.
 Ochii episcopului se umplur ă de lacrimi  în momentul c ând lu ă inelul, 
strecur ându­l  înapoi pe deget.
 — Ați fost at ât de amabil! V ă mulțumesc, ad ăugă și îi strânse m âna lui 
Fache  în palma sa.
 Căpitanul se scutur ă și, apropiindu­se de fereastr ă, privi absent  în zare. 
Când se  întoarse, pe chipul lui se citea o oarecare nesiguran ță:
 — Excelen ță, încotro v ă veți îndrepta de­acum?
 Aringarosa fusese  întrebat exact acela și lucru  și cu o sear ă în urm ă, când
părăsise Castelul Gandolfo.
 — Bănuiesc c ă drumul meu este la fel de incert ca al dumneavoastr ă.
 — Da, replic ă Fache. Cred c ă voi ie și la pensie  în cur ând.
 Episcopul sur âse obosit:
 — Pu țină credin ță poate face minuni, c ăpitane! Pu țină credin ță!
 Capela Rosslyn, numita adesea Catedrala Codicelor, se afl ă la zece 
kilometri sud de Edinburgh,  în Sco ția, pe locul unui vechi templu  închinat 
zeului Mithra. Construit ă de Cavalerii Templieri  în 1446, capela este gravat ă cu
o tulbur ătoare diversitate de simboluri p ăgâne, iudaice, cre știne, egiptene  și 
masonice.
 Coordonatele sale geografice urmeaz ă perfect meridianul nord­sud care 
trece prin Glastonbury. Aceasta longitudinal ă Linie a Rozei constituie reperul 
tradițional al legendarei Insule Avalon a regelui Arthur, fiind considerat ă 
pilonul central al spa țiului sacru britanic. De la aceast ă venerat ă Linie a Rozei 
derivă numele Capelei Rosslyn, ini țial scris Roslin.

Turnurile ei dantelate aruncau umbre lungi  în lumina amurgului, c ând 
mașina închiriat ă de Langdon  și Sophie Neveu opri  în parcarea din fa ța falezei 
pe care se  înălța capela. Zborul scurt de la Londra la Edinburgh fusese 
odihnitor, de și niciunul dintre ei nu izbutise s ă doarm ă, cuprin și de ner ăbdare.
Privind masiva construc ție ce se profila pe cerul acoperit de nori, Langdon se 
simțea așa cum b ănuia c ă trebuie s ă se fi sim țit Alice  în momentul  în care 
căzuse  în gaura de iepure. „Probabil c ă visez!”  Și totu și, știa că ultimul mesaj al
lui Sauni ère era c ât se poate de explicit:
 The Holy Graal 'neath ancient Roslin waits.
 „Graalul Sf ânt sub vechiul Roslin z ăbovește.”
 El își închipuise la un moment dat c ă „harta Graalului” trebuia s ă fie o 
diagram ă – un desen cu un X mare marc ând locul exact –,  însă ultimul secret 
al Stăreției le fusese revelat  în acela și mod  în care Sauni ère li se adresase de la 
bun început. „Un simplu poem.” Patru versuri clare, care  îi îndrumau, f ără 
dubiu, spre acest loc. Pe l ângă faptul c ă se referea explicit la Rosslyn, poemul 
amintea  și de c âteva tr ăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei.
 În ciuda clarit ății indiciilor, Langdon avea mai degrab ă o senza ție de 
insecuritate  și dezechilibru. Capela Rosslyn i se p ărea un l ăcaș mult prea 
evident. Timp de secole, aceast ă construc ție dăduse na ștere la  șoapte ce 
aminteau despre Graal.  În ultimele decenii,  șoaptele se transformaser ă în 
strigăte în gura mare, c ând dispozitivele radar dezv ăluiser ă existen ța unei 
uimitoare structuri sub capel ă – o vast ă încăpere subteran ă. Pe l ângă faptul c ă 
era mult mai mare dec ât capela  însăși, încăperea nu p ărea a avea nici o intrare 
sau ie șire. Arheologii au solicitat  începerea unor excava ții, pentru a putea 
ajunge la camera misterioas ă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu des ăvârșire 
orice s ăpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu f ăcuse 
decât să alimenteze specula țiile. Ce anume  încerca Trustul Rosslyn s ă 
ascund ă?
 Capela devenise  între timp loc de pelerinaj pentru c ăutătorii de mistere. 
Unii pretindeau c ă sunt atra și aici de un puternic c âmp magnetic prezent  în 
mod inexplicabil  în zon ă, alții sus țineau c ă doresc s ă cerceteze  împrejurimile 
pentru a g ăsi o intrare secret ă în camera subteran ă, dar cei mai mul ți 
recuno șteau c ă vin pur  și simplu pentru a cutreiera zona  și a inspira parfumul 
Graalului.
 Deși Langdon nu mai fusese aici p ână acum, totdeauna se amuzase c ând
auzea spun ându­se c ă aici s­ar afla ascuns Sf ântul Graal. Da, poate c ă odat ă, 
cu mult timp  în urm ă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum,  în nici un caz nu
se mai afla acolo. Prea mult ă aten ție fusese acordat ă capelei  în ultima vreme  și,
mai cur ând sau mai t ârziu, cineva tot avea s ă pătrund ă în încăperea 
subteran ă.
 Speciali știi considerau c ă Rosslyn era doar o momeal ă – unul dintre 
„drumurile  înfundate” pe care St ăreția se pricepuse at ât de bine s ă le pun ă la 
punct.  În seara aceasta  însă, dup ă ce citise poemul ce men ționa at ât de clar 
acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef s ă se amuze. O  întrebare  îl

frământase toat ă ziua: „De ce ar fi depus Sauni ère atâta efort, pentru a ne 
îndruma,  în cele din urm ă, spre o loca ție evident ă?”
 Nu putea g ăsi însă nici un r ăspuns logic.
 „Trebuie s ă fie ceva  în legătură cu Rosslyn, ceva ce  încă nu am  înțeles.”
 — Robert! Strig ă Sophie de l ângă portier ă, privindu­l. Vii?
 Ținea în mână caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le­o 
înapoiase.  Înăuntru, ambele criptex­uri fuseser ă reasamblate  și așezate exact 
așa cum le g ăsiseră. Papirusul cu poemul era  închis  în interior – de aceast ă 
dată fără fiola cu o țet.
 Străbătând aleea cu pietri ș ce ducea spre capel ă, trecur ă pe lângă 
celebrul zid vestic al construc ției. Turi știi presupuneau c ă acest perete ie șit 
straniu  în afar ă era, de fapt, o parte neterminat ă a capelei. Adev ărul, își aminti 
Langdon, era mult mai interesant.
 „Zidul de vest al Templului lui Solomon!”
 Cavalerii templieri proiectaser ă Capela Rosslyn ca o reproducere fidel ă a 
anticului templu din Ierusalim – inclusiv zidul vestic, un  îngust sanctuar 
dreptunghiular  și o încăpere subteran ă asem ănătoare Sfintei Sfintelor,  în care 
primii nou ă templieri descoperiser ă nepre țuita lor comoar ă, într­adev ăr, 
Langdon se v ăzu nevoit s ă recunoasc ă, exista o logic ă tulbur ătoare  în ideea c ă 
templierii construiser ă pentru a ad ăposti Graalul un „c ămin” similar cu locul 
inițial de odihn ă a sacrelor relicve.
 Intrarea  în capel ă era mult mai modest ă decât se a șteptase el. U șa 
micu ță din lemn avea dou ă balamale metalice  și un însemn simplu: „ROSLIN”
 Modul vechi de ortografiere a cuv ântului,  îi explic ă profesorul lui Sophie, 
derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasat ă capela; sau, a șa cum 
preferau speciali știi să cread ă, de la „Linia Rozei” – vi ța străveche a Mariei 
Magdalena.
 Capela avea s ă se închid ă curând și, când Langdon deschise u șa, un val 
de aer cald  îi întâmpin ă, de parc ă bătrânul edificiu ar fi oftat ostenit, la cap ătul 
unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils – 
ornamente arhitecturale cu cinci petale.
 „Roze. P ântecele zei ței.”
 Intrând în urma lui Sophie,  își lăsă privirea s ă se desfete cu  întregul 
sanctuar. De și citise despre complexitatea arhitectural ă a interiorului, faptul c ă
acum o vedea cu propriii ochi era cople șitor.
 „Un paradis al simbolisticii”,  îl numise odat ă unul dintre colegii s ăi.
 Întreaga suprafa ță a capelei era gravat ă cu cele mai diverse simboluri – 
crucifixuri cre știne, stele iudaice, crucile specifice templierilor, cornuri ale 
abunden ței, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame  și 
trandafiri. Templierii fuseser ă desăvârșiți lucr ători în piatr ă, construind biserici
pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerat ă capodopera lor, 
simbolul sublim al dragostei  și al venera ției. Me șterii masoni nu l ăsaser ă nici o 
piatră nesculptat ă. Capela Rosslyn era un altar  închinat tuturor credin țelor… 
Tuturor tradi țiilor și, mai presus de orice, naturii  și sacrului feminin.

Înăuntru se aflau doar c âțiva turi ști care ascultau explica țiile ghidului. 
Tânărul îi conducea  în șir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega  șase 
obiective arhitecturale importante ale capelei. Genera ții de vizitatori 
străbătuser ă acela și drum, acelea și linii drepte, iar pa șii lor gravaser ă în 
decursul timpului un simbol uria ș pe pardoseala de piatr ă:
 
 „Steaua lui David”,  își spuse Langdon. C âtuși de pu țin o 
coinciden ță. Cunoscut ă și sub numele de „Pecetea lui Solomon”, hexagrama 
fusese, odinioar ă, simbolul secret al preo ților astronomi, fiind mai apoi 
adoptat ă de regii israeli ți – David  și Solomon.
 Ghidul  îi văzu când intrar ă și, cu toate c ă era aproape de ora  închiderii, 
le zâmbi și le făcu semn s ă înainteze.
 Langdon mul țumi cu un gest  și porni spre mijlocul capelei.
 Sophie r ămase  însă în prag, privind  în jur nedumerit ă:
 — Ce s­a  întâmplat?  Întreb ă el.
 — Cred… Cred c ă am mai fost aici.
 Profesorul  își ridic ă o spr âncean ă:
 — Dar ai spus c ă nici n­ai auzit de Rosslyn!
 — N­am auzit, replic ă ea, continu ând să cerceteze capela cu aceea și 
privire confuz ă. Probabil c ă bunicul m­a adus aici c ând eram foarte mic ă. Nu 
știu… Îmi pare destul de cunoscut ă.
 Apoi, pe m ăsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo,  începu s ă clatine din
cap, din ce  în ce mai sigur ă:
 — Da! Ar ătă ea spre partea din fa ță a capelei. Coloanele acelea dou ă… 
Le­am mai v ăzut.
 Langdon privi cei doi pila ștri sculpta ți. Dantel ăria cioplit ă în piatr ă părea 
să emane o aur ă ruginie,  învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin 
ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde  în mod normal ar fi trebuit 
să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din st ânga era decorat ă cu linii
simple, verticale, iar cealalt ă părea str ăbătută de o delicat ă spiral ă floral ă.
 Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urm ă cu pa și repezi  și, când 
ajunser ă lângă coloane, o auzi exclam ând:
 — Da, sunt sigur ă că le­am mai v ăzut!
 — Nici nu m ă îndoiesc, replic ă el, dar e posibil s ă le fi v ăzut în altă parte.
 — Cum adic ă?
 — Aceste dou ă coloane constituie cea mai „copiat ă” structur ă 
arhitectonic ă la nivel mondial. Exist ă replici ale lor  în lumea  întreag ă.
 — Replici ale Capelei Rosslyn?  Întreb ă ea cu un aer sceptic.
 — Nu. Ale coloanelor.  Îți aminte ști ce ți­am spus mai devreme, c ă însăși 
capela este o copie a Templului lui Solomon? Ace ști pila ștri sunt replici fidele 
ale celor care se aflau odinioar ă acolo. Acesta – ar ătă el spre coloana din st ânga
– se nume ște Boaz, sau „Coloana Arhitectului”. Cel ălalt este numit Jachin sau

„Coloana Ucenicului”. De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi
pilaștri ca ace știa.
 Langdon  îi explicase deja despre str ânsele rela ții istorice dintre templieri 
și societ ățile secrete masonice din ziua de azi, ale c ăror grade inferioare – 
Ucenic, Calf ă și Maestru – dateaz ă de pe vremea primilor templieri. Ultimul 
poem al lui Jacques Sauni ère se referea clar la Mae ștrii Masoni care decoraser ă
Capela Rosslyn. De asemenea, amintea de cupola central ă a capelei, pe care 
erau sculptate forme ce reprezentau stele  și planete.
 — Nu am fost niciodat ă într­un templu masonic, spuse Sophie f ără a­și 
lua ochii de la cei doi pila ștri. Sunt sigur ă că am v ăzut coloanele acestea aici.
 Se întoarse apoi spre vasta  întindere a capelei, c ăutând parc ă un element
care s ă declan șeze alt ă amintire.
 Ceilal ți turi ști se preg ăteau s ă părăseasc ă locașul și ghidul se apropie de 
ei, cu acela și surâs plăcut întipărit pe chip. Era un t ânăr drăguț, de aproape 
treizeci de ani, cu accent sco țian și păr blond­ro șcat.
 — Mă preg ătesc s ă închid pe ziua de azi. V ă pot ajuta s ă găsiți ceva?
 „Ce­ai zice de Sf ântul Graal?”  își spuse profesorul.
 — Codul! Izbucni Sophie pe nea șteptate. E un cod aici!
 Ghidul p ărea încântat de entuziasmul ei:
 — Într­adev ăr, doamn ă!
 — Este pe plafon, ad ăugă ea, întorc ându­se spre zidul din partea 
dreapt ă. Undeva… Acolo!
 Zâmbetul de pe buzele ghidului se l ăți:
 — Să înțeleg c ă ați mai fost la Rosslyn?
 „Codul”,  își spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroasele 
mistere ale capelei era  întruchipat de o arcad ă din care ie șeau în relief sute de 
blocuri de piatr ă, form ând o bizar ă suprafa ță cu multe fa țete. Pe fiecare bloc de 
piatră era gravat un simbol, aparent la  întâmplare, care crea un cifru de 
propor ții uria șe. Unele opinii sus țineau c ă acest cod revela intrarea  în camera 
secret ă de sub capel ă. Altele considerau c ă dezv ăluie adev ărata legend ă a 
Graalului. Oricum, nu mai conta; criptografii se str ăduiser ă vreme de secole 
întregi s ă­l descifreze, dar nu izbutiser ă. Trustul Rosslyn oferea  și astăzi o 
generoas ă recompens ă celui care ar fi reu șit să­i perceap ă semnifica ția secret ă, 
însă codul r ămânea în continuare un mister.
 — Voi fi fericit s ă vă arăt…
 Sophie nu mai auzi restul cuvintelor.
 „Primul meu cod”,  își spuse pornind singur ă, ca în trans ă, spre arcad ă. Îi
dăduse caseta lui Langdon, a șa că, pentru moment, izbuti s ă uite de Sf ântul 
Graal, de Le Prieur é de Sion  și de toate necunoscutele zilei de ieri. C ând ajunse 
sub arcada boltit ă și văzu simbolurile gravate, amintirile  îi revenir ă în valuri.  În
mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea  și o nea șteptat ă 
triste țe.
 Era doar o copil ă pe atunci… la vreun un an dup ă moartea celor dragi. 
Bunicul o adusese  în Sco ția pentru o scurt ă vacan ță și, înainte de a se  întoarce

la Paris, veniser ă să vadă Capela Rosslyn. Era seara, t ârziu și capela fusese 
închis ă. Dar ei mai r ămăseser ă înăuntru.
 — Acum putem merge acas ă, grand­p ère? Îl rugase ea, obosit ă.
 — Imediat, draga mea, imediat,  îi răspunse bunicul pe un ton melancolic.
Mai am doar un singur lucru de f ăcut aici. Ce­ai zice dac ă m­ai a ștepta  în 
mașină?
 — Ești ocupat iar cu lucruri de­ale oamenilor mari?
 El încuviin țase:
 — Voi termina repede. Promit!
 — Pot s ă rezolv din nou codul de pe arcad ă? A fost distractiv.
 — Nu  știu. Eu trebuie s ă ies pu țin. N­o s ă­ți fie fric ă aici înăuntru, 
singur ă?
 — Sigur c ă nu! Spuse ea, jignit ă. Nici m ăcar nu s­a  întunecat!
 — Foarte bine, atunci, z âmbise bunicul  și o condusese spre arcada pe 
care i­o ar ătase pu țin mai devreme.
 Sophie se a șezase imediat pe pardoseal ă, întinz ându­se cu fa ța în sus  și 
lăsându­și privirile s ă rătăceasc ă peste mozaicul de piatr ă.
 — Am s ă dezleg codul  înainte de a te  întoarce tu!
 — Atunci, hai s ă ne lu ăm la  întrecere,  îi răspunse el, dup ă care se 
aplecase, o s ărutase pe frunte  și pornise spre una dintre u șile laterale. Voi fi 
chiar aici, afar ă. Las u șa deschis ă! Dac ă ai nevoie de mine, strig ă­mă!
 Sophie r ămăsese  întins ă pe podea, privind  în sus, spre arcad ă. Își simțea 
pleoapele grele  și, dup ă câteva minute, simbolurile de deasupra  începuser ă să 
se încețoșeze. Apoi disp ăruser ă complet.
 Când se trezise, pardoseala de piatr ă era rece sub ea.
 — Grand­p ère!
 Nu­i r ăspunsese nimeni. Se ridicase  și își scuturase praful de pe haine. 
Ușa lateral ă era încă deschis ă și prin ea z ărise cerul aproape  întunecat. Ie șind, 
îl văzuse pe bunicul ei st ând pe veranda unei case de piatr ă, chiar  în spatele 
bisericii. Vorbea  încet cu o persoan ă ce se  întrez ărea vag prin u șa cu plas ă.
 — Grand­p ère! Strigase din nou.
 El se  întorsese  și­i făcuse un semn cu m âna, s ă­l mai a ștepte  încă puțin. 
Apoi  îi mai spusese c âteva cuvinte persoanei din ăuntru,  îi aruncase o s ărutare 
din v ârful degetelor  și venise spre Sophie, eu ochii  înlăcrima ți.
 — De ce pl ângi, grand­p ère?
 O luase  în bra țe și o str ânsese la pieptul lui:
 — Oh, Sophie, noi doi ne­am luat adio de la mult ă lume anul acesta. E 
greu.
 Fetița se g ândise la accident, la mama  și la tat ăl ei, la bunica  și la 
frățiorul cel mic.
 — Și acum ai spus adio unei alte persoane?
 — Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult,  îi zise el cu emo ție în 
glas.  Și mi­e team ă că n­am s­o mai v ăd mult ă vreme de acum  înainte.

Alături de ghid, Langdon cercet ă din priviri zidurile capelei, tem ându­se 
că ajunseser ă într­un punct mort. Sophie se  îndep ărtase pentru a studia codul 
acela din piatr ă și­i lăsase lui caseta din lemn de trandafir, a c ărei hart ă către 
Graal p ărea să nu le fie  însă de nici un ajutor. De și poemul lui Sauni ère indica 
limpede Capela Rosslyn, el, unul, nu  știa ce anume ar trebui s ă facă acum. 
Poemul amintea de „palo ș și potir”,  însă în jur nu se z ărea nimic asem ănător.
 „Graalul Sf ânt sub vechiul Roslin z ăbovește.
 Cu palo șul și potirul veghind ale ei por ți.”
 În mod cert, un alt aspect al acestui mister r ămăsese neelucidat.
 — N­a ș vrea s ă fiu indiscret, spuse ghidul  în timp ce privea caseta din 
mâna lui Langdon. Dar … Pot s ă vă întreb de unde ave ți cutia aceasta?
 Profesorul r âse cu jum ătate de gur ă:
 — E o poveste extrem de lung ă.
 Tânărul ezit ă, fără a­și lua ochii de la caset ă:
 — Mi se pare foarte ciudat, relu ă el, dar bunica mea are o cutie exact ca 
aceasta – o caset ă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceea și roză 
incrustat ă… Chiar  și balamalele par la fel.
 Profesorul era sigur c ă ghidul se  înșeală. Dac ă exista o caset ă unic ă în 
lume, aceasta de aici trebuia s ă fie – confec ționat ă special pentru cheia de bolt ă
a Stăreției.
 — Cutiile pot p ărea similare, dar …
 Ușa lateral ă se închise cu un bufnet sonor. Sophie ie șise fără un cuv ânt 
și, cu pa și ușori, se apropia de o cas ă alăturat ă. Langdon privi  în urma ei. 
„Unde se duce?” De c ând ajunseser ă aici, se purta cam ciudat.
 — Știți a cui este casa aceea?  Îl întreb ă el pe ghid.
 Tânărul încuviin ță, părând la fel de mirat de comportamentul lui Sophie:
 — Este rectoratul capelei. Acolo locuie ște custodele, care este totodat ă, 
președintele Trustului Rosslyn  și, aș putea ad ăuga, bunica mea.
 — Bunica dumneavoastr ă este pre ședinta Trustului Rosslyn?
 Ghidul  înclin ă din cap afirmativ:
 — Eu locuiesc  împreun ă cu ea la rectorat, o ajut la  întreținerea capelei  și 
ofer explica ții vizitatorilor. Am locuit aici de c ând m ă știu. Bunica practic m­a 
crescut acolo.
 Îngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre u șă, ca s­o strige. Dar dup ă
numai c âțiva pa și se opri brusc. Cuvintele t ânărului  îi răsunau straniu  în 
minte.
 „Bunica m­a crescut.”
 Privi spre Sophie, afar ă și apoi  își întoarse ochii spre caseta pe care o 
ținea în mână. „Imposibil!”  încet, cu mi șcări lente, se  întoarse spre t ânărul 
ghid:
 — Spunea ți că bunica dumneavoastr ă are o caset ă exact ca aceasta?
 — Aproape identic ă.
 — Știți cumva de unde o are?

— Bunicul a confec ționat­o. El a murit c ând eu eram foarte mic, dar 
bunica  încă mai vorbe ște și astăzi despre el. Spune c ă avea o  îndem ânare 
fantastic ă și că îi plăcea s ă construiasc ă tot felul de lucruri.
 Uluit, Langdon  încerc ă să cuprind ă cu mintea inimaginabila re țea de 
conexiuni care  începea s ă se lege.
 — Spunea ți că ați fost crescut de bunica dumneavoastr ă. Vă pot întreba 
ce anume s­a  întâmplat cu p ărinții dumneavoastr ă?
 Ghidul  îi arunc ă o privire surprins ă:
 — Au murit c ând eu eram mic.  În aceea și zi cu bunicul meu, adaug ă el 
după o scurt ă pauz ă.
 Profesorul  își simți inima b ătând frenetic.
 — Într­un accident de ma șină?
 Uimirea din ochii m ăslinii ai t ânărului ajunse la cote maxime:
 — Da,  într­un accident de ma șină. Aproape  întreaga mea familie a murit 
în ziua aceea. Mi­am pierdut bunicul, p ărinții și…
 Ghidul ezit ă o clip ă, plec ându­și ochii  în podea:
 — Și sora, sf ârși Langdon  în locul lui.
 Pe falez ă, casa de piatr ă era exact a șa cum  și­o amintea ea.  Începuse s ă 
se însereze  și clădirea p ărea că eman ă o aur ă caldă, ademenitoare. Mirosul de 
pâine proasp ăt coapt ă răzbătea prin u șa deschis ă, iar în ferestre str ălucea o 
lumin ă aurie. C ând se apropie, Sophie auzi din ăuntru un hohot  înfundat.
 Prin u șa de plas ă, zări o femeie  în vârstă. Stătea cu spatele spre ea, dar 
se vedea c ă plânge. B ătrâna avea un p ăr bogat, argintiu, care­i st ârni lui Sophie
amintiri ciudate. Urc ă încet treptele verandei. Femeia str ângea  în mâini 
fotografia unui b ărbat, iar degetele ei  îi atingeau fa ța cu o duioas ă triste țe.
 Era un chip pe care Sophie  îl cuno ștea bine.
 „Grand­p ère!”
 Era evident c ă vestea mor ții lui, cu o sear ă în urm ă, ajunsese p ână la ea.
 O scândură scârțâi sub picioarele ei  și femeia se  întoarse  încet, iar ochii 
ei triști o zăriră. Sophie d ădu să fugă, dar ceva o  țintui locului. B ătrâna așeză 
ușor fotografia pe mas ă și, fără a­și lua privirea de la ea, se apropie de u șa cu 
plasă. O ve șnicie p ăru că se scurge  în vreme ce ele r ămaser ă nemi șcate, 
privindu­se  în ochi, desp ărțite doar de plasa sub țire. Apoi, aidoma unui val de 
mare ce­ și strânge încet for țele, expresia femeii se transform ă, trec ând de la 
incertitudine la uluire … la speran ță… Și, în cele din urm ă, la o imens ă bucurie.
 Dând ușa de perete, ie și în prag,  întinse bra țele și cuprinse  între palmele 
moi obrajii  încremeni ți ai lui Sophie:
 — Oh, copilul meu drag … Uită­te la tine!
 Deși n­o recunoscuse, Sophie  știa cine e femeia.  Încerc ă să spun ă ceva, 
dar abia mai reu șea să respire.
 — Sophie… Hohoti b ătrâna, sărutându­i fruntea.
 — Dar…, b âigui ea cu vocea sugrumat ă, grand­p ère mi­a spus c ă ați…
 — Știu. Femeia  îi cuprinse umerii cu palmele ei calde  și o învălui cu o 
privire familiar ă: Bunicul t ău și cu mine am fost obliga ți să spunem multe

minciuni. Am procedat a șa cum am considerat c ă e bine.  Îmi pare r ău. A fost 
pentru siguran ța ta, prin țesă.
 Ultimul cuv ânt îi aminti imediat de bunicul ei, care  îi spusese astfel 
vreme de mul ți ani. Sunetul vocii lui p ărea să răsune acum prin vechile ziduri 
de la Rosslyn, prin p ământ, până în străfundurile necunoscute, de sub 
biseric ă.
 Femeia  își arunc ă brațele în jurul ei, cu lacrimile care­i curgeau  șiroaie 
pe obraji.
 — Bunicul t ău și cu mine am vrut at ât de mult s ă­ți spunem adev ărul! 
Dar între voi doi situa ția era dificil ă. El s­a str ăduit. Sunt at ât de multe de 
explicat! At ât de multe!
 O sărută pe frunte  încă o dat ă și îi șopti la ureche:
 — Gata cu secretele, prin țesă! A venit vremea s ă afli adev ărul despre 
familia noastr ă.
 Sophie  și bunica ei st ăteau  îmbrățișate pe treptele verandei, c ând tânărul
ghid se apropie  în fug ă, cu privirea pline de speran ță și de ne încredere:
 — Sophie?
 Printre lacrimi, ea  înclin ă din cap  și se ridic ă. Nu­i recuno ștea chipul, dar
în clipa  în care se str ânseră unul la pieptul celuilalt, sim ți puterea s ângelui 
care­i curgea prin vene … Acela și sânge în trupul am ândurora.
 Când Langdon travers ă peluza pentru a li se al ătura, Sophie nici nu­ și 
mai putea imagina cum, cu numai o zi  în urm ă, se sim țise at ât de singur ă pe 
lume. Iar acum,  în acest loc str ăin, al ături de trei oameni pe care abia dac ă­i 
cuno ștea, era,  în sfârșit, acas ă.
 Noaptea se a șternuse peste Rosslyn.
 Robert Langdon st ătea singur pe veranda casei de piatr ă, ascult ând cu 
plăcere vocile vesele ce r ăzbăteau din spatele u șii de plas ă. Cea șca de cafea 
tare, brazilian ă, din care sorbea  încet izbutise s ă­l învioreze, dar  știa că efectul 
e doar temporar; oboseala pe care o resim țea era mult prea puternic ă, 
pătrunz ându­i p ână în suflet.
 — Ai ie șit fără să te aud,  șopti o voce  în spatele lui.
 Se întoarse. Bunica lui Sophie ap ăruse  în prag, iar p ărul ei argintiu 
scânteia  în lumina lunii. Numele ei – cel pu țin de dou ăzeci și opt de ani  încoace
– era Marie Chauvel.
 Langdon  îi surâse:
 — M­am g ândit c ă familia dumneavoastr ă are nevoie de pu țină intimitate.
 Prin fereastr ă o zări pe Sophie care st ătea de vorb ă cu fratele ei. Marie se 
așeză lângă el.
 — Domnule Langdon, c ând am aflat c ă Jacques a fost ucis, mi­a fost o 
team ă cumplit ă pentru Sophie.  În seara asta, v ăzând­o  în pragul casei mele, mi
s­a luat de pe inim ă o piatr ă uriașă. Nici nu  știu cum v­a ș putea mul țumi 
îndeajuns.
 Profesorul nu avea idee ce ar putea s ă îi răspund ă. Deși încercase s ă se 
retrag ă, pentru a le oferi r ăgazul de a vorbi singure, Marie  îl rugase s ă rămână

și să asculte. „So țul meu a avut  încredere  în dumneata, domnule Langdon; de 
aceea, am  și eu.”
 Iar el r ămăsese, a șezat al ături de Sophie  și ascultase mut de uimire  în 
vreme ce Marie le povestea. Aproape incredibil, p ărinții lui Sophie erau 
descenden ți ai Merovingienilor – urma și direc ți ai lui Iisus Hristos  și ai Mariei 
Magdalena. Pentru a nu risca  în zadar, str ămoșii lor  își schimbaser ă numele de
familie, renun țând la Plantard  și Saint­Clair. Copiii lor  întruchipau  însăși vița 
regală și de aceea erau  îndeaproape veghea ți de St ăreție. Când părinții lui 
Sophie muriser ă într­un accident de ma șină ale c ărui cauze r ămăseser ă încă 
neelucidate, St ăreția se temuse ca identitatea lor fusese descoperit ă.
 — Bunicul t ău și cu mine, explic ă Marie eu vocea sugrumat ă de durere, 
am fost pu și în situa ția de a lua o hot ărâre chiar  în clipa  în care am fost 
anun țați. Ma șina p ărinților tăi tocmai fusese g ăsită în râu. Întreaga noastr ă 
familie – inclusiv voi, cei doi nepo ți – ar fi trebuit s ă se afle  în seara aceea  în 
mașină. Din fericire, ne­am r ăzgândit în ultimul moment  și așa se face c ă 
părinții tăi au plecat singuri. C ând am aflat vestea accidentului, n­am  știut ce 
să credem… Dacă a fost, cu adev ărat, un accident.  Știam  însă că trebuie s ă ne 
protej ăm nepo ții și am procedat a șa cum am crezut noi c ă e bine. Jacques a 
declarat la poli ție că în ma șină ne aflam deopotriv ă eu și fratele t ău, dar c ă 
trupurile noastre au fost, probabil, duse de curent. Apoi, cu ajutorul St ăreției, 
am intrat  într­un con de umbr ă. Fiind o personalitate cunoscut ă, Jacques nu 
și­a permis luxul de a disp ărea și el. Ni s­a p ărut firesc ca tu, Sophie, fiind cea 
mai mare, s ă rămâi alături de el,  în Paris, aproape de St ăreție și de protec ția pe
care ea  ți­o putea asigura.
 Brusc, vocea i se fr ânse, transform ându­i­se  într­o  șoaptă abia auzit ă:
 — Desp ărțirea familiei a fost cel mai greu lucru pe care l­am f ăcut 
vreodat ă. Eu și Jacques ne vedeam foarte rar  și totdeauna  în cea mai mare 
taină… sub protec ția Stăreției. Exist ă unele ceremonii pe care confreria  ține 
încă să le îndeplineasc ă fără greș.
 Langdon  știa că povestea nu se  încheia aici, dar era totodat ă conștient de
faptul c ă ar fi fost o indiscre ție din partea lui s ă mai asculte, a șa că ieșise din 
încăpere.
 Acum, privind turlele capelei, sim țea încă frustrarea misterului ei 
nerezolvat. „Se afl ă oare Graalul aici, la Rosslyn?  Și dacă da, unde sunt palo șul
și potirul men ționate de Sauniere  în poemul s ău?”
 — Iau eu asta, spuse Marie,  întinz ând m âna spre el.
 — Oh, mul țumesc, spuse el,  înmânându­i cea șca.
 — Mă refeream la obiectul din cealalt ă mână, domnule Langdon.
 Cobor ându­și privirea, profesorul  își dădu seama c ă avea  încă la el 
papirusul lui Sauniere.  Îl scosese din criptex  încă o dat ă, sper ând că poate de 
data aceasta va observa ceva ce  îi scăpase  înainte.
 — Desigur, v ă rog s ă mă scuza ți.
 Marie  îl privi u șor amuzat ă și luă hârtia:

— Cunosc un bancher din Paris care a șteapt ă probabil cu ner ăbdare s ă 
recupereze caseta aceea din lemn de trandafir. Andre Vernet a fost un foarte 
bun prieten de­al lui Jacques,  în care so țul meu avea  încredere deplin ă. Andre 
ar fi fost dispus s ă facă orice pentru a respecta dorin ța lui Jacques de a proteja 
aceast ă caset ă.
 „Inclusiv s ă mă împuște pe mine”,  își spuse Langdon  în sinea lui, hot ărât 
să nu mai aminteasc ă faptul c ă îi spărsese bietului om nasul. G ândul la Paris  îi
readuse  în memorie pe cei trei sene șali uci și cu o sear ă în urm ă.
 — Și Le Prieur é? Ce se va  întâmpla cu ea acum?
 — Roti țele s­au pus deja  în mișcare, domnule Langdon. Confreria a 
rezistat secole de­a r ândul, a șa că va trece  și peste acest impas. Totdeauna 
există oameni gata s ă preia fr âiele și să reclădeasc ă totul.
 Profesorul b ănuia  însă că bunica lui Sophie era profund implicat ă în 
opera țiunile St ăreției. La urma urmei, femeile f ăcuser ă totdeauna parte din 
confrerie; patru Mari Mae ștri fuseser ă femei. Sene șalii erau, de obicei, ale și din 
rândurile b ărbaților, dar femeile de țineau un rol mult mai important  și puteau 
accede la cea mai  înaltă func ție, de pe orice treapt ă ierarhic ă practic.
 Gândul  îi zbur ă la Leigh Teabing  și la discu ția din Westminster Abbey. 
Totul p ărea acum pierdut undeva,  în trecut, cu mul ți ani  în urm ă.
 — Biserica a exercitat presiuni asupra lui Jacques Sauniere pentru a nu 
dezvălui documentele Sangreal  în Ziua de Apoi?
 — Doamne, nu! Ziua de Apoi nu­i dec ât o scorneal ă a unor min ți bolnave.
Nu exist ă nimic  în doctrina confreriei care s ă identifice o dat ă anume pentru 
revelarea Graalului. De fapt, confreria a sus ținut totdeauna c ă adev ărul despre 
Graal nu ar trebui niciodat ă dezv ăluit.
 — Niciodat ă?
 Langdon era  înmărmurit.
 — Misterul  și miraculosul ne hr ănesc sufletul, domnule Langdon, nu 
Graalul  în sine. Frumuse țea Graalului rezid ă în spiritul s ău eteric. Pentru unii, 
continu ă Marie Chauvel ridic ându­și privirea spre turlele Capelei Rosslyn, 
Graalul e o cup ă care le­ar putea oferi via ța fără de sf ârșit. Pentru al ții, e doar 
căutarea unor documente pierdute  și a unui vechi mister. Iar pentru 
majoritatea, b ănuiesc c ă Graalul este, pur  și simplu, o idee luminoas ă… O 
comoar ă mirific ă, de neatins, care – chiar  și în lumea nebun ă de azi – ne 
inspir ă și ne îmbolde ște.
 — Dar dac ă documentele Sangreal r ămân ascunse, adev ărul despre 
Maria Magdalena va pieri pentru totdeauna.
 — Oare? Prive ște în jurul dumitale! Povestea ei e spus ă în artă, în 
muzic ă, în zeci de c ărți. În fiecare zi, tot mai des. Roata se  învârtește, începem 
să sesizam pericolele istoriei noastre … Și ale drumului autodistructiv pe care 
am pornit.  Începem s ă ne recunoa ștem nevoia de a readuce la via ță sacrul 
feminin. Aminteai la un moment dat, ad ăugă ea dup ă o pauz ă, că scrii o carte 
despre simbolistica sacrului feminin, nu­i a șa?
 — Într­adev ăr.

— Sfârșește acea carte, domnule Langdon.  Îngână­i melodia. Lumea are 
nevoie de trubaduri moderni.
 Profesorul r ămase t ăcut, împov ărat de greutatea cuvintelor ei. Undeva,  în
noapte, luna plin ă răsărea deasupra copacilor.  Întorc ându­se spre Rosslyn, 
Langdon resim ți o dorin ță copil ăreasc ă de a­i p ătrunde secretele. „Nu  întreba”, 
își spuse. „Nu e momentul acum.” Privi papirusul din m âna Mariei  și apoi  își 
îndrept ă din nou ochii spre capel ă.
 — Întreab ă­mă, domnule Langdon, sur âse ea.  Ți­ai c âștigat acest drept.
 El sim ți cum obrajii  îi iau foc.
 — Ai vrea s ă afli dac ă Graalul e ascuns aici, la Rosslyn.
 — Îmi po ți spune?
 Marie ofta, mim ând exasperarea.
 — De ce oare b ărbații nu pot l ăsa, pur  și simplu, Graalul s ă odihneasc ă 
în pace?
 Apoi izbucni  în râs, evident amuzat ă:
 — De ce crezi c ă s­ar afla aici?
 Langdon ar ătă spre h ârtia din m âna ei.
 — Poemul se refer ă explicit la Rosslyn, dar men ționeaz ă ceva despre un 
paloș și un potir veghind asupra Graalului. Eu n­am v ăzut aici nici un simbol 
care s ă aminteasc ă de ele.
 — Palo șul și potirul… Dar cum arat ă ele, de fapt?
 Profesorul  își dădu seama c ă Marie  îl tachineaz ă, dar intr ă în joc, 
descriindu­i pe scurt cele dou ă simboluri.
 O expresie vag ă de recunoa ștere p âlpâi în ochii ei:
 — Ah, da, fire ște. Palo șul simbolizeaz ă elementul masculin. Cred c ă este 
reprezentat a șa, am dreptate?
 Și, cu ar ătătorul de la m âna dreapt ă, schi ță un triunghi  în palma st ângă:
 — Da,  îi confirma profesorul.
 Marie desenase forma „ închis ă”, mai rar folosit ă, a lamei, dar el v ăzuse 
simbolul reprezentat  în ambele feluri.
 — Iar triunghiul inversat, continua ea, desemneaz ă potirul, adic ă tot ceea
ce este feminin.
 — Exact!
 — Și dumneata sus ții că, printre sutele de simboluri existente aici, la 
Rosslyn, aceste dou ă forme nu apar nic ăieri?
 — Eu nu le­am v ăzut.
 — Dar dac ă ți le voi arata, e ști de acord s ă mergi pe urm ă sa te 
odihne ști?
 Înainte ca el s ă apuce s ă îi răspund ă, Marie Chauvel cobor âse treptele 
verandei  și se îndrept ă spre capel ă. Langdon o urm ă cu pa și repezi.
 Intrând în clădire, b ătrâna aprinse luminile  și făcu semn spre 
pardoseal ă.
 — Iat ă, domnule Langdon. Palo șul și potirul.
 Profesorul privi cu aten ție piatra tocit ă a podelei. Era goal ă.

— Dar nu e nimic aici …
 Marie oft ă și începu s ă parcurg ă cunoscutul traseu s ăpat în pardoseal ă 
de pa șii miilor de turi ști, acela și pe care  îl văzuse el str ăbătut de grupul de 
vizitatori de mai devreme. Treptat, privirea i se focaliz ă și, în cele din urm ă, 
distinse uria șul simbol gravat  în piatr ă, însă nu p ărea deloc mai l ămurit.
 — Păi, asta este steaua lui Da …
 Dar se  întrerupse brusc, mut de uimire:
 
 „Palo șul și potirul.
 Îmbinate  într­un simbol unic.
 Steaua lui David … Uniunea perfect ă a femininului cu masculinul … 
Pecetea lui Solomon … Ce desemna locul Sfintei Sfintelor, locul  în care se 
credea c ă sălășluiesc divinitatea masculin ă și cea feminin ă – Yahve  și Shekina.”
 Abia dup ă un minut izbuti s ă­și găseasc ă cuvintele:
 — Așadar, poemul chiar se refer ă la Rosslyn. Explicit. F ără dubii.
 — Așa se pare, sur âse ea.
 Langdon sim ți un fior de ghea ță pe șira spin ării:
 — Așadar Sf ântul Graal se afl ă în încăperea secret ă de sub noi?
 Marie izbucni  în râs.
 — Doar spiritul s ău. Una dintre cele mai vechi misiuni ale confreriei a 
fost aceea de a readuce  într­o zi Graalul pe p ământul natal al Fran ței, unde s ă 
poată odihni  în pace, pentru totdeauna. Vreme de secole, relicva a fost mutat ă 
de colo­colo, din motive de securitate. C ând a devenit Mare Maestru, Jacques 
și­a făgăduit s ă­i redea demnitatea pierdut ă, readuc ând­o  în Fran ța și 
construindu­i un loc de veci potrivit pentru o regin ă.
 — Și a reu șit?
 Expresia de pe chipul ei deveni brusc serioas ă.
 — Domnule Langdon,  ținând seama de ajutorul dat familiei mele  în seara
asta și în calitatea mea de custode al Trustului Rosslyn,  îți pot spune cu 
certitudine c ă Graalul nu se mai afl ă aici.
 Profesorul sim ți că e momentul s ă insiste:
 — Dar cheia de bolt ă ar trebui s ă indice locul  în care Sf ântul Graal este 
ascuns acum! De ce sugereaz ă Rosslyn?
 — Poate c ă nu i­ai  înțeles dumneata foarte bine semnifica ția. Nu uita, 
Graalul poate fi  înșelător! Ca  și răposatul meu so ț, de altfel!
 — Dar nici nu ar putea fi mai clar de at ât! Ripost ă el. Ne afl ăm deasupra 
unei  încăperi subterane sub semnul palo șului și al potirului, sub o bolt ă 
înstelat ă, înconjura ți de arta Mae ștrilor Masoni. Totul se refer ă aici la Rosslyn!
 — Bine, las ă­mă să văd și eu poemul acela misterios.
 Marie desf ășură papirusul  și citi versurile cu voce tare: „Graalul Sf ânt 
sub vechiul Roslin z ăbovește.
 Cu palo șul și potirul veghind ale ei por ți, Învăluită în a mae ștrilor 
străveche art ă.

Sub ceruri  înstelate,  în fine, odihne ște.”
 Când sf ârși de citit, t ăcu pre ț de câteva clipe. Apoi, un z âmbet  îi lumin ă 
chipul:
 — Aah, Jacques!
 — Înțelegi ce vrea s ă spun ă? Întreb ă Langdon cu o und ă de speran ță în 
glas.
 — Așa cum demonstreaz ă pardoseala capelei, lucrurile simple pot fi 
percepute  în mai multe moduri.
 Profesorul se str ădui s ă priceap ă. Totul la Jacques Sauni ère părea a avea
duble  înțelesuri,  însă el nu reu șea să deslu șească aici nimic.
 Marie c ăscă, obosit ă:
 — Domnule Langdon,  îți voi face o m ărturisire. Niciodat ă nu am  știut 
unde se afl ă Graalul  în prezent. Dar, evident, am fost c ăsătorită cu un om 
extrem de influent  și… Intui ția mea feminin ă nu cred c ă dă greș.
 Langdon d ădu să spun ă ceva, dar ea continu ă:
 — Îmi pare r ău că, dup ă atâtea eforturi, vei pleca de aici f ără a avea un 
răspuns satisf ăcător. Și totu și, ceva  îmi spune c ă, în cele din urm ă, vei g ăsi 
ceea ce cau ți. Într­o bun ă zi, vei  înțelege.  Și atunci, ad ăugă ea cu un sur âs, am 
încredere c ă vei ști să păstrezi secretul.
 Dincolo de u șă se auzi zgomotul unor pa și:
 — Ați disp ărut am ândoi la un moment dat, spuse Sophie.
 — Eu tocmai plecam,  îi răspunse bunica, apropiindu­se de ea. Noapte 
bună, prin țesă! Nu­l  ține treaz pe domnul Langdon p ână târziu,  în noapte.
 Apoi, s ărutând­o pe frunte, intr ă în cas ă.
 Când rămaser ă singuri  și Sophie se  întoarse spre el,  în ochii ei se citea o 
adâncă emoție:
 — Nu m ă așteptam la un asemenea sf ârșit.
 „Iar eu nici at ât”, se g ândi Langdon. Era evident c ă veștile primite  în 
seara aceasta  îi schimbaser ă viața pentru totdeauna.
 — Te sim ți bine? A fost cam prea mult, deodat ă.
 Ea îi surâse, împăcată:
 — Acum am o familie. Acesta e noul  început de la care vreau s ă pornesc. 
Cine suntem  și de unde venim – voi vedea mai t ârziu,  în timp.
 El nu  îi răspunse.
 — Mai r ămâi cu noi pu țin? Întreb ă ea. M ăcar câteva zile?
 Nimic nu  și­ar fi dorit mai mult, dar oft ă adânc și îi spuse:
 — Sophie, acum ai nevoie s ă petreci pu țin timp cu familia ta. Eu m ă 
întorc la Paris m âine diminea ță.
 Îl privi dezam ăgită, dar  știa că are dreptate. Mult timp, niciunul dintre ei 
nu rosti nici un cuv ânt. În cele din urm ă, ea îi luă mâna și, împreun ă, ieșiră 
din capel ă, apropiindu­se de marginea falezei.  În fața lor se  întindea molcom 
peisajul sco țian, argintat de lumina lunii filtrate printre nori. Nemi șcați, mâna­
n mână, fără a rosti un cuv ânt, își lăsară privirile s ă rătăceasc ă în zare, 
străduindu­se am ândoi s ă­și alunge oboseala.

Pe bolt ă, începuser ă să apar ă stelele, iar spre vest un punct de lumina 
licărea mai intens dec ât toate celelalte. Langdon sur âse în momentul  în care  îl 
văzu. Era Venus. Zei ța privea  în jos, spre P ământ, cu eterna ei lumin ă caldă.
 Aerul se r ăcorise  și o adiere proasp ătă cobora dinspre coline.  Într­un 
târziu, Langdon se  întoarse spre ea. St ătea cu ochii  închiși, iar pe buze  îi 
flutura un z âmbet  împăcat. El  însuși își simțea pleoapele din ce  în ce mai grele.
Fără tragere de inim ă, îi strânse u șor degetele  în palma lui.
 — Sophie!
 Încet, deschise ochii  și se întoarse spre el. Chipul ei avea o frumuse țe 
stranie  în lumina lunii.
 — Bun ă! Sur âse somnoroas ă.
 Langdon sim ți o triste țe apăsătoare la g ândul c ă a doua zi se va  întoarce 
la Paris f ără ea.
 — Probabil c ă am s ă plec  înainte ca tu s ă te treze ști, îi spuse, 
străduindu­se s ă­și alunge nodul din g ât. Îmi pare r ău, nu m ă pricep la…
 Sophie ridic ă brațul și­i cuprinse obrazul  în palma ei cald ă. Apoi, 
aplec ându­se spre el,  îl sărută pe cel ălalt obraz:
 — Când te voi mai vedea?
 Langdon se cl ătină pentru o clip ă, pierdut ochii ei:
 — Când?
 Oare ea  știa cât de mult se  întreba  și el acela și lucru?
 — Păi, luna viitoare voi sus ține o conferin ță în Floren ța. Voi fi acolo o 
săptămână întreag ă și nu voi avea prea multe lucruri de f ăcut.
 — Asta e o invita ție?
 — Ne vom desf ăta în lux. Mi­au rezervat o camer ă la Brunelleschi.
 Sophie  îi zâmbi juc ăuș:
 — Presupui cam multe, domnule Langdon!
 El se crisp ă, dându­și seama cum sunaser ă cuvintele lui:
 — Ceea ce voiam s ă spun, de fapt…
 — Nimic nu mi­ar pl ăcea mai mult dec ât să ne întâlnim la Floren ța, 
Robert. Cu o singur ă condi ție însă, adaug ă ea pe un ton serios. F ără muzee, 
fără biserici, f ără morminte, art ă și relicve.
 — În Floren ța? Timp de o s ăptămână? Dar nu vom avea nimic altceva de 
făcut!
 Sophie se aplec ă spre el  și­l sărută din nou, de aceast ă dată pe buze. 
Trupurile lor se atinser ă, la început u șor, apoi mai str âns, lipite unul de altul. 
Când se desp ărțiră, ochii ei lic ăreau  încărcați de promisiuni:
 — Bine, b âigui Langdon. Atunci, a șa rămâne.
 Epilog.
 Robert Langdon se trezi cu o tres ărire. Visase! Pe halatul de baie de la 
capătul patului erau brodate trei cuvinte: „HOTEL RITZ PARIS”. Prin jaluzele se
filtra o raz ă slabă de lumin ă. „Se  însereaz ă sau se lumineaz ă de ziu ă?”
 În așternut era cald  și bine. Dormise dou ă zile aproape f ără întrerupere. 
Se ridic ă ușor în capul oaselor  și își dădu seama ce anume  îl trezise… Un g ând

straniu  și tulbur ător. Zile de­a r ândul  încercase s ă­și pun ă ordine  în gânduri  și
în avalan șa de informa ții care  îl bombardase,  însă acum  în minte  îi stăruia o 
idee c ăreia nu­i d ăduse aten ție înainte.
 „Să fie oare posibil?”
 Rămase nemi șcat ceva vreme.
 Cobor î din pat  și intră în cabina de du ș, lăsând jetul de ap ă să­i maseze 
umerii. G ândul acela nu­i d ădea însă pace.
 „Imposibil!”
 Douăzeci de minute mai t ârziu, ie șea din hotel,  în Place Vend ôme. Se 
însera. Dup ă două zile de somn, era n ăuc și totu și mintea lui d ădea dovad ă de 
o luciditate stranie.  Își promisese c ă se va opri  în holul hotelului pentru a­ și 
limpezi g ândurile cu o caf é au lait, dar se pomeni, parc ă fără voia lui, ie șind 
direct pe u șa principal ă.
 Porni spre est, pe Rue des Petits Champs,  încerc ând să­și stăpâneasc ă 
fiorii de emo ție. Coti pe Rue Richelieu  și imediat sim ți parfumul dulce al 
iasomiei din gr ădinile Palais Royal.
 Își continu ă drumul p ână când zări ceea ce c ăuta: celebra galerie regal ă –
o întindere lucioas ă din marmura neagr ă. Ajung ând în dreptul ei, studie atent 
suprafa ța pe care p ăși. În numai c âteva secunde, g ăsi elementul despre a c ărui 
existen ță știa deja – o serie de medalioane de bronz  încastrate  în sol, form ând o
linie perfect dreapt ă. Fiecare disc avea doisprezece centimetri  în diametru  și era
gravat cu literele N  și S.
 „Nord  și sud.”
 Se întoarse spre sud  și privi traseul format de medalioane, apoi porni de­
a lungul s ău, fără a­și lua ochii de la pavaj. Trec ând pe l ângă Com édie 
Française, dep ăși un alt disc de bronz. „Da!”
 Străzile Parisului – aflase el cu mul ți ani  în urm ă – erau decorate cu 135 
de astfel de medalioane  încrustate  în pavajul trotuarelor,  în cel al cur ților sau 
direct pe carosabil, str ăbătând ora șul de la nord la sud. Odat ă urmase aceast ă 
linie pornind de la Sacr é­Coeur, peste Sena, p ână la vechiul Observator 
Astronomic. Acolo descoperise adev ărata semnifica ție a traseului.
 „Cel dint âi prim meridian al P ământului.
 Prima longitudine zero a lumii.
 Vechea Linie a Rozei din Paris!”
 Acum, str ăbătând rapid Rue de Rivoli,  știa că nu mai are mult p ână la 
destina ția final ă: „Graalul Sf ânt sub vechiul Roslin z ăbovește.”
 Revela țiile se succedau  în valuri. Faptul c ă Sauni ère folosise vechea 
ortografiere, Roslin  în loc de Rosslyn … Paloșul și potirul… Morm ântul învăluit 
în străvechea art ă a mae ștrilor…
 „De aceea a vrut custodele s ă stea de vorb ă cu mine? Am sesizat adev ărul
chiar f ără a­mi da seama?”
 Începu s ă alerge, sim țind parc ă Linia Rozei sub t ălpi, atr ăgându­l c ătre 
destina ția final ă. Când pătrunse  în întunecatul tunel al Pasajului Richelieu, 
avu impresia c ă părul de pe ceaf ă i se face m ăciucă de emo ție și entuziasm.

Știa că la cap ătul acestui tunel se  înalță cel mai misterios dintre monumentele 
Parisului – conceput  și comandat  în anii 1980 de „Sfinxul”  însuși – pre ședintele
François Mitterand, omul despre care se spunea c ă se mi șcă în cercuri secrete, 
omul a c ărui mo ștenire l ăsată Parisului era un loc pe care Langdon  îl vizitase 
cu numai c âteva zile  în urm ă.
 „Într­o alt ă viață.”
 Cu un ultim elan, ajunse la cap ătul tunelului, p ătrunse  în incinta deja 
familiar ă și se opri brusc. Cu r ăsuflarea t ăiată, își îndrept ă privirea lent, parc ă 
nevenindu­i s ă cread ă, spre structura transparent ă din fa ța lui.
 „Piramida de la Luvru.”
 Lucea tainic  în întuneric.
 O admir ă doar pentru o clip ă; de fapt, era mai interesat de ceea ce se afla
la dreapta lui.  Întorc ându­se, porni iar pe traseul invizibil al vechii Linii a Rozei,
travers ă curtea  și se apropie de Carrousel du Louvre – uria șul inel de iarb ă 
mărginit de un gard viu tuns scurt – odinioar ă locul  în care se desf ășurau 
festivalurile  și ceremoniile de celebrare a naturii … Riturile de venerare a zei ței 
și a fertilit ății.
 Pășind peste gardul viu,  în cercul de iarb ă, Langdon avu impresia c ă 
pătrunde  într­o alt ă lume. Acest loc sacru era marcat acum de unul dintre cele 
mai neobi șnuite monumente ale ora șului. Chiar  în centrul s ău, despic ând solul
aidoma unui h ău de cristal, se deschidea uria șa piramida inversat ă din sticl ă, 
pe care o v ăzuse cu c âteva nop ți în urm ă.
 La Pyramide Invers ée.
 Tremur ând, se apropie  și privi prin sticl ă, în subteranele vastului 
complex al Luvrului, ce dormita  învăluit într­o lumin ă de chihlimbar.  Încerc ă 
să­și concentreze privirea nu pe masiva piramid ă inversat ă, ci pe ceea ce se afla
sub ea. Acolo, pe podeaua  încăperii de dedesubt, se z ărea o structur ă 
minuscul ă… O structur ă despre care amintise  în manuscrisul s ău.
 Cuprins de fiorii incredibilei posibilit ăți ce i se deschidea  în față, își ridic ă
din nou ochii spre Luvru, sim țind parc ă uriașa clădire învăluindu­l… Zeci de 
kilometri de culoare ce ad ăposteau cele mai pre țioase opere de art ă ale lumii.
 Da Vinci… Botticelli…
 „Învăluită în a mae ștrilor str ăveche art ă.”
 Frem ătând, mai privi o dat ă spre  încăperea de dedesubt  și spre structura
aceea minuscul ă.
 „Trebuie s ă cobor acolo!”
 Ieșind din cercul de iarb ă, o lu ă la fug ă spre intrarea principal ă în 
muzeu. Ultimii vizitatori p ărăseau cl ădirea, ie șind în șir indian.
 Năpustindu­se prin u șa batant ă, cobor î scara spiralat ă, în măruntaiele 
piramidei. Aerul era mai rece aici. C ând ajunse jos, p ătrunse  în lungul tunel ce 
se întindea pe sub curtea interioar ă, spre piramida inversat ă.
 La cap ătul lui se deschidea o  încăpere larg ă. Chiar  în față, deschiz ându­
se de sus, lucea piramida inversat ă – un contur din sticl ă în form ă de V.
 „Potirul!”

Privirea lui Langdon  îi urm ă muchiile p ână la vârful ce cobora la nici doi 
metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minuscul ă.
 O piramida  în miniatur ă! De nou ăzeci de centimetri  înălțime. Singurul 
element construit la scar ă mică în tot acest complex colosal.
 În manuscrisul s ău, în capitolul dedicat vastei colec ții de art ă închinate 
divinit ății feminine, Langdon amintise  în treac ăt despre aceast ă piramid ă 
modest ă. „Structura miniatural ă pare c ă străpunge pardoseala asemenea unui 
vârf de aisberg – piscul unei uria șe incinte piramidale,  îngropat ă dedesubt ca o 
tainic ă încăpere ascuns ă.”
 Învăluite  în lumina palid ă din demisol, cele dou ă piramide aproape c ă se 
atingeau, perfect aliniate una  în prelungirea celeilalte.
 Potirul deasupra. Palo șul dedesubt.
 „Cu palo șul și potirul veghind ale ei por ți.”
 Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: „ Într­o bun ă zi, vei 
înțelege.”
 Stătea sub str ăvechea Linie a Rozei,  înconjurat de lucr ările de art ă ale 
celor mai de seam ă maeștri ai lumii. „Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima 
lui Sauni ère?” Acum,  în sfârșit, avea senza ția că înțelege adev ărata semnifica ție
a versurilor Marelui Maestru. Ridic ând încet ochii, privi prin acoperi șul de 
sticlă, spre cerul plin de stele.
 „Sub ceruri  înstelate,  în fine, odihne ște.”
 Aidoma unor  șoapte fantomatice  în întuneric, cuvinte de mult uitate  îi 
venir ă în minte: „C ăutarea Sf ântului Graal este, de fapt, n ăzuința de a 
îngenunchea  în fața osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj  și o rug ăciune 
la picioarele celei ostracizate.”
 Cople șit de un val de pios respect, Robert Langdon c ăzu în genunchi.
 Pentru o clip ă, i se p ăru că aude vocea unei femei…  Înțelepciunea 
veacurilor trecute … Care­i  șoptea din ad âncurile p ământului.
SFÂRȘIT
 {1} Cilice (engl.), din grecescul kilikion – o  țesătură de p ăr aspru din care, 
în Evul Mediu, se f ăceau ni ște cămăși pe care c ălugării catolici le purtau pe sub
veșminte, pentru a­ și mortifica trupul
 {2} Ville (fr.), „ora ș” în franceza modern ă, cuvânt care provine etimologic 
din latinescul viile, „cas ă de la  țară”, de unde  și jocul de cuvinte al autorului
 {3} GPS, Global Positioning System, Sistem de Pozi ționare Globala a unei 
persoane
 {4} „Plictisitor” (engl)
 {5} „Încețoșată” (engl.)
 {6} Aici  și în continuare, toate referirile  și interpret ările istoriei 
ecleziastice,  în special  și ale istoriei,  în general, constituie punctul de vedere al

autorului. Deoarece aceasta este o lucrare de fic țiune, autorul  și­a permis 
nenum ărate licen țe care trebuie tratate ca atare (n. red.).
 {7} Aceste afirma ții ale lui Dan Brown au st ârnit numeroase controverse. 
Nenum ărați speciali ști în istorie  și teologie  și­au exprimat punctele de vedere