VETERINARĂ ION IONESCU DE LA BRAD DIN IA ȘI [610914]

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ
VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IA ȘI
FACULTATEA DE MEDICIN Ă VETERINARĂ

Studiul leziunilor traumatice la carnivorele domestice

Coordonator științific,
Șef lucr. Dr. Fântânariu Mircea

Absolvent: [anonimizat]
2019

UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE ȘI MEDICINĂ
VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IA ȘI
FACULTATEA DE MEDICIN Ă VETERINARĂ
SPECIALIZAREA MEDICINĂ VETERINARĂ

Studiul leziunilor traumatice la carniv orele domestice

Coordonator științific,
Șef lucr. Dr. Fântânariu Mircea

Absolvent: [anonimizat]
2019

Cuprins
Introducere
Partea I – Considera ții generale
1. Leziuni traumatice
1.1. Leziuni traumat ice închise
1.2. Leziuni traumatice deschise
2. Corpii str ãini
3. Tumorile
4. Fracturile
4.1. Fracturile incomplete
4.2. Fracturile complete
4.2.1. Fracturile complete închise
4.2.2. Fracturile complete deschise

Partea a II -a – Contribu ții proprii

Bibliografie

6
INTRODUCERE

Chirurgia este definit ă ca și specialitatea medicală care tratează bolile sau rănile
prin intervenții instrumentale sau manuale operative.
Aceasstă ramură a medicinii extrem de importată a evoluat și s -a dezvoltat
foarte mult iar în ziua de azi dispune de o tehnica de lucru precisă , aparatură modernă
și performantă.
În acestă lucrare voi prezenta importanța leziunilor traumatice, corpii străini, a
tumorilor si fracturilor.
Contribuții importante la dezvoltarea chirurg iei animalelor mici au avut în țara
noastrã: Grigorescu I., Cãpãțânã V., Vlãduțiu O., Cristea I., Moroșanu N., Stancu D.,
Burtan I.
Pentru realizarea acestei lucrãri, cunoștințele accumulate în timpul facultãții m –
au ajutat la înțelegerea unor probleme de chirurgie la carnivorele domestice pe care
am încercat sã le explic în materialul de fațã.
Aduc profunde mulțumiri cu aceastã ocazie corpului professional al F.M.V –
Iași, care a contribuit la formarea mea pe parcursul celor șase ani de facultate și în
primul rând cadrelor didactice de la disciplina de Patologie și Clinicã Chirurgicalã
care m -au ajutat la realizarea acestei lucrãri.

7
Partea I – Considera ții generale

1. LEZIUNILE TRAUMATICE (TRAUMELE):

Traumele sau leziunile traumatice sunt leziuni o peratorii sau accidentale
circumscrise produse de agenți a cãror acțiune este superioarã rezistențelor
țesutului sau organului asupra cãruia lucreazã (25,26,29,31).
Agenții traumatici pot fi mecanici, fizici (caldura, frigul, electricitatea) și
chimici (acizi, baze). Rolul prepondere nt însã revine agenților mecanici. Aceștia
pot lucra asupra organismului sub formã de presiune și de tracțiune sau combinat.
Acțiunea agenților mecanici asupra organismului determinã formarea unui
focar traumatic care cuprinde ț esuturi deteriorate.

1.1. LEZIUNILE TRAUMATICE ÎNCHISE :
Contuziile sunt leziuni traumatice închise caracterizate prin zdrobirea
țesuturilor subcutanate fãrã a exista o soluție de continuitate la piele.
Substratul morfopatologic al contuziilor este hemoragia, f ie sub forma de
echimozã, fie sub formã de hematom, în raport cu intensitatea și durata de acțiune
a agentului vulnerant.
Dupã întinderea și gravitatea leziunilor contuziile sunt de trei grade:
 contuzii de gradul I – caracterizate prin rupturi de vase capi lare si
exteriorizate prin echimoze;
 contuzii de gradul II – caracterizate prin ruptur i de vase mijlocii cu
hemoragii subcutanate și submucoase ce pot genera hematoame;
 contuzii de gradul III – al cãror tablou anatomo -clinic este dominat de
distrucții și m odificãri locale întinse și profund e: striviri de țesuturi,
rupturi de vase, hemoragii, hematoame. Leziunile sunt de regulã

8
ireversibile, du când la gangrenã localã care se produce pe fondul
distrugerii vaselor, anemiei traumatice și acțiunii germenilor pat ogeni
pãtrunși în focarul traumatic.
Contuziile de gradul I se terminã în mod obișnuit prin rezoluție, cele de gradul
II prin indurație, iar cele de gradul III prin supurație și gangrene (21, 23, 26, 31).
Tratamentul contuziilor de gradul I și II constã în repaus, terapia antifogisticã
(comprese reci cu apã sãratã, soluție saturate de sulfat de magneziu, acetate ba zic de
plumb, Burrow), fricțiuni ușoare cu tincture de iod sau alcool camforat, incizia și
drenajul hematoamelor mari, neresorbite în decurs de 1 0-11 zile, terapia
leucostimulantã, sulfamidoterapie și an tibioterapie generalã preventivã .
În contuziile de gradul III se practicã antisepsia mecanicã severã instituind
obligatoriu tratamentul parental cu sulfamide și antibiotice, hidratarea și recloru rarea
organismului precum și stimularea lui prin leucoterapie, termoterapie, fototerapie și
helicoterapie, cardiotonice(8, 25, 26).
Hematomul – este o colecție hemoragicã în grosimea țesuturilor perivascularã
și subcapsularã. Din punct de vedere etiopatoge netic el constituie o contuzie de gradul
II, iar în clinicã pe prim -plan se situeazã hematomul subcutanat. Acesta poate fi
întâlnit la toate speciile, dar cu o frecvența mai mare la carnivore alãturi de
cabaline,taurine și ovine.
La carnivore este mai fre cvent othematomul, localizat la fața externã a conchei
auriculare între cartilaj și pericondrul pavilionului, deasemenea hematoamele mamare
de la cãțea putând fi punctual de plecare al neoplasmelor (Vlãduțiu, 1971).
Tratamentul începe prin repaus și suprav egherea animalului. Cura antiflogisticã
(comprese reci cu soluții de alaun de potasiu 5‰, acetate basic de plumb, Burrow)
limiteazã întinderea hematomului; același efect îl au hemostaticele de tipul serului
gelatinat 5%, vitamina K, Hemosistan, Maneton, Cl auden etc.
Deschiderea hematomului se practicã numai dupã 12 -14 zile când apare
fluctuația consecutive colectãrii serului.Deschiderea precoce este total contraindicate:

9
ea expune la hemoragii secundare grave și la gangrene gazoasã.Cavitatea drenatã prin
deschiderea hematomului se aspersea zã cu eter iodoformat,spray -uri etc., grãbind
cicatrizarea și prvenind infecțiapostoperatorie. Totodatã, vezicația perifericã grãb ește
fenomenul de proteolizã și resorbție. Deschiderea chirurgicalã a hematoamelor mari
impun e sulfamido și penicilinoterapie generalã preventive timp de 5 -6 zile
(8, 23, 30).

1.2. LEZIUNILE TRAUMATICE DESCHISE:

Plãgile sau rãnile sunt leziuni deschise, produse de factori mecanici, fizici sau
chimici, a cãror acțiune are ca rezultat întreruperea con tinuitãții pielii sau a
mucoaselor și a țesuturilor subadiacente.
În general la o plagã se pot deosebi urmãtoarele elemente:
 buzele sau marginile – formate din pielea sau mucoasa lezatã, împreunã
cu țesutul conjunctiv subadiacent;
 pereții – formați de mușc hi,fascii și țesutul conjunctiv subadiacent;
 fundul plãgii și cavitatea plãgii – care de obicei este umplutã cu cheaguri
sanguine, corpi strãini și țesuturi care au fost distruse în timpul rãnirii.
Toate acestea favorizeazã contaminarea și infecția țesutur ilor vulnerate.
Simptomele plagilor sunt locale și generale.
Simptomele locale constau în durere, carnivorele alãturi de cabaline fiind cele mai
sensibile la durere, îndepãrtarea marginilor plãgii, hemoragie, impotența funcționalã,
contaminarea și infectar ea plãgii.
Simptomele generale se manifestã mai ales în cazul plãgilor grave și se traduc prin
febrã traumaticã, febrã asepticã, frisoane, stare de agitație, dezechilibrul umoral și
modificãri leucocitare(12, 26, 30).
Vindecarea plãgilor este un process n atural ce are ca substrat țesut conjunctiv
limitrof zonei vulnerate. Acest mod frecvent de vindecare a plãgilor printr -un process

10
reparator, ce are ca rezultat final cicatrizarea conjunctiva poarta numele de
cicatrizare . Existã și o a doua modalitate de vi ndecare a plãgilor, regenerare proprie ,
specificã însã, numai ficatului și osului.
În procesul de vindecare a unei plãgi se deosebesc trei faze interdependente, în
sensul cã fiecare fazã o necesitã necondiționat pe cea precedentã, în interiorul cãreia
se acumuleazã elementele necesare saltului calitativ. Aceste trei faze corespund de
fapt, celor trei stadii descries în tratamentele de morfopatologie, cu privire la
cicatrizare, respective: preînmuierea, înmuierea și cicatrizarea propriu -zisã.
Cicatrizarea s e poate realize prin mai multe modalitãți:

 Cicatrizare prin adeziune (“sanatio per prima intentionem”) – se
realizeaza prin transsudarea plasmei capilare între buzele plãgii formând o
rețea de fibrinã care constituie scheletul conjunctiv al cicatricei. De
aceastã cicatrizare beneficiazã numai plãgile neinfectate cu marginile
regulate și bine afrontate prin suturã în care s -a asigurat o hemostazã
perfecta (plãgile operatorii și cele tãiate);
 Cicatrizarea prin supurație (“sanatio per secundum intentionem”) –
constituie modul de vindecare a plãgilor infectate sau/și cu marginile
neafrontate.Procesul reparator se declanșeazã însã numai dupã jugularea
infecției și eliminarea țesuturilor distruse prin proteolizã;
 Cicatrizarea prin intervenția suturilor secundare (“sanatio per tertium
intentionem”) – suturile secundare pot intervene prin restructurare acolo
unde plãgile s -au deschis accidental precum și acolo unde fibrele de suturã
produc semen de intoleranțã;
 Cicatrizarea prin intervenția plastiei cutanate (“sanat io per quarta
intentionem”) – este destul de rar folositã în medicina veterinarã;

11
 Cicatrizarea sub crustã – are la bazã un process rapid de epidermizare a
cãrui duratã nu depãșește zile dupã care crusta cade. Este proprie rãnilor
superficiale.
Cãldura, lum ina, curãțenia, starea generalã bunã și repaosul regiunii afectate
accelereazã dinamica reparației tisulare (21, 23 26).
Cond uita terapeuticã ce se adoptã în cazul plãgilor are în veere aspectul
anatomo -clinic al acestora, vechimea leziunilor, întinderea ș i gravitatea lor, trenul
individual, localizarea, starea septicã sau asepticã a țesuturilor vulnerate. În toate
cazurile, actul chirurgical primeazã ca importanțã, fiind întotdeauna precedat de
toaleta plãgii, care constituie primul ajutor acordat animalul ui rãnit. Dupã toaletã se
trece la executarea actului chirurgical care diferã în raport cu vechimea leziunilor; în
plãgile recente cu o vechime de pânã la 6 ore, eficacitatea lui este maxima.
Operația constã în excizarea sub forma de con cu vârful spre pro funzimea
țesuturilor a tuturor porțiunilor devitalizate și deschiderea traiectelor anfractuoase ce
reprezintã mediul favorabil producerii infecției.
Intervenția operatorie se practicã obligatoriu sub protecția tranchilizãrii
pacientului și a anesteziei per ifocale prin infiltrație cu procainã soluție 2% sau xilinã
1% care suprimã reflexele nocive pornite de la nivelul rãnii.
Practic se procedeazã la excizarea cu bisturiul a marginilor tegumentare ale
plãgii, din care se îndepãrteazã cât mai puțin dupã care s e trece la excizia pãrților moi
cu foarfecele, îndepãrtând astfel țesutul conjunctiv subcutanat și fasciile a cãror
franjuri atârnã în plagã. Se pãtrunde apoi în țesutul muscular, cu ajutorul
depãrtãtoarelor aplicate la piele și țesuturile subadiacente, in cizând stratul muscular
astfel evidențiat în direcția lungimii fibrelor.Folosind foarfeca curbã se procedeazã la
excizarea tuturor porțiunilor zdrobite și a celor devitalizate care au culoare roșie
închisã nu sângereazã la atingere și nu reacționeazã prin contracții fibrilare.
Asigurarea hemostazei reprezintã o condiție esențialã pentru evoluția favorabilã
a cicatrizãrii.

12
Curãțirea rãnii cu ajutorul instrumentelor chirurgicale și crearea unor noi
suprafețe vii este cunoscutã sub denumirea de prelucrare chir urgicalã sau antisepsie
mecanicã. Dupã efectuarea ei, plaga poate fi lãsatã descoperitã sau este supusã suturii.
În cazul plãgilor vechi, obiectivele tratamentului chirurgical sunt reprezentate
de toaleta regiunii lezate, jugularea infecției și prevenirea complicațiilor.Dupa
efectuarea actului operator plaga este lãsatã sa evolueze descoperit, expunând -o la
soare, aer și luminã (11, 17, 21, 26, 29, 31).
Tratamentul medicamentos local și general ce se aplicã în plãgi este un
adjuvant active al actului chirur gical pe care îl completeazã cu succes.
Leucoterapia și sulfamidoterapia stimuleazã proteoliza și bacterioliza. Pentru a
grãbi vindecarea plãgilor sulfamidoterapia localã trebuie sã fie masivã și de scurtã
duratã, asociatã cu vezicația perifocalã și aplic atã timpuriu pe rana sângerândã.
Antisepsia chimicã a plãgilor de înmugurire trebuie strict limitatã, excluzând
spãlãturile care inhibã acțiunea proteoliticã a leucocitelor, atacã celulele, întârzie
înmugurirea și infiltreazã țesuturile producând edeme fav orabile infecției. Dintre
antisepticele uzuale pot fi folosite în aceastã fazã eterul iodoformat 10% aplicat sub
formã de aspersiune, benzinã iodatã 2‰ sub forma de pensulație sau Nitrofuranul sub
formã de pulbere și bujiuri cu care se acoperã plaga, acest ea din urmã stimulând
cicatrizarea, are efect sedativ și de decongestionat.
În stadiul proliferativ sau de înmugurire al plãgii tratamentul medicamentos
trebuie sã stimuleze creșterea țesutului de înmugurire, sã previnã și sã combatã
infecția secundarã, o biective ce se realizeazã prin antisepsia chimicã și biologicã.
Rezultate bune au fost obținute prin folosirea eterului iodoformat 10% și spray -urilor
cu antibiotice, în acest stadium, terapia cu sulfamide trebuie mult limitatã dat fiind
efectul ei de întâ rziere al țesutului de înmugurire. Antisepsia biologicã se realizeazã
prin pudraj cu Manis, Furacin, cât și prin fizioterapie. Evoluția normalã a plãgii se
traduce anatomo -clinic prin diminuarea secreției, acoperirea suprafeței cu
cruste,diminuarea edemulu i inflamator și starea generalã bunã a animalului (15, 25).

13
Dacã inmugurirea ia un character excesiv iar suprafața plãgii este acoperitã cu
exudat purulent abundant, de rea naturã acesta sugereazã existența unui focar necrotic
și impune excizarea lui de u rgențã printr -o nouã intervenție chirurgicalã.
În ultimul stadium al procesului de cicatrizare, respective de epitelizare se
recomandã pudraj cu Manis, cu sulfamide, sau chiar praf de carbine medicinal. Se
formeazã astfel la suprafața plãgii o crustã finã datoritã coagulãrii exudatului fibrinos;
acesta aderã ferm la țesutul cicatricial constituind un mediu neprielnic pentru
dezvoltarea infecției.
Pe lângã tratamentul local, în plãgile grave, infectate și în cele cu character aton
este necesarã instituirea tratamentului general antiinfecțios și stimulativ bazat pe
sulfamido – și antibioterapie, tonice cardiace, Polidin, Iodisept, collagen iodat, extracte
de țesuturi.
Dinamica procesului de cicatrizare nu are întotdeauna character normal.
Tulburãrile ce pot surveni în cursul evolutiv al proceselor de reparație tisularã sunt
determinate fie de infecții, fie de modificãri grave ce afecteazã metabolismul local în
intimitatea proceselor biochimice.
Tulburãrile ce survin se traduc anatomo -clinic prin încetinirea procesului de
cicatrizare ce are ca rezultat plaga atonã ce nu manifestã tendințã de vindecare, fie
cicatrizare excesivã – cheloidul , process morbid în care reparația tisularã îmbracã
forme anarhice (12, 21, 25, 26, 29, 31).
La carnivore cele mai des întâl nite plãgi sunt cele produse prin înțepare și tãiere mai
ales la nivelul pernițelor amortizoare, dar în mod deosebit cele produse în urma
mușcãturilor.Mușcãturile de câine în care elemental vulnerant este reprezentat de
canini se caracterizeazã prin înțepã turi multiple, ruperi, tãieri și deșirãri de țesuturi
care prin gravitatea lor sunt uneori mortale. În mușcãturile de pisicã intervin, de
asemenea, caninii, producând douã sau mai multe perforãri multiple. Plãgile prin
mușcãturã produse de carnivore pot fi însoțite adesea de fracture. Ele se considerã

14
întotdeauna infectate, complicându -se cu abcese, flegmoane, limfangite, tetanus și
gangrene gazoasã, existând totodatã pericolul inoculãrii virusului rabic (20,21)
Complicațiile plãgilor:
Evoluția plãgilor p oate înregistra complicații aseptice cum sunt: hemoragia,
stopul cardio -respirator,șocultraumatic , precum și complicații septice reprezentate
de: flegmon,irizipelul traumatic și gangrene gazoasã.
Hemoragia
Existã cazuri când plaga sângereazã postoperator ceea ce impune o intervenție
imediatã. Sângerarea difuzã este de origine parenchimatoasã redusã cantitativ și
nepericuloasã. Ea se poate opri aplicând comprese de tifon cu apã oxigenatã sau
pudrând plaga cu sulfatiazol. Dacã sângerarea provine din mici ra muri arteriale și
venoase, sau din vase mai mari se impune reintervenția operatorie prin deschiderea
plãgii, identificarea vaselor sau vasului care sângereazã și legarea acestora cu fir gros,
neresobabil. La member sângerarea plãgilor poate fi opritã prin garotaj.
Stopul cardio -respirator
Este o complicație bruscã și gravã a plãgilor, ce survine imediat dupã
producerea unui traumatism violent. El are la bazã tulburãri neurovegetative și
dereglãri ale activitãții nervoase superioare cu oprirea concomitentã a contracțiilor
cardiace și a ventilației pulmonare.

Sincopa traumaticã
Este pierderea cunoștinței din cauza hipoxiei cerebrale acute, provocate de lipsa
aportului de sânge ce poate fi generate de hemoragie masivã sau/și de redistribuirea
reflexã a sâ ngelui prin vasodilatație bruscã perifericã, precum și prin vasoconstricție
spasticã.

15
Tratamentul sincopei traumatice trebuie sã fie preventive și curative. Ea se
previne înlãturând și tratând hemoragiile prin cele mai eficiente mijloace hemostatic e
și evitând excitațiile puternice prin utilizarea anestezicelor.
Starea de șoc
Apare în urma traumatismelor întinse și grave, a hemoragiilor cu pierderi
inseminate de sânge, a deshidratãrilor din cursul infecțiilor chirurgicale, peritoneale și
gastroint estinale, în gangrene, arsuri, degerãturi, parturiții grele și în stãrile
anafilactice acute (1, 12, 26).

2.CORPII STRÃINI
Corpii strãini reprezintã elemente strãine de organism care prin prezența lor
produc tulburãri mai mult sau mai puțin grave. Ac eastã gravitate depinde atât de
proprietatea iritativã a corpilor strãini cât și de gradul de toleranțã al țesutului sau
organismului direct implicat.
Ca urmare a acțiunilor iritative pe care o exercitã în țesuturi, organismul cautã
sã-i încorporeze și sã -I elimine sau sã -i menținã izolați, reacția perifericã tisularã
declanșatã în acest scop fiind cunoscutã sub denumirea clasicã de “granulom de corp
strain” .
Dupã proveniențã, corpii strãini pot fi exogeni atunci când pãtrund accidental
în organism prin r ãnire sau ingerare și endogeni în cazul în care aceștia sunt produși
în organism ca rezultat al unor stãri patologice.

Ca ex emple de corpi strãini endogeni se menționeazã: calculi, sechestrele,
escarole, iar dintre cei exogeni: acele, cuiele, bucãțile de sârmã,cioburile de sticlã
așchiile de piatrã, catgutul neresorbit, fibrele neresobabile (mãtase, naylon), bucãți de
oases au oasele de la pește la carnivore (9, 12, 20, 28).
Cea mai frecventã cale de pãtrundere în organism a corpilor strãini exogeni o
constituie tubul digestive ale cãrui segmente tolereazã și/sau reacționeazã în mod

16
diferit. Astfel în cavitatea bucalã, mai ales la carnivore, corpii strãini (oase subțiri,
ace, inele traheale, sârma) împiedicã masticația, iar în timp pot provoca procese
supur ative respective abcese și flegmoane, iar uneori otite. Cei opriți în faringe
jeneazã deglutiția și respirația, putând produce și aici procese supurative grave. La
nivelul esofagului corpii strãini determinã, mai ales la cabaline, bovine și carnivore
obstr ucția parțialã sau totalã a lumenului esofagian . La carnivore corpii strãini ascuțiți
opriți în esofagul terminal pot strãpunge peretele acestuia provocând hemoragii
mortale prin deschiderea aortei; totodatã ei pot leziona arboreal bronhic ceea ce are ca
efect insuficiența respiratory gravã și sufocarea animalului (11, 21).
Tratamentul este subordonat naturii sediului și stãrii septice a corpului strain. În
general conduit ace trebuie adoptatã este expectația atunci când corpii strãini nu
determinã tulburãr i funcționale și extracția atunci când simptomele apar și se
agraveazã. Aceastã intervenție se executã cu ajutorul unor pense și instrumente
speciale, iar când asemenea manevre nu dau rezultate se recurge neântârziat la
operație (esofagotomie, gastrotomie, enterotomie, cistotomie, uretrotomie). În cazul
abceselor produse de corpii strãini se procedeazã la debridãri și asigurarea drenajului
(8, 12, 21, 29).

La carnivore prima relatare în țara noastrã privind un tratament în fistula
esofago -bronhicã datorat ã unui corp strãin dateazã din anul 1960 (Vl.Cãpãțânã și
T.Giurgiu).

3.TUMORILE

17
Tumorile sunt o masã circumscrisã sau difuzatã de țesut rãu format (neoplasm,
neoformație) rezultat dintr -o supraactivitate celularã anormalã care are tendința de a
persista și de a crește, de a invada țesuturile vecine și de se generalize.
Din punct de vedere clinic tumorile se impart în: tumori benigne, tumori
maligne și tumori mixte , apoi tumori solitare și tumori multiple.
Tumorile benigne – se caracterizeazã printr -o creștere lentã, centralã net
circumscrisã și limitatã. Ele nu pãtrund în țesuturile vecine, nu se generalizeazã și nu
recidiveazã dupã ablația totalã. Se opereazã ușor și se enucleazã în întregime. Nu
influențeazã starea generalã a animalului decât atunc i când au un volum prea mare ,
când presând țesuturile vecine produc jena unei funcțiuni importante sau atunci când
provoacã complicații hemoragice, inflamatorii sau ulceroase.
Tumorile maligne – grupate și sub numele de cancer, au o creștere rapidã,
obișnu it sunt difuze și cu tendința de a invada țesuturile vecine. Se propagã în
vecinãtate, dar se generalizeazã și la distanțã formând focare ganglionare și metastaze
viscerale. Distrug țesutul invadat, atât prin acțiune mecanicã de disociere a
elementelor, câ t și prin acțiunea proteoliticã a fermenților secretați de celulele
tumorale. Metabolismul lor fiind foarte active elimina în sânge cantitãți mari de
produse de dezagregare, care, nefiind neutralizate și eliminate în întregime, se
acumuleazã producând cașe xiacanceroasã. În operația de ablație a tumorilor maligne
se delimiteazã greu și de aceea postoperator recidiveazã dupã un timp mai lung sau
mai scurt.
Recidiva poate sã fie continua, regionalã și prin infecție.
Recidiva continua se face la sediul tumorii primitive, cea regionalã în vecinãtatea
focarului primitive și cea prin infecție la distanțã în ganglioni sau în viscere.
Tumorile mixte sunt tumori compuse din diferite țesuturi. Ele pot sã fie
alcãtuite din mai multe tumori din grupa tumorilor benigne sau din tumori benigne și
maligne.

18
Tumorile solitare se caracterizeazã prin aceea cã sunt unice, iar cele multiple
printr -un numãr mare de tumori prezente în același țesut sau organ (12, 19, 26, 31).
Au fost emise numeroase teorii asupra etiologiei și p atologiei tumorilor, dintre
acestea cele mai cunoscute și discutate fiind:
 Teoria embrionarã a lui Kohnheim;
 Teoria parazitarã a lui Fibiger
 Teoria tulburãrii echilibrului antiblastic a lui Fichera;
 Teoria iritativã a lui Wirchow;
 Teoria viroticã confirmat ã experimental de Ellerman, Bang și Rores;
Oricare ar fi teoriile cu privire la etiologia și patologia tumorilor, ceea ce pare
unanim admis este faptul cã procesul tumoral este determinat de doi factori:
 factorul local reprezentat prin acțiunea agenților n ocivi asupra țesuturilor;
 factorul general reprezentat prin reacția reflexã a sistemului nervos.
Din fericire peste 80% din tumorile întâlnite la carnivore sunt benigne. Acestea
demonstreazã cã pot fi eliminate cu success pe cale chirurgicalã. Zonele mai f recvente
de localizare sunt capul, cavitatea bucalã, glanda mamarã, anusul, organelle genitale,
regiunea toracicã. Anumite rase de câini cum ar fi: Boxer, Caniche, Ciobãnesc
german sunt mai predispose, comparative la boala canceroasã, acest lucru fiind val abil
și in cazul raselor de pisici (19, 27).
Dintre tumorile benigne cele mai întâlnite sunt: papilomul, adenomul, fibromul,
lipomul și chondromul.
Papilomul:
Este o tumorã epitelialã ce se dezvoltã pe piele sau pe mucoasele
dermopapilare. Se prezintã sub formã de papilomi cãrnoși și papilomi mucoși. Negii
sunt papilomi cãrnoși cutanați și rezultã din proliferarea papilelor dormice. Ei
formeazã pe suprafața pielii o serie de vegetații nedureroase, mai mult sau mai puțin
voluminoase cu aspect viols. Sunt de stul de frecvent întâlniți la câini în zona capului.

19
Papilomii mucoși se întâlnesc frecvent pe mucoasa bucalã și faringianã la
câini.Rezultã printr -un proces de neoformație a papilelor.
Adenomul :
Este o tumorã ce se dezvoltã sub dependența epiteliului gla ndular. Se observã
mai ales la câine și pisicã la glandele perianale, mamelã, vagin, uter și prostate.Uneori
adenomul poate cãpãta caractere maligne, transformându -se în tumorã canceroasã sau
adeno -carcinom. Adenomul chistic se produce atunci când prolifer ația epitelialã
intraacinoasã se înroșește de dilatații chistice. Se întâlnește la mamelã și la prostate la
carnasiere. Tumori polichistice se întâlnesc frecvent la pisicã la mamelã și sunt
formate dintr -o serie de cavitãți chistice lipite unele de altele.
Fibromul:
Este o tumorã a țesutului conjunctiv adult, deobicei durã încapsulatã, bine
delimitate, cu o evoluție foarte lentã, care impinge organelle vecine în lãturi, fãrã a le
penetra. Consistența lui este uneori mai moale, datoritã infiltrãrii seroase, sau sunt
sãpate mici cavitãți umplute cu un lichid citrin, formând fibromul chistic.
Lipomul:
Este o tumorã benignã constituitã din țesut adipos. Se observã la animalele
adulte dar în special la câinii grași. Este o tumorã indolorã, de obicei în țesutul
conjunctiv subcutanat, iar pielea ce acoperã tumora este mobile.
Chondromul :
Este o tumorã formatã din cartilaj neoformat, dezvoltat într -o regiune normalã
lipitã de cartilaj. Chondromul pur are duritatea cartilajului, evolueazã lent, putAnd
suferi transf ormãri fibroase și osoase.
În general, sunt tumori circumscrise, rotunde sau boselate. La cãțea chondromul
este asociat adeseori cu sarcomul, adenomul, fibromul și osteomul în tumorile
mamare.
Dintre tumorile maligne cele mai întâlnite sunt: epiteliomul, osteosarcomul și
sarcomul.

20
Epiteliomul:
Este o tumorã cu trei varietãți: epiteliomul pavimentos al pielii și al mucoaselor
dermatopapilare; epiteliom al mucoaselor cilindrice (intestine, stomac, cãi biliare,
uter)și epiteliom al parenchimelor glandulare. Toate se însoțesc de metastaze în
ganglionii limfatici regionali. Epiteliomul cutanat, mai frecvent întâlnit la câinii
bãtrâni apare sub forma unei mici tumori dure, invadante ce se infiltreazã progresiv în
țesuturile subadiacente, apoi se ulcereazã.
Oste osarcomul:
Este o tumorã a osului care se dezvoltã cu predilecție în regiunile epifizare.
Tumora se dezvoltã sub formã globuloasã sau fusiformã, inseratã strâns în corpul
osului. Produce dureri, la început surde, apoi lanciate și adeseori chiar exaggerate .
Ganglionii regionali sunt rar atinși de sarcom. Animalul slãbește mult pe mãsurã ce
tumora se generalizeazã și moare prin cașexie progresivã și generalizare în pulmon.
Sarcomul:
Este o tumorã conjunctiva malignã. Tumorile vulvo -vaginale de la cãțea în
marea lor majoritate sunt sarcoame (tumori veneriene -Sticker) (19).
Tratamentul în tumori:
În tumorile benigne tratamentul trebuie sã asigure îndepãrtarea totalã a tumorii
din țesutul sãnãtos și refacerea cât mai rapidã a țesutului care a gãzduit tumora. C ând
tumora este mica, indolorã, staționarã sau cu o creștere linã și așezatã într -o zonã unde
nu produce nici o jenã, ea poate fi lãsatã fãrã tratament. Tratamentul tumorilor
benigne se poate realize prin ablație chirurgicalã sau prin distrugerea tumorii c u agenți
fizici sau chimici (cauterizare cu termocauterul sau cu acizi sau baze).
Plaga rezultatã dupã ablația tumorii se șterge în porțiunea închisã cu un tampon
de tifon îmbibat cu alcool, iar porțiunea deschisã se curãțã bine de toate secrețiile ce
se scurg cu un tampon cu alcool. Se dezinfecteazã apoi plaga cu eter iodoformat 10%
sau cu soluție 20% sulfatiazol și se aplicã pe ea un pansament steril. Schimbarea
pansamentului se face la doua, trei zile, depinzând de aspectul și cantitatea secrețiilor

21
ce se scurg din plagã. Dacã secrețiile sunt în cantitate mare se scot câteva fire de
suturã și se asigurã drenajul, lãsând plaga liberã fãrã pansament, expusã la luminã și
razele solare. Se fac apoi aspersii pe suprafața plãgii cu eter iodoformat 10%, cu sâng e
sulfamidat, sau se pudreazã plaga cu Manis.
Ablația tumorilor pediculate se mai poate face și prin cauterizãri repetate cu
termocauterul (negii) sau cu acid azotic ori nitrat de argint pânã la completa distrugere
(escarã). Local se poate face oncțiuni c u pomade de colchicin (colchicin 0,05g,
lanolinã 100g) sau spãlãturi, bãi, loțiuni repetate cu decocție de Anagalis ceruleea
(V.V.Ciulei).
Tratamentul tumorilor maligne trebuie sã asigure în primul rând extirparea
totalã și precoce a tumorii, cu ridicarea ganglionilor. Se va extirpa toatã tumora, cât
mai repede “în bloc” cu țesuturile sãnãtoase din jur și impreunã cu ganglionii
regionali (în caz de epiteliom). Se contraindicã fragmentarea tumorii, deoarece se
produce diseminarea ei prin grefã. Când tumoril e sunt infiltrate și difuze , pentru a
putea face ablația chirurgicalã cu perspective de reușitã, se supune animalul bolnav,
înainte de operație, radioterapiei, tumorile se dezinfiltreazã, se delimiteazã de
țesuturile învecinate ușurând execuția actului op erator.
Radioterapia este un adjuvant foarte prețios al tratamentului chirurgical. Se
poate folosi fie ca mijloc therapeutic unic (tumori venerice), fie asociatã cu actul
chirurgical și cu chimioterapia (tratament radio -chimio -chirurgical). Radioterapia s e
utilizeazã preoperator și postoperator. Iradiația postoperatorie are scopul de a face
operabilã tumora și de a steriliza teritoriile ganglionare învecinate și zona de infiltrație
latentã. Iritația postoperatorie are o valoare mai slabã. Ea urmãrește sã c ompleteze
operația, sterilizând celulele neoplazice latente din zona învecinatã, în vederea evitãrii
recidivelor.
Se mai utilizeazã în tratamentul tumorilor maligne seroterapia și vaccinoterapia. Ele
au dat rezultate satisfãcãtoare în terapeutica papilomat ozei bucale la câini (12, 19, 26,
29, 31).

22

4.FRACTURILE

Fractura este o afecțiune chirurgicalã caracterizatã prin întreruperea traumaticã
parțialã sau totalã a continuitãții unui os.
La animale fracturile sunt produse, de obicei, prin traumatisme e xterne și
rareori, prin acțiunea contracțiilor musculare violente.
Cauzele care duc la apariția fracturilor pot fi clasificate în:
 determinante și favorizante;
 externe și interne;
Cauzele determinante sunt reprezentate de: cãderi, loviri, striviri, mușcãt uri etc.
Cauzele favorizante sunt reprezentate de toate afecțiunile, atât ale osului
propriu -zis, cât și ale întregului organism, dar care se repercuteazã negative asupra
țesutului osos, micșorându -I astfel rezistența. Dintre acestea fac parte mai ales
necroza osoasã, osteomielita, rahitismul, osteomalacia, osteoporoza, osteofibroza.
Slãbirea excesivã a animalului, vârsta avansatã micșoreazã, de asemenea,
rezistența osului expunându -l la fracture.

Cauzele de ordin intern care pot duce la apariția fractur ilor sunt reprezentate
de contracțiile musculare violente, bruște și dezordonate.
La carnivore fracturile cele mai frecvente se întâlnesc, în ordine
descrescãtoare la: femur, radius, ulna, tibie, humerus, metatars și metacarp,
oasele carpiene și oasele baz inului.
Dupã extensia liniei de separare existã: fracturã incomplete atunci când
linia de fracturã cuprinde numai o parte din integritatea osului respective și

23
fracturã completã atunci când linia de fracturã intersecteazã osul în totalitatea
sa.
Dupã aspec tul clinic fracturile pot fi închise și deschise. În fracturile închise
focarul de fracturã nu comunicã cu exteriorul, spre deosebire de cele deschise
în care existã aceastã comunicare (11, 26, 31).

4.1.FRACTURILE INCOMPLETE:
Din punct de vedere simpto matologic acestea se pot prezenta sub formã
de fisurã (sau spãrturã), fractura în “lemn verde” (sau îndoiturã) și sub formã de
fracturã prin înfundare.
Fisura
Apare atunci când traumatismul nu a fost prea violent sau atunci când el
a atins tangențial osul. Fațã de axul longitudinal al osului afectat, fisura poate fi
transversalã, oblicã, sau longitudinalã. Fisurile cele mai frecvente se întâlnesc la tibie,
radius, metacarp și metatars. Simptoamele se caracterizeazã prin apariția la nivelul
fisurii a un ei tumefacții calde și edematoase, însoțitã întotdeauna de o durere mare și
de o impotențã funcționalã gravã.
Tratamentul în fisuri se bazeazã pe repausul animalului și evitarea eforturilor
care ar putea complica fisura cu o fracturã completã.
Tumefacția s e va combate prin aplicarea în regiunea respective a aunor
comprese cu acetate basic de plumb, soluție Burrow, sau soluție de sulfat de
magneziu.
La animalele mici regiunea bolnavã se va imobiliza printr -un bandaj
inamovibil.
Fractura “în lemn verde”:
Apare la animale tinere la nivelul oaselor lungi, în urma unor cãderi sau
sãrituri. Ea se aseamãnã cu îndoirea unei bucãți de lemn verde, linia de fracturã
apãrând întotdeauna pe partea convexã a îndoiturii, partea concave rãmânând intactã.

24
Fracturile în lem n verde prezintã ca symptom characteristic deformarea regiunii
respective datoritã îndoirii osului ce formeazã baza sa anatomicã.
Durerea, tumefacția și cãldura sunt de asemenea prezente în regiunea
traumatizatã.
Tratamentul constã în readucerea osului î n poziția anatomicã și imobilizarea
regiunii cu ajutorul unui bandaj inamovibil pentru a evita complicarea cu o fracturã
completã.
Fractura prin înfundare:
Este caracteristicã oaselor late, așa cum sunt cele ale feței sau ale craniului și
oaselor cu struc turã spongioasã așa cum sunt epifizele articulare.
În primul caz, porțiuni mai mari sau mai mici dintr -un os se înfundã într -o
cavitate naturalã (sinus, encefal), sau în țesuturile înconjurãtoare, în cel de -al doilea
caz se înfundã în nucleul spongios al epifizei.
Regiunea în care s -a produs fractura apare tumefiatã, caldã și dureroasã. La palpare se
constatã o denivelare a suprafeței osului denivelat.
Tulburãrile funcționale sunt de asemenea prezente, variind dupã osul care a
suferit înfundarea și dupã o rganul lezat în urma producerii ei (sinus, cavitate nazalã,
encefal).
Tratamentul constã în aplicarea unei trepanații lângã regiunea fracturatã dupã
care, cu ajutorul unui ridicãtor îndoit, introdus prin soluția de continuitate create, se
încearcã ridicar ea porțiunii înfundate și readucerea ei în poziție normalã. La nivelul
regiunii operate se va aplica un pansament protector, iar animalul va fi ținut timp de
7-8 zile sub protecția antibioticelor și chimioterapicelor.(11,31).

4.2.FRACTURILE COMPLETE

4.2.1. FRACTURILE COMPLETE ÎNCHISE:

25
Aceste fracture se caracterizeazã prin întreruperea totalã a continuitãții unui os,
farã ca focarul de fracturã sã comunice cu exteriorul.
Dupã numãrul liniilor de fracturã ele pot fi:
 simple (sau unice), când p rezintã o singurã linie de fracturã;
 duble, când prezintã doua linii de fracturã;
 multiple (sau cominutive), când prezintã mai multe linii de fracturã;
Dupã direcția liniei de fracturã ele pot fi:
 transversale;
 longitudinale;
 oblice;

De regulã fracturile oblice sunt cele mai frecvente.
Dupã sediu fracturile pot fi:
 diafizare;
 epifizare;
 intraarticulare;
Dintre toate, acestea din urmã sunt cele mai grave.
În urma unei fracture fragmentele osoase pot rãmâne mai departe în contact
pãstrând forma osului și c onturul sãu normal, în majoritatea cazurilor însã,
fragmentele osoase își pierd raporturile immediate dintre ele. Deplasarea fragmentelor
se datoreazã în primul rând violenței traumatismului, care imprimã dealtfel și direcția
deplasãrii, iar în al doilea r ând contracției musculare, care tinde sã apropie cele douã
capete fracturate.
În concluzie, violența traumaticã creeazã deplasarea, iar contracture muscularã
o complicã, o exagereazã și o menține.
Într-o fracturã simptomele sunt locale și generale. Simpt omele locale, la rândul
lor pot fi simptome de probabilitate și simptome de certitudine.

26
Simptomele de probabilitate – sunt reprezentate prin: durere, deformarea
regiunii, crepitația osoasã și netransmiterea mișcãrii.
Simptomele generale – se traduc prin abatere, tristețe, apetit capricios și febrã
care în fracturile închise este asepticã și moderatã.
În general, la animalele mici, toate fracturile sunt vindecabile într -un timp mai
scurt sau mai lung fãrã pericol prea mare pentru viața animalului.
Totuș i fracturile coloanei vertebrale trebuie considerate foarte grave deoarece
prin paraliziile și paraplegiile pe care le determinã pot deveni adesea incurabile.
Într-o fracturã completã tratamentul iși propune restabilirea imediatã a
continuitãții osului fr acturat prin afrontarea corectã, cap la cap a celor douã fragmente
osoase. Aceasta se poate realize fie printr -un tratament orthopedic sau conservator, fie
printr -un tratament operator.
Tratamentul orthopedic:
Constã în readucerea în poziția anatomicã a c elor douã capete fracturate cu
ajutorul unor mișcãri de extensie, contra -extensie și coaptare, dar fãrã deschiderea
focarului de fracturã.
Acțiunea cea mai importantã este extensia. Ea se realizeazã la carnivore cu feșe
de tifon aplicate pe segmentul dist al al fracturii. Extensia trebuie efectuatã încet și
progresiv. Concomitent se va face și contra -extensia pe capãtul proximal. Extensia și
contra -extensia se continuã pânã ce spasmul muscular va fi învins, dupã care se
realizeazã coaptarea. Odatã efectuatã coaptarea se recurge imediat la imobilizarea
fracturii. Aceasta se poate realize cu ajutorul bandajelor inamovibile, în toate cazurile
în care tumefacția regiunii fracturate nu este prea mare sau amovibile când tumefacția
este mare.
La carnivore bandajul gipsat va trebui sã fie trecut peste regiunea greabãnului
în cazul fracturilor membrelor anterioare.
În urmãtoarele 2 -3 zile animalul va fi îndeaproape supravegheat și în special
extremitatea liberã a piciorului pentru a preveni apariția gangrenei umede care ar

27
putea sã aparã în urma unui bandaj prea strâns, care jeneazã circulația de întoarcere.
Ridicarea definitive a bandajului se face dupã aproximativ 4 sãptãmâni. La fracturile
oaselor membrelor consolidarea calusului se recunoaște prin preluarea sprij inului pe
membrul afectat (4, 8, 13, 21, 26, 29).

Tratamentul operator (osteosinteza):
Se caracterizeazã prin deschiderea focarului de fracturã cu intenția de a
reduce cât mai corect capetele fracturate și de a aplica pe os un dispozitiv
mechanic care s ã menținã bine cooptarea.
Osteosinteza asigurã o reducere perfecta și menținere sigurã a
fragmentelor osoase permițând mai mult decât tratamentul orthopedic mișcãri
articulare precoce, întreținerea unei troficitãți musculare, factor care scurteazã
perioada de vindecare.
Indicate pentru acest tratament sunt în primul rând fracturile deschise,
fracturile închise cu fragmente încãlecate în care reducerea nu se poate asigura
prin tratament conservator, fracturile vechi cu defecte de reparație și
pseudoartrozele . Existã și unele contraindicații pentru acest tratament, cum ar
fi: vârsta înaintatã, starea generalã rea a animalului, existența unei supurații
deja instalate în focarul de fracture.
Osteosinteza se poate realize prin legãturã, suturã, încercuire, înșuru bare,
începuire centro -medularã (8, 21, 26).
Osteosinteza centro -medularã
Proteza centralã constã în introducerea în canalul medular a unor tije
formate dintr -un material inofensiv pentru organism. La noi în țarã metoda a
intrat în practicã curentã la spec iile de animale mici prin utilizarea tijelor
metalice Kuntscher și Kirschner (VI. Cãpãțânã și T. Giurgiu, 1959). Metoda

28
este indicatã în special în fracturile diafizare ale femurului și ale humerusului,
dar ea se poate aplica cu success și în fracturile t ibiei sau ale radiusului și al
ulnei.
Indiferent de procedeul de osteosintezã folosit se recomandã ca
postoperator animalul sã fie ținut 7 -8 zile sub protecția antibioticelor și a
chimioterapicelor, chiar dacã asepsia și an tisepsia au fost respectate cu ce a mai
mare strictețe.
Materialul metallic folosit pentru osteosintezã (plãcile, tijele, sau broșele)
se ridicã dupa aproximativ 6 luni de la data efectuãrii operației.

4.2.2. FRACTURILE COMPLETE DESCHISE:
Se caracterizeazã prin comunicarea focarului de f racturã cu exteriorul. Aceastã
comunicare se poate face din afarã înãuntru de cãtre agentul traumatizant sau
dinãuntru în afarã de cãtre capetele osoase fracturate. Ea poate fi primarã sau
secundarã.
Comunicarea primara apare concomitant cu fractura și es te produsã de cãtre
agentul vulnerant, pe când comunicarea secundarã apare mai târziu și este produsã în
urma unor mișcãri sau contracții musculare bruște și dezordonate.
Se creeazã deci, o poartã de intrare pentru infecție, fapt care agraveazã mult
evolu ția și prognosticul acestor fracture.
Simptomele nu diferã de acelea ale fracturilor închise decât numai prin prezența
unei rãni în dreptul focarului de fracturã. Din ranã se scurge la început sânge
amestecat cu globule de grãsime, iar mai târziu o materi e sero-purulentã, gri -murdarã
și urât mirositoare.
La nivelul plãgii se pot vedea capetele fracturate care ies uneori chiar la
exterior.
Tratamentul urmãrește în cazul acestor fracture realizarea a trei obiective:
combaterea durerii, antisepsia mecanicã a rãnii, reducerea și imobilizarea fracturii.

29
Durerea se combate prin infiltrații locale, în focarul de fracturã, cu novocaina
1%.
Antisepsia mecanicã are drept scop de a transforma rana septicã în una asepticã
pentru a obține o vindecare “per primam” .Ea constã în rezecția metodicã a
țesuturilor devitalizate sub o atentã hemostazã. Îndepãrtarea tuturor așchiilor libere
care ar putea acționa ca niște corpi strãini iritând rana și determinând supurație, este
obligatory.
Dupã aceasta se trece la reducerea fracturii dupã același procedeu ca la
fracturile închise, dar care se realizeazã mai ușor în fracturile deschise.
Straturile musculare se afronteazã apoi cu catgut, iar pielea se sutureazã în fire
separate cu mãtase.La comisura inferioarã a rãnii se lasã o mica porțiune nesuturatã
pentru drenaj, Imobilitatea se asigurã printr -un bandaj inamovibil la care dupã 24 ore
se va face o fereastrã pentru a facilita tratarea rãnii. Marginile ferestrei se parafineazã
cu scopul de a evita infiltrarea bandajului cu se crețiile care se scurg din ranã.
Tratamentul general al fracturilor constã în administrarea de chimioterapice și
antibiotice, atât local cât și pe cale generalã, cu scopul de a preveni instalarea
infecției. Seroterapia antigangrenoasã este obligatorie în toate cazurile de fracture.
Terapia cu vitaminele B1 și C va fi aplicatã imediat dupã reducerea și imobilizarea
fracturii, iar administrarea calciului și a vitaminei D2 se va face dupã aproximativ 3
sãptãmâni. Tonicele generale, alimentația bogatã în sãrur i minerale și vitamine,
mișcarea progresivã dupã ridicarea gipsului duc la scurtarea timpului de vindecare
(11, 26).

30

BIBLIOGRAFIE

1. Bolte, S., Moldovan., 1981 – Agresologie, anestezie și terapie intensivă în
medicină veterinară. Ed. Ceres, București
2. Bolte, S., 1988 – Ghid practice de propedeutică chirurgicală veterinară. Ed.
Ceres, București.
3. Bolte, S., Igna C., 1997 – Chirurgie veterinară. Ed.Brumar, Timișoara.

31
4. Burtan, I., Moroșanu, N., Fântânaru, M., Ciobanu, S., 1992 – Anatomia
chirurgicală și tehnica operatorie veterinară . Îndreptarpractice. Facultatea de
Medicină Veterinară, Iași.
5. Burtan, I., 1994 – Curs de propedeutică și tehnică chirurgicală. Facultatea
de Medicină Veterinară, Iași.
6. Burtan, I ., Moroșanu, N., Fântânaru, M., C iobanu, S., 1994 –
Tratamentul herniei perianale. Lucrare științifică U.A.I., 62,63,64.
7. Burtan, I ., Moroșanu, N., Fântânaru, M., Ciobanu, S., 1994 –
Etiopatogenia și diagnosticul herniei perianale la câine. Lucrare științifică
U.A.I., 68,69,70.
8. Burtan, I. , 2000 – Chirurgie regională veterinară. Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iași.
9. Burtan, I., 2002 – Chirurgie regională veterinară. Ed. Ion Ionescu de la
Brad, Iași.
10. Burtan, I ., 2004 – Patologie chirurgicală veterinară generală. Ed. Ion
Ionescu de la Brad. Iași.
11. Căpățâ nă, Vl ., 1974 – Patologie și clinică chirurgicală Vol. II, L.I.T.O. Cluj
12. Căpățână, V l., Grigorescu, I., Moldovan, N., Mugur, I., 1975 – Chirurgie
veterinară . Editura Didactică și Pedagogică, București.
13. Căpățână, Vl., 1980 – Ghid de chirurgie operato rie veterinară. Ed.Ceres,
București.
14. Căpățână, Vl., Ghergariu, I., Enache, Tr., 1989 – Urgențe medico –
chirurgicale veterinare. Vol II, Ed. Ceres, București.
15. Căpățână, Vl., Radu, I., 1994 – Tehnici în chirurgia veterinară. Vol.I, Ed.
Ceres, București.
16. Cazac u, M ., Munteanu, V., 1996 – Chirurgie generală. Ed. Casa Cărții de
Știință.

32
17. Ciobanu, S ., 1998 – Contribuții la studiul extractelor de țesuturi în
tratamentul plăgilor la animale. Teza de doctorat. Facultatea de Medicină
Veterinară Iași.
18. Constantinescu, M ., 1974 – Chirurgie. Editura Didactică și Pedagogică
R.A., Cluj -Napoca.
19. Cristea, I ., Temelcu, M., Moroșanu , M., Bolte, S., 1983 – Propedeutică
veterinară chirurgicală și tehnică operatorie veterinară. Editura Didactică și
Pedagogică, București.
20. Coțofan, V., Palicica, R., Hrițcu, V., Enciu, V., 1999 – Anatomia
animalelor domestice. Vol I -III, Ed. Orizonturi Universitare,Timișoara.
21. Filea, I ., Radu, S., 1958 – Studiul tumorilor la animale mici. Revista de
Zootehnie și Medicină Veterinară, nr.5.
22. Filea, I., 1989 – Chirurgia animalelor mici. Ed. Ceres, București.
23. Ghergariu, I ., Căpățână, Vl., Enache, Tr., 1996 – Compendiu de urgențe
medicale, chirurgicale și obstretică, ginecologie la animale. Ed.All,
București.
24. Grigorescu, I ., 1973 – Propedeutică și medicină opera torie.Editura
Didactică și Pedagogică, București.
25. Igna, C ., 2000 – Tehnici chirurgicale veterinare . Ed. Brumar. Timișoara
26. Moldovan, M ., Mugur, I., Moroșanu, N., Cristea, I., 1982 – Patologia și
clinica chirurgicală. Editura Didactică și Pedagogică, Bucureș ti.
27. Moldovan, M ., Bolte, S., 1984 – Oftalmologie veterinară. Ed. Ceres,
București.
28. Moroșanu, N ., 1987 – Compediu de chirurgie veterinară. Ed. Ceres,
București.
29. Moroșanu, N ., Burtan, I., 1994 – Patologie și clinică chirurgicală.
Institutul Agronomic, Iași.

33
30. Moroșanu, N ., Burtan, I., Fântânaru, M., Ciobanu, S., 1994 –Contribuții
la studiul cicatrizărilor anormale a plăgilor la animale sub raport clinic și
terapeutic. Lucrare științifică U.A.I., 71,72,73,.
31. Sora, T ., Petrescu, P., Poienaru, D., 1980 – Ghid terap eutic de urgențe
traumatologice. Ed. Facla. Timișoara.
32. Stancu, D ., 1984 – Clinica și terapeutica chirurgicală. Ed. Ceres, București
33. Vlăduțiu, O., 1962 -1966 – Patologie chirurgicală a animalelor domestice.
Vol. I -II, Editura Academiei R.P.R., București .
34. Vlăduțiu, O., 1971 – Patologie și clinică chirurgicală. Editura Didactică și
Pedagogică, București.