Vestimentatia Romana In Timpul Principatului (14 235) Intre Traditie Si Inovatii

Vestimentația romană în timpul Principatului (14-235) între tradiție și inovații

Cuprins:

Introducere

Capitolul I: Cadrul socio-politic al epocii:

Dinastiile și evoluția puterii imperiale:

Dinastia Iulia-Claudia (14-68);

Dinastia Flavia (69-96);

Dinastia Antoninilor (96-192);

Dinastia Severilor (193-235)

Structura societătii romane:

Cetățenia romană:caracteristici și modalități de dobândire;

Categorii sociale în epoca Principatului;

Capitolul II. Vestimentația masculină și feminină în raport cu statutul socio-politic:

3.1 Vestimentația împăraților și a ordinului senatorial:

3.1.1 Augustus și Livia Drusilla;

3.1.2 Domițian și Domitia Longina;

3.1.3 Traian și Plotina;

3.1.4. Septimius Severus și Iulia Domna;

3.1.5 Vestimentația ordinului senatorial:

3.1.5.1 Proprietarii funciari;

3.1.5.2 Cavalerii;

3.2 Portul oamenilor de rând-humiliores:

3.3.1 Plebeea urbană;

3.3.2 Plebeea rurală;

3.3.3 Sclavii;

3.3.4 Copiii;

3.4 Studiu de caz: vestimentația Fecioarelor Vestalelor în vremea Principatului;

Capitolul III: Analiza vestimentației romane în timpul principalelor momente din viața omului:

3.1 Nunta;

3.2 Moartea;

Concluzii;

Bibliografie;

Anexe.

Introducere:

Prezenta lucrare abordează vestimentația ca element de diferențiere socială în primele trei secole, în timpul celor patru dinastii care au ocupat succesiv tronul Romei (14-235).

Definirea temei de cercetare

Problematica vestimentației a fost dezbătută din perspectivă socială făcându-se o diferențiere în funcție de acesta. Orice articol vestimentar nu este doar o bucată de material frumos colorată și cusută, ci spune o poveste despre cultura unei societăți sau despre locul unei persoane în ierarhia socială dar și despre moralitate și atenția acordată aspectului în general.

Aspecte istoriografice

Problematica costumului a fost dezbătută în secolul al XX-lea, atunci când apar o serie de lucrări. Am ales acestă temă pentru a arăta că vestimentația marchează statutul socio-juridic și ierarhizarea socială, prin folosirea unor simboluri, culori și prin intermediul materialelor utilizate, ci nu prin modelul articolelor vestimentare.

Majoritatea istoricilor care au abordat vestimentația în epoca Principatului au vorbit în general despre articolele de port specifice acestei perioade, menționănd doar căteva elemente de diferențiere socială. Mai mult decât atât, Judith Lynn Sebesta, studiind vestimentația, remarcă doar câteva elemente de distinție socială, fără a face o analiză referitoare la micile simboluri sau material specific. Pentru Alexandra Croom culoarea este singura care duce la evidențiere statutului , eliminând orice posibilitate de diferențiere prin intermediul materialului folosit.

Direcții și obiective de cercetare

Lucrarea de față își propune să demonstreze că, vestimentația este un element de diferențiere socială în epoca Principatului, însă ceea ce este inovator față de cercetările anteriore este următorul aspect: analiza simbolurilor, culorii și a decorațiunilor folosite de fiecare categorie în parte atunci când participă la anumite evenimente importante pentru societatea romană.Costumul era o formă de comunicare a poziției celul care îl poartă, prin calitatea materialului folosit, prin culoarea și anumite simboluri, ci nu prin modelul articolelor vestimentare, care sunt purtate cu precadere de aproape toți membrii societății.

Este clar că cei care ocupau o poziție importantă în statul roman respectau tradiția romană și purtau elementele de port specifice societății romane, însă se foloseau de tot ceea ce dispuneau pentru a se face remarcați față de celelalte categorii sociale.

În realizarea cercetării am plecat de la următoarele întrebări care se regăsesc și în capitolele de cercetare: care era cadrul politic al epocii studiate și cum era organizată societatea romană în primele trei secole în capitolul Cadrul socio-politic al epocii, în capitolul Vestimentația masculină și feminină în raport cu statutul socio-politic care erau simbolurile specifice fiecărei categorii sociale și analiza diferențelor în funcție de gen, ordo, între cetățeni și necetățeni, dar și între persoane cu statut asemănător, în capitolul Analiza vestimentației romane în timpul principalelor momente din viața omului care erau ținutele purtate în momentul căsătoriei și decesului de către romani.

Metodologie și surse

În realizarea cercetării am folosit metoda analizei critice pe text și ce a interpretării de tip sociologic, aplicate pe grupul de texte: Gaius, Instituțiile, C. Suetonius Tranquillus, Viețile celor doisprezece Cezari, Cassius Dio, Istoria Romană, Tacitus, Anale, Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani.

Așadar, în această lucrare am analizat costumului ca mijloc de diferențiere socială în primele trei secole ale Imperiului Roman, urmărind exemplificarea micilor simbolori, culorile și materialele folosite la confecționarea veșmintelor tradiționale și, încercând totodată, să analizez dacă aceste criterii de distincție erau aplicate în realitate.

Capitolul I: Cadrul socio-politic al epocii

Dinastiile și evoluția puterii imperiale

După moartea lui Caesar Octavianus Augustus, primul împărat al Romei care a reușit să remodeleze societatea romană și, în perioada domniei căruia Roma s-a bucurat de prosperitate și pace, conducerea statului a fost preluată pe rând de patru dinastii: dinastia Iulia-Claudia, dinastia Flavia, dinastia Antoninilor și dinastia Severilor. Perioada cuprinsă între 14- 235 se caracterizează prin stabilitatea guvernării, dar și prin tendințele deținătorilor puterii de a accentua formele exterioare ale acesteia prin preluarea modelelor elenistice de guvernare. Începând cu cea de-a treia dinastie se poate remarca tendința spre autocrație, iar odată cu accederea la putere a lui Septimius Severus împăratul devine dominus, nemaifiind primul dintre cetățeni, ci stăpânul statului.

Dinastia Iulia-Claudia (14-68)

Tiberius Nero Caesar a preluat puterea în calitate de moștenitor legitim al lui Augustus. El moștenește și structura de putere, în care se remarcă cele trei fundamente ale puterii imperiale: imperium proconsulare maius et infinitum, tribuncia potestas și calitatea de pontifex maximus.

La începutul domniei sale a fost moderat, calm și răbdător, a păstrat aparența republicană a regimului prin conservarea unor bune relații cu armata și prin respectarea instituției Senatului.

Ulterior, în numele demnității și ale îndreptării moravurilor, a săvârșit o serie de fapte de o cruzime și sălbaticie atât de mare, încât unii scriau versuri despre relele înfăptuite de el.

Un element important, conturat în perioada în care Tiberius a deținut puterea este tendința de orientalizare a puterii, și anume, preluarea unor însemne ale puterii provenite din lumea orientală, menite să confere sacralitate deținatorului puterii și un statut superior oamenilor de rând, dar și crearea unei birocrații care să dă imperiului o structură administrativă.

După moartea sa, puterea este preluată de Caius Caesar Caligula, rudă de sânge a lui Augustus, care încearcă să câștige dragostea poporului prin pietas.

Noul împărat dă o serie de măsuri care indică comportamentul abuziv, ceea ce a dus la creșterea autoritații imperiale. Domnia acestui împăratul poate fi descrisă ca una crudă, vicioasă, incestuoasă, lipsită de moravuri, de educație. Printre trăsăturile fundamentale ale deținătorului puterii, începând de la Caligula se află beția de putere, profilul tiranului incestuos, distracția exagerată dată poporului și creșterea autorității imperiale. S-a proclamat Optimus Maximus Caesar și și-a asumat titlul de Pius.

Cruzimea acestui împărat a fost curmată după aproape patru ani de domnie, deoarece, în 41 d.Chr, Tiberius Claudius Drusus ajunge împărat la vârsta de cincizeci de ani. În timpul domniei sale de treisprezece de ani, s-a definitivat cancelaria imperială, are loc birocratizarea activității imperiale ceea ce a dus la centralizarea puterii. Birourile imperiale erau ocupate de liberții imperiali, care, alături de soțiile sale, au avut o influență foarte mare în conducerea statului și în administrație, astfel că, împăratul se comportă ca un subaltern al acestora, nu ca un împărat în adevaratul sens al cuvântului.

Printre acțiunile întreprinse de el se remarcă cele edilitare, extinderea cetățeniei, cu preponderență în Gallia, refacerea ceremonialul religios și reorganizarea învățământul.

Pe plan extern, epoca Iulia-Claudia a fost marcată în general de respectarea principiilor augustane de după bătălia de la Pădurea Teutoburgică, renunțând la politica ofensivă în barbaricum, însă, Claudius, determinat de necesitatea de a-și adăuga calitatea de triumphator, absolut necesară unui Augustus, a întreprins o expediție militară în Bretania pe care o cucerește în anul 43.

Influența coridoarelor secundare ale puterii se constată și în momentul când Claudius îl adoptă pe Nero, cel care îi succede la tron la vârsta de șaptesprezece ani.

Domnia lui Nero a ieșit în evidență prin politica agresivă de întărire a autorității imperiale. Timp de cinci ani, domnia sa este percepută ca o adevarată ,,epocă de aur’’, dar a doua parte a domniei a fost considerată ca fiind una dintre cele rele din istoria romană. În această perioadă putem distinge actele de cruzime, legăturile vinovate cu tineri de condiție liberă, comportamentul mai puțin normal al împăratului de a practica actoria, reorganizarea militară și fiscală, legitimitatea și continuitatea dinastică prin căsătorii endogame, dar și apariția primelor reprezentări ale unui împărat roman cu coroana radiată pe cap încă din timpul vieții. Comportamentul său abuziv a contribuit la declanșarea unor revolte împotriva sa în anul 68, din cauza cărora Nero se sinucide și lasă în urma sa o criză dinastică.

1.1.2 Dinastia Flavia (69-96)

În anul 68 Roma s-a confruntat cu o criză de transmitere a puterii politice ( patru împarați au succedat la tron Galba, Otho,Vitellius și Vespasian), deoarece are loc stingerea dinastiei Iulia-Claudia fără un succesor desemnat, ceea ce a dus la imposibilitatea aplicării principiului endogamiei și la îndepărtarea de formula testamentară a lui Augustus. Doi dintre cei patru împărați nu au fost proclamați la Roma așa cum se întâmplase pâna acum.

Odată cu victoria lui Vespasian în cadrul războiului civil, ajunge la tronul Romei o nouă dinastie, cea a Flaviilor(69-96), care, în cei douazeci și șapte de ani cât au stat la conducere au încercat să crească autoritatea imperială. Acest fapt se poate remarca încă de la începutul domniei, când noului împărat i se acordă toate puterile pe care le avusese Augustus, prin lex de imperio Vespasiani.

Toată perioada cât a ocupat scaunul imperial, Vespasian a încercat să fie drept în luarea deciziile, a întreprins acțiuni edilitare, în vederea reconstuirii Romei după perioada nefastă din timpul domniei lui Nero, dar și o serie de trimfuri și victorii militare care au culminat cu transformarea în provincii romane a mai multor teritorii: Achaia, Lycia, Rhodos, Biyanț, Samos,Tracia, Cilicia, Comegene și Cappadocia. Mai mult decât atât, putem spune că pentru conducătorii acestei dinastii, triumful și victoriile militare au stat la baza propagandei lor imperiale.

Titus Vespasianus Augustus, cel de-al doilea împărat al dinastiei Flavia, fiul lui Vespasian, devine din 71 coregent al imperiului. El s-a remarcat prin acțiunile militare, dar și prin sprijinul acordat literaturii și artelor. De asemenea, acesta este perceput ca un model de împărat ideal care are relații bune cu Senatul și care pune mai presus de orice poporul său.

Fratele său, Titus Flavius Domițianus, a preluat puterea în 81, și, timp de cincisprezece ani a condus imperiul. Acesta se dovedește a fi contrar predecesorului său și este văzut ca făcând parte din categoria Caesarilor nebuni. Domițian a fost primul împărat roman care a cerut să i se dea titlul de dominus et dues și care se proclamă, în 85, censor pn timpul domniei lui Nero, dar și o serie de trimfuri și victorii militare care au culminat cu transformarea în provincii romane a mai multor teritorii: Achaia, Lycia, Rhodos, Biyanț, Samos,Tracia, Cilicia, Comegene și Cappadocia. Mai mult decât atât, putem spune că pentru conducătorii acestei dinastii, triumful și victoriile militare au stat la baza propagandei lor imperiale.

Titus Vespasianus Augustus, cel de-al doilea împărat al dinastiei Flavia, fiul lui Vespasian, devine din 71 coregent al imperiului. El s-a remarcat prin acțiunile militare, dar și prin sprijinul acordat literaturii și artelor. De asemenea, acesta este perceput ca un model de împărat ideal care are relații bune cu Senatul și care pune mai presus de orice poporul său.

Fratele său, Titus Flavius Domițianus, a preluat puterea în 81, și, timp de cincisprezece ani a condus imperiul. Acesta se dovedește a fi contrar predecesorului său și este văzut ca făcând parte din categoria Caesarilor nebuni. Domițian a fost primul împărat roman care a cerut să i se dea titlul de dominus et dues și care se proclamă, în 85, censor perpetuus .

Începând de la Domițian liberții imperiali au fost înlocuiți de la conducerea cancelariei imperiale de cavaleri, însă acest proces se va definitiva în timpul lui Hadrian. Din timpul domniei sale nu au lipsit nici expedițiile militare, astfel că, în 83 el este victorios în campania împotriva chattilor, motiv pentru care adoptă titlul de Germanicus. O altă expediție este cea contra dacilor, ceea ce ne ajută să menționam că ultimul împărat al dinastie Flaviilor a fost un bun administrator, deoarece a reorganizat provincia Moesia în vederea unei mai bune defensive pe limes.

Devenit temut și urât de toată lumea, având relații încordate cu ordinul senatorial și un comportament autocratic, acesta moare în urma unui complot al prietenilor și liberților săi intimi și în același timp al soției. Sprijinându-se întreaga domnie pe armată, soldații sunt singurii care-i regretă moartea: îndată au încercat sa-l numească divinul și chiar erau pregătiți sa-l răzbune , dacă nu le-ar fi lipsit comandanții. Acest lucru l-au și facut, puțin în urmă, cerând cu foarte mare insistență ca autorii crimei să fie pedepsiți.

1.1.3 Dinastia Antoninilor (96-192)

Reacția senatorială la politica autoritară a lui Domițian a culminat cu ascensiunea la putere, în 96, a lui Cocceius Nerva care este primul împărat al dinastiei Antoninilor, dinastie care va conduce imperiul timp de 96 de ani.

Nerva este un bun conducător care pune mai presus de orice binele statului și al cetățenilor romani.Printre calitățile sale putem remarca respectarea făgăduielilor făcute, încrederea în forțele proprii, șiretenie, stăpânire de sine și cinstea.

În ceea ce privește principiul succesiunii, se remarcă cel al adopției, deoarece, Nerva, punând mai presus de rudenie interesele statului , îl adoptă pe Marcus Ulpius Nerva Traianus, promovând la putere un împărat de origine provincială.

După moartea tatălui său adoptiv, Traian ajunge la domnie și se remarcă prin realizarea unui echilibru funcțional între puterea Senatului și cea a împăratului și prin comportamentul său care a dat impresia de reîntoarcere la epoca republicană.

În perioada cât Traian a ocupat scaunul imperial, statul roman a atins maxima sa expansiune teritoriala. Printre provinciile ocupate de romani se află și Dacia, împotriva careia Traian a condus două expediți care au dus la supunerea provinciei și la identificarea unei serii de calități ale împăratului roman. Acesta este un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale, un model de vitejie, un conducător viclean, blând față de popor și responsabil, altfel spus nimic nu există în care să nu exceleze.

Atunci când pileati trimiși de Decebal ajung în fața lui Traian, se remarcă obiceiul prosternării în fața împăratului, care evidențiază auctoritas de care se bucură acesta în rândurile adversarilor. După victoria obținută, Traian își celebrează triumful și este numit Dacicus.

Un titlu adoptat de împăratul roman este cel de Optimus Princeps, titlu ce reprezintă proiecția conceptului de mimesis în planul teoriei politice: așa cum în lumea divină Iupiter este Optimus Maximus, în cadrul imperiului terestru, împăratul, imaginea în oglindă a lui Iupiter se transformă treptat în dominus al supușilor săi.

După moarte sa, nu există niciun urmaș care să preia tronul, motiv pentru care Hadrian, succesorul sau, este numit de Attianus, fostul său tutore ca Caesar și imperator, în pofida faptului că el nu a fost adoptat de către Traian. Dorind ca Senatul să-l recunoască ca împărat, el menționează că nu dorește niciun titlu onorific, că va urmării interesele statului și ale poporului.

În calitate de împărat el se remarcă ca un bun strateg și conducător al statului, o fire ambițioasă, impunătoare și cu o siguranță de sine nemaiîntâlnită, dar și neiertător față de cei neascultători. Acesta acordă o importanță mare organizării militare, deoarece , în perioada când el a fost la conducere se remarcă politica defensivă de apărare pe limes.

Simțind apropierea momentului sfârșitului său, Hadrian îl numește în senat ca successor, pe fiul său adoptiv, Aurelius Antoninus, care își începe domnia prin cinstirea memoriei predecesorului său. El va continua modul de guvernare al tatălui sau, care pune accent pe bunastarea statului și a poporului său.

Calitatea de legiuitor va fi evidențiată prin decretul cu privire la moștenire, dar și prin anularea decretului dat din dispoziția lui Iulius Caesar. Drept răsplată pentru anularea decretului, împăratul va primii din partea senatului titlurile de Augustus și Pius.

Marcus Aurelius, al cincelea împărat al dinastiei Antoninilor, a preluat puterea după moartea tatălui său adoptiv, Antoninus, asociindu-l la domnie pe Lucius Varus, fiul lui Lucius Commodus, asociere prin care încearcă să instituie o dinastie personală.

În timpul domniei sale apar primele semen ale crizei secolului al III-lea și anume: conflictele cu parții, marea invazie a costobocilor în imperiu, războaiele cu quazii și marcomannii și uzurparea lui Avidius Cassius în Orient.

Fiind conduși de un comandant cu o inteligență superioară, drept, ager, responsabil și atent, romanii obțin succese militare însemnate.

Simțind apropierea apusului său, el îl recomandă soldaților de Commodus, care se caracterizează prin naivitate, cruzime, desfrânare, lipsa capacităților militare, altfel spus, este total opus împăratului filosof.

Commudus se va proclama chiar din timpul vieții diuus și ,deasemenea toate lunile anului au primit numele purtate de el precum Felix, Pius, Hercules s.a . Comportamentul abuziv al acestui împărat va duce la asasinarea sa și la izbucnirea unei noi crize dinastice, care se va încheia odată cu instaurarea dinastiei Severilor. Domnia lui Commodus a marcat începutul căderii Imperiului Roman.

1.1.4 Dinastia Severilor (193-235)

Cel care preia putere în urma războiului civil din 193 este Septimus Severus. Acesta este fondatorul celei de-a patra dinastii, cea a Severilor care va ramane la conducerea imperiului până în anul 235. Întreaga perioadă se distinge în special prin sacralizarea puterii imperiale și promovarea militarilor în postura de factor decisiv în proclamarea și menținerea la putere a împăratului.

Odată ajuns împărat îi pedepsește cu moartea pe pretorienii care au luat parte la uciderea lui Partinax și intră în Roma ca într-o procesiune triumfală. Față de Senat face promisiuni pe care le întărește printr-un decret, dar pe care nu le respectă, iar pentru armată inițiază o serie de măsuri favorabile: a multiplicat distribuțiile către soldați, le-a conferit ius conubii, a mărit solda la 500 de dinari. Cariera militară are tendința de a devenii ereditară.

Împăratul mimează o autoadopție, astfel că, se consideră urmaș al lui Partinax, fiu al lui Marcus Aurelius și frate al lui Commodus. Transformă Mesopotania în provincie romană, iar după victorii împotriva parților îl numește Augustus și Caesar pe cei doi fii ai săi Caracalla și Geta.

După moartea tatălui lor, Caracalla devine coîmpărat alături de fratele său timp de un an. Acesta continuă politica dusă de tatăl său de întărire a autorității imperiale cu ajutorul armatei. Câteva aspecte sunt importante cu privirea la domnia noului împărat și anume edictul din 212 cu privire la extinderea cetățeniei romane pentru toți peregrinii cu excepția dediticilor ceea ce duce la demonetizarea statutului de cetățean, elitele senatoriale sunt decimate, împăratul devine omul soldaților, micii producători devin dependenți de corporații și evergetismul de honorem. Putem distinge adoptarea însemnelor puterii provenite din lumea elenistică.

Odată cu domnia lui Heliogabalus, atașarea față de militari dispare și se încearcă construirea modelului de împărat sacru. Acesta a încercat impunerea la Roma și în întreg imperiul a cultului zeului sirian Baal, a cultelor oriental, toate acestea fiind completate de un comportament inadecvat posturii sale, ceea ce a dus la lipsa de simpatie din partea tuturor.

Mai mult decât atât, el este văzut ca un tiran care încearcă să impună în cadrul unei societăți tradiționaliste și conservatoare precum era cea romană, o monarhie de tip oriental și o nouă religie.

Succesorul său, Alexandrus Severus este perceput ca un împărat bun în contextul în care imperiul fusese condus patru ani de tiranul Heliogabalus. Perioada de treisprezece ani cât va domnii se va remarca tendința către sincretismul religios.

În planul puterii imperiale se remarcă cele doua tendințe, care se regăsesc pe tot parcursul epocii Principatului: cea legată de împărat perceput drept comandant militar, învingător al barbarilor și cea legată de sacralizarea deținătorului puterii. În cadrul principatului putem remarca o dualitate a puterii împărțită între Senat și imperator, ceea ce poartă denumirea de diarhie, însă în practică puterea va fi deținută cu precadere de împărat.

Structura societătii romane

Cetățenia romană: caracteristici și modalități de dobândire

Ius civitatis reprezintă în mod tradițional privilegii fiscale, privilegii în materie de juristicție penală și sociale. Caracteristicile de bază ale statutului juridic de cetățean roman sunt urmatoarele: un cetățean de drept latin este înregistrat oficial cu cele trei nume (tria nomina) praenomen, nomen gentile și cognomen, la care se adaugă filiația și tribul electoral.

În cadrul statului roman, cetățenia apare sub forma a două clase cu statut juridic diferit: cives optime iure și cives minuto iure.

În ceaa ce privește drepturile cetățenilor trebuie menționat faptul că acestea sunt influențate de originea persoanelor și a serviciilor prestate în cadrul statului roman.

O modificare adusa în epoca Principatului este ponderea politică a cetățeniei romane suplinită de prestarea serviciului militar.

De-a lungul Principatului, procesul de extindere a cetățeniei romane nu este unul liniar, astfel că există și perioade de pauza cu privire la răspândirea statutului civic roman în timpul domniilor lui Tiberius, Nero și Antonunus Pius.

Claudius, împăratul dinastiei Iulia-Claudia a extins cetățenia romană în Galia, Britania si Hispania, sub Flavieni se dezvoltă o politică de promovare a municipiilor la rangul de colonie, iar dreptul latin se răspândește în Peninsula Iberică.

În timpul împărațiilor dinastiei Antoninilor, Spaniile continua ascensiunea spre dreptul civic roman, însă se acordă o importanță mai mare Orientului . Sub Severi un rol important îl vor capăta Africa și Syria. În această perioadă are loc extinderea cetățeniei romane pentru toți peregrinii.

Accesul la cetățenie se face prin trei moduri: acordarea statutului civic roman automat prin naștere dacă tatăl are ius conubii, prin eliberarea unui sclav de către stăpânul cetățean, prin serviciul militar și prin ocuparea notabilităților unei cetăți de drept latin; un alt mod de obținere a statutului de cetățean latin este concesiunea viritană, iar cel de-al treilea mod constă în acordarea colectivă a cetățeniei de către împărat, care atrage după sine urmarirea, de către autoritatea imperială, a evoluției și transmiterii ereditare a acesteia potrivit celor doua legi augustane Pappia Poppea și Aelia Sentia.

1.2.2.Categorii sociale în epoca Principatului

În ceea ce privește societate romană putem distinge trei ordine civice: ordo senatorius, ordo equester și ordo decurionum. Pe lângă cele trei clase, putem remarca mulțimea heteroclită a plebeilor.

Marii proprietari funciari se află în fruntea primului ordin și formau vârful piramidei sociale. În epoca despre care am discutat de-a lungul acestui capitol, Senatul își schimbă compoziția prin promovarea unor membrii ai aristrocrației italice și a unor membrii ai elitelor provinciale ceea ce duce la un proces de provincilizare.

Membrii ordinului ecvestru, cavalerii devin o categorie distinctă a funcționarilor publici care ocupă poziții însemnate în administrația publică și militară. Această categorie se recrutează din rândul elitelor municipale italice și din provinciile romanizate.

Ordinal decurionilor este cel care se ocupă de politica imperială în orașele italice și provinciale. Acesta este alcătuit din magistrații municipali. Are loc dezvoltarea unei aristrocrații municipale care se bucură de o situație financiară superioară și care participă din punct de vedere financiar la toate acțiunile edilitare întreprinse. Din rândul acestor decurioni sunt recrutați viitorii membrii ai primelor doua ordine. Reformele impuse de împărații dinastiei Severilor va intensifica procesul de ridicare socială a elitelor provinciale ceea ce va duce la restructurarea socială a Imperiul în favoarea cavalerilor și a acestor elite.

În rândul plebei putem distinge mai multe categorii: plebea urbană și cea rurală, ambele formate din cetățeni romani care constituie o categorie privilegiată; liberții imperiali sunt cetățeni romani de rangul al doilea care nu se bucură de toate drepturile; peregrinii sau necetățenii și sclavii care sunt delimitați în mai multe categorii pe baza condiției sociale și a statutului social.

În epoca Principatului apar interferențe între starea civilă și situația materială a diferitelor straturi, motiv pentru care putem împărții societatea romană în doua clase: una a celor care au o situație financiară superioară (honestiores) și una care beneficiază de o situație financiară inferioară (humiliores). Ulterior aceste delimitari vor disparea, deoarece lumea romană se află într-o continuă transformare.

O societate se definește prin diferite modele culturale și comportamente, care se interconectează între ele și formează figuri unice.

Vestimentația reprezintă o mare parte din cultura unei societăți ce ne permite să-i cunoaștem gusturile, ideile, puterea sa de adaptare la mediul în care trăiește și creativitatea acelei civilizații. Îmbrăcăminte indică statutul social, identitatea culturală, identitatea de gen, identitatea sexuală.

Vestimentația în Roma a devenit un simbol național și de statut social. Analizând un roman din punct de vedere vestimentar îți poți da seama dacă se regăsește printre honestiores sau humiliores. De asemenea, vestimentația ne permite să diferențiem un cetățean de un necetățean, dar și un roman care deține o funcție publică și unul care nu ocupă un loc important în societate.

Articolele vestimentare întâlnite pe toată perioada studiată purtate de bărbați sunt tunica, care era purtată de toți cetățenii indiferent de rang sau gen și toga, veșmântul național al romanilor.

La sfârșitul republicii toga era foarte simplă și devenise deja un element de dicticție social, însă odată cu începutul Principatului aceasta devine mult mai greoaie, mai complexe, mai mare, ajungând până la cinci metrii lungime și o lățime de aproximativ trei metri, ceea ce îi împiedica pe purtători să o folosească tot timpul și în cadrul domestic.

Diferențele sociale marcate prin vestimentație apar atât din punct de vedere al materialului folosit, cât și prin diferite simboluri utilizate. Societatea romana era cea care impunea regulile de vestimentație care să-ți permită să distingi puterea sau clasa unui individ.

Analizând tunica și toga unui cetățean roman putem să menționam din ce clasă face parte cel care o poartă, astfel că: tunica de purpură brodată cu aur era specifică împăraților, tunica laticlavă era purtată în Roma doar de senatori; tunica augustus clavus era utilizată doar de ordinul ecvestru, tunica albă și cea de culori naturale erau apanajul oamenilor săraci.

Toga pictată era utilizată de împărați în calitate de comandanți militari, toga albă (toga virilis) era purtată de cetățeanul roman care își permitea să o achiziționeze; magistrații erau îndreptățiți să poarte toga marginita sau toga praetexta; senatori purtau toga cu dungi mov late numit latus clavus; ordinul ecvestru trebuia să se mulțumească cu dungi subțiri. Ordinul ecvestru mai avea ca semn distinctiv și inelul de aur.

Toga în culoarea naturală a lânii, mai scurtă constituia îmbrăcămintea cetățenilor obișnuiți care nu își permitea din punct de vedere financiar folosirea unor coloranți. Toga sordida era apanajul delicvenților, iar cea neagra era purtată în semm de doliu.

Interesant de remarcat este faptul că, un copil al unui cetățean roman de sex masculin purta toga praetexta cu bandă mov.

Un alt tip de togă a fost cea candida care a fost purtată numai de către candidații la o funcție politică. Generalii victorioși atunci când își sărbătoresc un triumf au voie să poarte toga alb- violet .

Diferențierea acesta apare și în cadrul vieții private. Un exemplu în acest sens este faptul că stola ne ajută să distingem dacă o femeie este căsătorită sau nu, iar dacă o femeie este îmbrăcată cu stolae matronae trebuie evidențiat faptul ca aceasta are mai mult de trei copii, iar fetele necăsătorite poartă o tunică mai lungă.

Un lucru important de menționat este acela că în perioada studiată hainele arată bogăția și puterea persoanei care le poartă, ba mai mult decât atât, divizarea puterii chiar în cadrul aceluiași rang social.

Sclavii, liberții imperiali și plebeii săraci nu purtau togă, deoarece primele două categorii nu aveau dreptul de a o utiliza, toga fiind un veșmânt care simbolizează dignitas și gravitas, iar plebeii săraci nu o purtau din cauza faptului că era prea scumpă și nu își puteau permite să o achiziționeze. Liberții sunt o clasă socială care evidențiază diferențele de statut social, deoarece ei purtau o mantie dreptunghiulară grecească pallium și erau obligați să poarte pălării care indicau statutul de liber.

Costumul era o formă de comunicare a poziției celui care îl poartă, dar și un simbol al comportamentului acestuia, motiv pentru care acesta este un mijloc prin care putem defini grupuri sociale.

Capitolul II. Vestimentația masculină și feminină în raport cu statutul socio-politic

3.1 Vestimentația împăraților și a ordinului senatorial

Vestimentația este pentru un roman de multe ori, dacă nu în primul rând, simbolul rangului, statutului, puterii, bogăției și chiar autorității.. Așa cum am menționat în capitolul anterior, vestimentația din timpul Principatului a devenit o modalitate de diferențiere între bărbați și femei, între cetățenii liberi și sclavi și între romani și străini.

Spre deosebire de vestimentația greacă, cea romana face o deosebire simțitoare între cea bărbătească potrivită funcțiilor publice și cea feminină destinată vieții retrase în interior. Hainele reprezentantelor sexului frumos păstrează croiala grecească, pe când, costumul reprezentanților masculini dezvoltă drapajul etrusc în ceea ce privește toga.

În perioada principatului toga, haina oficială a bărbaților romani, este un veșmănt care nu permite celui care o poartă o mobilitatea foarte mare, totuși, fiind un articol vestimentar impresionat atât prin marime cât și prin calitatea materialului folosit, toga a fost considerată o haină ceremonială prin care purtătorul își arată rangul și bogăția.

Analizând materialul folosit, putem menționa faptul că țesăturile din lână mai groase erau folosite pentru confecționarea hainelor bărbătești, iar cele fine și subțiri pentru cele feminine, care erau adesea însoțite de bijuterii.

Hainele feminine sunt indicatori prin care putem remarca rangul și statutul femeii respective, indicând rolul pe care ea îl ocupă în cadrul familiei și în sociatate. În interiorul casei, matroana sau mater familias, se ocupa de torsul lânii și de tot ceea ce ține de treburile gospodărești, supravegheau creștere copiilor, iar când avea oaspeți, se ocupa de onorurile casei alături de soțul ei. Femeia se bucura de autoritate morală asupra copiilor și avea dreptul la reverentia din partea liberților soțului, deci, ea era o adevărată stăpână în cadrul căminului.

Atunci când ieșea în public, matroana romană avea un veșmânt oficial care are rolul de a o distinge de celelalte. Acesta avea dreptul de a purta stola matronalis, care indica statutul și, care făcea să-i fie acordată întâietatea pe stradă, să fie invitată la ospețe solemne și la spectacolele dedicate femeilor căsătorite.

Odată cu relaxarea moravurilor femeile vor participa la aproape toate manifestările vieții publice. Pentru a-și onora poziția în societate, femeile romane recurgeau la toalete minuțioase, articole vestimentare și podoabe de preț.

3.1.1 Augustus și Livia Drusilla

Perioada lui Augustus este, din punct de vedere vestimentar, una de trecere de la elementele vestimentarea tradiționale din perioada republicii la cele care vor fi reprezentative pentru perioada principatului.

Toga, în perioada republicii era mai scurtă, iar începând cu perioada principatului, ea devine din ce în ce mai lungă, până ajunge să fie un element vesimentar foarte greu de purtat și întreținut. Un exemplu în acest sens este împăratul Caligula, care, atunci când ieșea din amfiteatru s-a împiedicat de propria togă din cauza faptului ca acestă ajunsese să aibă o marime impresionantă.

În epoca Principatului, vestimentația împăraților diferea de cea a ordinelor sociale, deoarece, ei sunt cei care puteau să poarte haine de culoare roșie. Diferențe din punct de vedere vestimentar apar și între veșmintele celor doi membrii ai familiei imperiale, Augustus și Livia Drusilla. Deși împăratul era cel mai bogat și puternic om din imperiu, Augustus a afișat gesturi personale foarte simple, care au fost preluate și de soția sa Livia. Acesta a dorit ca familia sa să trăiască în conformitate cu valorile tradiționale romane, austere, lucru care se poate remarca și în ceea ce privește fabricarea hainelor sale care erau făcute de către Livia și celelalte membre ale familiei imperiale, din lâna toarsă chiar de ele.

Prin comportamentul său, familia imperială dorește să le demonstreze cetățenilor romani importanța unei vieți morale care ajută la crearea unui imperiu puternic. Un exemplu de modestie și pietate al celor doi, pe langă vestimentație, despre care vom discuta în cele ce urmează, este legat de alegerea de a trăii într-o casă mică pe Palatin din Roma, în loc să locuiască într-un mare palat așa cum ar fi făcut orice familie domnitoare.

În ceea ce privește vestimentația, trebuie menționat faptul,că Augustus este cel care a hotărât ca atunci când au loc întrevederi publice, cei care participă trebuie să îmbrace veșmântul național al romanilor toga.

Afișare publică a statutului a fost o caracteristică extrem de importantă a societății romane. Îmbrăcămintea purtată de împăratul roman se individualiză în raport cu celelalte ordine din imperiu prin materialele folosite la fabricarea ținutelor. Acestea erau cele mai scumpe, mai rare și mai frumoase. În ceea ce privește elementele componente, vestimentația imperială respectă tiparul hainelor de baza ale romanilor, tunica, toga și mantaua.

Materiale, stilul, decorațiunile și culoarea hainelor purtate de împăratul roman sunt cele care îi indică statutul de conducător al statului roman. Tunica împăratului era scurtă pâna la genunchi, maneci scurte și strănsă cu un cordon la mijloc, toga era lungă, era purtată la toate ieșirile în public, fiind drapată în jurul corpului.

În timpul iernii împăratul purta patru tunici și o toga groasă, o haină care ii proteja pieptul, iar gambele și coapsele îi erau înfășurate cu fașii de material care aveau scopul de al proteja împotriva frigului.

Culorile cele mai asociate cu elementele vestimentare ale împăratul roman sunt movul și roșul, altfel spus putem remarca un monopol al togii de purpură din partea împăratului roman.

Putem spunem că, în cadrul societății romane, culoare veșmintelor ne comunică statutul ocupat în ierarhia sociala în cadrul imperiului.

Augustus în calitate de Pontifex Maximus a purtat toga trabea, la unele ceremonii, o togă colorată în întregime în purpură, dar și toga cu capul acoperit specifică preoților capite velato. Analizând ținuta împăratului, putem distinge câteva elemente ale acesteia: tunica, care este legată la mijloc cu un cordon, picioarele îi sunt acoperite cu benzi de pânză, iar toga de culoare purpurie prezintă o prelungire, un pliu întocmit în spate care acoperă capul împăratului. Acestă acoperire este un simbol al pietas și al statutul lui Augustus în îndelinirea ceremoniilor publice. Alegerea de a purta acest acoperământ al capului este una potrivită care evidențiază rolul lui Augustus de pater patrie al Imperiului. Toga capite velato a fost purtată și de preoții colegiului pontifical, precum și de magistri și de preoții liberi. Reprezentările de pe altare a unor magistri cu capul acoperit indică statutul de genius augusti introdus în anul 7 d. Hr.

Toga capite velato își pierde popularitatea odată cu anul 14, când începe să fie folosită de împărați doar la efectuarea unui ceremonial de sacrificiu, deoarece ei doarea să mențină o bună relație cu zeii. Statuile de zei au fost îmbrăcate în toga trabea, subliniind importanța culorii și, desigur, asocierea împăratului cu zeii romani (fig.1).

În epoca imperială generalii erau delegați ai împăratului, ceea ce face ca Augustus să considere orice victorie a unei armate, ca propria victorie, el având calitatea de imperator.

Ideologia augustană subliniază faptul că Augustus a salvat și restaurat republica, ceea ce face ca triumful să fie un privilegiu imperial.

Cu ocazia unor ceremonii, atunci când se celebrează un triumf sau chiar la deschiderea jocurilor de gladiatori, Augustus purta o ținută formată din tunică și toga pictată. Acest tip de togă este de culoare violet și este brodată și decorată cu aur, ceea ce indică bogăția celui care o poartă și, totodată, delimitarea împăratului față de ceilalți participanți .

Îmbrăcămintea feminină indică statutul social și rangul în ierarhia familiei. Livia este idealul de soție romană atât din punct de vedere al standardului de frumusețe cât și prin implicarea ei în creșterea copiilor, protejarea posesiunilor soțului și prin modestie și pietas.

Livia Drusilla poartă cel mai adesea trei articole vestimentare, indiferent dacă vorbim de hainele civile sau cele cu care împărăteasa apărea la unele ceremonii. Acestea sunt o tunică, o palla și o stola. Tunica era o haină lungă, fabricată de obicei din lână de Tarent, care era mai fine decât cea purtată de soțul ei, cu nasturi sau cusută pe umeri și prinsă la mijloc cu un cordon.

Palla era o haină exterioară, care constă într-o stofă dreptunghiulară. Acesta poate fi înfășurată în jurul corpului pentru a o ferii pe posesoare de frig. Palla nu era o haină specifică familiei imperiale, ea fiind purtată de orice femeie indiferent de rang, ceea ce indică modestia Liviei. Palla a fost folosită de soția împăratului pentru a-și acoperii capul în public ca simbol al modestiei și castității și la jertfe, ca simbol al evlaviei.

Stola, veșmântul femeilor căsătorite ce reprezintă un simbol al castității și moderației, deoarece este un veșmânt lung, fără mâneci, realizat din țesături grele și care acoperă complet corpul. Stola împărătesei era brodată la poale cu o bandă de purpură, brodată cu aur și încinsă la mijloc cu o zona.

Cele trei elemente vestimentare întâlnite cel mai adesea în ținutele purtate de Livia demonstrează pe de o parte modestia, deoarece nu poartă elemente noi în ceea ce privește vestimentație feminină din epoca principatului, însă statutul împărătesei reiese din calitatea materialelor folosite și culorile specifice familiei imperiale(fig.2).

Atunci când are loc celebrarea întoarcerii în siguranță a lui Augustus în anul 13 î.Hr. din Gallia și Spania, Livia apare purtând mantaua pe cap cu un voal ceea ce subliniază tradiția și pietatea religioasă. Alte elemente care alcătuiesc ținuta Liviei sunt tunica și palla.

Așa cum o înfățișeaza busturile și statuile prezente în anexă, Livia purta pieptănături simple, cu o cărare la mijloc și ondulații care îi încadrau obrajii și un coc la spate (fig.3).

Rolul Liviei în cadrul programului de reînnoire culturală în epoca lui Augustus, ca un model de ideal feminin caracterizat prin evlavie, modestie, fertilitate, excelență morală și fidelitate, este transmis vizual prin înșiruirea de elemente vestimentare care indică statutul ei în cadrul imperiului: capul acoperit și infula pentru pietas, stratificarea de haine pentru modestie, coroana florală și cornul abundenței pentru fertilitate. În plus, apar noi simboluri care demonstrează reînnoirea Republicii: Livia poartă stola ca simbol al fidelității fața de soț și Nodus care semnifică conservarea morală specifică acestei perioade. Toate aceste elemente au fost folosite pentru a indică începutul unei noi ere în care Livia a fost sărbătorită public ca o soție și mamă care respecă obiceiurile tradiționale romane.

Deși avea o ținută simplă, Livia, beneficia de serviciile unui număr foarte important de sclave și sclavi care se ocupau cu precădere de ținuta împărătesei, ceea ce indică faptul că vestimentație era un element de o însemnătate foarte mare în perioada de început a Principatului.

3.1.2 Domițian și Domitia Longina

Portretul lui Domițian reflectă trăsăturile specifice flavienilor, pe care le regăsim atât la tatăl, cât și la fratele său mai mare: fața largă, ochii adânci, pătrunzători și nasul coroiat. Domițian are mai mult păr decât ceilalți flavieni, în ciuda faptului că în realitate era chel, trăsătură pe care scriitorii i-au asociat-o cu vanitatea

Imaginea lui Domițian se reflectă în statuia de marmură descoperită la Misenum. Statuia înfățișează un călăreț pe cal. Călărețul a fost găsit intact, iar din cal lipseau picioarele și capul. Poziția călărețului, decorațiile și trăsăturile reflectă imaginea publică a lui Domițian. Inițial, această imagine a fost interpretată ca fiind o scenă dintr-o bătătie, în care Domițian apare pe cal, iar sub copita acestuia se afla dușmanul(fig.4).

Interpretarea este greșită, deoarece, la o primă analiză, observăm că ochii calului sunt larg deschiși, urechile îndreptate spre spate, ceea ce însemnă că era speriat. Mai mult decât atât, Domițian nu poartă haine de luptă, nefiind surprinse niciun element din ținuta militară. De asemenea, pieptarul pe care îl poartă nu face parte din ținuta militară romană. În plus, încălțămintea pe care o poartă este identică cu cea purtată de senatori în timpul evenimentelor publice. Domițian era cunoscut ca un bun vânător. De aceea, cel mai probabil, statuia reprezintă o scenă de vânătoare de lei, în care împăratul își împingea sulița în leul chircit sub copitele calului său terifiat, ținut în frâu cu mâna stângă.

Atunci când participa la unele concursuri, împăratul apare purtănd o ținută formată din tunică, togă purpurie care urma modelul grecesc și cizme scurte dar și o cunună de aur care face trimitere la Jupiter, Junona și Minerva, în timp ce lângă el se afla preotul primei divinități și colegiul de Flaviales, îmbrăcat în mod similar. Analizând acestă ținută putem remarca unele diferențe față de reprezentanții primei dinastii. Toga acum nu mai urmează modelul etrusc, devine mai puțin greoaie datorită materialele precum mătasea, țesăturile de in suple și fine aduse din Egipt și China. Aceasta este o togă de graniță între cea purtată de Augustus la începutul Principatului și cele ale primilor Antonini care vor devenii mult mai mulate pe corp și vor prezenta o altă modalitatea de pliere. Important de menționat este faptul că purpura rămâne un simbol de diferențiere a împăraților de celelalte ordine care se află sub el în piramida socială.

Domitia Longina provenea dintr-o familie aristocratică. Aceasta era fiica generalului și consulului Corbulon. Pe linie maternă era descendenta lui Augustus, iar mătușa din partea tatălui era Caesonia Milonia, împărăteasă în timpul domniei lui Caligula. Domițian și Domitia Longina s-au căsătorit în jurul anului 71. Această alianță a fost fructuoasă pentru ambele familii:a reabilitat familia lui Corbulon și a servit flavienilor pentru a diminua reputația lui Vespasian.

Portretul Domitiei Longina reflectă trăsăturile specifice unei femei aristocrate din acea perioadă. Accentul pus pe frumusețea și stilul de aranjare al părului reflectă programul social conservator al lui Domițian, care încurajează femeile să aibă preocupări interne. Coafura sa complicată simbolizează virtutea ei ca soție, îmbunătățind aspectul ei personal, și, prin urmare, reputația soțului său. Părul este ondulat, plin de volum, revărsat sistematic din creștetul capului pâna la linia urechilor, în forma unor valuri simetrice. Exactitatea liniilor șuvițelor denotă un stil ordonat, clasic, elegant și un statut superior. Simetria buclelor îi accentuează celelalte trăsături: fața ovală,ochii mari, nasul proeminent, gura mică, dar expresivă( fig.5).

Într-o statuie împărăteasa apare ca Iuno. Vestmentația nu încalcă rigorile societății tradiționaliste romane, astfel că strophium, tunica, stola și palla sunt cele care îi alcătuiesc ținuta. Tunica este lungă, albă cu mâneci scurte. Stola, la o primă vedere pare a prezenta cusături pe ambii umeri ceea ce înseamnă că s-a renunțat la prindere ei cu nasturi , deoarece, consider că era foarte ușor de desfăcut, iar sub sâni prezintă un cordon care are rolul de a da ținutei o notă de eleganță. Atât tunica cât stola prezintă în partea de sus o tăietură în formă de litere V a cărei linii este marcată de aplicarea unor pietre prețioase. Palla prezintă în partea din față, la nivelul șoldurilor o îndoire care completează armonios ținuta, iar în partea din spate o prelungire ca o glugă care acoperă capul Domitiei. Lungimea articolelor, capul acoperit și purtarea stolei indică pietatea, respectul și fidelitatea față de soțul ei (fig.6).

3.1.3 Traian și Plotina

În anul 98 împăratul Nerva a fost succedat la tron de către Marcus Ulpius Traianus, primul împărat roman care nu crescuse la Roma. Traian provenea din orașul Italica, din provincia Baetica, situată în sudul Spaniei.Soția sa Pompeia Plotina era de origine din Nemausus, o privincie din sudul Galiei.

Portretele de pe monede și sculpturi ne arată că Traian avea un cap mare și rotund, buze subțiri, o bărbie scurtă și o frunte destul de proeminentă. El purta părul într-un stil simplu, care amintește de Augustus: îl pieptăna, iar în față avea breton. Acesta nu avea inclinații artistice sau intelectuale. El se complăcea cu viața de soldat, bucurându-se din plin de jocurile cu gladiatori, de vânătoare și de mesele cu prietenii (fig.7).

Începând cu reprezentanții dinastiei Antonine hainele de sex masculin încep să se strângă, să se aplatizeze și se remarcă o întindere a umbo și faldurile togii pot fi remarcate în zona pieptului. Toga împăratului Traian suferă și ea modificări, astfel că acesta apare la ședințele publice purtând o togă care prezintă simbolurile imperiale și care este confecționată din mătase cel mai probabil, însă modul de pliere este diferit. Dacă împărații dinastiilor precedente aveau o togă largă și pliere începea de pe umărul stâng, se continua pe sub brațul drept, iar în cele din urmă pliere se termina neglijent la nivelul pieptului, acum plierei togii i se acordă o importanță mai mare, ajungând să fie mai strâmptă pe corp, iar faldurile încep să fie din ce în ce mai bine definite.

Unul dintre cele mai importante portrete ale lui Traian îl prezintă în calitatea de imperator. Acesta poartă armură, cizme și o sulită ridicată cu mâna sa dreaptă. Decorul aflat pe armură constă în imaginea în oglindă a Victoriei care sacrifică un taur. Pe sub această armură, împăratul are o tunică cu mâneci încrețite, iar pe umărul stâng prezintă un paludamentum, mantie specifică militarilor (fig.8).

Făcând o comparație între membrii cuplului imperial, putem spune că rigorile au rămas în continuare aceleași , și anume, toga , chiar dacă a suferit modificări a rămas un articol vestimentar specific bărbaților, iar stola este cea care definește statutul unei matroană romană.

Toate potretele Plotinei par a fi realizate la vârsta de patruzeci de ani. Numai 11 scupturi sunt cunoscute, iar aparițiile pe monedă sunt rare. Cu toate acestea, calitatea foarte bună a unora dintre acestea ne permite să obținem o informație bună despre modul în care arăta și despre personalitatea acesteia.

Plotina avea o față lungă, nas lung, gât destul de subțire, bărbie neproeminentă și ochi mari și expresivi. Privit în ansamblu, portretul ne transmite o impresie de calm, delicatețe, de femeie austeră, cu foarte mult bun- simț. Unii critici moderni au descris-o ca fiind simplă, sobră, încorsetată și plictisitoare. Este cert că Plotina se remarcă datorită caracterului, nu prin farmecul personal. Coafura specifică periaodei de la sfărșitul secolului I se remarcă și la acestă împărăteasă și anume moda cozilor ridicate în diademe înalte. Senatorul Plinius cel Tânăr o stima pe Plotina pentru modestia de care dădea dovadă, chiar și în public, simplitatea rochiilor sale și pentru numărul modest de însoțitori (fig.9)

Așa cum reiese din portretele ei, hainele par a fi din materiale foarte fine, cel mai probabil mătase. Articolele care alcătuiesc ținuta Plotinei sunt tunica, stola și palla. Ca orice matroană romană care își respectă statutul și soțul acesta poartă stola, ceea ce indică castitatea și fidelitatea față de soțul ei. Culorile folosite, materialele și simbolurile fin selecționate fac ca acestă împărăteasă să se remarce prin simplitate și eleganță. Este un model pentru celelalte matroane romane în materie de modă, deoarece majoritatea matroanelor din acea perioadă apar purtănd o coafură și haine asemănătoare ca model (fig.10).

3.1.4. Septimius Severus și Iulia Domna

Atunci când Septimius Severus a devenit împărat în 193, a pretins că domnia sa este o continuare a celei precedente. Severus era african, de aceea vorbea în latină cu accent, iar soția sa Iulia Domna era originară din Siria. Aceasta a avut calitatea de regină vreme de 24 de ani, mai întâi alături de soțul său, apoi împreună cu fiul său necăsătorit.

Severus era un bărbat mic, construit cu putere, viguros. Din punct de vedere fizic, el avea trăsături rotunjite, o frunte brăzdată, ochi mari, un ten de culoare închisă, par buclat și o barbă lungă. În privința trăsăturilor morale, acesta era un om energic, ambițios, hotărât, competent, pasionat de religie și ocultism, căutând cu aviditate oracolele și secretele lor oriunde mergea. Putem vedea că portretul inclus în anexă că părul împăratului este buclat, unele șuvișe îi cade pe frunte, iar barba este atent aranjată .

Odată cu domnia lui Septimius Severus a fost introdusă toga contabulatio care era aranjată așa încât faldurile se rulează pe șolduri, având tendința de a le acoperi. Pieptul este acoperit de un dreptunghi plat, gros și lung de pânză, mai mult sau mai puțin orizontal, care trece peste umărul stâng coborând până la subțioarea mâinii drepte. În acest portret umbo este pliat și aplatizat pe umer, dar balteus este foarte vizibil. Paretea mai groasă de pânză trece peste umărul stâng și pare că să cadă peste cel drept (fig.11).

Pe toata perioada dinastie Severilor, au existat mai multe modalități de aranjare a togii, însă un element care trebuie menționat este acelă ca împărații aceste dinastii foloseau divere piere prețioase pe hainele lor, ceea ce indică bogăția , dar și orientalizare modei romane din secolul al III-lea.

Iulia Domna a fost o femeie de o frumusețe uimitoare, înzestrată cu abilități intelectuale rare. Numeroasele ei potrete arată că avea o față ovală, trăsătuiri acviline atrăgătoare, ochii mari și căprui, sprâncene arcuite care se întâlnesc la mijloc, un nas proeminent și buze mici cu proieminențe în fiecare colț.

Așa cum putem remarca în portretele din anexă, Iulia Domna își purta părul șaten într-un stil aparte: cu cărare la mijloc și ondulat într-o serie de valuri adânci, simetrice pe urechi și aproape de umeri, iar partea din spate era acoperită cu un coc mare. În ultimii ani acest stil a fost oarecum modificat: dimensiunea cocului a scăzut treptat, șuvițele de par ondulate au fost acoperite de o cască, iar cozile împletite prin răsucire îi atârnau de la tâmple până la gât.

Analizând numeroase portrete, putem deduce că Iulia Domna purta peruci. Coafura Iuliei este ușor de recunoscut, chiar dacă este inspirată din stilurile anterioare, ale celor purtate de Faustina cea Tânără. Modul în care își aranja părul a devenit distinctiv și a influențat moda pentru femei în cea mai mare parte a secolului al III-lea (fig.12).

De asemenea, un alt element care a influențat moda femeilor secolului trei este ținuta împărătesei. Așa cum se poate remarca și în portretele menționate în anexă, vestimentația acesteia este una simplă din punct de vedere al modelului folosit.Deși nu avea o origine romana acesta a preluat moda și articolele vestimentare specifice societății tradiționaliste, astfel că, Iulia poartă, cel mai probabil un sprophium, peste care îmbracă o tunică, și palla.

Orientalizarea se poate remarca în stilul și aspectul Iulie Domna pe relieful de pe arcul lui Septimius Severus din cartierul Argentarilor. Ea are o poziție proeminentă la sacrificiile romane, lucru neobișnuit pentru o femeie. La aceste evenimente împărăteasa este acoperită în totalitate de un voal, ceea ce îndică sacralitatea. Celelalte elemente care îi formează ținuta sunt lungi, nelăsându-i neacoperite părți din corp. Astfel că, peste tunică, ea poartă o stola lungă până la glezne, prinsă pe ambi umeri cu fibule de aur, iar cea care întregește ținuta este palla Prezența diademei sub formă de luna face trimitere la Livia, prima împărăteasă romană (fig.13).

Așadar vestimentația Iuliei Domna îmbină elementele grecești cu cele orientale, ceea ce duce la un nou stil vestimentar caracterizat prin respectarea modelului de vestimentație folosit de societatea romană,dar care este îmbogățit cu foare multe accesorii cusute pe materialele respective.

3.1.5 Vestimentația ordinului senatorial

3.1.5.1 Proprietarii funciari

Ordinul senatorial s-a reînnoit profund de-a lungul primelor doua secole. Sub Flavieni, îi succede nobilimii republicane, elita municipiilor italiene și a vechilor colonii provinciale. Mentalitatea se schimbă, astfel că, dacă pe tot parcursul primului secol, senatorul era avid de lux și de plăceri, începând cu anul 69 ordinul senatorial începe să accepte rolul care îi este încredințat în cadrul imperiului.

Toți senatorii erau distinși nu doar prin averile foarte mari pe care le dețineau, ci și prin privelegiile și respectul care se remarcau în toate aspectele vieții lor. Un senator se remarca prin simbolurile tunicii și togii sale, dar și prin locurile bune ocupate la spectacolele din amfiteatre sau la teatru.

Fiind un ordo important în cadrul societății romane din perioada Principatului, senatorii sau proprietarii funciari aveau ca elemente distincte în ceea ce privește vestimentația civilă tunica laticlavă, toga laticlavă și încălțămintea dublu șnuruită.

Dreptul de a purta latus clavus, tivul vertical lat de purpură pe tunică, constituia, în ultimul secol al Republicii, semnul distinctiv pentru calitatea de membru al Senatului

Începând cu dictatura lui C. Iulius Caesar, tunica laticlavă putea fi îmbrăcată și de fiii senatorilor, dar și de tinerii cavaleri, după împlinirea vârstei de 17 ani, când aceștia deveneau majori. În anul 18 a. Chr., Augustus a emis un ordin prin care doar senatorii și fiii de senatori aveau dreptul de a mai purta latus clavus.

Purtarea unui tiv roșu lat pe umăr, față și spate este un indicator care evidențiază rangul, îmbrăcarea unor astfel de simboluri era echivalent cu a devenii senator în perioada principatului. Unii autori consideră că dungile copiilor senatorilor erau mai înguste, însă acest lucru nu se remarcă în picturile murale ale lui Pompei, unde , la spectacole, bărbații și băieții purtau dungi de lățime similară, însă există posibilitatea să existe o diferențiere între aceștia, așa cum este și între unii senatori, care deși ocupă aceiași funcție, pot purta haine din punct de vedere calitativ distincte.

Ținuta unui senator atunci când participau la spectacolele publice era formată dintr-o tunica laticlava peste care puneau o togă albă. Tivul este cel care ne comunică statutul purtătorului la o primă vedere, însă la o analiză mai amănunțită vor remarca că materialele foarte luxoase precum mătasea, pentru care senatorii plăteau sume mari de bani, ceea ce indică împortanța vestimentației în societatea piramidală a societății imperiale.

La ședințele publice tunica laticlavă era completată de această dată cu o togă cu dungă roșie, fapt ce ne permite să menționăm că în cadrul acestora, ei purtau cele mai multe însemne ale statutului lor, din dorința de a sublinia locul secund după împărat (fig.14).

Soțiile senatorilor purtau articolele vestimentare obișnuite pentru o matroană romană din aceea perioadă, însă ceea ce trebuie menționat este averea pe care o cheltuia pentru a ține pasul cu moda vremii. Astfel că ele purtau tunici cu mâneci lungi albe peste care aveau o stolă de diferite culori, îar când ieșeau în public ele adăugau și palla.

3.1.5.2 Cavalerii

În epoca Principatului, armata romană a devenit o instituție permanentă, în cadrul căreia se aflau doar profesioniști.

Cavalerii încep să acceadă în posturile de autoritate și încep să sprijine împăratul în vederea impunerii noului regim. Pentru a devenii membru al acestui ordin trebuie să te naști într-o familie de cavaleri, să fi cetățean roman, dar puteai face parte din ordin și dacă îndeplineai criteriul averii. Spre deosebire de soldații de rând, cavalerii se înrolau în armată la vârste diferite și efectuau serviciul militar pe perioade diferite.

Aceștia dețineau funcții atât în armată, cât și în statul roman, astfel că ei pureau fi comandanți de trupe auxiliare, ofiteri de legiune, comandanti ai unităților militare și paramilitare, guvernatori de provincie.Un bărbat dintr-o familie de cavaleri ocupa de-a lungul vieții tres millitiae: prefect al unei cohorte de infanterie auxiliară, tribunus angusticlavius într-o legiune si prefect al unei ala de cavalerie.

Analizând ținuta de luptă a unui cavaler din perioada studiată vom sintetiza discuția la câteva elemente care alcătuiesc echipamentul de luptă: tunica, mantia, centura, armura, coiful, spatha, lăncile și sulițele, șaua și harnașamentul.

Între tunică și armură, dar și între cap și coif apar căptușeli care au rolul de a amortiza lovitura și de a-i oferii confortul celui care le poartă. Tunica era de obicei scurtă, până la genunchi, cu mâneci scurte și prinsă la mijloc cu o centură din piele. În unele sculpturi cavaleriști apar în tunici cu mâneci lungi. Centura era importantă, deoarece era un indicator al cavalerilor.

Exista o gama variată de coifuri pentru cavalerii romani care le oferă o protecție mare. Coifurile cavaleriștilor prezintă în apărătoarele pentru obraji niște orificii, care îi ajută să audă mai bine. Apărătoare pentru ceafă este mai joasă și mai lungă, iar din punct de vedere al ornamentului folosit specific cavalerilor este sculptarea părului stilizat pe calota coifului. Există dovezi conform cărora modul de fabricare nu difere de cel al legionarilor. Există doua moduri: prin forjare care presupune baterea metalului cu ciocanul într-o anumită formă și învârtirea în care metalul era fasonat cu ajutorul unui șablon.

Cavaleristi romani purtau armura de zale sau de solzi de metal, însă pe un basorelief din Belgia apare și lorica segmentata.

Armura cu zale sau lorica hamata a fost o armură folosită de toată perioada Principatului. Era format din inele de fier care erau legate între ele fie prin nituire, fie prin sudare. O platoșă de zale era flexibilă, modelându-se pe corpul celui care o poartă. Există foarte multe dovezi că acest model de armură se regăsește printre articolele care alcătuiesc echipamentul militar al cavalerilor.

Armura cu solzi de metal sau lorica squamata este un model purtat atât de legionari cât și de cavaleri. Solzii erau subțiri și erau prinși cu sârmă pe un material care servea drept suport. Suprapunearea solzilor contribuie la dispensarea forței de lovire. Erau confecționate dintr-un aliaj de cupru sau de fier.

Spatha era sabia cavalerilor, care era lungă și subțire, având lungimea lamele cuprinsă între 60 și 90 de centimetri și o lățime de aproximativ patru centimetri. Măciulia, mânerul și garda erau asemănătoare cu cele ale gladius-ului și erau purtate în partea dreaptă. Doua modele de spade ca acesta au fost descoperite pe pietrele de mormânt a doi cavaleri în Canterbury.

Contus era o lancea de aproximativ 3,70 metri lungime, adoptată din secolul al II-lea, ce era ținută cu ambele mâini de călăreții care nu dispuneau de scuturi și folosită de un număr mic de alae. Acesta era o armă folosită atunci când are loc o acțiune rapidă, în forță.

Majoritatea cavalerilor romani aveau o lance mai mică care era principal lor armă cu care străpncea de sus în jos.

Un articol vestimentar folosit de cavalerii la începutul epocii imperial era toga trabea atunci când participau la parade anuală a cavaleriei, transvectio equitum sau la unele evenimente ceremonial cum ar fi discursul funeral al lui Antininus Pius. În ceea ce privește forma, trebuie menționat faptul că aceasta era mai scurtă, ajungând doar până la genunchi, care, de obicei, avea benzi de purpură. Un element important care face parte din ținuta de paradă a cavalerilor este coiful de paradă. Acesta avea o formă similar cu cele obișnuite, dar erau adesea argintate și aveau ornamente sofisticate și o mască cu orificii pentru ochi.Caii purtau pe cap măști din piele cu ținte care aveau funcție atât de protecție cât și una decorativă. O astfel de mască avea niște ochelari semisferici care protejau ochii. Harnașamentul și valtrapul precum și îmbrăcămintea călărețului erau viu colorate, și, alături de stindarde îl făceau pe posesor să arăte spectaculos.

Atunci când vorbim de cavaleri ca participanți la ședințele publice în epoca Principatului, trebuie să avem în vedere hainele care îi diferențiau de ceilalti cetățeni romani, și anume, tunica și toga augusticlave, inelul de aur, paludamentum fixat pe umăr cu o fibulă confecționată din material scumpe. La orice ședință la care participau era obligatori să poarte articolele menționate anterior, deoarece în cadrul acestora vorbim de o delimitare din punct de vedere socio-juridic a acestora de ceilalți participanți.

O delimitare apare și între reprezemtații aceluiași ordin, astfel că, un cavaler se putea diferenția de ceilalți cavaleri prin folosirea unor material diferite la confecționarea veșmintelor specifice ceea ce evidențiază dorința fiecărul cetățean în parte de a-și arăta averea prin tot feluri de mijloace.

3.2 Portul oamenilor de rând-humiliores

3.3.1 Plebeea urbană

În Roma nu există o clasă de mijloc propriu-zisă, masa humiliores se contrastează cu luxul celor din primele doua ordo. Frumentaria se compune din cetățeni domiciliați la Roma și deținători ai bunurilor care le dă dreptul la frumentationes. Aceasta dispune de privilegii față de cetățenii romani din Italia sau din provincie și mai ales față de plebs infima sau sordida.

Plebea sordida era la fel de numeroasă ca șa fumentara, însă ea trebuie să-și asigure subzistența prin generozitatea unui patrones, prin veniturile provenite din practicarea unei meserii, astfel că ei nu aveau o vestimentație foarte elaborată și atent aleasă așa cum este cazul primelor două ordine. În general purtau aceleași tipuri de haine, însă materialele erau proaste calitativ. Un elemente care era prezent în portul plebei urbane era tunica care diferea în funcție de activitatea întreprinsă.

3.3.2 Plebeea rurală;

Plebea rurală, fiind o clasă săracă, de cele mai multe ori nu au o ținută formată din haine din materiale foarte scumbe sau distincte. Vestimentația de bază a acestei categorii socială era formată dintr-o tunică cu mâneci scurte fără centură. Tunicile lor aveau culori pământii, de obicei, culoarea lânii.

Dat fiind faptul că plebea rurală era formată din micii proprietari de pământ care erau supuși fiscalității și grelei rente funciare care finanțează lucrările urbane și evergetismul, plebea nu investește în haine sume mari de bani așa cum fac cei din vârful ierarhiei sociale.

Materialele din care erau confecționate hainele țăranilor romani nu erau de o calitate foarte bună, de cele mai multe ori lână era grosolană.

Deși ei nu purtau toga, un element vestimentar care apare și la celelate categorii sociale indiferent de gen era paenula, o mantie cu glugă care se prinde la gât cu doi sau trei nasturi, ajunge până la genunchi protejându-l pe cel care o poartă atunci când era vreme ploiasă sau chiar frig. Culorile și materialele foloside de oamenii din mediul rural sunt cele naturale, deoarece pentru ei nu era un articol de înfrumuseșare care să-i ajute să se diferențieze de ceilalți, ci văd orice haină ca pe un obict care le acoperă corpul și îi protejează atunci cănd condițiile sunt neprielnice.

Așa cum am menționat, plebea rurală se ocupa în mare parte cu lucrarea pâmântului , iar ținuta lor era formată în general dintr-o tunică simplă fără brâu, uneori lenjerie, și o mantie, ceea ce ne ajută să remarcăm că aceștia au veșmânte mult mai sărăcăcioase chiar și decât unii sclavi urbani care ocupau anumite posturi. Deci, dacă ar fi să facem o paralelă între ei și primele doua ordine, senatorii și cavalerii, am putea sublinia faptul că au în copum forma tunici , însă la o analiză a culorilor și simbolurilor sau numărul de articole vestimentare diferențele sunt imense.

Femeile aveau ca element principal al ținutei tunica, însă aceasta era mai lungă și avea mâneci până la cot, iar materialele folosite erau tot cele mai grosolane, deoarece ele nu puneau accet ca soțiile aristrocrației pe costumul lor. Ele nu dispuneau de foarte multe schimburi și , în general, nu aveau o coafură foarte elaborată.

3.3.3 Sclavii

Sclavii aveau cel mai mic statut în societatea romană, motiv pentru care articolele lor vestimentare sunt cele mai necostisitoare și mai simple.

Nefiind cetățeni romani ei nu au purtat togă. Un copil născut într-o familie de sclavi moștenește statutul servil de la părinții lui.

Mai mult decât atât, atunci când are loc vânzarea unui sclav, aceștia nu trebuie să aibă niciun defect vizibil sau de altă natură, deoarece ei trebuie să fie apți pentru orice fel de muncă, ei sunt scoși la vănzare fară haine.

În societaea romană unii sclavi apar atât în mediul urban, cât și în cel rural, motiv pentru care putem discuta de o diferențiere între ei din punct de vedere vestimentar. Sclavii urbani duceau o viață mult mai confortabilă, ei erau cei care îndeplineau sarcinile casnice, însă cei educați puteau îndeplinii și funcții precum medic, profesor, grefieri sau curieri, ceea ce implică o vestimentație mult mai bogată și mai bună din punct de vedere al materialului folosit față de cei care munceau în mediul rural care lucrau foarte multe ore în condiții foarte dificile.

Vestimentația sclavilor depinde de tipul de muncă pe care o practică aceea persoana și de locul unde practică munca respectivă, astfel că, cei care lucrau în interiorul casei stăpânului poartă haine mai bune din punct de vedere calitativ decât cei care se ocupă de muncile din afara cadrului domestic.

Sclavii care nu dispuneau de aptitudini speciale erau puși să lucreze la ferme, să lucreze la realizarea sistemelor de canalizare, condamnați la lucru în subteran sau în minele de cupru, la curățenie sau sub bici în galerele romane. Aceștia purtau o bucată de pânză care se înfășura în jurul brâului și se înnoda sub formă de șorț și care nu îi împiedicau în realizarea sarcinilor. Alți sclavi, precum cei care lucrau în agricultură, primeau anual de la stâpăn o tunică care era fabricată din materiale de calitate inferioară față de cea a acestuia, iar odată la doi ani primeau o mantie și o pereche pe pantofi din lemn.

Sclavii care lucrau în mină sunt descriși ca purtănd o tunică și un șorț scurt făcut din benzi din piele. Pe o piatră de mormânt, apar patru tinere, cel mai probabil sclave, îmbrăcate cu tunici cu mâneci lungi, care se ocupă cu ajutarea matroanei romane să îmbrace stola și palla.

Unii sclavi purtau insigne pe ținutele lor. În primul secolul, Petronius îl prezintă pe vulgarul Trimalchio care poartă costume bizare și ținute scumpe. Acesta este prezentat într-o tunică verde și o curea cu cireșe roșii. Aceste detalii despre hainele sclavului sunt redate de Petronius pentru a satiriza caracterul lui Trimalchio care îl imită pe stăpânul său care se îmbracă cu ținute la fel de ridicole.

Cu toate acestea un sclav privilegiat, Musicus Scurranus, care a fost epigraf este prezentat ca având numeroase haine și destul de luxoase, precum și obiecte de argint, ajungând până la a solicită un alt sclav pentru îngrijirea lor, ceea ce este foarte neașteptat de la o persoană care avea condiția sa.

Îmbrăcămintea de bază a majorității sclavilor din perioada studiată era tunica până la genunchi. Articolele de îmbrăcăminte vechi erau refolosite la fabricarea unor pelerine care aveau drept scop protejarea sclavilor atunci când ploua sau era frig.

Ținutele rustice includ și o pelerină din lână sau din piele care uneori avea o glugă. Se pare că sclavii se diferențiau de cetățenii romani prin calitatea hainelor, ci nu prin modelul lor. Ținuta purtată în casă zi de zi a unui cetățean roman era formată, de asemenea, dintr-o tunică și o pelerină de diferite tipuri și fabricate fie de femei, fie de bărbați, indiferent dacă dispuneau de avere sau nu. Diferențele majore între un sclav și un cetățean roman, apar atunci când trebuie să se afișeze în public. Cetățeanul roman are dreptul de a purta toga cu anumite decorațiuni care îi indică rangul, iar femeile sunt cele care atunci când participă la întrunirile publice au dreptul de a purta stola.

În practică, majoritatea sclavilor arată ca romanii săraci; este foarte greu să faci o diferență între cele doua categorii sociale. Femeile sărace care se îmbrăcau cu tunici închise la culoare confecționate din materiale slabe calitativ se asemănau foarte mult cu femeile slave. Un alt element vestimentar pentru sclavi era peculium, o haină mai fină, pe care o primeau de la proprietarul lor și , pe care, trebuia să o poarte doar cu un anumit scop și la ocaziile speciale, atunci când îl serveau pe el la cină.

3.3.4 Copii

În lumea romană a primelor trei secole, bebelușii nu prezintă articole vestimentare foarte elaborate, ei fiind înfășurați într-o bucată de pânză de forma unei pături mai mici, peste care se legau bucăți de pânză înguste. Acesta avea drept scop ținerea nou născuților într-o poziție perfect verticală. Erau folosite scutece din lână moi, curate, deorece se doare evitarea iritării noului născut. Micuțului proaspăt intrat în familie i se atârna la gât o bulla de aur , aramă sau de piele în funcție de starea financiară a familiei, care conținea o anuletă și care avea rolul de ai purta noroc. Acest medalion era un semn al insigne ingenuitatis ce era purtat până la vârsta de șaptesprezece ani , când era depus pe altarul domestic împreună cu toga praetexta.

Unii copii aveau un soi de coliere formate din numeroase amulete metalice numite crepundia care făceau zgomot și care erau atârnate de gâtul copiilor care nu își cunoșteau tatăl.

Odată cu înaintarea în vărstă a copiilor, diferențele dintre ei și adulți nu mai apar din punct de vedere al hainelor folosite, astfel că ei purtau tunici, pelerine, mantii.

Chiar dacă acestia nu duc o viață activă în ceea ce privește treburile statului, trebuie menționat, totuși, că, și în cadrul acestui grup social apar delimintări din punct de vedere social prin intermediul articolelor vestimentare. Astfel că, vestimentația unui copil în lumea romană din perioada principatului, depinde de locul ocupat de părinți în societate.

Dacă un copil se naște într-o familie de cetățeni romani, el putea purta toga atunci când aparea alături de părinții lui la unele ceremonii publice. Argumente care susțin afirmațiile de mai sus sunt o piatra funerară din Ostia, care arată un băiat purtând o togă într-o procesiune oficială și procesiunea imperială de pe Ara Pacis, unde câțiva băieți cu vărste cuprinse intre doi și șase ani poartă togă, veșmântul național al romanilor.

La ocaziile speciale ei purtau toga praetexta care avea o dungă purpurie. Acesta era o togă purtată și de magistrați. Trecerea la viața de adult pentru băieți se realiza printr-o cereminie în care toga praetexta era înlocuită de de toga virilis. Noua togă albă avea două dungi late de stacojiu dacă tatăl său era senator sau doua dungi mai înguste dacă provenea dintr-un tată care făcea parte din ordo equester. Pe sub această togă, băieții poartă o tunică laticlavă dacă este fiul unui senator sau una augusticlavă dacă tatăl este cavaler..

Solemnitas togae purae era o mare sărbătoare familială, în cadrul căreia copilul depunea pe altar domestic toga copilăriei și bula , aducea ofrande zeilor casnici, apoi mergea cu tatăl său în for pentru a se înscrie în registrele civile ca cetățean, după care oferea un sacrificiu lui Liber Pater pe Capitoliu.

Important de menționat este că acestă ceremonie de trecere la vârsta adultă se făce doar pentru băieții care se nășteau în familii superioare din punct de vedere financiar nu și pentru cei săraci..

Alte articole vestimentare purtate de băieți indiferent de statut social sunt tunica și mantau care sunt de diferite culori, materiale și decorațiuni. Tunica copiilor ajunge până la genunchi și avea mâneci scurte. Mantaua sau pelerina erau utilizate atunci când era vreme neprielnică și purta denumire de paludamentum. Aceata era fixată la umăr cu o fibulă.

În ceea cei privește pe copiii care se nășteau în familii mai puțin privilegiate, trebuie evidențiat faptul că ei începeau de la vârste foarte fragede să lucreze alături de părinții lor. Aceștia purtau haine asemănătoare cu cele ale adulților, de cele mai multe ori tunici de culori naturale și din materiale calitativ inferioare față de cele ale copiilor bogați. Cei foarte săraci nu purtau centuri și nici toga ceea ce îi diferențiază de ceilalți.

Vestimentația fetelor diferă de cea a femeilor casătorile, ele neavând voie să poarte stola, veșmânt purtat doar de femei.

Înainte de a analiza articolele vestimentare care alcătuisc ținuta unei fete în epoca principatului, trebuie să menționam faptul că în cazul fetelor nu există un rit de trecere de la copil la adult evidențiat de un element vestimentar simbolic, ci, acestă trecere se realizează în urma căsătoriei, când încep să poarte stola, altfel spus, are loc o trecere de la statutul de fiică la cel de soție.

În privința vestimentației fetelor, trebuie să menționam ca elemente principale tunica, mantaua și supparus de diferite culori și materiale. Acestea purtau o tunică simplă, cu o centură în talie. Atunci când își însoțeau părinții la evenimentele publice purtau o tunică mai lungă care le ajungeau până la glezne.

Supparus este un element asociat cu hainele fetelor. Era o lenjerie care , începând cu decolul al II-lea începe să fie un articol vestimentar pentru femei. Fetele purtau niște benzi pentru sâni sau strophium, care susține bustul tinerelor, sau în unele cazuri delimitează cât de mari sau mici să

fie sânii purtătoarei. .

Ca și băieții, fetele purtau anumite amulete, lunula care să le protejeze împotriva spiritelor rele până în ajunul nunții, atunci când, ca indicator al noului statut ocupat în sociatate, începeau să poarte stola.

Ornamentele și podoabele nu erau specifice doar femeilor căsătorite, deoarece și fete tinere din clasese superioare le purtau, în special pietre prețioase și podoabe. Fetele de rang inferior este posibil să fi purtat astfel de podoabe, insă ale lor cel mai probabil erau realizate din materialele de care beneficiau.

Costumul formal al băieților este cunoscut și ilustrat într-un număr mare de monumente și statui, însă costumul formal al fetelor este cunoscut datorită investigațiilor lui Gabelmann care a găsit patru exemple unde fetele purtau toga până la varsta de doisprezece ani. Într-o statue o fată care își însoțește mama apare purtând togă înfășurată pe brațul drept , ajungând până pe pietul ei. Prin urmare, este greu de remarcat ce mai poartă pe sub togă. Este posibil să mai aibă o tunică feminină cu mâneci lungi. Gabelmann sugerează că purtarea acestui tip de togă de către fete a fost adoptată din costumul băieților.

3.4 Studiu de caz: vestimentația Vestalelor în vremea Principatului

Preotese romane dedicate zeiței Vesta, Vestalele erau importante reprezentante ale cultului religios, care aveau multe responsabilități, dar care se bucurau de numeroase beneficii, din care cele mai însemnate sunt acordarea unor locuri de înaltă onoare. Numărul lor este cuprins între patru și șase, iar serviciul se întindea pe o perioadă de 30 de ani. Ele erau alese de Pontifex Maximus. . Pentru a fi numite Vestale, trebuiau să îndeplinească următoarele criterii: să aibă o vârstă cuprinsă între șase și zece ani și să provină dintr-o familie liberă.

Odată adusă în temple și încredințată pontifilor aceasta ieșea de sub tutela paternă și obținea ius testamenti faciundi.

Intrarea în noua casă, în Atrium Veste, este urmată de raderea părului și primirea ținutei specifice unei vestale. Prima datorie a unei vestale este aceea de a menține focului în vatra Vestei, pentru că acesta nu trebuia niciodata să se stingă. Dacă o vestală nu supraveghea focul și acesta se stingea, era pedepsită de către Pontifex Maximus. Printre atribuțiile zilnice ale Fecioarelor Vestalele se remarcă: oferirea zilnică a sacrificiilor, adresarea de rugăciuni și participarea la festivalurile zeiței și la cele ale divinității Bona Dea.

Acestea puteau salva un criminal căruia i se hotărâse pedeapsa cu moartea prin executare sau cu inchisoarea. Toți cei care se aflau în preajma lor se bucurau de imunitate și protecție în fața oricărui atac. În plus , ele erau purtătoarele unor documente secrete. Pentru a beneficia de aceste drepturi și onoruri, vestalele trebuiau să dea dovadă de o ținută morală exemplară. Cea mai mică abatere de la codul de comportament atrăgea pedeapsa de la Pontifex Maximus sau de la conducătoarea acestora, Vestalis Maxima. După 30 de ani în slujba zeiței Vesta, vestalele se retrăgeau și se puteau căsători.

Pe lângă faptul că ele se disting de restul femeilor din perioada principatului prin intermediul privilegiile și puterilre, ele fiind însoțite oriunde se deplasau de un lictor , aveau locuri speciale rezervate la evenimentele publice, cuvântul lor era considerat sacru, un alt element care le diferențiază de celelalte este vestimentația purtată de acestea.

Culoarea predominată purtată de vestale era albul, care simbolizează puritatea și castitatea lor, asemenea mireselor. Articolele vestimentarea purtate de vestale sunt asemănătoare cu cele ale mireselor romane.Ținuta acestora era formată din:fascia, mamillare, tunică, stola, strophium, palla vitae, infula și suffibulum.

Fascia era un sutien, de forma unei benzi care era strâns legat în jurul corpului ; tunica era de obicei din lână albă și ajungea până la genunchii purtătoarei și era legată peste mijloc cu un brâu care avea rolul de a susține sânii numit strophium. Peste tunică Fecioarele Vestale purtau stola sau o tunică specifică care era lungă, acoperindu-le întregul corp ceea ce indică pietas și modestie. Atunci când ieșeau în public acestea purtau peste celelalte articole vestimentare menționate anterior și palla.

Atunci când participau la un ceremonial de sacrificiu Vestalele purtau infula decorată cu panglici (vitae) și își acopereau capul cu un suffibulum.

Suffibulum era un voal scurt alb, brodat cu purpură fixat cu o fibulă ceea ce evidențiază importanța de care beneficiau Vestalele în cadrul imperiului, deoarece acestă culoare era purtată, în general, de înalții reprezentanți ai societății romane. Acest voal este în general purtat în spatele capului așa cum poartă și miresele flammeum, însă, în cazul Fecioarelor Vestale acesta nu le ocoperă în întregine corpul, lăsând să li se vadă coafura. Vestala poartă sub voal o infula, o bandă de lână care a fost spiralată în jurul capului ei de cel puțin cinci ori. Capătul acesteia cade pe umeri în bucle lungi sau șuvițe. Infula este o bandă similar cu o diademă, asemănătoare cu seni crines care sunt specifici mireselor romane. Aceste benzi sunt un simbol al purității, al inviolabilității unei personae, al castității.

Faptul că purtau stola sau palla nu le asemănau foarte mult cu celelalte femei, deoarece prin puritatea albului și prin simbolurile care erau specifice lor, ele pot fi catalogate ca fiind unice și o prezență aparte.

Capitolul III: Analiza vestimentației romane în timpul principalelor momente din viața omului

3.1 Nunta

Nunta sau căsătoria romană constă în realizarea unor evenimente succesive care alcătuiesc ceremonialul de căsătorie, format din ritualuri transmise prin tradiție. Un act săvârșit anterior căsătoriei era logodna, atunci când are loc încheiere contractului matrionial în scris între viitorii soți. Cu această ocazie, viitoare mireasă primea de la viitorul mire mai multe cadouri , dar și un anulus de aur sau din fier încrustat în aur, în funcție de averea de care dispunea sau de statutul familiei sale în ierarhia socială. După logodnă, înainte de căsătorie fata oferea zeilor, ca simbol al renunțării la tot ce o lega de copilărie, păpușile sale.

Căsătoria propriu-zisă este formată din trei acte succesiv: traditio in manum eveniment prin care are loc transferul puterii părintești de către tată în favoare ginerelui; deductio in domun, conducerea miresei spre casa soțului; receptio in domun, primirea fetei în casa soțului.

La toate aceste acte succesive atât mireasa cât și mirele purtau o vestimentație foarte bine aleasă care îi distinge de ceilalți participanți și care are o semnificație aparte.

În perioada studiată, ținuta miresei era format din :tunica recta, palla, reticulum luteum, sex crines, vittae, flammeum , cingulum herculeum.

Cu o seară dinainte nunții, mireasa îmbracă tunica recta. Tradiția romană spune că mireasa este cea care trebuie să-și facă atât rochia cât și reticulum luteum la cel ma vechi tip de război de țesut.

Tunica recta are o dublă se semnificație: lână a fost sfințită de romani înainte de a fi utilizată, ceea ce face trimitere la ritualurile religioase, dar in același timp, faptul ca mireasa este cea care își realizază veșmăntul de lână, demonstrează că ea va fi capabilă să-i confecționeze și hainele viitorului soț; albul este culoare asociată cu zeii, cu dedicarea jertfelor și puritate.

Este absolut necesar ca alături de tunica recta , mireasa să aibă ca articol vestimentar in ziua nunții sale și un cingulum, care, conform tradiției trebuie să fie din lână de oaie. Lâna se împletește și se formează un cordon care reprezintă legarea ei de viitorul soț. Cordonul este înnodat cu un nod care poartă denumirea de Herculaneus, pe care soțul îl dezleagă după ce nunta se încheie și cei doi se află în patul conjugal. Fiind considerat un nod greu de dezlegat, despre cel care reușea să-l dezlege că va avea puterea de procreare a lui Hercule, care a avut șaptezeci de copii. Peste tunica recta, mireasa purta o palla, un fel se șal care avea aceiași culoare cu vălul pentru a nu face notă discordantă.

Părul miresei era în mod tradițional împărțit în șase șuvițe, sex crines cu ajutorul hasta caelibaris și legat cu vittae, panglici noi, de lână albă care simbolizează castitatea și pudoarea. Acestea sunt adunate pe creștet într-un coc pe care se așează o cunună de flori ceea ce simbolizează evocarea ferțilității viitoare mame.

Flammeum era folosit la căsătoria religioasă, care îi acoperea în totalitate părul și fața, dar și corpul. Având o nuanță gălbui-roșiatică, acesta protejează mireasa atunci când ea trece de la protecția familiei la cea a soțului. Culoarea acestui voal era, de asemenea, ca al Flaminicăi Dialias care prezidă în ceremonialul de căsătorie. Ulterior acest voal devine un accesoriu al veșmântului nopțial care se va purta și la căsătoriile civile.

Acoperirea miresei a avut un rol de protecție, deorece o ascundea de spiritele rele și a pus-o în imposibilitatea de a vedea ceva, ceea ce poate fi interpretat ca un semn că ea a trecut de la protecția casei tatălui ei la cea a soțului fără a întămpina vreo dificultate.

Dacă familia miresei este bogată podoabele de nuntă sunt foarte elaborate. Un exemplu care susține acestă afirmațe este că, un tată al unei fete de treisprezece ani care a suferit o moarte prematură, a redistribuit banii pe care i-ar fi cheltuit la nuntă pe haine, perle și bijuterii pentru a-i asigura o înmormântare cu fast.

Hainele sale sunt asemănătoare cu cele ale soțului atunci când participă la o ceremonie și este reprezentat cu toga virilis cu capul acoperit, care are rolul de a-l împiedica să vadă orice semn rău. Ținuta mirelui era formată dintr-o tunică albă, peste care adaugă toga virilis cu capul acoperit ceea ce indică doua semnificații: pe de o paret albul indică puritatea , iar capul acoperit îl ferește pe mire de forțele rele care ar putea să-i perturbe ceremonia. Astfel că vestimentația celor doi miri, atent confecționată și aleasă, pe lângă fatul că protejează familia nou întemeiată, mai are și rolul de ai diferenția de ceilalți participanți la o ceremonie de căsătorie.

Așa cum în zilele noastre, nuntașii au o ținută deosebite și încercă să epateze, în epoca Principatului cei care participau la o nuntă purtau cele mai fine și scumpe haine, deoarece ei doreau să evidențieze statutul pe care îl ocupau .

3.2 Moartea

În mod normal, momentul în care cineva devenea un strămoș era când acea persoană murea. Moartea și înmormăntarea erau importante pentru romani. Atunci când un roman moare, corpul său este tratat în funcție de statutul său economic din timpul vieții. Cei foarte săraci nu aveau parte de niciun ritual de înmormăntare, corpurile lor erau aruncate în puticuli, gropi care se aflau la marginea orașului.

Cine își permitea să plătească o sută de sesterți, se purtea înscrie într-un club funerar, care, atunci când murea o persoana care facea parte din clubul respectiv, acesta susșinea întreaga cheltuială de înmormântare.

Vestimentația celui decedat depinde de statutul pe care acesta îl ocupase în timpul vieții.
O ceremonie de înmormântare a unui nobil roman era foarte complexă. Decedatul era îmbrăcat în togă dacă era bărbat sau în stola dacă era femeie, confecționate din materiale foarte fine, iar pe cap aveau o coroană. În timpul ceremonialului are loc o paradă de la casa lui până la Forumul roman. Membrii de sex masculin din familia celui decedat purtau măști de ceară care indicau statutul pe care îl aveau strămoșii lor și purtau veșminte de doliu, adică toga sordida Dacă unul dintre strămoșii a fost celebrat pentru un triumf, persoana care îi purta masca, era îmbrăcată cu hainele specifice unui triumphor, adică toga pictată. Cei care participau la înmormăntare purta haine de culoare închisă, negru, albastru sau grii, ceea ce indică respectul pentru familia îndoliată și pentru cel decedat.

Negrul este asociat, pe toată perioada principatului, cu doliul sau cu moartea. Culoarea neagră este în contradicție cu puritatea hainelor albe. Actul de murdărire al hainelor albe evidențiază îmbrăcăminte ca o modalitate ce arată durerea provocată de moartea unei persoane apropiate.

Bărbații, cetățenii romani, purtau cel mai adesea la înmormântări, toga pulla, peste o tunică de culoare închisă Acestă haină mai era purtată atunci când au loc tot felul de dezastre pentru a sublinia lipsa de interes pentru modul cum arată, deoarece, în acele momente, interesul persoanei în cauză este axat pe evenimentul petrecut, nu pe aspectul său fizic. Toga pulla era purtată doar la înmormântări nu și la sărbătorile funerare.

Femeile au ca element distinctiv pentru perioada de doliu, pe lângă hainele de culorii închise și ricinium, o mantie pătrată care era de culoare neagră, dar care avea cusută o bandă roșie-purpurie, ceea ce indică, ca și în cazul bărbaților, statutul familiei din care face parte.

În perioada studiată, primul doliu public a fost după moartea lui Augustus, atunci când , bărbații au fost obligați să poarte toga pulla sau veșminte de culoare închisă timp de cincizeci de zile, iar femeile timp de un an trebuie să poarte haine neagre sau albastre și să își acopere capul cu un văl negru. Acest doliu public a fost urmat de cel cauzat de moartea soției primului împărat roman, Livia, a cărei moarte nu putea trece neobservată având în vedere locul ocupat de acesta în cadrul imperiului roman.

Urmănd aceste exemple, în perioada Principatului mai au loc dolii publice atunci când a avut loc moartea lui Drusus, iar Caligula a ordonat doliu public atunci când are loc decesul Drusillei.

Orice membru al familiei imperiale este înmormăntat purtând însemnele puterii sale. De asemenea senatorii și cavalerii purtau în generau, atunci când erau înmormăntați articolele vestimentare specifice.

Atunci când are loc înmormântarea unui împărat, elitele renunțau la veșmintele care le indica statutul în societate. Un exemplu în acest sens este prima întâlnire senatorială de după moartea lui Augustus, atunci când magistrații nu au mai apărut purtând toga praetexta, ci hainele specifice senatorilor romani, iar senatorii apar în veșmântul specific ordinului ecvestru.

Concluzii

În primele trei secole Imperiul Roman a fost condus de patru dinasti: Iulia-Claudia, Flavia, Antoninilor și Severilor, ale căror reprezentanți au avut un rol însemnat în evoluția puteri, a culturii și a socității în general. Societatea romană în acestă perioadă era ierahizată, astfel că putem distinge trei ordine civice: ordo senatorius, ordo equester și ordo decurionum. Pe lângă cele trei clase, putem remarca mulțimea heteroclită a plebeilor. Dacă la nivelul primelor doua ordine elementele de diferențiere sunt puține, o distincție clară apare între clasele superioare care dispun de lux din toate punctele de vedere și plebea care nu dispune de resurse foarte multe și care duce o viață foarte modestă. Altfel spus, societatea romană în perioada studiată era una piramidală.

Folosirea costumului în lumea romană a fost pentru un individ o modalitatea de a-și exprima identitatea personală cât și cea socială.

A purta haine este un act ce posedă o importanță simbolică și cultural imensă și este conectat cu interacțiunea social.

Romanii foloseau hainele ca o modalitatea de comunicare, comportament simbolic și pentru a indica statutul prin utilizarea unor colori, decorații și materiele.

Analizând vestimentația în perioada Principatului, pornind de la statutul socio-juridic și al statutelor de gen, putem afirma că hainele erau o formă de comunicare a statutului sau genului. Vestimentația împăraților și a împărăteselor romane evidențiază monopolul culorii impus încă de pe vreamea primul împărat roman. Astfel, toți împărații și soțiile lor aveau dreptul de a purta haine de purpură, ceea ce îi diferenția de celelalte categorii care purtau doar benzi late sau înguste. Modelul articolelor vestimentare ne ajută să facem o diferențiere între bărbații romani și femeile romane. Reprezentanții masculini erau cei care aveau ca veșmânt național, oficial toga, ceea ce îi încadrează în gens togatus, iar matroanele romane erau purtătoare de stola. Doar femeile de moravuri ușoare purtau togă asemănătoare cu cea a bărbaților, cu scopul de a le indica profesia practicată.

Analizarea marcării prin vestimentație a diferențelor de gen trebuie să aibă în vedere rolul fiecăruia în cadrul socității, astfel că, bărbații sunt cei care își desfășoară activitatea în mediul public, ceea ce înseamnă că vestimentația lor trebuie să respecte rigorile vremii, iar femeia, la început apare în cadrul domestic, deci, hainele nu trebuiau să fie atent alese, însă, cu timpul ea va aparea tot mai des în societatea, motiv pentru care vestimentația ei capătă un rol important.

Împăratul Augustus este cel care a introdus legea prin care fiecare cetățean roman trebuia să apară în public îmbrăcat doar în togă. Vestimentația acestuia este una foarte elaborată, deoarece el poartă ținute specific fiecărui eveniment, mai mult decât atât, el are o ținută specială în funcție de titlul purtat. Modelul preluat de cetățenii romani în realizarea togii este cel etrusc, însă femeile respectă modelul vestimentar grec. Toga etruscă este largă, cu multe falduri, iar stola feminină respect în mare măsură linia corpului.

În calitate de Pontifex Maximus ținuta sa este asemănătoare cu a preoților și este compusă dintr-o tunică și o togă capite velato. Calitatea de imperator este marcată de purtarea togii picta specific triumfătorilor.

Livia prezintă o ținută simplă prin intermediul căreia dorește să arate modestia cuplului imperial. Articolele sunt cele purtate de matroanele romane tunica lungă, stola și palla, însă împărăteasa, asemenea soțului ei, dispunea de o ținută specială pentru fiecare eveniment în parte. Astfel că ea se diferenția de celelalte matroane prin calitatea țesăturii și prin monopolul culorilor roșu și violet, iar de soțul ei prin modelul hainelor.

Reprezentanții dinastiei Flavia au o vestimentație mai spectaculoasă din punct de vedere al simbolurilor și materialelor, însă epoca lor este una de graniță între moda impusă de Augustus și cea a Antoninilor.

Odată cu ajungerea la putere a antoninilor, toga începe să devine mai pliată pe corp, ceea ce evidențiază faptul că oamenii acelor vremuri au început se întereseze de aranjarea faldurilor , motiv pentru care putem să menționăm ca vestimentația indică nu doar rangul unei persoane, ci și interesul său pentru aspec în general.

Septimius Severus și soția sa aduce o noua modă în secolul al III-lea în lumea romană. Aceștia păstrează tiparele hainelor romane, însă le accesorizează cu foarte multe pietre care ies în evidență; are loc o orientalizare a vestimentației romane.

Analizând cele patru cupluri imperiale, se remarcă o diferențiere între feminin și masculin, dar, totodată apar elemente de noutate de-a lungul celor trei secole studiate

O diferențiere marcată prin vestimentație apare și între senatori și cavaleri. Distincția apare prin intermediul unor decorații prezente pe veșmintele lor, astfel că primii purtau la întrunirile publice tunică și togă cu tiv lat de purpură, pe când cavalerii aveau dreptul de a avea benzi înguste și un inel de aur. Pe lângă aceste decorațiuni, hainele celor doua ordine se diferențiau prin intermediul materialului folosit care depindea de averea fiecărui cetățean în parte, deoarece nu toți își permiteau să achiziționeze țesături de mătasea sau in.

Analiza portului oamenilor de rând a accentuat și mai mult ideea conform căreia materialul, decorațiunile și culoriile sunt mărci de diferențiere socială.

Majoritatea oamenilor simpli au ca elemente de port tunica și mantia, tipuri de haine care nu le sunt specifce lor, însă calitatea materialelor este mult inferioară celor folosite de honestiores. Culoarea artificială lipsește cu desăvârșire, ei mulțumindu-se cu pigmenții naturali ai țesăturilor.

Conchizând, vestimentația a avut un rol important în societatea romană, marcând statului și genul și stabilind ierarhia socială. De remarcat este faptul că elementele portului roman marcau distincția socială, însă ceea ce diferea erau culorile și materialele folosite. Cu cât personajul făcea parte dintr-o categorie mai înaltă, cu-atât complexitatea portului și a materialelor folosite era mai mare. În timp ce la aristocrație paleta de culori este vastă, oamenii de rând se mulțumeau cu pigmenții naturali ai țesăturii.

De asemenea, modul de aranjare al părului făcea distincția între o femeie din înalta societate și una din rândul humiliores.Complexitatea coafurilor și crearea unui stil în privința aranjării părului sunt mărci ale statului imperial. De exemplu, Domitia Longina, soția lui Domițian a lansat un stil complex de aranjare al părului, bazat pe simetria buclelor, care conferea volum și denota îngrijire și o bună reputație. Așadar, vestimentația își punea amprenta asupra statului social, simbolizând atât grija față de sine și de aspectul personal, cât și poziția în cadrul societății.

Bibiografie

Surse primare:

C. Suetonius, Tranquillus, Viețile celor doisprezece Cezari, traducere de David Popescu și C. V. Georoc, Editura Științifică, București, 1958;

Cassius, Dio, Istoria Romană, Vol.III,Traducere de Dr. A. Piatkowski, Editura Științifică, București, 1973;

Gaius, Instituțiile;

P. Cornelius, Tacitus, Anale, traducere de Andrei Marin, st.introd. și note de Nicolae I. Barbu, Editura Științifică, București, 1964;

P. Cornelius, Tacitus, Istorii, st.introd., note și indice de Gheorghe Ceaușescu,Editura Enciplopedică, București, 1992.

Culegeri de texte și dicționare:

Iodănescu, T., Dicționar latin-român, Editura Ziarul Universal, București 1945.

Liza Cleland, Glenys Davies ,Lloyd Llewellyn-Jones, Greek and Roman dress from A to Z, Ed. Routledge, New York, 2007;

Matthew Bunson, Encyclopedia of the Roman Empire, revised Edition, Ed.Facts on File, New York, 2002;

Lucrări generale și de specialitate

Alexandra Croom, Roman Clothing and Fashion, Stroud, Gloucestershire: Tempus Publishing Ltd 2000;

Anthony R Birley, Septimius Severus: The African Emperor, Ed.Routledge, New York, 1999,

Barbara Levick , Julia Domna: Syrian Empress, Ed.Routledge, New York, 2007;

Bartman, Elizabeth, Portraits of Livia: Imaging the Imperial Woman in Augustan Rome, Ed.Cambridge University Press;

Cécile Giroire, Daniel Roger, Roman Art from the Louvre, Ed. American Federation of Art, New York, 2007;

David Matz, Daily life of the ancient romans, Ed. Greenwood Press, London, 2002;

Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, Vol. I, Ed. Enciclopedică, București, 1974;

Fred S. Kleiner ,A History of Roman Art, Enhanced Edition, Ed. Wadsworth, Boston 2007;

Gregory S.Aldrete, Daily life in the roman city:Rome, Pompeii and Ostia, Greenwood Press, London , 2004;

Jane Fejfer, Roman Portraits in Context, Ed. Walter de Gruyter, Berlin , 2007;

Jasper Burns, Great Women of Imperial Rome:Mothers and Wives of the Caesars, Ed. Routledge, New York, 2007;

Jonathan Edmondson, Alison Keith, eds. Roman Dress and the Fabrics of Roman Culture, Ed. Univesity of Toronto Press, Toronto, 2008;

Judith Lynn Sebesta , Larissa Bonfante, The World of Roman Costume, Ed. University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1994.

Karen K. Hersch, The Roman Wedding: Ritual and Meaning in Antiquity, Ed. Cambridge University Press, New York, 2010;

Karen R. Dixon, Pat Souther, The Roman Cavalry, Ed. Routledge, New York,1997;

Kelly Olso, Dress and the Roman Women: Self-presentation and Society, Ed. Routledge, New York, 2008;

Michael Peachin, The Oxford Handbook of Social Relations in the Roman World,Ed.Oxford University Press, New York, 2011;

Nancy L. Thompson, Roman Art: a resource for Educators, Ed. The meropolitan museum af art, New York, 2007;

Paul Veyne, L’Empire gréco-romain, Ed. Seuil, Paris, 2005;

Sandra R. Joshel, Slavery in the roman world, Ed. Cambridge University Press, New York, 2010.

The Cambridge Ancient History, The High Empire,(editat de Allan K. Bowman, Peter Garnsey, Dominic Rathbone) , Vol.XI, Ed.Cambridge University Press, 2000

Anexă

Figura 1. Augustus purtând capite velato, Figura 2. Livia Drusilla purtând stola și

copie claudiană după originalul din secolul I, palla, din secolul I, National Archaeologic

Museo Nazionale Romano, Roma. Museum, Spania .

Figura 3. Livia, soția lui Augustus, marmură, Figura 4.Statuie ecvestră Domițian,secolulI,

din 50 d.Hr., Louvre Museum, Paris. Archaeological Museum of the Phlegraean Fields 

Figura 5. Domiția Longina, 82 d.Hr., National Museum, Warsaw

Figura 6. Domiția ca Iuno, sfârșitul Figura 7. Bustul lui Traian, realizat din

secolului, Museum Groninger. ordinul succesorului său în 117-120

Muzeul Vatican.

Figura 8. Traian în calitatea de imperator, datând din 108-117, Museo Ostiense, Ostia.

Figura 9. Plotina, marmură descoperită la Ostia, Figura 10. Bust Plotina, soția lui Traian, ce

ce datează din 110-120 D.Hr., Roman National datează din 129, Museum Pio-Clementino,

Museum, Palazzo Massimo alle Terme, Roma. Vatican.

Figura 11. Togă din secolul al III-lea- Galleria degli Uffizi, Florența.

Figura 12. Sear Roman Coins and their Values (RCV 2000 Edition) Number 6534;Ref Julia Domna, Caracalla & Geta Denarius, RIC 540, RSC 2, BMC 5.

Figura 12. Bust Iulia Domna, secolul III, Louvre, Paris.

Bibiografie

Surse primare:

C. Suetonius, Tranquillus, Viețile celor doisprezece Cezari, traducere de David Popescu și C. V. Georoc, Editura Științifică, București, 1958;

Cassius, Dio, Istoria Romană, Vol.III,Traducere de Dr. A. Piatkowski, Editura Științifică, București, 1973;

Gaius, Instituțiile;

P. Cornelius, Tacitus, Anale, traducere de Andrei Marin, st.introd. și note de Nicolae I. Barbu, Editura Științifică, București, 1964;

P. Cornelius, Tacitus, Istorii, st.introd., note și indice de Gheorghe Ceaușescu,Editura Enciplopedică, București, 1992.

Culegeri de texte și dicționare:

Iodănescu, T., Dicționar latin-român, Editura Ziarul Universal, București 1945.

Liza Cleland, Glenys Davies ,Lloyd Llewellyn-Jones, Greek and Roman dress from A to Z, Ed. Routledge, New York, 2007;

Matthew Bunson, Encyclopedia of the Roman Empire, revised Edition, Ed.Facts on File, New York, 2002;

Lucrări generale și de specialitate

Alexandra Croom, Roman Clothing and Fashion, Stroud, Gloucestershire: Tempus Publishing Ltd 2000;

Anthony R Birley, Septimius Severus: The African Emperor, Ed.Routledge, New York, 1999,

Barbara Levick , Julia Domna: Syrian Empress, Ed.Routledge, New York, 2007;

Bartman, Elizabeth, Portraits of Livia: Imaging the Imperial Woman in Augustan Rome, Ed.Cambridge University Press;

Cécile Giroire, Daniel Roger, Roman Art from the Louvre, Ed. American Federation of Art, New York, 2007;

David Matz, Daily life of the ancient romans, Ed. Greenwood Press, London, 2002;

Dumitru Tudor, Figuri de împărați romani, Vol. I, Ed. Enciclopedică, București, 1974;

Fred S. Kleiner ,A History of Roman Art, Enhanced Edition, Ed. Wadsworth, Boston 2007;

Gregory S.Aldrete, Daily life in the roman city:Rome, Pompeii and Ostia, Greenwood Press, London , 2004;

Jane Fejfer, Roman Portraits in Context, Ed. Walter de Gruyter, Berlin , 2007;

Jasper Burns, Great Women of Imperial Rome:Mothers and Wives of the Caesars, Ed. Routledge, New York, 2007;

Jonathan Edmondson, Alison Keith, eds. Roman Dress and the Fabrics of Roman Culture, Ed. Univesity of Toronto Press, Toronto, 2008;

Judith Lynn Sebesta , Larissa Bonfante, The World of Roman Costume, Ed. University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1994.

Karen K. Hersch, The Roman Wedding: Ritual and Meaning in Antiquity, Ed. Cambridge University Press, New York, 2010;

Karen R. Dixon, Pat Souther, The Roman Cavalry, Ed. Routledge, New York,1997;

Kelly Olso, Dress and the Roman Women: Self-presentation and Society, Ed. Routledge, New York, 2008;

Michael Peachin, The Oxford Handbook of Social Relations in the Roman World,Ed.Oxford University Press, New York, 2011;

Nancy L. Thompson, Roman Art: a resource for Educators, Ed. The meropolitan museum af art, New York, 2007;

Paul Veyne, L’Empire gréco-romain, Ed. Seuil, Paris, 2005;

Sandra R. Joshel, Slavery in the roman world, Ed. Cambridge University Press, New York, 2010.

The Cambridge Ancient History, The High Empire,(editat de Allan K. Bowman, Peter Garnsey, Dominic Rathbone) , Vol.XI, Ed.Cambridge University Press, 2000

Anexă

Figura 1. Augustus purtând capite velato, Figura 2. Livia Drusilla purtând stola și

copie claudiană după originalul din secolul I, palla, din secolul I, National Archaeologic

Museo Nazionale Romano, Roma. Museum, Spania .

Figura 3. Livia, soția lui Augustus, marmură, Figura 4.Statuie ecvestră Domițian,secolulI,

din 50 d.Hr., Louvre Museum, Paris. Archaeological Museum of the Phlegraean Fields 

Figura 5. Domiția Longina, 82 d.Hr., National Museum, Warsaw

Figura 6. Domiția ca Iuno, sfârșitul Figura 7. Bustul lui Traian, realizat din

secolului, Museum Groninger. ordinul succesorului său în 117-120

Muzeul Vatican.

Figura 8. Traian în calitatea de imperator, datând din 108-117, Museo Ostiense, Ostia.

Figura 9. Plotina, marmură descoperită la Ostia, Figura 10. Bust Plotina, soția lui Traian, ce

ce datează din 110-120 D.Hr., Roman National datează din 129, Museum Pio-Clementino,

Museum, Palazzo Massimo alle Terme, Roma. Vatican.

Figura 11. Togă din secolul al III-lea- Galleria degli Uffizi, Florența.

Figura 12. Sear Roman Coins and their Values (RCV 2000 Edition) Number 6534;Ref Julia Domna, Caracalla & Geta Denarius, RIC 540, RSC 2, BMC 5.

Figura 12. Bust Iulia Domna, secolul III, Louvre, Paris.