verbiaj polemologic ori reversiune penală? Universitatea Babe ș-Bolyai Facultatea de Drept 1 Cuprins Abrevieri ________________________________… [603560]

Coordonator științific,
Lect.univ.dr. Daniel Nițu
Student: [anonimizat]

2020
Incartadele beliciste:
verbiaj polemologic ori reversiune penală? Universitatea Babe ș-Bolyai
Facultatea de Drept

1
Cuprins

Abrevieri ________________________________ ________________________________ 2
Argumentum ________________________________ _____________________________ 3
Capitolul I – Axele inaugurale ________________________________ _______________ 5
1. Incartadele beliciste ________________________________ ___________________ 5
2. Verbiaj polemologic ori reversiune penală? ________________________________ _ 6
2.1. Verbiaj polemologic ________________________________ ________________ 6
2.2. Reversiune penală ________________________________ ________________ 11
2.2.1. Dre pt penal internațional – Drept internațional penal _________________ 12
3. Concluzii ________________________________ ___________________________ 14
Capitolul II – Speci alitatea încadrării juridice a Titlului „XXII ” din C.pen. ___________ 15
1. Expozițiune diacronică ________________________________ ________________ 15
2. Aspec te privind denominația inculpărilor internaționale ______________________ 17
3. Al XII -lea Titlu din Partea specială a Codului penal _________________________ 18
3.1 Problematică. Plan ________________________________ ________________ 18
3.2 Genocidul – art. 438 C. pen. ________________________________ _________ 19
Referințe bibliografice ________________________________ ____________________ 20
I. Tratate, cursuri universitare ________________________________ _____________ 20
II. Literatură universală ________________________________ __________________ 22
III. Izvoare istorice ________________________________ _____________________ 22

2
Abrevieri

alin. alineat (ul)
art. articol (ul)
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor omului
C.I.J. Curtea Internațională de Justiție
C.P.I. Curtea Penală Internațională
C. pen. Codul penal
C. proc. pen. Codul de procedură penală
C.S.J. Curtea supremă de justiție
ed. editura
Ed. ediția
infra mai jos
Î.C.C.J. Înalta Curte de Casație și Justiție
p. pagina
pp. paginile
s.n. sublinierea noastră
supra mai sus
vol. volum (ul)
T.M. Tribunalul militar

3
Argumentum

Avaniile belicoase ale celui de -al douăzecilea veac exhibează, într -o prolongație
ostensibilă crescendo – diminuendo , în lumina restaurațiilor și a reinstaurărilor , o volnicie
noțională a serenității iluzorii camuflate între dânsele1, aievea unor salve de tun .
Les b elles-arts, opere le ori modeste le îndatoriri ale stratieților , vivifiați de a bnega ția
curmării abominabilului secol, au zorit și fundamentat răsărirea drepturilor omului în
Europa2, ca revers al lacerării civile paneuropene , necuvenindu -se extrapolarea aserțiunii
premergătoare , în chip egalitar, și asupra teritoriilor extracontinentale3.
Într-o manieră stocastică, animarea inumanităților petrecute dovedindu -se infezabilă
și neprielnică , versiunea redijării se evocă, chiar în absența unei osteneli, prin vorbe, care
ajung să vuiască mai tranșant decât acțiunile4, întregind memoriile dăruite.
Așadar, ca artă, războ iul este „o problemă de importanță vitală pentru stat”, ce „se
bazează pe înșelăciune”, trebuind studiat în profunzime5, fiind necesar ca, în concret, să fie
purtat „pentru a avea pace, iar nu pentru a o tulbura”6.
În mod «distopic», a fost zeflemisit d rept „pace”7, în timp ce, de preferat realistic și
nu utopist, a fost dat în vileag ca rău inimitabil și neprecurmat8.

1 Conform Dicționarului explicativ al limbii române (în continuare DEX), prin vocabula „interbelic”
urmează a se înțelege „( perioada , s.n.) dintre două războaie (mai ales dintre cele două războaie
mondiale)”, în DEX, ed. Univers Enciclopedic Gold, București, 2016, p. 563. Credem că prin
definiția acordată acestui termen s -a încercat concilierea corectitudinii semantice și a congruenței
consuetudinii istoricilor, datorită cărora termenul interbelic își arogă întrebuințarea doar în ceea ce
privește perioada dintre cele două războaie mondiale. Opinăm spre a considera că trebuie acordată
prioritate semanticii chiar și de către sapienții în domeniu, întrucât, în caz co ntrar, această limitare
produce confuzii și generează ilogisme. Astfel, s -ar putea considera că istoria ar putea fi demarcată
de cele două conflagarații mondiale după cum urmează : 1) perioada antebelică , care ar reprezenta
întreaga cronologie anterioară primului război mondial și care, pentru coerență, ar trebui să fie una
dominată de pace, ceea ce este departe de adevăr; 2) perioada interbelică ; 3) perioada postbelică ,
care, pentru identitate de rațiune, ar trebui să fie caracterizată de pacea ce se prezintă mai mult ca un
ideal decât ca un fapt real.
2 J.-Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului , ed. Hamangiu, București, 2009, p.
4.
3 R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului : comentarii și explicații , ediția a 2 -a, ed.
C.H. Beck, București, 2008, p. 3.
4 R. Frost, poemul New Hampshire în Complet poems of Robert Frost , ed. Holt, Rinehart and Wiston,
New York, 1964, p. 211.
5 S. Tzu, Arta războiului , ed. Cartex, București, 2019, p. 19 și p. 23.
6 N. Machiavelli, Arta războiului , ed. Cartex, București, 2017, p. 27.
În doctrină, s -a apreciat că prin această lucrare s -a răspândit „monstruoasa teorie a «rațiunii de stat»”,
deoarece permite recurgerea la utilizarea oricăror mijloace, cum ar fi „violența, sperjurul, perfidia
ș.a.m.d.”. A se vedea G. Geamănu, Drept internațional contemporan , ed. Didactică și pedagocică,
București, 1965, p. 73.
7 G. Orwell, 1984 , ed. Polirom, Iași, 2002, p. 34.
8 E. Hemingway, A farewall to arms , ed. Charles Scribner ’s Sons, New York, 1929, p. 53.

4
Opticile înfățișate nu ar trebui să ademenească decât o pseudoblesie a fenomenului
schițat, întrucât, veritatea efemeridelor confirmă nenorocirile întâmplate, iar
contemporaneitatea infirmă afinitățile moderniste, medievale, antice ori preistorice1.
Rațiunea ad optării unui atare subiect stăruie în intimitatea celui de al treilea mileniu,
derutant , din pricina sempiternei sale goane după inovațiuni , și labil , din cauza amplificării
năvălirii teroriste, cu aderentele reacții ale statelor figurante la reflexele statelor victimă.
Simultan, prin achiesarea la următorul aforism, depistăm o altă justificare a selecției
în discuție: „războiul este treaba celor tineri, iar ei sunt cei mai în măsură să vorbească despre
aceasta, căci sunt cei mai capabili să -l poarte”2.
Curenta lucrare de licență își planifică a trata tema respectând subsecventa
configurație: expozeul noemei, prin explicitarea parametrilor în care se va opera (Capitolul
I), încadrarea juridică a titlului XII din C.pen.3 în problematica pusă în discuție (Capitolul
II), însuflețirea principiului umanismului dreptului penal (Capitolul III), propensiunea
întrebuințării legii penale în cadrul spațio -temporal caracteristic (Capitolul IV), etiologia
îndreptățirilor și a ireproșabilităților (Capitolu l V), aplanarea răspunderii penale (Capitolul
VI), respectiv anatemizarea injustiției în combaterea subversiunilor (Capitolul V II), năzuind
a constata dezlegări versate care să diriguiască spre pacificare, să urnescă convicțiunea că
„omul trebuie să dispară”4, probând că, atemporal, vor fi eludate conjuncturile în care
oamenii „au în comun doar faptul că sunt oameni”5.

1 După cum s -a spus în literatura juridică de specialitate, a spune că războiul este o artă înseamnă
întemeierea lui pe o simplă inspirație și chiar pe hazar d. A se vedea N. Villiaumé, L’esprit de la
guerre , Didier et CIE Libraires -Éditeurs, Paris, 1861, p. 299.
2 N. Machiavelli, op. cit. , p. 80.
3 Pe parcursul lucrării se vor face referiri și la Titlul XI din actualul C.pen.
4 E. Cioran, Aveux et Anathèmes , ed. Gallimard, Paris, 1987, p. 117.
5 Idem , p. 29.

5
Capitolul I – Axele inaugurale

1. Incartadele beliciste
Este neîndoielnică destoinicia războiului de a precipita varii abreacții atât în sarcina
statelor, cât și în cea a particularilor, iar, „după cum apa nu are formă stabilă, nici în război
nu există condiții permanente”1. Astfel cum s-a afirmat în doctrin a autohtonă , principala
distincție în materia răz boiului este cea dintre jus ad bellum , care reprezintă dreptul suveran
al statelor de a recurge la război, și jus in bello , care întrupează ansamblul normelor de drept
pozitiv ce reglementează behaviorismul beligeranților și al neutralității pe timp de răz boi, în
toate cazurile războiul trebuind a fi purtat în conformitate cu jus in bello , chiar distanțat de
separația dată de caracterul drept, nedrept sau licit, ilicit al jus ad bellum2.
Doctrina franceză interbelică manifestase însă și o alură potrivnică demarcației
război just – injust, socotind -o de o minimă importanță practică și imposibilă conlcuziv,
arătând că adeseori cauza unei părți va fi în concordanță cu dreptatea, iar cealaltă va riposta
în condițiile legitimei apărări3.
Drămuind raționamentele și art. 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite4, expunem
convicțiunea potrivit căreia categorisirea îndârjită își menajează utilitatea teoretică și
practică, așa încât, printr -o interpretare per a contrario , orice fundamentare a recurgerii la
conflictul armat din alte considerente decât cele amintite în Cartă5 va echivala, în realitate și
în cel mai bun caz , cu o pledoarie in propria m gratiam pentru disculparea pornirii unui așa –
numit război „ilicit” , în locul unui pretext similar atentatului de la Sarajevo .

1 S. Tzu, op. cit. , p. 60.
2 V. Constantin, Drept interna țional , ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 421 , B. Onica -Jarka,
Drept internațional umanitar : note aprofundate de curs , ed. Universul Juridic, Ed. a 5 -a, rev. și
adăug ., București, 2018, p. 12 ; S. Scăunaș, Drept internațional public , Ed. a 2 -a, ed. C.H. Beck,
București, 2007, p. 340.
3 P. Fauchille, Traité de droit international public , Tome II – Guerre et Neutralité , Rousseau & CIE
Éditeurs , Paris, 1921, p. 9 și autorul citat la a doua notă. În sens contrar, recunoscând, chiar și teoretic,
diferențierea fundamentală existentă dintre războaiele juste și injuste, a se vedea H. Donnedieu de
Vabres, Introduction a l ’étude du droit p énal international , Librairie de la société du Recueil Sirey,
Paris, 1922, p. 320, respectiv E. de Vattel, apud H. Donnedieu de Vabres , op. cit. , p. 326.
4 Războiul va fi considerat licit atunci când apare ca o exercitare a dreptului la apărare individuală
sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui Membru al Națiunilor Unite,
până câ nd Consiliul de securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii.
5 De exemplu, nu mai intră sub sfera legitimății conflictului reflexul protector prin ripostare ca urmare
a atingerii onoarei statului, legitimare ce opera înainte (P. Fauchille, op. cit. , p. 7; V. Gherghescu, I.
Cloșcă, Reguli de drept internațional privind starea de pace și starea de război , ed. Militară,
București, 1972, p. 187 ). Pentru ipoteze de acest gen, statele au la îndemână felurite mijloace de
soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, atât politico -diplomatice (negocierea,
bunele oficii, medierea internațională ș.a.m.d.), cât și jurisdicționale. Pe larg, a se vedea G. Fábian,
Drept internațional public : note de curs , ed. Hamangiu, București, 2019, p. 211 și urm.

6
Amploarea strategemelor, a mijloacelor și a modalităților de înarmare1, au înlesnit
clasificarea războaielor și după alte criterii, acestea putând fi, după caz, informatice,
economice, nucleare, coloniale, mondiale , „totale” etc .2, eveniment ce solidifică decernarea
virtuții de „incartadă”3, omenirea adeverind ingeniozitatea de care poate fi capabilă4, omul
secretând inumanul5.
Ornamentația globală, privită tále quále , este aptă a stârni preocupări referitoare la
finele unui alt „teatru de război” și, în mod întemeiat, certă în legătură cu intransigența
relațiilor actorilor principali, fiindcă, în prezent, improvizațiile ar avea un sfârșit închis.

2. Verbiaj polemologic ori reversiune penală?
2.1. Verbiaj polemologic
Ineluctabil, astăzi, apolitismul este dezvăluit într -o cale apolinică, pe când politicul,
din ce în ce mai necizelat, trudește a fi recunocut într -o manieră cumpătată, însă,
concomitent, în realitatea imediat -obiectivă, vărsându -se într -un chip dionisiac. Având în
spectru năzuința explicitării, găsim hotărnicirea ideatică a „polemol ogiei” de înțelesul
bătătorit, peiorativ, ce tinde spre o consimilitudine cu noțiunea de „politică”, drept o condiție
sine qua non . Prin urmare, polemologia ar înfățișa o ramură a științelor politice care
cercet ează războaiel e ca fenomene sociale6. Un element d efinitoriu al adunărilor multiplelor
partide este redat de zarva iscată rutinier vizavi de orișice chestiune străină ordinii diurne
preștiute în raport cu analizele ce trebuiau solemn tratate. Admiterea înrămării elementului
periodic duce, fără ezitări, la o circumspecție dură în privința bizuirii pe orânduirea
consacrată din cauza suspensiilor intervenite, lucid, pe fundalul un or flecăreli lipsite de rost.

1 Cele care p roduc rău superfluu, având efecte nediscriminante ori susceptibile de a genera
repercusiuni întinse, grave și durabile asupra ambientu lui natural fiind interzise. A se vedea A.
Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public : sinteze , Ed. a 9 -a, ed. C.H. Beck, București, 2018,
p. 477; B. Onica -Jarka, op. cit. , p.129; S. Scăunaș, op. cit. , p. 358.
2 Pe larg, a se vedea B. Onica -Jarka, op. cit. , pp. 140 -143; E.E. Popescu, Drept internațional umanitar
–Dreptul conflictelor armate –Dreptul războiului , ed. Universul Juridic, București, 2011, pp. 15 -20.
3 Mai mult decât un franțuzism injust ajuns desuet, vocabula în cauz ă denumește atât o specie de
insultă, cât și o excentricitate. A se vedea Dictionnaire de l ’Académie française , 5e édition, Paris,
1798, p. 1654. Telegrafic, inv ocăm prevederile art. 227 al Trait é de Versailles (Librairie militaire
Berger -Levrault, Paris, 1919, p. 108) care dictează învinuirea publică a fostului împărat german
Wilhelm al II -lea de Hohenzollern pentru „ ofensa supremă adusă moralei internaționale (…)” și
reliefăm truismul n epărtinirii în calificarea unei atrocități drept ceva semeț, extravagant, deoarece ar
fi nerațională privarea de comparație a infamiilor. De exemplu, după cum s -a spus, „uneori chiar și
oamenii iluștri poartă responsabilitatea celor mai oribile crime” – V.V. Pella, Criminalitatea
colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului , ed. Hamangiu, București, 2017 , p. 174.
4 D. Botău, Aplicarea dreptului internațional general în subsistemul CEDO : cazul Kononov , ed.
Hamangiu, București, 2013, p. 28 0.
5 Al. Camus, Le Mythe de Sisyphe , Les Éditions Gallimard, Paris, 1942, p. 5.
6 V. Secăreș, Polemologia și problemele păcii , ed. Politică, București, 1976, p. 19.

7
În literatura de specialitate franceză ansamblul regulilor juridice naționale ce
organizează relațiile statului cu alte subiecte ale dreptului internațional poartă denumirea de
„drept al relațiilor externe”1, în care Constituția este un izvor de importanță primordială,
determinând condițiile participării statului la scena internațională2. Din punctul nostru de
vedere, o asemenea abordare este calică, neajunsul nefiind cel al problematizării, ci „doar”
cel al inanit ății cercetării , ostensibila ramură de drept încorporându -se, de fapt, în domeniul
suveranității externe, la rându -i tratată de dreptul constituțional3.
În consonanță cu prescripțiile art. 10 din Constituția României, statul român întreține
și dez voltă relații pașnice cu toate statele, întemeiate pe principiile și pe celelalte norme
general admise ale dreptului internațional4, iar, consecutiv, lecturând art. 11, se obligă să
îndeplinească întocmai și cu bună -credință obligațiile ce -i revin din tratatele la care este
parte.
Astfel, este evident că diplomația și reacția la război aparțin doar statului, el având
monopol asupra acestora5, persoanele private fiind excluse de la astfel de deliberări și
orientări , o potențială ingerință a acestora în trunind elementele constitutive ale infracțiunii
de uzurpare a calităților oficiale6.
Sintetic, evocăm atribuțiile Parlamentului ce sunt tangențiale ariei devizului în speță,
și anume legiferarea organică a structurării Consiliului Suprem de Apărare a Țării, regimului
stării de mobilizare parțială sau totală a forțelor armate, stării de război7, precum și pe cel al

1 Él. Zoller, Droit des relations extérieures , Presses Universitaires de France, Paris, 1992, p. 11.
2 Idem , p. 14.
3 În doctrina română , este apreciată atât ca element al statului – T. Drăganu, Drept constituțional și
instituții politice : Tratat elementar , vol. I, ed. Lumina Lex, Cluj -Napoca, 1998, p. 204 –, cât și ca
funcție a statului – I. Muraru, E. -S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice , Ed. a 12 -a,
vol. II, ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 49.
4 S-a susținut că prin edictarea aces tui articol legiuitorul constituant a vizat întemeierea raporturilor
statului nostru cu alte state nu doar pe principiile generale ale dreptului internațional, cât și pe temeiul
unor „tratate istorice” – A se vedea M. Constantinescu în I. Muraru, M. Consta ntinescu, A. Iorgovan,
E.-S. Tănăsescu, Constituția României revizuită : comentarii și explicații , ed. All Beck, București,
2004, p. 12. În realitate, așa cum judicios s -a afirmat în doctrină, există două categorii de norme
internaționale cărora li s -a recunoscut valența în dreptul intern: principiilor și normelor generale –
cutumelor – (art. 10), respectiv normelor convenționale (art. 11) – Pe larg, T. Drăganu, op. cit. , pp.
87-88; .
5 Él. Zoller , op. cit. , p. 16.
6 Idem , p. 18. În cazul acestei infracțiuni, subiectul pasiv principal este statul, iar cel secundar unitatea
sau instituția care realizează autoritatea de stat – C. Rotaru în C. Rotaru, A. -R. Trandafir, V. Cioclei,
Drept penal : partea specială II : Curs tematic , Ed. a 3-a, ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 20. În
doctrină s -a exteriorizat și opinia, pe care nu o împărtășim, cum că subiectul pasiv principal ar fi
instituția ce înfăptuiește autoritatea de stat – M. Udroiu, Drept penal : partea specială , Ed. a 5 -a, ed.
C.H. Beck, București, 2018, p. 354.
7 Împrejur ări în care Camerele Parlamentului își desfășoară activitatea în ședință comună, potrivit
art. 65 alin. (2) lit. c)-d), g) din Constituție.

8
stării de asediu sau de urgență. În prima situație, Camera de reflecție, în sensul de întâi
sesizată, va fi Camera Debutaților, î n celelalte două acest rol revenind Senatului .
O focalizare mai precisă se impune asupra Președintelui României , organ de vârf al
puterii executive1, exponent al statului și garant al independenței naționale, al unității și al
integrității teritoriale a țării, care, în cele din urmă, „se indentifică cu statul român”2.
Credem că autorul citat dă glas unei aserțiuni care s -ar fi dorit inebranlabilă. În mod
simbolic, s -ar putea accepta această echivalență, dar, cu toate acestea, doar în mod limitat,
realizând o analogie al cărei autor să fie un figurant „străin”, dotat cu personalitate juridică
internațională, drept persoană morală, în condițiile supozabile ale încheierii unei înțelegeri
cu statul român, înțelegere în final semnată de Președintele României.
În domeniul apărării, Președintele : este comandantul forțelor ar mate3, îndeplinind
totodată și funcția paronimă în Consiliul Suprem de Apărare a Țării; poate, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului4, declara mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate5, cu

1 În doctrina franceză se considera că Președintele poartă doar în mod nominal titlul de „șef al puterii
executive”, în realitate Parlamentul fiind singurul organ „adevărat și perfect al națiunii” – R. Carré
de Malberg, Contribution à la Théorie générale de l’État , Tome Deuxième, Libraire de la société du
Recueil Sirey, Paris, 1922, pp. 405 -406; sau chiar că nu ar avea decât un rol decorativ, fiind doar un
figurant – H. N ézard , Éléments de droit public , Troisième édition , Rousseau & CIE Éditeurs, Paris ,
1922, p. 193; G. J èze, Éléments du droit public et administratif , V. Giard & E. Brière Libraires –
Editeurs , Paris, 1910, p. 33.
2 C. Ionescu, Instituții politice și drept constituțional , ed. Juridică, București, 2006, p. 403. Este de
menționat și că, în litera legii fundamentale, Parlamentul reprezintă „poporul român” [art. 61 alin.
(1)] , în timp ce, după cum am arătat, Președintele reprezintă „statul român”[art. 80 alin. (1)].
3 S-a apreciat că ar fi fost corect ca textul [art. 92 alin. (1)] să vorbească de atribuția de „comandant
suprem” al forțelor armate – T. Drăganu, op. cit. , vol. II, ed. Lumina Lex, Cluj -Napoca, 1998, p. 256.
În mod similar, pentru a evita echivocul, Constituția Belgiei prevedea că Regele comandă „for țele
terestre și maritime”, (trecând totuși cu vederea peste forțele aeriene) – P. Errera, Trait é de droit
public belge : Droit constitutionnel. – Droit administratif , V. Giard & E. Bri ère Libraires -Éditeurs,
Paris, 1909, p. 291.
4 Puter ile Parlamentului (ca organ reprezentativ suprem al poporului) în această situație sunt „o
consecință irefutabilă a democrației, care este un regim al libertății în care oamenii rămân stăpânii
propriului destin ” și „garanții esențiale împotriva aventurilor ne săbuite .” – Él. Zoller, op. cit. , p. 235.
Prin această abordare, „se vădește primordialitatea Parlamentului.” – M. Constantinescu în I. Muraru,
M. Constantinescu, A. Iorgovan, E. -S. Tănăsescu, op. cit. , p. 150.
5 Sintagma declarării „stării de război” se r egăsește în mai multe Constituții ale statelor europene [Șt.
Deaconu (coord.), Codex constituțional : constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene , vol. I –
II, Monitorul Oficial R.A., 2015 ] (exemplificativ, Austria, Belgia, Croația, Franța, Italia), uneori
chiar alături de cea a „declarării războiului”. Cu toate acestea, suntem de părere că, cel puțin ultima
formulare poate fi nefericită , mai ales în contextul în care art. 2 al Cartei Organi zației Națiunilor
Unite și al promovării constante a păcii ca sentiment și valoare mai mult decât studiu irenologic,
deoarece nu face diferența între declararea războiului ca răspuns la o agresiune, ori ca a afirmare a
uneia. Chiar și în doctrină se exprim ase, raportat la aceeași enunțare, că „declarația de război a căzut
în desuetudine” – Él. Zoller , op. cit. , p. 85; I. Cloșcă, Conflictele armate și căile soluționării lor , ed.
Militară, București, 1982, p. 131. O abordare conformă se găsește în art. 115a a l Legii fundamentale
a Republicii Federale Germania, anume: „declararea stării de apărare”.

9
excepția situațiilor eminente, în care hotărârea sa este supusă ulterior aprobării ; lua măsuri
pentru respingerea agresiunii , aducându -le neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr -un
mesaj. Coroborând însărcinările menționate cu alin. (2) al art. 100 din Constituție,
conchidem în sensul c ă, pentru decretele normative prin care s -au exercitat ultimele două1,
este necesară și contrasemnătura primului -ministru.
Doctrina majoritară exonerează Președintele țării de răspundere în cazurile în care
decretul (fie el normativ sau individual, s.n.) a fost contrasemnat, atrăgând, dacă va fi cazul,
direct, responsabilitatea primului -ministru și, indirect, a întregului Guvern2.
Nu putem fi de acord cu această poziție, pornind în detractarea ei chiar de la
circumstanțele antecedente . Este adevărat că până la intrarea în vigoare a Noului Cod penal
punerea sub acuzare a Președintelui pentru înaltă trădare putea fi problematică, întrucât nici
conținutul infracțiunii și nici sancțiunea aplicabilă nu erau prevăzute în acel moment, de lege
ferenda rostindu -se necesitatea unei incriminări de sine -stătătoare , însă, cu toate acestea, de
lege lata apreciindu -se că noțiunea viza o denominație generică pentru o categorie de
infracțiuni prin care șeful de stat își încalcă în mod flagrant obligația de fidelitate față de țară
și prejudiciază grav interesele statului român3, se poate susține, implicit, și posibilitatea

1 Decretele Președintelui pot fi semnate doar de către acesta – R. Carré de Malberg, op. cit. , Tome
Deuxième , p. 101 , neputând realiza o delegare de semnătură – M. Hauriou, Précis de droit
administratif contenant le droit public et le droit administratif , L. Larose & Forcel Éditeur s, Paris,
1893, p. 279 . Neprevăzându -se expres posibilitatea delegării (de semnătură/ atri buții), este evident
că, și în dreptul nostru, doar Președintele poate semna respectivele decrete – Ov. Podaru, Drept
administrativ : curs universitar : actul administrativ , vol. I : Repere pentru o teorie altfel , ed.
Hamangiu, București, 2010, p. 99.
2 M. Constantinescu în I. Muraru, M. Constantinescu, A. Iorgovan, E. -S. Tănăsescu, op. cit. , p. 156;
C. Ionescu, op. cit. , p. 422; I. Muraru, E. -S. Tănăsescu, op. cit. , p. 249 ; M. Preda, Tratat elementar
de drept administrativ român , ed. Lumina Lex, Bucureș ti, 1996, p. 324; „Președintele nu răspunde
politic în fața Parlamentului, ci în fața corpului electoral” – I. Deleanu, Instituții și proceduri
constituționale : în dreptul român și în dreptul comparat , ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 729,
respectiv p. 736.
3 F. Streteanu, Tratat de drept penal : Partea generală , vol. I, ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 223 ;
D. Nițu, Imunitatea șefului de stat în dreptul penal , ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 95. În
doctrina scrisă asupra părții speciale a Noului Cod penal s -a apreciat că, până la debutul aplicabilității
acestuia, exista un vid legislativ, iar, cel puțin în raport cu instituția Președintelui, noua in criminare
era necesară – S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea specială : analize, explicații, comentarii
: Perspectiva clujeană , ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 799; V. Cioclei în G. Bodoroncea
și colectivul, Codul penal : comentariu pe a rticole , ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 835. În
doctrina dreptului constituțional s -a arătat că este evident că expresia „înaltă trădare” a fost
dactilografiată în ideea conceperii ei drept formă agravată a infracțiunii de trădare, din prisma
subiectul ui activ circumstanțiat – T. Drăganu, op. cit. , vol. II, p. 164 – iar în dreptul administrativ a
fost considerată „trădare mai agravantă decât forma cea mai agravantă a infracțiunii de trădare” – A.
Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, ed. Nem ira, București, 1996, pp. 426 -427. În doctrina
franceză a începutului de secol XX s -a atras atenția asupra faptului că „Înalta Trădare” nu a primit
niciodată o definiție precisă, motiv pentru care într -o astfel de situație „ Parlamentul (s.n.) se
constitui e ca o instanță pentru judecarea Președintelui” – J.-B. Simonet, Traité élémentaire de droit

10
tragerii la răspundere a celui din urmă , dacă, prin intermediul unui decret , ce tr ebuia
contrasemnat de primul -ministru , s-a comis o faptă ce se circumscria conținutului trădării
(considerate, ipso facto , înalte) .
Chiar și în alte situații, s -a recunoscut răspunderea personal -instituțională a
semnatarilor în limitele prevăzute de Constituție, Președintele României răspunzând1,
eventual, în limitele art. 95, în cazul încălcării printr -o faptă gravă a legii bazale, în timp ce
primul -ministru , și, natural, întregul cabinet de miniștri, vor putea fi demi și, ca urmare a
adoptării de către Parlament a unei moțiuni de cenzură2.
Contrasemnătura ar avea o multiplă utilitate, angajând „personalitatea” prim –
ministrului , certificând semnătura Președintelui și atestând conformitatea decretului atât, cu
prevederile legale, cât și cu voința organului pe care îl reprezintă3, în lipsa ei decretul , privit
ca act administrativ complex4, neputând intra în vigoare, aplicarea lui silită fiind doar un fapt
juridic ilicit5.

public et administratif , Quatrième édition , F. Pichon, Succeseur, Éditeur , Paris, 1902, p. 97; Camera
Debutaților acuzând, Senatul judecând – G. Renard, Cours élméntaire de droit public , Libraire de la
société du Recueil Sirey, Paris, 192 2, p. 50 . Un asemenea punct de vedere nu putea fi primit atât timp
cât încălca flagrant principiul separației puterilor în stat, contopind răspunderea politică cu cea penală
și atribuind exercițiul puterii jurisdicționale în mod arbitrar legislativului – în același sens, cum că
responsabilitatea penală și politică ajung să se confunde până la o proximă imposibilitate de
distingere, a se vedea R. Carré de Malberg, Contribution à la T héorie générale de l’État , Tome
Premier , Libraire de la société du Recueil Sirey, Paris, 1920, p. 793; identic, cum că răspunderea
juridică nu poate fi cu totul disociată de cea politică, a se vedea și I. Deleanu, op. cit. , p. 729. De
altfel, chiar și în l iteratura juridică română s -a spus că „Parlamentul, hotărând punerea sub acuzare
și trimiterea în judecată (…), stabilește și gravele fapte pe care i le pune în seamă” (M. Preda, op. cit. ,
p. 326), încălcându -se, de această dată, principiul legalității i ncriminării și al pedepsei, Parlamentul
având la dispoziție, în mod discreționar, aprecierea și posibila șicanare a executivului, încălcând, în
cele din urmă, chiar principiul separației puterilor în stat. În același sens, I. Deleanu, op. cit. , pp. 730-
731.
1 Referitor la imunitatea șefului de stat, a se vedea infra , p.
2 T. Drăganu, op. cit. , vol. II, pp. 275 -276. De altfel, chiar din punct de vedere administrativ,
semnatarul și contrasemnatarul sunt considerați coautori ai actului emis în aceste ci rcumstanțe, astfel
încât ar fi stupid să se considere că doar unul dintre aceștia va răspunde – a se vedea, pe larg, în acest
sens, Ov. Podaru, op. cit. , p. 142.
3 I. Deleanu, op. cit. , p. 736; M. Preda, op. cit. , p. 324; H. Berthélemy, Traité élémentaire de droit
administratif , Neuvième édition , Rousseau & CIE Éditeurs, Paris, 1920, p. 127 .
4 I. Deleanu, op. cit. , pp. 735 -736; Ov. Podaru, op. cit. , pp. 47 -48.
5 Ov. Podaru, op. cit. , p. 142. Autorul citat analizează situația lipsei contrasemnăturii, asimilând sau
ignorând supoziția unei semnături venind din partea unei alte persoane (care poate sau nu să
îndeplinească exercițiul autorității de stat). Opinăm spre soluția considerării decretului inexistent,
atunci când se prezintă doar cu semnătura Președintelui, respectiv spre soluția sancțiunii cu nulitate
atunci când iscălitura observabilă este doar cea a prim -ministrului, ori a unui alt ins ce se alătură
semnăturii Președintelui, în aceste cazuri, lesne de observat, fiind vorba de necompetență
(„incompetență” cum a fost numită în dreptul francez) – H. Berthélemy, op. cit. , p. 127. În doctrina
românească s -a exprimat și un alt punct de vedere, anume cel al sancționării cu nulitate a d ecretului
prezidențial lipsit de semnătura primului -ministru – A. Iorgovan, op. cit. , vol. II, p. 414.

11
2.2. Reversiune penală
Literatura criminologică a dat glas unui truism incontestabil, chiar dacă, penalmente
vorbind, se ivește abracadabrant : ființa umană a încălcat legea penală înainte ca ea să existe1;
lesnicios, a singularizat, prin comportamentismul neasemuit, isprave elaborate , dinainte de
a-i putea fi, principial și chibzuit, reproșate ca infracțiuni săvârșite , care sunt meșteșugite
după chipul și asem ănarea sa , printr -o laborioasă gestație pansivă, astfel că, s -ar putea edicta
chiar noema „primului om ce făptuiește” ca izvor de drept2. De la sine înțeles , norma de
drept penal nu creează conduite imputabile, ci osândește o purtare susceptibilă de o
efervescență malignă retrospectivă3.
Războiul este considerat „cea mai monstruoasă crimă care a putut fi imaginată
vreodată de spiritul uman”, o altă optică neputând fi imaginată, considerând compunerea sa
din alte multiple și odioase crime4, din acest motiv prevenția lui, a genocidului și a crimelor
împotriva umanității reprezentând o sarcină vitală a criminologilor5.
Observabil ca relaționare tranzitivă exclusivă a statelor6, războiul este, la răstimpuri,
și modulul fizionomiei unor operațiuni grosiere, care, din cordialitate explicitat, denotă
valoarea absolută, arareori identificată progresiv, între limitele sale, pentru a nu spolia
supraviețuitorii ori din neștiință, valoare depărtată de faptul împotmolirii într -un cerc vicios
al unei cvadraturi7.

1 V. Cioclei, Manual de criminologie , Ed. a 8 -a, ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 12 și autorii citați;
R. de la Gr asserie, Des principes sociologiques de la criminologie , V. Giard & E. Brière Libraires –
Editeurs , Paris, 1901, p. 332 -333; I. Oancea, Probleme de criminologie , ed. All Educational S.A.,
București, 1998, p. 3 și urm.
2 Indiferent de nonconformismul arhitecturii sale bio -psiho -sociale și de teoriile criminologice
corolare susținute. În sens restrâns, ca un soi de „precedent”, în sens larg, statistic și sociologic, ca
expunere de motive pentru o nouă incriminare datorată maselor gregare ce persistă într -o asemenea
conduită antisocia lă sau sfidătoare patrimonial – „își făceau rău unii altora fără a vrea și, pur și
simplu, deoarece erau fiecare pentru celălalt reprezentanții trebuinței strâmtorate și crude în care
trăiau” (Al. Camus, Primul om , ed. Rao, București, 2014, p. 107). Pentru o critică seducătoare a
paradoxului, a se vedea R. de la Grasserie, op. cit. , pp. 342 -343. Printre altele, autorul citat arată că
„le droit penal est de droit étroit” (legea penală este o ramură de drept restrâns ă).
3 V. Cioclei, op. cit. , p. 12 ; I. Oancea, op. cit. , p. 8; Gh. Bunea, Criminologie : note de curs , ed.
Risoprint, Cluj -Napoca, 2018, p. 4 și urm.
4 V.V. Pella, op. cit. , p. 145 ; A. Bello, Operas completas , vol. X: Derecho Internacional , Impreso
por Pedro G . Ramírez , Santiago de Chile, 1886, p. 193.
5 F. Adler, G.O.W. Mueller, W.S. Laufer, Criminology , Second edition, McGraw -Hill Inc, New
York, 1995 ., p. 5. Pe larg, a se vedea infra , p.
6 E.E. Popescu, op. cit. , p. 50; G. Geamănu, op. cit. , p. 731; V. Gherghescu, I. Cloșcă, op. cit. , p. 187;
A. Năstase, B. Aurescu, op. cit. , p. 475; B. Onica -Jarka, op. cit. , p. 12.
7 Deși la finalul ostilităților se poate constata cu ușurință un bilanț al costurilor conflictului armat
imediat , este aproape imposibil de imaginat ecoul anumitor fapte mediate ce au avut loc pe fundalul
(în repausul) raidului și care au dus la necesitatea convenirii asupra unor protecții speciale în dreptul
internațional umanitar: 1. Protecția popula ției civile, 2. Protecția răniților, bolnavilor, naufragiaților;
3. Protecția proprietății culturale; 4. Protecția mediului înconjurător.

12
În astfel de situații, nu ar fi epatantă conștientizarea legitimării criminalității reale
drept cifră neagră a criminalității1.
Dreptul la viață este unul absolut, chiar dacă poate căpăta anumite limitări2, printre
care se învederează relativizarea sa în vremurile de război, care este actul extrem al violenței
legitime3, circumstanță în care, uciderera unui inamic, cu respectarea dreptului conflictelor
armate, nu atentează la absolutismul dreptului vital4. Achiesăm la proclamarea inepției
înveșnicirii acestor nelegiuiri ca urmare a revendicării datoriei supreme5 de la omenire, care,
prin natura ei, nu este neapărat (s.n.) criminală6.

2.2.1. Drept penal internațional – Drept internațional penal
Debutul secțiunii va orbita în jurul ecourilor doctrinare care ar pleda în favoarea
accesiunii nomenclaturii „interstatal” pe lângă ansamblul dreptului cu rudimente de
extraneitate , pe motiv că statul poate cuprinde mai multe națiuni, fiind bine definit ju ridic,
iar nu vag și etnic7.
Țelul nostru este de a impulsiona abdicarea concepției reproduse printr -o persuasiune
dialectică. Aspirația spre umanizarea dreptului internațional este o taină la fel cum gravitarea
umanismului în jurul individului ar fi o noutate8. Noțiunea „națiunii” nu trebuie confundată
cu generația prezentă9, înaintașă, cel mai adesea , statul ui, devenind, dintr -o individualitate
sociologică, una juridică10.
Propensiunea spre botezarea dreptului în discuție ca „internațional” cartografiază
omogenizarea coloritului mondial, dincolo de conturul dat de frontiere, reunind națiunile cu
minoritățile învecinate și, inductiv, sferic, toată lumea.
Partizanii transfigurării întru „interstatalitate” neglijează și aspectul semantic extern.

1 Gh. Bunea, op. cit. , pp. 3 -4; V. Cioclei, op. cit. , p. 21; I. Oancea, op. cit. , pp. 44 -45.
2 J.-Fr. Renucci, op. cit. , p. 89; C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole , vol. I: Drepturi și libertăți , ed. All Beck, București, 2005, p. 188 . În sensul că ar avea o forță
incertă, a se vedea R. Chiriță, op. cit. , p. 32 și urm.
3 A.-G. Heffter, Derecho internacional público de Europa , Librería de Victoriano Suárez, Madrid,
1875, p. 244.
4 S. Bogdan, D. -A. Șerban, Drept penal : partea specială : infracțiuni contra persoanei și contra
înfăptuirii justiției , ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 19 și doctrina străină citată.
5 Conform art. 55 din Constituție, cetățenii au îndatorirea fundamentală de a apăra România.
6 La Fontaine, apud V.V. Pella, op. cit. , p. 145.
7 V. Gherghescu, I. Cloșcă, op. cit. , pp. 17 -18; V.V. Pella, op. cit. , pp. 257 -258.
8 Referindu -ne la dreptul interna țional general, nu la cel umanitar, unde demonstrația aici pusă în
discuție reprezintă ipoteza de plecare: A. Năstase, B. Aurescu, op. cit. , p. 173; S. Scăunaș, op. cit. , p.
124; R. Miga -Beșteliu , Drept internațional : Introducere în dreptul internațional public , ed. All –
B, București, 1998, p. 145.
9 M. Djuvara, Teoria generală a dreptului , ed. A ll, București, 1995, p. 65 .
10 Ibidem ; I. Deleanu, op. cit. , pp. 334 -336. Art. 1 alin. (1) al Constituției statuează că „România este
stat național (…)”.

13
Consfințirea celei din urmă terminologii va dirigui, inevitabil, reorientarea (cel puțin
a) unei organizații internaționale cu vocație universală. Statornicia ar trebui, așadar, să
dicteze reintitularea Organizației Națiunilor Unite în „Organizația Statelor Unite”, care nu
ar fi decât un catalizator al unor abundente corelații și speculații legate de monismul , deja
conspirat, cu primatul Statelor Unite ale Americii1, care, de altfel, atât în limbaj uzual, cât și
juridic2, din rațiuni d e simplificare, sunt, cel mai des, rostite, doar ca „Statele Unite”.
Apreciind edificatoare probele furnizate, trecem la distincția nuanțată în doctrină
între dreptul penal internațional și dreptul internațional penal : întâiul este alcătuit din
normele ca re reglementează cooperarea juridică internațională în materie penală și normele
suverane regulatoare de competență în situațiile în care în raportul juridic întreg există un
numărător cu elemente de extraneitate, în timp ce ultimul cuprinde norme juridic e prin care
anumite fapte sunt incriminate ca infracțiuni în plan internațional3.
S-a apreciat că semnificația atașată dreptului penal internațional este „absolut
necorespunzătoare”, el trebuind să aibă ca obiect de reglementare exercitarea represiunii
faptelor ilicite care pot fi săvârșite de către state4. O asemenea opinie nu poate fi admisă și
rezidă , probabil, în o reminiscență a traducerii mot à mot oglindite5.
Diviziunea dreptului în public și privat vizează inclusiv dreptul interna țional6, ori,
așa fiind, este inexorabilă existența dreptului internațional penal ca ramură a dreptului
internațional public7, iar, recunoscând statele ca subiecte de drept ale sistemului final,
accepțiunea disidentului nu stă pe poziții.
În fine, d reptul penal internațional este o expansiune algoritmică a dreptului penal
intern relaționat, prin codificări bilaterale sau multilaterale, care ar putea avea aptitudinea de
a fi extrapolat global, însă pentru a facilita demersul procedural al admonestării încălcărilor
dreptului internațional penal, nu pentru a făuri norme jus cogens .
Cu acest prilej, nu trucăm deziluzia creată de absența replicii doctrinarilor la
dispozițiile art. 259 alin. (9) C.proc.pen., care, în mod denaturat, enunță că „dacă suspect ul

1 A se vedea, legat de acest subiect, cu titlu de exemplu, V. Cioclei, op. cit. , p. 177; J. Mayer, The
Dark Side: The Inside Story of How the War on Terror Turned Into a War on American Ideals , Scribe
Publications, 2008, p. 2; R. Kagan, Lumea clădită de Ame rica, ed. Humanitas, București, 2015, p. 2.
2 Exemplificativ, a se vedea – G. Renard, op. cit. , p. 21 („des États Unis”).
3 C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal : partea generală , ed. Universul Juridic, București,
2007, p. 20; F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal : partea generală , vol. I, ed. Universul Juridic,
București, 2014, p p. 24-25.
4 V.V. Pella, op. cit. , p. 255 -257.
5 Criminal law – Drept penal, International criminal law – Drept penal interna țional.
6 N. Popa, Teoria generală a dreptului , Ed. a 3 -a, rev., ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 66.
7 S. Sc ăunaș, op. cit. , p. 385.

14
sau inculpatul locuiește în străinătate (…), citarea se face potrivit normelor de drept
internațional penal aplicabile”1.
3. Concluzii
Fuzionând percepțiile simțite și etalate, cristalizăm gândul imperativului aglutinării
dreptului penal și a polemologiei, pentru a elabora un studiu vivifiant din prisma dezlegărilor
ce se pot oferi , altminteri pertractarea izolată a tezei arătându -se artificială și de prisos2.
Contextual, vorbim despre politica penală3, căci doar printr -o riguroasă acostare
internațională a acesteia se va putea ajunge „dacă nu la o pace definitivă, cel puțin la
eliminarea progresivă a violenței”4. Propagarea în dreptul intern este decelabilă, ilustrativ,
prin aclimatizarea dispozițiilor Statului d e la Roma în noul C.pen5. Dreptul internațional
umanitar este considerat o ramură a dreptului internațional public6. În ceea ce ne privește, ne
raliem opiniei contrare, penaliste7.
S-a spus că „nu ne putem aștepta ca acțiunile cele mai grave ale unei națiuni să fie
reflectarea directă a motivelor individuale ale cetățenilor săi” și că „în epoca contemporană
războiul se duce tot mai mult prin intermediul unor instituții”8, de parcă acestea nu sunt
conduse de cetățeni. Neintenționând a redacta o ax iomă nepregetată, atragem atenția că
poporul deține puterea politică și încredințează exercițiul acesteia organelor reprezentative9,
iar separația de plano a interesului , chiar și al unui singur individ, de cel al statului nu
corespunde realității, deoarece acestea pot fi reunite sub conceptul de interes național10.

1 A. Crișu, Drept procesual penal : partea generală , Ed. a 3 -a, rev. și adăug., ed. Hamangiu,
București, 2018, p. 568; Gh. Mateuț, Procedură penală : Partea generală , ed. Universul Juridic,
București, 2019, p p. 942-943; A. Zarafiu, Procedură penală : Partea generală. Partea specială , Ed.
a 2-a, rev. și adă ug., ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 285.
2 Necesitatea studierii războiului din punct de vedere politico -juridic a fost afirmată și în trecut : V.
Secăreș, op. cit. , p. 51; V. Isac, Dreptul istoric și pacea mondială , ed. Gîndirea Românească,
București, 1992, pp. 7 -8; D. Mazilu, Dreptul păcii , ed. All Beck, București, 1998, p. 70.
3 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. , pp. 22 -23; C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român : Partea
generală , Ed. a 2 -a, rev. și adăug., ed. Universul Juridic, București, 2016, p. 31.
4 V.V. Pella, op. cit. , p. 149.
5 L.-V. Lefterache, Drept penal : partea generală : curs pentru studenții anului II , ed. Hamangiu,
București, 2016, p. 16.
6 A. Năstase, op. cit. , p. 474; B. Onica -Jarka, op. cit. , p. 11; E.E. Popescu, op. cit. , p. 49; S. Scăunaș,
op. cit. , p. 341; R. Cryer, H. Friman, D. Robinson, E. Wilmshurst, An introduction to International
Criminal Law and Procedure , Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 2014, p. 9.
7 Dreptul in ternațional penal înglobând dreptul internațional umanitar – C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. ,
p. 20; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit. , vol. I, p. 25. Un autor a mers până în punctul ilogic de a susține
că dreptul internațional umanitar absoarbe dreptul inter național penal – E.E. Popescu, op. cit. , p. 49.
8 V. Secăreș, op. cit. , pp. 93-96.
9 C. Ionescu, op. cit. , p. 210; I. Deleanu, op. cit. , p. 718; I. Muraru, E. -S. Tănăsescu, op. cit. , p. 236.
10 Él. Zoller, op. cit. , p. 19; pentru teza conform căreia atrocitățile internaționale „nu sunt decât
rezultatul inspirației directe a claselor conducătoare”, a se vedea, V.V. Pella, op. cit. , p. 160 și urm.

15
Capitolul II – Specialitatea încadrării juridice a Titlului „XXII” din C.pen.

1. Expozițiune diacronică1
Inventariind valorile sociale proteguite în apropierea debutării rebutului veac
lugubru, vom socoti ideologiile ce au fost temelia clasării în secolul XIX : sacralitatea și
laicismul. În unele state, primordiala solicitudine era captivată de vexarea religiei2, în timp
ce statele pe care le îmbrățișau fură absorbite de siguranța ce li se cuvenea pe plan intern și
extern3. Osândirea capitală fusese, în principiu4, abordabilă și metamorfozabilă, execuția ei
diferind de la o suveranitate la alta5. Lipsind orice preocupare umanitară, dacă nu pacifistă,
se putea înțelege și admira convingerea potrivit căreia „războiul este mijlocul cel mai pur
prin care statele încearcă să -și aplice voința”6.
Secolul XX, indubitabil recognoscibil ca răscruce a timpului glorios al drepturilor
omului și a celui oripilant al încălcării acestora7, a fost, dintr -o perspectivă vizionară, o vreme
de „beligeranță constructivă”8.
În prezent, tranziția spre omenesc, care niciodata nu ar putea fi prea „omenească”, a
dus la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanțe9 și la retrierea degresivă a valorilor
sociale ce trebuiesc păzite. Oglindind politica penală, obiectul juridic ilustrează criteriul de
înșiruire a infracțiunilor în Partea specială a C odului penal10. S-a opinat că supremația
persoanei, adoptată de noul C. pen., ar restabili o ierarhie corectă a valorilor protejate11, față
de reglementarea precursoare care apăra, în primul rând, siguranța statală .

1 Bibliografie generală: Fr. von Liszt (coord.), La législation p énale compar ée, 1er volume: Le droit
criminel des etats europ éens, ed. Pedone -Lauriel, Paris, 1894; T. Toader (coord.), Codex penal :
codurile penale ale statelor membre ale Uniunii Europene , vol. I -V, ed. C.H. Beck, București, 2018.
2 În Portugalia, fiind „crime contra reli giei regatului”, în timp ce în Finlanda erau considerate delicte.
3 De exemplu, Italia, Norvegia, Olanda, Spania, România (C. pen. din 1864 – Codul „Cuza”).
4 În unele state era abolită – Danemarca, Italia, Olanda . În Norvegia, deși era o „variantă”, nu a mai
fost aplicată din 1878. Cu toate acestea, în Italia, Portugalia și Belgia se putea aplica pedeapsa
capitală în conformitate cu prevederile codurilor militare.
5 În Franța și Germania se practica decapitarea (cu toporul, sabia sau ghilo tina), în Austria( -Ungaria)
spânzurarea . Pedeapsa cu moartea era existentă și în Suedia, Spania, Finlanda, Ungaria. În România
nu mai reprezenta o alternativă, aplicându -se, eventual, „munca silnică pe toată viața”.
6 H. Seuffert, Ein neues Strafgesetzbuch für Deutschland , ed. C.H. Beck, München, 1902, p. 16.
7 În același sens, V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal : partea specială (teorie și practică judiciară) ,
ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 17.
8 J. Ortega y Gasset, Tema vremii noastre , ed. Humanitas, București, 1997, p. 80 .
9 J.-Fr. Renucci, op. cit. , p. 524. Detaliat, a se vedea infra , p.
10 C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit. , p. 200; C. Mitrache, C. Mitrache, op. cit. , p. 148; L. -V. Lefterache,
op. cit. , p. 142; F. Streteanu, D. Nițu, op. cit. , vol. I, p. 268. În doctrină s -a spus că actuala
reglementare conține o ierarhizare eclectică a infracțiunilor – Al. Boroi, Drept penal : partea
specială , Ed. a 4 -a, rev. și adăug., ed. C.H. Beck, București, 2019, p. 5.
11 V. Cioclei, Drept penal : Partea specială I , Ed. a 3 -a, rev., ed. C.H. Beck, București, 2018, p. 1;
T. Toader, Drept penal român : partea specială , vol. I, ed. Universul Juridic, București, 2019, p. 16.

16
În ceea ce privește judecata noastră , arhitectura act ualului Cod nu concordă cu idealul
universal dezirabil, atât timp cât infracțiunile de genocid, contra umanității și de război apar
mai mult ca participante decât ocupante, chiar și a „ultimului loc”. În asentimentul nostru se
regăsesc și legiuitorii penal i ai mai multor state membre ale Uniunii Europene, incriminând,
liminar, categoria infracțiunilor la care am făcut referire1. Magistrală și salutară este opera
legislatorului francez , care intitulează prima carte specializată: „Despre crimele și delictele
comise împotriva persoanelor”2, bifurcând -o în două titluri: I. Despre crimele comise
împotriva umanității și speciei umane, respectiv II. Despre infracțiuni contra persoanei3,
sprijinind lema diseminării protecției dincolo de individ, vizând din ce în ce mai mult
salvarea speciei umane4.
Doctrina noastră nu este străină de o astfel de abordare, oscilându -se între plasarea
acestor infracțiuni la începutul sau sfârșitul Codului penal, ultima variantă având câștig de
cauză, în considerarea conținutul ui lor care absoarbe obiectul unor incriminări de sine –
stătătoare, absorție care face să apară „l ogic ca aceste infracțiuni să apară la sfârșit, după
încolonarea incriminărilor tipice”5. Simțământul nostru ne încredințează o altă panoramă
asupra prioritiz ării prototipurilor infracționale pentru cârmuirea „tertipurilor” internaționale,
o interversiune fiind numaidecât râvnită, cele din urmă distingându -se, de fapt, ca arhetipuri
ale unor „acte și reglementări juridice internaționale”6, dintre care evocăm clauza Martens7,
de-o aparte considerație.
Adițional, exceptând fluctuațiile limitelor de „tipizare” și reorientările manierelor de
săvârșire, legea penală în vigoare nu scoate la iveală noutăți inconceptibile, familiarizarea
coabit ând cu principiul nemo censeteur ignorarem lege , și, chiar de -ar face -o, apare mai
firească parcurgerea „recto -verso”8.

1 Ne referim la Croația, Estonia, Finlanda, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovenia, Ungaria.
2 Folosind pluralul substantivului „persoană”, legiutorul francez a evitat „profunda eroare ” de a
considera ace ste infracțiuni contra persoanei, când , de fapt, este vorba de „un grup de persoane” –
A.N. Trainin, Teoria generală a conținutului infracțiunii , ed. Științifică, București, 1959, p. 335.
3 T. Toader (coord.), op. cit. , vol. II, pp. 597 -603.
4 S. Scăunaș, op. cit. , p. 202.
5 V. Dongoroz (coord.), Explicații teoretice ale Codului penal român , vol. IV, ed. Academiei,
București, 1972, p. 914.
6 Gh. Nistoreanu (coord.), Drept penal : partea specială , Ed. a IV -a, ed. Europa -Nova, București,
1997, p. 680.
7 V. Constantin, op. cit. , pp. 435 -436 – această clauză „a permis, ca bază jurdică, incriminarea
principalilor criminali aduși în fața justiției după al doilea război monidal” ; A. Năstase, B. Aurescu,
op. cit. , p. 476; B. Onica -Jarka, Drept …. op. cit. , pp. 32-33; E.E. Popescu, op. cit. , pp. 66 -67.
8 De exemplu, în Partea generală a C. pen., în art. 183, se enunță înțelesul „consecințelor deosebit de
grave”, pentru a fi lesne de portretizat, mai apoi, sensul acestei sintagme în cazul în care este atașată
unei infracțiuni. Deși probabil mai „eliberată” astfel, Partea specială operează diametral opus, luând

17
De lege ferenda , puterea legislativă națională ar trebui să adopte o structură similară
dreptului penal francez1.
2. Aspecte privind denominația inculpărilor internaționale
Ratificarea Statului Curții penale internaționale prin Legea nr. 111/2002 a adus, pe
lângă incriminarea faptelor ce atrag competența Curții, pseudoprobleme terminologice:
crime internaționale2, infracțiuni internaționale3 ori „și -și”4? În realitate, este vorba despre o
babilonie impardonabilă . Trecând peste notorietatea autorității conceptuale aferente fiecăr ei
științe juridice incidente, există, după cum am arătat, vociferări simbiotice sau ch iar
propuneri de lege ferenda lipsite de noimă, care condamnă „vădita neconcordonață” în
raportul penal internațional -intern5.
Nu putem fi de acord cu o asemenea stare de fapt, precum nu putem tolera variațiunile
terminologice scuzate de o așa-zisă clasificare a infracțiunilor internaționale umanitar –
domeniale în crime și delicte.
În primul rând, chiar partizanii acestei dihotomii se prezintă bipolari în utilizarea
termenilor, cu excepția situaților în care consideră infracțiunea, implicit -poreclită, „ generic
crimă” .
În al doilea rând, chiar Statutul Curții penale internaționale, în art. 70 par. 1, folosește
noțiunea de „infracțiune”, nu pe cea de delict6, astfel că singura pereche contextuală, din
punct de vedere internațional, ar fi rela ționată crimă – infracțiune , pereche ce neagă orice
juxtapunere ori clasificare . Într-un studiu de specialitate s -a spus că traducerea articolului
menționat este nefericită, atribuind „infracțiunii sensul general de încălcare a dreptului”7. O

drept exemplu Titlul al II -lea, în care, la final, există un capitol distinct care vorbește despre
infracțiunile ce au produs consecințe deosebit de grave, trimițând, in concreto , la niște cifre, care nu
permit o identificare neîntârziată.
1 De altfel, s -a și spus că „genocidul este poate cea mai gravă infracțiune care poate fi săvârșită în
societatea contemporană” – M.-A. Hotca, Codul penal : comentarii și explicații , ed. C.H. Beck,
București, 2007, p. 1571 .
2 V. Gherghescu, I. Cloșcă, op. cit. , p. 342; S. Scăunaș, op. cit. , p. 390; B. Onica -Jarka, Jurisdicția
internațională penală , Ed. a 2 -a, rev., ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 6 și urm.
3 Al. Boroi, op. cit. , p. 860 și urm.; V.V. Pella, op. cit. , p. 262 și urm.; Gh. Diaconescu, C. Duvac,
Tratat de drept penal : partea specială , ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 1142; O. -A. Stoica, Drept
penal : partea specială , ed. Didactică ș pedagogică , București, 1976, p. 471.
4 G. Geamănu, op. cit. , p. 803; A. Năstase, B. Aurescu, op. cit. , p. 408; E.E. Popescu, op. cit. , p. 171
– autorii citați le consideră (cele mai grave) infracțiuni care poartă „denumirea generică de crimă”;
D. Coman, V. Ponta, Răspunderea în dreptul internațional umanitar , ed. Universul Juridic,
București, 2010, p. 239 („crime”), p. 248 („infracțiuni” ); M.-A. Hotca, op. cit. , p. 1571 – „Genocidul
este o crimă (…). Infracțiunea de genocid (…)”.
5 V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit. , pp. 965 -966.
6 În limba engleză s-a utilizat termeul „offence”, „delict” având o conotație esențialmente civilistă ;
iar versiunea franceză a statului, la rândul ei, nu a utilizat cuvântul „délits”, ci „ atteintes” .
7 B. Onica -Jarka, Jurisdicția … op. cit. , p. 6.

18
lectură aten tă relevă elucubrația autoarei, întrucât faptele la care se referă acel paragraf
personifică infracțiuni contra înfăptuirii justiției internaționale .
În al treilea rând, C.P.I. are o competență complementară declarată, statele semnatare
având atât datoria transpune rii pe plan intern a conduitelor ce ar atrage exercitarea jurisdicției
internaționale, cât și obligația purcederii naționale la imputare1. Din acest considerent mai
ales, este inacceptabilă propunerea „ de lege ferenda ” a redenumirii celu i de al XII -lea Titlul
al C. pen. prin întrebuințarea substantivului „crime”, deoarece legea noastră nu operează cu
acest concept.
Recomandăm, de lege lata , abandonarea tuturor vocabulelor menționate, din pricina
sinonimiei deconcertante ce persistă între acestea, și „emigrarea” spre cuvântul „erate”. În
virtutea poziționării, cele din urmă laturi obiective depinzând de cele (mai) dintâi, alegoria
aparentă tinde spre a fi pertinentă.
O anagramă poate reaminti de italienescul „ reato ”2, iar cei ce săvârșesc eratele ar fi
identificați drept „scelerați”.
3. Al XII -lea Titlu din Partea specială a Codului penal
3.1 Problematică . Plan
Anvergura descifrabilă a repercusiunilor fixate de atentarea ori consumarea oricăreia
dintre cele șapte erate incluse în acest ultim titlu acuzator poate fi, fără teama de a greși sau
exagera, mai mult decât simbolic, apocaliptică.
Trei erate constituente nu își găsesc omoloagele în vechiul C. pen., legiuitorul
inspirându -se, în transpunerea sa, din statului C.P.I .3: Infracțiunile contra umanității (art.
439), Utilizarea de metode interzise în operațiunile de luptă (art. 443), Utilizarea de mijloace
interzise în operațiunile de luptă (art. 444)4.
Deoarece elementul material al acestor purtări este eterogen și, des, sinusoidal , cu
referiri la laturile obiective ale unor infracțiuni de sine -stătătoare, în analizele ce se vor
așterne nu se va insista asupra reliefării caracteristicilor nelegiuirilor încorporate5, cu
excepția ipotezelor în care, din pricina „specialității” avute în vedere, lămuriri riguroase se
impun.

1 „Competența Curții este atrasă doar în cazurile în care despre un stat se dovedește că nu vrea sau
nu poate să asigure desfășurarea unui proces în limitele recunoscute pe plan universal.” – D. Coman,
V. Ponta, op. cit. , p. 205.
2 A. Rocco, L’oggetto del r eato e della tutela giuridica penale , Fratelli Bocca Editori, Torino, 1913.
3 Pentru o identificare și corelare punctuală, a se vedea A. Vlășceanu, A. Barbu, Noul cod penal :
comentat prin raportare la Codul penal anterior , ed. Hamangiu, București, 2014, pp. 971 -983.
4 S. Bogdan (coord.), op. cit. , pp. 864, 876 și 879.
5 Pentru care facem trimitere la reputații în domeniu: S. Bogdan (coord.), op. cit. ; Al. Boroi, op. cit. ;
V. Cioclei, Drept penal … op. cit .; T. Toader, op. cit .

19
3.2 Genocidul – art. 438 C. pen.

20

Referințe bibliografice

I. Tratate, cursuri universitare
1. F. Adler, G.O.W. Mueller, W.S. Laufer, Criminology , Second edition, McGraw -Hill Inc,
New York, 1995;
2. A. Bello, Operas completas , vol. X: Derecho Internacional , Impreso por Pedro G.
Ramírez, Santiago de Chile, 1886;
3. H. Berthélemy, Traité élémentaire de droit administratif , Neuvième édition, Rousseau
& CIE Éditeurs, Paris, 1920;
4. C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole , vol. I:
Drepturi și libertăți , ed. All B eck, București, 2005;
5. G. Bodoroncea și colectivul, Codul penal : comentariu pe articole , ed. C.H. Beck,
București, 2014;
6. S. Bogdan (coord.), Noul Cod penal. Partea specială : analize, explicații, comentarii :
Perspectiva clujeană , ed. Universul Juridic, Bu curești, 2014;
7. S. Bogdan, D. -A. Șerban, Drept penal : partea specială : infracțiuni contra persoanei și
contra înfăptuirii justiției , ed. Universul Juridic, București, 2017;
8. D. Botău, Aplicarea dreptului internațional general în subsistemul CEDO : cazul
Kononov , ed. Hamangiu, București, 2013, p. 280;
9. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal : partea generală , ed. Universul Juridic,
București, 2007;
10. Gh. Bunea, Criminologie : note de curs , ed. Risoprint, Cluj -Napoca, 2018;
11. R. Carré de Malberg, Contribution à la Théorie générale de l’État , Tome Premier,
Libraire de la société du Recueil Sirey, Paris, 1920;
12. R. Carré de Malberg, Contribution à la Théorie générale de l’État , Tome Deuxième,
Libraire de la société du Recueil Sirey, Paris, 1922;
13. R. Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului : comentarii și explicații , ediția a
2-a, ed. C.H. Beck, București, 2008;
14. V. Cioclei, Manual de criminologie , Ed. a 8 -a, ed. C.H. Beck, București, 2019;
15. V. Constan tin, Drept internațional , ed. Universul Juridic, București, 2010;
16. I. Cloșcă, Conflictele armate și căile soluționării lor , ed. Militară, București, 1982;
17. A. Crișu, Drept procesual penal : partea generală , Ed. a 3 -a, rev. și adăug., ed.
Hamangiu, București, 2018;
18. R. Cryer, H. Friman, D. Robinson, E. Wilmshurst, An introduction to International
Criminal Law and Procedure , Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge,
2014;
19. Șt. Deaconu (coord.), Codex constituțional : constituțiile statelor m embre ale Uniunii
Europene , vol. I -II, Monitorul Oficial R.A., 2015;
20. I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale : în dreptul român și în dreptul
comparat , ed. C.H. Beck, București, 2006;
21. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului , ed. All, București, 1995;
22. H. Donnedieu de Vabres, Introduction a l’étude du droit pénal international , Librairie
de la société du Recueil Sirey, Paris, 1922;
23. T. Drăganu, Drept constituțional și instituții politice : Tratat elementar , vol. I -II, ed.
Lumin a Lex, Cluj -Napoca, 1998;

21
24. P. Errera, Traité de droit public belge : Droit constitutionnel. – Droit administratif , V.
Giard & E. Bri ère Libraires -Éditeurs, Paris, 1909;
25. G. Fábian, Drept internațional public : note de curs , ed. Hamangiu, București, 2019;
26. P. Fauchille, Traité de droit international public , Tome II – Guerre et Neutralité ,
Rousseau & CIE Éditeurs, Paris, 1921;
27. G. Geamănu, Drept internațional contemporan , ed. Didactică și pedagocică, București,
1965;
28. V. Gherghescu, I. Cloșcă, Reguli de drept internațional privind starea de pace și starea
de război , ed. Militară, București, 1972;
29. R. de la Grasserie, Des principes sociologiques de la criminologie , V. Giard & E. Brière
Libraires -Editeurs, Paris, 1901;
30. M. Hauriou, Précis de droit administratif contenant le droit public et le droit
administratif , L. Larose & Forcel Éditeurs, Paris, 1893;
31. A.-G. Heffter, Derecho internacional público de Europa , Librería de Victoriano Suárez,
Madrid, 1875;
32. C. Ionescu, Instituții politice și drept const ituțional , ed. Juridică, București, 2006;
33. A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ , vol. II, ed. Nemira, București, 1996;
34. V. Isac, Dreptul istoric și pacea mondială , ed. Gîndirea Românească, București, 1992;
35. G. Jèze, Éléments du droit public et administr atif, V. Giard & E. Brière Libraires –
Editeurs, Paris, 1910;
36. L.-V. Lefterache, Drept penal : partea generală : curs pentru studenții anului II , ed.
Hamangiu, București, 2016;
37. Gh. Mateuț, Procedură penală : Partea generală , ed. Universul Juridic, București, 2019;
38. D. Mazilu, Dreptul păcii , ed. All Beck, București, 1998;
39. R. Miga -Beșteliu, Drept internațional : Introducere în dreptul internațional public , ed.
All – B, București, 1998;
40. C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român : Partea generală , Ed. a 2 -a, rev. și adăug.,
ed. Universul Juridic, București, 2016;
41. I. Muraru, E. -S. Tănăsescu, Drept constituțional și instituții politice , Ed. a 12 -a, vol. II,
ed. C.H. Beck, București, 2006;
42. I. Muraru, M. Constantinescu, A. Iorgovan, E. -S. Tănă sescu, Constituția României
revizuită : comentarii și explicații , ed. All Beck, București, 2004;
43. A. Năstase, B. Aurescu, Drept internațional public : sinteze , Ed. a 9 -a, ed. C.H. Beck,
București, 2018;
44. H. Nézard, Éléments de droit public , Troisième édition, Rousseau & CIE Éditeurs, Paris,
1922;
45. D. Nițu, Imunitatea șefului de stat în dreptul penal , ed. Universul Juridic, București,
2012;
46. I. Oancea, Probleme de criminologie , ed. All Educational S.A., București, 1998;
47. B. Onica -Jarka, Drept int ernațional umanitar : note aprofundate de curs , ed. Universul
Juridic, Ed. a 5 -a, rev. și adăug., București, 2018;
48. V.V. Pella, Criminalitatea colectivă a statelor și dreptul penal al viitorului , ed.
Hamangiu, București, 2017;
49. Ov. Podaru, Drept administrati v : curs universitar : actul administrativ , vol. I : Repere
pentru o teorie altfel , ed. Hamangiu, București, 2010;
50. N. Popa, Teoria generală a dreptului , Ed. a 3 -a, rev., ed. C.H. Beck, București, 2008;

22
51. E.E. Popescu, Drept internațional umanitar –Dreptul co nflictelor armate –Dreptul
războiului , ed. Universul Juridic, București, 2011;
52. M. Preda, Tratat elementar de drept administrativ român , ed. Lumina Lex, București,
1996;
53. G. Renard, Cours élméntaire de droit public , Libraire de la société du Recueil Sirey,
Paris, 1922;
54. J.-Fr. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului , ed. Hamangiu, București,
2009;
55. C. Rotaru, A. -R. Trandafir, V. Cioclei, Drept penal : partea specială II : Curs tematic ,
Ed. a 3 -a, ed. C.H. Beck, Bucure ști, 2019;
56. V. Secăreș, Polemologia și problemele păcii , ed. Politică, București, 1976;
57. J.-B. Simonet, Traité élémentaire de droit public et administratif , Quatrième édition, F.
Pichon, Succeseur, Éditeur, Paris, 1902;
58. F. Streteanu, Tratat de drept penal : Partea generală , vol. I, ed. C.H. Beck, București,
2008;
59. F. Streteanu, D. Nițu, Drept penal : partea generală , vol. I, ed. Universul Juridic,
București, 2014;
60. M. Udroiu, Drept penal : partea specială , Ed. a 5 -a, ed. C.H. Beck, București, 2018;
61. N. Villiaumé, L’esprit de la guerre , Didier et CIE Libraires -Éditeurs, Paris, 1861;
62. A. Zarafiu, Procedură penală : Partea generală. Partea specială , Ed. a 2 -a, rev. și
adăug., ed. C.H. Beck, București, 2015;
63. Él. Zoller, Droit des relations extérieures , Presses Universitaires de France, Paris, 1992;
II. Literatură universală
1. Al. Camus
2. D
III. Izvoare istorice
1. R.-J. Lifton, Medicii naziști : exterminarea medicală și psihologia și psihologia
genocidului , ed. Meteor Publishing, București, 2014;
2. P. Sands, East West Street ,