Verbal, Nonverbal Si Paraverbal In Cadrul Comunicarii Didactice In Ciclul Prescolar

Introducere. Motivația alegerii temei

Comunicarea, manifestare a relațiilor interumane

Delimitări conceptuale

Elementele componente ale comunicării

Emițătorul

Receptorul

Mesajul și efectele sale

Canalul de comunicare

Decodarea

Feedback-ul

Forme ale comunicării

Comunicarea orizontală și verticală

Comunicarea verbală, nonverbală și paraverbală

Comunicarea intrapersonală

Bariere în comunicare

Particularitățile psihologice ale copilului preșcolar

Factori determinanți ai dezvoltării psihice a copilului preșcolar

Dezvoltarea capacităților senzoriale, perceptive și reprezentative ale copilului preșcolar

Dezvoltarea limbajului în unitate cu dezvoltarea gândirii

Rolul memoriei afective și imaginației în dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară

Strategii de stimulare a atenției preșcolarului prin limbaj

Comunicarea didactică…….

Particularitățile comunicării didactice

Formele comunicării didactice

Implicații psihopedagogice ale formelor de comunicare

Influența comunicării verbale, nonverbale și paraverbale în procesul instructiv-educativ al preșcolarilor

Condițiile reușitei în comunicarea didactică

IV. Cercetare

Comunicarea, manifestare a relațiilor interumane

Delimitări conceptuale

Omul ca ființă socială comunică manifestând în permanență nevoie de comunicare, pentru că însuși mediul în care trăiește este unul al comunicării, fapt ce conduce la legătura indisolubilă între existența umană și procesul comunicării.

Comunicarea, ca esență a legăturilor umane, reprezintă ansamblul proceselor fizice și psihice prin care una sau mai multe persoane se pun în relație în vederea atingerii unor anumite obiective.

Procesul comunicării implică schimbul de mesaje orale, scrise sau de altă natură, sub forma cărora informația trece de la emițător la receptor în cadrul unor secvențe de comunicare. Comunicarea este ceea ce trăim împreună cu un altul: trăirea împreună a unui anumit moment, emoții sau proiecte, altfel spus, tot ce se întâmplă în relația mea cu celălalt.

,,Comunicarea, în opinia lui Jean-Claude Abric, reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informații și de semnificații între persoane aflate într-o situație socială dată”. „Comunicarea reprezintă o secvență de evenimente (simboluri) care se împletesc la un moment dat conform unui patern. " G. A. Miller

Prin punerea în legătură (comunicare <lat.communis = a pune în comun, a fi în relație), un individ – comunicatorul transmite stimuli, de obicei verbali, cu finalitatea / scopul deliberat de a schimba comportamentul altor indivizi. Sunt transmise și primite semnificații, sunt codificate și decodificate mesaje; mesajele modifică informația celui care le primește și, eventual, comportamentul său, iar reacția comportamentală a receptorului poate influența emițătorul în mod perceptibil sau imperceptibil.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informației. Informația poate exercita o influență afectivă asupra ideiloe, opiniilor sau comportamentului celor care o receptează. Pentru ca transferul de informații să devină proces de comunicare, emițătorul trebuie să aibă intenția de a provoca emițătorului anumit efect, prin intermediul unui canal de comunicare.

În consecință, putem susține că procesul de comunicare reprezintă una dintre condițiile indispensabile pentru funcționarea și organizarea societății. Mai mult, individul se numește ființă socială și se raportează la celălalt ca atare în măsura în care comunică cu celălalt.

ELEMENTE COMPONENTE ALE COMUNICĂRII

Procesul de comunicare presupune deplasarea sau transmiterea informației de la un participant la altul. Atunci cand exista un dialog transferul este bidirecțional, circulația are loc în sens dublu, însă acest transfer de informații poate avea și un sens unic, atunci când ne referim la comunicatele de presă, radio, Tv, în cazul monologului, discursurilor.

Studiile deceniului cinci au avansat ideea conform căreia relația de comunicare se derulează între emițător și receptor. Modelul clasic propus de C. Shannon și W. Weaver (1942) prezenta procesul de comunicare linear, secvențial și îl reducea la transmiterea unui mesaj

printr- un canal de la emițător la receptor.

Abordările recente consacrate comunicării interpersonale (Abric, 1999) reformulează schema clasică a comunicării: nu emițător și receptor, ci actori ai situației de comunicare, interlocutori. Comunicarea nu mai implică simpla transmitere de mesaje, ci schimb de mesaje și semnificații și, prin feed-back primit și oferit, transformare și adecvare

Comunicarea se desfășoară, fără excepții, într-un context care poate fi evident și care se impune, restricționând, precum în situația unei înmormântări sau stimulând comunicarea, precum în situația unei aniversări.

Realizarea actului de comunicare presupune existența unor elemente indispensabile cât și o relație specifică între acestea astfel încât informația să se realizeze dintr-o direcție în alta în mod satisfăcător. Procesul comunicării poate fi definit prin interacțiunea componentelor sale: roluri de emitere și recepței, construcția mesajului, apariția feedback-ului, canalul și contextul comunicării, fiecare dintre aceste elemente avânduși importanța sa.

Emițătorul sau sursa este instanța de la care pleacă informația, și care, bineînțeles, se diferențiază de celelalte elemente ale actului prin câteva particularități. Actul de comunicare nu se înscrie în zona gratuității și întotdeauna se realizează în virtutea unei intenții de comunicare, în sensul că emițătorul dorește să transmită un anumit conținut informațional, cu o anumită semnificație, dorește ca mesajului transmis receptorului să i se confere aceeași semnificație ca aceea atribuită inițial sau măcar una destul de apropiată, pentru a se evita fenomenul de disonanță. Emițătorului i se pot atribui diferite grade de prestigiu sau credibilitate, aspecte cu un puternic impact asupra comunicării ca atare.

Receptorul, la rândul său, reprezintă destinația spre care se îndreaptă mesajele transmise de emițător care are rolul de a le capta și de a le acorda semnificația cuvenită. Receptorul este foarte important în construirea unei relații de comunicare eficiente. „Atunci când definește comunicarea, M.F. Agnoletti consideră ca aceasta „ este un proces complex, în care informația și mesajul sunt mai puțin importante decât chestiunea esențială de a ști cui să te adresezi” (apud Mucchielli, 2002, p. 63)”.

De altfel, mesajul trebuie să fie direct legat de posibilitățile de percepție ale celui care îl recepționează. O bună comunicare este centrată în special pe cel care primește mesajul.

Deși, aparent, sarcina receptorului în actul de comunicare pare mai ușoară decât cea a emițătorului, în realitate, există o serie de similarități între activitățile desfășurate la nivelul celor doi interlocutori. Receptarea nu se reduce la simpla percepție auditivă a mesajelor, aceasta reprezentând, în fapt, prima fază sau prima etapă, urmată secvențial de reactivarea unor cunoștințe și informații din experiența proprie anterioară, aflate în relații corelative cu cele incluse în structura mesajelor, urmând ca, ulterior, să se acorde semnificație enunțurilor transmise de emițător.

Prin mesaj înțelegem suma informațiilor vehiculate între cei care comunică. Mesajul presupune un mozaic de informații obiective, judecății de valoare care privesc informații și trăiri personale în afara acestor informații. „Mesajele includ datele transmise și codul de simboluri care intenționează să ofere un înțeles specific, particular acestor date”. La rândul său, T.K. Gamble afirmă ca mesajele „ sunt transmise prin mai multe canale; astfel, nivelul și forma interacțiunii sunt definite de caracteristicile contextului.”

Atribuirea de semnificații mesajelor primite de receptor reprezintă un moment important în procesualitatea generală a receptării. Mesajelor primite ar trebui să i se acorde aceeași semnificație cu cea anticipată de către emițător dar, există posibilitatea creării unor diferențe între semnificațiile atribuite de cei doi comunicatori, diferențe explicate în primul rând prin aspectele de disimilaritate care îi diferențiază, dar și de prezența factorilor perturbatori, definind schimbări în modul de elaborare, codare, decodare și reconstituire a mesajelor.

Operațiunile la care sunt supuse mesajele sunt codificarea și decodificarea. A codifica înseamnă a înlocui semnele care corespund unui sistem cu semnele care apartin altui sistem într-o prima accepțiune, sau a face sa corespundă unei semnificații anumite semnale. Decodificarea înseamnă a regăsi textul inițial, a înlocui semnalele mesajului codificat cu semnalele din care au fost create afectându-i sensul la care s-a gândit comunicatorul.

Calitatea unui act de comunicare depinde în mare măsură de calitatea și pertinența codului utilizat.

John Fiske arată că toate tipurile de comunicare implică semne și coduri. Semnele sunt acte care se referă la altceva decât la ele însele, fiind prin aceasta construcții semnificative. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate și în care sunt precizate ce semne pot fi corelate unele cu altele și în ce fel. Aceste semne si coduri sunt transmise altor persoane, iar transmiterea și receptarea lor este o practica socială.

Semnele au un rol vital în reprezentarea lumii, în cunoaștere și mai ales în comunicare. G. Willet spunea că: „ datorită semnelor umane, care permit schimbul, acumularea și transmiterea experienței și a cunoașterii, societățile umane au putut dezvolta culturii diferite și au putut să-și făurească istoria”.

Codul, unul din elementele esențiale ale actului de comunicare, este reprezentat de sistemul de semne comun atât emițătorului cât și receptorului care face posibil schimbul de mesaje. Codul trebuie elaborat întotdeauna în funcție de receptor. Într-o situație de comunicare ce vizează transmiterea sau schimbul de informații, codul utilizat va fi cu atât mai performant dacă nu este ambiguu. Codul este un ansamblu de sensuri comune membrilor unei culturi sau subculturi și consta atât în semne, cât și în reguli și convenții privind contextele de combinare și utilizare.

Astfel, producerea și transmiterea mesajelor implică existența unui cod de comunicare ce presupune un repertoriu de semne și reguli de combinare a acestor semne. Mesajele produse vor fi “purtatoare de sens”, adică inteligibile și purtătoare de informație. Limbile naturale sunt coduri lingvistice de care dispun oamenii.

Canalul de comunicare este suportul fizic al mesajului, unde de lumina, de sunet, hertziene, fibre optice, sistemul nervos, care face posibilă transmiterea mesajelor prin intermediul undelor sonore și la nivelul căruia pot apărea unele zgomote cu consecințe negative asupra modului de desfășurare a procesului de comunicare.

Pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie să funcționeze ca un sistem circular și să se autoregleze. Elementul central al acestei reglări este reprezentat de feedback. Feed-back-ul are efect de modificare și ghidare a activităților de codificare și transmitere ale ”comunicatorului” și poate lua forme diferite în funcție de tipul de eveniment comunicațional. Poate fi, de exemplu, cealaltă jumatate a unei conversații, rezultatele examenelor, studiile statistice de audiență a unei companii de televiziune, recenziile unei carti, expresia facială a interlocutorului.. Wilbur Schramm accentuează faptul că feedback-

ul face ca procesul de comunicare sa fie circular și nu linear și multidirecțional; el reprezintă “un element cheie pe care nici o reprezentare a procesului de comunicare umană nu-l poate omite”.

Feed·back-ul poate fi etichetat ca un element cu rol reglator în comunicare, deoarece, simpla emitere a mesajelor nu este suficientă pentru a realiza o comunicare în condiții de eficiență maximă. Primind informații prin intermediul feed-back-ului în legătură cu efectele mesajelor sale la destinatar, receptorul poate aduce corecții astfel încât, de la un moment la altul, comunicarea sa câștige în calitate și în eficiență. O comunicare corectă presupune o flexibilitate a rolurilor, o interacțiune și nu o transmitere. Jean-Calaude Abric atribuie feed-back-ului patru funcții: „ funcția de control al înțelegerii, al receptării în bune condiții a mesajelor; funcția de adaptare a mesajului la caracteristicile actorilor, la dificultățile întâmpinate sau la alte evenimente care presupun o modificare a conținutului sau a formei; funcția de reglare socială prin flexibilitatea rolurilor și afuncțiilor îndeplinite de diferiți actori, în măsură să faciliteze înțelegerea punctului de vedere al celuilalt și să favorizeze învățarea socială; în sfârșit, funcția socoiafectivă: existența feedback-ului sporește siguranța internă a ctorilor, reduce aprehensiunea și mărește satisfacția.”.

Dimpotrivă, în lipsa feed-back-ului comunicarea devine unidirecțională, (numai dinspre emițător spre receptor) neoferindu-i emițătorului posibitatea să constate efectele mesajelor la nivelul celui care le receptează. Pot apărea astfel neînțelegeri la nivelul receptorului, disonanțe, distorsionări ale mesajelor, toate cu efecte extrem de negative asupra derulării întregului proces.

Zgomotul nu poate fi ignorat și eludat din schema actului de comunicare dintr-un simplu motiv că respectivul proces nu se desfășoară "în vitro" astfel încât să nu existe surse care bruiază mai mult sau mai puțin emiterea și respectiv receptarea mesajelor. La modul concret, unele zgomote pot fi întâlnite la nivelul canalului fizic, dar altele pot fi produse său generate de înșuși subiecții comunicării fără ca ei să conștientizeze acest fapt și fără să anticipeze că respectivele zgomote se constituie în obstacole reale ale comunicării.

Conștientizarea rolului avut de zgomote în alterarea comunicării poate conduce inițial la identificarea acestora și implicit a cauzelor care le generează urmând ca, în faza imediat următoare, să se găsească soluții pentru eradicarea sau diminuarea incidenței lor asupra destașurarii procesului.

Contextul este un element cheie al comunicării pentru că aceasta se desfașoară întotdeauna în cadre specifice, în împrejurări distincte care se repercutează inevitabil asupra destașurarii procesului, cât și asupra efectelor pe care acesta le determină. Putându-se constitui atât în factori facilitatori, cât și în bariere de restricționare, elementele contextului trebuie să fie bine cunoscute pentru a se putea interveni la nivelul unora cu scopul ca actul de comunicare să se desfășoare în condiții de normalitate. De asemenea, nu trebuie ignorat rolul aparte pe care îl are fiecare tip de context asupra comunicării și implicit genul de intervenții care pot fi operate la nivelul fiecăruia pentru că procesul comunicațional să fie facilitat și adus la parametri înalți de productivitate.

3.Forme ale comunicării

Tinând cont de varietatea formelor de comunicare Luminița Iacob enumeră șase criterii de clasificare. Astfel, după criteriul partenerilor distigemcomunicarea interpersonală, comunicarea intrapersonală, comunicarea în grup mic și comunicarea publică.

După statutul interlocutorilor întâlnim comunicarea verticală șicomunicarea orizontală, iar după codul folosit avem comunicarea verbală,comunicarea paraverbală și comunicarea nonverbală și mixtă. O altă clasificare se face după finalitatea actului comunicării unde întâlnim comunicarea accidentală, comunicarea subiectivă și comunicarea instrumentală, iar după capacitatea autoreglării deosebim comunicarea lateralizată (unidirecțională) de comunicarea nelateralizată. Clasificare se mai face și după natura conținutului, în care distingem comunicarea referențială de comunicarea operațional-metodologică și comunicarea atitudinală.

Din punct de vedere al direcției pe care o dezvoltă fluxul de informații comunicarea în organizații poate fi comunicarea verticală (în sus și în jos) și comunicarea orizontală (laterală și serială). Comunicarea de jos în sus, ascendentă se referă la mesajele care sunt transmise de la nivelul ierarhic inferioar spre cel superioar, pe când comunicarea descendentă se referă la mesajele transmise de la niveluri înalte ale ierarhiei spre cele inferioare.

În cadrul comunicarea orizontale avem comunicarea laterală care se referă la mesaje transmise de la egal la egal, de la profesor la profesor, de la elev la elev, de la manager la manager și comunicarea serială care se referă la mesajele trimise de-a lungul unor șiruri de oameni. În cazul acestui tip de comunicare o problemă ar fi apariția zvonurilor. Zvonul poate reduce numărul de detalii prin retransmiterea mesajului, care-l pot modifica, unele detaliile pot fi omise sau intensificate în funcție de fiecare transmițător în parte, dar și tendința de a reconstitui mesajul din punct de vedere al propriilor atitudini, prejudecăți, necesități și valori.

Comunicarea verbală, "expresie vie a unui rationament care este în curs de elaborare" are în vedere combinarea codurilor lingvistice, resursele psihologice și structurile gramaticale.

Factorii determinanti ai comunicării verbale sunt: intensitatea medie a sunetelor care indică fondul energetic al persoanei, dar și trăsături precum hotărârea, fermitatea, calmul, încrederea în sine, fluența vorbirii, viteza exprimării, intonația și pronunția. Comunicarea verbală se desfășoară sub formă orală și sub formă scrisă.

Comunicarea în scris implică un control conștient asupra elementelor informate, expresive și formale care formează conținutul mesajului și, totodată, prezentarea clară a argumentelor și motivațiilor, verificarea afirmațiilor printr-o atitudine exigentă și critică, prin redarea clară, cu respectarea normelor gramaticale.

Spre deosebire de comunicarea orală, comunicarea în scris nu permite exercitarea controlului asupra receptării, feed-back-ul fiind întârziat sau inexistent. comunicarea în scris permite reluarea lecturării conținutului, de a întări sau modifica eventualele greșeli. inerentă comunicării în scris, planificarea conținutuluise structurează în funcție de răspunsurile oferite întrebărilor: ce vreau să spun?, cui mă adresez?, în ce mod?, ce responsabilitate am?, cum voi fi receptat?, voi fi suficient de bine înteles?

Comunicarea scrisă implică un control conștient asupra elementelor informate, expresive și formale care formează conținutul mesajului și, totodată, prezentarea clară a argumentelor și a motivațiilor, verificarea afirmațiilor printr-o atitudine exigentă și critică și prin redactare clară, cu respectarea normelor gramaticale. În ceea ce priveste tehnologia comunicării scrise, pot fi amintite următoarele elemente privitoare la acestea: folosirea „frazelor cu o lungime medie (15 -20 cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor înțelese cu siguranță de receptor, evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul creat, a expresiilor afirmative”.(Cristea, 2000, p.43 ) .

Comunicarea scrisă prezintă următoarele avantaje: durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării, textul poate fi văzut (citit) de mai multe personae, poate fi citit la momentul potrivit și poate fi recitit. Pașii în comunicarea scrisă pot fi structurați astfel: faza de pregătire (stabilirea obiectivelor, a punctelor cheie pe care trebuie să le rețină auditorii), urmează faza de redactare (dezvoltate în primul rând ideile principale urmărind o serie de indicatori, precum: claritate, credibilitate, concizie. De asemenea, sunt folosite cele trei părți ale unei redactări: introducere, cuprins și încheiere.

Comunicarea orală reprezintă modalitatea cel mai des întâlnită de comunicare. Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care individul poate avea acces la studiul altor forme și procese de comunicare.

Unul dintre atributele esențiale ale acestui tip de comunicare îl reprezintă mesajul. Acest mesaj trebuie să includă elemente de structură, elemente de actualitate, interes și motivație pentru ascultător, elemente de feed-back, elemente de legătură între părțile sale principale, claritate și coerență internă.

Acest tip de comunicare este circular și permisiv, în sensul că permite reveniri asupra unor informații, detalieri care nu au fost prevăzute atunci când a fost conceput mesajul.Comunicarea orală este puternic influențată de situație si ocazie (acelasi mesaj poate fi receptat diferit de aceiași receptori, în funcție de dispoziția motivațională, factori de stres și oboseală, condiții favorizante sau nu ale contextului comunicării) și de caracteristicile individuale ale emițătorului.

Comunicarea orală are în centrul demersului său limbajul, care este definit de mai multe atribute, dintre care cele mai importante sunt: claritatea, energia și însuflețirea. Hybels si Weaver adaugă câteva obiective care trebuie urmărite atunci când este vorba despre comunicarea orală, care pot fi prezentate în două direcții de acțiune: captarea atenției și cresterea înțelegerii prin alegerea limbajului adecvat, organizarea mesajului, folosirea ilustrațiilor și a exemplelor adecvate, folosirea etimologiilor, clasificărilor, sinonimiilor, comparațiilor, demonstrarea utilității. „ Esența cuvântului este faptul că ne conferă capacitatea să comunică, să punem ceva în comun, să avem ceva în comun, să împărtășim, să disociem, să ne raportăm. El este cel care ne permite să fim de acord sau în dezacord, dar, mai ales, să fim concordanți în gândurile noastre, în viziunile despre lume, despre lumea noastră. Cuvântul este o punte între lumea interioară și cea reală (realitatea pe care o avem în comun cu ceilalți).”Fabrice Lamcome

Fără îndoială, comunicarea nu se bazează exclusiv pe exprimarea orală, ea fiind un sistem cu multiple canale. Gestica, mimica, poziția corporală și chiar tăcerea sunt acte de comunicare, vechiculează o semnificație. Mesajul verbal nu poate exista fără un suport nonverbal.

Comunicarea nonverbală este comunicarea care se petrece în afara limbajului verbalizat. “Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu exceptia celor verbali) prezenți în contextul unei situatii de comunicare, generați de individ și care conțin un mesaj potențial.” „Numeroase din semnificatiile umane – chiar majoritatea lor sunt conturate prin atingere, expresie, gesturi, expresie faciala, cu /fara ajutorul cuvintelor. Indivizii se observa reciproc, ascultând pauzele și intonatia, observând vestimentatia, privirile sau tensiunea facială, tot asa cum iau în consideratie cuvintele"

Din totalul mesajelor emise de un individ, 7% sunt verbale -cuvintele, 38% sunt vocale- inflexiunea, tonalitatea vocii, iar 55% sunt mesaje nonverbal. Mai precis, în situația unei conversații, componenta verbală deține 35%, iar comunicarea nonverbala 65%.

Mehrabian, 1969 și E. T. Hall (1959: 167) justifica atenția acordată studiului limbajului nonverbal prin caracterul "invizibil" al indicilor nonverbali, "silentioși, tacuți". Cu alte cuvinte, limbajul nonverbal constituie "dimensiunea ascunsă a comunicarii", ceea ce face cu atât mai necesar demersul de familiarizare cu semnificațiile indicilor specifici. Asa cum remarca D.Vasse (1987,apud, Samovar, 1994: 48), "corpul uman este asemenea unui text care vorbeste", un text ca sursă de informații și interactiune, a cărui voce trebuie interpretată.

Asadar, conștient sau inconstient, intenționat sau neintenționat, trimitem și primim mesaje nonverbale și, pe baza acestora, emitem judecăți și luăm decizii pentru noi și pentru ceilalti, în ceea ce privește experiențele proprii și experiențele altora.

Pentru a comunica ne folosim simțurile în moduri foarte diverse, fiecare simț percepând mesaje specifice.

Auzul este un important canal de receptare a mesajelor. Astfel, se disting trei tipuri de mesaje auditive nonverbale. În primul rând, sunt mesajele orale nonverbale orale care însoțesc un discurs și care privesc întregul suport al acestuia, de la tonalitatea vocii, intonație, forță, viteză, timbru, până la ezitări și bâlbâieli. În al doilea rând, menționăm mesajele nonverbale orale din afara discursului, cum ar fi răsuflarea zgomotoasă, dregerea glasului. Tot aici trebuie să menționăm și mesejele nonverbale auditive constituite de zgomotul produs de căderea unui creion, de mișcarea unei mese, de mototolirea unei bucăți de hârtie, dar și sunetul pe care îl facem atunci când batem cu creionul pe masă.

Canalul vizual este la fel de important, permițând captarea unor mesaje diferite ca natură. Aici putem încadra mesajele nonverbale care însoțesc un mesaj verbal și care ne informează cu privire la starea emițătorului, la sentimentele sale și la poziția sa față de ceea ce este pe punctul de atransmite în acel moment. Tot aici amintim și mesajele nonverbale vizuale simple, fără legătură cu discursul, care ne dau informații legate de starea persoanei. Ele pot fi: mesaje spațiale, mesaje „corporale”, cum ar fi postura, mimica, gesturile și mesajele transmise de înfățișare, adică hainele, pantofii, coafura, unghiile, geanta, masina etc. Toate acestea influeanțează relația care se va stabili.

Pipăitul este un simț puțin utilizat într-o relație, deoarece implică o anumită apropiere între interlocutori. Dintre ele amintim strângerea de mâini, îmbrățișarea, dar și atingerea cu mana pe spatele a interlocutorului pentru a-i propune să treacă înainte sau atingerea umerilor a două persoane care vorbesc în timp ce merg.

În ceea ce privește comunicarea nonverbală putem sublinia importanța unor principii generatoare: comunicarea nonverbală este determinată cultural. Astfel, o mare parte din comportamentul nonverbal se învață în copilărie; copiii, atunci când vin la scoală, posedă coduri nonverbale distinctive, coduri care au o deosebită importanță în succesul și în integrarea lor scolară.

Mesajele nonverbale pot să se afle în conflict cu mesajele verbale(unii cercetători au ajuns la concluzia că toate stările afective – bucurie, surpriză, supărare, frică, etc.- se arată mai intense pe partea stângă a feței, emisferele creierului fiind bănuite a sta la baza acestei diferențe); oamenii tind să privească partea dreaptă a feței, ceea ce este o manieră gresită dacă se doreste perceperea mai intensă a emoțiilor.

Mesajele nonverbale sunt, în mare măsură, inconstiente iar canalele nonverbale sunt importante în comunicarea sentimentelor și a atitudinilor.

Paralimbajul reprezintă modul prin care mesajul este transmis.. El include viteza cu care vorbim, ridicarea sau scăderea tonului, volumul, folosirea pauzelor, calitatea vorbirii.

Viteza cu care vorbim nu prezintă un criteriu după care evaluăm o comunicare eficientă. De obicei la începutul unei expuneri se folosește un ritm mai lent, dar pe percurs el se schimbă, crește în intensitate pentru a evidenția importanța mesajului.

Ridicarea sau scăderea tonului și volumul reprezintă,de asemenea, factori variabili în comunicare. Un ton ridicat poate irita ascultătorul, iar un ton prea scăzut poate obliga ascultătorul unui efort suplimentar.

Paralimbajul are un rol deosebit în situațiile în care alte elemente nonverbale nu sunt implicate, cum ar fi convorbirile telefonice.

Tonul vocii poate fi influențat de starea de oboseală, de starea puternic emoțională (furie sau îngrijorare), când pot apărea mai multe greseli de exprimare, bâlbâieli, pauze mari urmate de anumite interjecții (exemplu : „aaaa”) .

Comunicarea intrapersonală se referă la gânduri, la sentimente, la modul în care ne vedem pe noi înșine, fiind în același timp și emițători și receptori ai comunicării. “ Comunicarea intrapersonală se referă la gândirea și activitățile de procesare a informațiilor care nu sunt obsevabile extern, cu toate că persoanele interesate pot să aibă acces la date despre acest proces. La acest nivel de analiză, suntem focalizați în special pe căutarea în afară, receptarea, interpretarea și, mai departe, procesarea mesajelor primite din mediul înconjurător, de la obiecte, evenimente sau alte persoane.” (Berger, Chaffe, coord., 1987, p. 334, apud Pânișoară, pag. 77).

Fiecare dintre noi a simțit nevoia să intre în dialog cu sine, pentru a lămuri anumite sentimente, gânduri, situații trăite în relații cu semenii săi. Ne întrebăm, analizăm, reflectăm și luăm decizii în legătură cu tot ce se întămplă în viața noastră, în jurul nostru.

Comunicarea intrapersonală reprezintă cheia dezvoltării personalității, o permanentă adaptare la fluxul de informații, trăiri și relații cu care intrăm zilnic în contact.

Complexitatea comunicării intrapersonale a fost descrisă de Hybels, S și Weaver, R., astfel:

În comunicarea intrapersonală suntem influențați de percepția celorlalți în ceea ce ne privește, dar și de modul în care interpretăm această percepție. Atitudinea pozitivă față de propria persoană duce implicit la o gândire și percepere pozitivă și față de celelate personae. Negativismul duce inevitabil la eșec, dar și la dezvolatrea unor sentimente similare și spre celelalte persoane.

Factorii de natură psihologică ce afectează comunicarea intrapersonală sunt:

personalitatea, motivația, experiența anterioară, scopurile, așteptările, interesele, pregătirea, abilitățile, inteligența, învățarea.

4.Bariere în comunicarea

Conceptul de barieră în comunicare poate fi gândit într-un echilibru dinamic cu elementele care privesc eficiența comunicării. Barierele pot fi regăsite la nivelul tuturor componentelor actului de comunicare, precum și la nivelul procesului în sine.

Putem vorbi astfel de bariere care țin de sistem, adică, fie nivelul agenților comunicaționali, emițător și receptor, fie în contextul comunicării la nivelul canalului de comunicare și de bariere care țin de procesul comunicării.

În prima categorie putem menționa deficiențe de transmisie și de receptare a informației, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul folosit. La nivelul canalului de comunicare putem menționa anumite interferențe care pot perturba serios comunicarea