Veniturile Publice Locale

Potrivit legii, comunitățile locale funcționează în temeiul “principiilor descentralizării, autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și a consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit”. Aceste principii au și o sorginte constituțională, ele regăsindu-se în art. 120 din Constituția României și reprezentând baza pe care își întemeiază activitatea administrația publică locală din cadrul unei unități administrativ-teritoriale. O privire mai atentă merită noțiunea de autonomie locală, astfel că legea o definește ca “reprezentând dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii”. Potrivit principiului autonomiei locale prevăzut de Legea administrației publice locale nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare proprii pe care autoritățile administrației publice locale le gestionează, în funcție de atribuțiile care le revin, potrivit legii. Mai mult, aceste resurse financiare trebuie să fie proporționale atât cu competențele, cât și cu responsabilitățile ce revin autorităților administrației publice locale.

Pentru realizarea autonomiei locale, autoritățile administrației publice din comune, orașe și județe elaborează și aprobă bugete de venituri și cheltuieli, având dreptul ca, în condițiile legii, să instituie și să perceapă impozite și taxe locale. Altfel spus, se creează cadrul necesar și concret de manifestare a autonomiei locale în ceea ce privește finanțele publice. În doctrină s-a afirmat că regimul juridic al autonomiei locale cuprinde, printre altele, și caracterul ei financiar, acesta din urmă semnificând faptul că autoritățile autonome locale au la dispoziție resursele financiare, materiale, precum și umane, necesare realizării competenței lor legale. Regimul autonomiei locale este reglementat și la nivel european, mai exact în Carta Europeană a Autonomiei Locale, care a fost adoptată la Strassbourg, la data de 15 octombrie 1985, ratificată de România prin Legea nr. 199/1987, în calitate de membru al Consiliului Europei.Deci, pentru buna lor funcționare, administrațiile publice locale au nevoie de fonduri pe care, în principiu, le pot regăsi în bugetele locale.

În consecință, probabil că nu s-ar fi pus problema reglementării crizei financiare și/sau a insolvenței unei unități administrativ-teritoriale dacă bugetele locale ar fi dispus de resursele financiare necesare pentru a-și plăti la timp arieratele. Tragismul situației derivă însă din faptul că nu toate unitățile au posibilitatea reală și efectivă de a acumula veniturile reglementate, de altfel, prin lege, chiar dacă ar depune toate diligențele necesare în acest sens. Prin urmare, nu întotdeauna gestionarea necorespunzătoare a bugetului local este una din cauzele care stau la baza declanșării fie a crizei financiare, fie a insolvenței, însă nu trebuie să pierdem din vedere un aspect important, și anume acela că rămâne o cauză principală. Tocmai din acest motiv, consider că un pas important în vederea înțelegerii fenomenului generat de aplicarea Ordonanței este acela de a face o scurtă analiză a surselor de venituri de care poate să beneficieze o unitate administrativ-teritorială. În acest sens, Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale realizează în art. 5 alin. (1) o enumerare a veniturilor publice locale:

Venituri proprii, formate din: impozite, taxe, contribuții, alte vărsăminte, alte venituri și cote defalcate din impozitul pe venit;

Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat;

Subvenții primite de la bugetul de stat și de la alte bugete;

Donații și sponsorizări.

Rezultă că sursele de venituri ale bugetului local se împart în două categorii: ordinare sau curente, care sunt veniturile pe care unitatea le încasează în mod obișnuit, cu o anumită regularitate, și veniturile extraordinare, la care se apelează atunci când cele curente nu acoperă cheltuielile. Veniturile extraordinare au în vedere împrumuturile la care o unitate poate recurge, astfel că ele pot proveni fie din mediul privat, fie de la stat, acestea din urmă beneficiind de o reglementare proprie (împrumuturi pentru destinații speciale) în domeniul acoperirii arieratelor, sub rezerva unui plafon de îndatorare.

Veniturile ordinare sunt de trei feluri: fiscale, nefiscale și parafiscale (taxele speciale pentru functionarea unor servicii publice locale). Veniturile fiscale se împart, la rândul lor, în două categorii, și anume cele colectate de autoritățile locale și cele colectate de bugetul de stat și defalcate, adică transferate bugetului local, cum ar fi cota defalcată din impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Un alt impozit care se redistribuie sub formă de cotă defalcată este taxa pe valoare adăugată, numai că această taxă nu vine ca venit propriu, adică venit pe care unitatea să îl poată cheltui cum crede de cuviință, ci vine cu destinații speciale. În acest sens, cu privire la prima categorie de venituri curente fiscale, putem avea în vedere atât impozitele directe (cum ar fi, spre exemplu: impozitul pe clădiri, pe teren, taxe asupra mijloacelor de transport datorate de persoane fizice sau juridice), cât și impozitele indirecte (și anume: taxele si tarifele pentru eliberarea licențelor si autorizației de funcționare, taxele de timbru judiciar și pentru activitatea notarială, taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate, impozitul pe spectacole, enumerarea nefiind limitativă).

Definiția impozitului!!!

Impozitele sunt instituite pentru a facilita statului posibilitatea de a-și îndeplini rolul său economico-social, tocmai prin realizarea resurselor necesare acoperirii cheltuielilor. În acest sens, legea a instituit și o serie de principii care stau la baza stabilirii impozitelor, și anume: neutralitatea măsurilor fiscale, certitudinea impunerii, echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, precum și eficiența impunerii.

Veniturile nefiscale sunt veniturile obținute la bugetul local din exploatarea domeniilor unității administrativ-teritoriale, dar și din valorificarea bunurilor aparținând unității. În această categorie vor intra și vărsămintele de la instituțiile publice (cum ar fi: venituri privind circulatia pe drumurile publice, veniturile circumscriptiilor sanitar-veterinare, vărsăminte din disponibilitățile instituțiilor publice), dar și diverse alte venituri – avem în vedere, mai exact, veniturile obținute din recuperarea cheltuielilor de judecată, venituri din amenzi și din alte sancțiuni aplicate, imputații și despăgubiri, venituri realizate din operațiuni precum: concesiunea, vânzărea, închirierea de bunuri care fac parte din patrimoniul unității administrativ-teritoriale.- Șaguna – fiscal + financiar?

Veniturile parafiscale sunt acele sume de bani care se colectează în temeiul unor norme juridice special adoptate în acest scop, prin care se creează un serviciu nou, la nivel local, serviciu pe care îl vor plăti doar utilizatorii lui. Problema este însă faptul că veniturile obținute din taxele parafiscale nu pot fi folosite pentru altceva decât pentru menținerea și susținerea financiară a serviciului local respectiv, prin urmare plata datoriilor iese din discuție, chiar dacă ar exista un excedent de venituri din acele taxe.

In ceea ce privește veniturile provenite din subvenții, acestea reprezință sume alocate de la nivel central comunităților locale, sume care au un scop foarte bine definit, prin urmare ele se aseamănă, din acest punct de vedere, cu veniturile parafiscale. Pe lângă subvențiile de la bugetul de stat, bugetele locale beneficiază de subvenții și de la alte administrații, cum ar fi, cu titlu de exemplu, de la bugetul asigurărilor pentru șomaj, pentru finanțarea programelor pentru ocuparea temporară a forței de muncă. Chiar dacă atât subvențiile, cât și veniturile parafiscale au destinații foarte bine stabilite, acest lucru nu trebuie să ducă la concluzia că ar incomoda în vreun fel derularea activităților unei unități administrativ-teritoriale. Din contră, tocmai faptul că aceste venituri vin cu destinație specială face ca unitatea să poată folosi celelalte resurse de care dispune cu alte scopuri decât acelea pentru care sunt alocate această specie de venituri.

În categoria surselor de venituri la nivel local se încadrează și sumele care pot fi alocate de la bugetul de stat din Fondul de rezervă bugetară și Fondul de intervenție, ambele la dispoziția Guvernului. Aceste două categorii de fonduri se includ în bugetul de stat fiind prevăzute prin legea bugetară anuală și se repartizează ordonatorilor principali de credite pe bază de hotărâri ale Guvernului. Prin modificările aduse Legii nr. 500/2002 prin Legea nr. 270/2013, Guvernul poate aproba introducerea în bugetele ordonatorilor principali de credite a acelor subdiviziuni ale clasificației bugetare necesare reflectării destinației sumelor alocate din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, dacă acestea nu existau, anterior actelor normative în cauză, în bugetul aprobat ordonatorului principal de credite. Alocarea sumelor către bugetele locale se realizează prin majorarea sumelor defalcate din taxa pe valoare adăugată, în cazul sumelor alocate din Fondul de rezervă, sau prin transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, în cazul sumelor alocate din Fondul de intervenție.

Majorarea Fondului de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului pe parcursul unui an bugetar se realizează prin creditele bugetare anuale la propunerea ordonatorilor principali de credite finanțați din bugetul de stat, ca urmare a amânării sau desființării unor sarcini pentru care au fost prevăzute sume prin legea anuală a bugetului de stat, prin rectificările bugetare care au loc pe parcursul anului, precum și prin disponibilizarea unor sume defalcate din taxa pe valoare adăugată, neutilizate, alocate ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale.

Fondul de intervenție, potrivit legii, se repartizează unor ordonatori principali de credite ai bugetelor de stat și ai bugetelor locale, pe bază de hotărâri ale Guvernului, pentru finanțarea unor acțiuni urgente în vederea înlăturării efectelor unor calamități naturale și sprijinirii persoanelor fizice sinistrate. În cursul exercițiului bugetar, Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului poate fi majorat de Guvern din Fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, în funcție de necesitățile privind asigurarea sumelor pentru înlăturarea efectelor calamităților naturale.

Împrumuturile contractate de unitatea administrativ-teritorială din mediul privat ar trebui excluse din căutarea unor surse din care să se poată acoperi arieratele unității în dificultate, deoarece, spre deosebire de stat care se poate împrumuta pentru a-și plăti datoriile, la nivel local nu se poate realiza acest obiectiv din împrumuturi provenind din mediul privat, acestea putând fi contractate numai pentru realizarea de investiții publice locale sau pentru refinanțarea unor împrumuturi existente.

În aceste condiții, rămân ca sursă de venit pentru bugetul local (disponibilă în vederea plății arieratelor în cursul procedurilor speciale) veniturile ordinare, transferurile de la bugetul de stat și împrumuturile speciale acordate de stat în acest scop. Enumerarea surselor de venituri ar putea fi considerată, cel puțin la o primă vedere, îndestulătoare, însă ce se întâmplă dacă acele venituri nu acoperă nici măcar cheltuielile de funcționare ale unității administrativ – teritoriale? În acest caz, se va proceda la trecerea de la criză financiară la insolvență, cu consecințele de rigoare.