Veniturile Publice

CUPRINS

INTRODUCERE

Această lucrare de licență este structurată în patru capitole și prezintă veniturile publice din România. Primul capitol cuprinde considerațiile generale cu privire la știința finanțelor publice. Astfel, sunt prezentate apariția și evoluția finanțelor publice, conținutul economic, rolul și funcțiile acestei științe precum și bugetul de stat și veniturile publice. Finațele au apărut atunci când a luat naștere proprietatea privată. Finanțele alcătuiesc o parte din relațiile bănești cu ajutorul cărora se formează, se repartizează și se utilizează fondurile indispensabile pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor statului.

Al doilea capitol este reprezentat de resursele financiare publice și cuprinde informații despre impozite în general dar și despre impozitele directe și impozitele indirecte. Totodată, este prezentat fenomenul evaziunii și al fraudei fiscale, ca fiind un aspect negativ care afectează nivelul încasărilor bugetare.

Cel de-al treilea capitol prezintă într-o manieră comparativă evoluția veniturilor publice aferente bugetului de stat pentru perioada anilor 2006 – 2013. Astfel, sunt prezentați mai mulți indicatori fiscali și bugetari: evoluția veniturilor totale ale bugetului de stat, ponderea veniturilor bugetului de stat în anul 2013, evoluția veniturilor curente ale bugetului de stat, ponderea veniturilor curente, evoluția veniturilor fiscale, ponderea veniturilor fiscale, evoluția impozitelor pe venit, profit si a câștigurilor din capital, evoluția impozitelor și taxelor pe bunuri și servicii, evoluția veniturilor nefiscale și evoluția deficitului bugetar.

Studiul de caz constituie cel de-al patrulea capitol al acestei lucrări și prezintă evoluția veniturilor și a cheltuielilor publice la nivel central din România și echilibrarea bugetelor locale. Sunt prezentate analize comparative cu privire la mai mulți indicatori pentru anii 2006 – 2013: evoluția veniturilor, cheltuielilor și a deficitului bugetar, ponderea transferurilor cu caracter general între diferite nivele ale administratiei din totalul cheltuieli, evoluția cotelor si sumelor defalcate din impozitul pe venit, evoluția sumelor defalcate din taxa pe valoarea adaugată dar și o analiză asupra cheltuielilor publice.

Echilibrarea bugetelor locale este necesară pentru a se realiza descentralizarea financiară. În primul rând comunităților locale trebuie să li se transfere competențe atât în domeniul cheltuielilor cât și în domeniul veniturilor, pentru a avea resurse financiare necesare astfel încât să asigure gestionarea eficientă a nevoilor la nivel local.

CAP. I Considerații generale

Apariția și evoluția finanțelor publice

Finanțele au luat naștere în viața social-economică,în același timp cu înfiriparea statului și implicit a banilor. Esența finanțelor publice, reiese din faptul că ele se compun din formarea și utilizarea fondurilor bănești ale statului iar apariția și evoluția finanțelor publice care s-a realizat puțin mai târziu dar continuă și în prezent constă în patru condiții absolut necesare și anume :

– dezvoltarea relațiilor de schimb;

– dezvoltarea factorilor de producție;

– nașterea statului și instituirea forței sale publice;

– nașterea și dezvoltarea relațiilor bănești.

Cu alte cuvinte, finațele au apărut atunci când a luat naștere proprietatea privată, s-a declarat lipsa de egalitate a averii, societatea s-a fracționat în clase sociale, dezvoltarea forțelor de producție, înființarea proprietății private, dezvoltarea relațiilor marfă-bani, apariția statului.

Nevoia de finanțe în socialism este cauzată și de existența statului socialist iar în țara noastră se măresc din ce în ce mai mult, atribuțiile și rolul acestuia. Pentru a-și realiza sarcinile și funcțiile sale, statul trebuie să își atragă o parte din venitul național, sub formă bănească iar acest lucru se realizează cu ajutorul finanțelor. Apariția finanțelor, nu a depins de voința și conștiința oamenilor și au existat pe un anumit nivel de dezvoltare a societății iar dispariția lor va exista pe un alt nivel atunci când vor dispărea condițiile datorită cărora au luat naștere iar ele nu vor mai fi necesare.

Evoluția finanțelor publice este evidențiată de două etape importante : în primul rând, statul, într-o perioadă de timp mai lungă, nu a fost interesat și nu a intervenit în activitatea social-economică doar dupa un anumit timp când statul a avut o implicare destul de bună în evoluția activității economice și sociale. Ulterior, finanțele publice au fost divizate în două perioade diferite : perioada finanțelor publice clasice și perioada finanțelor publice moderne

Finanțele publice clasice : au apărut la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, perioadă în care, după cum am mai spus și mai sus statul era preocupat foarte puțin de activitatea economică, implicându-se în apărare națională, justiție și ordine publică.

Finanțele publice moderne : acestea și-au făcut apariția după primul război mondial când preocupările statului în domeniul economic și social au crescut în mod constant deoarece era necesar obținerea unor fonduri bănești pentru acoperirea cheltuielilor publice care creșteau de la un an la altul.

Conținutul economic, funcțiile și rolul finanțelor

Finanțele alcătuiesc o parte din relațiile bănești cu ajutorul cărora se formează, se repartizează și se utilizează fondurile indispensabile pentru realizarea funcțiilor și sarcinilor statului. Finanțele formează doar o parte a relațiilor financiare de aceea ele trebuie să conțină și relațiile care au în vedere formarea capitalului social al agenților economici, constituirea patrimoniului societăților prin aporturi bănești, relații privind remunerarea prin dividende a capitalului etc. Esența relațiilor bănești scoate în evidență trasaturile caracteristice ale acestora, care le individualizează de relațiile bănești și de repartiție.

Sfera relațiilor bănești, care se exprimă în desfășurarea circulației și repartiției produsului intern brut, este mult mai largă decât sfera finanțelor deoarece o parte din relațiile bănești au în vedere schimbarea formei valorii.

Finanțele publice îndeplinesc, pe lângă altele, două funcții principale și anume:

Funcția de repartiție : se realizează prin punerea la dispoziția statului, un fragment din produsul intern brut și distribuirea acestui fragment cu scopul de a se realiza atribuțiile și sarcinile statului.

Funcția de control : această funcție este utilă datorită faptului că banii publici aparțin întregii societăți. Funcția de control are ca scop o mai bună gospodărire a banului public prin asigurarea legalității și creșterea eficientă a economiei printr-o supraveghere continuă a banului public.

Prin exercitarea funcțiilor ce le revin, finanțele publice participă la realizarea obiectivelor majore ale societății care determină rolul finanțelor în dezvoltarea social-economică a unei țări care constă în :

asigurarea resurselor financiare care sunt necesare pentru satisfacerea nevoilor reînoirii produsului intern brut;

asigurarea resurselor financiare destinate dezvoltării, restructurării și consolidării societății.

Rolul finanțelor publice a scăzut și va scădea în continuare în momentul în care procesul reducerii proprietății de stat a fost stârnit și a început să se desfășoare în România.

În concluzie rolul finanțelor se desfășoară atât pe plan social cât și pe plan economic, iar extinderea acestui rol depinde de modul dezvoltării economice și de nivelul participării finanțelor publice la acțiunea de distribuire și redistribuire a produsului intern brut a țării.

Bugetul de stat

1.3.1 Definiția și importanța bugetului de stat

În țara noastră, bugetul general al statului s-a format după unirea Principatelor Române, când legea contabilității publicată în 1864, a dedus că toate veniturile și cheltuielile statului trebuie să fie autorizate în fiecare an de o lege de finanțe.

Bugetul de stat determină expresia sintetizată a relațiilor economice ce se arată în procesul formării și utilizării fondului centralizat de resurse bănești ale statului și a fondurilor unităților administrativ-teritoriale pentru a arăta finanțarea activităților în vederea măririi calității vieții ( cultură, artă, educație, sănătate), activități ce privesc dezvoltarea economică a unei țări, dezvoltarea infrastructurii, apărarea națională, formarea rezervelor de stat. Bugetul de stat reprezintă documentul de bază, care stabilește natura și volumul veniturilor care se adună la dispoziția statului și mărimea alocațiilor bugetare ce vor fi conduse de către stat pentru finanțarea diferitelor activități.

Din totalitatea definițiilor bugetului de stat, a devenit favorită cea destinată prin legea franceză și anume cea a contabilității publice potrivit căreia bugetul public este un act de autorizare a veniturilor și cheltuielilor statului.

Importanța bugetului public reiese din implicațiile acestuia în viața economico-social-politică a cheltuielilor și veniturilor bugetare. Mijloacele și procedeele care formează finanțele publice sunt aplicate în fiecare stat datorită opțiunilor politice ale guvernelor care îndeplinesc conducerea centrală de stat iar aceste opțiuni sunt confirmate de fiecare buget de stat, de felul și volumul cheltuielilor bugetare, de categoriile și volumul veniturilor bugetare, ceea ce demonstrează însemnătatea bugetului în toate statele.

1.3.2. Aprobarea bugetului de stat

Aprobarea bugetului de stat, de către Parlament, este supusă unor norme prin dispoziții specifice deoarece implică o oarecare procedură de examinare de către comisii bugetare iar apoi urmată de o dezbatere și în final votul secret a legii bugetare anuale și discutarea pe articole.

Analiza parlamentară a preliminărilor de cheltuieli și venituri publice, este predată unor comisii de buget sau finanțe, care sunt formate din senatori și deputați de specialitate economico-financiară, fiecărei camere din parlamentele bicamerale. După analiza parlamentară, bugetul anual însoțit de documentele și anexele care sunt prevăzute să însoțească proiectul, comisia de finanțe elaborează raportul care a fost prezentat în cadrul analizei parlamentare.

În țara noastră, cele două camere ale Parlamenului au aceleași drepturi în ceea ce prrivește aprobarea bugetului de stat, drepturi pe care și le execută prin dezbaterea și aprobarea bugetului de stat, în ședința Camerei Deputaților și Senatului.

În ceea ce privește votul, din țara noastră, de aprobare a bugetului, Legea Finanțelor publice deduce: ” bugetul statului se aprobă de Parlament până la data de 31 decembrie pe capitole, pe ansamblu precum și pe ministere și celelalte organe centrale de stat”. Cu ajutorul acestor dispoziții Parlamentul aprobă toate cheltuielile și veniturile, cifrele de cheltuieli curente și de capital , cuantumul veniturilor fiscale și nefiscale ale celor mai importante categorii de cheltuieli.

1.3.3. Principiile bugetare

Bugetul de stat cuprinde opt principii bugetare și anume : universalitatea bugetului, unitatea bugetului, realitatea bugetului, anualitatea bugetului, specializarea bugetului, echilibrarea bugetară, neafectarea veniturilor bugetare și publicitatea bugetului.

Universalitatea bugetului : acest principiu pretinde să nu se întocmească nici să se aprobe bugetul de stat decât prin luarea în cunoștință atât a diferenței dintre venituri și cheltuieli cât și totalul acestora. Potrivit legislației românească în vigoare, acest principiu a fost consemnat în Legea privind finanțele publice, dând voie Parlamentului să își execute controlul asupra sumei totale a veniturilor publice și asupra utilizărilor întrebuințate acestora, astfel nici o taxă, impozit sau orice obligație fiscală care nu a fost prevăzută de lege nu poate fi înscrisă în buget.

Unitatea bugetului : presupune înscrierea tuturor veniturilor și utilizărilor ce le revin acestora într-un document unic și după o anumită schemă unitară de clarificare deaorece prin aceasta se permite o cunoaștere distinctă a situațiilor finanțelor publice iar bugetul unic exprimă faptul că este excedentar, echilibrat sau deficitar. În momentul actual, datorită avantajelor pe care le oferă, unitatea bugetară este considerată un ideal.

Realitatea bugetului : exprimă faptul că veniturile consemnate în bugetul public trebuie să fie precizate pe baze reale iar statul pentru a nu întâmpina dificultăți financiare în decursul execuției bugetare veniturile și alocațiile înscrise în buget trebuie să corespundă situației economico-financiare prevăzută pentru anul bugetar.

Anualitatea bugetului : presupune să se respecte perioada de timp pentru care Parlamentul aprobă bugetul iar puterea executivă trebuie să realizeze cheltuielile și veniturile în cadrul perioadei stabilite. De obicei perioada este de un an.

Specializarea bugetară : presupune ca autorizația parlamentară pentru toate cheltuielile și veniturile se dă printr-o aprobare de surse de proveniență pe categorii de utilizări, în funcție de destinația și natura lor. În concluzie acest principiu se înființează pe o detaliere mai amănunțită a veniturilor și cheltuielilor, care îndeplinesc puterea decizională a Parlamentului.

Echilibrarea bugetară : acest principiu exprimă faptul că bugetul public trebuie să fie echilibrat, adică între cheltuielile publice și veniturile publice să existe un echilibru.

Neafectarea veniturilor bugetare : conform căreia nici un venit al statului nu trebuie încasat cu o anumită destinație, ele sunt denumite venituri ale statului dar indiferent de denumirea lor veniturile se despersonalizează adică se transformă în venituri bugetare și urmează să primească destinațiile legale.

Publicitatea bugetară : după aprobarea bugetului de stat de către Parlament acesta trebuie adus la cunoștința cetățenilor țării prin publicarea lui în Monitorul Oficial.

1.3.4. Execuția bugetului de stat :

Execuția bugetului de stat exprimă totalitatea operațiunilor în ceea ce privește încasarea veniturilor și exercitarea cheltuielilor aprobate de către Parlament. În desfășurarea operațiunilor intervin o mulțime de participanți cum ar fi : aparatul fiscal, instituții financiare, agenții guvernamentale, trezoreria publică, băncile etc. dar răspunderea generală pentru îndeplinirea autorizației parlamentare revine Guvernului. Principala caracteristică a procesului execuției bugetare se compune din împărțirea activităților de executare a veniturilor de cele de executare a cheltuielilor, fiecare folosind proceduri și instrumente diferite.

Executarea părții de cheltuieli a bugetului de stat presupune parcurgerea următoarelor etape:

Angajarea : reflectă angajamentul unui organism public de a plăti unei anumite persoane fizice sau juridice o sumă de bani distribuită din bugetul de stat.

Lichidarea : reprezintă operațiunea cu ajutorul căreia se constată și se verifică furnizarea lucrării sau a serviciului prestat în avantajul statului, în funcție de care se decide cuantumul plății care urmează să fie realizată din creditul bugetar aprobat.

Plata : cu ajutorul acestei opaerațiuni are loc stingerea obligației bănești a statului față de persoanele fizice sau juridice, care au exercitat prestații în folosul unui organism public sau în folosul unei instituții publice.

În execuția părții de venituri a bugetului de stat se parcurg următoarele etape :

Așezarea impozitului : adică se stabilește obiectul impunerii la sesizarea existenței materiei impozabile de care dispune o persoană juridică sau fizică.

Lichidarea : reflectă operațiunea prin care se determină suma impozitului plătit de o persoană fizică sau juridică

Perceperea propriu-zisă a impozitului : determină încasarea efectivă a impozitului la termenul și cuantumul stabilit.

1.3.5. Structura sistemului bugetar în România

Sistemul bugetar reprezintă totalitatea relațiilor și al formelor organizatorice cu ajutorul cărora se asigură repartizarea, formarea și utilizarea fondurilor bugetare.

Baza sistemului bugetar al României o constituie structura organizatorică a statului, care conține organele centrale și locale ale administrației și puterii de stat și este formată din județe, municipii, municipiul București și sectoarele acestuia, orașe și comune.

Potrivit structurii organizatorice a statului, bugetul public al României include bugetele publice utilizate și constituite la nivel național precum și bugetele locale.

La nivel național : se formează zece bugete distincte : Bugetul Parlamentului, Bugetul administrației centrale de stat, Bugetul Guvernului, Bugetul Președinției Republicii, Bugetul Curții de Conturi, Bugetul Autorității Judecătorești, Bugetul Consiliului Legislativ, Bugetul Curții Constituționale, Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat și Bugetul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Bugetul administrației centrale de stat : ocupă locul cel mai important în cadrul sistemului bugetar actual al României.

Bugetul asigurărilor sociale de stat : acesta este un buget liber care se elaborează de către Guvern cu ajutorul Protecției Sociale și Ministerului Muncii și se adoptă printr-o lege distinctă de către Parlament

Bugetele locale : sunt elaborate și executate de către organele locale ale administrației și puterii de stat. Procesul bugetar desfășurat în cadrul unităților administrativ-teritoriale se exercită cu condiția să se respecte prevederile din Legea Finanțelor publice

Bugetele locale sunt organizate pe două niveluri, și anume :

bugetele centralizatoare ale municipiului București și județelor, care au drept scop cumularea datelor de la fiecare buget propriu colectivității locale;

bugetele proprii a municipiului București dar și a județelor, orașelor, municipiilor, comunelor inclusiv sectoarele municipiului București.

Sistemul bugetar din România este structurat sub formă organizatorică dar și funcțională, în cadrul căreia toate elementele au caracteristici ale sistemului.

Veniturile publice

1.4.1. Conținutul și caracterizarea generală a veniturilor publice

Fondurile bănești necesare pentru acoperirea nevoilor de finanțare a consumului și dezvoltării, se acumulează și se formează la dispoziția societății pe parcursul unui an de zile, iar ponderea cea mai mare dintre aceste fonduri o au veniturile publice care sunt destinate pentru dezvoltarea social-economică a țării.

Veniturile generale ale statului reprezintă ansamblul resurselor bănești, înființate prin lege, care participă la constituirea fondurilor bănești ale acestuia, care alcătuiește un tot unitar, numit sistemul veniturilor bugetare.

Sistemul veniturilor bugetare, în literatura noastră juridică, reprezintă ansamblul veniturilor statului alcătuite din resursele bănești înființate prin lege, care contribuie la formarea fondurilor bănești ale statului.

Privite din punct de vedere juridic veniturile bugetare reprezintă un ansamblu de obligații bănești stabilite prin acte normative și în mod unilateral, în sarcina tuturor persoanelor fizice sau juridice care exercită venituri impozabile sau care posedă bunuri taxabile.

Sub aspect economico-financiar veniturile bugetare exprimă formele valorice concrete cu ajutorul cărora o parte din venitul național este pus la dispoziția statului.

Determinarea volumului veniturilor ce se vor realiza pentru formarea de fonduri are o importanță deosebită în stabilirea volumului de cheltuieli ce urmează a fi efectuate pentru îndeplinirea obiectivelor și acțiunilor statului. Veniturile bugetare se caracterizează prin diferite trăsături specifice, precizate de modul de proveniență, de termenele de plată etc. iar din modul cum sunt reglementate veniturile bugetare derivă existența anumitor elemente definitorii și comune care se află în cazul oricărui venit bugetar.

Proveniența veniturilor bugetare este dată de produsul intern brut, de avuția națională dar și de transferurile primite din străinătate.

În momentul actual veriga bugetară, a structurii sistemului bugetar la care se mobilizează veniturile este : fondurile speciale extrabugetare, bugetul administrației centrale de stat, bugetul fondului pentru plata ajutorului social, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale.

Relațiile financiare ce formează fondurile bugetare se desfășoară între state pe de o parte și instituții publice și private, agenții economici și populație pe de altă parte iar rezultatul esențial al acestor relații se concretizează în formarea veniturilor bugetare care în funcție de bugetul în favoarea căruia a fost instituit se delimitează între ele.

Veniturile bugetare sunt venituri de natură publică dar veniturile publice și veniturile bugetare nu sunt egale deoarece veniturile publice au o sferă de cuprindere mult mai largă incluzându-se în ele și veniturile bugetare. Pe lângă acestea în structura veniturilor publice mai intră și veniturile dobândite din propria activitate de către regiile publice autonome, venituri obținute de alte unități economice care aparțin statului și venituri obținute de către instituțiile publice.

Veniturile bugetare posedă o pondere foarte mare în structura veniturlor publice ceea ce rezultă faptul că structura și mărimea lor influențează într-o măsură covârșitoare structura și mărimea veniturilor publice iar evoluția veniturilor publice depinde într-o măsură mai mare de evoluția veniturilor bugetare.

Veniturile bugetare reflectă modalitățile sau mijloacele practice prin care se constituie bugetul public, în pluralitatea determinării lor, care se mobilizează în baza anumitor reglementări legale, proclamate de fiecare stat în funcție de politica econmico-financiară în ceea ce privește produsul intern net și mobilizarea anumitor resurse. Veniturile bugetare se caracterizează prin diferite trăsături determinate în funcție de modul de așezar, în funcție de natura sa și perceperea la buget.

Între cheltuielile publice și veniturile bugetare există o legătură puternică care se manifestă într-o manieră inversă, față de ceea ce se scrie în lucrările de teorie a finanțelor publice, astfel mărimea veniturilor bugetare nu este realizată de volumul cheltuielilor publice ci de anumiți factori. În funcție de mărimea veniturilor, se determină ordonarea și selecționarea necesităților ce pot fi acoperite ajungându-se la stabilirea volumului cheltuielilor publice ale perioadei.

Statul român face rost de marea majoritate a resurselor sale de la unitățile economice de stat în acțiunea repartiției primare a venitului național.Bugetul statului este alimentat într-o măsură mai mare sau mai mică cu venituri de la unități cooperatiste în care se creează venit național, într-o măsură mai mică din impozitele și taxele de la populație. Veniturile bugetare din țara noastră provin într-o proporție de 90% din acumulări bănești înființate în unitățile economice cooperatiste și de stat.

Resursele financiare ale societății sunt formate din :

– resursele financiare ale întreprinderilor private și publice;

– resursele financiare ale populației;

– resursele financiare ale instituțiilor publice;

– resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ.

Există o diferență între resursele financiare publice și resursele financiare ale societății deoarece resursele financiare publice reprezintă o parte importantă a resurselor financiare ale societății.

Resursele financiare publice cuprind :

Resursele administrației centrale de stat : taxe, impozite, împrumuturi, venituri nefiscale, alte resurse cu caracter întâmplător;

Resursele administrației de stat locale și a altor autorități publice cu drept financiar : taxe și impozite cu caracter local, împrumuturi, venituri nefiscale, alocații și subvenții de la bugetul de stat, alte surse;

Resursele întreprinderilor publice : venituri proprii obținute din vânzarea de produse, efectuarea de lucrări ori prestarea de servicii, subvenții, credite;

Resursele asigurărilor sociale : cotizații la asigurările sociale plătite de instituțiile publice, agenții economici, alte persoane juridice sau fizice, cotizațiile plătite de asigurați sau alte persoane.

Din punct de vedere economic principalele categorii de venituri publice sunt :

Prelevări cu caracter obligatoriu : aceste prelevări formează veniturile cu caracter fiscal : taxe , impozite, veniturile unităților economice.

Resursele de trezorerie : reflectă împrumuturile pe termen scurt, încheiate de stat prin emiterea de bonuri de trezorerie. Serviciul de trezorerie denumit și tezaur public are obligația de a asigura execuția cheltuielilor și veniturilor publice tuturor persoanelor juridice cu caracter public. Disponibilitățile colectivității locale și a organismelor publice cum ar fi casele de economii, casele naționale de depuneri etc. ce desfășoară activitate financiară, sunt păstrate în depozit la tezaurul public iar pe baza acestor depozite , tezaurul public are dreptul de a emite bonuri de teazur cu scopul de a atrage resurse pentru acoperirea cheltuielilor temporare de casă ale bugetului de stat, pentru finanțarea unor bugete locale aflate în situație de deficit, finanțarea unor acțiuni economice etc. Resursele de trezorerie au caracter rambursabil și temporar iar restituirea sumelor împrumutate de la tezaurul public de către stat are loc odată cu retragerea bonurilor de tezaur din circulație.

Resursele provenite din împrumuturi : reflectă datoria publică pe termen mediu și lung

Resursele provenite din emisiune monetară fără acoperire : reprezintă mărirea falsă a masei monetare aflate în circulație fără ca această operație să aibă acoperire ceea ce înseamnă că efectul operației se concretizează în fenomenul inflației.

1.4.2. Structura veniturilor publice

În toate țările se exprimă o cerere mare de resurse financiare și asta se întâmplă din ce în ce mai des datorită sporirii nevoilor sociale mai mult decât evoluția produsului intern brut. Această cerere este determinată de evoluția cheltuielilor publice dar și de nivelul acestora. Acoperirea cererii de resurse este influențată de o serie de factori cum ar fi :

Factori economici : acești factori sunt determinați de evoluția crescătoare a produsului intern brut care face posibilă creșterea veniturilor bugetare în urma creșterii veniturilor rezultate din taxe și impozite.

Factori sociali : accentuează rolul statului în această direcție prin repartizarea unui volum maimare de resurse cu scopul satisfacerii nevoilor oamenilor în ceea ce privește protecția și securitatea socială, învățământul și educația, refacerea sau întreținerea sănătății.

Factori monetari : reprezintă creditele, dobânzile și masa monetară care influențează volumul veniturilor prin prețuri. Dacă se înregistrează o creștere generalizată a prețurilor ca urmare a fenomenelor inflaționiste atunci se înregistrează și creșterea nominală a salariilor, profiturilor și a altor venituri impozabile.

Factori politici: acești factori rezultă din punerea în practică a deciziilor macroeconomice care au o influență puternică, privind dezvoltarea activităților economice în diferite ramuri și regiuni care se materializează în creșterea veniturilor, creșterea presiunii fiscale, instituirea de noi taxe și impozite.

Fcatori militari : influențează volumul veniturilor bugetare prin consumul de resurse fiananciare pentru întreținerea armatei. În cazul situațiilor de război sau participarea la asemenea acțiuni militarea în afara țării reflectă o nevoie mai mare de resurse bugetare.

Factorii de natură financiară : reflectă influența tuturor celorlalți factori materializate în volumul veniturilor bugetare mobilizate pentru acoperirea cheltuielilor publice. În momentul în care apare deficitul bugetar, statul caută diferite soluții în ceea ce privește creșterea cantității veniturilor bugetare.

Existența acestor factori au dus la apariția unor noi tipuri de resurse publice, având ca rezultat diversificarea structurii resurselor financiare. Principalele categorii de resurse financiare publice sunt : resursele de trezorerie, prelevări cu caracter obligatoriu ( taxe , impozite , contribuții), finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire și resursele atrase din împrumuturi publice.

Veniturile cu caracter fiscal constituie cea mai mare parte a veniturilor publice, însă volumul acestora este limitat și de multe ori insuficient. Măsurile de creștere a volumului veniturilor fiscale sunt determinate de modificările sistemului fiscal în ceea ce privește fie nivelul cotelor de impunere folosite fie introducerea unor noi impozite. Introducerea unor astfel de măsuri nu se poate realiza rapid ci trebuie să se apeleze la alte categorii de resurse pentru acoperirea nevoilor.

Resursele de trezorerie se utilizează pentru acoperirea de scurtă durată a deficitului curent al bugetului asigurărilor sociale ,al bugetului de stat, pentru acoperirea deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale și a golurilor de casă înregistrate la bugetele locale.

Trezoreria generală a statului este un organism specializat cu ajutorul căruia se efectuează operațiuni de plăți și încasări în contul tuturor categoriilor de bugete ce intră în alcătuirea bugetului general consolidat dar și în contul instituțiilor publice care se administrează în regim extrabugetar. Pentru a asigura o concordanță între volumul veniturilor și volumul cheltuielilor este necesară apelarea la resursele de trezorerie care se formează din împrumuturi pe termen de până la un an contractate pe piața de capital prin vânzarea și emisiunea unor titluri de stat și au un caracter temporar și rambursabil având un cost determinat atât de dobânda aferentă titlurilor de stat pe termen scurt cât și de cheltuielile ocazionate de retragerea și punerea în circulație a înscrisurilor respective.

Resursele financiare rezultate din împrumuturi publice se gestionează prin sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile publice externe și interne reprezintă un mijloc frecvent de obținere a resurselor financiare și de acoperire a deficitului bugetar.

Ca mijloc de finanțare a deficitului bugetar, emisiunea bănească fără acoperire produce efecte negative dar în același timp este posibilă. Pe de o parte o inflație ridicată implică o creștere a resurselor fiscale : sporesc încasările din impozitele indirecte și din impozitul pe venit, în special cele aferente accizelor și cele aferente taxei pe valoarea adăugată. Pe de altă parte inflația reflectă scăderea relativă a obligațiilor de plată ale statului, în special în ceea ce privește datoria publică în condițiile în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât volumul creșterii anuale a prețurilor exprimate în procente.

Structura organizatorică a statelor determină un alt criteriu de grupare a veniturilor publice . În statele de tip federal veniturile publice se împart în trei nivele :

– resurse ale bugetului federal ;

– resurse ale bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre ale federației;

– resurse ale bugetelor locale.

În statele de tip unitar există o diferență între veniturile publice ale bugetului central și veniturile publice ale bugetelor locale. Resursele antrenate pe linia asigurărilor sociale figurează în bugetul central care se întocmește ca un buget consolidat prin cumularea totalității categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar .

Structura resurselor financiare publice privită prin prisma bugetului general consolidat include :

Resursele financiare ale bugetului de stat care cuprind veniturile curente de tipul taxelor, impozitelor, veniturilor nefiscale precum și veniturile din capital ;

Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat rezultate din contribuții pentru asigurări sociale și din alte resurse ce alimentează bugetul asigurărilor sociale de stat.

Resursele financiare cu destinație specială rezultate din contribuții ce alimentează fondurile speciale realizate la nivel central;

Resursele financiare ale bugetelor unităților administrativ – teritoriale cum ar fi: taxele , impozitele și veniturile nefiscale cu caracter local, sumele și cotele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și transferurile cu destinație specială de la bugetul de stat.

Structura veniturilor publice diferă de la un stat la altul iar posibilitatea identificării veniturilor publice în raport de proveniența și regularitatea acestora caracterizează sistemul de resurse al oricărui stat indiferent de nivelul de dezvoltare al acestuia.

În funcție de ritmicitatea încasării lor la bugetul de stat, veniturile publice se structurează pe două categorii și anume :

– resurse ordinare sau curente

– resurse extraordinare , incidentale sau întâmplătoare.

Resursele ordinare sunt acelea la care statul apelează în mod obișnuit, în condiții considerate normale și care se încasează la buget cu o anumită regularitate.

În această categorie se includ : contribuții pentru asigurările sociale de stat, veniturile fiscale , veniturile nefiscale și contribuțiile ce alimentează fondurile speciale.

Resursele extraordinare : la aceste venituri statul recurge în situații excepționale atunci când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice. Acestea cuprind : împrumuturile de stat interne și externe, donațiile și ajutoarele primite din străinătate, transferurile, sumele rezultate din lichidarea participațiilor de capital și valorificarea bunurilor statului în străinătate precum și emisiunea bănească fără acoperire în economia reală.

În funcție de proveniență, veniturile publice se împart în două categorii : resurse interne și resurse externe.

Resursele externe cuprind împrumuturile de stat externe contractate la instituții financiare internaționale, la bănci cu sediul în alte state, la guvernele altor țări, la orice deținători de capitaluri bănești. Pe lângă acestea resursele externe mai cuprind diferitele transferuri externe primite sub formă de ajutoare nerambursabile din partea altor state sau de la organisme internaționale. Resursele interne cuprind toate celelalte resurse de tipul taxelor, impozitelor, veniturilor nefiscale, contribuțiilor, împrumuturi contractate la persoane juridice și fizice din propria țară, alte venituri excepționale.

În România veniturile pubice sunt împărțite pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Conform prevederilor Legii privind finanțele publice, veniturile publice se formează și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete și anume : bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele locale, bugetul trezoreriei statului și bugetele altor instituții cu caracter autonom în vederea asigurării echilibrului financiar.

Principalele categorii de resurse publice sunt :

Resursele bugetului de stat :

Venituri curente

A.Venituri fiscale

Impozite directe

Impozite indirecte

B. Venituri nefiscale

Venituri din capital

Resursele bugetului asigurărilor sociale de stat :

Venituri fiscale

Contribuția pentru asigurările sociale

Alte contribuții

Venituri nefiscale

Resursele bugetelor locale :

Venituri proprii ( fiscale și nefiscale)

Sume și cote defalcate din venituri ale bugetului de stat

Cote adiționale la unele venituri ale bugetului de stat și ale bugetelor locale

Transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat

Resursele fondurilor speciale

Fondurile speciale se formează cu ajutorul unor venituri fiscale de tipul impozitelor indirecte cu afectație specială ( contribuția la fondul pentru plata ajutorului de șomaj, taxa pentru drumuri etc.) și contribuțiilor dar și din venituri nefiscale cum ar fi veniturile din aplicarea unei cote asupra volumului de prime brute în cazul fondului special pentru protejarea asiguraților.

În categoria veniturilor publice intră și veniturile instituțiilor publice. Potrivit legii finanțelor publice instituțiile publice cuprind : Președinția României, Guvernul, ministerele, celelalte organe centrale și locale ale administrației de stat și institțiile de stat de subordonare centrală sau locală.

Instituțiile de stat desfășoară activități în diferite domenii cum ar fi : sănătatea, învățământul, apărarea națională, asistența socială, ordinea publică etc. Resursele acestor instituții se grupează în venituri proprii, venituri sub formă de alocații de la buget și subvenții pentru activități autofinanțate. Veniturile instituțiilor de stat sunt veniturile extrabugetare și sunt formate din chirii, taxe, încasări din vânzarea unor publicații, încasări din prestarea unor servicii medicale , venituri din prestații editoriale etc.

Instituțiile de stat pot beneficia de împrumuturi acordate de Banca Mondială acestea fiind resursele externe rambursabile precum și de resurse nerambursabile cum ar fi finanțări prin intermediul anumitor programe internaționale.

1.4.3. Elementele definitorii și comune ale veniturilor bugetare

Elementele comune ale tuturor veniturilor bugetare sunt :

– Denumirea venitului bugetar : fiecărui venit bugetar îi este conferit o anumită denumire generică în raport cu natura sa economico-financiară și juridică deoarece prin această denumire se deosebesc categoriile de venituri bugetare care se numesc : taxe , impozite, prelevări, contribuții etc. Fiecărui venit bugetar dintr-o anumită categorie îi este conferită o anumită denumire specifică prin care se particularizează fiecare venit în raport cu alte venituri din aceași categorie: taxa vamală, impozit pe profit, contribuții pentru asigurări sociale de stat etc.

– Debitorul sau subiectul impunerii : este persoana fizică sau juridică care potrivit legii, datorează statului o taxă, un impozit sau are obligația de efectuare a unei prelevări în contul bugetului asigurărilor sociale de stat, în contul bugetului de stat etc. Persoanele fizice datorează taxe și impozite statului pentru diferite venituri obținute, pentru solicitarea organelor de stat, pentru anumite bunuri pe care le dețin etc. indiferent dacă sunt cetățeni străini sau români, persoane cu multiplă sau dublă cetățenie.

Societățile comerciale, regiile autonome și toții agenții economici de asemenea datorează bugetului de stat taxe și impozite în funcție de veniturile pe care le realizează și de obiectul de activitate, indiferent dacă sunt persoane juridice străine sau române.Persoanele care datorează bugetului de stat impozite și taxe se numesc contribuabili.

În ceea ce privește sumele datorate bugetului de stat, la plata acestora se impun unele precizări. Plătitorul venitului bugetar și debitorul este una și aceeași persoană, ipostază în care debitorul plătește suma de bani pe care o datorează în mod direct către buget potrivit legii de exemplu impozitul pe venitul persoanelor fizice. Există unele excepții condiționate de unele cauze tehnice financiar-bugetare cum ar fi simplificarea garanțiilor și actelor de percepere și stabilire a veniturilor atunci când se face deosebire între plătitorul și debitorul venitului și când plata venitului la buget se realizează de terțe persoane decât subiectul impuneri.

– Materia sau obiectul impozabil : exprimă veniturile impozabile care se pot alcătui sub diferite forme cum ar fi veniturile persoanelor fizice, beneficiul agenților economici etc., bunurile impozabile sau taxabile formate din: clădiri, terenuri, mijloace de transport etc., pot alcătui obiect al impunerii și serviciile ori actele realizate de organele statului sau alte persoane pentru care se eliberează taxe de timbru : eliberarea sau obținerea unor certificate, autorizații, dezbateri succesorale, autentificări de acte etc.

– Unitatea de evaluare : exprimă acel element care determină cuantumul unitar al venitului bugetar în legătură cu baza sa de calcul iar acest cuantum se poate stabili sub diferite forme : în funcție de posibilitatea tehnică exprimată de natura și obiectul venitului, cuantumul unitar al acestuia se stabilește fie în cota procentuală fie în cotă fixă.

Cota fixă: acest tip de cotă se utilizează atunci când baza de calcul este formată din anumite obiecte acte ori fapte juridice cum ar fi : obținerea unei autorizații, suprafața de teren eliberarea unui act etc.

Cota procentuală : este modalitatea de exprimare a sumei venitului care se utilizează în condițiile în care obiectul impozitului îl formează venitul relizat de debitor ori valoarea bunului deținut. Această cotă poate fi progresivă, regresivă sau proporțională.

Cota procentuală proporțională : se individualizează prin faptul că rămâne neschimbată fără a ține cont de modificările survenite în baza de calcul

Cota procentuală progresivă : se caracterizează prin faptul că odată cu creșterea bazei de calcul, crește și ea.

Cota procentuală regresivă : se individualizează prin faptul că scade odată cu creșterea bazei de calcul.

Unitatea de impunerea : exprimă unitatea în care se determină materia sau obiectul impozabil de exemplu hectarul în cazul terenurilor, leul în cazul veniturilor etc.

Asieta : exprimă modul în care sunt așezate veniturile bugetare după materia sau obiectul

impozabil și presupune identificarea materiei și obiectului impozabil, evaluarea acesteia și stabilirea cuantumului de plată.

În practică se utilizează diferite metode de așezare a venitului bugetar :

metoda directă : care se bazează pe administrarea de probe;

medoda indirectă : exprimă evaluarea și identificarea venitului bugetar prin raportarea lui la aspectul exterior al obiectului impozabil

metoda așezării pe baze forfetare : agentul de impunere stabilește de comun acord și împreună cu plătitorul mărimea materiei impozabile;

metoda administrativă : după această metodă evaluarea se realizează de către agentul fiscal cu ajutorul datelor pe care le deține la sediul organului financiar.

Perceperea : determină relizarea sumei de bani pe care acesta o reprezintă.

Pentru încasarea veniturilor se utilizează 3 metode și anume :

metoda plății directe : se folosește pentru veniturile atrase de la persoanele juridice, care în calitate de debitori stabilesc suma datorată având obligația să o repartizeze în contul bugetului de stat din proprie inițiativă și la termenul stabilit.

metoda reținerii și vărsării : se utilizează în cazul veniturilor impozabile efectuate de către persoanele fizice ori de către anumite unități specializate care sunt obligate să calculeze, să rețină și să verse sumele datorate de debitori în contul bugetului de stat.

metoda aplicării de timbre fiscale : utilizată în cazul diferitelor taxe datorate bugetului de stat pentru anumite servicii prestate de instituțiile statului.

Termenul de plată : exprimă data la care ori până la care venitul trebuie vărsat la bugetul statului. În ceea ce privește termenul de plată trebuie avut în vedere încasarea regulată la buget a veniturilor dar și posibilitatea de plată a celor care dețin obiecte sau materie impozabilă. Termenul se fixează fie într-o zi fixă situație în care coincid atât scadența cât și termenul de plată fie într-un interval de timp conform căruia sumele datorate trebuie vărsate la buget.În momentul în care plătitorul intră în posesia obiectului impozabil iar încetarea lui are loc la termenul de plată, atunci ia naștere obligația acestuia.

Drepturile și obligațiile debitorilor : reprezintă elementele prevăzute prin actele normative care înființează veniturile bugetare de care se ține cont la evaluarea bazei de calcul în realizarea sumei veniturilor bugetare dar și la încasarea acestora.

Drepturile și obligațiile plătitorilor sunt supuse unor norme în vederea asigurării respectării legalității de încasare și stabilire a obligațiilor bugetare. Debitorii au dreptul să pretindă aplicarea corectă a normelor legale în legătură cu încasarea veniturilor și evaluarea lor, să pretindă și să li se accepte acordarea înlesnirilor legale, să facă plângeri la organele competente cerând revizia recalculării ori impunerii impozitului atunci când prevederile legale nu au fost aplicate corect.

Corelat cu drepturile care li se cuvin contribubilii au o serie de obligații cum ar fi : declararea materiei ori obiectului impozabil, declararea tuturor informațiilor pretinse de organele financiare în vederea evaluării bazei de calcul, plata veniturilor bugetare în termenele și cuantumul prevăzut.

Răspunderea debitorilor : în cazul în care contribuabilii, în procesul realizării veniturilor bugetare, nu își îndeplinesc obligațiile conform legii este antrenată răspunderea juridică a acestora care cuprinde formele răspunderii civile, administrative ori penale.

Calificarea venitului bugetar : determină stabilirea caracterului central ori local al venitului dar și atribuțiile pe care acesta le are prin lege asupra părților bugetului public național.

Pentru corectarea și repartizarea sarcinilor fiscale dar și pentru planificarea și corelarea veniturilor bugetare cu suma cheltuielilor ce urmează să fie acoperite din venituri este foarte importantă cunoașterea acestor elemente.

1.4.5. Clasificarea veniturilor bugetare

Structura veniturilor este diferită de la o țară la alta și au fost înregistrate foarte multe modificări în evoluția lor istorică. Datorită trăsăturilor caracteristice ale veniturilor bugetare este necesară o clasificare adecvată a acestora indiferent dacă este vorba de veniturile țărilor dezvoltate din punct de vedere economic, a țărilor în tranziție de la o formă la alta de organizare a economiei ori a țărilor în curs de dezvoltare.Veniturile se clasifică după următoarele criterii :

Regularitatea mobilizării lor la bugetul public

Conținutul economic

Proveniență

Veriga bugetară la care se mobilizează

În funcție de regularitatea mobilizării lor la bugetul public : veniturile sunt

structurate în : venituri ordinare și venituri extraordinare

Veniturile ordinare : sunt mobilizate și instituite la guget în mod obișnuit și sunt considerate normale pentru a constitui bugetul public. Acestea cuprind veniturile nefiscale și veniturile fiscale dar și contribuțiile destinate constituirii fondurilor speciale și alimentării bugetului asigurărilor sociale de stat.

Veniturile extraordinare : acestea sunt mobilizate și înființate în situația în care veniturile ordinare sunt insuficiente în raport cu nevoia de mijloace bănești care aparțin autorităților publice. Aceste venituri se mobilizează de către stat pentru înființarea unor obiecte excepționale care vizează formarea unor fonduri speciale utilizate în finanțarea acțiunilor pentru ieșirea din criză sau acoperirea deficitelor bugetare, acoperirea unor dificultăți ca urmare a unor calamități naturale. Veniturile extraordinare se obțin pe calea creditului public cu ajutorul certificatelor de trezorerie, împrumuturilor de stat angajate în țară ori străinătate și a altor forme ale titlurilor de stat. Acest tip de venituri se obțin și pe căi monetare prin acoperirea deficitelor din emisiunea banilor de hârtie sau prin împrumuturi de la Banca Națională a României. Veniturile extraordinare mai cuprind și sumele rezultate din lichidarea participațiilor de capital î străinătate ale statului, alte transferuri și ajutoare primite din străinătate, sumele atrase din vânzarea unor bunuri ale statului aflate în străinătate.

Din punct de vedere al conținutului economic : veniturile bugetare se împart în :

venituri din capital, venituri curente, sume defalcate și transferuri.

Veniturile curente : aceastea dețin o pondere foarte mare în constituirea bugetului public și sunt încasate pe fundamentarea unor prevederi legale care au o valabilitate mare în timpiar veniturile de acest tip au un caracter repetitiv,de la un an bugetar la altul.

În funcție da natura lor, veniturile curente sunt structurate astfel : venituri fiscale și venituri nefiscale.

Veniturile fiscale : se înființează de către stat în virtutea independenței sale financiare, în calitate de subiect de drept public. Aceste venituri, se constituie din taxe, impozite și contribuții încasate la bugetul public, având caracter nerestituibil și obligatoriu ce reflectă prelevări legale provenite din veniturile populației inclusiv posedarea de către acești subiecți a unor proprietăți impozabile sau a unor averi și din venituri create de agenți economici.

Veniturile fiscale se împart în două categorii :

Taxe, impozite și contribuții directe în cadrul cărora suportatorul real este același cu subiectul plătitor.

Taxe și impozite indirecte : în acest caz suportatorul real nu este același cu subiectul plătitor.

Veniturile nefiscale : aceste venituri revin statului în calitate de proprietar de capitaluri progresate în procesul reproducției economice, cele mobilizate de la instituțiile publice și de la regiile publice autonome, precum și alte venituri.

Statului, ca deținător de capitaluri avansate în reproducția economică, îi revin dividende care se mobilizează fie la dispoziția organismelor statale specifice fie direct la buget.

Conform clasificației actuale a veniturilor bugetului de stat a României, în structura veniturilor bugetare intră doar impozitul pe dividende nu și dividendele deoarece dividendele aferente valorificării capitalului ce aparțin statului se încasează de către Fondul Proprietății Private și Fondul Proprietății de Stat.

Veniturile nefiscale mobilizate la bugetul public de la regiile publice autonome îmbracă forma vărsămintelor unei fracțiuni din profitul net rămas după aprovizionarea fondurilor proprii sau a întregului profit net al acestora.

Veniturile nefiscale provenite de la instituțiile publice sunt o varietate mai mică sau mai mare, în funcție de graul de dezvoltare a serviciilor date de stat prin intermediul acestora. Ele se constituie sub formă de taxe, cum ar fi : pentru brevetele de invenții și înregistrarea mărcilor de fabrică, de metrologie, pentru eliberarea autorizațiilor de transport cu autovehicule în traficul internațional de mărfuri, pentru prestațiile și serviciile realizate de căpităniile de port, taxe și alte venituri din protecția mediului etc. , sub forma veniturilor încasate de diferite unități ori pentru diferite activităț, care se varsă la buget cum ar fi : veniturile circumscripțiilor, dispensarelor veterinare și laboratoarelor, venituri din încasarea contravalorii lucrărilor de coombatere a dăunătorilor și bolilor în sectorul vegetal, veniturile unităților de reproducție și selecție a animalelor, venituri din chirii aferente imobilelor administrate de instituțiile publice și imobilelor proprietate de stat etc. și din vărsămintele realizate din veniturile unor instituții publice și ale unor activități autofinanțate.

Veniturile nefiscale diverse provin din penalitățile și amenzile încasate, din încasarea dobânzilor aferente ratelor lunare pentru vânzarea unor locuințe construite din fondurile statului, din concesiunile efectuate de instituțiile publice, din valorificarea bunurilor confiscate, din expertizele în domeniul navigației, din restituirile de fonduri din finanțarea bugetară a anilor precedenți și din cauțiuni.

Veniturile de capital au o pondere scăzută în structura veniturilor și dețin o proveniență obiectivă care rezută din valorificarea prin vânzarea unei părți din avuția națională aflată în patrimoniul public.

Veniturile de capital sunt formate din :

Venituri obținute din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice : mobilier, echipamente de birotică, o parte din parcul auto, materiale de construcții rezultate din demolări

Veniturile obținute din valorificarea unor bunuri ale statului : vânzarea de locuințe

Venituri obținute din valorificarea unei părți a stocurilor aflate în rezerva de mobilizare și de stat.

Transferurile și sumele defalcate se regăsesc sub formă de venituri ale bugetelor fondurilor speciale sau a bugetelor locale și ca întrebuințări în cazul bugetului administrației centrale de stat. În prezent, sumele defalcate în avantajul bugetelor locale au în vedere eliberarea unei părți din impozitul pe salarii de la ” bugetul mare” având ca scop diminuarea dezechilibrelor bugetare care se înregistrează la nivelul unităților administrativ-teritoriale. Transferurile se acordă atât în favoarea bugetelor ale fondurilor speciale cât și în favoarea bugetelor locale.

În funcție de proveniența lor, veniturile bugetare se împart în două categorii : venituri

interne și venituri externe

Veniturile interne sunt grupate în funcție de calitatea subiectului plătitor în 3 categorii și anume :

Venituri de la instituțiile publice și private;

Venituri de la agenții economice ( cu capital de stat, din sectorul cooperatist, privat și mixt)

Venituri de la populație.

Aceste venituri se încasează de la bugetele corespunzătoare sub formă de : taxe și impozite, vărsăminte, contribuții, încasări din diferite valorificări, donații interne, împrumuturi publice interne , în unele țări și dividendele ce revin statului, veniturile provenite din domeniul public, iar în unele și emisiunea banilor de hârtie.

Veniturile externe : sunt formate din împrumuturi externe angajate de către stat de la diferiți creditori externi cum ar fi : bănci private sau alți deținători particulari de capitaluri bănești, instituții financiar- bancare internaționale și de la guvernele altor țări.

Din exterior mai pot proveni :

Unele donații primite din străinătate și ajutoare financiare;

Dobânzile provenite din creditele externe acordate de către stat și ratele scadente la aceste credite ce se încasează de către buget în anul curent;

Impozitul asupra dividendelor cuvenite investitorilor străini, ce se transferă în străinătate;

Taxele și impozitele percepute de reprezentanțele din România ale firmelor străine;

Unele lichidări ale participațiilor de capital ale statului în străinătate.

În funcție de veriga bugetară la care se mobilizează : veniturile bugetului României se împarte în :

Venituri datorate bugetului administrației centrale de stat dar și pentru bugetele fondurilor speciale;

Venituri datorate bugetelor locale;

Venituri datorate bugetului asigurărilor sociale de stat.

CAP. II Resursele financiare publice

2.1. Impozitele – noțiuni generale

2.1.1. Definiția și trăsăturile esențiale ale impozitelor

Impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele juridice și persoanele fizice pentru bunurile pe care le posedă sau veniturile pe care le obțin.

Impozitele reflectă o formă de prelevare a unei părți din averea sau veniturile persoanelor juridice și persoanelor fizice la dispoziția statului cu scopul acoperii cheltuielilor sale iar această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din partea statului.

În general, termenul de impozit este folosit pentru dările care se plătesc statului, persoanele fizice și juridice trebuie să participe la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății după anumite criterii, care sunt necesare pentru finanțarea anumitor trebuințe social – economice în folosul întregii comunități. Pentru a desemna prestațiile făcute către stat termenul generic care a fost utilizat la noi este acela de ” dare ”. Noțiunea de impozit aparține termenilor ”imposta” din limba italiană și ”impot” din limba franceză . În germană sunt utilizați termenii de ” steuer” care înseamnă ” ajutor, sprijin, susținere” corespondent cuvântului latinesc ” ajutorum subsidium ” și ” bede” precum și ” auflage” care corespunde cuvântului latinesc ” tributum ”.

Trăsăturile esențiale ale impozitelor :

Impozitul reflectă o contribuție obligatorie deoarece toate persoanele juridice și fizice care beneficiază de obiectivele și acțiunile finanțate din fondurile generale ale societății trebuie să participe la formarea acestora în raport cu averea deținută sau cu veniturile realizate, formând o obligație fundamentală reglementată de Constituția din 1991 revizuită ;

Impozitul reflectă o contribuție pecuniară, exprimată în bani ;

Impozitul este o prelevare cu titlu nerambursabil adică sumele achitate de către contribuabil nu au un echivalent imediat și direct în folosul plătitorului, ele sunt nerambursabile

Impozitul se caracterizează prin legalitate, ele este stabili, datorat și încasat numai în temeiul legii;

Impozitul se datorează pentru bunurile deținute și veniturile realizate, adică subiectele impozabile datorează contribuția numai dacă deține bunuri sau realizează venituri stabilite de lege ca fiind impozabile.

2.1.2. Apariția și evoluția istorică a impozitelor

Impozitele au fost cunoscute încă din antichitate și au apărut în evoluția societății omenești în cadrul primelor formațiuni statale, această apariție a fost determinată de necesitatea întreținerii materiale a celor ce exercitau forța publică , îndeplinind atribuțiile autoritare de conducere statală.

De la apariția impozitelor, acestea au fost aplicate și concepute diferit, condiționat de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat și de dezvoltarea economico – socială. În statul antic roman și republicile antice grecești au fost considerate publice cheltuielile pentru întreținerea și înzestrarea forțelor armate și de ordine publică, pentru organele de conducere statală, pentru înarmarea și construcția corăbiilor de război, lucrări de utilitate comunală, pentru temple și serbări religioase. Resursele pentru aceste cheltuieli erau cele obținute prin exploatarea bogățiilor naturale găsite în patrimoniul statului, cum erau : carierele de marmură și minele de argint.

Pentru completarea acestor resurselor ale domeniului public au fost instituite diferite impozite, unele curente sau ordinare, altele extraordinare. În statul antic atenian impozitul principal era susținut de proprietarii de terenuri și alte bunuri urmat de impozite asupra taxelor pentru vânzarea în piață a produselor agricole, impozite asupra veniturilor meseriașilor precum și de impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați.

În evul mediu ipozitele erau diferite de la un stat la altul, fiind condiționate de dezvoltarea economico – socială diferită dar și de tradiții și concepții diferite. Impozitul principal în Anglia, timp îndelungat, a fost cel datorat de către proprietarii de pământ. În același secol s-a instituit un nou impozit și anume impozitul pe venit diferențiat pentru nobili, țărani și clerici, iar în următoarele secole au fost introduse impozite pe veniturile meșteșugarilor, impozite pe clădiri ca și impozite incluse în prețurile de vânzare a cărbunilor, sării și a altor bunuri.

La începutul secolului XII în Republica Florența din Italia exista un impozit pe veniturile cetățenilor bogați, mai existau impozite pe sare și pe succesiuni, ca și taxele vamale percepute la intrarea mărfurilor în republică. Impozitul vechi pe venit a fost înlocuit cu impozitul numit ” estimo ” aplicat pentru toate bunurile cetățenilor care după aproape trei secole impozitul ” estimo” a fost modificat conform cerințelor de impunere a averilor mai ales ale bancherilor și comercianților care au fost evaluate individual de mai mulți agenți fiscali.

Printre impozitele din evul mediu au fost constatate și cele aplicate în Principatele Române unde șirul mare al dărilor cuprindea birul. Încasarea și stabilirea acestor dări era de multe ori abuzivă și arbitrară.

În ultima perioadă a evului mediu, ramificarea veniturilor cetățenilor a dat statelor posibilitatea creșterii numărului și felului impozitelor în condițiile dezvoltării manufacturilor și a meșteșugurilor. Sporirea impozitelor este determinată și de creșterea cheltuielilor publice pentru organele de stat găsite într-o etapă de dezvoltare ca servicii și autorități publice de administrație și justiție, precum și pentru întreținerea armatei și ordinea publică. În Franța monarhii au păstrat până la revoluția din 1789 dreptul de instituire a impozitelor.

Datorită diversificării exagerate și numărului mare a impozitelor, Adunarea Constituantă, convocată după revoluția franceză din anul 1789 a hotărât reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute de către clerici și nobili, înlăturarea anumitor impozite pe vânzări ale bunurilor de consum, suprimarea arbitrariului aparatului fiscal, alte acțiuni reformatoare și cel mai important dreptul cetățenilor de a consimți liber la stabilirea impozitelor. Constituția franceză din anul 1793 a prevăzut că ” nici un cetățean nu este dispensat de onorabila obligație de a contribui la acoperirea sarcinilor publice ” dar condiționat de consimțământul la aceste contribuții”. Concepția instituirii de impozite cu ” consimțământul contribuabililor ” a fost preluată atât de legiuitorii din mai multe state contemporane cât și de doctrina finanțelor publice.

Exercitarea dreptului parlamentelor, în perioada contemporană, de a modifica și institui impozitele a fost dominată de sporirea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. Parlamentele din statele contemporane erau și sunt forțate de împrejurări să crească impozitele, consimțământul cetățenilor la aceste impozite au fost considerate exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanții lor în parlament.

Din evoluția modernă a impozitelor sunt importante în special impozitele pe venituri reglementate în primele decenii ale acestui secol în Italia, Franța, România și alte state europene pornind de la concepția engleză de prestabilire a diferitelor categorii de venituri numite cedule pentru veniturile proprietăților clădite, veniturile proprietăților agricole, veniturile valorilor mobiliare, beneficiile industriale și comerciale, veniturile profesionale, salariile și alte venituri. Aceste cedule nu au fost uniforme în toate statele, în Anglia au fost reglementate cu scopul de a se specifica numai diferitele procedee de calcul a fiecărui venit, în timp ce în statele europene continentale reglementările naționale au prevăzut și diferite tarife de impunere a veniturilor grupate în fiecare cedulă. Pe lângă acestea în Anglia și în statele europene s-a instituit și supraimpunerea veniturilor mai mari sau un impozit global pentru acele persoane care realizează venituri cuprinse în mai multe cedule.

Sistemele fiscale naționale au evoluat în toate statele contemporane alcătuind tot mai multe impozite pe vânzarea bunurilor sau de consumație, monopoluri fiscale sau accize speciale cuprinse în prețurile de vânzare a alcoolului, a tutunului și altor produse, taxe vamale, taxe de timbru, contribuțiuni adiționale și alte venituri ale bugetelor locale. Dintre acestea accizele, impozitele de consum și monopolurile fiscale depășesc în anumite state ponderea celorlalte impozite în rândul veniturilor bugetare.

În Europa evoluția modernă a impozitelor este marcată de eliminarea deosebirilor dintre legislațiile fiscale naționale ale statelor membre ale Comunităților Europene, de concordanța acestor legislații și de intitularea diferitelor procedee fiscale cât mai asemănătoare subordonate politicii fiscale comunitare.

2.1.3. Elementele impozitului

Pentru ca să se poată realiza obiectivele urmărite de către stat prin impozite la introducerea acestora, trebuie să se respecte și să fie cunoscute reglementările fiscale atît de către organele fiscale cât și de către plătitori. În legea prin care se formează un impozit se precizează persoanele în sarcina cărora revine plata impozitului, mărimea relativă a impozitului, materia supusă impunerii, termenele de plată, sancțiunile care se aplică persoanelor juridice și fizice care nu își onorează obligațiile fiscale la termenele stabilite, încalcă alte dispoziții ale reglementărilor fiscale ori sustrag materia impozabilă de la impunere.

Elementele impozitului sunt : subiectul impozitului, suportatorul impozitului, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota impunerii, termenele de plată, asieta.

Subiectul ( plătitorul ) impozitului: este persoana juridică sau fizică obligată prin lege la plata impozitului. De exemplu în cazul impozitului pe salariu, subiectul impozitului este muncitorul, în cazul impozitului pe profit este agentul economic s.a. În prezent subiectul impozitului mai poartă denumirea de contribuabil.

Suportatorul ( destinatarul ) impozitului : este persoana care suportă efectiv impozitul. În mod normal subiectul impozitului ar trebui să fie și suportatorul acestuia însă în realitate destul de des există cazuri în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul. Este posibil acest lucru datorită faptului că există diferite mijloace și căi pentru a transpune într-o măsură mai mică sau mai mare impozitele plătite de diferite persoane fizice ori juridice în sarcina altora.

Obiectul impunerii este materia supusă impunerii. În cazul impozitelor directe, obiectul impunerii îl constituie, după caz, averea sau venitul, la impozitul pe profit obiectul impunerii este profitul, la impozitul pe donațiuni – bunurile mobile și imobile care fac obiectul donației, la impozitul pe salarii – salariul și alte drepturi de personal etc. La impozitele indirecte materia supusă impunerii poate fi produsul, care face obiectul vânzării, serviciul prestat, bunul importat sau bunul exportat.

Sursa impozitului : aceasta arată din ce anume se plătește impozitul: din avere sau din venit. La impozitele pe venit, obiectul impunerii coincide în toate cazurile cu sursa impozitului în timp ce în cazul impozitelor pe avere nu există o asemenea coincidență întotdeauna, deoarece de regulă impozitul pe avere se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și doar foarte rar aceasta diminuează averea propriu – zisă.

Unitatea de impunere : pentru determinarea dimensiunii obiectului impozabil se utilizează o anumită unitate de măsură. Ca și unitate de impunere poate fi : unitatea monetară la impozitul pe venit, metrul pătrat de suprafață utilă în cazul impozitului pe clădiri, hectarul la impozitul funciar, kg., litru, bucată etc. la unele taxe de consumație.

Cota impozitului ( cota de impunere ) : determină impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi stabilit în cote procentuale ( proporționale, progresive sau regresive) sau într-o sumă fixă.

Asieta ( mod de așezare a impozitului ) : arată totalitatea măsurilor care se iau de către organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru a identifica obiectul impozabil, determinarea impozitului datorat statului și stabilirea mărimii materiei impozabile.

Termenul de plată : arată data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege atrage după sine obligația contribuabilului de aplăti și majorările de întârziere. Sunt prevăzute prin lege și alte sancțiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum ar fi : punerea sechestrului pe unele bunuri, popririle, vânzarea la licitație a bunurilor etc.

2.1.4. Principiile impunerii

Impunerea determină un complex de operații și măsuri, efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fzice sau juridice. Impunerea are atât o latură de ordin tehnic cât și una de natură politică. Prin impunere, din punct de vedere politic, se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă diferitelor cerințe care să fie în concordanță cu anumite principii. Astfel de principii au fost formulate pentru prima dată de către Adam Smith, care a fost reprezentant de seamă al economiei politice clasice. După părerea lui Adam Smith la baza politicii fiscale a statului ar trebui să stea următoarele principii :

Principiul justeții impunerii ( echității fiscale ) : adică supușii fiecărui stat trebuie să contribuie cu impozite în funcție de veniturile pe care le obțin

Principiul certitudinii impunerii : adică mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană trebuie să fie certă și nu arbitrară, iar modalitatea, termenele și sumele de plată să fie clare pentru fiecare plătitor.

Principiul comodității perceperii impozitelor: arată că impozitele trebuie să fie percepute la termenele și în modul cel mai convenabil pentru contribuabil.

Principiul randamentului impozitelor : acest principiu urmărește ca sistemul fiscal să asigure încasarea impozitelor cu minimum de cheltuieli.

Aceste principii au avut un caracter progresist, deoarece a fost îndreptat împotriva arbitrariului ce conducea în perioada descompunerii feudalismului. Fiecare impozit introdus trebuie să corespundă acestor principii.

2.1.5. Așezarea și perceperea veniturilor din impozite și taxe

Așezarea impozitelor și taxelor determină efectuarea mai multor operațiuni succesive, cum ar fi : așezarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.

Așezarea – această operațiune reflectă stabilirea mărimii obiectului impozabil și evaluarea materiei impozabile. Pentru ca averea sau veniturile să fie să poată fi supuse impunerii trebuie ca organele fiscale să constate evidența acestora, iar apoi să acționeze la evaluarea lor. Evaluarea materiei impozabile presupune determinarea mărimii acesteia ceea ce se poate realiza fie prin metoda evaluării directe care se bazează pe probe, fie prin metoda evaluării indirecte, bazată pe prezumție.

Metoda evaluării directe : se realizează prin două variante :

Evaluarea pe baza declarației contribuabilului: aceasta se realizează cu participarea directă a subiectului impozabil. Plătitorul de taxe și impozite este obligat prin lege să înainteze organelor fiscale o declarație din care să reiasă veniturile pe care le realizează și cheltuielile care au fost realizate pentru obținerea acestora. Contribuabilul persoană fizică cu activități independente, precum și persoanele juridice, trebuie să conducă o evidență strictă în ceea ce privește cheltuielile și veniturile ocazionate de activitatea pe care o desfășoară, să întocmează anumite declarații și situațiile financiare pe care să le prezinte organelor fiscale. Cu ajutorul acestor situații financiare respectiv declarații, organele fiscale procedează la stabilirea mărimii materiei impozabile. Acest mod de realizare a evaluării are o aplicabilitate largă în cazul impozitului pe profit, impozitului pe venit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, impozitul pe terenuri etc.

Evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane: adică mărimea obiectului impozabil se stabilește pe baza documentelor sau a declarației prezentate de către o terță persoană care cunoaște mărimea obiectului impozabil. Aceasta are avantajul că exclude posibilitatea sustragerii de la impunere a unei părți din materia impozabilă.

Metoda evaluării indirecte: se realizează prin mai multe variante:

Evaluarea pe baza unor caracteristici exterioare ale obiectului impozabil;

Evaluarea forfetară;

Evaluarea administrativă.

Evaluarea pe baza unor caracteristici exterioare ale obiectului impozabil acest tip de evaluare este specifică impozitelor de tip real și permite stabilirea aproximativă a mărimii obiectului impozabil, fără să se ia în considerare situația persoanei care deține bunul respectiv. Pe lângă dezavantajul că nu permite stabilirea cât mai exactă a obiectului impozabil această metodă este simplă și mai puțin costisitoare.

Evaluarea forfetară: reflectă faptul că organele fiscale acordă o anumită valoare obiectului impozabil dar cu acordul subiectului impozabil. Această metodă asigură stabilirea cât mai aproape de realitate a mărimii obiectului impozabil.

Evaluarea administrativă : constă în stabilirea de către organele fiscale a materiei impozabile pe baza elementelor pe care le au la dispoziție.

Lichidarea: presupune întocmirea documentelor în ceea ce privește taxele și impozitele plătite de către contribuabil persoană fizică sau juridică, stabilește suma de plată potrivit reglementărilor fiscale.

Ordonanțarea: reflectă operațiunea prin care pe baza documentelor întocmite privind taxele și impozitele datorate de persoanele juridice sau fizice se înștiințează contribuabilului suma de plată.

Plata impozitului: reprezintă încasarea acestora la termenele și data stabilită. De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere cum ar fi:

direct de către organele fiscale de la plătitor;

prin aplicarea de timbre fiscale mobile;

prin stopaj la sursă.

Contabilitatea operațiunilor privind încasarea și constatarea veniturilor bugetare de stat se conduce cu ajutorul prezentelor norme pe structura clasificației bugetare, pe baza situțiilor centralizatoare care se transmit zilnic de către compartimentele de specialitate care au sarcini în prelucrarea documentelor justificative. Conducătorul oricărei unități administrativ – teritoriale care administrează venituri, conduce și organizează evidența contabilă a veniturilor.

2.1.6. Clasificarea impozitelor

1. După trăsăturile de formă și de fond, impozitele se împart în impozite directe și impozite indirecte .

Impozitele directe: se stabilesc nominal în sarcina anumitor persoane fizice sau juridice,pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege în funcție de averea și veniturile acestora. La rândul lor impozitele directe se împart în impozite reale și personale.

Impozitele reale: se realizează în funcție de diferite obiecte materiale cum ar fi: clădirile, pământul, magazinele etc. fără a se lua în considerare situația personală a subiectului impozitului. Acestea mai poartă denumirea și de impozite obiective sau pe produs.

Impozitele personale: se așază asupra averii sau veniturilor, aflându-se în strânsă legătură cu situația personală a subiectului impozitului.

Impozitele indirecte: se realizează în urma vânzării unor bunuri și prestării de servicii cum ar fi: spectacole, transport etc. cea ce înseamnă că ele vizează cheltuielile.

După forma pe care o îmbracă, impozitele indirecte se grupează astfel: venituri de la monopolurile fiscale, taxe de consumație, taxe vamale, taxe de timbru și taxe de înregistrare.

2. În funcție de scopul urmărit la introducerea lor, impozitele se împart în: impozite financiare și impozite de ordine. Impozitele financiare: sunt introduse cu scopul de a realiza venituri necesare pentru acoperirea cheltuielilor statului. Impozitele de ordine: sunt formate pentru limitarea anumitor acțiuni sau pentru atingerea unui țel ce nu are caracter fiscal.

3. După frecvența realizării lor impozitele se împart în: impozitele permanente și impozite incidentale. Impozitele incidentale se introduc și se încasează o singură dată iar impozitele permanente se încasează periodic.

4. Impozitele se mai grupează și după instituția care le administrează. Astfel,în statele de tip federal se disting următoarele impozite: federale, impozite ale provinciilor sau regimurilor membre ale federației, impozite ale statelor, impozite locale iar în statele de tip unitar se întâlnesc: impozite ale organeor administrației de stat locale și impozite ale administrației centrale de stat.

Clasificarea impozitelor de stat:

După trăsăturile de fond și de formă:

Impozite directe:

Impozite reale: – impozitul funciar

– impozitul pe clădiri

– impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere

– impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc

Impozite personale:

Impozite pe venit:

– Impozitul pe veniturile persoanelor fizice: – Impozit pe venituri din salarii

– Impozitul pe venituri din cedarea folosinței

bunurilor

– Impozitul pe venituri din dividende și

Dobânzi

– Impozitul pe venitul din pensii ce depășesc

un anumit plafon

– Impozitul pe venitul persoanelor juridice: – Impozitul pe profit

– Impozitul pe dividende

Impozite pe avere:

– Impozit pe averea propriu-zisă: – Impozite pe proprietăți imobiliare, terenuri, clădiri,

mijloace de transport auto

– Impozite asupra activului net

– Impozite pe circulația averii: – Impozite pe succesiuni

– Impozite pe donații

-Impozite pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri

imobile

– Impozite pe hârtiile de valoare

– Impozite pe circulația capitalurilor, efectelor comerciale

– Impozite pe creșterea averii: – Impozitul pe creșterea averii imobiliare

– Impozitul pe sporul de avere dobândit în situații

excepționale

b) Impozite indirecte: – Taxa pe valoarea adăugată

– Accizele

– Taxe vamale

– Taxe de timbru și de înregistrare

– Veniturile provenite de la monopolurile fiscale

2. După obiectul impunerii:

a) Impozite pe venit

b) Impozite pe avere

c) Impozite pe cheltuieli

3. După scopul urmărit:

a) Impozite financiare: -Impozitul pe venitul persoanelor fizice sau juridice

– Taxa pe valoarea adăugată

– Taxe vamale

– Accizele

b) Impozite de ordine: – Accize pentru băuturi alcoolice, produse din tutun

– Taxe vamale pentru export de materii prime, materiale

– Impozite pe sporul de avere dobândit în timpul războiului

– Taxe vamale sezoniere

– Suprataxele vamale

4. După frecvența cu care se realizează.

a) Impozite permanente (ordinare): -Impozite pe venit

– Impozite pe averea propriu-zisă

– Impozite pe circulația averii

– Impozite pe cheltuieli

b) Impozite incidentale (extraordinare):- Impozite pe sporul de avere dobândit în

timpul războiului

– Taxe vamale sezoniere

– Suprataxele vamale

5. După instituția care le administrează:

a) În statele de tip federal: – Impozite federale

– Impozite ale statelor, regiunilor sau provinciilor

membre ale federației

– Impozite locale

b) În statele de tip unitar: – Impozite ale administrației centrale de stat

– Impozite locale

2.2. Impozitele directe

2.2.1. Caracterizarea generală a impozitelor directe

Impozitele directe se stabilesc atât pe anumite obiecte materiale cât și pe venit sau pe avere.

Impozitele directe: reprezintă impozitele care se datorează pentru averea obținută sau venitul obținut.

Impozitele directe determină forma cea mai veche de impunere deoarece ele s-au practicat și în orânduirile precapitaliste însă în capitalism au cunoscut o mai mare diversificare și extindere. În secolul al -XX –lea au apărut impozitele stabilite pe diferite venituri cum ar fi profit, salarii, rentă sau pe avere.

Impozitele directe sunt mai echitabile și mai de preferat decât impozitele indirecte deoarece sunt nominative și au un cuantum și termene de plată bine stabilite iar consumatorii de mărfuri și servicii nu știu când și mai ales cât vor plăti statului sub forma taxelor de consumație și a altor impozite indirecte.

Clasificarea impozitelor directe

a) impozite reale;

b) impozite personale:-impozitele pe venit

– impozitele pe avere

Impozitele reale: sunt impozitele aplicate asupra clădirilor, pământului, activităților comerciale, industriale, capitalurilor bănești,profesiilor libere,iar la impunere trebuie să se ia în considerare produsul brut al obiectului impozabil și nu produsul net.

Impozitele personale: acestea se aplică asupra venitului sau averii contribuabilului. Impozitele personale se deosebesc între ele în funcție de volumul veniturilor, averii și de situația personală a fiecărui plătitor.

2.2.2. Impozitul pe venit

Impozitul pe venit se aplică asupra veniturilor realizate de persoanele fizice sau juridice.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

Modalități de impozitare a veniturilor:

Sistemul impunerii separate care poate fi folosit fie prin instituirea mai multor impozite fie sub forma unui singur impozit pe venit;

Sistemul impunerii globale: reflectă cumularea tuturor veniturile realizate de o persoană fizică, indiferent de supunerea venitului cumulat unui singur impozit și sursa de proveniență.

Un sistem combinat: prin care doar anumite venituri sunt supuse impozitării separate, iar altele sunt supuse impozitării cumulate.

Tipuri de cote de impunere:

Cote proporționale: o cotă unică procentuală care se aplică asupra venitului, indiferent de mărimea acestuia;

Cote progresive: adică mai multe cote procentuale care sporesc odată cu mărimea venitului asupra căruia se aplică. Acestea pot fi: cote progresive simple și cote progresive compuse.

În România, sunt supuse impozitării următoarele categorii de venituri realizate de persoanele fizice:

Veniturile din salarii

Veniturile din desfășurarea unei activități pe baza liberei inițiative

Venituri din cedare folosinței bunurilor

Venituri din investiții

Venituri din pensii

Veniturile din vânzarea proprietăților imobiliare

Veniturile agricole

Veniturile din premii și jocuri de noroc

Alte categorii de venituri.

Impozitul pe venitul persoanelor juridice

În unele țări, se utilizează același sistem de impozitare atât în cazul persoanelor fizice cât și a persoanelor juridice iar în restul țărilor, impozitarea persoanelor juridice se face după un sistem propriu.

Modul în care se efectuează impunerea veniturilor persoanelor juridice este determinat de modul de organizare a acestora și anume ca societăți de capital sau ca societăți de persoane. În cazul societății de capital, există o delimitare netă între patrimoniul societății și averea personală a acționarilor, acționarii răspund pentru faptele și actele societății doar în limitele părții de capital pe care o dețin iar la societățile de persoane, impunerea veniturilor societății se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este greu să se facă diferență între patrimoniul societății și averea fiecăreia dintre persoanele asociate.

Profitul impozabil al agenților economici se determină astfel:

Profit impozabil = venituri totale – cheltuieli totale + cheltuieli nedeductibile – venituri

neimpozabile

În România, veniturile agenților economici se impozitează astfel:

Agenții economici care îndeplinesc condițiile de a fi considerați microîntreprindere, au posibilitatea de a opta pentru impunerea venitului.

Condițiile ce trebuiesc îndeplinite pentru ca o societate comercială să fie considerată microîntreprindere sunt:

să aibă de la 1 până la 9 salariați;

să aibă ca obiect de activitate producția de bunuri materiale, prestarea de serviciisau comerț

să aibă capital integral privat

să realizeze venituri reprezentând echivalentul în lei până la 100000 euro inclusiv.

2.2.3. Impozitul pe avere

Impozitele pe avere au următoarele forme: impozite pe circulația averii, impozite asupra averii propriu-zise și impozite pe sporuri de averii.

Impozitele asupra averii propri-zise: acestea se întâlnesc atât ca impozite pe substanța averii cât și ca impozite stabilite asupra averii care sunt plătite din venitul dobândit de pe urma averii respective. Dintre impozitele asupra averii se cunosc următoarele: impozitele pe proprietăți imobiliare și impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietăți imobiliare: aceste impozite se întâlnesc deseori sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor, și au ca bază de impunere atât valoarea de achiziție, valoarea declarată de proprietar sau valoarea de înlocuire cât și veniturile capitalizate în ceea ce privește bunurile respective .

Impozitul asupra activului net: acesta are ca obiect totalitatea averii mobile și imobile pe care o deține un subiect . În unele tării la plata acestui impozit sunt supuse atât persoanele fizice cât și persoanele juridice iar în altele numai persoanele fizice sau societățile de capital.

Impozitele pe circulația averii: se formează odată cu trecerea dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană la alta.Aceste tipuri de impozite cuprind: impozitul pe donații, impozitul pe succesiuni, impozitul pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobile, impozitul pe circulația capitalurilor și a efectelor de comerț, impozitul pe hârtii de valoare etc.

Impozitul pe sporul de avere: reflectă averea dobândită în timpul războiului.

În ceea ce priveste impozitele pe avere în România, acestea se întâlnesc su forma unor impozite pe averea propiu-zisă și a impozitelor pe circulația averii.

Impozitele pe averea propiu-zisă cuprind impozitul pe clădiri și terenuri iar impozitele pe circulația averii se regăsesc sub forma impozitelor pe succesiuni, impozite pe vânzarea cumpărarea de bunuri mobile sau imobile și impozitele pe donațiuni.

În noiembrie 1991, în țara noastră s-a introdus un nou impozit pe avere și anume impozitul pe sumele dobândite din vânzarea activelor societăților comerciale cu capital de stat. Ca urmare a punerii în aplicare a legii privatizării a fost necesar introducerea acestui impozit deoarece societățile comerciale care posedă active ce reprezintă unități care pot fi organizate și pot funcționa independent, au dreptul să vândă astfel de active pe bază de licitație în plic ori licitație deschisă.

2.2.4. Dubla impunere juridică internațională

Dubla impunere juridică internațională reprezintă supunerea la impozit a aceleași materii impozabile și pentru aceași perioadă de timp, de către două autorități fiscale în țări diferite. Aceasta poate apărea numai în cazul impozitelor directe și anume al impozitelor pe avere și venit iar în cazul impozitelor indirecte, deoarece cetățenii unui stat în momentul în care se află pe teritoriul altui stat, suportă,aceleași impozite cuprinse în prețurile mărfurilor cumpărate ori în tarifele serviciilor ca și cetățenii statului respectiv, nu se pune problema dublei impuneri internaționale.

Există mai multe criterii care stau la baza impunerii veniturilor sau averii și anume:

criteriul rezidenței: potrivit acestui criteriu impunerea veniturilor se realizează de către autoritatea fiscală din țara căreia aparține rezidentul, indiferent dacă averea sau veniturile se regăsesc pe teritoriul acelui stat sau în afara acestuia.

Criteriul naționalității: conform căruia un stat impune rezidenții săi, care realizează venituri sau deține avere din statul respectiv.

Criteriul originii veniturilor: impunerea se realizează de către organele fiscale din țara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se regăsește averea.

Consecințele negative asupra dezvoltării relațiilor financiare și economice din diferite țări, pe care le are dubla impunere internațională, au dus la găsirea de noi soluții pentru înlăturarea ei. Dubla impunere internațională poate fi evitată pe baza anumitor măsuri legislative unilaterale sau prin încheierea unor acorduri bilaterale ori multilaterale între diferite state. Soluția cea mai potrivită pentru evitarea dublei impuneri internaționale este încheierea de convenții bilaterale sau multilaterale între state.

În ceea ce privește domiciliul fiscal al unei persoane fizice care are rezidență în cele două state contractante , respectiva persoană se consideră rezidentă a statului în care are o locuință permanentă. Problema rezidenței la o persoană juridică, se rezolvă în funcție de locul unde se află sediul conducerii sale efective.

Soluționarea problemei evitării dublei impuneri fiscale internaționale constituie o preocupare a țărilor interesate, după încheierea primului război mondial, pentru dezvoltarea relațiilor reciproce. Soluțiile recomandate au fost:

Beneficiile rezultate din exploatarea în trafic internațional a aeronavelor sau navelor să fie impuse de țara unde se află conducerea efectivă a societății de exploatare;

Impunerea profiturilor realizate de agenții economici să se efectueze de țara pe teritoriul căreia s-au realizat și în care subiecții respectivi dețin un sediu stabil de exploatare;

Veniturile obținute sub forma dobânzilor aferente obligațiunilor, biletelor la ordin sau altor titluri de creanță și sub formă de dividende să fie impuse de ambele țări contractante, în proporții convenite de acestea;

Veniturile din onorarii și salarii dar și veniturile dobândite sub formă de tantieme, jetoane de prezență și altevenituri similare să fie impuse în țara de origine a acestora;

Averile deținute în străinătate sub forma bunurilor imobile să fie impuse de către țara în care se află acestea.

Metode pentru evitarea dublei impuneri fiscale

Pentru evitarea dublei impuneri fiscale, în practică, se aplică mai multe metode sau procedee tehnice cum ar fi: scutirea totală, scutirea progresivă, ”creditarea” ordinară și ”creditarea” totală a impozitului.

Scutirea totală: adică venitul obținut de rezidentul unei țări, în cealaltă țară contractantă, în care acesta a fost impus se deduce în totalitate din venitul total impozabil al acestuia în statul de rezidență.

Scutirea progresivă: conform căreia venitul realizat de către rezidentul unui stat în străinătate se adaugă la veniturile obținute de acesta în statul de rezidență, iar apoi ca la venitul total rezultat să se determine cota progresivă aferentă

Procedeul ”creditării” ordinare: impozitul datorat statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia de către rezidentul unui alt stat se deduce direct din impozitul datorat în statul de rezidență dar numai până la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obținut în altă țară.

Procedeul ”creditării” totale: constă în aceea că impozitul plătit în străinătate pentru venitul obținut acolo se deduce în totalitate din impozitele plătite în statul de rezidență. Deducerea totală se face înclusiv în situațiile în care impozitul datorat în străinătate este mai mare decât impozitul aferent aceluiași venit în statul de rezidență.

2.3. Impozitele indirecte

2.3.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte

Impozitele indirecte acestea se datorează pentru vânzarea de mărfuri și prestările de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe consum ori de impozit pe cheltuieli.

Impozitele indirecte sunt incluse în prețul de achiziție al unui bun sau serviciu și nu pot fi așezate deoarece se ține seama de situația personală a consumatorului. Raportându-se acest lucru la veniturile cumpărătorilor, rezultă că impozitele indirecte au un caracter regresiv.

Economiștii de factură liberală cum ar fi Milton Friedman, recomandă folosirea impozitelor indirecte și diminuarea sau chiar eliminarea impozitelor directe deoarece se formează pentru cerere sau ofertă prețuri de piață ce determină totalitatea mediului de tranzacții, fără să fie necesară corectarea rezultatelor financiare finale ale operațiunilor economice cu impactul pe care îl are impozitarea averii sau a veniturilor. Un alt argument este acela că evaziunea fiscală este mult mai greu de realizat în cadrul impozitelor indirecte astfel încât crește randamentul fiscal.

Impozitele indirecte îmbracă trei forma: taxele vamale, taxele de consum și taxele generale. În unele țări există și monopoluri fiscale adică o concentrare parțială sau totală în mâna statului a activităților de comerț și producție referitoare la anumite produse cum ar fi: sarea, tutunul, alcoolul, cărțile de joc etc.

2.3.2. Taxele de consumație

Taxele de consumație sunt impozite indirecte care se includ în prețul de vânzare al mărfurilor relizate și fabricate în interiorul țării care percepe impozitul. Acestea îmbracă atât forma taxelor de consumație pe produs care mai poartă denumirea de accize sau taxe speciale de consumație cât și forma unor taxe generale pe vânzări care se percep la vânzarea tuturor mărfurilor.

Accizele

Accizele sunt așezate asupra produselor care se consumă în cantități mari și nu pot fi înlocuite de cumpărători cu alte produse, pentru ca impozitul să aibă în acest fel în mod constant un randament fiscal cât mai mare. Accizele se instituie asupra unor produse cum ar fi: produsele pe bază de vin, băuturile alcoolice, produsele din tutun, berea, cafeaua, vinurile, articole din cristal, bijuterii din aur, confecțiile din blănuri naturale, autoturismele, arme de vânătoare, cuptoarele cu microunde, camerele video etc.

În țara noastră, regimul accizelor se caracterizează prin:

Pentru confecții din blănuri naturale, bijuterii din aur ori platină, articole din cristal, produse de parfumerie, autoturisme, aparate video, cuptoare cu microunde etc. accizele se determină prin aplicarea cotelor procentuale stabilite prin lege asupra bazei de impozitare

Stabilirea de accize în echivalent euro/U.M. pentru băuturi alcoolice, vinuri, produse din tutun, bere, cafea și uleiuri minerale

Plata accizelor se realizează lunar pe baza declarației privind obligațiile de plată la buget pe care o întocmesc agenții economici plătitori ai accizelor.

În concluzie accizele se instituie asupra produselor la care:

Elasticitatea cererii în raport cu venitul este supraunitar

Vânzarea și producția sunt supravegheate de stat

Consumul lor duce la externalități de ordin negativ

Taxele generale pe vânzări

Acestea se întâlnesc sub forma impozitului pe cifra de afaceri care a fost introdus după primul război mondial și a fost așezat asupra volumului vânzărilor de mărfuri total al societăților comerciale, industriale și al celor care efectuează lucrări și prestează servicii.

Din punctul de vedere al verigii la care se încasează impozitul îmbracă două forme: impozitul cumulativ și impozitul unic sau monofazic.

Impozitul pe cifra de afaceri cumulativ: conform căruia mărfurile sunt supuse impozitării la toate verigile pe la care trec din momentul ieșirii lor din producție și până ajung la consumatori. Impozitul cumulativ se calculează asupra prețului de vânzare al mărfurilor în care intră și impozitul plătir în amonte.

Impozitul pe cifra de afaceri unic: acest tip de impozit se încasează o singură dată, fără să se țină cont de numărul verigilor prin care trece o marfă,de la producător la consumator.Impozitul unic se încasează atât în momentul vânzării mărfurilor la producător, și se numește taxă de producție, cât și în etapa comerțului cu ridicata sau cu amănuntul și se numește impozit pe vânzare.

Din punct de vedere al bazei de calcul, impozitul pe cifra de afaceri îmbracă două forme: impozitul pe cifra de afaceri brută și impozitul pe cifra de afaceri netă.

Impozitul pe cifra de afaceri brută: se determină prin aplicarea cotei de impozit la întreaga valoare a mărfurilor vândute. Acest impozit are prezintă un randament fiscal ridicat deoarece se încasează la totalitatea verigilor prin care trece o marfă, însă cunoaște și unele neajunsuri. Acest impozite este lipsit de transparență, adică nu se știe exact cât s-a plătit la buget de la producător la consumatorul final, în plus are ca efect concentrarea producției pentru că întreprinderile integrate feresc plata impozitului la una sau două verigi deoarece sunt avantajate de față de cele neintegrate.

Impozitul pe cifra de afaceri netă: se aplică asupra diferenței dintre prețul de vânzare și cel de cumpărare, adică asupra valorii adăugate de către fiecare participant la procesul de producție și circulație a mărfii. Prin modul de șezare și percepere a acestui impozit se ajunge ca suma plătită statului să fie aceeași fără să se țină cont de numărul verigilor prin care trece marfa.

Datorită avantajelor pe care le oferă acestea au înlocuit treptat impzitul pe cifra de afaceri brută cu impozitul pe cifra de afaceri netă cunoscut sub denumirea de taxa pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată

Obiectivul taxei pe valoarea adăugată îl constituie livrările de mărfuri către terțe persoane și pentru consumul propriu, prestațiile de servicii,bunurile importate,achiziții de bunuri dar pe lângă acestea mai sunt impozabile și diferitele operațiuni care sunt similare vânzării sau cumpărării de bunuri cum ar fi: cesiunea de mărfuri, creditul pentru consum și orice tranzacție în ceea ce privește transferul proprietății unui bun material.

Baza de calcul a taxei pe valoarea adăugată o reprezintă prețul de vânzare al mărfurilor sau valoarea prestărilor de servicii iar în ceea ce privește calcularea taxei, pe perioada de impunere, se stabilește volumul total al vânzărilor sau prestărilor de servicii la care se aplică cota de impozit.

Taxa pe valoarea adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei de impozit astfel:

asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la consumator

asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându-se taxa asupra prețului de vânzare din care se deduce taxa aferentă prețului de vânzare din stadiul anterior.

În ceea ce privește regimul de impozitare al taxei pe valoarea adăugată practicat în România, operațiunile impozabile cuprind:

Operațiuni supuse impozitării pe baza cotei standard de

Operațiuni scutite de plata taxei cu drept de deducere

În concluzie, legat de regimul taxei pe valoarea adăugată care se practică la un momendat este de reținut că:

Majoritatea cotelor la taxă ajută la acoperirea unor goluri de venituri la buget pe termen scurt însă pe termen lung duce la scumpirea mărfurilor și afectarea puterii de cumpărare;

Taxa pe valoarea adăugată este un venit care alimentează și bugetul Uniunii Europene;

Autoritățile comunitare au dreptul să ia decizii în materie de TVA și alte impozite indirecte.

2.3.3. Taxele vamale

Aceste taxe sunt sunt percepute de către stat asupra exportului, importului și tranzitului de mărfuri.

Taxele vamale de import se formează asupra importului de mărfuri în momentul în care acestea trec frontiera țării importatoare. Taxele vamale de export aceste taxe sunt lipsite de continuitate deoarece statele sunt interesate de încurajarea exportului mărfuri care reprezintă mijlocul principal de formare a resurselor valutare. Taxele vamale de tranzit se constituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior odată cu trecerea acestora pe teritoriul altei țări.

Taxele vamale de import practicate în România

În România persoanele juridice plătesc taxe vamale doar pentru mărfurile importate, care se determină prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii mărfurilor în vamă. Taxele vamale de import se calculează pe baza tarifului vamal de import al României unde este menționată taxa vamală în procente care se aplică la valoarea în vama a mărfurilor.

Valoarea în vamă se determină pe baza valorii de tranzacție la care se adaugă următoarele elemente:

Cheltuieli de încărcare, de manipulare și de descărcare;

Cheltuieli de transport al mărfurilor importate până la frontiera română;

Costul asigurării pe parcursul extern.

Importatorul este obligat să depună la biroul vamal o declarație pentru valoarea în vamă care să fie însoțită de facturi sau de documente de plată a mărfii pentru a se putea determina valoarea în vamă.

În consecință regimul taxelor vamale în România a fost stabilit în concordanță cu prevederile din Acordul privind aderarea României la Acordul central-europeande comerț liber, din Acordul dintre România și statele Asociației Europene a Liderului Schimb din Acordurile adoptate în cadrul Organizației Mondiale de Comerț, organizație din care face parte și țara noastră.

2.4. Evaziunea și frauda fiscală

Fenomenul de evaziune fiscală a fost reglementat prin Legea nr.87 din 1994 care a definit evaziunea fiscală ca ” sustragerea prin orice mijloace, parțial sau în întregime, de la plata taxelor, impozitelor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele fizice și persoanele juridice străine sau române, denumite contribuabili.

Cauze și urmări ale evaziunii fiscale

În general, fiecare dintre noi consideră că principala sursă generatoare de evaziune și fraudă fiscală este politica fiscală deoarece ea este degajarea voinței politice și are întâietate față de legislație.

Literatura de specialitate prezintă două tipuri de cauze:

Cauze ce țin de legislația însăși;

Cauze care țin de aplicarea legislației fiscale.

Din categoria cauzelor ce țin de legislația însăși fac parte: lipsa de rigoare a legislației fiscale, fiscalitatea redusă sau preferențială din paradisurile fiscale și legislația fiscală cu multiple alternative sau permisivă.

Din ce-a de-a doua categorie, și anume cauze care țin de aplicarea legislației fiscale, fac parte manifestările unui control fiscal care nu corespund din punct de vedere al pregătirii, realizării și valorificării rezultatelor sale: numirea conducătorilor instituțiilor de control fiscal pe alte criterii decât cele de profesionalism, criterii insuficient de riguroase și de elaborate în pregătirea și recrutarea controlorilor fiscali, fermitate și corectitudine în aplicarea legilor fiscale etc iar cauzele majore sunt incapacitatea sau corupția profesională sau morală a diferitelor organe de control fiscal.

Cauzele care stau cel mai frecvent la originea săvârșirii actelor sau faptelor de evaziune fiscală sunt cuprinse în literatura de specialitate pe patru mari categorii și anume:

Cauze morale: acestea țin atât de conștiința contribuabilului în ceea ce privește plata obligațiilor către stat cât și de rațiunea umană care își pune problema moralității fiscalizării dar și a unei fiscalizări excesive sprijinită prin utilizarea de către stat a veniturilor fiscale care s-a dovedit a fi ineficientă.

Cauze politice: se referă la utilizarea inadecvată a politicii fiscale. Factorul politic duce la încercări de evaziune fiscală în scop de protecție și justiție prin faptul că favorizează anumite categorii de cetățeni și împovărează prea mult pe alții.

Cauze economice: reprezintă situația economică și stadiul de dezvoltare al unei țări dar și situația economică și bunăstarea contribuabililor acesteia.

Cauze tehnice: acestea sunt legate atât de precaritatea sistemelor fiscale cât și de complexitatea lor.

Referitor la urmările evaziunii fiscale, aceasta le are asupra evazioniștilor, asupra bugetelor statului și finanțelor publice și asupra societății.

Urmări asupra evazioniștilor care pot fi atât negative cât și pozitive. Evaziunea fiscală este făcută pentru a sustrage unele sume de bani de la plata lor către bugetul de stat astfel încât patrimoniul contribuabilului să nu fie afectat cu obligația legală de plată. În sitația în care organele abilitate descoperă manevrele de evaziune fiscală atunci urmările faptelor lor vor fi negative.

Urmări asupra bugetelor statului și finanțelor pulice în care cazurile de evaziune fiscală nu pot avea decât urmări negative. Cu cât extensia fenomenului evaziunii fiscale este mai mare cu atât de mult finanțele publice ale unui stat vor avea de suferit.

Urmări asupra societății: în care evaziunea fiscală nu are decât urmări negative. În primul rând prin reușita unora de a realiza evaziune fiscală inechitatea fiscală crește, iar în al doilea rând dacă evaziunea fiscală este extinsă și de valori importante atunci sumele pierdute de către stat să se reflecte asupra celorlalți contribuabili prin creșterea sarcinii fiscale viitoare ce o au de suportat.

Creditul public

Specific statelor cu o economie de piață este faptul că acestea înregistrează o creștere mai rapidă a cheltuielilor publice în comparație cu veniturile ordinare. Astfel, procurarea de resurse bănești suplimentare de către stat este posibilă prin mărirea sau instituirea de noi impozite, apelarea la emisiunea de bani de hârtie sau contractarea de împrumuturi de stat. De cele mai multe ori statul apelează la creditul public adică la împrumuturi externe sau interne și la mobilizarea unei părți din veniturile disponibile ale populației.

Împrumuturile de stat

Împrumutul de stat este o formă a creditului public în care statul devine debitor iar persoanele juridice și fizice devin creditori.

Caracteristicele împrumutului de stat:

Împrumutul este o sursă de procurare temporară a unei sume de bani, de aceea se spune că are un caracter rambursabil

Împrumutul are un caracter contractual care prezintă acordul de voință al părților în comparație cu impozitele care se stabilesc de către stat în mod unilateral în sarcina persoanelor fizice și juridice.

Împrumutul nu se acordă cu titlu gratuit, ci are la bază o anumită contraprestație deoarece subscriitorii beneficiază de anumite venituri sub formă de dobândă pentru sumele împrumutate.

Elementele tehnice ale împrumutului de stat:

Denumirea împrumutului: reprezintă acțiunea pe care statul vrea să o finanțeze sau obiectul urmărit prin acel împrumut.

Valoarea nominală a titlurilor de împrumut.Titlurile de împrumut sunt înscrisurile care confirmă sumele împrumutate statului iar suma înscrisă pe acestea poartă denumirea de valoare nominală a acestuia.

Cursul reprezintă prețul cu care se cumpără și se vând 100 unități valoare nominală.

Termenul de rambursare reflectă data când trebuie rambursat împrumutul de stat

Dobânda determină ” prețul” plătit de către stat creditorilor săi pentru sumele care i-au fost acordate cu titlu de împrumut. Aceasta se acordă creditorilor sub formă de câștiguri, în bani,sub formă combinată, a dobânzii și câștigurilor.

Rata nominală se stabilește prin raportarea dobânzii plătite la valoarea nominală a obligațiunilor emise.

Datoria publică

Datoria publică reflectă totalitatea sumelor datorate de către stat, creditorilor săi interni și externi, persoane fizice și juridice, la un moment dat. În România datoria publică este formată din totalitatea obligațiilor pecuniare care rezultă din împrumuturi pe termen scurt ,mediu și lung, în lei și valută, contractate de stat în nume propriu sau garantate de acesta.

În unele țări au fost stabilite anumite limite pe care le poate atinge datoria publică dar care sunt obligatorii doar pentru guvernele centrale de aceea institușiile publice, întreprinderile de stat și organele locale apelează tot mai des la împrumuturi. În România prin legea bugetară anuală unitățile administrativ-teritoriale pot să contracteze împrumuturi pentru acoperirea cheltuielilor în ceea ce privește realizarea anumitor acțiuni temeinic fundamentate.

Gestionarea datoriei publice interne este realizată de către Ministerul Finanțelor și constă în:

Organizarea și ținerea evidenței prin conturi specifice;

Contractarea împrumuturilor de stat;

Calculul și plata dobânzii, comisioanelor datorate;

Efectuarea altor operațiuni.

Datoria publică are o deosebită importanță pentru analiza situației financiare a unei țări, a creditului de care acesta se bucură pe piața de capital, a gradului său de îndatorare, a relației care există între balanța creanțelor și angajamentelor și balanța de plăți externe.

În ceea ce privește serviciul datoriei publice acesta cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate cu rambursarea datoriei propriu-zise și cu plata dobânzilor aferente unui an.

CAP. III Evoluția veniturilor publice în România

Evoluția veniturilor publice care compun bugetul de stat constituie un indicator esențial al evoluției economice a României. În graficele din acest capitol este prezentată evoluția veniturilor pentru anii 2006-2013. Aceste venituri sunt preluate din execuția bugetului de state pe categorii de venituri și cheltuile. Datele sunt exprimate în milioane de lei.

În tabelul de mai jos este prezentată evoluția veniturilor totale precum și evoluția elementelor principale de venit ale bugetului de stat în perioada 2006-2013. Se poate observa că din anul 2006 până în 2013 veniturile totale s-au dublat. Acestea au crescut în fiecare an cu excepția anul 2009. Veniturile curente precum și veniturile din capital au cunoscut o evoluție ascendentă similară veniturilor totale, cunoscând o scădere doar în 2009.

Fig. 3.1–Evoluția veniturilor totale ale bugetului de stat în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

În anul 2009 au scăzut veniturile datorită efectelor crizei economice. În anul 2010 au fost luate anumite măsuri împotriva crizei economice care a efectuat economia românească. Astfel, au fost diminuate salariile în mediul bugetar iar salariile în mediul privat au fost diminuate și ele. S-au redus investițiile publice și private, a crescut inflația și șomajul. Scăderea salariilor, pierderea locurilor de muncă, diminuarea activitățiilor independente, scăderea profitabilității companiilor a condus la scăderea veniturilor bugetare din impozitul pe venit și pe profit al persoanelor fizice și juridice. Totodată, în acest an s-a remarcat scăderea consumului productiv și final care a afectat taxa pe valoare adăugată, o importantă sursă bugetară.

Începând cu anul 2009 se remarcă o creștere a sumelor primite de la Uniunea Europeană și de la alți donatori pentru plățile efectuate și pentru prefinanțări. Astfel, dacă în anul 2008 aceste venituri tindeau spre 0 în anul 2013 au ajuns la peste 4,3 miliarde de lei. Conform tabelului de mai jos, acestea constituie a doua cea mai importantă sursă bugetară după veniturile curente, care constituie peste 95% din totalul veniturilor bugetului de stat executat pentru anul 2013.

Veniturile din capital și din operațiuni financiare au înregistrat evoluții fluctuante în cei 8 ani analizați. În anul 2009 veniturile din capital dețin o pondere foarte din totalul veniturilor de doar 0,33% în timp ce veniturile din operațiuni financiare dețin ponderea de 0,01%. Aceste două categorii de venituri sunt depășite de veniturile curente, asupra cărora trebuie să se îndrepte politicile fiscale. Este indicat să fie utilizate politici fiscale care să sprijine investițiile și mediul privat care conduc la realizarea creșterii economice.

Tabel 3.2–Ponderea veniturilor bugetului de stat în anul 2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

În figura de mai jos sunt prezentate veniturile curente ale bugetului de stat. Acestea constituie 95% din venituri. Veniturile curente sunt compuse din 3 mari categorii: veniturile fiscale, contribuțiile din asigurări precum și din veniturile nefiscale.

Veniturile fiscale au crescut în fiecare an cu excepția anului 2009, fiind influențate de evoluția economică și de politica bugetară. Astfel, prin reducerea investițiilor, a consumului și a veniturilor populației veniturile fiscale au avut de suferit. Este de remarcat că începând cu anul 2010veniturile fiscale au cunoscut o creștere anuală datorită revenirii creșterii economice și a avansului anual al Produsului Intern Brut.

Veniturile nefiscale au avut o evoluție diferită de aceea a veniturilor fiscale. Astfel, acestea au crescut din 2006 până în 2010 și au scăzut ulterior până în 2013. Aceste evoluție este pusă seama pe nevoia statului de a constitui resurse suplimentare la bugetul de stat mai ales pe perioada crizelor economice. Veniturile nefiscale sunt alcătuite din veniturile realizate ca urmare a activităților economice a statului, din proprietatea statului asupra bunurilor sau venituri din monopoluri.

Fig. 3.3–Evoluția veniturilor curente ale bugetului de stat în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Din totalul veniturilor curente cea mai mare parte cea mai mare pondere este reprezentată de veniturile fiscale. Veniturile nefiscale au o pondere de puțin peste 7% în timp ce contribuțiile de asigurări au sub 0,2% din totalul veniturilor curente.

Veniturile fiscale au crescut de la 37 miliarde în anul 2006 până la peste 80 miliarde de lei, aproximativ 18 miliarde de euro, în anul 2013. Această creștere este pusă pe seama creșterii veniturilor, a creșterii fiscalității prin măsuri precum creșterea TVA precum și datorită creșterii ratei inflației.

Creșterea veniturilor fiscale este importantă deoarece este cea mai importantă componentă a bugetului de stat doar că trebuie realizată prin politici fiscale care să sprijine creșterea economică, investițiile și consumul și nu prin creșterea fiscalității. Este important să se urmărească creșterea bazei de impozitare și diminuarea evaziunii fiscale.

O măsură fiscală esențială este reprezentată de stimularea mediului economic să realizeze activitățile economice în mod corect și să nu încerce să eludeze legile fiscale. Creșterea colectării trebuie să fie un deziderat al statului român.

Pe de altă parte s-a remarcat creșterea continua a veniturilor fiscale chiar dacă începând cu anul 2005 a fost diminuat impozitul pe profit și impozitul pe venitul persoanelor fizice la cota unică de 16%. Astfel, scăderea cotelor de impozitarea conduce la creșterea veniturilor fiscale și implicit a veniturilor curente.

Este important ca măsurile de politică fiscală să fie predictibile, să nu se schimbe foarte des pentru ca investitorii, români și străini, să aibă încredere pentru a realiza investiții în continuare. În schimb, în România de multe ori politica fiscală nu a fost predictibilă.

Tabel 3.4–Ponderea veniturilor curente în anul 2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Veniturile fiscale au avut o evoluție ascendentă în perioada 2006-2013, cunoscând o scădere doar în anul 2009, an marcat de criza economică. Veniturile din impozitele pe venit, profit și câștiguri din capital reprezintă circa un sfert din veniturile fiscale și au cunoscut o creștere continuă până în 2013, cu excepția anului 2009. În anul 2010 se remarcă revenirea impozitelor pe venit, profit și câștiguri de capital datorită revenirii economice.

Fig. 3.5–Evoluția veniturilor fiscale ale bugetului de stat în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Impozitele și taxele pe bunuri și servicii au avut o evoluție similară celorlate elemente ale veniturilor fiscale. În primul rând este de menționat că taxa pe valoare adăugată are cea mai mare pondere în această categorie de venituri fiscale. Creșterea cu aproximativ 25% a acestei categorii de venituri în anul 2010 față de 2009 este o consecință a creșterii cotei taxei pe valoare adăugată de la 19% la 24%. Această creștere a cotei TVA a avut un efect inhibator asupra investițiilor și consumului. În perioada de criză economică este recomandat a se stimula economia și nu a se lua măsuri de creștere a fiscalității.

Impozitele și taxele pe proprietate precum și alte impozite și taxe ocupă o pondere foarte mică în totalul veniturilor fiscale din România. Se remarcă o scădere foarte mare a impozitelor pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale în anul 2007 față de 2006. Această diminuare este pusă pe seama aderării României la Uniunea Europeană, o piață comună fără impozite suplimentare pentru schimburile comerciale și transferurile de capital între statele membre.

Tabel 3.6–Ponderea veniturilor fiscale în anul 2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

În anul 2013 cea mai mare pondere din veniturile fiscale a fost reprezentată de impozitele pe taxe și servicii. Ponderea acestora a fost de aproape trei sferturi din veniturile fiscale. Pe locul doi s-au situat veniturile din impozit pe venit, profit și câștiguri din capital cu 24,99%.

Celelalte categorii de venituri fiscale, printre care impozitele și taxele pe proprietate, alte impozite și taxe speciale precum și impozitele pe comerțul exterior și tranzacții internaționale au deținut o pondere de sub 1% din totalul veniturilor fiscale. Datorită ponderii mici a acestor a impozitelor pe comerț exterior putem spune că România nu practică o politică protecționistă privind tranzacțiile internaționale, mai ales datorită faptului că este membră a Uniunii Europene.

Se remarcă în figura de mai jos o evoluție fluctuantă în perioada analiyată a elementelor componente ale impozitelor pe venit, profit și a câștigurilor din capital. Astfel, această categorie de venit public a crescut din 2006 până în 2008 iar ulterior a cunoscut o scădere în 2009 și 2010. Din 2011 și până în 2013 a început să crească din nou, semn de îmbunătățire a condițiilor economice.

Veniturile din această categorie care reprezintă impozite aferente activității persoanelor juridice ocupă cea mai mare pondere din acest element al veniturilor fiscale. Astfel, acesta are o evoluție similară cu cea a elementului de venit fiscal în ansamblul său. Acest fapt relevă faptul că activitatea desfășurată de agenții economici este esențială pentru politica bugetară.

Veniturile din impozitele pentru persoane fizice sunt mai mici decât veniturile din impozitele persoanelor juridice iar diferenșa a scăzut începând cu anul 2009. Tot în această categorie de venituri sunt prezentate alte venituri din astfel de impozite, dar care au o pondere nesemnificativă.

Fig. 3.7–Evoluția impozitelor pe venit, profit si a câștigurilor din capital în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Impozitele și taxele pe bunuri și servicii au cunoscut o evoluție ascendentă în perioada analizată, cu excepția anului 2009. Această evoluție este similară majorității categoriilor de venituri fiscale.

Se poate observa cu ușurință că cele mai mari ponderi sunt reprezentate de taxa pe valoare adăugată și de accize. În 2010 cota taxei pe valoare adăugată a crescut de la 19% la 24% iar accizele pentru carburanți, alcool, tutun sau alte bunuri accizabile au suferit numeroase creșteri.

Se poate observa că ponderea sumelor defalcate din taxa pe valoare adăugată în anul 2006 reprezenta peste 50% din valoarea veniturilor din TVA în timp ce în anul 2013 valoarea sumelor defalcate este sub o treime din veniturile din TVA. Așadar, acesta este un semn că nu a crescut gradul de descentralizare financiară a veniturilor publice.

Fig. 3.8–Evoluția impozitelor și taxelor pe bunuri și servicii în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Evoluția veniturilor nefiscale în perioada analizată nu a fost similară cu veniturile fiscale. Astfel aceste venituri au crescut de la 2,2 miliarde lei la peste 8 miliarde lei în 2010 iar apoi au oscilat, au scăzut în 2011, au crescut în 2012 și au scăzut din nou în 2013, ajungând la 6,3 miliarde lei.

Această categorie de venituri curente ale bugetului de stat este influențată de cele două componente ale sale venituri ale statului din exercitarea proprietății precum și din vânzarea de bunuri.

Veniturile din vânzarea bunurilor au atins valoarea maximă în 2011, fiind influențate de privatizări. Privatizările sunt importante dacă conduc la dezvoltarea și eficientizarea societăților care sunt vândute de către stat dar există sectoare pe care statul trebuie să le păstreze în patrimoniul public, având în vedere utilizarea acestora ca și pârghii pentru promovarea politicilor economice publice (domeniul bancar sau domeniul energetic)

Fig. 3.9 –Evoluția veniturilor nefiscale în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Deficitul bugetar este reprezentat ca fiind diferența dintre cheltuielile și veniturile care compun bugetul de stat. Politica de deficit bugetar s-a cronicizat dupa cel de-al doilea război mondial și este o modalitate de finanțare a dezvoltării economice.

Acest deficit bugetar a crescut din anul 2006 până în anul 2010, ajungând la 36 miliarde lei. Această creștere este marcată și de împrumutul accesat de România de la Fondul Monetar Internațional, împrumut pentru susținerea sistemului bancar afectat de criza economică.

Din 2010 până în 2012 deficitul a scăzut la 18,5 miliarde lei și a crescut puțin în 2013 până la 19,1 miliarde lei.

Fig. 3.10 – Evoluția deficitului bugetar în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Așadar, evoluția veniturilor publice din perioada analizată, 2006-2013 a fost marcată de criza economică mondială care a afectat și România precum și de politica fiscală și bugetară ce a fost aplicată.

Un aspect favorabil este reprezentat de creșterea veniturilor începând cu anul 2010 precum și de scăderea deficitului din 2011. Creșterea veniturilor este pusă pe seama măsurilor antievazioniste și de sprijinire a mediului de afaceri.

CAP. IV Studiu de caz: evoluția veniturilor și a cheltuielilor publice la nivel central din România și echilibrarea bugetelor locale

4.1 Evoluția veniturilor, cheltuielilor și a transferurilor bugetare

Evoluția cheltuielilor și a veniturilor bugetului de stat este un indicator esențial pentru finanțele publice. În acest capitol vor fi analizate evoluția cheltuielilor publice în comparație cu veniturile publice dar și echilibrarea bugetară.

Fig. 4.1 – Evoluția veniturilor, cheltuielilor și a deficitului bugetar în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

În primul rând trebuie remarcat faptul că deficitul bugetar a crescut constant între anul 2006 și 2010, an din care s-a remarcat o scădere a acestuia datorită scăderii investițiilor publice și a revenirii la creșterea economică.

Pentru finanțarea deficitului s-a recurs la împrumutul de la Fondul Monetar Internațional. O cauză care a condus la acest deficit bugetar este reprezentată de faptul că dezvoltarea economică a României dintre anii 2000 și 2008 nu a fost utilizată corespunzător astfel încât România să nu fie afectată într-un grad atât de ridicat de criza economică.

Veniturile publice au avut o evoluție ascendentă cu excepția anului 2009 când acestea au scăzut datorită diminuării activității economice și implicit a bazei impozabile reprezentată de: scăderea salariilor (scăderea cheltuielilor de personal a firmelor), diminuarea volumului tranzacțiilor (a condus la diminuarea veniturilor din taxa pe valoare adăugată și accize), profitul impozabil și dividendele (scăderea profitului realizat de companii și a dividendelor acordate) sau scăderea creditării (a contribuit la scăderea consumului final și productiv, și implicit la scăderea veniturilor din taxa pe valoare adăugată). Așadar, criza economică a afectat veniturile publice și a condus la creșterea deficitului bugetar.

Este de remarcat că în perioada analizată, anii 2006-2013, cheltuielile publice au crescut continuu, nefiind deminuate nici în anul 2009 când veniturile au cunoscut o importantă scădere. O cauză a creșterii cheltuielilor este reprezentată și de faptul că începând cu 2007 aproape fiecare an este electoral iar cheltuielile publice ineficiente cresc în acești ani.

Astfel, cheltuielile au crescut foarte mult în anii 2009 și 2010, aspect interesant având în vedere că au fost luate o serie de măsuri cum sunt diminuări salariale, concedieri în sectorul public, aspecte care au condus la scăderea consumului și au agravat criza financiară și economică, dar nu a fost oprită risipa bugetară prin activități ilicite cum sunt trucarea licitațiilor sau supraevaluarea lucrărilor publice.

Începând cu anul 2011 au fost luate o serie de măsuri pentru limitarea cheltuielilor publice și creșterea veniturilor publice prin creșterea colectării, aspect care a condus la creșterea veniturilor bugetare într-un ritm mai alert decât creșterea cheltuielilor bugetare, aspect favorabil pentru finanțele publice ale României și pentru diminuarea deficitului bugetar.

Statul trebuie să utilizeze pârghiile bugetare, fiscale și monetare de care dispune pentru a conduce la realizarea dezvoltării economice, la creșterea ocupării forței de muncă și la stabilitatea prețurilor.

Transferurile cu caracter general între diferitele nivele ale administrației cuprind transferurile pentru echilibrarea bugetelor de asigurări sociale. Astfel, se poate observa că în anii 2008-2011 au crescut foarte mult aceste transferuri datorită necesității de echilibrare a bugetelor asigurărilor sociale.

Astfel, dacă în anul 2007 aceste transferuri au avut o pondere de 0,07%, acestea au ajuns ca în anul 2011 să dețină o pondere de 15%. Astfel, 15% din cheltuielile realizate din bugetul de stat sunt destinat acoperirii deficitelor din sistemul asigurărilor sociale. Acest fapt relevă o evoluție nesustenabilă pe termen lung datorită faptului că aceste transferuri sunt realizate în detrimentul altor cheltuieli publice care ar putea conduce la dezvoltarea economică.

Fig. 4.2 – Ponderea transferurilor cu caracter general între diferite nivele ale administratiei din totalul cheltuieli în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

4.2 Echilibrarea bugetară

Echilibrarea bugetelor locale este necesară pentru a se realiza descentralizarea financiară. În primul rând comunităților locale trebuie să li se transfere competențe atât în domeniul cheltuielilor dar și în domeniul veniturilor, pentru a avea resurse financiare necesare astfel încât să asigure gestionarea eficientă a nevoilor la nivel local. Cele mai importante principii ale descentralizării financiare sunt: transferul responsabilităților, alocarea surselor de venituri înspre administrațiile publice locale, echitatea, predictibilitatea, eficiența sau obiectivitatea.

Între bugetul de stat și bugetele locale se realizează alocări prin intermediul cotelor și sumelor defalcate din impozitul pe profit și din taxa pe valoare adăugată.

Fig. 4.3 – Evoluția cotelor si sumelor defalcate din impozitul pe venit în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

De la bugetul de stat sunt alocate cote și sume defalcate din impozitul pe venit către bugetele locale. Se poate observa că veniturile din impozitul pe venit au crescut din 2006 până în 2009 iar în 2010 au cunoscută o diminuare datorită efectelor crizei economice. Din 2011 această categorie de venituri a crescut în fiecare an.

Valoarea sumelor și a cotelor defalcate din impozitul pe venit a avut o evoluție similară cu cea a veniturilor din impozitul pe profit doar că într-un grad mai mic.

Din graficul de mai jos se poate observa că aceste alocări au scăzut de la 80,84% din veniturile din impozitul pe venit din anul 2009 la 64,94% în anul 2013.

Această scădere este un spect negativ deoarece conduce la limitarea resurselor financiare pentru comunitățile locale și implicit la o putere mai scăzută a cetățenilor de a avea control asupra utilizării fondurilor publice la nivel local.

Fig. 4.4 – Evoluția ponderii cotelor si sumelor defalcate din impozitul pe venit în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

În ceea ce privește veniturile din taxa pe valoare adăugată acestea au crescut din 2006 până în 2008, cunoscând o scădere în 2009 din cauză, în special, a crizei economice care a afectat economia românească.

Sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată au avut o evoluție oscilantă, cunoscând o stagnare relativă. În valori absolute acestea au crescut de la 14.539 milioane de lei în anul 2007 la peste 18.634 milioane de lei în 2008 după care a scăzut până la 13.175 milioane de lei în 2011. Ulterior, aceste sume defalcate din TVA au cunoscut o creștere până la 15.216 milioane de lei.

Este esențial ca autoritățile locale să dispună de suficiente venituri deoarece acestea cunosc mai bine care sunt nevoile la nivel local cu privire la dezvoltarea urbană, transport, turism, cultură, sport și orice alt domeniu considerat prioritar la nivel local.

Fig. 4.5 – Evoluția sumelor defalcate din taxa pe valoarea adaugată în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Este de remarcat aspectul că ponderea sumelor defalcate din taxa pe valoare adăugată a cunoscut o scădere între anul 2006 și 2008 de la 52,37% la 45,59%, apoi au crescut în 2009 la puțin peste 50% .

Ulterior acestea au scăzut brusc până la 27,5% în 2011 crescând până în 2012 la 29,55% iar în 2013 a cunoscut o relativă stagnare. Această scădere a ponderii trebuie analizată și din perspectiva creșterii veniturilor din taxa pe valoare adăugată datorită creșterii colectării din ultimii ani.

Astfel, este esențial ca sumele defalcate din TVA împreună cu cotele și sumele defalcate din impozitul pe venit să fie suficiente pentru ca autoritățile locale să poată acoperi corespunzător cheltuielile publice la nivel local.

Fig. 4.6 – Evoluția ponderii sumelor defalcate din taxa pe valoarea adaugată în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

4.3 Evoluția cheltuielilor publice la nivel central

Fig. 4.7 – Destinația cheltuielilor publice în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

După cum se poate observa în graficul de mai sus, cea mai importantă evoluție a reprezentat-o creșterea cheltuielilor cu serviciile publice. Astfel acestea au crecut de aproximativ 7 ori de la 5,8 miliarde de lei la 42,4 miliarde lei. Aceste servicii publice generale sunt alcătuite din servicii pentru: autorități publice și acțiuni externe, cercetare-dezvoltare, alte servicii publice generale, tranzacțiile privind datoria publică și împrumuturile și transferurile înre diferitele nivele ale administrației. Se poate observa că aceste cheltuieli au ponderea de 38% în cheltuielile aferente bugetului de stat pentru 2013.

Pe locul doi se situează cheltuielile social-comunitare cu 23% în anul 2013. Acestea au crescut până în anul 2008, au scăzut în 2009 și au crescut iarăși în 2010. Este de remarcat că din 2011 au scăzut în fiecare an din perioada analizată. Această categorie este esențială și cuprinde învățământul, sănătatea, cultura, recreerea și religia precum și asigurările și asistența socială. Este îngrijorător că aceste domenii prioritare precum învățământul și cultura, care conduc la progresul unui stat, dar și medicina și asistența socială, care sunt barometre ale nivelului de trai, beneficiază de scăderea alocărilor bugetare.

Acțiunile economice sunt pe locul al treilea în anul 2009 cu 19% și cuprind acțiunile generale economice, comerciale și de muncă ale statului, sectorul energetic, industria, agricultură, transporturi, comunicații și cercetare-dezvoltare.

Pe locul al patrulea se situează sectorul apărării, a ordinii publice și a siguranței naționale care a crescut permanent din 2006 până în 2013. Această creștere este justificată de necesitatea de întărire a instituțiilor din domeniul apărării, justiției și securității naționale.

Totodată, serviciile de dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape are cea mai mică pondere, respectiv 3% în anul 2013.

Fig. 4.8 – Ponderea cheltuielilor în bugetul de stat în anul 2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

Din punct de vedere a clasificării economice a cheltuielilor publice realizate din bugetul de stat ponderea covârșitoare este reprezentată de cheltuielile curente care dispun de aproximativ 95% din totalul cheltuielilor bugetare. Cheltuielile curente cuprind cheltuielile pentru: personal, bunuri și servicii, dobânzi, subvenții, transferuri între unități ale administrației publice, cheltuielile pentru proiectele cu finanțare nerambursabilă externă sau asistența socială

Pe locul doi sunt situate operațiunile financiare fiind urmate de cheltuielile de capital. Plățile efectuate în anii precedenți și recuperate în anul curent au valoare negativă în cadrul bugetului de stat. Cheltuielile de capital cuprind cheltuielile cu active financiare și nefinanciare în timp ce operațiunile financiare au în componența lor împrumuturile și rambursările de credite.

Fig. 4.9 – Clasificarea economică a cheltuielilor publice în perioada 2006-2013

Sursa: realizat de autor după baza de date a Institutului Național de statistică

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Fondurile bănești necesare pentru acoperirea nevoilor de finanțare a consumului și dezvoltării, se acumulează și se formează la dispoziția societății pe parcursul unui an de zile, iar ponderea cea mai mare dintre aceste fonduri o au veniturile publice care sunt destinate pentru dezvoltarea social-economică a țării.

Veniturile generale ale statului reprezintă ansamblul resurselor bănești, înființate prin lege, care participă la constituirea fondurilor bănești ale acestuia, care alcătuiește un tot unitar, numit sistemul veniturilor bugetare.

Impozitele reflectă o formă de prelevare a unei părți din averea sau veniturile persoanelor juridice și persoanelor fizice la dispoziția statului cu scopul acoperii cheltuielilor sale iar această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din partea statului.

Evoluția veniturilor publice care compun bugetul de stat constituie un indicator esențial al evoluției economice a României. În anul 2009 au scăzut veniturile datorită efectelor crizei economice. În anul 2010 au fost luate anumite măsuri împotriva crizei economice care a efectuat economia românească. Astfel, au fost diminuate salariile în mediul bugetar iar salariile în mediul privat au fost diminuate și ele. S-au redus investițiile publice și private, a crescut inflația și șomajul. Scăderea salariilor, pierderea locurilor de muncă, diminuarea activitățiilor independente, scăderea profitabilității companiilor a condus la scăderea veniturilor bugetare din impozitul pe venit și pe profit al persoanelor fizice și juridice. Totodată, în acest an s-a remarcat scăderea consumului productiv și final care a afectat taxa pe valoare adăugată, o importantă sursă bugetară.

Veniturile fiscale au avut o evoluție ascendentă în perioada 2006-2013, cunoscând o scădere doar în anul 2009, an marcat de criza economică. Veniturile din impozitele pe venit, profit și câștiguri din capital reprezintă circa un sfert din veniturile fiscale și au cunoscut o creștere continuă până în 2013, cu excepția anului 2009. În anul 2010 se remarcă revenirea impozitelor pe venit, profit și câștiguri de capital datorită revenirii economice.

Evoluția veniturilor nefiscale în perioada analizată nu a fost similară cu veniturile fiscale. Astfel aceste venituri au crescut de la 2,2 miliarde lei la peste 8 miliarde lei în 2010 iar apoi au oscilat, au scăzut în 2011, au crescut în 2012 și au scăzut din nou în 2013, ajungând la 6,3 miliarde lei.

Acest deficit bugetar a crescut din anul 2006 până în anul 2010, ajungând la 36 miliarde lei. Această creștere este marcată și de împrumutul accesat de România de la Fondul Monetar Internațional, împrumut pentru susținerea sistemului bancar afectat de criza economică.

Așadar, evoluția veniturilor publice din perioada analizată, 2006-2013 a fost marcată de criza economică mondială care a afectat și România precum și de politica fiscală și bugetară ce a fost aplicată.

Un aspect favorabil este reprezentat de creșterea veniturilor începând cu anul 2010 precum și de scăderea deficitului din 2011. Creșterea veniturilor este pusă pe seama măsurilor antievazioniste și de sprijinire a mediului de afaceri.

Echilibrarea bugetelor locale este necesară pentru a se realiza descentralizarea financiară. În primul rând comunităților locale trebuie să li se transfere competențe atât în domeniul cheltuielilor dar și în domeniul veniturilor, pentru a avea resurse financiare necesare astfel încât să asigure gestionarea eficientă a nevoilor la nivel local. Cele mai importante principii ale descentralizării financiare sunt: transferul responsabilităților, alocarea surselor de venituri înspre administrațiile publice locale, echitatea, predictibilitatea, eficiența sau obiectivitatea. Între bugetul de stat și bugetele locale se realizează alocări prin intermediul cotelor și sumelor defalcate din impozitul pe profit și din taxa pe valoare adăugată.

Astfel, este esențial ca sumele defalcate din TVA împreună cu cotele și sumele defalcate din impozitul pe venit să fie suficiente pentru ca autoritățile locale să poată acoperi corespunzător cheltuielile publice la nivel local. Acestea trebuie să dispună de suficiente venituri deoarece acestea cunosc mai bine care sunt nevoile la nivel local cu privire la dezvoltarea urbană, transport, turism, cultură, sport și orice alt domeniu considerat prioritar la nivel local.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Dan Morar, Daniela Zăpodeanu, Sabău-Popa Diana, Ioana Popovici, Ioana Cozma, Florin Filip, Fiscalitate, Editura Universității din Oradea, 2009

Ioan Dan Morar, Finante publice, Editura Universitatii din Oradea, 2012

Ioan Dan Morar, Introducere în studiul finanțelor publice, Editura Universității din Oradea, 2004

Ioan Talpoș , Finanțele României, Editura Sedona, Timișoara, 1995

Gheorghe D. Bistriceanu, Finanțele Republicii Socialiste, Editura Didactică și Pedagogică, București, pag. 5-7

Gheorghe Matei , Marcel Dracea, Raluca Dracea, Finanțe Publice, Editura Sitech, 2005

Iulian Văcărel, Finanțe Publice ( Ediția a VI-a), Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

Mircea Ștefan MINEA, Dreptul Finanțelor Publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 1999, pag. 9

Ioan Gliga, Drept financiar public, Editura All, București, pag. 67-69

Anton-Florin Boța, Finanțele și societatea contemporană, Editura Paralela 45, 2002, pag. 108

Iulian Văcărel, Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagocică, București, 2002

Dr. Adrian FANU-MOCA, Dr.Constantin Dragoș POPA, Drept financiar public, Editura Universul Juridic, București, 2013

Costantin Roman, Tatiana Moșteanu, Finanțele instituțiilor publice, Editura Economică, București, 2011

Daniela Lidia Roman, Finanțe Aplicate, Editura Economică, București, 2001

Tatiana Moșteanu, Finanțe Publice, Editura Universitară, București, 2008

Iulian Văcărel, Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992

Larisa Elena Moisica Preda, Finanțe Publice, Editura Bibliotheca, București, 2009

Mosteanu Tatiana (coordonator), Mariana Vuta, Emilia Campeanu, György Attila, Delia Vasilescu, Bianca Savelciuc – Buget si trezorerie publica, Editura Universitara, Bucuresti, 2004

Narcisa Roxana Moșteanu, Finanțe Publice, Editura Universitară, București, 2011

Vâșcu Barbu Viorica –Bugetul de stat și agenții economici, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca, Radu Stroe

Nicolaie Hoanță, Evaziunea fiscală, Editura C.H.Beck, București, 2010, pag. 172 -176

Institutul Național de Statistică, http://statistici.insse.ro/shop/index.jsp?page=tempo3&lang=ro&ind=FIN101B – site accesat in data de 04.06.2015