Veniturile Persoanelor Fizice Impunere Globala Vs. Impunere Separata

CUPRINS

CAP. 1 VENITURILE PERSOANELOR FIZICE – IMPUNERE GLOBALĂ VS. IMPUNERE SEPARATĂ

1.1 Delimitări conceptuale

1.2 Principii care stau la baza impunerii veniturilor persoanelor fizice

Principii de echitate fiscală

Impunerea în sume fixe (separată)

Impunerea în cote procentuale

Principii de politică financiară (fiscală)

Principii de politică economică și fiscală

CAP. 2 IMPOZITAREA VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE. STUDIU COMPARATIV

2.1 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în România

2.1.1 Repere istorice privind impozitul veniturilor pe veniturile persoanelor fizice

2.1.2. REGLEMENTĂRI ACTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE

Contribuabili și sfera de aplicare

Contribuabilii

Sfera de aplicare

Venituri care se supun impozitării

Venituri neimpozabile

Venituri scutite de impozit

Cheltuieli deductibile

Cotele de impozitare

Declaratia privind venitul realizat

Stabilirea și plata impozitului pe venitul net anual impozabil

2.1.3 Exemple privind determinarea si plata impozitului pe venit în România – aplicatii

2.2 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în statele Uniunii Europene

2.1.1 Contributia impozitului veniturilor persoanelor fizice la formarea veniturilor bugetului general consolidat în Uniunea Europeană

2.2.2 Impozitarea persoanelor fizice la nivelul Uniunii Europene

2.2.3 Coordonarea fiscală la nivel european în privința impozitării venitului realizat de persoanele fizice

INTRODUCERE

De-a lungul timpului sistemul de impozite al României a funcționat și a evoluat ca element a modelului administrativ de comandă, construcția și organizarea sa fiind înglobate într-un centralism exagerat caracteristic economiei socialiste. Ca toate celelalte reforme supuse de trecerea la economia de piață, reforma sistemului de impozite și taxe a fost larg discutata în literatura de specialitate, fiind considerată de multi economiști esentiala pentru succesul tranziției.

Reforma sistemului de impozite și taxe este o componentă importantă a reformei economice și sociale, a supravegheat crearea unui sistem coerent, just și eficace, pentru a putea face față necesităților amplasării economiei pe structura pieței și reconsiderării scopului statului în activitatea economică. În ultimii ani, reforma sistemului de impozite în diverse țări a avut ca obiectiv pe termen indelungat, activarea economiilor, a investițiilor, a deprinderilor pentru muncă, și în final, a dezvoltării economice. În scop obiectiv, semnificația reformei impozitelor în fostele țări socialiste nu a fost asemanator celui desfășurat în statele evoluate, dar va trebui în mod cert, să urmeze același sens. La fel ca în celelalte economii care au fost centralizate, sistemul de impozite din România cuprinde încă o serie de defecte din punct de vedere al rolurilor pe care trebuie să le desfășoare impozitele într-o economie de piață.

Criteriile și tehnicile definitorii ale sistemelor de impozite utilizate în fostele state socialiste au dispus și dispun în continuare de un impact profund in ceea ce privește forma de așezare și funcționare a mecanismelor impozitelor în aceste țări. Astfel, accentul a căzut într-o primă etapă pe dezvoltarea stabilității și transparenței impozitelor prezente și pe ameliorarea organizării sistemului de impozite, abia ulterior introducându-se impozite cu productivitate marită, cum ar fi taxa pe valoarea adăugată și impozitul pe venitul global al persoanelor fizice. În aceastã lucrare vom studia, în prima parte, sistemul fiscal și particularitãțile acestuia, precum și o comparație între impunerea separatã și impunerea globală a veniturilor persoanelor fizice. În a doua parte, ne vom concentra asupra evoluției și reglementărilor actuale cu privire la impozitarea veniturilor persoanelor fizice. În final, vom vorbi despre contribuția acestui impozit la formarea veniturilor bugetului general consolidat îi vom compara sistemul fiscal actual din România cu alte sisteme fiscale din țările UE 27.

Fiind greu de imaginat o societate fără impozite , observatiile la adresa fiscalității se refera în special la consecintele economice ale impozitului punând în discuție administrarea impozitului modalitățile de aplicare și procedurile de elaborare a deciziei politice. Progresivitatea impozitului este apreciată astăzi, în țările occidentale , mai curând ca o frână a investițiilor, consumului și activității economice în general, decât ca un instrument de realizare a justiției sociale . Impozitele sunt o formă de acumularea unei părți din veniturile si/sau averea

persoanelor fizice si juridice la dispoziția statului pentru acoperirea cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu definitiv (nerambursabil) și fără contraprestație directă din partea statului. Caracterul obligatoriu al impozitelor se refera la faptul că achitarea acestora către stat este o obligatie impusă tuturor persoanelor atat fizice cat si juridice care obtine venit intr-un anumit fel sau au in posesie un anumit gen de avere pentru care, potrivit legii, este necesar să plătească impozit.

Statul are dreptul de impunere a impozitelor și el profeseaza, de cele mai multe ori, prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar alteori în anumite situatii prin organele locale de stat. Parlamentul se pronuntă în directa legătură cu introducerea impozitelor de stat de insemnatate națională (generală), iar organele de stat locale pot initia unele impozite în avantajul unităților administrativ-teritoriale. În România, conform Constituției, consiliile locale sau județene au datoria să determine impozitele și taxele locale, în limitele si în condițiile legii. Impozitele reprezintă plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. În schimbul impozitelor, plătitorii acestora nu pot cere statului un contraserviciu de valoare egala, apropiată, sau mai mică. Achitarea impozitului pe venit este indispensabila pentru toate persoanelor fizice si juridice care obtin un venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Micii meseriași și liber-profesioniștii platesc și ei impozite din venitul realizat de pe urma activității desfășurate. Sursele prevăzute de lege pot fii: salariul profitul, pentru proprietarii funciari – renta, pentru deținătorii de hărții de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.) – venitul obtinut de acestia (dividende, dobânzi ș.a.). venitul dobandit de proprietari , venitul capătat din drepturi de proprietate intelectuală, uzufructuari și alți deținători legali din cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile etc.

Scopul impozitelor de stat este vizibil pe plan financiar, economic și social. Modul concret de manifestare a impozitelor cunoaște unele deosebiri de la un stadiu de crestere economico-socială la altul. Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acesta este mijlocul principal de adunare a resurselor financiare indispensabile pentru a acoperi cheltuielilor publice. În statele dezvoltate impozitele, taxele și contribuțiile procură opt, nouă zecimi din totalul resurselor financiare publice. Pentru țările care sunt în evolutie , ponderea impozitelor și taxelor în totalul resurselor financiare publice indica diferențieri insemnate , oscilând între cinci și nouă zecimi.

Definitorie pentru evoluția impozitelor și taxelor în perioada postbelică este tendința de creștere continuă a acestora că mărime, atat absolută, cat și relativă. Cresterea volumului încasărilor din impozite s-a facut prin creșterea numărului celor care achita , extinderea bazei de impunere și prin majorarea cotelor de impunere. Majorarea cotelor de impunere a vizat impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice și mai puțin veniturile realizate de societățile de capital. În anii

70 – '80 s-a constatat o evidențiere a rolului impozitelor pe plan economic, concretizată în eforturile statului de a folosi mai mult impozitele ca mijloc de interventie în activitatea economică, în funcție de ideea legiuitorului, impozitele se pot afirma ca un instrument de încurajare sau de incetinire a unei anumite activitați economice, de creștere ori de reducere a producției sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare ori de limitare a comerțului exterior etc. Altfel spus, impozitele pot fi intrebuințate pentru înfluențarea hotarârilor economice ale persoanelor fizice și firmelor.

Economistul francez, Pierre Lalumiere, Pierre Lalumiére afirma că “impozitele pot fi folosite pentru a încuraja (sub forma exonerării) sau pentru a descuraja (pe calea suprataxării) o anumită activitate economică. Fără să înceteze de a fi un mijloc de acoperire a cheltuielilor publice, venitul fiscal a devenit un mijloc de intervenție în domeniile economic și social”. Direcțiile de activizare ale impozitului ca pârghie financiară sunt: facilitățile fiscale; suprataxarea.

Facilitățile și exonerările fiscale pot viza mai multe soluții tehnice: exonerarea

completă sau parțială a anumitor grupuri de contribuabili, exonerarea completă sau parțială a anumitor elemente ce formează baza impunerii, reduceri de impozite sub forma de niveluri speciale sau impuneri forfetare, reduceri de impozite sub formă de credite speciale pentru un impozit datorat, reduceri de impozite sub forma suspendării unor impozite.

Suprataxarea are ca scop inhibarea, descurajarea anumitor activități sau

consumuri.Pe plan social, menirea impozitelor este aceea că statul acționează la împărțirea unei cote esențiale din produsul intern brut între entități sociale și indivizi. Prin intermediul impozitelor, taxelor și contribuțiilor statul recepționează la buget între patru și cinci zecimi și chiar mai mult din PIB, în țările evoluate și între trei și patru zecimi în țările în evoluție.

Timp de zeci de ani sistemul de impozite al României a lucrat și a evoluat ca un element al modelului administrativ de conducere, construcția și organizarea sa fiind integrate într-un centralism exagerat caracteristic economiei socialiste. Ca si celelalte reforme supuse de tranziție la economia de piață, reforma sistemului de impozite și taxe a fost larg discutata în literatura de specialitate, fiind considerată de mai multi economiști foarte insemnata pentru succesul tranziției. Reforma în sistemului de impozite și taxe, a analizat constituirea unui sistem coerent, echitabil și eficient, pentru a putea face față exigentelor așezării economiei pe bazele pieței și reconsiderării rolului statului în economia națională. Actualmente , reforma sistemului de impozite în diferite state a avut ca obiectiv pe termen lung, stimularea economiilor, a investițiilor, a comportamentelor pentru muncă, și, în final, a dezvoltării economice. În mod obiectiv, sensul reformei impozitelor în fostele țări socialiste nu a fost apropiat celui desfasurat în țările evoluate , dar se impune în mod cert, să meargă în același sens.

CAPITOLUL 1

VENITURILE PERSOANELOR FIZICE – IMPUNERE GLOBALĂ VS. IMPUNERE SEPARATĂ

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri și operații efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice. Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat rațional trebuie să satisfacă o serie de cerințe sau principii, care se referă la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.

Prin urmare, impunerea are atât o latură politică cât și una de ordin tehnic.

– Din punct de vedere politic, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă cerințelor unor anumite principii și anume: principiilor de echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică și social-politice.

– Din punct de vedere tehnic, impunerea se concretizează în ansamblul metodelor și tehnicilor utilizate pentru identificarea și stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului, urmăriremului de impozite în diferite state a avut ca obiectiv pe termen lung, stimularea economiilor, a investițiilor, a comportamentelor pentru muncă, și, în final, a dezvoltării economice. În mod obiectiv, sensul reformei impozitelor în fostele țări socialiste nu a fost apropiat celui desfasurat în țările evoluate , dar se impune în mod cert, să meargă în același sens.

CAPITOLUL 1

VENITURILE PERSOANELOR FIZICE – IMPUNERE GLOBALĂ VS. IMPUNERE SEPARATĂ

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Impunerea este reprezentată de ansamblul de măsuri și operații efectuate în baza legii, care au drept scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei anumite persoane fizice sau juridice. Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat rațional trebuie să satisfacă o serie de cerințe sau principii, care se referă la dimensionarea, așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social-economice urmărite de politica fiscală.

Prin urmare, impunerea are atât o latură politică cât și una de ordin tehnic.

– Din punct de vedere politic, prin impunere se urmărește ca fiecare impozit introdus să răspundă cerințelor unor anumite principii și anume: principiilor de echitate fiscală, de politică financiară, de politică economică și social-politice.

– Din punct de vedere tehnic, impunerea se concretizează în ansamblul metodelor și tehnicilor utilizate pentru identificarea și stabilirea mărimii obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului, urmărirea și perceperea acestuia.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabilește etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ național (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament.

b) are titlu definitiv și nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel.

c) este fără contraprestație, ceea ce înseamnă că în schimbul plății impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct și echivalent.

În legătură cu aceasta, nu poate fi însă exclusă pretenția pe care un contribuabil o poate avea, în mod cu totul îndreptățit, față de stat, de a beneficia și el (contribuabilul) de efectele pe care le are sau ar trebui să le aibă pentru cetățean îndeplinirea de către stat a funcțiilor sale. Dimensiunea și amploarea impunerii fiscale sunt diferențiate spațial (geografic, pe țări) și temporal și sunt marcate de anumite limite determinate de :

– factori interni sistemului de impunere (progresivitatea cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al impunerii etc.);

– factori externi sistemului de impunere (nivelul per capital al produsului intern brut, suportabilitatea impunerii, amploarea angajării statului în soluționarea problemelor economico-sociale, natura regimului politic ș.a.).

2. PRINCIPII CARE STAU LA BAZA IMPUNERII VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE

Într-o interpretare contemporană, principiile ce trebuie să stea la baza impunerii se grupează în patru categorii:

– principii de echitate fiscală,

– principii de politică financiară,

– principii de politică economică

– principii social-politice.

PRINCIPII DE ECHITATE FISCALĂ

Echitatea fiscală, ca noțiune, semnifică dreptate socială în materie de impozite. Pentru respectarea acestui principiu este necesară impunerea diferențiată a veniturilor și a averii și stabilirea unui minim neimpozabil, pentru persoanele care realizează venit sub un anumit plafon. Atunci când se apelează la spiritul de justiție în repartizarea sarcinilor fiscale între membrii societății, trebuie să se facă distincție între egalitate în fața impozitului și egalitate prin impozit.

Egalitatea în fața impozitului presupune ca impunerea să se facă în același mod, pentru toate persoanele fizice și juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își au sediul, adică să nu existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a țării. Totodată, impunerea să se facă în același mod pentru toate activitățile economice, indiferent de forma juridică în care sunt organizate și funcționează acestea, producători individuali sau întreprinderi de diferite dimensiuni.

Egalitatea prin impozit presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta, în funcție de o serie de criterii economice și sociale, printre care amintim: mărimea absolută a materiei impozabile, situația personală a subiectului impozabil, natura și proveniența veniturilor. În funcție de unghiul din care este privită echitatea, aceasta poate sa fie pe orizontală sau pe verticală. În primul caz se compară sarcina fiscală la care este supusă o persoană fizică sau juridică pentru veniturile realizate dintr-o anumită sursă, cu sarcina fiscală la care este supusă o altă persoană pentru venituri de aceeași mărime, realizate din alte surse. În cel de-al doilea caz se compară sarcina fiscală aferentă unor venituri realizate de persoane diferite, dar care au aceiași sursa de proveniență.

Asigurarea în practică a echității fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

a) stabilirea minimului neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim care să permită satisfacerea nevoilor de trai strict necesare. Această condiție poate fi respectată numai în legătură cu impozitele directe, neavând aplicabilitate în cazul impozitelor indirecte;

b) diferențierea sarcinii fiscale a fiecărui contribuabil în funcție de puterea contributivă pe care acesta o are, adică cu luarea în considerare a mărimii venitului și averii care fac obiectul impunerii, precum și a situației personale a acestuia (căsătorit, cu sau fără persoane în întreținere, celibatar etc.);

c) asigurarea comparabilității sarcinilor fiscale între persoanele din cadrul aceleiași categorii sociale care au putere contributivă egală, și între categoriile sociale, luate în ansamblu, cu aceeași putere contributivă;

d) impunerea sa fie generală, adică să cuprindă toate categoriile sociale care realizează venituri dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, cu excepția celor care se situează sub un anumit nivel.

– IMPUNEREA ÎN SUME FIXE (SEPARATĂ)

nu ține seama de venitul sau averea contribuabilului și nici de situația personală a acestuia. Ea a apărut sub forma unei dări pe locuitor și s-a utilizat în orânduirea feudală și în primele stadii de dezvoltare a capitalismului, în special.

– IMPUNEREA ÎN COTE PROCENTUALE poate fi întâlnită sub forma impunerii în cote proporționale, în cote progresive și în cote regresive.

1. Impunerea în cote proporționale este o manifestare directă a principiului egalității în fața impozitelor. Conform acestei impuneri se aplică aceeași cotă de impozit indiferent de mărimea obiectului impozabil, păstrându-se în permanență aceeași proporție între impozit și volumul venitului (valoarea averii). Deși prin introducerea impunerii în cote proporționale s-a făcut un pas înainte față de impunerea în cote (sume) fixe, nici în acest caz nu s-a respectat echitatea în materie fiscală, pentru că nu s-a avut în vedere faptul că puterea contributivă a diferitelor categorii sociale este diferită în funcție de mărimea absolută a veniturilor pe care le realizează și de valoarea absolută a averii pe care o posedă.

– În prezent, impunerea în cote proporționale se folosește atât în cazul impozitelor directe (de exemplu, în unele țări pentru calculul impozitului pe profitul societăților de capital), cât și în cazul impozitelor indirecte (de exemplu, la taxa pe valoarea adăugată, la taxele vamale, la taxele de timbru etc.).

2. Progresivitatea cotelor de impunere este de multe ori esențială pentru o

repartizare cât mai echitabilă a „poverii fiscale”. În acest sens este recomandabil ca impunerea să nu se facă în cotă unică, ci să fie prevăzute cote diferențiate care să țină seama și de puterea economică a contribuabilului (veniturile/averea sa), dar și de situația sa socială (întreține o familie numeroasă, este singurul întreținător, face parte dintr-o categorie defavorizată ș.a.). Diferențierea excesivă este la fel de contraproductivă ca și nediferențierea, deoarece creează dificultăți în procesul de percepere, dar și condiții pentru evaziune. În acest sens este negativ exemplul impozitului pe profit în România, care în 1991 era așezat și perceput în câteva zeci de cote, iar din 1996 s-a introdus o cotă quasigenerală de 38%, cu două excepții: 25% – cea pentru agenții economici cu ponderea activității de gen agricol de peste 80% și 62,5% – cea pentru agenții economici în a căror activitate jocurile de noroc aveau o pondere de peste 80%. Începând cu anul 2000 se diminuează cota la 25%, dar se păstrează qvasiunicitatea ei generatoare, așa cum am mai spus, de inechitate fiscală.

Impunerea în cote progresive s-a introdus, în unele țări, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar în altele (de fapt acestea reprezintă majoritatea) la începutul secolului al XX-lea. Impunerea progresivă constă în aceea că odată cu creșterea venitului (averii) are loc și creșterea cotei impozitului astfel încât impozitul crește mai repede decât obiectul impozabil. Cotele progresiei pot crește fie într-un ritm constant, fie într-unul variabil.

Impunerea progresivă cunoaște în practica financiară două variante și anume:

– impunerea în cote progresive simple (globale);

– impunerea în cote progresive compuse (pe tranșe).

Impunerea în cote progresive simple (globale) se caracterizează prin faptul că se aplică aceeași cotă de impozit asupra întregii materii impozabile aparținând unui contribuabil. Fiind vorba de o impunere progresivă, cota de impozit va fi cu atât mai mare, în limitele progresivității stabilite prin lege, cu cât venitul sau averea respectivă va fi mai mare. Impozitul datorat statului se obține făcând produsul dintre mărimea obiectului impozabil (venitul, averea) și cota de impozit aferentă nivelului acestuia . Impunerea în cote progresive simple, deși a condus la o apropiere importantă de ceea ce însemnă respectarea echității în domeniul impozitelor, are totuși unele neajunsuri. Această modalitate de impunere dezavantajează pe contribuabilii care realizează venituri al căror nivel se situează la limita imediat superioară celei până la care acționează o anumită cotă. Impunerea în cote progresive compuse (pe tranșe) are ca trăsătură distinctivă divizarea materiei impozabile în mai multe tranșe (părți), iar pentru fiecare tranșă de venit (avere) se stabilește o anumită cotă de impunere.

Prin însumarea impozitelor parțiale calculate pentru fiecare tranșă de venit (avere) în parte se obține impozitul total de plată ce cade în sarcina unui contribuabil. Impunerea în cote progresive compuse (pe tranșe) este folosită mai mult pentru impunerea veniturilor obținute de persoanele fizice și uneori și la unele impozite pe avere.

3. În practica fiscală a unor state se întâlnește și impunerea în cote regresive, ca o consecință a impozitelor indirecte, în situația cumpărării unei mărfi sau a utilizării unui serviciu când impozitul plătit este același, indiferent de mărimea veniturilor cumpărătorului. Aceasta face ca ponderea impozitului în venitul cumpărătorului să fie invers proporțională cu venitul acestuia.

PRINCIPII DE POLITICĂ FINANCIARĂ (FISCALĂ)

Din punct de vedere al politicii financiare, la introducerea unui nou impozit, se urmărește ca acesta să se caracterizeze printr-un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic. De asemenea, în cadrul principiilor de politică financiară se urmăresc și aspecte legate de tipul și numărul impozitelor utilizate de stat pentru procurarea veniturilor sale.

Pentru ca un impozit să aibă un randament fiscal ridicat se cer a fi îndeplinite mai multe condiții, și anume:

a) impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice și/sau juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau posedă același gen de avere. Universalitatea impozitului presupune, în aceeași măsură, ca întreaga materie impozabilă (totalitatea veniturilor realizate sau toată averea pe care o posedă) a unei persoane să fie supusă impunerii; este necesar să nu existe posibilități, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă;

volumul cheltuielilor legate de așezarea și perceperea impozitului să fie cât mai redus. Un impozit poate fi considerat stabil, dacă nu este influențat, într-un sens sau altul, de mutațiile de ordin conjunctural ale ciclului economic. Altfel spus, randamentul unui impozit considerat stabil nu trebuie să sporească concomitent cu creșterea volumului producției și a veniturilor în perioadele favorabile ale ciclului economic și nici să scadă în perioadele de criză și depresiune ale ciclului economic.

În ceea ce privește elasticitatea impozitului, aceasta presupune ca impozitul să poată fi adaptat în permanență necesităților de venituri ale statului. Astfel, dacă se înregistrează o creștere a cheltuielilor bugetare este necesar ca impozitul să poată fi majorat corespunzător și invers. Realitățile bazate pe practica fiscală, au demonstrat că, de regulă, elasticitatea impozitului acționează mai ales în sensul majorării încasărilor din impozit. Legat de felul și numărul impozitelor utilizate pentru procurarea veniturilor necesare statului, s-au conturat două concepții:

– una susține că este suficient un singur impozit reprezentativ;

– cealaltă susține necesitatea instituirii și perceperii mai multor impozite.

Complexitatea vieții economice și sociale actuale, diversitatea surselor de venit și a formelor pe care le îmbracă averea, multitudinea de cerințe de ordin financiar, economic și social la care trebuie să răspundă impozitele în perioada contemporană, face ca majoritatea specialiștilor să recomande utilizarea unui sistem pluralist de impozite, și toate statele aplică, în diferite variante, acest sistem.

PRINCIPII DE POLITICA ECONOMICĂ ȘI SOCIALĂ

Statul folosește impozitele nu numai ca mijloc de procurare a veniturilor bugetare ci și pentru a exercita o anumită influență în viața economică și socială.

Acest lucru se poate realiza prin două modalități:

– printr-o intervenție de natură conjuncturală (presiune sau relaxare fiscală);

– printr-o intervenție de natură structurală (impulsionarea dezvoltării unor ramuri sau subramuri economice, stimularea ori reducerea producției sau a consumului unor mărfuri, extinderea sau, dimpotrivă, restrângerea relațiilor comerciale cu străinătatea etc.).

În ceea ce privește prima modalitate de intervenție, reducerea presiunii fiscale permite creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor și reducerea prețurilor produselor, favorizând dezvoltarea tranzacțiilor și stimularea creșterii economice. Dimpotrivă, o creștere a presiunii fiscale va diminua puterea de cumpărare a cetățenilor, va obliga la o restrângere a consumului, frânând ritmul creșterii economice.

În ceea ce privește a doua modalitate de influențare a activităților economice, reținem următoarele aspecte:

– prin măsurile de ordin fiscal cum sunt: stabilirea unor taxe vamale ridicate la importul mărfurilor de același fel produse în alte țări; reducerea sau scutirea de impozitele directe a mărfurilor autohtone; micșorarea impozitelor directe stabilite în sarcina agenților economici; facilitarea amortizării accelerate a capitalului fix, ceea ce determină reducerea profitului impozabil ș.a., se poate acționa pentru încurajarea dezvoltării unei ramuri sau subramuri economice. Tot în acest sens acționează și acordarea de subvenții de la bugetul statului întreprinderilor care își desfășoară activitatea într-o anumită ramură sau subramură economică;

– regimul fiscal favorabil poate fi utilizat și în vederea dezvoltării în profil teritorial, fiind cunoscută practica acordării unor facilități fiscale celor care inițiază activități economice în zonele mai puțin dezvoltate;

– în vederea extinderii relațiilor comerciale cu străinătatea, statul apelează la încurajarea exportului prin restituirea parțială sau integrală a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate. În aceeași direcție poate acționa și reducerea taxelor vamale percepute la importul mărfurilor provenite din diferite țări;

– limitarea relațiilor comerciale cu străinătatea poate fi realizată fie prin practicarea unor taxe vamale cu caracter protecționist la importul anumitor mărfuri, fie prin introducerea unor taxe vamale la exportul mărfurilor respective.

Acest ultim procedeu este mai rar întâlnit în perioada contemporană deoarece majoritatea statelor sunt interesate de încurajarea exporturilor (cu titlul de

excepție, este practicat, în special, de țări în curs de dezvoltare pentru a limita exportul de materii prime și a încuraja exportul de produse manufacturate);

– în sfârșit, pârghiile fiscale sunt utilizate de state și pentru atragerea de capital străin.

Politica fiscală promovată de unele state vizează, în mod frecvent, și realizarea unor obiective social-politice. Sunt situații când partidul de guvernământ urmărește ca politica fiscală pe care o promovează să fie în concordanță cu interesele celor pe care îi reprezintă. Uneori, prin intermediul măsurilor cu caracter fiscal, partidul de guvernământ încearcă să-și mențină influența în rândul unor categorii sociale, în special în preajma alegerilor.

Este cunoscută de asemenea, practica acordării unor facilități contribuabililor cu venituri reduse și celor care au persoane în întreținere. Sunt situații când impozitele sunt folosite și pentru a limita consumul unor produse care au efecte dăunătore asupra sănătății (tutun, băuturi alcoolice). Există și țări în care, pentru a se influența creșterea natalității, se practică un impozit special asupra celibatarilor și a persoanelor căsătorite fără copii.

CAPITOLUL 2

IMPOZITAREA VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE . STUDIU COMPARATIV

IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE IN ROMÂNIA

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în România

Veniturile  bugetului general  consolidat  în semestrul  I  al  anului  2012 

au totalizat  92,9  mld.  lei, ceea  ce  reprezintă  15,3% din PIB.  Veniturile 

bugetului general consolidat au totalizat 92,9 mld. lei (15,3% din PIB), cu o creștere nominală de 8,9% comparativ cu aceeași  perioada a anului 2011.  In anul 2012,incasările  din  impozitul  pe venit au totalizat 10,4 mld.lei,  în  creștere  cu15,5% , iar incasarile din taxa pe valoare adaugata au crescut cu 9,5%, (cu 9,9% din operațiuni  interne  și cu  8,1%.  din  importurile de bunuri .Încasările  din 

accize  au înregistrat o majorare de 6,6% , iar veniturile nefiscale au crescut

cu 10,2% . Contribuțiile de asigurări sociale colectate la bugetul general consolidat  au  crescut  cu 5,4%,  din  care  la veniturile din contribuțiile de 

asigurări  sociale  de sănătate au avut un plus de 12,4%.

Pe ansamblu, conform datelor operative, execuția bugetului general consolidat în anul 2012 s-a încheiat cu un deficit cash de 14,8 miliarde lei, respectiv 2,5% din PIB, față de un deficit anual prevăzut de 13,7 miliarde lei. Procesul de consolidare fiscală a continuat în anul 2012, deficitul bugetar diminuându-se cu peste 38% față de 2011, de la 4,3% din PIB la 2,5%.

Veniturile bugetului general consolidat

Veniturile bugetului general consolidat în anul 2012 au totalizat 193,1 miliarde lei, reprezentând 32,9% pondere în PIB și un grad de realizare față de estimarile anuale de 97,1%. Încasările bugetare au fost influențate atât de evoluțiile economice, cât și de deciziile de politică fiscală adoptate, cum ar fi: creșterea salariului minim, majorarea salariilor în sectorul bugetar, modificarea bazei de calcul în cazul contribuției de asigurări sociale de sănătate datorată de pensionari, modificarea cuantumului accizelor, precum și de măsura blocării temporare a rambursărilor fondurilor europene, ca urmare a deficiențelor constatate în anii anteriori.

Figura 1- STRUCTURA VENITURILOR BUGETARE

Sursa: www.mfinante.ro

Din punct de vedere a ponderii principalelor categorii de impozite în total venituri încasate, s-au înregistrat creșteri în cazul impozitelor pe profit, salarii, venit și câștiguri de capital cu 0,4 pp, în cazul impozitelor și taxelor pe bunuri și servicii cu 1,2 pp, dar și în cazul sumelor primite de la UE în contul plăților efectuate și prefinanțări cu 0,8 puncte procentuale. În paralel, s-au înregistrat și diminuări în cazul contribuțiilor de asigurări cu 1,1 pp și a veniturilor nefiscale cu 0,7 pp. Comparativ cu anul anterior, veniturile bugetului general consolidat în anul 2012 au avut o evoluție pozitivă, creșterea nominală înregistrată fiind de 6,2%, iar ca procent în PIB au crescut cu 0,2pp, de la 32,7% în 2011, la 32,9% în 2012. Creșterea nominală a veniturilor față de anul 2011 a fost determinată, în principal, de încasările din impozitul pe profit (+5,3%), impozitul pe salarii și venit (+9,9%),TVA (+ 5,4%), accize (+6%), contribuții de asigurări (+2%), sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate (+30,6%). Evoluții sub nivelul încasărilor anului 2011 s-au înregistrat, în principal, în cazul veniturilor din capital (-15,1%) și veniturilor nefiscale (-1,3%).

Încasările din impozitul pe venit au crescut ca urmare a majorării numărului de salariați și a câștigului salarial mediu brut, a creșterii salariului minim. Veniturile din accize au înregistrat creștere ca urmare a majorării nivelului accizelor la motorină, la țigarete, precum și majorării cursului de schimb. Încasările în cazul veniturilor din alte impozite și taxe pe bunuri și servicii în anul 2012 au înregistrat o creștere semnificativă față de încasările anului anterior (+588,4%) datorită virării începând cu anul 2012 a contribuției trimestriale pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniu sănătății. Veniturile din taxele pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități au crescut față de anul anterior cu 46,4%, ca urmare a încasării în anul 2012 a sumei de 921,6 milioane lei reprezentând taxe de licență pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio, potrivit prevederilor H.G. nr.605/2012. Încasările din contribuțiile de asigurări, deși au crescut în termeni nominali cu 2%, ca urmare a influenței rezultate din creșterea câștigului salarial mediu brut, precum și a creșterii salariului minim, ponderea lor în total venituri bugetare s-a diminuat cu 1,1 pp. Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate au fost în cuantum de 8 miliarde lei și au reprezentat 1,4% din PIB. Cheltuielile bugetului general consolidat . Cheltuielile bugetului general consolidat au totalizat în anul 2012 207,9 miliarde lei prezentând un grad de realizare față de nivelul prevăzut de 97,8%.

Figura 2 – STRUCTURA CHELTUIELILOR BUGETARE

Sursa: www.mfinante.ro

Structura economică a cheltuielilor a înregistrat o creștere a ponderii cheltuielilor de personal cu 1pp, a cheltuielilor cu bunuri și servicii cu 1,1pp, dobânzi cu 0,8pp și a cheltuielilor cu proiectele cu finanțare din fonduri externe nerambursabile cu 1,1pp. Diminuări ale ponderii s-au înregistrat în cazul cheltuielilor cu subvențiile cu 0,2 pp și a cheltuielilor cu asistența socială cu 0,8 pp. Comparativ anul anterior, cheltuielile bugetului general consolidat au înregistrat o creștere nominală de 1% în condițiile în care ponderea acestora în PIB s-a diminuat cu 1,6pp. În anul 2012, s-au înregistrat diminuări ale cheltuielilor bugetare față de anul precedent în cazul cheltuielilor cu subvențiile cu 4,4%, cheltuielilor cu asistența socială cu 1,4%, dar și în cazul celor aferente programelor cu finanțare rambursabilă cu 23,6%. Cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, în anul 2012, au crescut cu 6,2% față de anul precedent, ca urmare a reîntregirii salariilor în sectorul bugetar cu 8% începând cu luna iulie, precum și acordării unor drepturi salariale în urma unor hotărâri judecătorești. În anul 2012 s-au menținut restricțiile cu privire la angajările din sistemul bugetar, precum și cele cu privire la acordarea anumitor sporuri personalului bugetar. Cheltuielile cu bunuri și servicii au înregistrat o creștere nominală de 8,4% față de anul precedent, iar ca pondere în PIB au crescut cu 0,2. Creșterile au fost înregistrate, în principal, la administrațiile locale, precum și la fondul național de sănătate, ca urmare a plăților făcute pentru servicii medicale și medicamente.

Cheltuielile cu dobânzile au înregistrat o creștere cu 20,6% față de anul precedent, ca rezultat al majorării deficitelor bugetare acumulate din anii precedenți și angajării împrumuturilor pentru acoperirea acestora, înregistrându-se astfel un efort suplimentar în ceea ce privește plata ratelor de capital și a dobânzilor. Cheltuielile pentru investiții, care includ cheltuielile de capital, precum și cele aferente programelor de dezvoltare finanțate din surse interne și externe, au fost în anul 2012 de 35,5 miliarde lei și au reprezentat 6% ca pondere în PIB.

Conform datelor operative, execuția bugetului general consolidat în primele nouă luni ale anului 2013 s-a încheiat cu un deficit cash de 8,1 miliarde lei, respectiv 1,3 % din PIB. Veniturile bugetului general consolidat în primele nouă luni ale anului 2013 au totalizat 147,3 miliarde lei (23,5% din PIB) și au înregistrat o creștere nominală față de aceeași perioadă a anului precedent de 4,4%.

Figura 3 – EVOLUTIA VENITURILOR BUGETARE in perioada 2012 – 2013 milioane lei

Sursa: www.mfinante.ro

Creșterea nominală a veniturilor comparativ cu aceeași perioadă a anului fost determinată, în principal, de evoluția pozitivă înregistrată la încasările din: impozitul pe salarii și venit (+7,9%), impozite și taxe pe proprietate (+8,9%), TVA (+4,2%), accize (+2,8%), contribuții de asigurări (+4,7%). Cea mai puternică creștere a veniturilor bugetare s-a înregistrat în cazul taxei pe utilizarea bunurilor, autorizarea utilizării bunurilor sau pe desfășurarea de activități (+122,6%), în principal, ca urmare a încasării taxelor de licență pentru acordarea drepturilor de utilizare a frecvențelor radio. Încasări sub nivelul realizărilor aceleiași perioade a anului precedent s-au înregistrat, în principal, în cazul impozitului pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale (-16,3%) și a veniturilor nefiscale (-3,8%). Impozitul pe salarii și venit și contribuțiile de asigurări sociale au crescut (+7,9%, respectiv +4,7%), datorită reîntregirii salariilor personalului bugetar, a creșterii punctului de pensie și a majorării salariului minim de la 1 februarie 2013 și respectiv 1 iulie 2013 Încasările din impozitele și taxele pe proprietate au fost cu 9,7% mai mari față de primele nouă luni ale anului 2012, ca urmare a creșterii în anul nivelului valorii impozabile în cazul clădirilor și al terenurilor. Comparativ cu aceeași perioadă a anului precedent, taxa pe valoarea adăugată a înregistrat o creștere cu 4,1%, în condițiile în care încasările din TVA au crescut cu 4,2%, în timp ce rambursările de taxă au fost cu 5,5% mai mari. Încasările din accize au crescut în termeni nominali cu 2,8%, ca urmare a majorării nivelului

accizelor la motorină și bere, a majorării cursului valutar leu/euro luat în calcul la plata accizelor, precum și a implementării unor reforme administrative de îmbunătățire a colectării. Veniturile nefiscale au scăzut cu 3,8% la nivelul bugetului general consolidat, scăderea înregistrându-se numai la bugetul de stat cu 18,8%. Sumele primite de la Uniunea Europeană în contul plăților efectuate în primele nouă luni ale anului 2013 au fost în cuantum de 5 miliarde lei și au reprezentat 0,8% din PIB. Cheltuielile bugetului general consolidat în primele nouă luni ale anului 2013 au fost în sumă de 155,4 miliarde lei și au înregistrat o creștere nominală de 4,8%, dar ca procent în PIB acestea s-au diminuat cu 0,4 pp, de la 25,2% în aceeași perioadă a anului 2012 la 24,8% în 2013. Cheltuielile de personal ale bugetului general consolidat, în primele nouă luni ale anului 2013, au crescut cu 14,7% față de aceeași perioadă a anului precedent, ca urmare a reîntregirii salariilor în sectorul bugetar la nivelul lunii iunie 2010 și a plății obligațiilor stabilite prin hotărârile judecătorești.

Cheltuielile cu bunuri și servicii au înregistrat o creștere nominală de 12,1% față de nouă luni ale anului precedent, iar ca pondere în PIB au crescut cu 0,2 pp. Creșterile au fost înregistrate, în principal, ca urmare a accelerării procesului de achitare a arieratelor de către autoritățile locale și a plăților din fondul național de sănătate. Cheltuielile pentru investiții incluzând cheltuielile de capital și cele aferente programelor de dezvoltare finanțate din surse interne și externe, au fost de 19,4 miliarde lei, reprezentând 3,1% din PIB.

Figura 4 – EVOLUȚIA CHELTUIELILOR BUGETARE în perioada 2012-2013 (milioane lei)

Sursa: www.mfinante.ro

Presiunea fiscala în România

Povara fiscală pe forța de muncă, deși a cunoscut o tendință permanentă de reducere, rămâne printre cele mai ridicate din UE. În anul 2012 povara fiscală totală (ca pondere în costul forței de muncă a impozitului pe salariu și a fost de 44,5%, cu 0,3 puncte procentuale sub cea din 2011 și cu 3,5 procentuale sub nivelul din 2001. Contribuțiile sociale ale angajatorilor, în anul 2012, au reprezentat 21,9%, cu 0,5 puncte procentuale sub nivelul din 2011 și cu 8,9 puncte procentuale sub ponderea înregistrată în 2001.

Figura 5 – POVARA FISCALĂ PE MUNCĂ ÎN ROMÂNIA – % din costul forței de munca

Sursa: www.mfinante.ro

Cu toate acestea România se situa, după povara fiscală, pe locul 7 în UE după Belgia (56%), Franța (50,2%), Germania (49,7%), Ungaria (49,4%), Austria (48,9%) și Italia (47,6%).

Caracteristicile politicii fiscale pe perioada 2014-2017:

– Fiscalitatea trebuie subordonată obiectivului fundamental al dezvoltării economice;

– Viziunea fiscală trebuie să fie una calitativă, să stimuleze mediul economic, investițiile și inițiativa antreprenorială;

– Eficiența cheltuirii banilor publici și promovarea investițiilor.

Tabel 1 MASURI FISCALE PENTRU ANUL 2014

Sursa: www.mfinante.ro

• Reducerea semnificativă a CAS cu 5 puncte procentuale începând cu luna iulie 2014, care prin măsurile ce vor fi întreprinse va avea un impact bugetar neutru.

Figura 6 – Ponderea veniturilor in total venituri bugetare pe anii 2013-2014

Sursa. www.mfinante.ro

• Veniturile bugetare sunt estimate la 216,8 miliarde lei reprezentând o pondere în PIB de 32,9%, respectiv o pondere ca în anul 2013. 

• Estimarea veniturilor bugetare va avea în vedere în anul 2014 atingerea unui nivel al deficitului bugetar de 2,2% din PIB, prognozat în funcție de ceilalți indicatori macroeconomici, evoluția cadrului

macroeconomic, necesitatea creșterii capacității de absorbție a fondurilor europene.

• Cele mai mari ponderi în cadrul veniturilor bugetare se înregistrează la contribuții (8,8% din PIB) TVA (8,3% din PIB), Accize (3,7% din PIB) .

Figura 7 – Evolutia principalelor venituri ale bugetului general consolidat în anii 2012-2014 (procente in PIB)

Sursa: www.mfinante.ro

• Veniturile bugetare sunt estimate la 216,8 miliarde lei reprezentând o pondere în PIB de 32,9% respectiv o pondere ca în anul 2013.

• Estimarea veniturilor bugetare va avea în vedere în anul 2014 atingerea unui nivel al deficitului bugetar de 2,2% din PIB, prognozat în funcție de ceilalți indicatori macroeconomici, evoluția cadrului macroeconomic, necesitatea creșterii capacității de absorbție a fondurilor europene.

• Cele mai mari ponderi în cadrul veniturilor bugetare se înregistrează la contribuții (8,8% din PIB) TVA (8,3% din PIB), Accize (3,7% din PIB) .

Figura 7 – Ponderea veniturilor in total venituri bugetare pe anul 2013

Sursa: www.mfinante.ro

Figura 9 – Ponderea veniturilor in total venituri bugetare pe anul 2014

Sursa: www.mfinante.ro

REPERE ISTORICE PRIVIND IMPOZITUL VENITURILOR PERSOANELOR FIZICE ÎN ROMÂNIA

În evoluția lor, impozitele directe au ținut pasul cu dezvoltarea economiei, deoarece ele se stabilesc fie pe anumite obiecte materiale sau genuri de activități, fie pe venit sau pe avere. Impozitele directe, fiind individualizate, reprezintă forma cea mai veche de impunere. Primul impozit direct în bani care apare în țările române în secolul XV este birul, el fiind și singurul venit al vistieriei. Este cel mai vechi impozit al Țărilor Române. Birul- reprezenta o dare personală, pe cap de locuitor, contribuabilul fiind "poporul de jos". Procedeul utilizat pentru împărțirea impozitelor poartă denumirea de cisluire și însemna stabilirea impozitelor pe fiecare persoană de către obștea satului în funcție de avere. Birul continua să fie prezent până în 1700 când își schimbă denumirea și devine rupta. La mijlocul secolului al XVIII-lea găsim o dare directă numită sferturi (civerturi) care era un impozit personal plătibil în patru sferturi trimestriale. Ea se strângea tot sub forma cislei. Prima încercare științifică de așezare și perceperea impozitelor este socotită a fi reforma domnitorului fanariot Constantin Mavrocordat în a treia sa domnie în Muntenia în 1739. Cea mai însemnată parte a acestei reforme consta în transformarea impozitului direct numit capitațiune, dintr-un impozit de repartiție, într-unul de cotitate făcându-și astfel apariția aplicarea unui principiu științific care la acea vreme reprezenta o adevărată revoluție fiscală. În anii de dupã Unirea din 1859, bugetul țãrii noastre era alimentat din 3 mari categorii de venituri ordinare: impozite directe, impozite indirecte și taxe, și venituri domeniale. Impozitele directe erau în numãr de 4 și cuprindeau:

– contribuția personalã (capitația sau vechiul bir), moștenitã de la vechiul regim și pãstratã la un nivel relativ constant pânã în 1863 când a fost ridicatã la 36 de lei și extinsã și asupra foștilor privilegiați;

– contribuția pentru șosele și poduri (în sumã fixã, stabilitã inițial sub forma prestațiilor în muncã), introdusã, în Moldova, în 1836, de domnitorul

Mihai Sturza, și în 1843, în Țara Româneasca, de domnitorul Gheorghe Bibescu, cu scopul construirii și întreținerii drumurilor, este menținutã pânã în 1877, când se transformã în dare pentru cãile de comunicație;

– contribuția funciarã (fonciera) , fiind stabilitã într-o cotã proporționalã anualã, care se aplicã asupra venitului net al proprietãții funciare de orice valoare și patenta , stabilitã în cote diferențiate pe clase, cote care se aplicau asupra venitului prezumat ca realizat de industriași, meseriași și comercianți. În perioada 1866 – 1916 în România impozitele directe se diversifică și aceasta datorită situației financiare precare. Asfel existau:

– impozitul funciar , agricol si pe cladiri, patenta, darile pentru caile de comunicatii,

– impozitul complementar care consta dintr-un drept fix de 6 lei și unul proporțional cu 1% din venitul general al contribuabilului,

– impozitul asupra venitului din valori mobiliare,

– impozitul pe salarii – înființat în 1877 prin "Legea pentru recensământul contribuțiilor directe", inițial în cota de 5%, desființat în anul 1891 și reintrodus în anul 1990 – , taxele miliare).

Prin legea din 1 August 1921 veniturile supuse impozitului erau împărțite în 7 categorii denumite cedule. Totalitatea veniturilor cedulare și necedulare efectiv realizate de un contribuabil în anul precedent, erau supuse, în plus, în cazul în care depășeau minimul de existență neimpozabil , la impozitul global progresiv. Cotele impozitului progresiv se aplicau pe tranșe de venit începând de la 2% pentru venitul până la 10000 și mergea până la 50% pentru porțiunea de venit mai mare de 20 milioane lei anual. În concepția legii Vintilă Brătianu, ca și a legii Caillaux, sistemul impozitelor directe era alcătuit din mai multe impozite elementare pe venit și un impozit pe venitul global.Acest impozit pe venitul global se percepea la domiciliul contribuabilului, indiferent unde se aflau sursele veniturilor sale. Impozitele elementare și impozitul pe venitul global s-au păstrat, cu unele modificări până în anul 1934, când impozitul global a fost înlocuit cu impozitul supracotă. La 1 Ianuarie 1949 s-au înlocuit impozitele directe datorate de populatie cu impozitul pe venitul popular si impozitul agricol suportat de întovarăsirile agricole. La 1 iunie 1977 se introduce impozitul pe fondul total de redistribuire al unitătii de stat, în cote cuprinse între 14,5% si 17,5%, în functie de ramură, subramură, activitate .

După 1989 s-a trecut la impozitarea persoanelor fizice pe categorii de venituri : venituri din salarii, venituri din dividende si dobânzi, venituri din activităti bazate pe libera initiativă, venituri din chirii. O datã cu deschiderea negocierilor de aderare a României la Uniunea Europeanã, sistemul fiscal românesc a fost supus unor ample modificãri având ca scop realizarea procesului de armonizare a legislației fiscale românești cu cea comunitarã în domeniu.

Trecerea de la economia centralizată la economia de piață și liberalizarea prețului forței de muncă a impus adoptarea, în ceea ce privește impozitarea muncii, a unui sistem de impunere care să țină seama de nivelul salariului realizat de fiecare salariat și de situația personală și familială a acestuia. Astfel, la 1 aprilie 1991, a fost înlocuit vechiul impozit pe fondul total de retribuire al unităților de stat cu impozitul pe salarii, stabilit în cote progresive pe tranșe de venit, cuprinse între 6% și 45%. Numărul tranșelor de venit impozabil, limitele valorice ale acestora și cotele de impunere au fost modificate periodic. În semestrul II 1999, înainte de introducerea impozitului de venitul global, erau stabilite 4 tranșe, cota minimă de impozit fiind stabilită la 21%, iar cea maximă, la 45%. Datorită modificării mecanismelor de funcționare a economiei, a apărut necesitatea reașezării față de trecut a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice.

La finele anului 1997 a fost instituit impozitul pe veniturile persoanelor fizice, care a înlocuit multiplele impozite pe venit adoptate până atunci, realizându-se un pas înainte pentru impunerea globală a acestor venituri. Începând cu data de 1 ianuarie 2000 în România a intrat în vigoare un nou sistem de impunere, impozitul pe venitul global. Astfel s-a trecut de la impunerea separată a veniturilor persoanelor fizice la cea globală, în cote progresive pe tranșe, practicată în țările cu economie de piață și cu deosebire în țările membre ale Uniunii Europene. Comparativ cu vechiul sistem de impozitare a veniturilor persoanelor fizice, acest nou sistem este mai apropiat de cerințele echității fiscale, prin aceea că, la venituri egale și la condiții sociale identice, contribuabilii suportau același efort fiscal, diferențierea făcându-se numai pe verticală (în funcție de mărimea materiei impozabile), nu și pe orizontală (în funcție de natura materiei impozabile), așa cum se întâmpla în condițiile impunerii separate a veniturilor.

În 2004, sistemul fiscal era unul progresiv, cu cote diferențiate în ceea ce privește impozitul aplicat pe venitul persoanelor fizice. Astfel, cei care aveau venituri de până la 28 milioane ron, plăteau 18% drept impozit pe venit, pentru cei cu venituri cuprinse între 28 milioane ron și 69,6 milioane ron cota era de 23% și impozitul putea ajunge până la 40% în condițiile în care venitul depășea suma de 156 milioane ron.

De la 1 ianuarie 2005, impunerea în cote progresive a veniturilor persoanelor fizice(mai exact a acelor venituri care erau supuse procesului globalizării anuale) este înlocuită cu impunerea în cotă proporțională unică (16%), și de data aceasta cu unele excepții(veniturile din investiții, din jocuri de noroc și din transferul proprietăților imobiliare).

REGLEMENTARI ACTUALE PRIVIND IMPOZITUL PE VENITURILE PERSOANELOR FIZICE

CONTRIBUABILI SI SFERA DE APLICARE

CONTRIBUABILII

Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal valabil in 2013 prevede că orice persoană fizică sau juridică străină care stă în România mai mult de 183 de zile într-un an calendaristic trebuie să plătească impozit pe venit pentru veniturile obținute din activități desfășurate în România sau din operațiuni comerciale încheiate cu rezidenți.

Începând cu anul 2005 s-a stabilit o nouă modalitate de calcul a veniturilor realizate de persoanele fizice și anume introducerea unei cote unice de impozitare de 16%.

Legislația care instituie impozitul pe venitul global consideră subiect al impunerii acea persoană fizică rezidentă, denumită în continuare contribuabil.

Contribuabilii pot fi:

a) persoanele fizice române cu domiciliul în România (rezidente), pentru veniturile nete obținute atât în România, cât și în străinătate;

b) persoanele fizice române fără domiciliu în România (nerezidente) care desfășoară o activitate independentă , prin intermediul unui sediu permanent în România – pentru venitul atribuibil sediului permanent;

c) persoanele fizice române fără domiciliu în România (nerezidente) care desfășoară o activitate dependentă în România – pentru venitul salarial net din această activitate dependentă;

d) persoanele fizice nerezidente , care obțin alte venituri decât cele corespunzătoare din activități independente și activități dependente , precum și cele pentru care se datorează ” impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți” (venituri reprezentând remunerații primite de la nerezidenți ce au calitatea de administrator , fondator sau membru al consiliului de administratie al unei persoane juridice în România, venituri din premii acordate la concursuri organizate în România, venituri din servicii prestate în România).

SFERA DE APLICARE

Sfera de cuprindere este diferită în funcție de categoriile de contribuabili , astfel :

a) în situația persoanelor fizice rezidente române , cu domiciliul în România, impozitul se aplică veniturilor din orice sursă atât din România, cât și din străinatate;

b) în situația persoanele fizice nerezidente care desfășoară o activitate independentă , prin intermediul unui sediu permanent în România , impozitul se aplică venitului net atribuibil sediului permanent.

c) în cazul persoanelor fizice nerezidente care desfășoară o activitate dependentă în România , impozitul se aplică asupra venitului salarial net din această activitate dependentă ;

d) în cazul persoanelor fizice nerezidente care obțin alte venituri decât cele precizate la punctele a) si b) (respectiv contribuabilii de la punctul c), impozitul se determină se determină pe fiecare sursă , potrivit regulilor specifice fiecărei categorii de venit, impozitul fiind final.

VENITURI CARE SE SUPUN IMPOZITĂRII

În categoria veniturilor care se supun impozitării se includ atât veniturile în bani, cât si echivalentul în lei al veniturilor în natură obtinute de persoanele fizice, precum și orice avantaje în bani si/sau în natura primite de o persoană fizică, cu titlu gratuit sau cu plată parțială, precum și folosirea în scop personal a bunurilor si drepturilor aferente desfășurării activitătii. Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt :

a) veniturile din activități independente;

b) veniturile din salarii;

c) veniturile din cedarea folosinței bunurilor;

d) veniturile din dobânzi si dividende;

e) veniturile din pensii pentru sume ce depășește un anumit cuantum pe lună (precizat prin ordin al ministrului finantelor publice ) ;

f) veniturile din activități agricole, definite conform legii;

g) venituri din premii și din jocuri de noroc;

h) alte venituri;

Venituri neimpozabile:

– dividende primite de la o persoană juridică română;

– diferențe favorabile de valoare a titlurilor de participare, înregistrate ca urmare a încorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune la persoanele

juridice la care se dețin titluri de participare, precum și diferențele de valoare a

investițiilor financiare pe termen lung, reprezentând acțiuni deținute la societăți

afiliate, titluri de participare și investiții deținute ca imobilizări, înregistrate astfel potrivit reglementărilor contabile, etc.

Cheltuieli deductibile:

– cheltuieli de exploatare: cheltuieli cu materii prime; cheltuieli cu materiale

consumabile; cheltuieli cu materiale auxiliare; cheltuieli privind mărfurile;

cheltuieli privind energia și apa; cheltuieli cu personalul, etc;

– cheltuieli financiare: cheltuieli din diferențe de curs valutar; cheltuieli privind

dobânzile; etc;

– cheltuieli extraordinare: cheltuieli privind calamitățile și alte evenimente

extraordinare.

Cotele de impozitare:

– cota standard a impozitului pe profit este de 16%;

Cotele contribuțiilor sociale și valoarea altor impozite se stabilesc în fiecare an prin Legea bugetului asigurarilor sociale de stat și Legea Bugetului de stat.

Cotele de contribuții sociale obligatorii sunt următoarele:

Pentru contribuția de asigurări sociale:

31,3% pentru condiții normale de muncă, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 20,8% pentru contribuția datorată de angajator;

36,3% pentru condiții deosebite de muncă, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 25,8% pentru contribuția datorată de angajator;

41,3% pentru condiții speciale de munca, din care 10,5% pentru contribuția individuală și 30,8% pentru contribuția datorată de angajator;

Pentru contribuția de asigurări sociale de sanătate:

5,5% pentru contribuția individuală;

5,2% pentru contribuția datorată de angajator;

– 0,85% pentru contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate;

– Pentru contribuția la bugetul asigurărilor de șomaj:

0,5% pentru contribuția individuală;

0,5% pentru contribuția datorată de angajator;

– 0,15%-0,85% pentru contribuția de asigurare pentru accidente de munca și boli profesionale, diferențiată în funcție de clasa de risc, conform legii, datorată de angajator;

– 0,25% pentru contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de angajator.

Cotele se pot modifica prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat și prin legea bugetului de stat, după caz, cu excepția cotei contribuției de asigurări pentru accidente de munca și boli profesionale în cazul șomerilor, prevazută la art. 296 indice 6 din Codul Fiscal, care se suportă integral din bugetul asigurărilor pentru șomaj și se datorează pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii, conform prevederilor art. 80 alin. (2) din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de munca și boli profesionale, republicată.

Contribuțiile sociale individuale se rețin si se virează la bugetele și fondurile carora le aparțin până la data de 25 inclusiv a lunii urmatoare celei pentru care se datorează, împreună cu contribuția angajatorului sau a persoanelor asimilate angajatorului datorată potrivit legii.

Declarația privind venitul realizat

Contribuabilii care realizează, individual sau într-o formă de asociere, venituri din activități independente, venituri din cedarea folosinței bunurilor, venituri din activități agricole, determinate în sistem real, au obligația de a depune o declarație privind venitul realizat la organul fiscal competent, pentru fiecare an fiscal, până la data de 25 mai inclusiv a anului urmator celui de realizare a venitului. Declarația privind venitul realizat se completează pentru fiecare sursă și categorie de venit. Pentru veniturile realizate într-o formă de asociere, venitul declarat va fi venitul net/pierderea distribuită din asociere.

Stabilirea și plata impozitului pe venitul net anual impozabil

Impozitul anual datorat se stabilește de organul fiscal competent pe baza declarației privind venitul realizat, prin aplicarea cotei de 16% asupra fiecăruia din următoarele:

venitul net anual impozabil;

câștigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare, altele decât părțile sociale și valorile mobiliare, în cazul societăților închise;

câștigul net anual din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, și orice alte operațiuni de acest gen.

Contribuabilii pot dispune asupra destinatiei unei sume, reprezentand pana la 2% din impozitul datorat pe venitul net anual impozabil, castigul net anual impozabil din transferul titlurilor de valoare, altele decat partile sociale si valorile mobiliare, in cazul societatilor inchise, castigul net anual din operatiuni de vanzare-cumparare de valuta la termen, pe baza de contract, si orice alte operatiuni de acest gen, pentru sustinerea entitatilor non-profit care se infiinteaza si functioneaza in conditiile legii, unitatilor de cult, precum si pentru acordarea de burse private, conform legii.

2.1.3 Exemple privind determinarea și plata impozitului pe venit în Romania – aplicații

IMPOZITUL PE SALARIU

Veniturile din salarii cuprind toate veniturile în bani și/sau în natură (se calculează contravaloarea în lei), care sunt obținute de o persoană fizică angajată în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege,indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor sau sub forma sub care acestea se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitatea temporară de muncă.
Studiu de caz cu privire la calcul impozitului pe venituri din salarii

O persoană fizică obține în februarie 2008 un salariu de baza de 1240 lei pentru 8 ore/zi la locul de muncă de baza. De asemenea, persoană fizică mai este angajată la o alta societate cu 2 ore/zi, deci cu contract de munca parțial, unde salariul de încadrare este 400 lei.

Determinați salariul lunar net de la cele două locuri de munca daca persoana fizica respectiva nu are nici o persoana in intretinere.

Venitul impozabil la locul de munca de baza:

Venitul brut salarial = 1240 lei

Deducerea personala = 220 lei

CAS = 9,5% x 1240 = 118

CASS = 6,5% x 1240 = 81

CFS = 0,5% x 1240 = 6

Total contributii = CAS+CASS+CFS = 205 lei

Venitul net impozabil = 1240 – 220 – 205 = 815 lei

Impozitul pe venitul din salarii = 16% x 815 = 130 lei

Venitul net = 1240 – 205 – 130 = 905 lei

La celalalt loc de munca (2 ore/zi):

Venitul brut salarial = 400 lei

CAS = 9,5% x 400 = 38

CASS = 6,5% x 400 = 26

CFS = 0,5% x 400 = 2

Total contributii = 66 lei

Venitul net impozabil = 400 – 66 = 334 lei

Impozitul pe venitul din salarii = 16% x 334 = 53 lei

Venitul net = 334 – 53 = 281 lei

IMPOZITUL PE VENITURILE DIN ACTIVITĂȚI INDEPENDENTE

Veniturile din activități independente (realizate în mod individual sau/și sub formă de asociere) cuprind următoarele categorii:

– venituri comerciale

– venituri din profesii libere;

– venituri din drepturi de proprietate intelectuală.
Studiu de caz cu privire la calcul impozitului pe venituri din profesii liberale :

O persoana fizica exercita o activitate comerciala in legatura cu care in anul 2007 a inregistrat urmatoarele venituri si cheltuieli:

– venituri din vanzari = 10.500 lei

– venituri din dobanzi aferente depozitelor la termen constituite la banci = 2.000 lei

– venituri din despagubiri = 1.000 lei

– venituri din sponsorizari = 700 lei

– venituri din dobanzi la conturi curente = 80 lei

– cheltuieli cu achizitia materialelor consumabile si a materiilor prime = 3.000 lei

– cheltuieli cu serviciile executate de terti = 2.000 lei

– cheltuieli cu chiria aferenta sediului activitatii independente = 2.000 lei

– cheltuieli cu impozitele si taxele, altele decat impozitul pe venit = 150 lei

– cheltuieli de protocol = 700 lei

– cheltuieli cu donatiile = 400 lei

Sa se calculeze impozitul pe venit de plata datorat de contribuabil stiind ca el a achitat in cursul anului 4 transe egale cu titlul de impozit pe venit in valoare totala de 800 lei.

Veniturile brute = 10.500 + 2.000 + 80 = 12.580 lei

Cheltuieli deductibile aferente = 7.150 lei:

– cheltuieli cu achizitia materialelor consumabile si a materiilor prime = 3.000 lei

– cheltuieli cu serviciile executate de terti = 2.000 lei

– cheltuieli cu chiria aferenta sediului activitatii independente = 2.000 lei

– cheltuieli cu impozitele si taxele, altele decat impozitul pe venit = 150 lei

Cheltuielile cu protocolul deductibile = 2% x (Venituri brute – Cheltuieli deductibile, altele decat cheltuielile cu protocolul) = 2% x (12.580 – 7.150) = 2% x 5.430 = 108,6 lei

Cheltuieli deductibile totale = 7.150 + 108,6 = 7.258,6 lei

Impozitul pe venitul din activitati independente datorat = 16% x (Venitul brut – Cheltuieli deductibile totale) = 16% x (12.580 – 7.258,6) = 851 lei

Impozitul pe venit de plata = 851 – 800 = 51 lei

Studiu de caz privind determinare impozitului pe veniturile din drepturi de proprietate intelectuala

O persoana fizica a obtinut in cursul anului 2007 urmatoarele venituri:

– venituri din pensii lunare = 1.300 lei

– venituri din transferul actiunilor din portofoliu = 8.500 lei, pretul de cumparare al acestora fiind de 4.500 lei, comisioanele datorate intermediarilor = 500 lei, actiunile fiind dobandite intr-un termen mai mare de 365 zile

– venituri din drepturi de autor = 3.000 lei

– venituri din premii = 5.000 lei, obtinute la aceeasi locatie si in aceeasi zi

Calculati impozitele platite in cursul anului, impozitul pe castigul net anual calculat si diferentele de impozit de plata sau de incasat calculate de organul fiscal. Persoanei fizice respective i s-a retinut la sursa de catre broker un impozit de 700 lei.

Impozitele platite in cursul anului:

– Venitul impozabil din premii = 1.300 -1.000 = 300 lei

Impozitul pe venitul din pensii = 16% x 300 = 48 lei/luna; 48 x 12 luni = 576 lei

– Impozitul pe tranzactii cu actiuni sau valori mobiliare = 700

– Venituri din drepturi de autor = 3.000 lei/an

Impozitul pe venitul din drepturi de autor = 10% x 3.000 = 300 lei

– Venitul net din premii = 5.000 – 600 = 4.400 lei

Impozitul pe venitul din premii = 16% x 4.400 = 704 lei

Impozitul pe venitul anual:

– Castigul net anual din transferul actiunilor = 8.500 – 4.500 – 500 = 3.500

Impozitul pe castigul net anual din transferul actiunilor = 1% x 3.500 = 35 lei

– Venitul net anual din drepturi de autor = 3.000 – 40% x 3.000 = 3.000 – 1.200 = 1.800 lei

Impozitul pe venitul net din drepturi de autor = 1.800 x 16% = 288 lei

Diferentele de impozit:

Diferenta de incasat privind impozitul pe venitul din transferul actiunilor = 700 – 35 = 665 lei

Diferenta de incasat privind impozitul pe venitul din drepturi de autor = 300 – 288 = 12 lei

Diferenta de incasat de la trezorerie in final = 678 lei

VENITURI DIN CEDAREA FOLOSINȚEI BUNURILOR

Veniturile din cedarea folosinței bunurilor sunt veniturile în bani și/sau în

natură obținute din cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile, obținute de către proprietar, uzufructuar sau alt deținător legal, altele decât veniturile din activități independente.

Studiu de caz cu privire la impozitul pe veniturile din cedarea folosintei bunurilor

Intre doua persoane se incheie un contract pe data de 1 martie 2008 pentru inchirierea unui apartament. Conditiile de inchiriere sunt urmatoarele:

– chirie lunara 250 lei pentru luna martie, apoi chiria se va majora cu 5 lei pe luna. Data incasarii chiriei este fiecarei luni.

– chiriasul va suporta diverse cheltuieli care cad in sarcina proprietarului, cum ar fi intretinerea, cheltuielile cu reparatiile locuintei, estimate la incheierea contractului la o suma de 90 lei lunar.

Ca urmare a derularii contractului, sumele efective incasate de proprietar din chirie pentru anul 2008 sunt urmatoarele:

– martie 250 lei;

– aprilie 255 lei;

– mai 260 lei;

– iunie 265 lei;

– iulie 270 lei;

– august 275 lei;

– septembrie 280 lei;

– octombrie 285 lei;

– noiembrie 290 lei;

– decembrie 0 lei, deoarece a fost reziliat contractul cu acordul ambelor parti.

Chiriasul a achitat, in contul beneficiarului, suma de 1.200 lei reprezentand cheltuieli ce cad in sarcina proprietarului.

Sa se determine care este impozitul platit sub forma de plati anticipate in cursul anului.

Pentru a determina venitul impozabil anual vom determina venitul lunar care se supune impozitarii:

– martie 250 + 90 = 340 lei;

– aprilie 255 + 90 = 345 lei;

– mai 260 + 90 = 350 lei;

– iunie 265 + 90 = 355 lei;

– iulie 270 + 90 = 360 lei;

– august 275 + 90 = 365 lei;

– septembrie 280 + 90 = 370 lei;

– octombrie 285 + 90 = 375 lei;

– noiembrie 290 + 90 = 380 lei;

– decembrie 295 + 90 = 385 lei.

Venitul anual impozabil estimat = 340 + 345 + 350 + 355 + 360 + 365 + 3.700.000 + 375 + 380 + 385 = 3.625 lei.

Pentru veniturile din chirii, in cazul inchirierii bunurilor imobile se acorda o cota de cheltuieli forfetare de 25% din venitul brut.

Cheltuieli forfetare = 3.625 x 25% = 906,25 lei.

Venit net (impozabil) = 3.625 – 906,25 = 2.718,75 lei.

Impozit = 2.718,75 x 16% = 435 lei.

VENITURILE DIN INVESTIȚII

Veniturile din investiții cuprind:

1. venituri din dividende;

2. câștiguri din transferul titlurilor de valoare;

3. venituri din operațiuni de vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de

contract și orice alte operațiuni similare;

4. venituri din lichidarea unei persoane juridice

Studiu de caz cu privire la impozitul pe veniturile din investitii

O persoana fizica a realizat urmatoarele venituri in cursul anului fiscal 2007:

– venituri din dobanzi aferente depozitelor la termen = 2.500 lei

– venituri din dividende = 1.000 lei

– venituri din desfasurarea unor profesii libere = 15.000 lei

– castiguri din tranzactii cu titluri de valoare = 3.000 lei, tiind ca i s-a retinut la sursa de catre intermediar un impozit de 300 lei si a detinut actiunile respective o perioada mai mare de 365 zile. Stiind ca isi calculeaza impozitul pe venituri din activitati independente pe baza datelor din contabilitatea in partida simpla, inregistrand ca si cheltuieli deductibile suma de 6.000 lei, si ca a platit 4 plati anticipate egale in valoare de 1.000 lei, stabiliti care sunt veniturile cu impunere finala, veniturile cu impunere anuala si diferenta de impozit de plata sau de incasat de la trezorerie.

Veniturile cu impunere finala:

– Venituri din dobanzi = 2.500 lei

Impozitul pe venitul din dobanzi = 16% x 2.500 = 400 lei

– Venituri din dividende = 1.000 lei

Impozitul pe venitul din dividende = 16% x 1.000 = 160 lei

Veniturile cu impunere anuala:

– Venituri din desfasurarea de profesii libere = 15.000 lei

Cheltuieli aferente activitatii desfasurate = 6.000 lei

Impozitul pe venitul anual = (15.000 – 6.000) x 16% = 1.440 lei

Plati anticipate = 1.000 lei

– Venituri din tranzactii cu titluri de valoare = 3.000 lei

Plati anticipate = 300 lei

Impozitul pe venitul anual = 3.000 x 1% = 30 lei

Diferenta de impozit:

Diferenta de plata privind impozitul pe venitul din profesii libere = 1.440 – 1.000 = 440 lei

Diferenta de incasat privind impozitul pe venitul din tranzactii cu titluri de valoare = 300 – 30 = 270 lei

Diferenta de plata la trezorerie in final = 440 – 270 = 170 lei

VENITURI DIN PENSII

Veniturile din pensii reprezintă sume primite ca pensii de la fondurile

înființate din contribuțiile sociale obligatorii făcute către un sistem de asigurări sociale, inclusiv cele din fondurile de pensii facultative și cele finanțate de la bugetul de stat . Impozitul pe veniturile din pensii se calculează, se reține și se virează la bugetul de stat lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiei. Impozitul reținut este impozit final.

Studiu de caz cu privire la calculul impozitului din veniturile din pensii

O persoana fizica obtine pe parcursul anului 2007 urmatoarele venituri:

– dividende = 3.000 lei

– venituri din pensii = 1.500 lei/luna

– venituri din activitati agricole obtinute pentru o perioada de 6 luni = 3.000 lei impuse pe baza unor norme de venit anuale de 12.000 lei

– venituri din inchirierea unei locuinte = 700 lei/luna

– castigul din transferul drepturilor de proprietate asupra valorilor mobile = 1.800 lei, stiind ca i s-a retinut la sursa in timpul anului un impozit de 300 lei si ca el a detinut respectivele valori mobiliare o perioada mai mica de 365 zile.

Calculati impozitele finale, impozitul pe venitul anual si diferentele de impozit de plata sau de incasat.

Venituri cu impunere finala:

– Venituri din dividende = 3.000 lei

Impozitul pe venitul din dividende = 16% x 3.000 = 480 lei

– Venituri din pensii = 1.500 lei/luna

Impozitul pe venitul din pensii lunar = 16% x (1.500 – 1.000) = 90 lei/luna

Impozitul pe venitul din pensii pe an = 90 x 12 = 1.080 lei

Venituri cu impunere anuala:

– Venituri din activitati agricole

Venitul net din activitati agricole = 12.000 x 6/12 = 6.000 lei

Impozitul anual pe venitul din activitati agricole = 16% x 6.000 = 960 lei

– Venitul net anual din chirii = 700 x 12 – 25%(700 x 12) = 8.400 – 2.100 = 6.300 lei

Impozitul pe venitul din chirii = 16% x 6.300 = 1.008 lei (4 rate egale)

– Castiguri din transferul titlurilor de valoare = 1.800 lei

Impozitul pe venitul din transferul titlurilor de valoare = 16% x 1.800 = 288 lei

Plati anticipate = 300 lei

Diferenta de impozit:

Diferenta de incasat privind impozitul pe venitul din transferul titlurilor de valoare = 300 – 288 = 2 lei

VENITURI DIN ACTIVITĂȚI AGRICOLE

Veniturile din activități agricole cuprind venituri rezultate din următoarele

activități: cultivarea și valorificarea florilor, legumelor, zarzavaturilor, în sere și solarii special destinate acestor scopuri și/sau în sistem irigat; cultivarea și valorificarea arbuștilor, plantelor decorative și ciupercilor; exploatarea pepinierelor viticole și pomicole și altele asemenea; valorificarea produselor agricole obținute după recoltare, în stare naturală, de pe terenurile agricole proprietate privată sau luate în arendă, către unități specializate pentru colectare, unități de procesare industrială sau către alte unități, pentru utilizarea ca atare, începând cu data de 1 ianuarie 2008.

VENITURI DIN PREMII ȘI DIN JOCURI DE NOROC

Veniturile din premii cuprind veniturile din concursuri (cu excepția celor obținute de elevi și studenți în cadrul competițiilor interne și internaționale, inclusiv elevi și studenți nerezidenți în cadrul competițiilor desfășurate în România), precum și cele din promovarea produselor/serviciilor ca urmare a practicilor comerciale .

Studiu de caz privind calcularea impozitului aferent veniturilor din premii si jocuri de noroc

O persoana fizica obtine pe parcursul anului 2007 urmatoarele venituri:

– venituri in valoare de 40.000 din exercitarea profesiei de avocat, impozitate conform normei de venit anuale stabilita la 30.000 lei

– venituri din jocuri de noroc in valoare de 2.000 lei obtinute in aceeasi zi si la aceeasi locatie

– castiguri din dividende = 1.000 lei

A vandut un teren achizitionat in urma cu 2 ani la valoarea de instrainare de 500.000 lei prevazuta in contract.

Calculati impozitele platite in cursul anului, impozitul pe castigul net anual calculat si diferentele de impozit de plata sau de incasat calculate de organul fiscal.

Impozite platite in cursul anului:

– Castigul net din exercitarea profesiei de avocat = 30.000 lei

Impozitul pe venitul din profesia de avocat = 16% x 30.000 = 4.800 lei

– Castigul net din jocuri de noroc = 2.000 – 600 = 1.400 lei

Impozitul pe venitul din jocuri de noroc = 1.400 x 25% = 280 lei (nu este calculat)

– Venituri din dividende = 1.000 lei

Impozitul pe venitul din dividende = 1.000 x 16% = 160 lei

– Venituri din vanzarea terenului = 500.000

Impozitul pe venitul din vanzarea terenului = 6.000 + 2% x 300.000 = 6.000 + 6.000 = 12.000

VENITURI DIN TRANSFERUL PROPRIETĂȚILOR IMOBILIARE

DIN PATRIMONIUL PERSONAL

Veniturile din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal

reprezintă venituri din transferul dreptului de proprietate și al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcțiilor de orice fel și a terenurilor aferente acestora, precum și asupra terenurilor de orice fel fără construcții .

VENITUL ANUAL IMPOZABIL

Venitul anual impozabil se stabilește pentru:

– venituri din activități independente;

– venituri din cedarea folosinței bunurilor;

– venituri din activități agricole.

2.2 Impozitul pe veniturile persoanelor fizice în statele Uniunii Europene

În UE rata medie a impozitului pe venit a crescut ușor cu 0,2 pp, în perioada 2010-2012, de la 37,9% la 38,1%. În timp ce scăderea din fost în principal rezultatul reformei din Ungaria, creșterea din 2012 este determinată de creșterile temporare de impozit în Cipru și Spania. Cea mai mare creștere a fost înregistrată în Spania, de la 43% în 2010 la 52% în 2012. Criza a încetinit tendința de reducere a cotelor impozitului pe profit, prin introducerea unor suprataxe în mai multe țări care au dus la o stabilizarea a mediei UE 27 în 2012 și chiar la o ușoară creștere în zona euro. Cotele impozitului pe profit variază între 10% (în Bulgaria și Cipru) și 36,1% în Franța, deși diferența dintre minim și maxim a scăzut începând cu anul 1995. Regatul Unit a redus cota mică de impozitare corporativă la 20%, iar rata cea mai mare a fost redusă de 2 ori până la nivelul de 24%. Finlanda a redus cota impozitului pe profit de la 26 la 24,5%. În Grecia, rata legală este redusă de la 25% în 2009, la 24% în 2010 și respectiv 20% în 2011. Franța și Portugalia sunt singurele țări care au mărit cota de impozit pe profit în 2012. Se poate spune că în medie, cota maximă a impozitului pe profit a scăzut în SM ale UE în perioada 2010-2012 cu 2 puncte procentuale de la 23,7% în 2010 la 23,5% în 2012. Totodată, au fost implementate și modificări în baza de impozitare.

2.2.2 Impozitarea persoanelor fizice la nivelul Uniunii Europene

Impozitele sunt tradițional clasificate în directe și indirecte, primul grup permițând o mai mare redistribuire, atâta timp cât pentru cele indirecte este imposibilă introducerea progresivității. De aceea preponderența taxării directe, mult mai vizibilă electoratului, tinde să fie mai pronunțată în țările cu obiective specifice în ceea ce privește politica socială. Contribuțiile sociale, se află, de regulă, în strânsă legătură cu asigurarile sociale (pensii, șomaj și sănătate). Dacă la nivelul UE15, ponderile impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor sociale sunt relativ egale, în NMS12 se observă o pondere mai mică a impozitării directe. Cea mai mică pondere a impozitelor directe în total impozite la nivelul anului 2010 o are Lituania (numai 17,4%), urmată de Bulgaria (18,8%) și Slovacia (19,1%). Toate aceste țări au adoptat sisteme de impozitare cu cote fixe care conduc la o reducere puternică a impozitelor directe față de cele indirecte. La nivelul UE15, sistemul de impozitare din Germania și Franța, care pune accent pe contribuțiile de asigurări sociale reprezintă opusul celui din Danemarca, Suedia și Regatul Unit, unde ponderea contribuțiilor sociale în totalul veniturilor este redusă. La nivelul anului 2010, ponderea taxelor și contribuțiilor sociale în EU27 a atins 38,4% din PIB, cu mult peste nivelurile înregistrate de SUA și Japonia, iar aceast nivel este ridicat și în comparație cu alte țări dezvoltate. Tările mai puțin dezvoltate sunt caracterizate de rate de taxare relativ mici. Între 2011 și 2012 un număr mare de state membre a crescut cota TVA. Portugalia a majorat cota standard TVA la 23%, Regatul Unit de la 17,5% la 20%, Cipru și Irlanda de la 17% la 23%. Majorări cu 1 p.p. au avut loc și în Letonia, Polonia, Slovacia și Italia. Totuși anumite țari au cote de TVA diferențiate.

Figura 10 – Cota standard TVA in anul 2012

Sursa: www.mfinante.ro

În Ungaria, Danemarca și Franța atât majorarea TVA, cât și măsurile de lărgire a bazei de impozitare au fost menite să transfere povara fiscală de la factorul muncă și capital către consum, în vreme ce în restul statelor membre, majorările au fost realizate în vederea creșterii veniturilor fiscale. În anii 2011 și 2012, nivelul accizelor a crescut semnificativ în majoritatea statelor membre, mai ales prin creșterea cotelor standard. În câteva NMS, accizele pentru combustibilii utilizați în transport, electricitate, țigări și alcool au fost considerabil crescute. Au fost mărite accizele și la energie și alte taxe de mediu în anumite state. S-au introdus: taxă pe combustibilul nuclear – Germania, taxă la bilete de avion pentru avioanele care pleacă de pe aeroporturile interne -Germania și Austria, taxă pe emisiile de CO2- Irlanda. Austria, Belgia și Olanda au luat în calcul și emisiile de gaze în ce privește înmatricularea autovehiculelor. Letonia a introdus o taxă pe autovehiculele deținute de persoane juridice și a crescut taxele la autovehiculele de lux și la cele cu mare capacitate cilindrică. În România a fost introdusă taxa de poluare. Accizele la țigări și alcool au fost mărite într-un număr mare se state printre care și România. Taxele de mediu au jucat un rol important în dezbaterile politice, în contextul crizei, considerându-se că o majorare a acestora ar putea crea posibilitatea reducerii impozitelor pe forța de muncă, stimulând astfel ocuparea forței de muncă și îmbunătățind calitatea mediului. Pentru perioada 2000-2010, există modificări diferite ca sens în compoziția taxelor de mediu la nivelul UE. Cea mai mare parte a ponderii taxelor din energie se bazează pe combustibilul de transport, importanța acestora variind între SM de la mai mult de 90% în Letonia, Lituania, Bulgaria și Luxemburg, la sub 50% în Danemarca și Suedia.

Figura 11 – Evoluția ratelor standard de TVA și a ratelor de top privind impozitul pe profit și asupra veniturilor persoanelor fizice (ca medie aritmetică)

Sursa: http://www.curierulnational.ro – Curierul contabilului – Dr. Florin Dobre, dr. Radu Ciobanu – CECCAR, Biroul Fiscalitate

Comparație între statele membre UE privind veniturile atrase la buget din impozitarea proprietăților  

Statisticile privind impozitul aplicat proprietăților imobiliare la nivelul fiecărui stat membru al Uniunii Europene au fost prezentate pentru prima dată într-un raport al Comisiei Europene în 2012.  Impozitul anual plătit de contribuabilii care dețin proprietăți imobiliare este considerat a fi impozitul cu cele mai puține efecte negative asupra creșterii economice, având în vedere imobilitatea materiei supuse impunerii. Aceasta reduce efectele comportamentale la acest tip de impozitare, și, la rândul său, minimizează distorsiuni economice (Comisia Europeană, raport 2013). Impozitele anuale pe proprietate sunt cele mai mari din Marea Britanie, Danemarca și Franța. Malta iese în evidență, deoarece nu percepe deloc acest tip de impozit. În același timp, există și alte forme de impozite pe proprietate, cele mai frecvente fiind impozitele pe transferul proprietăților imobiliare, cu alte cuvinte atunci când dreptul de proprietate asupra imobilelor este transferat printr-o vânzare. Aceste impozite au un nivel ridicat în Belgia, Italia, Luxemburg, Malta și Franța.
În anul 2013 aproximativ jumătate din statele membre au făcut modificări la impozitarea proprietăților și din acest motiv se pare că există dorință din partea autorităților de a face acest impozit mai eficient și astfel de a crește veniturile la bugetul de stat într-un mod probabil mai favorabil pentru contribuabili. Specialiștii spun că impozitarea anuală poate fi unul din modurile corecte de a crește veniturile publice, chiar dacă acest lucru se va realiza într-o măsură mai mică decât în cazul altor impozite. Totuși este de acceptat o astfel de măsură doar în condițiile în care atragerea de venituri la bugetul de stat este absolut necesară și în condițiile în care cuantumul impozitelor se menține în cazul altor categorii de taxe și impozite.
Măsurile în domeniul impozitării proprietăților și în special al locuințelor în 2013 încearcă să se coreleze cu problema instabilității piețelor imobiliare. De multe ori, în statele Uniunii Europene, impozitarea include stimulente pentru ca persoanele fizice sau juridice să se poată îndatora pentru a cumpăra un bun imobil, în sensul în care este permisă deducerea cheltuielilor cu dobânzile la creditele ipotecare la calculul impozitului pe venit. Acest lucru se pare că a generat la nivelul UE o instabilitate pe piața imobiliară și o criză a datoriilor, de aceea legislația fiscală din mai multe state în urmărit reducerea deductibilității dobânzilor ipotecare. De exemplu Spania (începând cu 2013) și Belgia (începând cu 2014) au optat pentru o eliminare totală a deductibilității dobânzilor în aceste situații, în timp ce Olanda, Finlanda și Estonia au luat măsuri pentru a se reduce treptat cuantumul valorii considerate deductibile. 
Aproximativ jumătate din statele membre au modificat legislația privind impozitele anuale pe proprietăți, fie că vorbim de clădiri sau terenuri.
 De exemplu, Lituania și Letonia au lărgit baza de impozitare pe proprietate și noile rate urmează să fie stabilite de către autoritățile locale. În unele state membre, impozitarea proprietății se face progresiv pentru a amortiza potențialul impact social. Slovenia a introdus un impozit mărit pentru proprietățile cu o valoare mai mare de 500.000 de euro (0,5%) și de  peste 2 milioane de euro (1%). 
Un alt exemplu ar fi Irlanda, unde un nou impozit pe proprietate locală a fost  introdus începând cu luna iulie 2013 (cu rata de 0,18% pentru proprietăți rezidențiale a căror valoare nu depășește 1 milion euro). Marea Britanie a adoptat un nou impozit anual pentru proprietăți cu o valoare impozabilă de peste 2 milioane lire deținute de persoane juridice. 
Așa cum se poate observa, trendul în cazul statelor Uniunii Europene este de a mări veniturile atrase la bugetul de stat din impozitul anual aplicat proprietăților. Având în vedere situația dificilă în care se află în continuare piața imobiliară, dar și datorită condițiilor tot mai grele de creditare, creșterea impozitelor anuale asupra proprietăților pare să fie mai eficientă decât creșterea impozitării tranzacțiilor imobiliare în condițiile în care se dorește o creștere a veniturilor fiscale din această direcție.

2.1.1 Contributia impozitului veniturilor persoanelor fizice la formarea veniturilor bugetului general consolidat în Uniunea Europeană

Primele efecte ale crizei globale pe latura veniturilor s-au simțit în 2008, iar creșterea economică a UE a devenit negativă în anul următor. Cel mai scăzut nivel al impozitării a fost înregistrat în anul 2009, măsurile de consolidare și o recuperare modestă a creșterii economice ajutând la stabilizarea veniturilor bugetare la nivelul anului 2010. Si în 2011- 2012 politica fiscală este puternic influențată de efectele crizei economice declanșate în 2008. Cotele impozitului pe consum și ale impozitului pe venit au crescut semnificativ începând cu anul 2009, simultan cu reducerea, într-un ritm mai scăzut, a cotelor impozitului pe profit, cu ușoară tendință de creștere începând cu anul 2012.
Se observă o ușoară modificare în componența veniturilor fiscale la nivelul anilor 2011 și 2012, în comparație cu 2010.
Statele membre au majorat impozitele în vederea urgentării consolidării fiscale.

1. Marea majoritate a recurs la mărirea impozitului pe venit, în special prin salturi ale cotelor de impozitare.

2. Față de 2010, când contribuțiile sociale au rămas neschimbate în majoritatea SM1, acestea s-au modificat considerabil în 2011 – 2012, printr-o serie de creșteri.

3. Anumite state au redus impozitul pe profit, în timp ce altele l-au crescut, în special la marile corporații.

4. Nivelul câștigurilor din capital a fost satisfăcător până în anul 2007, ulterior însă începe să scadă sub impactul recesiunii și al reducerii cotelor. La ora actuală există diferențe mari în impozitarea câștigurilor din capital la nivelul UE.

5. Între 2011 și 2012 un număr mare de state membre a crescut cota TVA.

6. Accizele au fost majorate în majoritatea SM, în special prin modificări ale cotelor, atât pentru produse energetice, energie electrică, alcool, cât și pentru țigări.

7. Taxele de mediu capătă o importanță tot mai mare în contextul crizei actuale, considerându-se că o majorare a acestora ar putea crea posibilitatea reducerii impozitelor pe forța de muncă, stimulând astfel ocuparea forței de muncă și îmbunătățind calitatea mediului.

8. Regimul fiscal al proprietăților imobiliare stârnește o atenție tot mai mare din partea factorilor de decizie politică. Si în acest caz, nivelul veniturilor diferă substanțial între SM. În 2012 impactul măsurilor discreționare pe partea de venituri este așteptat să crească la 0,9% din PIB față de 0,5% din PIB pe latura cheltuielilor. În ceea ce privește impozitul pe profit, cotele au continuat să scadă și după anul 2009, dar într-un ritm mai scăzut față de începutul decadei, iar în 2012 media UE a început chiar să crească marginal. În ceea ce privește prognoza UE referitor la veniturile bugetare, se așteaptă o creștere a acestora până în anul 2013. Pe latura cheltuielilor s-a înregistrat tot un trend pozitiv în perioada 2007-2010, trend inversat începând cu anul 2011 care se așteaptă să continue și în 2013. Povara fiscală diferă semnificativ la nivelul SM. Danemarca este statul cu cel mai înalt nivel al poverii fiscale, de 47,6% din PIB, la polul opus situându-se Lituania cu o pondere de 27,1% din PIB. Astfel, povara fiscală a statului cu cel mai înalt nivel al impozitării este cu 75% superioară celui cu

impozitarea cea mai redusă. Aceste discrepanțe majore rezidă în special din politicile sociale adoptate, din factorii tehnici și din fenomenul de evaziune fiscală.

În perioada 2011-2012, aproape jumătate din SM au modificat substanțial, deși temporar, cotele impozitului pe venit. Marea majoritate a SM a apelat la majorarea cotelor, temporar sau la introducerea suprataxelor pe veniturile mari.Unele state au redus sarcina fiscală privind impozitul pe venit și s-au orientat către metode de stimulare a forței de muncă. Ținta este orientată către grupuri vulnerabile și presupune în principal modificări ale bazei de impozitare. Măsuri: – reducerea beneficiilor sociale pentru lucrătorii în vârstă:

– Austria și Olanda, – micșorarea poverii fiscalăe pentru întreaga forță de muncă – Finlanda și Germania,

– măsuri speciale de impozitare pentru părinții întreținători de copii- Germania, Cehia, Ungaria și Malta,

– facilitatarea deductibilității impozitelor pentru cheltuielile cu îngrijirea copilului – Germania, – creșterea alocațiilor pentru copii și acordarea deduceri pentru familiile cu minim trei copii – Cehia și Ungaria,

– ajutoare acordardate categoriilor cu venituri mici și medii, prin creșterea deducerilor și alocațiilor

– Belgia, Finlanda, Irlanda și Ungaria, – îmbunătățirea stocului de capital uman – Italia și Irlanda. În UE rata medie a impozitului pe venit a crescut ușor cu 0,2 pp, în perioada 2010-2012, de la 37,9% la 38,1%. În timp ce scăderea din fost în principal rezultatul reformei din Ungaria, creșterea din 2012 este determinată de creșterile temporare de impozit în Cipru și Spania. Cea mai mare creștere a fost înregistrată în Spania, de la 43% în 2010 la 52% în 2012.

Figura 12 – Cote maxime ale impozitului pe venit – 2012

Sursa: www.mfinante.rol – Perspective comparate in Uniunea Europeana

Figura 13 – Evoluția veniturilor atrase la bugetul de stat din impozite și contribuții ca pondere în PIB în perioada 2010-2013

Sursa: Curierul contabilului – Dr. Florin Dobre, dr. Radu Ciobanu – CECCAR, Biroul Fiscalitate//http://www.curierulnational.ro

2.2.2 Impozitarea persoanelor fizice la nivelul Uniunii Europene

Chiar dacă prin reglementari comunitare succesive s-a conturat un regim comunitar aplicabil impozitelor indirecte, cu toate acestea, în cazul TVA, ca principal impozit indirect, la nivelul Statelor Membre, există diferențieri semnificative ale cotelor de impunere (Figura 14), ceea ce ne face să afirmăm că situația este departe de realizarea dezideratului unei armonizări fiscale până la nivelul apropierii, sau unificării cotelor de impunere.

Figura 14 – Cote TVA aplicate in Statele Membre din Uniunea Europeană

la 1 iulie 2013

Sursa: ARMONIZARE SI COMPETITIE FISCALA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE Dănuț, Chilarez1, George-Sebastian, Ene2

O analiză comparativă a ratelor de impozitare a profiturilor realizate de companii dar si a veniturilor realizate de persoanele fizice, scoate in evidenta diferențe mari la nivelul statelor membre UE 28 (Figura 15).

Figura 15 – Cote impozite directe aplicate asupra profitului companiilor

si veniturilor persoanelor fizice în Uniunea Europeană in anul 2013

Sursa: ARMONIZARE SI COMPETITIE FISCALA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE Dănuț, Chilarez1, George-Sebastian, Ene2

Deși cotele de impunere ca elemente de comparație pot fi discutate prin prisma

structurii bazelor impozabile la care se aplică (în cazul impozitării companiilor) si a metodelor de impozitare (separată sau globală în cazul impozitării persoanelor fizice), constatam ca exista diferențe semnificative, chiar și intre state în care metodele de stabilire a bazelor de impunere sunt asemănătoare.

Asistam astfel la diferențe de cote de la 10 % cum este cazul în Bulgaria, pana la

cote de 35% în Malta sau 34 % in Belgia si Franța. Se observă că în general, țările UE 15 de până la extinderile din anii 2000, înregistrează cote mari de impozitare: Germania (29,55%), Franța(33,33), Belgia (34%), Italia (31,4%), Luxemburg (29,22%) etc. Diferențe mari există si intre tarile devenite membre UE după extinderile din anii 2000 : Bulgaria (10%), Cipru (12,5%) față de Estonia (21%), sau Slovacia (23%). Aceleași diferențe semnificative se înregistrează si in domeniul impozitării veniturilor realizate de persoanele fizice, unde întâlnim cote marginale de la un nivel minim de 10% in Bulgaria, pana la 56.6 % in Suedia sau 55,56 % în Danemarca, fără sa mai luam in calcul ca

in cazul Bulgariei ca și in cazul României si altor state discutam de o cota unica de impozitare, spre deosebire de impozitarea progresiva care este cu mult mai agresivă. După cum rezultă din figurile 14 si 15 , în ceea ce privește armonizarea cotelor de impozitare, toate eforturile s-au soldat cu eșecuri, astfel încât astăzi asistăm la un nivel al cotelor de impozitare din Statele Membre care diferă puternic într-un interval destul de larg. Trebuie precizat, ca in interiorul Uniunii Europene, exista diferențe semnificative de filozofie fiscală și in ceea ce privește structura impozitelor in total venituri fiscale. De altfel, este cunoscut ca în timp ce statele dezvoltate au sisteme fiscale axate pe impozitele directe, statele mai puțin dezvoltate, îndeosebi cele nou devenite membre, aplică sisteme fiscale axate pe impozite indirecte și contribuții sociale mari. Ratele mici de impozitare a companiilor și a venitului personal aplicate Statele Membre care au aderat după anul 2000, reprezintă o parte semnificativa din motivele pentru care veniturile lor fiscale încasate, sunt reduse ca pondere in totalul veniturilor

fiscale. Din acest punct de vedere, potrivit datelor existente pentru anul 2010 (Figura 16), situația se prezintă astfel:

Figura 16 – Structura veniturilor fiscale în Statele Membre (EU 27)

Sursa: ARMONIZARE SI COMPETITIE FISCALA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE Dănuț, Chilarez1, George-Sebastian, Ene2

Constatăm că în timp ce în rândul statelor din UE-15, ponderea impozitelor directe, indirecte și a contribuțiilor sunt relativ apropiate, în noile state membre impozitarea directă ocupă nivelele cele mai mici (Lituania (17,4%), urmată de Bulgaria (18,8%) și Slovacia (19,1%), România (22%). Toate aceste țări au adoptat sisteme de impozitare cu cote fixe care conduc la o reducere semnificativa a impozitelor directe față de cele indirecte. In ce privește ponderea impozitelor indirecte în total impozite încasate, primele poziții sunt ocupate de Ungaria (45,5%), Bulgaria (55,4%) si România (45,2%) comparativ cu 38.6% media UE27. In cazul contribuțiilor sociale, se constată diferențe mari între statele dezvoltate din (fosta UE – 15) asa cum sunt cele între Germania și Franța, care pun accent pe astfel de încasări si cele din Danemarca, Suedia și Marea Britanie, unde ponderea contribuțiilor sociale este redusă, fiind cunoscut ca acestea din urma acoperă o mare parte ă cheltuielilor cu asigurările sociale din alte impozite în timp ce cota sa de veniturile fiscale directe în total este printre cele mai scăzute din statele ( fosta UE – 15.) Dificultățile întâmpinate în procesul armonizării ratelor de impozitare, a determinat Uniunea Europeana sa recurgă și la alte mijloace mai ușor de acceptat și de implementat, cum sunt cele care vizează elaborarea unor reguli comune, coordonarea și cooperarea fiscală în cadrul uniunii intre statele membre. Față de cele prezentate, putem afirma ca cel puțin în domeniul impozitării directe in mare parte, eforturile de armonizare au eșuat. Statele Membre continuă să privească politica fiscală ca o componentă a suveranității naționale, iar sistemele lor fiscale se deosebesc substanțial datorită diferențelor între structurile economice si sociale dar si a diferențelor conceptuale privind rolul fiscalității, în general, si al unui anumit impozit, în particular.

Tabel 2. Statele membre UE unde s-au realizat reforme fiscale care au dus la schimbări ale ratelor de impozitare în anii 2012 și 2013 – Sursa: Recent Reforms of Tax Systems in the EU: Good and Bad News, Raport Comisia Europeană

Sursa: Curierul contabilului – Dr. Florin Dobre, dr. Radu Ciobanu – CECCAR, Biroul Fiscalitate//http://www.curierulnational.ro

Din analiza reformelor fiscale recente desfășurate pe teritoriul Uniunii Europene, putem observa că lucrurile, în general, se deplasează în direcția cea bună. Se fac eforturi pentru a reproiecta sistemele fiscale ale statelor membre într-un mod în care să se poată pune un accent sporit pe crearea de noi locuri de muncă, cât și pe creștere economică, dar esențial, care să asigure corectitudine. De exemplu, vedem în ultimul timp o tendință în a crea o serie de măsuri specifice pentru a proteja grupurile vulnerabile. 
A existat un nou și foarte vizibil accent pe combaterea evaziunii fiscale, astfel încât contribuabilii bun- platnici să nu suporte povara fiscală a celor rău-platnici. Totodată, în ultimul an, multe state membre ale Uniunii Europene s-au concentrat pe reformele fiscale care să stimuleze competitivitate, de exemplu, prin reducerea ratei impozitului pe profit sau prin măsuri fiscale pentru a încuraja cercetarea, investițiile și antreprenoriatul. Toate aceste lucruri arată o îmbunătățire a sistemului fiscal al statelor membre, dar acest lucru nu înseamnă că nu este loc și de mai bine. Algirdas Šemeta, Comisar în cadrul Uniunii Europene responsabil cu asigurarea reformelor fiscale, spunea că reforma fiscală nu este un proces care să se desfășoare peste noapte. Este nevoie de consistență, dedicare și revizuire continuă. La sfârșitul fiecărui an, Comisia Europeană își propune o serie de priorități politice pentru următorul ciclu. Statele membre prezintă reformele propuse și programele de stabilitate și convergență, ținând cont de prioritățile Uniunii Europene.  În luna noiembrie 2012 priorități legate de sistemul fiscal presupuneau:
– Scăderea impozitării forței de muncă, în țările în care este deosebit de mare și astfel limitează crearea de noi locuri de muncă;
– Aducerea de venituri suplimentare la buget prin lărgirea bazei de impozitare, decât prin creșterea impozitelor sau crearea unora noi, precum și prin îmbunătățirea disciplinei fiscale;
– Reducerea datoriei către bugetul de stat înregistrată de companii;
– Reforma imobiliară și impozitarea locuințelor pentru a preveni reapariția riscurilor financiare în sectorul locuințelor.
O parte din aceste reforme au fost implementate de către statele membre (chiar și în România efectele sunt vizibile), dar întrebarea se pune dacă toate acestea au avut efectul dorit. Totuși este bine cunoscut faptul că, în 2013, pozițiile fiscale dificile ale multor state membre au dus la o creștere generală a poverii fiscale.
Având în vedere necesitatea continuării consolidării fiscale, povara fiscală este în creștere în multe state membre (asupra veniturilor din impozite directe și indirecte, precum și sociale, contribuțiile de asigurări). În urma izbucnirii crizei financiare, veniturile fiscale au fost la un nivel scăzut, mai ales în perioada 2009-2010. 
De atunci, povara fiscală a crescut ca urmare a măsurilor de consolidare fiscală. Figura 13 arată că între 2010 și 2013 veniturile atrase din ambele impozite, directe și indirecte, au crescut. Ca pondere din PIB, creșterea a fost limitată. 
Veniturile atrase din impozite directe au crescut cu mai puțin de 1 punct procentual din PIB și a celor atrase din impozite indirecte cu aproximativ o jumătate de punct procentual din PIB. Trei sferturi din statele membre au înregistrat creșteri ale veniturilor atrase din impozite directe și indirecte în perioada 2010-2013. 
La nivelul Uniunii Europene se constată o tendință de creștere clară a cotelor standard de TVA, coroborată cu o nivelare a ratei impozitului pe profit (corporate tax) și cu o tendință de scădere a ratei de impozitare a veniturilor personale (personal tax). Figura 14 prezintă ratele standard de TVA și cele de top în ceea ce privește impozitul pe profit și asupra veniturilor personale conform tendințelor din raportul asupra Fiscalității elaborat de Comisia Europeană care conține, de asemenea, o analiză statistică și economică detaliată a sistemelor fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
Deși este dificil de estimat impactul general al reformelor fiscale realizate de statele membre UE în ultimele 12-18 luni cuprinse în tabelul de mai jos, în general, se observă că:
– În ceea ce privește impozitarea indirectă, majoritatea statelor membre au introdus reforme în domeniul TVA-ului; Acestea se reflectă în creșterea ratei statutare, mai degrabă decât lărgirea bazei de impozitare a TVA. Mai mult, o mare parte a statelor membre au crescut accizele.

– În ceea ce privește impozitele directe, multe state membre au adoptat o tendință de impozitare progresivă a veniturilor personale. În general, povara fiscală pare să crească și mai mult dacă vorbim de venituri mari și să fie mai redusă la venituri mai mici. Multe state membre au scăzut impozitarea profitului, de cele mai multe ori prin reducerea bazei de impozitare. Totodată aproximativ jumătate din statele membre au realizat reforme în domeniul impozitării proprietății.

2.2.3 Coordonarea fiscală la nivel european în privința impozitării venitului realizat de persoanele fizice

Statele membre ale UE au aplicat o combinație de creșteri de venituri fiscale și de reduceri de cheltuieli pentru a susține consolidarea bugetară în 2011. Provocările fiscale au variat substanțial de la țară la țară, iar în statele membre cu cele mai mari dezechilibre economice și cea mai rapidă deteriorare a finanțelor publice s-au aplicat programe de consolidare fiscală mult mai extinse. De exemplu, Grecia și Irlanda au introdus planuri complexe de consolidare fiscală, evaluate la aproximativ 22% și, respectiv, 17% din PIB. Portugalia, Spania și Regatul Unit au promovat, de asemenea, programele de consolidare fiscală care au reprezentat 6% – 7% din PIB. Cele mai multe dintre planurile de consolidare fiscală s-au bazat mai mult pe reducerea cheltuielilor comparativ cu creșterea veniturilor. În general, două treimi din măsurile de consolidarea fiscală au fost reprezentate de reducerile de cheltuieli, față de numai o treime cele privind creșterea veniturilor bugetare (OCDE, 2011). Cele mai importante diminuări ale cheltuielilor bugetare au provenit de la reduceri aplicate programelor speciale de asistență socială, sănătate, infrastructură și pensii. Scăderea investițiilor publice a constituit o altă măsură aplicată pentru reducerile bugetare în multe țări. În Portugalia și Spania, stoparea sau amânarea proiectelor de infrastructură, au avut contribuții majore la diminuarea cheltuielilor publice. Totuși, reluarea investițiilor publice continuă să fie văzută ca un factor de creștere și ocupare, deci de sporire a veniturilor bugetare. Astfel, pe baza experienței recentei crize financiare, s-a identificat un set de bune practici pentru proiectarea și punerea în aplicare a strategiilor de investiții publice de la toate nivelurile de guvernare, pentru a se asigura o bună guvernanță multi-nivel a investițiilor publice, respectiv (Junghun și Vammalle, 2012):

1. Îmbinarea investițiilor în infrastructura materială cu cele în infrastructura umană, respectiv cu investițiile în capitalul uman, pentru a se maximiza impactul și a se asigura o creștere a productivității muncii pe termen lung.

2. Prioritizarea investițiilor publice în funcție de valoarea adăugată a politicilor de investiții. Astfel au prioritate investițiile care stimulează potențialul de dezvoltare economică și elimină impedimentele în calea creșterii economice în fiecare regiune specifică. În plus, autoritățile regionale și locale pot avea un rol critic pentru a identifica complementaritatea politică și compromisurile în prioritățile de investiții, propuse de ministere sau agenții naționale. Obiectivele sociale ar trebui să fie și acestea clarificate, iar promovarea creșterii economice să constituie scopul proiectelor de investiții, iar în aceste condiții trebuie să fie încurajată o selecție a proiectelor prin proceduri. competitive. Cererile de ofertă ar trebui să permită autorităților locale să-și demonstreze cunoștințele lor specifice și potențial de dezvoltare. Aceste cerințe sunt deosebit de importante în vremuri de constrângeri bugetare.

3. Îmbunătățirea mecanismelor de coordonare pentru proiectarea și punerea în aplicare a strategiilor de investiții la toate nivelurile de guvernare. Gestionarea crizei a arătat că este esențială coordonarea procesului de elaborare a strategiilor de investiții. Investițiile trebuie bine documentate și să urmărească asigurarea unei coerențe fiscale la toate nivelurile de guvernare. Deoarece relațiile dintre nivelurile de guvernare se caracterizează prin dependență reciprocă, toate țările trebuie să dezvolte măsuri de coordonare, pentru a reduce eventualele lacune sau contradicții ce pot avea loc între obiectivele de politică, aranjamentele fiscale și reglementările existente. Acest lucru poate implica instituirea unor mecanisme pentru a consolida dialogul la toate nivelurile de guvernare sau instrumente specifice, cum ar fi acordurile contractuale. Coordonarea necesită timp, presupune o curbă de învățare și implică diferite tipuri de costuri (de tranzacționare, de oportunitate și de monitorizare). Cu toate acestea, atunci când sunt concepute și puse în aplicare, beneficiile pe termen lung ale coordonării investițiilor publice ar trebui să prevaleze asupra costurilor.

4. Construirea unui proces de management transparent pentru a îmbunătăți selecția și punerea în aplicare a proiectelor de investiții la toate nivelurile de guvernare. Prevenirea deturnărilor de fonduri și apariției corupției în proiectele de investiții se face pornind de la procesul de selecție în cadrul licitației și ulterior prin gestionarea contractelor și a sistemului de plăți. Este esențial să se urmărească maximizarea transparenței în toate etapele ciclului de achiziție și să se stabilească clar mecanismele de responsabilitate și control. Având în vedere complexitatea deciziilor de investiții și guvernanța acestora, mecanismele de supraveghere instituțională trebuie să fie bine dezvoltate, nu numai pentru funcția de audit, dar și pentru relevanța opțiunii de investiții. Procesele de responsabilizare ar trebui să cuprindă punctele de vedere ale diferitelor părți interesate (cetățeni, ONG-uri, experți, tehnicieni etc.), în ceea ce

privește utilizarea fondurilor, fără însă a compromite decizia de a investi.

5. Întărirea coordonării pe orizontală între jurisdicțiile locale (municipii, în special) pentru a atinge o masă critică mai mare la nivel funcțional și ă crește economiile de scară în proiectele de investiții. Există pericolul ca investițiile fragmentate sau slab integrate să nu aducă beneficii complete, iar întărirea coordonării poate fi de ajutor pentru a evita o proliferare a proiectelor publice de mici dimensiuni, cu rentabilitate economică scăzută. 6. Fundamentarea pe analiza cost-beneficiu și pe analize strategice de mediu pentru a susține informarea și prioritizarea deciziilor de investiții. În analizele cost-beneficiu trebuie să se precizeze dacă decizia de investiții se face pe bază de beneficii economice sau obiective calitative, de interes național. Deoarece investițiile în infrastructură tind să implice proiecte de mare anvergură, adesea ireversibile, este esențial să se asigure că unitățile existente sunt utilizate eficient înainte de a investi în altele noi.

Reformele fiscale in majoritatea statelor membre, au diferit ca întindere și

profunzime, oscilând intre implementarea politicilor fiscale proprii prin majorarea sau reducerea sarcinilor fiscale și procesul de implementare a unor elemente de politică fiscală europeană, in acord cu impunerile sau recomandările UE., cu implicații multiple atât la nivelul contribuabililor cat si al decidenților publici. Practica a demonstrat că procesele de integrare economica europeana, au determinat externalizarea în interiorul uniunii, a unor probleme specifice fiecărui stat, inclusiv a celor de natura fiscala, al căror impact poate avea efecte si asupra altor tari membre, sau pot să aducă atingere celor doi factori decisivi: garantarea libertăților comunitare, și protejarea pieței unice. Pentru atenuarea acestor efecte, odată cu lansarea “proiectului Pieței Unice Europene”, s-a pus în mod explicit accentul pe armonizarea fiscală care să se bazeze pe regula prevalentei normelor comunitare in raport cu cele naționale, astfel încât reglementările fiscale naționale să fie restructurate și adaptate pe cat posibil in mod unitar, iar relațiile fiscale între țările membre ale Uniunii să se bazeze pe neutralitatea fiscală. In acest sens, la inițiativa Comisiei Europene, au fost întreprinse in diferite etape, mai multe măsuri menite să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor fiscale naționale ale statelor membre, pentru a le face compatibile cu dreptul comunitar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, urmărind in principal eliminarea discriminării și dublei impuneri, prevenirea cazurilor involuntare de neimpozitare și a evaziunii și reducerea costurilor de conformitate pe care le presupune încadrarea nerezidenților sub incidența dispozițiilor mai multor sisteme fiscale.

Deși armonizarea fiscală la nivel comunitar a fost prevăzută de Tratatele UE și se dorea inițial a fi un obiectiv imediat, atât pentru impozitele indirecte cat si pentru cele directe, acest proces s-a impus cu dificultate, întâmpinând o serie de obstacole determinate și de faptul că obiectivele politici fiscale ale Comunității Europene și cele ale statelor membre, au fost si sunt diferite. Comunitatea are ca obiectiv realizarea uniunii economice și monetare, în timp ce statele membre au ca obiectiv imediat asigurarea resurselor fiscale necesare îndeplinirii responsabilității lor naționale și acoperirii cheltuielilor publice, animate de dorința de a utiliza în continuare fiscalitatea ca parghie financiară, economica și socială. In timp, procesul armonizării fiscale a creat o serie de controverse asupra limitelor intervențiilor reglementatoare intre care să se acționeze de la nivelul organismelor UE, având n vedere abordările de conținut ale sensului dat armonizării. Dacă se are în vedere conceptul e armonizare ca termen generic, acesta poate fi înțeles fie ca o compatibilizare a diferențelor, fie ca o eliminare a diferențelor. Situată între aceste posibilități, armonizarea poate fi rezultatul evoluției unor acțiuni care să aibă ca finalitate, de la ,, o unificare fiscală’’ în sens de egalizare a ratelor și a bazelor de impunere, precum și a regulilor și procedurilor fiscale, până la ,,o coordonare fiscală”, prin care să se asigure coexistența regimurilor fiscale din statele membre, astfel încât decidenții publici să coopereze pentru a evita ca eventuale acțiuni cu caracter fiscal, să conducă la ,,externalități negative’’ asupra altor state membre, iar sistemele fiscale proprii, să urmărească aceleași obiective. Potrivit unor opinii, niciuna din aceste soluții-limită nu convine stadiului atins de integrarea economică în UE. “unificarea fiscală” nu are nici bază legală (date fiind nu doar prevederile limitativ circumscrise ale Tratatului CE în materie fiscală, ci și existența principiului subsidiarității), nici suport politic (atâta vreme cât structura instituțională a UE nu este de tip federal) și nici raționalitate economică (în absența unificării politicilor economice la nivel comunitar). Pe de altă parte, simpla “coordonare fiscală” corespunde unui nivel de integrare economică și politică mult mai puțin avansată decât cea realizată până în prezent în cadrul UE și este incapabilă să asigure realizarea dezideratului “neutralității fiscale” (D.Negrescu , 2008). Cu toate acestea, procesul armonizării fiscale a determinat din partea UE., atât intervenții reglementatoare mergând de la acțiuni de coordonarea fiscală, până la acțiuni de egalizare fiscală, respectiv a ratelor și bazelor de impunere, sau a regulilor și procedurilor de colectare a impozitelor, sau prin acțiuni combinate, astfel încât sistemele fiscale să urmărească aceleași obiective si finalități, care sa nu aducă atingere pieței unice europene. Daca primele inițiative de armonizare nu au fost bine primite de statele membre deoarece se doreau a fi foarte radicale, fiind îndreptate către egalizarea tuturor ratelor și bazelor de impunere, începând din anii ’90 ele au devenit mai ponderate, însă efectul lor ă permis în continuare ca sistemele fiscale naționale să difere cu mult, în special în cazul impozitelor directe, dacă avem în vedere: tipul impozitelor, baza de impunere, cotele de impunere, dar și procedurile administrative și de colectare. In mod argumentat, pentru a exista o comparabilitate a datelor privind clasificarea conturilor naționale, și în cadrul lor,a impozitelor și taxelor utilizate de fiecare stat membru, în anul 1995 a fost creat Sistemul European de Conturi (ESA95 -European System of Accounts). Primele eforturi de armonizare, s-au îndreptat în special spre domeniul impozitelor indirecte, în scopul eliminării obstacolelor în calea exercitării libertăților de stabilire și de circulație a bunurilor, serviciilor si capitalurilor, dar si pentru a elimina controlul la frontiere si a limita concurența fiscala neloială între state. In acest sens, strategia fiscala ă Comunității, a fost axata în principal pe taxele vamale, taxa pe valoarea adăugată si accize, fiind instituite si implementate in timp un număr mare de directive ca bază juridică, pentru fiecare domeniu în parte, având loc o cedare de competențe în favoarea Comunității, sau o limitare a competenței statelor membre (Costaș, 2006), astfel încât asistam în prezent la :

– o competență exclusivă în materie de taxe vamale, acolo unde statele membre nu au dreptul de a taxa atât comerțul intra-comunitar, cât și comerțul internațional, Comunitatea având competenta să adopte legislație sau să încheie tratate internaționale;

– o competență partajată între Comunitate și statele membre, așa cum este în

domeniul TVA, unde legislația comunitară nu permite statelor membre menținerea sau instituirea unei alte taxe asupra cifrei de afaceri, însă lasă la alegerea fiecărui stat membru sa stabilească un nivel al cotelor de impunere care trebuie sa se încadreze intr-un interval situat între 15% si 25% și cel mult două cote reduse până la cel puțin 5%), sau, așa cum este in cazul accizelor armonizate, a căror mărime trebuie stabilită cu respectarea unui nivel prevăzut de directivele comunitare în materie.

In absența unor decizii comunitare cu privire la bazele sau cotele de impunere, în acord cu evoluțiile care au urmat, dreptul comunitar s-a impus și în domeniul impozitelor directe, prin instituirea de directive orientate către o armonizare structurala care să reglementeze unele domenii, cum ar fii: impunerea veniturilor sucursalelor, filialelor situate în mai multe state membre si eliminarea dublei impuneri, realizarea unui regim fiscal comun aplicabil fuziunilor, divizărilor și aporturilor la constituirea unei societăți, impozitarea economiilor și redevențelor, ș.a.). Deși armonizarea politicilor fiscale reprezintă un obiectiv important care privește sistemul finanțelor publice europene acceptat de Statele Membre prin Tratatele de aderare, cu toate eforturile întreprinse, prioritatea acordată acestui proces, a cunoscut în timp etape de ezitare si de interes oscilante ca intensitate, astfel încât gradul de armonizare realizat până în prezent să fie contrar așteptărilor, fără a se putea vorbi încă despre o politică fiscală unitară.

Rezultatele actuale ale procesului de armonizare fiscală la nivelul UE, relevă faptul că deși există o strategie fiscală cu obiective comune, realizarea acestora este diferită, statele membre uzitând în continuare de prerogativele lor de suveranitate fiscală, în timp ce Comisia Europeană pare că a abandonat eforturile sale anterioare orientate spre armonizare, fără să existe o strategie de urmat in acest sens. De asemenea, faptul că măsurile de armonizare ale Comisiei Europene trebuie să fie introduse respectând regula unanimității, se întâmplă foarte des ca unele inițiative reglementare sa fie blocate de unul sau două state membre, împiedicând astfel aplicarea lor. Reținerile Statelor Membre față de

inițiativele de armonizare a impozitelor directe, în raport cu cele indirecte, nu sunt doar rezultatul gradului diferit de exigență cu care cele două tipuri de armonizări sunt prevăzute în Tratatele UE, ci și al faptului că, prin armonizarea impozitelor indirecte, marja de manevră a autorităților naționale în materia impozitării s-a restrâns considerabil. Chiar și în cazurile în care s-a reușit adoptarea de acte legislative comunitare în acest domeniu, s-au folosit de regulă ca mijloace de armonizare Directivele și mai puțin Regulamentele. Este cunoscut, că Directivele conțin doar obligații de rezultat, trebuie transpuse în legislația națională și nu aplicate direct cum este cazul Regulamentelor, ceea ce lasă o mai mare marjă de alegere din partea autorităților naționale, care au tendința de conservare a suveranității lor fiscale, confirmând suplimentar reticența statelor membre de a se supune în această materie unor reglementări supranaționale. Pe fondul întârzierii rezultatelor așteptate inițial ca urmare a procesului armonizării fiscale, Statele Membre cu o economie dezvoltată și o fiscalitate accentuată, continuă să fie îngrijorate de posibilitatea reducerii surselor lor de venituri bugetare prin migrarea investitorilor potențiali sau relocarea celor existenți către jurisdicții fiscale care utilizează cote de impozitare reduse ca principale argumente de atragere a investițiilor străine, motiv pentru 104 care promovează și susțin o armonizare totală, inclusiv în cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice, condamnând concurența fiscală pe care o doresc redusă sau eliminată. Eventualele efecte negative sau pozitive atribuite concurenței fiscale la nivelul UE, sunt susținute în rândul statelor în mod diferit, deoarece fiecare se află oarecum pe poziții de interes divergente. Pe de o parte statele cu economii dezvoltate și capacitate de a rezista șocurilor pieței sunt împotriva concurenței fiscale, în timp ce statele mai puțin dezvoltate nu sunt pe deplin dispuse să renunțe în totalitate la dreptul de a încasa impozite și taxe în modul în care le dictează interesele propriei politici fiscale, deoarece aceasta rămâne printre puținele instrumente de acțiune la dispoziția guvernelor naționale, prin care să suplinească neajunsurile create în economie de eventuale crize și a șocurilor propagate în piață. In fața unor astfel de provocări, pentru Statele Membre, politica fiscală regională se situează pe un plan secund, în timp ce interesul pentru avantajele oferite de concurența fiscală devine o opțiune viabilă. Pentru organismele UE, una dintre marile provocări a fost și rămâne găsirea unor soluții la problemele privind necesitatea compatibilității diferitelor sisteme și relații ale statelor membre, printre care sistemul fiscal ocupă o poziție semnificativă.

CONCLUZII

Sistemul fiscal practică o funcție esențială în atingerea obiectivelor economico-sociale ale statului. În acest sens, principalele obiective ce se cuvin a fi vizate sunt: realizarea unui randament fiscal ridicat pentru impozitele încasate ; realizarea unui proces de repartizare a fondurilor adunate astfel încât să se obțină un efect maxim de utilizare; consemnarea unui nivel ridicat al veniturilor colectate (un aspect defavorabil ce a insotit economia românească în ultimele decenii este volumul redus de colectare a veniturilor datorate); respectarea principiilor fundamentale ale oricărui sistem fiscal coerent și eficient; stabilizarea economiei afectată de acțiunea unor factori perturbatori; reglarea producției în raport de conjunctura economică existentă, inclusiv sistematizarea și reorganizarea ei și evoluarea solida a societății; combaterea fenomenului de evaziune fiscală; stabilirea adanca a măsurilor fiscale pentru impiedicarea unor efecte negative generate de schimbari parlamentare neancorate în existentele economiei românești; exprimarea unor politici financiare pe termen lung, care să asigure un echilibru mediului de afaceri; asigurarea neutralității măsurilor fiscale; majorarea veniturilor din impozite directe și nu din impozite indirecte, care, corelată cu nivelul crescut al impozitării forței de muncă provoaca o cunoastere mult mai susceptibila a nivelului de impozitare de către persoanele fizice, fapt ce poate duce la evidentierea tendinței de neconformare fiscală a acestora. Impozitarea directă rămâne un instrument esential la dispoziția statului ce poate stimula mediul economic prin intermediul cotelor de impozitare, al facilităților acordate cu menirea de a efectua investiții în domenii importante ori al stimulării producției.

Intr-o economie globala în care forta de munca si miscarea capitalului depasesc granitele nationale, politicile fiscale adoptate de fiecare stat au ajuns din ce in ce mai importante în incercarile de atragere a fondurilor internationale. In ultimii ani, tarile in evolutie au incercat sa atraga investitii straine prin diminuarea nivelului de taxare, în timp ce statele evoluate impun un gard ridicat al fiscalitatii, avand ca si obiectiv protejarea economiei nationale. Desi exista multe persoane care pretind ca într-o societate moderna si decenta este bine ca cei bogati sa plateasca mai mult si chiar s-au vehiculat presupuneri conform carora cota de impozitare de 40% aplicata salariilor mari , pâna la introducerea cotei unice de impozitare , ar fi foarte mica si ca ar trebui ca nivelul impozitelor sa creasca pâna la 80% pentru cei cu salarii mari, se pare ca un impozit la acest nivel nu va solutiona în niciun fel problema. Încercând sa scoata prea multi bani de la contribuabili prin avalansa grea a treptelor de impozitare, ministerul de finante îi indeamna sa descopere alte mijloace pentru a-si masca fondurile . Ori, exact cei cu o situatie financiara foarte buna si cu venituri mari au mijloacele si expertiza pentru a o face, iar statul alearga zadarnic dupa ei, pentru ca vor fi totdeauna cu un pas mai inainte si mai creativi; acest fapt indica, cu cât structura de impozitare este mai dificila si ascendenta , cu atât el va presa mai tare, paradoxal, pe cei cu venituri mici. Cu cât el include mai multe abateri, deduceri, regimuri speciale, etc, cu atât el poate fi valorificat mai usor de cei bogati, care dispun de beneficiul resurselor materiale, de cunoastere si de un convingator argument pentru a o face. În fapt, starea economiei românesti trebuie apreciata în corelatie atât cu fenomenul evaziunii fiscale interne, cât si din perspectiva rivalitatii între tarile Europei de Est în privinta atragerii capitalului strain. În acest caz, initiativa guvernului de introducere a cotei unice simbolizeaza o hotarare eficace, întrucât taxele si impozitele s-au micsorat în regiune sub standardul Romaniei si trebuiau luate masuri pentru pastrarea competitivitatii si atragerea investitorilor pe piata romaneasca. Intr-o Uniune Europeana cu protectie sociala ridicata, dar si taxe pe masura, vor mai intra mai multe tari care au redus radical fiscalitatea. Echilibrul oferit de inevitabilitatea aderarii, taxele mici si forta de munca mai ieftina decât inVest functioneaza deja ca un magnet. Dar, aceasta hotarare simbolizeaza doar un paliativ pentru o conjunctura cu randament exploziv: sectorul privat, în care activeaza aproximativ 10% din locuitorii tarii, platesc impozite si contributii pentru intretinerea existentei sectorului public (regiile autonome si societatile cu capital de stat). Aceasta relatare se bazeaza pe cifrele prezentate în urma practicarii pachetului de legi anticoruptie: majoritatea arieratelor sunt bazate în societatile cu capital de stat, unele dintre ele incasand si subventii importante . Nepotrivirea dintre venituri a scazut, media fiind aceeasi. Românii “statistici" adica cei care sunt angajati cu contract individual de munca nu obtin foarte mult la salariu, dar media lor este mai mare, aceasta fiind o deziluzie mare printre cei care sperau sa beneficieze de banii pe care statul nu-i mai ia. Acolo unde s-au produs, cresterile salariale au fost compensate, aproape prompt, prin alte taxe si impozite. O compensare de bun augur. Experienta a cincisprezece ani le-a dovedit si romanilor ca banii în plus aruncati fara discriminare nu inseamna o putere de cumparare mai mare, ci au ajutat doar la crearea unei natii de „milionari de carton". Cota unica clarifica totusi, principala problema a pietei muncii din România. Contractele legale constituie o greutate pe care, de multe ori, angajatorul nu o admite. Drept pentru care, fie plateste „la negru", fie ezita sa faca reglajele necesare intre productivitate si salarii. Conform principiului „ca sa-ti dau o suta de mii in plus, trebuie sa mai dau doua la stat" ei bine, aici s-au observat cel mai bine consecintele implementarii cotei unice. Salariile mici s-au dezvoltat mai mult decit cele mari, desi, in cazul primelor, efectul cotei unice a fost nesemnificativ. Neconcordantele dintre maririle salariale si dinamica vinzarilor de bunuri si servicii catre colectivitatea statistica de la inceputul anului 2005 demonstreaza faptul ca o buna parte din cresterea salariala s-a regasit in economisire. De asemenea, o buna parte din banii in plus cu care vor ramâne angajatii , în urma diminuarii impozitului pe salariu, se vor duce pe consum.

Probabil actiunea instituirii cotei unice de impozitare este de natura mai degarba socialista – de reducere a nepotrivirii dintre venituri., iar cealalta consecinta riguroasa de data aceasta ar fi încurajarea muncii legale si cu o mai mare eficienta. Cota unica nu este nici ”pomana” si nici o modalitate prin care statul sa lase banii sa circule pe piata, fara acoperire, cu singurul obiectiv de a mentine inflatia sau prin care sa goleasca bugetul pâna in clipa în care sa nu mai poata plati remuneratiile. Cota unica nu face parte din categoria metodelor miraculoase care, în ultimii 15 ani, i-au ademenit pe subiectii impozabili români cu venituri din nimic.

De fapt, cota unica nu este nici pe departe unica. La cât de neinsemnate sunt salariile în Romania in comparatie cu cele din Uniunea Europeana, cota unica are aproape acelasi efect ca o cota progresiva cu praguri rezonabile. Practic, suntem cu totii impozitati cu pragul minim de 16%. Mai mult, exista chiar si o deducere, adica un prag pâna la care nu se plateste nici un impozit. Cota unica semnifica o abordare mai practica a impunerii.