Veniturile Directe Datorate Unitatilor Administrativ Teritoriale

CAPITOLUL I

NOȚIUNI PRIVIND VENITURILE BUGETARE

1.1. Veniturile bugetare. Concept și trăsături

Veniturile bugetare, fac parte din categoria resurselor financiare publice și „reprezintă obligații bănești cuvenite bugetului public”, stabilite în mod unilateral prin legislația fiecărui stat, în sarcina persoanelor fizice și juridice care realizează venituri sau dețin bunuri supuse impozitării, potrivit legii.

Se cunoaște că bugetul public este constituit pentru a satisface interese de ordin general în folosul întregii societăți; din definiția dată rezultă că veniturilor publice le corespund următoarele trăsături:

veniturile bugetare publice reprezintă forme economice concrete de redistribuire a venitului național și de concentrare la dispoziția statului a unor resurse ce urmează a fi utilizate în folosul întregii societăți;

veniturile bugetar-publice reprezintă obligații stabilite unilateral în sarcina tuturor contribuabililor, care realizează venituri sau dețin -bunuri supuse impozitării, potrivit legii, mobilizate la dispoziția statului prin mecanismele și pârghiile economico-financiare instituite în acest scop.

1.2. Pârghii din domeniul sistemului fiscal local

1.2.1. Denumirea pârghiei fiscale

Denumirea pârghiei fiscale este dată de natura sa financiar-fiscală și juridică și reprezintă unicul criteriu de individualizare pe ansamblul veniturilor bugetare, în funcție de acest element, pârghiile fiscale se individualizează în impozite, taxe, contribuții, vărsăminte, etc.

1.2.2. Elementele constitutive ale pârghiilor fiscale

În cadrul procesului legislativ de instituire a pârghiilor fiscale, de mobilizare a resurselor financiare la bugetul public, pentru fiecare pârghie în parte (impozit sau taxă) vor fi avute în vedere o serie de elemente determinante care însumate constituie individualizarea lor.

Principalele asemenea elemente sunt: denumirea impozitului; subiectul impunerii (debitorul); obiectul impozitului; baza impozabilă; unitatea de evaluare; unitatea de impunere; asieta sau modul de așezare a venitului; încasarea venitului bugetar; termenele de plată; înlesnirile; drepturile și obligațiile plătitorilor; răspunderea debitorilor; calificarea pârghiei fiscale.

1.2.3. Impozitul

Impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlul nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

Impozitul este o contribuție bănească, în sensul că persoanele fizice și juridice sunt datoare să participe după anumite criterii la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societății, necesare finanțării unor trebuințe social-economice în folosul întregii colectivități.

În condițiile statului modern, contribuția se realizează numai în formă bănească, spre deosebire de statele sclavagiste și feudale, care percepeau impozite și în natură.

Este o contribuție obligatorie, în sensul că toate persoanele fizice și juridice care beneficiază de acțiunile sau obiectivele finanțate din fondurile generale ale societății trebuie să participe la formarea acestor fonduri.

Impozitele sunt prelevări cu titlu nerambursabil în sensul că o dată făcute în scopul formării fondurilor generale ale societății, ele sunt utilizate numai la finanțarea unor acțiuni și obiective necesare tuturor membrilor societății și nu unor interese individuale sau de grup.

Impozitele sunt datorate conform dispozițiilor legale, in sensul că nici un impozit al statului nu se poate stabili și percepe, decât în „puterea unei legi”, conform principiului după care „nullum impositum sine legae”.

Impozitele sunt datorate de către persoanele fizice și persoanele juridice, în sensul că reprezintă o modalitate de participare a acestora la constituirea fondurilor generale ale societății.

Impozitul se datorează pentru veniturile realizate și bunurile deținute, în sensul că subiectele impozabile datorează contribuția numai în cazul când realizează veniturile prevăzute de lege ca impozabile sau dobândesc sau posedă bunuri care, conform prevederilor legale, sunt impozabile. Impunerea unor venituri sau bunuri dintre cele care nu sunt prevăzute în actele normative prin care se instituie veniturile bugetare sunt abuzive și ilegale, ele fiind restituite de îndată celor de la care s-au perceput fără temei legal. Funcționarii de stat care le-au instituit și perceput urmează să răspundă, după caz, disciplinar, contravențional sau penal.

În literatura de specialitate, se mai reține în plus încă o trăsătură a impozitului, și anume că este o prelevare fără o contraprestație sau fără vreun echivalent. Nu putem fi de acord cu o asemenea opinie, din cel puțin două motive, și anume:

trăsătura esențială a impozitelor este reversibilitatea, potrivit căreia sumele concentrate de stat pe calea impozitelor de la persoanele fizice și juridice se reîntorc sub forma unor acțiuni, servicii, gratuități de care beneficiază cei care au contribuit la formarea fondurilor generale ale societății. Astfel de gratuități de care beneficiază populația sunt acțiunile social-culturale organizate de stat în folosul ei, și anume învățământ, ocrotirea sănătății, asistența socială, ajutorul familial de stat, arta, cultura, educația fizică și sportul. Prin urmare, sub acest aspect, impozitul apare ca o prelevare obligatorie către bugetul de stat, este drept, fără echivalent și fără o contraprestație directă și imediată, însă plătitorii capătă vocație directă ca beneficiari ai unor activități organizate de stat fără să fie obligați la plata contravalorii acestora.

Statul, în schimbul impozitelor încasate, se obligă și trebuie să creeze și să asigure un cadru general favorabil desfășurării activităților economice, sociale și politice în societate, conform principiului după care „cine plătește impozite are dreptul de a beneficia de protecție din partea organelor statului”.

1.2.4 Taxa

Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare etc.) reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri de la bugetul de stat.

Taxa reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de către instituții publice. Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligații bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice reprezentând plata neechivalentă a unor servicii, după principiul recompensei speciale. Cu alte cuvinte, taxele sunt încasate de la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituții de stat sau beneficiază de servicii publice altele decât cele cu caracter productiv.

Spre deosebire de impozite, taxele se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice, și anume:

reprezintă plată neechivalentă pentru servicii sau lucrări efectuate de organe sau instituții care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii și rezolvă alte interese legitime ale persoanelor fizice sau juridice. Plata serviciilor sau lucrărilor este neechivalentă deoarece, conform dispozițiilor legale, aceasta poate fi mai mare sau mai mică, comparativ cu valoarea prestațiilor efectuate de organe sau instituții de stat;

subiectul plătitor este precis determinat din momentul când acesta solicită efectuarea unei activități din partea unui organ sau instituție de stat;

taxele reprezintă o contribuție de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane pe când impozitele se întrebuințează la acoperirea cheltuielilor generale ale societății;

taxele reprezintă plăți făcute de persoanele fizice sau juridice pentru servicii sau lucrări efectuate în mod direct și imediat acestora de către organe sau instituții de stat specializate.

Aceste trăsături sunt consacrate și de legislația în vigoare, referitoare la taxele de timbru, care prevede că: „taxele de timbru reprezintă plata serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate de diferite organe sau instituții de stat care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii ori rezolvă diferite interese legitime ale părților”.

Taxele reprezintă, deci, plata serviciilor, lucrărilor și altor activități ale unor organe sau instituții de stat, însă, între cuantumul sau mărimea lor și valoarea efectivă – patrimonială sau nepatrimonială – a serviciilor sau activităților prestate în beneficiul plătitorului nu există un raport de echivalență. Fiind instituite în scopuri fiscale de realizare a unor venituri la bugetul de stat, cuantumul taxelor nu se stabilește pornind de la costul, prețul ori valoarea serviciului prestat ci independent de criterii de ordin economic.

Sub acest aspect, taxele se deosebesc radical de prețul mărfurilor ori tarifele serviciilor executate de întreprinderile, organizațiile economice sau de liber profesioniștii autorizați. Prețurile și tarifele cuprind cheltuielile de producție și circulație, pe când taxele nu sunt stabilite în raport de cheltuielile de întreținere ale organelor sau instituțiilor de stat respective și, de asemenea, nu se percep pentru toate serviciile, lucrările sau activitățile efectuate în favoarea unor persoane fizice sau juridice.

În stabilirea și aplicarea taxelor se au în vedere unele principii, și anume:

unicitatea taxării, în sensul că pentru unul și același serviciu prestat unei persoane, aceasta nu datorează taxa decât o singură dată;

răspunderea pentru neîndeplinirea obligației de plată revine funcționarului sau persoanei încadrate de la instituția sau organul de stat respectiv și nu debitorului;

nulitatea actelor nelegal taxate;

taxele sunt anticipative, în sensul că ele se datorează și se achită în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor ce urmează a fi efectuate de organe sau instituții de stat.

1.3. Structura veniturilor bugetelor locale

Sursele de venituri ale bugetelor locale se constituie din venituri curente în care se includ veniturile fiscale și veniturile nefiscale, precum și din venituri din capital. Impozitele și taxele locale fac parte din categoria veniturilor fiscale. Impozitele și taxele locale, surse ale bugetului local sunt următoarele:

impozitul pe clădiri și terenuri de la persoane fizice;

taxe asupra mijloacelor de transport deținute de persoane fizice;

impozitul pe veniturile din închirieri, subînchirieri, locații de gestiune și arendări;

impozitul pe veniturile persoanelor fizice nesalariate;

taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat;

impozitul pe clădiri și terenuri de la persoanele juridice;

taxa asupra mijloacelor de transport deținute de persoanele juridice;

impozitul pe spectacole;

taxa de timbru;

impozitul pe venitul agricol;

taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate;

taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor;

taxa hotelieră;

taxe speciale și alte taxe locale.

CAPITOLUL II

VENITURI BUGETARE DIRECTE

2.1. Impozitul pe clădiri

2.1.1. Obiectul impunerii

Impozitul pe clădiri este un impozit anual de tip proporțional, care se datorează pentru clădirile de orice fel, indiferent de destinația avută și de modul de folosire și indiferent de locul unde acestea sunt situate.

Fac excepție de la această regulă, următoarele categorii de clădiri:

clădirile instituțiilor publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri;

clădirile care, potrivit legii, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură și arheologie, inclusiv muzeele și casele memoriale cu excepția spațiilor acestora folosite pentru activități economice sau comerciale;

clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult aparținând cultelor religioase recunoscute de lege;

construcțiile și amenajările funerare din cimitire.

În noțiunea de clădire supusă impozitului se include și dependențele, precum baia, bucătăria, garajul, magazia și altele asemenea, fie că sunt situate în corpul principal de clădire, fie că sunt în afara acestuia, precum și spațiile construite sucestuia, precum și spațiile construite sub formă de chioșcuri, cabane, barăci, magazine și altele similare, inclusiv cele demontabile și indiferent de natura materialelor folosite pentru realizarea acestora.

În regimul impunerii se mai află și clădirile construite fără autorizație de construcție pe terenuri dobândite pe bază de acte sub semnătură privată precum și clădirile folosite pentru policlinici, case de odihnă, creșe, grădinițe de copii, ambulatorii și altele asemenea, dacă acestea nu fac parte din vreuna din categoriile exceptate de la regimul impunerii.

2.1.2. Subiectele plătitoare

Calitatea de debitori ai obligației de plată a impozitului pe clădiri o au subiectele de drept ce au în proprietate clădiri și anume, persoanele fizice, persoanele juridice care reprezintă o mare diversitate.

Pentru clădirile proprietate de stat, impozitul se datorează de cei ce le au în administrare sau folosință, iar în cazul clădirilor ce constituie fondul locativ de stat, calitatea de subiecte plătitoare revine unităților care le administrează.

2.1.3. Cota de impozitare

Calculul impozitului datorat de persoanele fizice. În cazul persoanelor fizice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea cotei de impozitare la valoarea impozabilă a clădirii.

Cota de impozitare este de 0,2% pentru clădirile situate în mediul urban și de 0,1% pentru clădirile din mediul rural.

Suprafața construită desfășurată fețele scărilor și teraselor neacoperite,
a unei clădiri se determină prin însumarea suprafețelor secțiunilor tuturor nivelurilor clădirii, inclusiv ale balcoanelor, logiilor sau ale celor situate la subsol, exceptând suprafețele podurilor care nu sunt utilizate ca locuință și suprafețele scărilor și teraselor neacoperite.

Dacă o persoană fizică are în proprietate două sau mai multe clădiri utilizate ca locuință, care nu sunt închiriate unei alte persoane, impozitul pe clădiri se majorează după cum urmează:

cu 15% pentru prima clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 50% pentru cea de-a doua clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 75% pentru cea de-a treia clădire în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 100% pentru cea de-a patra clădire și următoarele în afara celei de la adresa de domiciliu;

În cazul deținerii a două sau mai multe clădiri în afara celei de la adresa de domiciliu, impozitul majorat se determină în funcție de ordinea în care proprietățile au fost dobândite, așa cum rezultă din documentele ce atestă calitatea de proprietar.

Calculul impozitului datorat de persoanele juridice. În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.

Cota de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,5% și 1 %, inclusiv.

Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.

În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

În cazul unei clădiri care a fost reevaluată conform prevederilor legale în vigoare, valoarea de inventar a clădirii este valoarea înregistrată în contabilitatea proprietarului imediat după reevaluare.

În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al Municipiului București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare.

În cazul unei clădiri ce face obiectul unui contract de leasing financiar se aplică următoarele reguli:

impozitul pe clădire se datorează de proprietar;

valoarea care se ia în considerare la calculul impozitului pe clădiri este valoarea clădirii înregistrată în contractul de leasing financiar.

Impozitul pe clădiri se aplică pentru orice clădire deținută de o persoană juridică aflată în funcțiune, în rezervă sau în conservare, chiar dacă valoarea sa a fost recuperată integral pe calea amortizării.

2.1.4. Termenul de plată

Impozitul pe clădiri se plătește anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipație a impozitului pe clădiri, datorat pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

Pentru clădirile în construcție aparținând persoanelor juridice, impozitul se datorează în momentul dării în folosință a construcției, pe baza procesului verbal de recepție.

2.1.5. Facilități fiscale

Facilitățile fiscale acordate pentru impozitul pe clădiri sunt scutirile de impozit, reducerea, eșalonări de plăți, amânări de plăți, precum și reduceri sau scutiri de majorări de întârziere.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru:

clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile care, potrivit legislației în vigoare, sunt considerate monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile care, prin destinație, constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor religioase recunoscute de lege și părțile lor componente locale, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile instituțiilor de învățământ preuniversitar sau universitar, autorizate provizoriu sau acreditate, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile unităților sanitare de interes național care nu au trecut în patrimoniul autorităților locale;

clădirile aflate în domeniul public al statului și în administrarea Regiei Autonome, Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, cu excepția incintelor care sunt folosite pentru activități economice;

clădirile aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome, Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, atribuite conform legii;

construcțiile și amenajările funerare din cimitire, crematorii;

clădirile sau construcțiile din parcurile industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;

clădirile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;

oricare dintre următoarele construcții speciale:

sonde de țiței, gaze, sare;

platforme de foraj marin;

orice centrală hidroelectrică, centrală termoelectrică, centrală nuclearo-electrică, stație de transformare și de conexiuni, clădire și construcție specială anexă a acesteia, post de transformare, rețea aeriană de transport și distribuție a energiei electrice și stâlpii aferenți acesteia, cablu subteran de transport, instalație electrică de forță;

canalizații și rețele de telecomunicații subterane și aeriene;

căi de rulare, de incintă sau exterioare;

galerii subterane, planuri înclinate subterane și rampe de puțuri, puțuri de mină;

coșuri de fum;

turnuri de răcire;

baraje și construcții accesorii;

diguri, construcții-anexe și cantoane pentru intervenții la apărarea împotriva inundațiilor;

construcții hidrometrice, oceano-grafice, hidro-meteorologice, hidrotehnice, de îmbunătățiri funciare, porturi, canale navigabile cu ecluzele și stațiile de pompare aferente canalelor;

m) poduri, viaducte, apeducte și tuneluri;

rețele și conducte pentru transportul sau distribuția apei, produselor petroliere, gazelor și lichidelor industriale, rețele și conducte de termoficare și rețele de canalizare;

terasamente;

cheiuri;

împrejmuiri;

instalații tehnologice, rezervoare și bazine pentru depozitare;

construcții de natură similară stabilite prin hotărâre a consiliului local. 12.

clădirile restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

clădirile retrocedate potrivit art. 1 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvemului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 501/2002, cu modificările și completările ulterioare;

clădirile restituite potrivit art. 6 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 66/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Construcțiile de natură similară celor de la alin. (1) pct. 11 lit. a)-s), din Codul fiscal, avizate prin hotărâre a consiliilor locale, sunt scutite de impozit pe clădire pe durata existenței construcției, până când intervin alte modificări.

Scutirea de impozit prevăzută la alin. (1) pct. 12-14 din Codul fiscal se aplică pe durata pentru care proprietarul este obligat să mențină afectațiunea de interes public.

Impozitul pe clădiri nu se datorează pentru clădirea unei persoane fizice dacă:

clădirea este o locuință nouă realizată în condițiile Legii locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare; sau

clădirea este realizată pe bază de credite, în conformitate cu Ordonanța Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată și modificată prin Legea nr. 82/1995, cu modificările și completările ulterioare.

Scutirea de impozit prevăzută la alin. (3) din Codul fiscal se aplică pentru o clădire timp de 10 ani de la data dobândirii acesteia, în cazul înstrăinării clădirii, scutirea de impozit nu se aplică noului proprietar al clădirii.

2.2. Impozitul pe teren

2.2.1. Subiecții și obiectul impunerii

Subiecți ai impunerii sunt atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, denumiți de lege contribuabili, care dețin în proprietate terenuri situate în municipii, orașe și comune.

În cazul blocurilor de locuințe, obiect al impozitului pe teren îl constituie suprafața de teren atribuită, potrivit legii, apartamentelor aflate în proprietatea subiecților impunerii.

Nu sunt supuse impozitului pe teren suprafețele de teren aferente curților neocupate de clădiri, de până la 1.000 m2, inclusiv, situate în municipii, orașe și comune, aflate în proprietatea contribuabililor persoane fizice, legea prevăzând în acest caz facilități fiscale sub forma scutirii de impozit. Pentru suprafețele de teren ce depășesc 1.000 m2, se datorează impozit pe venitul agricol.

Nu se aplică impozitul pe teren pentru terenurile pentru care se plătește taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură.

De asemenea, nu formează obiect al impunerii nici următoarele terenurile:

terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;

orice teren al unui cult religios recunoscut de lege și al unei unități locale a acestuia, cu personalitate juridică;

orice teren al unui cimitir, crematoriu;

orice teren al unei instituții de învățământ preuniversitar și universitar, autorizată provizoriu sau acreditată;

orice teren al unei unități sanitare de interes național care nu a trecut în patrimoniul autorităților locale;

orice teren deținut, administrat sau folosit de către o instituție publică, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

orice teren proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a altor instituții publice, aferent unei clădiri al cărui titular este oricare din aceste categorii de proprietari, exceptând suprafețele acestuia folosite pentru activități economice;

orice teren degradat sau poluat, inclus în perimetrul de ameliorare, pentru perioada cât durează ameliorarea acestuia;

terenurile care prin natura lor și nu prin destinația dată sunt improprii pentru agricultură sau silvicultură, orice terenuri ocupate de iazuri, bălți, lacuri de acumulare sau căi navigabile, cele folosite pentru activitățile de apărare împotriva inundațiilor, gospodărirea apelor, hidrometeorologie, cele care contribuie la exploatarea resurselor de apă, cele folosite ca zone de protecție definite în lege, precum și terenurile utilizate pentru exploatările din subsol, încadrate astfel printr-o hotărâre a consiliului local, în măsura în care nu afectează folosirea suprafeței solului;

terenurile legate de sistemele hidrotehnice, terenurile de navigație, terenurile aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile, inclusiv ecluzele și stațiile de pompare aferente acestora, precum și terenurile aferente lucrărilor de îmbunătățiri funciare, pe baza avizului privind categoria de folosință a terenului, emis de oficiul județean de cadastru și publicitate imobiliară;

terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România – S. A., zonele de siguranță a acestora, precum și terenurile din jurul pistelor reprezentând zone de siguranță;

terenurile parcurilor industriale, științifice și tehnologice, potrivit legii;

terenurile trecute în proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale în lipsă de moștenitori legali sau testamentari;

terenurile aferente clădirilor prevăzute la art. 250 alin. (1) pct. 6 și 7 din Codul fiscal, cu excepția celor folosite pentru activități economice;

terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 16 din Legea nr. 10/2001 pe durata pentru care proprietarul este obligat să mențină afectațiunea de interes public;

terenul aferent clădirilor retrocedate potrivit art. 1 alin. (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 pe durata pentru care proprietarul este obligat să mențină afectațiunea de interes public;

terenul aferent clădirilor restituite potrivit art. 6 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/1999 pe durata pentru care proprietarul este obligat să mențină afectațiunea de interes public.

2.2.2. Baza și cota de impozitare

Impozitul este stabilit în sumă fixă, pe metru pătrat de teren, diferențiat, pe categorii de localități, iar în cadrul localităților, pe zone. Încadrarea terenurilor pe zone este atribuția consiliilor locale, în baza unor criterii stabilite de lege și anume: poziția terenurilor față de centrul localităților, caracterul zonei-industrială sau de locuit, apropierea sau depărtarea de căile de comunicație, precum și alte elemente specifice fiecărei localități.

Pentru asigurarea stabilității în cadrul anului fiscal, legea prevede că, pentru orașele care trec în categoria municipiilor sau comunele care trec în categoria orașelor, impozitul pe teren se modifică corespunzător noii încadrări a localității în care sunt situate terenurile, începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a survenit această modificare.

Totuși, dacă contribuabilii dobândesc dreptul de proprietate pentru unele terenuri proprietate de stat pe care le-au deținut anterior în administrare sau folosință, ei datorează impozitul pe teren începând cu data de întâi a lunii în care a survenit această modificare.

2.2.3. Așezarea impunerii

Stabilirea suprafețelor de teren pentru care se datorează impozitul pe teren se face pe baza a două documente și anume: evidențele conduse de către consiliile locale și declarațiile depuse de către contribuabili, alții decât persoanele juridice.

Modul de stabilire, modificare și încasare a acestui impozit este identic cu cel prevăzut pentru impozitul pe clădiri.

2.3. Taxa asupra mijloacelor de transport

Taxa asupra mijloacelor de transport are natura unui impozit direct, instituit ca sursă a bugetelor locale. Totodată, având în vedere obiectul său, aceasta poate fi considerată ca un venit mixt, care este atât un impozit pe avere, cât și o taxă pentru folosirea drumurilor publice sau a apelor.

2.3.1. Subiectele impunerii

Au obligația de a plăti această taxă toți contribuabilii, care dețin mijloace de transport cu tracțiune mecanică sau mijloace de transport pe apă. Așadar, contribuabilii pot fi atât persoane juridice, cum sunt regiile autonome, societățile comerciale cu capital de stat, privat, mixt, ori cu participare străină, unitățile economice ale unor persoane juridice, ale organizațiilor politice și obștești, fundațiilor și altora asemenea, cât și persoanele fizice.

2.3.2. Baza și cota de impozitare

Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește anual în sume fixe, cu anumite particularități, după cum sunt mijloacele de transport, cu tracțiune mecanică sau pe apă.

În cazul mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică, baza de impozitare o reprezintă capacitatea cilindrică a motorului, pentru fiecare 500 cm3 sau fracțiune din 500 cm3. Pentru fiecare 500 cm3, taxa este diferențiată pe feluri de autovehicul.

Dovada capacității cilindrice a motorului, în alte situații decât cele reglementate prin lege, se poate face cu o adeverință eliberată de o societate de profil, specializată, care este abilitată să efectueze servicii tehnice auto, potrivit legii.

Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, diferențiat, în sumă fixă, pentru fiecare categorie de mijloace de transport.

2.3.3. Facilități fiscale

În cazul acestei taxe, facilitățile fiscale prevăzute de lege sunt scutirile. Scutirile de taxă se acordă pentru:

autoturismele, motocicletele cu ataș și triciclurile cu motor care aparțin invalizilor și sunt adaptate invalidității acestora;

bărcile și luntrele folosite de localnicii din Delta Dunării și Insula Mare a Brăilei pentru transport de uz personal;

instituțiile publice, precum și persoanele juridice, care au ca profil de activitate transportul de călători în comun, în interiorul localităților sau chiar în afara localităților, dacă păstrează tarifele stabilite în condițiile transportului în comun;

mijloacele de transport fără tracțiune mecanică.

2.3.4. Termenul de plată

Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește de către organele fiscale teritoriale pe baza cărora contribuabilii își au domiciliul sau sediul, după caz, pe baza declarației de impunere, depusă în condițiile legii.

În cazul schimbării domiciliului sau sediului, contribuabilii au obligația de a declara în termen de 30 de zile, la organul fiscal de la vechiul domiciliu sau sediu, data mutării și noua adresă, în baza acestei declarații, organul cu atribuții de stabilire și încasare a taxei va transmite dosarul impunerii, în termen de 15 zile, organului de la noul sediu sau domiciliu, dând la scădere taxa cu începere de la data de l a lunii în care s-a schimbat sediul sau domiciliul, urmând ca impunerea să se stabilească cu începere de la aceeași dată la noul domiciliu.

Ca regulă, taxa se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite mijloacele de transport.

În cazul înstrăinării sau radierii mijlocului de transport, în timpul anului, din evidențele organelor de poliție sau ale căpităniei portului, după caz, taxa se dă la scădere începând cu data de întâi a lunii în care a apărut una din aceste situații.

Taxa asupra mijlocului de transport se plătește anual, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Pentru plata cu anticipație a taxei auto, datorată pentru întregul an de către persoanele fizice, până la data de 15 martie a anului respectiv, se acordă o bonificație de până la 10%, stabilită prin hotărâre a consiliului local.

În cazul unui mijloc de transport deținut de un nerezident, taxa asupra mijlocului de transport se plătește integral în momentul înregistrării mijlocului de transport la compartimentul de specialitate al autorității de administrație publică locală.

Persoanele fizice sau juridice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport, au obligația de a achita integral taxa datorată, la data luării în evidență de către organele fiscale.

2.4. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și a autorizațiilor

Orice persoană care trebuie să obțină un certificat, aviz sau altă autorizație prevăzută în prezentul capitol trebuie să plătească taxa menționată în acest capitol la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale înainte de a i se elibera certificatul, avizul sau autorizația necesară.

Taxa pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru o zonă rurală este egală cu 50% din taxa stabilită conform art. 267, alin. (1) din Codul fiscal.

Taxa pentru eliberarea unei autorizații de construire pentru o clădire care urmează a fi folosită ca locuință sau anexă la locuință este egală cu 0,5% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcții.

Taxa pentru eliberarea autorizației de foraje sau excavări necesară studiilor geotehnice, ridicărilor topografice, exploatărilor de carieră, balastierelor, sondelor de gaze și petrol, precum și altor exploatări se calculează înmulțind numărul de metri pătrați de teren afectat de foraj sau de excavație cu o valoare stabilită de consiliul local 0 lei și 6 lei inclusiv, pentru fiecare m2 afectat.

Taxa pentru eliberarea autorizației necesare pentru lucrările de organizare de șantier în vederea realizării unei construcții, care nu sunt incluse în altă autorizație de construire, este egală cu 3% din valoarea autorizată a lucrărilor de organizare de șantier.

Taxa pentru eliberarea autorizației de amenajare de tabere de corturi, căsuțe sau rulote ori campinguri este egală cu 2% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcție.

Taxa pentru eliberarea autorizației de construire pentru chioșcuri, tonete, cabine, spații de expunere, situate pe căile și în spațiile publice, precum și pentru amplasarea corpurilor și a panourilor de afișaj, a firmelor și reclamelor este între 0 lei și 6 lei, pentru fiecare m2 de suprafață ocupată de construcție.

Taxa pentru eliberarea autorizației de construire pentru orice altă construcție decât cele prevăzute în alt alineat al prezentului articol este egală cu 1% din valoarea autorizată a lucrărilor de construcție, inclusiv instalațiile aferente.

Taxa pentru eliberarea autorizației de desființare, totală sau parțială, a unei construcții este egală cu 0,1 % din valoarea impozabilă a construcției, stabilită pentru determinarea impozitului pe clădiri. în cazul desființării parțiale a unei construcții, taxa pentru eliberarea autorizației se modifică astfel încât să reflecte porțiunea din construcție care urmează a fi demolată.

Taxa pentru prelungirea unui certificat de urbanism sau a unei autorizații de construire este egală cu 30% din cuantumul taxei pentru eliberarea certificatului sau a autorizației inițiale.

Taxa pentru eliberarea unei autorizații privind lucrările de racorduri și branșamente la rețele publice de apă, canalizare, gaze, termice, energie electrică, telefonie și televiziune prin cablu se stabilește de consiliul local și este între 0 lei și 9 lei inclusiv, pentru fiecare racord.

Taxa pentru avizarea certificatului de urbanism de către comisia de urbanism și amenajarea teritoriului, de către primari sau de structurile de specialitate din cadrul consiliului județean se stabilește de consiliul local între 0 lei și 11 lei.

Taxa pentru eliberarea certificatului de nomenclatură stradală și adresă se stabilește de către consiliile locale între 0 lei și 7 lei inclusiv.

Pentru taxele prevăzute în prezentul articol, stabilite pe baza valorii autorizate a lucrărilor de construcție, se aplică următoarele reguli:

taxa datorată se stabilește pe baza valorii lucrărilor de construcție declarate de persoana care solicită avizul și se plătește înainte de emiterea avizului;

în termen de 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcție, dar nu mai târziu de 15 zile de la data la care expiră autorizația respectivă, persoana care a obținut autorizația trebuie să depună o declarație privind valoarea lucrărilor de construcție la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale;

până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care se depune situația finală privind valoarea lucrărilor de construcții, compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale are obligația de a stabili taxa datorată pe baza valorii reale a lucrărilor de construcție;

până în cea de-a 15-a zi inclusiv, de la data la care compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale a emis valoarea stabilită pentru taxă, trebuie plătită orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizația sau orice sumă care trebuie rambursată de autoritatea administrației publice locale.

În cazul unei autorizații de construire emise pentru o persoană fizică, valoarea reală a lucrărilor de construcție nu poate fi mai mică decât valoarea impozabilă a clădirii stabilită conform art. 251.

Taxa pentru eliberarea autorizațiilor pentru a desfășura o activitate economică și a altor autorizații similare. Taxa pentru eliberarea unei autorizații pentru desfășurarea unei activități economice este stabilită de către consiliul local între 0 lei și 11 lei inclusiv, în mediul rural, și între 0 lei și 57 lei, în mediul urban.

Taxa pentru eliberarea autorizațiilor sanitare de funcționare se stabilește de consiliul local și este între 0 lei și 14 lei inclusiv.

Taxa pentru eliberarea de copii heliografice de pe planuri cadastrale sau de pe alte asemenea planuri, deținute de consiliile locale, se stabilește de către consiliul local și este între 0 lei și 23 lei inclusiv, pentru fiecare m2 sau fracțiune de m2.

Taxa pentru eliberarea certificatelor de producător se stabilește de către consiliile locale și este între 0 lei și 57 lei inclusiv.

Scutiri. Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor nu se datorează pentru:

certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru lăcaș de cult sau construcție anexă;

certificat de urbanism sau autorizație de construire pentru dezvoltarea, modernizarea sau reabilitarea infra structurilor din transporturi care aparțin domeniului public al statului;

certificat de urbanism sau autorizație de construire, pentru lucrările de interes public județean sau local;

certificat de urbanism sau autorizație de construire, dacă beneficiarul construcției este o instituție publică;

autorizație de construire pentru autostrăzile și căile ferate atribuite prin concesionare, conform legii.

2.5. Taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă

Orice persoană, care beneficiază de servicii de reclamă și publicitate în România îh baza unui contract sau a unui alt fel de înțelegere încheiată cu altă persoană, datorează plata taxei prevăzute în prezentul articol, cu excepția serviciilor de reclamă și publicitate realizate prin mijloacele de informare îh masă scrise și audiovizuale.

Publicitatea realizată prin mijloace de informare în masă scrise și audiovizuale, în sensul prezentului articol, corespunde activităților agenților de publicitate potrivit Clasificării activităților din economia națională -CAEN, cu modificările ulterioare, respectiv publicitatea realizată prin ziare și alte tipărituri, precum și prin radio, televiziune și Internet.

Taxa prevăzută în prezentul articol, denumită în continuare taxa pentru servicii de reclamă și publicitate, se plătește la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia persoana prestează serviciile de reclamă și publicitate.

Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se calculează prin aplicarea cotei taxei respective la valoarea serviciilor de reclamă și publicitate.

Cota taxei se stabilește de consiliul local, fiind cuprinsă între 1% și 3%. Valoarea serviciilor de reclamă și publicitate cuprinde orice plată obținută sau care urmează a fi obținută pentru serviciile de reclamă și publicitate, cu excepția taxei pe valoarea adăugată.

Taxa pentru servicii de reclamă și publicitate se varsă la bugetul local, lunar, până la data de 10 a lunii următoare celei în care a intrat în vigoare contractul de prestări de servicii de reclamă și publicitate.

Orice persoană care utilizează un panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate într-un loc public datorează plata taxei anuale prevăzute în prezentul articol către bugetul local al autorității administrației publice locale în raza căreia este amplasat panoul, afișajul sau structura de afișaj respectivă.

Valoarea taxei pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate se calculează anual, prin înmulțirea numărului de metri pătrați sau a fracțiunii de metru pătrat a suprafeței afișajului pentru reclamă sau publicitate cu suma stabilită de consiliul local, astfel:

în cazul unui afișaj situat în locul în care persoana derulează o activitate economică, suma este între 0 lei și 23 lei inclusiv pentru fiecare m2 sau fracțiune de m2;

în cazul oricărui alt panou, afișaj sau structură de afișaj pentru reclamă și publicitate, suma este între 0 lei și 17 lei inclusiv pentru fiecare m2 sau fracțiune de m2.

Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate se recalculează pentru a reflecta numărul de luni sau fracțiunea din lună dintr-un an calendaristic în care se afișează în scop de reclamă și publicitate.

Taxa pentru afișajul în scop de reclamă și publicitate se plătește anual, anticipat sau trimestrial, în patru rate egale, până la datele de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie și 15 noiembrie, inclusiv.

Consiliile locale pot impune persoanelor care datorează taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate să depună o declarație anuală la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale.

Scutiri. Taxa pentru serviciile de reclamă și publicitate și taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate nu se aplică instituțiilor publice, cu excepția cazurilor când acestea fac reclamă unor activități economice.

Taxa prevăzută în prezentul articol, denumită în continuare taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate, nu se aplică unei persoane care închiriază panoul, afișajul sau structura de afișaj unei alte persoane, în acest caz taxa prevăzută la art. 270 Codul fiscal, fiind plătită de această ultimă persoană.

Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate nu se datorează pentru afișele, panourile sau alte mijloace de reclamă și publicitate amplasate în interiorul clădirilor.

Taxa pentru afișaj în scop de reclamă și publicitate nu se aplică pentru panourile de identificare a instalațiilor energetice, marcaje de avertizare sau marcaje de circulație, precum și alte informații de utilitate publică și educaționale.

Nu se datorează taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate pentru afișajul efectuat pe mijloacele de transport care nu sunt destinate, prin construcția lor, realizării de reclamă și publicitate.

2.6. Taxa hotelieră

Consiliul local poate institui o taxă pentru șederea într-o unitate de cazare, într-o localitate asupra căreia consiliul local își exercită autoritatea, dar numai dacă taxa se aplică conform prezentului capitol.

Taxa pentru șederea într-o unitate de cazare, denumită în continuare taxa hotelieră, se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea, o dată cu luarea în evidență a persoanelor cazate.

Unitatea de cazare are obligația de a vărsa taxa colectată în conformitate cu art. 278, alin. (2) din Codul fiscal la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în raza căreia este situată aceasta.

Calculul taxei. Taxa hotelieră se calculează prin aplicarea cotei stabilite la tarifele de cazare practicate de unitățile de cazare.

Cota taxei se stabilește de consiliul local și este cuprinsă între 0,5% și 5%. în cazul unităților de cazare amplasate într-o stațiune turistică, cota taxei poate varia în funcție de clasa cazării în hotel.

Taxa hotelieră se datorează pentru întreaga perioadă de ședere, cu excepția cazului unităților de cazare amplasate într-o stațiune turistică, atunci când taxa se datorează numai pentru o singură noapte, indiferent de perioada reală de cazare.

Scutiri. Taxa hotelieră nu se aplică pentru:

persoanele fizice în vârstă de până la 18 ani inclusiv;

persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat ori persoanele invalide de gradul I sau II;

pensionarii sau studenții;

persoanele fizice aflate pe durata satisfacerii stagiului militar, veteranii de război;

văduvele de război sau văduvele veteranilor de război care nu s-au recăsătorit;

persoanele fizice prevăzute la art. 1 al Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare;

soțul sau soția uneia dintre persoanele fizice menționate la lit. b)-g), care este cazat/cazată împreună cu o persoană menționată la lit. b)-g).

Plata taxei. Unitățile de cazare au obligația de a vărsa taxa hotelieră la bugetul local, lunar, până la data de 10, inclusiv, a lunii următoare celei în care s-a colectat taxa hotelieră de la persoanele care au plătit cazarea.

Unitățile de cazare au obligația de a depune lunar o declarație la compartimentul de specialitate al autorității administrației publice locale, până la data stabilită pentru fiecare plată a taxei hoteliere, inclusiv. Formatul declarației se precizează în normele elaborate în comun de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor.

2.7. Taxe speciale

Pentru funcționarea unor servicii publice locale create în interesul persoanelor fizice și juridice, consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale.

Domeniile în care consiliile locale, județene și Consiliul General al Municipiului București, după caz, pot adopta taxe speciale pentru serviciile publice locale, precum și cuantumul acestora se stabilesc în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 45/2003 privind finanțele publice locale.

2.8. Alte taxe speciale

2.8.1. Taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice

Taxele pentru folosirea locurilor publice se stabilesc de consiliile locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și sectoarelor municipiului București, după caz, în cadrul limitelor menționate, iar ocuparea locurilor publice se face numai cu aprobarea acestor organe și cu plata anticipată a taxelor datorate.

Taxele nu se datorează în cazul ocupării trotuarului din fața locuinței sau a sediului, pentru reparația clădirii sau aprovizionării cu combustibil sau alte materiale necesare gospodăririlor sau societăților comerciale pe o perioadă de timp de maximum 48 de ore inclusiv.

De asemenea, taxele pentru folosirea locurilor publice nu se datorează în cazul în care se plătesc chirii și pot fi majorate cu până la 30% de către consiliile locale, în funcție de asigurarea cu apă curentă pentru spălarea produselor, iluminat, spații acoperite, suprafețe asfaltate, precum și de gradul de amenajare și dotare a pieselor.

Controlul privind evidența și încasarea taxelor pentru folosirea locurilor publice se efectuează de organele fiscale, cel puțin o dată pe semestru.

2.8.2. Taxe pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice, de arhitectură și arheologie

Reglementate în cuantum diferențiat în funcție de valoarea artistică, istorică și arhitecturală a muzeelor, caselor memoriale și monumentelor vizate, aceste taxe se percep reduse la jumătate pentru elevi, studenți și militari vizitatori.

Nu se percep aceste taxe de la cei care vizitează muzeele, casele memoriale, monumentele în ziua națională a statului nostru. Legea privind impozitele și taxele locale mai prevede competența consiliilor locale de a institui și alte taxe locale pentru servicii publice de întreținere a rețelei de alimentare cu apă a locațiilor de colectare a deșeurilor menajere, de utilizare a băilor publice, pentru cântăritul produselor cu condiția ca din aceste taxe să poată fi cel puțin acoperite cheltuielile de organizare și funcționare a respectivelor servicii.

Taxele prevăzute de art. 283/2006 alin. 1 din Codul fiscal se calculează și se plătește în conformitate cu procedurile aprobate de autoritățile deliberative interesate.

CAPITOLUL III

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ DIN DOMENIUL FISCAL

3.1. Răspunderea juridică-parte integrantă a răspunderii sociale

Viața socială se desfășoară în mod organizat în baza unor norme sau reguli sociale necesare bunului mers al activității umane în orice domeniu. Aceste norme stabilesc o anumită conduită, pe care subiecții relațiilor sociale trebuie să o respecte în raporturile dintre ei. încălcarea regulilor prestabilite printr-o conduită necorespunzătoare antrenează răspunderea socială a celui vinovat, obligându-1 să suporte cele mai diferite consecințe ale faptei sale.

„Răspunderea socială se referă la comportamentul pe care îl aleg membrii societății din multiplele variante posibile în cadrul determinismului social, raportat la interesele generale ale societății și cerințele obiective ale dezvoltării sociale”.

Acest comportament, în funcție de respectarea sau nerespectarea normelor sociale, constituie temeiul antrenării unor reacții, a unor consecințe, pe plan social. Răspunderea socială presupune o atitudine conștientă, activă, concretizată într-un comportament ce corespunde în cel mai înalt grad cerințelor, necesităților sociale obiective, atitudine ce rezultă dintr-o hotărâre, act de conștiință și voință a individului.

Atitudinile oamenilor au loc în cadrul unui determinism complex. Acest determinism este încă relativ întrucât operează într-un cadru limitat, existând numeroase posibilități de acțiune lăsate la alegerea individului. „Alegerea liberă și conștientă a uneia din variantele posibile ale comportării stă la baza răspunderii individului”.

Comportamentul persoanei este supus în mod permanent unor aprecieri și reacții din partea societății organizate. Această apreciere, deși pare spontană și se manifestă în fiecare caz în parte, este instituționalizată cu ajutorul normelor sociale chemate să modeleze comportamentul individului, dirijând activitatea lui în direcția dorită de societate.

„Răspunderea socială implică sancționarea socială a atitudinii alese de individ, în cazul unei neconcordanțe intre conduita lui și normele sociale instituite”.

În funcție de natura politică, morală, juridică, religioasă etc. a normelor încălcate, și răspunderea antrenată va avea un caracter corelativ, respectiv politică, juridică, religioasă, având drept consecință aplicarea unor sancțiuni corespunzătoare normelor încălcate, sancțiuni care, în anumite condiții, pot avea un rol important în restabilirea echilibrului social.

„Răspunderea juridică este o formă și o parte integrantă a răspunderii sociale al cărei specific constă în faptul că, derivând din încălcarea unei reguli de drept, ea incumbă obligativitatea suportării unei constrângeri de stat a cărei intervenție are ca unic temei abaterea de la norma juridică”, normă ce exprimă întotdeauna interesele sociale fundamentale prin intermediul voinței generale care dă viață regulii astfel consacrate.

Dacă majoritatea membrilor societății înțeleg că respectarea ordinii de drept sociale este obligația primordială a tuturor, respectarea normelor juridice având caracterul unei conduite liber consimțite, bazându-se pe concordanța existentă în majoritatea cazurilor intre interesele generale promovate de lege și cele individuale, totuși, uneori, în temeiul unor motivații dintre cele mai diferite, subiectele de drept încalcă legea, făcând astfel necesară intervenția sancțiunii juridice, adică exercitarea constrângerii „de stat „deoarece ideea de sancțiune o personifică pe aceea de constrângere”.

Răspunderea juridică este strâns legată de activitatea unor organe de stat. Stabilirea concretă a răspunderii juridice are la bază nu numai o apreciere socială ci și o constatare oficială făcută de organele de stat investite. Stabilirea răspunderii juridice face posibilă individualizarea și sancționarea oricărei încălcări a dreptului.

Sancțiunea juridică, având un caracter mai grav decât celelalte sancțiuni (politice, morale etc.) este mai promptă și mai eficace, realizarea ei fiind inevitabilă si obligatorie.

Cu toate că răspunderea juridică prezintă o serie de particularități specifice care-i configurează un loc de sine stătător, totuși în raport cu celelalte forme ale răspunderii sociale, ea se găsește într-o permanentă interdependență și influențare reciprocă cu acestea.

3.2. Funcțiile răspunderii juridice

Executarea constrângerii de stat are la noi un caracter derivat, deoarece respectarea ordinii de drept este asigurată prin metoda convingerii.

Sancțiunile juridice aplicabile în cazul nerespectării normelor de drept îndeplinesc două funcții: una coercitivă și alta educativă-preventivă.

Funcția educativă se realizează prin influența pe care o exercită asupra conștiinței oamenilor dreptul, în general, ca instrument de ordonare a desfășurării raporturilor sociale.

Conștiința că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu rămâne nesancționată, ci atrage după sine obligația de dezdăunare, este de natură a îndeplini o funcție educativă și deci o funcție socială de prevenire a producerii unor asemenea fapte.

Exercitarea constrângerii – efect intrinsec al realizării răspunderii juridice nu este un scop în sine, deoarece aplicarea sancțiunilor juridice are ca finalitate nu numai constrângerea celui vinovat de încălcarea ordinii de drept să se conformeze normelor juridice, ci urmărește, înainte de toate, o finalitate educativă și anume cultivarea sentimentului de respect al disciplinei și ordinii sociale, realizându-se astfel, prin combinarea celor două funcții, o eficiență deosebită în ceea ce privește înțelegerea și aplicarea dreptului.

3.3. Condițiile răspunderii juridice

Aceste condiții reprezintă ansamblul factorilor esențiali ce se cer a fi reuniți, atât sub aspectul faptei ilicite cât și al autorului ei, în vederea creării cadrului necesar obligării celui vinovat la suportarea consecințelor conduitei sale. Ele constau în:

conduita sau fapta ilicită;

rezultatul sau efectul social-juridic produs de aceasta;

legătura de cauzalitate între faptă și rezultat;

existența autorului încălcării și vinovăția acestuia;

lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sale sau să înlăture răspunderea juridică.

3.4. Formele răspunderii juridice

Răspunderea juridică, privită ca instituție, are o existență particulară în cadrul diferitelor ramuri ale sistemului de drept, prezentându-se sub diverse forme. Cunoașterea acestor forme și stabilirea unor criterii juste pentru delimitarea lor are importanță, atât sub aspect teoretic, cât mai ales din punct de vedere practic, pentru corecta definire a naturii juridice care le este proprie.

Normele juridice prin care sunt reglementate formele răspunderii, stabilesc și determină trăsăturile definitorii ale acestora, ansamblul condițiilor și procedeelor juridice prin intermediul cărora fiecare formă juridică, este capabilă să asigure, într-un mod ce-i este specific, constrângerea de stat față de acele persoane care prin conduita lor ilicită încalcă ordinea de drept.

În prezentarea formelor de manifestare a răspunderii juridice, am ales, ca principiu de clasificare ce interesează problema răspunderii juridice în dreptul fiscal, criteriul particularităților definitorii ale conduitei ilicite din punct de vedere al normei juridice încălcate, care oferă posibilitatea să distingem formele concrete ale răspunderii juridice.

3.4.1. Răspunderea penală

Răspunderea penală poate fi angajată numai prin fapte ilicite, declarate de lege ca infracțiuni, adică acea categorie de fapte cu un pericol social superior oricăror altor fapte din sfera ilicitului juridic.

Temeiul obiectiv al răspunderii penale este conduita ilicită, caracterizată și definită prin lege ca infracțiune, în consecință, satisfacerea intereselor victimei prejudiciate prin fapta infracțională nu absolvă pe infractor de pedeapsa prevăzută de lege, întrucât sancțiunea penală constituie o măsură de apărare socială împotriva celor ce săvârșesc fapte antisociale, având ca obiectiv fundamental prevenția generală și specială.

Pentru intervenția răspunderii penale este suficient să se producă o încălcare a dreptului obiectiv, în condițiile în care legea stabilește consecințe penale pentru asemenea încălcări, nefiind necesar ca prin fapta infracțională să se violeze concomitent și un drept subiectiv.

Răspunderea penală se întemeiază întotdeauna pe culpabilitatea autorului faptei ilicite, deci este subiectivă, limitându-se la fapta efectiv comisă de persoana în cauză.

3.4.2. Răspunderea patrimonială

Ea pune față în față partea prejudiciată de un fapt ilicit păgubitor cu cel ce a cauzat acest fapt, având ca finalitate satisfacerea intereselor patrimoniale ale celui prejudiciat prin fapta ilicită.

Sancțiunea civilă aplicabilă celui ce a săvârșit fapta ilicită păgubitoare, care poate fi atât persoană fizică cât și persoană juridică, se prezintă ca o obligație la reparațiune și are menirea să satisfacă interesele personale ale celui prejudiciat.

Răspunderea civilă, mai ales cea delictuală, intervine, de regulă, numai când fapta ilicită constituie atât o încălcare a dreptului obiectiv, cât și a unor drepturi subiective; ea are caracter patrimonial.

3.4.3. Răspunderea materială a angajaților

Este mijlocul juridic prin care se asigură recuperarea pagubelor suferite de cei ce angajează, din vina salariaților lor. La stabilirea răspunderii materiale, se are în vedere numai paguba efectiv suferită de cel ce angajează (dammum emergens) nu și folosul nerealizat (lucrum cessans).

Răspunderea materială a salariaților nu comportă o prezumție de culpă în sarcina persoanei încadrate, dovada vinovăției angajatului revenind celui ce angajează.

Prin contractul de muncă nu se poate stipula nici o clauză care ar mări sau micșora răspunderea peste sau sub limitele prevăzute de lege.

Solidaritatea este incompatibilă cu această formă a răspunderii, în toate cazurile, în afară de situația când paguba este produsă prin infracțiune, iar repararea pagubei se face în echivalent bănesc, salariatul neputând fi obligat la reparațiunea în natură.

3.4.4. Răspunderea disciplinară

Această formă de răspundere intervine numai în raporturile dintre angajat și cel ce angajează, atunci când angajatul încalcă în mod repetat obligațiile sale de serviciu. Pentru intervenția ei nu este necesară producerea unui prejudiciu material, ca rezultat direct sau indirect al abaterii disciplinare săvârșite de angajat, ci este suficient ca abaterea să se fi produs, ca faptă concretă.

Răspunderea disciplinară poate interveni numai pentru fapte ce contravin disciplinei muncii, săvârșite de angajați în perioada de la încheierea contractului de muncă și până la desfacerea acestuia.

Unele din formele răspunderii juridice prezentate mai sus le vom regăsi și cu privire la executarea bugetului de stat: realizarea veniturilor bugetare și efectuarea cheltuielilor bugetare.

Desigur, modalitățile de manifestare a răspunderii juridice în acest domeniu față de care societatea prezintă un interes deosebit, având în vedere că sunt relații de formare, repartizare și utilizare a bunului public, vor avea aspecte specifice, determinate de particularitățile acestor relații social-economice.

Însă forma răspunderii juridice cel mai des întâlnită în materie fiscală este răspunderea administrativă.

3.4.5. Răspunderea administrativă

Pentru a pune în evidența importanța, caracteristicile și modul în care acționează răspunderea administrativă în dreptul financiar, am considerat că e necesară o analiză mai amănunțită a acestei forme a răspunderii juridice.

În consecință începem prin a o defini: răspunderea administrativă este acea formă a răspunderii juridice care intervine ca urmare a încălcării normelor și dreptului administrativ.

Așa cum am mai arătat, prin intermediul răspunderii se urmărește atât stabilirea ordinii normative, sistându-se pe calea constrângerii acțiunea contrară acesteia, cât și concretizarea unei reacții negative a autorităților sociale asupra autorului faptei respective, punându-l pe acesta în situația de a conștientiza semnificația negativă a faptei sale și necesitatea unei conduite conforme normelor sociale, în viitor.

Răspunderea, în consecință, intervine direct prin mecanismul constrângerii sociale, dar nu se identifică cu acesta, pentru că răspunderea are ca finalitate atât autoreglarea sistemului social, cât și condamnarea faptei dereglatoare, pe când constrângerea vizează numai funcția de autoreglare a sistemului social.

În acest sens, este de arătat că anumite măsuri de constrângere administrativă sau, cum au mai fost numite ele, de „poliție administrativă”, intervin tocmai pentru a preveni săvârșirea unor fapte antisociale, ca măsuri de siguranță, iar altele pentru protecția drepturilor și valorilor prevăzute de lege.

În concluzie, arătăm că orice măsură cu caracter sancționar dispusă de un organ al administrației publice este, implicit, și o formă de manifestare a constrângerii administrative, dar nu orice „sancțiune de drept administrativ”, adică orice măsură de poliție administrativă, este o formă de concretizare a răspunderii specifice dreptului administrativ.

În lumina celor de mai sus, „vom defini constrângerea administrativă ca fiind ansamblul măsurilor luate de autoritățile administrației publice, în baza legii, cu folosirea puterii de stat și dacă este cazul împotriva voinței unor subiecte de drept, pentru a sancționa încălcarea normelor de drept administrativ, a preveni săvârșirea unor fapte antisociale și a apăra drepturile cetățenilor sau, după caz, pentru a asigura executarea actelor autorităților judecătorești”.

Clasificarea măsurilor de constrângere administrativă din punctul de vedere al regimului juridic aplicabil, ne oferă posibilitatea de a distinge:

măsuri care se aplică într-un regim juridic administrativ;

măsuri ce se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ și al altor ramuri de drept), în acest sens, putem arăta că toate măsurile de constrângere administrativă care intervin în domeniul vamal intră atât sub incidența dreptului administrativ, cât și a dreptului financiar, regimul administrativ având însă rolul de „regim conducător”, determinând, sub acest aspect, elementul caracteristic al regimului vamal și nu numai.

Pentru determinarea formelor răspunderii în dreptul administrativ, trebuie arătat mai întâi că teza tradițională, după care răspunderea administrativă este una și aceeași cu răspunderea contravențională, iar celelalte măsuri de constrângere administrativă, altele decât sancțiunile contravenționale, conturează sfera executării silite, își are originea în înțelegerea simplistă a raportului dintre ramurile de drept și formele răspunderii juridice, respectiv dintre răspunderea juridică și sancțiunea juridică.

Și în problema ilicitului administrativ s-au expus păreri potrivit cărora acesta se manifestă în mai multe forme, în cadrul acestei orientări se susține că, în realitate putem vorbi despre trei categorii mari de ilicit administrativ:

ilicitul administrativ propriu-zis;

ilicitul contravențional;

ilicitul cauzator de prejudicii materiale și morale.

Corespunzător acestora, putem vorbi despre trei categorii de regimuri juridice. Astfel, în dreptul administrativ avem pe de o parte două forme de răspundere caracterizate printr-o sancțiune represivă – răspunderea administrativă tipică (propriu-zisă, având ca fundament obiectiv încălcarea de către un subiect de drept a unei discipline administrative, de aceea ea fiind numită și „răspundere administrativ-disciplinară”) și răspunderea contravențională – și pe de altă parte o formă de răspundere caracterizată printr-o sancțiune reparatorie – răspunderea organelor administrației publice pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale sau, altfel spus, răspunderea administrativ-patrimonială.

Răspunderea contravențională este o formă atipică a răspunderii administrative, contravenția fiind forma cea mai gravă de manifestare a ilicitului administrativ. Folosirea uneori a expresiei „răspunderea administrativă" ca fiind sinonimă cu „răspunderea contravențională” este total neadecvată, deoarece „sancțiunile contravenționale nu se aplică numai de către organele administrației de stat, ci și de cele judecătorești sau cele obștești și atunci termenul de sancțiune administrativă nu mai are semnificația corespunzătoare”.

Prin prisma obiectului cercetării noastre, considerăm că este necesar să ne aplecăm mai mult în studiul nostru asupra răspunderii administrativ-disciplinare și răspunderii contravenționale.

Răspunderea administrativ-disciplinară. Răspunderea administrativ-disciplinară este o situație juridică, care constă în complexul de drepturi și obligații conexe, conținut al raporturilor juridice sancționatorii, stabilite, de regulă, între un organ al administrației publice, sau, după caz, un funcționar public și autorul unei abateri administrative (organ de stat, funcționar public, structură nestatală, persoană fizică), ce nu este contravenționalizată.

Temeiul obiectiv al acestei forme de răspundere îl reprezintă, după cum rezultă din cele de mai sus, abaterile administrative care, conform legii, nu pot fi considerate contravenții sau alte fapte mai grave.

Aceste abateri trebuie săvârșite cu vinovăție, de unde rezultă că răspunderea se întemeiază pe culpă, culpă ce urmează a fi dovedită de organul de stat competent a trage la răspundere.

Aptitudinea autorului abaterii administrative de a figura în raporturile juridice pe care răspunderea administrativ-disciplinară le presupune se bazează pe capacitatea acestuia de drept administrativ.

Sancțiunile administrativ-disciplinare sunt dintre cele mai diferite, denumirea acestora, ca și regimul lor juridic fiind relativ diversificate, după cum ele se referă la autorități publice, la funcționari publici, la agenți economici sau la persoane fizice ce nu dețin funcții publice. Una din sancțiunile administrative pecuniare, ce intervine în domeniul fiscal, o reprezintă majorările de întârziere pentru neplata la termen a impozitelor și taxelor, fapte ce sunt considerate abateri administrativ-disciplinare.

Majorările de întârziere se aplică în temeiul dispozițiilor Legii finanțelor publice, care prevăd că „nerespectarea termenelor de plată a sumelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale atrage obligația calculării si încasării majorărilor de întârziere prevăzute de lege”.

Din această dispoziție rezultă că aplicarea majorărilor de întârziere este imperativă, intervenind independent de orice altă acțiune coercitivă a statului întreprinsă pentru respectarea normelor privind veniturile bugetare.

Majorările de întârziere datorate pentru neplata la termenele stabilite prin actele normative în vigoare a impozitelor, taxelor și a altor venituri cuvenite bugetului statului sau bugetelor locale, precum și a primelor de asigurare prin efectul legii se stabilesc la 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, calculul majorărilor făcându-se din ziua imediat următoare celei în care expiră termenul legal de plată și până în ziua plății, inclusiv.

Din cele de mai sus rezultă că majorarea de întârziere constă în obligarea debitorului la plata unei sume de bani, calculată în funcție de valoarea debitului datorat și a timpului scurs de la momentul când acesta trebuia achitat.

Funcțiile preventiv-educativă, sancționatorie și de despăgubire parțială aparținând majorărilor de întârziere conduc la constatarea existenței asemănărilor dintre aceste sancțiuni și amenzile ce intervin în cazul săvârșirii contravențiilor, asemănare care însă nu poate determina pierderea identității proprii fiecăreia dintre aceste sancțiuni.

În ceea ce privește natura juridică a majorărilor de întârziere, aceasta a fost apreciată diferit în literatura noastră de specialitate.

Într-o primă opinie, s-a susținut că „majorarea este o sancțiune pentru neplata la termen”, dar și o „despăgubire a statului pentru încasarea cu întârziere a drepturilor sale”.

Conform unei alte opinii, majorarea de întârziere a impozitelor și taxelor neachitate în termenele legale este atât „sancțiune” cât și „dobândă percepută pentru că venitul bugetar a fost reținut și utilizat de debitor, începând cu termenul de plată când se datora bugetului.

Într-o a treia opinie, se consideră că majorarea de întârziere este o sancțiune bănească fiscală, element considerat ca fiind decisiv pentru natura ei juridică.

În ceea ce ne privește, considerăm că majorările de întârziere sunt sancțiuni de drept financiar, fără însă ca această calificare să le schimbe esența de sancțiune administrativă.

3.4.6. Răspunderea contravențională

Legea 32/1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, legea cadru în acest domeniu, în art. l definește contravenția ca fiind „fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor arătate în legea de față”, definiție din care rezultă și caracteristicile contravenționale:

faptă săvârșită cu vinovăție;

faptă cu pericol social mai mic decât infracțiunea;

faptă sancționată prin lege și alte acte normative.

Contravențiile sunt reglementate prin două categorii de norme. In prima categorie intră normele cu caracter general și de principiu cuprinse în legea cadru, iar din a doua categorie fac parte normele speciale, referitoare la fapte contravenționale concrete dintr-un domeniu sau sector de activitate, spre exemplu reglementările din domeniul fiscal.

Subiectele răspunderii contravenționale pot fi persoanele fizice ce au împlinit vârsta de 14 ani și, conform noilor orientări cuprinse în normele contravenționale, persoane juridice.

Analizând legislația mai noua în domeniu, se poate spune că legiuitorul a simțit nevoia de a stabili sancțiuni pentru persoana juridică în mod uzual, nu ca o derogare de la principiul sancționării persoanei fizice. Mai mult, unele contravenții vizează în mod direct persoana juridică, de regulă, în acest sens agent economic, în acest sens, H.G. 349/199228 privind înregistrarea fiscală a agenților economici plătitori de impozite și taxe prevede în art. l că: „agenții economici, persoane fizice sau juridice, (…) sunt obligați să întocmească și să depună organului fiscal … , iar în art. 5 se arată că „nedepunerea în termen a declarației de înregistrare” constituie contravenție.

În cazul săvârșirii actelor contravenționale, se aplică o categorie a sancțiunilor juridice numite sancțiuni contravenționale, acestea constând în: avertisment, amendă contravențională, confiscarea administrativă, ca și măsuri de bază, la care se adaugă și alte sancțiuni administrative stabilite prin alte acte normative, spre exemplu închisoarea administrativă.

În domeniul fiscal, cea mai des întâlnită sancțiune ce intervine în cazul săvârșirii unei contravenții este aceea a amenzii.

Amenda este o sancțiune care constă în obligarea celui vinovat de neexecutarea datoriilor față de bugetul public național, la plata unei sume de bani.

Amenda are 3 funcții, realizarea acestora fiind influențată în primul rând de modalitatea de percepere a amenzii. Funcțiile amenzii sunt:

preventiv-educativă;

sancționatorie;

de despăgubire parțială.

Amenda are caracter administrativ și se face venit la bugetul de stat. în legătură cu caracterul administrativ al amenzii, consacrat de Legea nr. 32/1968, considerăm că este interesant să prezentăm aici și conținutul art.138 din Codul de procedură fiscală din l aprilie 1942, care prevedea, în aliniatul l, că „amenzile fiscale au caracter civil”.

În susținerea aplicării acestui principiu, consacrat și de legislația franceză în domeniu, Paul Roubier arată că legile care privesc regimul amenzilor fiscale nu pot fi tratate ca legile penale, deci nu se poate aplica legea mai ușoară, în cadrul unei schimbări de legislații între momentul „infracțiuni” și judecată, pentru că „amenda fiscală se consideră, în principiu, mai mult o reparațiune civilă decât o amendă, fiindcă se poate admite că fiscul are un drept câștigat, chiar din ziua infracțiunii”.

Referitor la folosirea noțiunii de „infracțiune”, trebuie arătat că art. 81 al aceluiași Cod prevedea că „Abaterile de la dispozițiunile legilor cu caracter fiscal se constată și se sancționează prin procese verbale de infracțiune fiscală".

„Abaterea fiscală nu se prezintă niciodată sub cele trei aspecte, de crimă, delict și contravenție, ca în abaterile de la legile penale propriu-zise. În materie fiscală, abaterile cele mai frecvente consistă în contravenție”.

Dacă aceeași persoană a săvârșit mai multe contravenții sancționate cu amendă, sancțiunea se aplică pentru fiecare contravenție în parte. Când contravențiile au fost constatate prin același proces verbal, amenzile totale, nu pot depăși dublul maximului prevăzut prin actul normativ pentru contravenția cea mai gravă.

În cazul în care la săvârșirea unei contravenții au luat parte mai multe persoane, sancțiunea se aplică fiecărui participant separat.

Fapta prevăzută de lege sau de alt act normativ ca fiind contravenție se sancționează chiar dacă e săvârșită din culpă.

Aplicarea sancțiunii amenzii se prescrie în termen de trei luni de la data săvârșirii faptei, în cazul contravențiilor la normele privind impozitele, taxele, primele de asigurare prin efectul legii și disciplina financiară, aplicarea sancțiunii se prescrie în termen de un an de la data săvârșirii faptei.

Executarea sancțiunii se prescrie, dacă procesul verbal de constatare a contravenției sau înștiințarea de plată a amenzii nu au fost comunicate celui sancționat în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

Executarea sancțiunii se prescrie în termen de un an. Împotriva procesului verbal de constatare a contravenției se poate face plângere în termen de 15 zile de la data comunicării acestuia și plângerea va fi soluționată de judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvârșită contravenția.

CONCLUZII

Veniturile bugetare, fac parte din categoria resurselor financiare publice și „reprezintă obligații bănești cuvenite bugetului public”, stabilite în mod unilateral prin legislația fiecărui stat, în sarcina persoanelor fizice și juridice care realizează venituri sau dețin bunuri supuse impozitării, potrivit legii.

Sursele de venituri ale bugetelor locale se constituie din venituri curente în care se includ veniturile fiscale și veniturile nefiscale, precum și din venituri din capital. Impozitele și taxele locale fac parte din categoria veniturilor fiscale.

Astfel, impozitul reprezintă o contribuție bănească obligatorie și cu titlul nerambursabil, datorată, conform legii, bugetului de stat de către persoanele fizice și persoanele juridice pentru veniturile pe care le obțin sau bunurile pe care le posedă.

Taxele (de timbru, de înregistrare, de arbitrare, de metrologie, consulare, de spitalizare etc.) reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de venituri de la bugetul de stat.

Taxele sunt reglementate ca obligații bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice reprezentând plata neechivalentă a unor servicii, după principiul recompensei speciale. Cu alte cuvinte, taxele sunt încasate de la persoanele care solicită o anumită activitate din partea unor instituții de stat sau beneficiază de servicii publice altele decât cele cu caracter productiv.

Constituția prevede constituirea bugetelor locale aflate la dispoziția consiliilor locale și județene, bugete a căror sursă de constituire o reprezintă și impozitele și taxele locale. De fapt, impozitele și taxele locale reprezintă, în ansamblul veniturilor bugetelor locale, locul cel mai important.

Consiliilor locale și județene le revine sarcina de a organiza și executa lucrările edilitare și de gospodărire comunală, de a dezvolta rețeaua de învățământ sănătate, cultură și artă de a crește gradul de urbanizare a orașelor și municipiilor, sarcini care nu pot fi îndeplinite în lipsa unor fonduri bănești care să fie gestionate de aceste autorități publice locale.

BIBLIOGRAFIE

Vasile Ciuvăț, Drept financiar, vol. II, Editura Universitaria, Craiova, 2001;

Dan Drosu Șaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Editura All Beck, București, 2001;

Bălan Emil, Drept financiar, Editura Juridică, București, 1999;

Condor Ioan, Drept financiar, Editura R.A. Monitorul Oficial, București, 1996;

Condor Ioan, Impozitele, taxele și contribuțiile datorate de persoanele juridice, Editura Tribuna Economică, București, 1998;

Gliga Ioan, Dreptul finanțelor publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1992;

Dan Drosu Șaguna, Drept financiar și fiscal, Editura Oscar Print, București, 1997;

Stancu Radu, Drept financiar public, Editura Fundația României de mâine, București, 1998;

Bistriceanu Gheorghe, Lexicon de finanțe-credit, contabilitate și informatică financiar-contabilă, E.D.P. București, 1981.

CUPRINS