Veniturile Bugetare In Romania
VENITURILE BUGETARE ÎN ROMÂNIA
ÎN PERIOADA 2010-2013
CUPRINS
INTRODUCERE – Importanța veniturilor bugetare la nivelul economiei României
CAPITOLUL I – SISTEMUL BUGETAR AL ROMÂNIEI
1.1 Constituirea și trăsăturile procesului bugetar
1.2 Elaborarea bugetului public
1.3 Conținutul, rolul și funcțiile procesului bugetar
1.4. Principii și metode de fundamentare a veniturilor în cadrul bugetului național
CAPITOLUL II – RESURSELE FINANCIARE PUBLICE LA NIVELUL ROMÂNIEI
2.1 Principalele venituri ale bugetului național
2.2 Venituri proprii ale bugetului național
2.3 Sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat
2.4 Împrumuturi
CAPITOLUL III – ANALIZA VENITURILOR BUGETARE ÎN CADRUL ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 2010-2013
3.1 Fundamentarea veniturilor la nivelul bugetului național în perioada 2010-2013
3.2. Perceperea efectivă a impozitelor, taxelor și fondurilor nerambursabile
3.3. Analiza execuției veniturilor din bugetul de stat în perioada 2010-2013
CAPITOLUL IV CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Bibliografie
INTRODUCERE – Importanța veniturilor bugetare la nivelul economiei României
Lucrarea de licență "Analiza veniturilor bugetare în perioada 2010-2013" prezintă atât aspecte teoretice, cât și practice în legatură cu bugetul de stat al României, sursele de venit ale acestuia, dar și execuția efectivă în perioada 2010-2013, cu scopul de a determina eficiența și rigurozitatea acesteia, și a identifica direcția în vederea obținerii unor performanțe economice durabile.
Importanța acestei lucrări este majoră deoarece printr-o analiză asupra procesului bugetar se dezbat subiecte financiare, macroeconomice, sociale, ce contribuie decisiv la funcționarea concretă a statului. La nivel economic veniturile bugetare constituie un absolut necesar fără de care o țară nu ar putea exista.
Lucrarea este structurată în patru capitole majore ce ilustrează descrierea, rularea și concluziile acestui fenomen economic.
În primul capitol este prezentat un istoric al sistemului bugetar românesc, modul în care este elaborat, conținutul dar și principiile ce ajută la desfășurarea cât mai corectă a întreg procesului bugetar.
În al doilea capitol sunt descrise principalele resurse financiare ale statului român, fiind prezentate elaborat impozitele, taxele dar și împrumuturile ce ii pemit României să fie recunoscută ca un stat modern, membru în Uniunea Europeană și în Alianța Nord Atlantică.
Al treilea capitol prezintă o analiză a veniturilor bugetului de stat în perioada 2010-2013. Astfel, este ilustrat detaliat modul în care Guvernul previzionează bugetele pe anii următori folosind metode specifice de fundamentare, perceperea efectivă a taxelor, impozitelor și a fondurilor nerambursabile, dar și o analiză amănunțită a execuției bugetare în perioada 2010-2013.
Ultima parte a lucrării concluzionează modul în care au fost obținute veniturile, dar și avantajele și dezavantajele, precum și o serie de propuneri pentru a crește veniturile bugetare.
Am ales această temă deoarece am găsit captivant modul în care un stat reușește să își colecteze resursele financiare pentru a susține o economie întreagă. De asemenea, am dorit să aflu dacă țara noastră este eficientă în atragerea și gestionarea fondurilor și să descriu în această lucrare modurile pe care le cred a fi cele mai bune în optimizarea procesului bugetar. Perioada aleasă, 2010-2013, reprezintă un interval ce a survenit la scurt timp după apariția crizei economice, plină de evenimente sociale și politice ce și-au lăsat adânc amprenta asupra fiscalității și economiei țării, dar și un interval foarte recent cu date concrete ce ne poate ajuta să găsim soluții pentru un posibil viitor prosper al țării.
CAPITOLUL I – SISTEMUL BUGETAR AL ROMÂNIEI
CONSTITUIREA ȘI TRĂSĂTURILE PROCESULUI BUGETAR
Scurt istoric al Bugetului de stat din România
Originea termenului "buget" provine din franceza veche, unde cuvântul "bougette", pungă cu bani, a fost preluat și dus mai departe de țările anglo-saxone în toată lumea având semnificația din zilele de astăzi, cea de bilanț al veniturilor și cheltuielilor pe o perioadă determinată.
Prima dată cuvântul "buget" este menționat în țara noastră în anul 1831 în Regulamentul Organic al Munteniei și Moldovei, când se dorea o previzionare a veniturilor și cheltuielilor. Prima Constituție română, elaborată sub domnia lui A.I. Cuza în 1864, face referire la bugetul care trebuia creat de către puterea executivă și supus votului celor din Adunarea Electivă. Tot atunci a fost înființată și Curtea de Conturi, ce se ocupa cu "Cercetarea și hotarârea socotelilor atingătoare de veniturile tezaurului, casieriilor generale ale județelor, regiilor și administrațiilor, contribuțiilor indirecte, precum și încheierea socotelilor atingătoare de cheltuieli făcute de toti agenții contabili".
Definiția bugetului din punct de vedere juridic este menționată în anul 1929, când a fost adoptată Legea contabilității publice. De asemenea, atunci a fost scindat bugetul, în buget ordinar, în care erau trecute veniturile și cheltuielile încasate și plătite, și bugetul extraordinar, unde erau veniturile neîncasate și veniturile neefectuate.
În timpul comunismului procesul bugetar era subordonat planificării socialiste, astfel că toate cheltuilelile și veniturile, inclusiv cele locale și teritoriale erau cuprinse în bugetul de stat, pentru a îndeparta orice manifestare de descentralizare.
Dupa decembrie 1989, Bugetul de stat a suferit schimbări pentru a putea corespunde principiilor financiare moderne, proces ce s-a dovedit a fi unul dificil și întâmpină probleme și în zilele noastre.
Sistemul financiar
Sistemul financiar are doua componente: finanțele publice și finanțele private.
Finanțele publice reprezintă fondurile de formă bănească ce se constituie din plăți obligatorii și se consumă într-un interval prestabilit. Aceste fonduri sunt compuse din resurse financiare publice administrate prin sistemul bugetelor publice la un nivel național și local, dar și din veniturile proprii ale instituțiilor utilizate în regim extrabugetar. Finanțele publice implică un transfer de valoare fără echivalent.
Finanțele private reprezintă ansamblul de societăți comerciale, bancare, de asigurări, etc. În finanțele private fondurile nu se consumă, ci se recuperează permanent în circuit.
Sistemul bugetar
Sistemul bugetar poate fi întocmit în doua tipuri: bugetul de tip unitar și bugetul de tip federal.
Bugetul de tip unitar ce se găsește în țări precum: România, Spania, Franța sau China și îndeplinește o serie de caracteristici. Astfel, există o legislație unică în toată țara, organele centrale ale puterii au autoritate pe întregul teritoriu, iar structura bugetară include bugetele centrale, locale și cel național.
Bugetul de tip federal, prezent în țări ca: Statele Unite ale Americii, Germania sau Elveția presupune ca statul să fie compus din provincii membre ale federației sau unități adminstrativ-teritoriale având o largă autonomie cu parlament, guvern și buget propriu. Structura bugetelor se împarte în bugete federale, bugete ale statelor și bugete locale, iar repartizarea acestora se face în funcție de gradul de autonomie și de modul în care au fost delimitate relațiile dintre statul federal și statele membre.
Alcătuirea sistemului bugetar în România
În țara noastră resursele financiare publice se administrează printr-un sistem unitar de bugete ce formează Bugetul General Consolidat. Legea nr. 500/2002 definește bugetul consolidat ca ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg. Bugetul general consolidat nu are caracter de lege, nu se substituie bugetului de stat sau celorlalte bugete componente.
Bugetul general consolidat are în componența sa urmatorele:
Bugetul de stat
Bugetele locale
Bugetul asigurărilor sociale de stat
Bugetul asigurărilor pentru șomaj
Bugetul fondului unic de asigurări sociale și de sănătate
Bugetul Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului
Bugetul activității de privatizare
Bugetul Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România
Bugetul fondurilor externe nerambursabile
Bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice.
Trăsăturile procesului bugetar
Procesul bugetar însumează ansamblul acțiunilor și măsurilor efectuate de institutiile statului cu scopul de a pune în practică politicile financiare aplicate de către Guvern.
Procesul bugetar reprezintă o serie de etape legată de:
realizarea proiectului bugetar
aprobarea proiectului bugetar
aplicarea proiectului bugetar
terminarea și aprobarea contului de execuție bugetară
controlul și raportarea rezultatelor execuției bugetului.
Procesul bugetar se caracterizează prin unele trăsături principale precum: procesul bugetar este un proces de decizie, deoarece autoritățile decid în cazul alocării resurselor financiare. În al doilea rând, acesta este un proces politic, din cauză că formațiunile politice ce sunt la putere hotărăsc modul în care resursele financiare sunt împărțite în funcție de doctrina partidului lor. De aceea, procesul bugetar este un proces complex, prin numărul mare de participanți, viziuni diferite și probleme multiple. Nu în ultimul rând, acesta este un proces ciclic, desfășurându-se pe o perioadă determinată, ce coincide cu anul bugetar, urmând ca procesul să se repete după terminare.
1.2 ELABORAREA BUGETULUI PUBLIC
Proiectul bugetului de stat este elaborat de către puterea executivă din stat, care în România este reprezentată de către Guvern, și mai concret, Ministerul Finanțelor Publice. Această proiecție este bazată pe analize precum: indicatorii macroeconemici și sociali din următorii trei ani; factorii politici și sociali; propuneri de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite; prevederile memorandumurilor de finanțare sau alte acorduri cu organizații internaționale; posibilități de finanțare a deficitului bugetar sau politicile și strategiile sectoriale.
Astfel Guvernul, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice are următoarele îndatoriri privind procesul bugetar:
a. trebuie să pregătească proiectele legilor bugetare anuale, legile de rectificare, dar și legile privind aprobarea contului anual de execuție;
b. trebuie să aplice măsurile necesare politicilor fiscal-bugetare;
c. să asigure crearea unor norme metodologice pentru formularea bugetelor;
d. să stabilească prin intermediul unor norme metodologice modul în care sunt încasate veniturile, angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor, dar și contabilizarea și raportarea la încheierea exercițiului bugetar anual;
e. poate cere informații detaliate oricărui instituții ce gestionează fonduri publice;
f. are dreptul de a aproba clasificații bugetare, dar și modificările aduse acestora;
g. urmarește propunerile de buget înca din etapele de elaborare a bugetelor;
h. la cererea Parlamentului, pune la dispoziția acestuia orice documente ce au stat la fundamentarea legilor bugetare;
i. monitorizează întreg procesul bugetar, iar în cazul unor abateri ale veniturilor și ale cheltuielilor, sesizează Guvernul și propune măsuri pentru reglementarea situației;
j. avizează orice proiect care conține implicații financiare, precum acorduri, memoranduri, protocoale încheiate cu parteneri externi sau proiecte de acte normative;
k. decide conținutul, forma de prezentare, dar și structura programelor elaborate de principalii ordonatori de credite;
l. poate hotărî tăierea bugetelor ce sunt constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de bugete;
m. cooperează cu Banca Națională a României în vederea elaborării datoriilor externe, a balanței creanțelor externe, a reglementărilor în domeniul valutar și monetar, sau a angajamentelor externe;
n. administrează și urdin etapele de elaborare a bugetelor;
h. la cererea Parlamentului, pune la dispoziția acestuia orice documente ce au stat la fundamentarea legilor bugetare;
i. monitorizează întreg procesul bugetar, iar în cazul unor abateri ale veniturilor și ale cheltuielilor, sesizează Guvernul și propune măsuri pentru reglementarea situației;
j. avizează orice proiect care conține implicații financiare, precum acorduri, memoranduri, protocoale încheiate cu parteneri externi sau proiecte de acte normative;
k. decide conținutul, forma de prezentare, dar și structura programelor elaborate de principalii ordonatori de credite;
l. poate hotărî tăierea bugetelor ce sunt constatate ca fiind fără temei legal sau fără justificare în bugetele ordonatorilor de bugete;
m. cooperează cu Banca Națională a României în vederea elaborării datoriilor externe, a balanței creanțelor externe, a reglementărilor în domeniul valutar și monetar, sau a angajamentelor externe;
n. administrează și urmărește modul de utilizare a fondurilor publice, rezultate din contribuția financiara externă acordată României;
o. prezintă informări asupra angajamentelor externe, balanței creanțelor externe și balanței de plăți externe, cât și modul de acoperire a deficitului sau utilizarea excedentului din contul curent al balanței de plăți externe atât Guvernului, dar și comisiilor pentru buget, finanțe și bănci ale Parlamentului.
p. participă și semnează în numele statului la trative externe privind reglementări bilaterale și multilaterale de promovare și protejare a investițiilor străine în țara noastră, la convenții de evitare a dublei impuneri și combatere a evaziunii fiscale, iar alături de Banca Națională a României la întâlniri internaționale privind probleme financiare, valutare sau de plăți.
Documentele necesare elaborării proiectului bugetar sunt: prezentarea de motive și proiectul de lege pentru aprobarea bugetului; o situație concretă a stării economico-financiare a țării și perspectivele acesteia pentru anul viitor; proiectul bugetar propriu zis, structurat pe categorii de venituri și cheltuieli; propuneri de eventuale amendări legislative; anexele proiectului bugetar, în care sunt scrise prevederile la venituri și cheltuieli, dar și materialele necesare documentării comisiilor specializate din cadrul Parlamentului.
Ministerul Finanțelor Publice utilizează o serie de indicatori macroeconomici și sociali pentru a elabora proiectul bugetar anual, dar și pentru următorii 3 ani, pentru a ține evidența cât mai eficient și corect a veniturilor și cheltuielilor. Acestea se grupează în buget pe baza clasificației bugetare, fiind structurate pe capitole, subcapitole, titluri, etc. Totodată, numărul de salariați din orice instituție publică, dar și fondul salariilor de bază este strict monitorizat astfel că numărul maxim de salariați nu poate fi depăsit. Tot în bugetul de stat este încadrat și Fondul de rezervă bugetară, ce se repatizează unor ordonatori principali de credite pe baza hotărârilor de Guvern.
Tabel 1- Structura Veniturilor și Cheltuielilor bugetare
Elaborarea proiectului de buget se desfășoară pe baza unui calendar stabilit, astfel că fiecare etapă are un termen limită, dupa cum urmează:
În prima etapă, până pe data de 1 mai, Ministerul Finanțelor Publice avansează Guvernului obiectivele politicii fiscale și bugetare pentru anul bugetar următor, dar și limitele de cheltuieli bazate pe ordonatorii principali de credite. Aceștia sunt: miniștrii, conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administrației centrale, conducătorii altor autorități publice și conducătorii instituțiilor publice autonome.
Guvernul trebuie ca până pe data de 15 mai să aprobe obiectivele fiscale și bugetare, ca apoi să informeze comisiile de specialitate ale Parlamentului asupra orientărilor macroeconomice și ale finanțelor publice.
Ministerul Finanțelor Publice trimite ordonatorilor principali de credite, până la 1 iunie, o scrisoare privind cadrul macroeconomic pe baza căruia se planifică proiectele de buget, metodologiile de elaborare a acestora, precum și limitele impuse de Guvern.
Limitele de cheltuieli sunt rectificate de către Ministerul Finanțelor Publice în funcție de cadrul macroeconomic, ce apoi sunt adoptate de către Guvern și trimise ordonatorilor principali de credite.
Ordonatorii principali de credite au obligația ca până la 15 iulie să transmită Ministerului Finanțelor Publice propunerile pentru proiectul de buget pentru anul următor, în limita cheltuielilor și estimărilor pentru următorii 3 ani.
Parlamentul, după ce consultă Guvernul, își poate aproba propriul buget și este înaintat Guvernului pentru includerea în Bugetul de Stat.
Autoritățile administrației publice locale își înaintează la rândul lor propunerile de transferuri consolidabile și de sume defalcate din unele venituri ale Bugetului de Stat.
Ministerul Finanțelor Publice poartă negocieri cu ordonatorii principali de credite cu privire la finalitatea proiectelor de buget și anexele acestuia, ca apoi să fie depuse la sediul Ministerului Finanțelor Publice până pe 1 august, caz contrar Guvernul hotărăște forma finală a proiectului bugetar.
Ministerul Finanțelor Publice elaborează apoi proiectele legilor bugetare și proiectele bugetare și le depune Guvernului până pe data de 30 septembrie. Raportul și proiectele legilor bugetare arată politica fiscal-bugetară a Guvernului, precum și informații importante în acest domeniu.
După ce Guvernul primește proiectele legilor bugetare, acestea sunt supuse votului Parlamentarilor, până pe data de 15 octombrie.
1.3 CONȚINUTUL, ROLUL ȘI FUNCȚIILE PROCESULUI BUGETAR
Conținutul bugetului public poate fi explicat din mai multe puncte de vedere ca un: document, act juridic, sistem de fluxuri financiare cât și instrument de politică financiară. Aceste particularități sunt descrise după cum urmează:
Documentul reprezintă un act prevăzut și aprobat anual, ce conține cheltuielile publice, respectiv cheltuielile în funcție de sistemul de finanțare a instituțiilor publice.
Legea constă într-un act juridic în care sunt prevăzute și aprobate, veniturile și cheltuielile anuale ale statului și ale instituțiilor publice. Ca lege, bugetul public poate fi un act de previziuni, deoarece prezintă resursele financiare și destinațiile acestora; un act de autorizare, prin faptul că puterea executivă, Guvernul, este împuternicită de puterea legislativă, Parlamentul, să aibă controlul asupra veniturilor și cheltuielilor; dar și un act anual, deoarece veniturile și cheltuielile bugetare au loc pe parcursul anului bugetar.
Sistemul de fluxuri financiare prezintă transferul din venituri bugetare în repartizarea lor, precum credite bugetare.
Instrument de politică financiară reprezintă un act în care sunt remarcate politica fiscala, prin sursele veniturilor bugetare, cât și politica socială prin cheltuilelile bugetare.
Finanțele publice sunt compuse din relații financiare, ce reprezintă totalitatea relațiilor economico-sociale sub forma bănească create în urma distrubiurii și redistribuirii Produsului Intern Brut, cu scopul de a satisface nevoile societații unei țări.
Aceste relații financiare îndeplinesc o serie de caracteristici, precum: faptul că trebuie să reprezinte un transfer financiar de la persoane juridice/fizice către stat, sau de la stat către persoane fizice/juridice; acest transfer nu trebuie să fie contra unei prestații directe și imediate; totodată, transferul trebuie să aibă caracter neramubursabil; și nu în ultimul rand, transferul trebuie să fie benefic satisfacerii nevoilor unei societați, și nu ale unei persoane fizice sau juridice.
Sistemul bugetar din România îndeplinește cinci roluri, și anume:
Rolul alocativ, ce presupune rolul de alocare a resurselor financiare în fiecare an bugetar. Statul român poate îndeplini rolul de agent economic, poate dezvolta activități comerciale și/sau industriale și poate participa ca acționar în cadrul unor societăți din mediul privat. Aceste resurse bănești sunt utilizate pentru producerea de bunuri și servicii publice pentru satisfacerea consumatorilor statului.
Rolul distributiv are în vedere utilizarea unor părți din Produsul Intern Brut mobilizate prin impozite și taxe și distribuite prin intermediul cheltuielilor pe care le face statul. Conținutul acestui rol constă în deplasarea unor cote de putere de cumpărare între componentele structurale ale societății în general, respectiv ale economiei în particular. Impozitul pe dividende, de exemplu, afectează negativ puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment de populație despre care se poate presupune că, făcând investiții, și-a putut asigura consumul pe care ei înșiși îl consideră satisfăcător sau, cel puțin, îl considerau satisfacator la un moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit generat de investiție (dividendele), statul preia o cotă, un anumit cuantum de putere de cumpărare, pe care o transferă către alte segmente de populație, în general defavorizate, cărora le amplifică astfel puterea de cumpărare fie prin alocații, indemnizații, ajutoare bănești, etc, fie prin complinirea în natura a unora dintre nevoi.
Rolul de reglare a vieții economice înseamna imaginea politicii economice promovată de către stat, influențată de Bugetul de stat. Astfel, prin orientarea bugetului se poate ajusta direcția dorită a economiei de stat. Acest rol se efectuează atât prin veniturile și cheltuielile bugetului, cât și prin soldul acestuia.
Rolul financiar se referă la crearea și utilizarea fondurilor bănești necesare derulării cât mai efieciente ale existenței unui stat, astfel că bugetul mobilizează și îndreaptă resursele financiare către domeniile ce trebuie finanțate.
Rolul economic ajută la stimularea sau frânarea proceselor economice în stat, ce influențează apoi dezvoltarea economico-socială. Astfel, alături de bugetul de stat, în procesul reglării economice ale statului, mai participă piața monetară, piețele muncii, capitalurilor, bunurilor și serviciilor, dar și piața valutară.
Totodată, bugetul statului execută doua funcții, și anume funcțiile de mobilizare, repartizare și utilizare a resurselor bănești, respectiv funcția de control. Prin prima funcție, statul utilizează impozitele pe venit, pe profit, pe dividende sau alte taxe de la societațile cu capital de stat cât și privat, pentru finanțarea acțiunilor cu caractar social și pentru dezvoltarea economiei naționale. Bugetul de stat mai participă și prin redistrubuirea unei părți din Produsul Intern Brut pe plan internațional, prin încasarea diferențelor din operațiuni export-import, de la acordările de împrumuturi externe, ajutoare sau cotizații.
Funcția de control este executată în timpul încasării creditelor și efectuării cheltuielilor publice. Acesta poate avea caracter preventiv, operativ, și postoperativ, și este realizat mai concret asupra repartizării, circulației Produsului Intern Brut, dar și a tuturor resurelor financiare ale statului.
1.4. PRINCIPII ȘI METODE DE FUNDAMENTARE A VENITURILOR ÎN CADRUL BUGETULUI NAȚIONAL
Gestionarea resurselor bănești ale statului presupune respectarea unor regului tehnice numite principii bugetare. Potrivit Legii finanțelor publice, acestea sunt: principiul universalitații, principiul unității, principiul neafectării veniturilor, principiul anualității, principiul specializării, principiul unității monetare și principiul publicității.
1. Principiul universalității presupune ca veniturile și cheltuilelile să fie înscrise în buget în sume brute. Veniturile nu pot fi folosite direct unei cheltuieli bugetare, decât dacă sunt donații sau sponsorizări cu destinații concrete. Acest principiu conferă cunoașterea exactă a resurselor financiare, precum și corelația existentă dintre anumite venituri și cheltuieli ce se află în conexiune strânsă și oferă Parlamentului o metodă de control asupra sumei totale ale veniturilor și cheltuielilor statului. Astfel, spre exemplu, dacă în cazul unui impozit, cuantumul este suma x, iar cheltuielile pentru acest impozit (de stabilire, de recoltare, de control, etc), sunt y, se va specifica în buget suma x la venituri, iar suma y la cheltuieli, și nu se va înscrie la venituri suma finala a impozitului, adică x-y.
2. Principiul unitații oferă o descriere de ansamblu a bugetului, precum și o prezentare clară a surselor veniturilor. Astfel, veniturile și cheltuielile se înscriu într-un singur document, pentru a fi monitorizate mai eficient, și controlate mai facil de către Parlament. Există și derogări ce nu se includ în acel document, precum bugetele anexa, ce conțin operații financiare ale unor întreprinderi industriale sau comerciale ale statului; bugete autonome, în care sunt adoptate bugetele unor societăți comerciale cu capital de stat și au autonomie financiară; conturile speciale ale tezaurului public, cu operațiuni financiare ce încă nu sunt definitivate; legile bugetare rectificate, ce însumează veniturile și cheltuilelile necunoscute în momementul aprobării și necesită așteptarea unor indicatori bugetari în timpul exercițiului bugetar; dar și bugete extraordinare, necesare unor stări de război, urgență sau calamități naturale. Datorită acestor derogări, unele state au renunțat la principiul unității în favoarea unui principiu al pluralității bugetare. În cazul în care veniturile bugetare sunt insuficiente, se apelează la anumite măsuri precum creșterea fiscalității sau debugetizarea. Cea din urmă presupune angajarea unor surse de venituri complementare în scopul realizării programelor dorite, prin înlocuirea finanțarii publice cu cea privată sau absorbirea unor cheltuieli din bugetul de stat de către alte bugete, precum cele autonome, extraordinare sau bugetele anexă. Principalele avantaje ale acestui principiu sunt:
ajută la prezentarea tuturor resurselor statului și destinațiile acestora;
permite cunoașterea clară a proveniențelor resurselor bănești și utilizările exacte ale acestora;
determină dacă bugetul a fost echilibrat, excedentar sau deficitar în funcție de raportul dintre veniturile și cheltuielile bugetare;
se poate face un control mai eficient și detaliat asupra veniturilor și cheltuielilor bugetare;
oferă membrilor Parlamentului posibilitatea de a analiza mai facil veniturile și cheltuielile bugetare, ca apoi să poată lua decizii de aprobare, amânare sau respingere a anumitor cheltuieli publice.
3. Principiul neafectării veniturilor nu acceptă perceperea unui venit pentru o anumită cheltuială publică și a apărut deoarece ar fi ineficient și ar dura prea mult ca orice venit să fie distribuit unei cheltuieli bugetare specifice. Acest principiu este strâns corelat de principiul universalitații și principiul unității deoarce încălcarea acestuia afectează acoperirea unor cheltuieli determinate. Însă, cheltuieli în cursul anului se pot plăti cu condiția ca cei care inițiaza acest fapt să prevadă și resurse necesare acoperirii acestora. Există însă și o serie de excepții de la acest principiu, și anume:
folosirea unor anumite surse de venit pentru amortizarea unei datorii publice, sau garantarea de împrumuturi publice în venituri bugetare sigure;
decizia prin lege ca unele impozite sau taxe să aibă o destinație finală precisă;
folosirea unor sume în veniturile bugetare de către persoane fizice sau juridice pentru plătirea unor cheltuieli de public;
crearea bugetelor extraordinare, anexe, autonome sau a conturilor speciale de trezorerie;
posibilitatea de a lăsa o parte din veniturile proprii ministerelor pentru a își putea acoperi cheltuielile unor acțiuni de interes public.
4. Principiul anualitații este prima regulă adoptată în domeniul bugetar, fiind aplicată prima dată în Anglia, când Parlamentul englez i-a cerut regelui lista cu venituri și cheltuieli publice în cursul unui an, iar apoi a fost introdusa în celelalte țări vestice. Principiul reprezintă timpul alocat de către Parlament în care puterea executivă, Guvernul, poate încasa venituri publice și efectua cheltuieli publice. Această durată este de 12 luni, și după expirare, autorizat de către Parlament, începe un nou an bugetar. Motivul pentru care se utilizează perioada de un an este acela că predicțiile privind veniturile și cheltuielile să aibă o șansă mai bună de a fi precise decât o perioadă de doi sau trei ani. În funcție de tradiție, organizarea activității parlamentare sau tipul economiei, activitatea bugetară se poate manifesta în diferite perioade precum: în Marea Britanie, Japonia, între 1 aprilie și 31 martie; în SUA și Rusia între 1 octombrie și 31 septembrie; iar în țări ca Suedia, Australia sau Egipt între 1 iulie și 31 iunie. În România, anul bugetar coincide cu anul calendaristic, astfel că începe pe 1 ianuarie și se termină pe 31 decembrie. Perioada este în strânsă legătura cu impozitele și taxele fiscale precum: taxa pe venit, taxa pe terenuri, taxa pe autovehicole, etc. Veniturile neîncasate sau cheltuielile neefectuate până în ultima zi de 31 decembrie vor fi încasate și efectuate în contul anului viitor.
5. Principiul specializării bugetare presupune ca veniturile și cheltuielile publice să fie aprobate pe surse de proveniența și pe categorii de cheltuieli, astfel că folosirea creditelor să se facă în cadrul destinațiilor pentru care s-au constituit, fiind imposibilă o trecere la un alt ordonator de credite. Clasificarea acestor categorii este facută de către Ministerul Finanțelor Publice și este compusă din părți, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe, articole și alineate. Criteriile utilizate pentru eficientizarea clasificației bugetare sunt:
funcțional, deoarece se realizează din funcții, obiective sau sarcini.
administrativ, prin care determină instituția ce a adus venitul sau pentru care se face cheltuiala.
economic, ce stabilește tipul de venituri (taxa pe valoare adăugată, impozitul pe profit, etc) sau cheltuială.
6. Principiul echilibrului bugetar cere ca veniturile publice să acopere toate cheltuielile statului, realizând astfel o egalitate între încasări și cheltuieli. Astfel că atunci când cheltuielile sunt mai mari, există deficit bugetar, iar când situația este inversă se creează excedent bugetar. În cazul unui deficit, statul se poate împrumuta la Banca Naționala a României, poate emite titului de stat a căror valoare este proporționala cu volumul bugetului anual sau poate utiliza disponibilitățile financiare din contul trezoreriei statului. Există trei tehnici ce susțin echilibrul bugetar:
Fondul de egalizare reprezintă finanțarea deficitului bugetar prin emisiunea monetară suplimentară sau printr-un împrumut, urmând ca în timp să fie restituiți banii. Când este nevoie de emisiune monetară suplimentară, stingerea se face prin intermediul unei creșteri economice, astfel că odată cu aceasta nu se va mai emite masă monetară suplimentară. În cazul împrumuturilor, stingerea se va face prin intermediul rambursării din excedentele bugetare anterioare.
Fondul de rezervă se formează în anii de creștere economico-financiară, când cuantumul impozitelor este crescut datorită bazei de impozitare mărite, iar cota de impunere rămâne neschimbată. Dezavantajul acestei tehnici îl reprezintă faptul că, din cauză că nu se poate ști exact momentul intrării într-o perioadă nefastă ce aduce un deficit bugetar, este posibil ca resursele financiare strânse în fondul de rezerva să fie insuficiente.
Amortizarea alternativă reprezintă o soluție viabila pentru piața financiara internă. Astfel, în anii cu excedent bugetar, veniturile fiscale obținute suplimentar ajută la rambursarea datoriei publice, cheltuielile bugetare cresc în limita diferenței dintre veniturile suplimentare și serviciul majorat al datoriei publice. Când este prezent deficitul bugetar, sunt diminuate cheltuielile bugetare, dar și rambursarea datoriei publice. Dezavantajul apare în cazul relațiilor externe ale României, deoarece creditorii statului nu acceptă schimbarea clauzelor contractuale în fiecare an, în funcție de performanțele bugetare.
7. Principiul publicității implică o transparență totală a bugetului public prin dezbateri publice, publicarea în Monitorul Oficial după adoptarea în Parlament, difuzarea de către mijloace mass-media, exceptând informații nepublicabile prevăzute de lege. Acest principiu există pentru a ajuta contribuabilul să fie informat în legătură cu destinația impozitelor plătite, dar și ca organisme financiare externe, agenții de rating, țări interesate de schimburi economice, agenți economici dornici să investească, să aibă o perspectivă clară asupra veniturilor și cheltuielilor incluse în buget.
CAPITOLUL II – RESURSELE FINANCIARE PUBLICE LA NIVELUL ROMÂNIEI
2.1 PRINCIPALELE VENITURI ALE BUGETULUI NAȚIONAL
Resursele financiare ale unui stat sunt determinate de către necesitatea de a realiza obiectivele de politică economică și socială într-un an bugetar. Aceste resurse bănești sunt alcătuite din resurse private și resurse necesare atingerii unui nivel maxim de satisfacție a nevoilor colective.
După conținutul economic, resursele financiare ale statului pot fi prelevări cu caracter obligatoriu; împrumuturi publice, resursele trezoreriei și finanțari prin emisie monetară fără acoperire; însă principala sursă autonomă o reprezintă sistemul fiscal, ce colectează impozitele plătite fie de persoane fizice, fie de persoane juridice, prin intermediul organelor sale urmând reguli juridice.
Sistemul fiscal are un caracter obligatoriu, și anume că toate persoanele fizice sau juridice ce dispun de venituri să participe prin impozite; are un titlu definitiv și nerambursabil. Totodată acesta este unicul beneficiar al resurselor fiscale pentru buget și are o autonomie instituțională prin care poate pune în aplicare regulile de așezare, lichidare și încasare a impozitelor, cu scopul asigurării veniturilor bugetare. Sistemul fiscal înseamnă și un compromis între necesitatea de resurse financiare care să poată asigura acoperirea nevoilor crescânde de cheltuieli publice, pe de o parte, și grija de a asigura echitate, de a proporționa contribuția fiecărei categorii de contribuabili în raport cu capacitatea și posibilitățile acestora, pe de altă parte.
În orice stat modern este de dorit un sistem fiscal cât mai performant pentru a putea colecta eficient taxele și impozitele, deoarece prin acestea se asigură în mare parte resursele financiare ale țării. În funcție de gradul de dezvoltare economică și socială, poate exista o gamă variată de forme de impozite și taxe în fiecare stat, pentru a se putea acoperi cheltuielile publice. În România, după 1989, rolul impozitelor în sistemul bugetar a cunoscut o evoluție determinată de noile condiții economice, sociale și politice, iar astăzi numai statul și autoritațile locale pot avea calificarea juridică de impozit. Sistemul fiscal este condus de către Ministerul Finanțelor Publice, conform Legii nr. 572/2003 privind Codul Fiscal, iar Ordonanța Guvernamentală nr. 92/2003 reglementează prin Codul de procedură fiscală drepturile și obligațiile părților raporturilor juridice fiscale cu privire la administrarea fiscală ale impozitelor și taxelor către bugetul de stat sau bugetul local, dar și administrarea drepturilor vămilor sau a amenzilor și a creanțelor provenind din contribuții ce constituie venituri pentru bugetul general consolidat.
Veniturile bugetare se disting in trei categorii, și anume, venituri din capital, ce se referă la resurse financiare din privatizări, din vânzarea unor bunuri ce aparțin statului, vânzarea unor locuințe construite din fondul statului, etc; încasari din rambursarea împrumuturilor și venituri curente, ce se divid în venituri nefiscale, precum dividendele de la societățile autonome române sau regiile publice și venituri fiscale.
Grafic 1- Configurația veniturilor bugetare
Veniturile fiscale se grupează în impozite directe și impozite indirecte, astfel că impozitele directe sunt cele care se stabilesc nominal pentru persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile acestora, pe baza unor cote stabilite de lege și se încasează direct de la aceștia, și sunt reprezentate de impozitul pe venit și impozitul pe profit, iar impozitele indirecte intră în prețul bunurilor vândute, serviciilor prestate sau lucrărilor executate și nu sunt corelate cu venitul persoanei a celor care cumpară produse sau apelează la servicii, și se regasesc prin taxa pe valoare adaugată, taxele vamale, respectiv accizele.
Impozitele îndeplinesc trei roluri importante. Astfel, poate cel mai important, pe plan financiar, impozitele reprezintă un mijloc foarte important de strângere a resurselor bănești necesare cheltuielilor publice. Pe plan economic, prin impozite, statul poate interveni prin a ajuta sau a constrânge agenții economici într-o anumită direcție prestabilită pentru a se atinge anumite obiective macroeconomice. În ultimul rând, impozitele au un rol social deoarece o parte din Produsul Intern Brut este redistribuită și împarțită între membrii societății sub diferite aspecte.
Impozitele directe
În anul 2000 a fost introdus impozitul pe venit realizat de persoanele fizice sub denumirea de impozit pe venit global. Acesta reprezintă suma datorată de o persoană fizică pentru veniturile realizate pe parcursul unui an fiscal, indiferent de proveniența acestora.
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt:
venituri din activități independente;
venituri din salarii;
venituri din cedarea folosinței bunurilor;
venituri din investiții;
venituri din pensii;
venituri din activități agricole;
venituri din premii si din jocuri de noroc;
venituri din transferul proprietăților imobiliare.
Există și tipuri de venit ce nu se impozitează, precum ajutoarele, indemnizațiile și alte forme de sprijin cu destinație specială, precum alocația copiilor, ajutorul de șomaj, ajutorul de înmormântare, alocația de sprijin, indemnizația de veteran de război, ajutoarele umanitare sau ajutoare pentru procurarea de dispozitive medicale. Alte categorii de venituri ce sunt excluse impozitării sunt: sumele încasate din asigurari de orice fel, sume primite ca despăgubiri pentru pagube, sume primite pentru sponzorizări, venituri din agricultură și silvicultură, burse, bunuri primite din moșteniri, pensii pentru orfani, invalizi sau văduve/văduvi de război, premii obținute de sportivi, subvenții pentru achiziționarea de bunuri. De altfel, există și venituri ce nu se globalizează, astfel că impozitarea se face la sursa, precum veniturile din dividende, din dobânzi, din jocuri de noroc, din tranzacții imobiliare sau din pensii.
Cota unică de impozitare pe impozitul de venit al persoanelor fizice a fost stabilit conform Ordonanței de Urgența Guvernamentală nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii 571/2003 din Codul Fiscal la 16% pentru venituri din activități independente, salarii, pensii, activități agricole, premii sau alte surse.
Impozitarea veniturilor din activități independente presupune executarea unei activități în mod obișnuit pe cont propriu ce urmărește un scop lucrativ, dar fără să se asocieze cu mai multe persoane sau a da naștere unei persoane juridice.
Tabel 2- Cota unică de impozitare a venitului persoanelor fizice în statele est-europene
Veniturile din activitățile independente includ veniturile comerciale realizate din fapte de comerț; venituri din profesii liberale, ca de exemplu profesii medicale, avocat, notar, expert contabil, arhitect, contabil autorizat; venituri din drepturi de proprietate intelectuală ce provin din brevete de invenție, drepturi de autor, procedee, tehnici, know how; venituri din activități adiacente.
Impozitarea veniturilor din salarii presupune un impozit datorat de către angajați, însa legea îi obligă pe angajatori să efectueze operațiunile de calcul, reținere și plata, acțiune ce poartă denumirea de deducere. Veniturile din salariu reprezintă totalitatea sumelor încasate în urma unui contract de munca, sau de alte sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, dar și de alte indemnizații precum cea pentru incapacitate de muncă sau concediu de maternitate indiferent, de durata de muncă.
Sunt venituri din salarii impozabile: sumele de forme bănești primite în urma unei prestații pe bază de contract de muncă, indemnizațiile unei persoane de demnitate publică, drepturi de soldă sau alte drepturi ale cadrelor militare, indemnizațiile membrilor fondatori ale unor societăți comerciale constituite prin subscripție publică, indemnizațiile administratorilor sau asociațiilor.
Veniturile din cedarea folosinței bunurilor reprezintă încasările de formă băneasca sau în natură din cedarea folosinței bunurilor mobile și imobile, stabilite pe baza unui contract încheiat între cele doua parți înregistrat la organul fiscal competent în raza teritorială în care se află domiciliul contribuantului. Acesta este obligat să efectueze plăți anticipative cu titlul de impozit o sumă de bani calculată fie ca venitul anual estimativ, fie ca decizie de impunere a anului fiscal precedent.
Dividendele, ce reprezintă orice formă de cotă-parte din profitul unei societăți pe acțiuni, sunt impozabile cu 16% din valoarea acestora. Obligația calculării și reținerii impozitului revine societății ce a emis dividendele, iar virarea acestui impozit se face până pe data de 25 a lunii urmatoare dupa înregistrarea in cont. Există și excepții ce nu sunt impozabile, precum dobânzile aferente titlurilor de stat, dobânzile aferente obligațiunilor municipale, ale Agenției Naționale pentru Locuințe și dobânzile la vedere la care sunt asimilate, respectiv dobânzile aferente la depunerile la Casa de Ajutor Reciproc.
Pensiile reprezintă o alta sursă de impozit. Veniturile din pensii sunt sumele de resurse bănești primite de la fonduri finanțate din contribuții sociale printr-un sistem de asigurări sociale. Plătitorul de pensii are obligația de a calcula prin aplicarea cotei de impunere de 16% asupra venitului impozabil lunar din pensii, a reține și apoi trebuie să vireze suma de bani bugetului de stat.
Venitul net anual impozabil se determină pe fiecare sursă din categoriile de venituri prin deducerea din venitul anual a pierderilor fiscale raportate. Impozitul pe venitul net anual este calculat de către organul fiscal abilitat, prin aplicarea cotei de 16% , pe baza declarației de venit, asupra venitului net anual. Contribuabilul poate alege să doneze până la 2% din impozit unei organizații non profit ca ajutor pentru funcționare.
Impozitul pe venitul persoanei juridice are caracter obligatoriu și se aplică atât persoanelor juridice române, cât și persoanelor juridice străine dar ce au sediul sau își desfasoară activitatea pe teritoriul României, ca de exemplu regiile autonome, companiile naționale, societăți comerciale, organizații corporatiste, instituții financiare, societăți agricole. Există și exemple de persoane juridice ce nu plătesc impozit, precum Banca Naționala a României; trezoreria statului; fundații române constituite ca urmare a unui legat; culte religioase; instituții de învățământ privat; asociații de proprietari sau instituții publice.
În România, societățile întâmpină o problemă majoră din punct de vedere fiscal, și aceea că sunt impozitate dublu, o dată prin impozitul pe profitul firmei, și apoi prin cel plătit de către acționar pe venitul personal. O metodă de rezolvare este cea care se realizează prin impozitul deductiv, când un acționar deduce impozitul plătit total sau parțial, și prin aplicarea unei creditări fiscale uniforme. O altă variantă o reprezintă sistemul de deducere a dividendelor și prin sistemul de împarțire a ratelor, fiind aplicată o rată de impozit mai scazută pentru profiturile distribuite.
Impozitul pe profit se calculează ca diferența dintre veniturile obținute dupa producerea produselor, executarea unor lucrări sau prestarea de servicii și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora, din care se scad veniturile neimpozabile și se aduna cheltuielile nedeductibile. În țara noastră, cota de impozit pe profit este de 16%. De la impozitul pe profit se sustrag veniturile realizate din: activitățile pentru punerea în funcțiune a unitații 2 de la centrala nucleara de la Cernavodă, din aplicarea și desfășurarea economică a unui produs inventat și brevetat în România timp de 5 ani și activități desfășurate din practicarea apiculturii.
Începând din anul 2014 își face apariția un nou impozit în fiscalitatea româna. Impozitul forfetar se adresează afacerilor și poate înlocui cota de 16% pe profit sau de 3% pe cifra de afaceri. Metoda de calcul a noului impozit este inedită, astfel că există o cotă standard de 1.400 lei, la care se adaugă o serie de coeficienți pentru factori precum rangul localitații, suprafața ocupată de firma respectivă sau sezonalitatea activităților.
Formula specifică pentru impozitul forfetar este k*(x+y*q)*z, unde k este valoarea standard de 1.400 lei, x reprezintă variabila rangului localitații, y este suprafața firmei, q este coeficientul de ajustare a spațiului tehnic necesar desfășurării activității economice, iar z reprezintă coeficientul de sezonalitate.
Dacă o societate are pierderi fiscale, atunci se recuperează din profiturile impozabile obținute în următorii cinci ani consecutivi. Pierderea fiscală ce este înregistrată de către contribuabilii care își încetează activitatea economică nu se va recupera de noii contribuabilii ce preiau patrimoniul societății respective. Contribuabilii trebuie să plătească impozitul pe profit trimestrual, până la data de 25 a primei luni următoare.
Impozitele indirecte
Impozitul indirect semnifică impozitul prezent în prețul unui produs, serviciu sau a unei lucrări, precum accizele, taxa de valoare adăugată sau taxe vamale. Acesta este suportat de către cumpărător și este plătit către bugetul statului. Totodată, inflația este strâns corelată cu creșterea sau scăderea impozitelor directe.
Tabel 3- Evoluția principalelor venituri ale bugetului general consolidat în anii 2010-2013 -procente in PIB-
Grafic 2-Evoluția principalelor venituri ale bugetului general consolidat în anii 2010-2013
Impozitele indirecte reprezintă și o metodalitate de venituri preferata de către autoritati deoarece
sunt operaționale sau majorate într-un scurt timp de la luarea deciziei;
au cheltuieli modice de așezare, percepere sau urmărire;
au un caracter voalat, deoarece sunt cuprinse în prețul de vânzare, astfel că uneori agentul economic este învinuit de către cumpărători în cazul unor scumpiri exagerate.
TVA-ul, taxa pe valoare adaugată, reprezintă impozitul plătit de către cumpărător, fie persoană fizica, fie persoană juridica, pentru bunurile sau serviciile de pe teritoriul României, indifierent dacă sunt produse în stat sau provin din străinătate. Acesta este un impozit în cascadă, deoarece fiecare agent economic ce tranzacționează produsul sau serviciul va trebui să îl plătească.
Se impune plătirea de taxe de valoare adăugată pe urmatoarele categorii:
Livrări de bunuri mobile, ce cuprind operațiunile de transfer ale acestora, indiferent de modul de realizare (schimb, vânzare). Există și excepții de produse ce nu se impozitează, ca de exemplu vânzarea de locuințe, ca un bun personal, vânzarea autoturismului personal, vânzarea utilajelor agricole către conusmator și orice bun personal, dar și bunuri folosite pentru protocol, reclamă sau publicitate.
Transferul proprietății bunurilor imobiliare, în care participanții acestei tranzacții sunt agenții economici și persoane fizice sau instituții publice, fie că e vorba despre locuințe, vile, centre comerciale, prestări de servicii în cadrul construcțiilor, sau importul de bunuri.
Prestări servicii, adică orice acțiune ce presupune un contract pe baza căruia o persoană fizică sau juridică se angajează să efectueze o operațiune pentru a crea un profit, dar fără livrări de bunuri, ca de exemplu închirierea de bunuri, transmiterea asupra dreptului de autor, intermedierea efectuată de comisionări atunci când intervin într-o livrare de bunuri sau prestare de servicii.
Importul de bunuri și servicii conține aceleași norme de impozitare precum bunurile și serviciile din țara noastră.
Avantajele în bani sau natura sunt foloasele materiale primite de către contribuabil în schimbul unei relații bazate pe un contract între părți, neconstituind contravaloarea muncii prestate. Acestea sunt impozabile doar dacă au fost considerate ca fiind cheltuieli deductibile.
Avantaje ce sunt scutite de plata taxei pe valoare adaugată sunt: hrana, cazarea, personalul pentru munci casnice, folosirea pentru un scop personal a locuințelor și autovehiculelor, reduceri de prețuri pentru proprii angajați, gratuități de bunuri sau servicii, diferența dintre dobânda practicată de aceași bancă la împrumuturi și dobânda preferențială.
În România cota standard de impunere a TVA-ului este de 24% ce se aplică pe orice operațiune economică, cu excepția faptului când acea categorie este scutită de plata impozitului sau face parte dintr-o categorie care este supusă cotei reduse de taxare. Astfel, cota de 9% este aplicată dreptului de intrare la muzee, galerii, grădini zoologice, centre culturale; livrarea manuale scolare; livrarea de proteze medicale, cu exceptia protezelor dentare; medicamentelor; și a segmentului hotelier; iar cota de 5% clădirilor ce vor fi utilizate ca azile de bătrâni sau cămine pentru copii sau achiziționarii unei case cu suprafața maximă de 120 metri de către familii ce nu au locuințe.
Tabel 4- Cotele de taxă pe valoare adaugată ale unor state din Uniunea Europeana
Accizele reprezintă un impozit ce se aplică unui număr de produse ce nu indeplinesc o serie de caracteristici, precum: să fie produse și consumate în cantitați mari, să aibă cerere inelastică în raport cu prețul și să fie protejate de speculă și contrabandă, și reusesc să aibă un randament de 10% în bugetul statului. Plătitorii accizelor sunt producătorii și importatorii și sunt plătite fie la producție, fie la import. Acestea nu sunt deductibile, ele fiind incluse în baza de calcul al taxei pe valoare adaugată.
Produsele ce se incadrează în plătirea accizelor sunt: alcoolul și produsele pe bază de alcool, vinul, berea, apa minerala, uleiuri minerale, tutunul, cafeaua, mobilier sculpat, arme de vanatoare, aparatura electronică, bijuterii din metale prețioase, articole de parfumerie, produse din cristal, autoturisme și uleiuri pentru autoturisme sau parfumuri.
Accizele au trei metode pentru calcul. Prima o reprezintă metoda ad valorem, ce presupune plătirea unei cote procentuale din preț. Altă metodă este cea specifică, în care sunt aplicate sume stabilite prin lege asupra unei măsuri fizice a produsului. Cea de-a treia metodă o reprezintă cea combinată, în care se face o combinare a celorlalte doua metode, una calculată la preț și alta calculată la sume fixe. Astfel, în cazul unei producții autohtone, baza de calcul este fie calculată dupa prețul produsului, în cazul în care este calculat procentual, fie cantitatea vândută daca se calculează folosind metoda specifică. Dacă produsul este importat, pe lângă valoarea sa din vama, ce implică prețul negociat, cheltuielile de transport și asigurări, se adauga și taxe vamale, respectiv comision vamal.
Sunt scutite de la plată accizelor produsele ce sunt livrate în contextul relațiilor diplomatice, forțelor armate oricărui stat aparținând NATO, organizațiilor internaționale, rezervei de stat, sau produsele ce sunt în bagajul călătorilor în conformitate cu cerințele prevăzute de legislație.
Taxele vamale sunt impozite percepute de către stat mărfurilor la intrarea și ieșirea din România. Acestea sunt plătite de către persoanele fizice sau juridice pentru serviciile efectuate de către instituțiile publice. În general, statul percepe taxe în caz de import, deoarece dorește o stimulare a exportului pentru progresul economic al țării, taxa fiind mai mare atunci când condițiile interne sunt defavorabile celor ale exportatorilor străini.
Aceste taxe vamale pot fi clasificate după o serie de caracteristici, astfel după obiectul impunerii acestea pot fi de import, de export sau de tranzit. După scop pot fi considerate taxe vamale fiscale, acelea doar aduc un venit statului; taxe vamale protecționiste, ce caută să protejeze un obiect autohton impunând restricții produselor străine; taxe vamale preferințiale, care încurajează comerțul cu o anumită țară sau anumite mărfuri; sau taxe vamale de retorsiune, ce implică răspunsul agresiv ca urmare a unor restricții impuse la importul de marfuri. Aceste taxe pot fi percepute prin metode de gen: specific, când se stabilește în funcție de o unitate de măsura a produselor; ad valorem, se stabilește un procent din valoarea mărfii; alternative, când se stabilește în funcție de valoarea de pe piața interna; mixte, atunci când se adună valoarea metodei ad valorem și specifice; sau sezoniere, ce este practicată în special în segmentul agrar.
2.2 VENITURI PROPRII ALE BUGETULUI NAȚIONAL
Conform clasificărilor bugetare, veniturile proprii provin din veniturile curente fiscale și nefiscale și venituri din capital.
Veniturile curente nefiscale sunt veniturile obținute de către regiile autonome cu capital de stat sub forma de vărsăminte din profitul net al regiilor, dividende, vărsăminte, venituri din concesiuni sau restituiri din fonduri de finanțare bugetară a anilor precedenți, fiind în mare masură absorbite în bugetul de stat.
Așadar, statul prin participațiile la societăți comerciale realizează venituri atât prin exploatare, dar și prin impozarea profitului acestor societăți. Totodată, statul își păstrează acțuni în companii ce dețin monopolul, precum Poșta Româna, fapt ce îi aduce venituri publice, sau în caz de pierderi financiare, sunt posibile cheltuieli publice.
Alte venituri nefiscale reprezintă veniturile din recuperearea cheltuielilor de judecată, veniturile din amenzi sau sancțiuni, despăgubiri, încasarea de bunuri confiscate potrivit legii, penalitați, sancțiuni privind nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declarațiilor de impozite; donații și sponzorizări.
Veniturile din capital reprezintă veniturile din valorificarea unor bunuri, precum bunuri ale instituțiilor publice; vânzarea locuințelor construite din fondurile statului; privatizări; sau vânzarea unor bunuri aparținând domeniului privat al statului.
Aceste venituri au mai mult caracter excepțional deoarece ele nu sunt permanente, astfel că dupa ce procesul de vânzare se incheie, se opresc și veniturile. Mai mult, aceste venituri au o pondere scăzută la veniturile bugetului statului.
Încasările din vânzarea de materiale rezultate demolării, dezmembrării sau dezafecatării a unor mijloace fixe, sau vânzarea de bunuri ce aparțin instituțiilor publice și nu mai sunt operaționale reprezintă o sursă de venituri din capital.
În țara noastră, din pacate, nu se realizează proiecte de construcție de locuințe sau investiții de infrastructură, precum căi ferate, căi de comunicații, utilitați publice, mijloace de transport, ca apoi să le revandă la un preț corespunzător unor investitori ce doresc să achiziționeze pentru a își putea începe sau extinde o activitate economică.
Tabel 5- Ponderea veniturilor bugetare în anul 2012
Grafic 3 – Ponderea veniturilor în totalul de venituri bugetare pe anul 2012
2.3 SUME DEFALCATE DIN UNELE VENITURI ALE BUGETULUI DE STAT
Sumele defalcate reprezintă o parte alocată bugetelor locale din unele venituri ale bugetului de stat, pentru a exista un echilibru între bugetele proprii ale acestora și finanțarea unor activități ce presupun cheltuieli publice, conform legii bugetului de stat. Aceste venituri se stabilesc la nivel înalt, fiind colectate de catre Ministerul Finanțelor Publice de la administrațiile teritoriale prin intermediul instituțiilor financiare publice, urmând ca apoi să fie împărtite între nivelele de administrare ale statului. Așadar, autoritațile locale primesc cote defalcate din impozitul pe venit și taxa pe valoare adaugată.
Repartizarea acestor sume defalcate la administrațiile locale se face conform unui regulament, precum că resursa financiară ce ajunge la fiecare județ se face în funcție de 70% de impozitul pe venitul încasat pe locuitor, și 30% din suma în funcție de suprafața județului respectiv. Apoi, din suma totală, 75% se duce către primariile localitaților din județ, iar restul de 25% către bugetul consiliului județean.
Din sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se aloca pentru: finanțarea cheltuielilor descentralizate la nivelul județelor și municipiului București; subvenționarea energiei termice pentru cetățeni; finanțarea programelor de retehnologizare, modernizare și dezvoltare a sistemelor de producere și distribuție a energiei termice; finanțarea pentru construirea și mentenanța drumurilor comunale și județene; finanțarea cheltuielilor descentralizate la nivelul comunelor, localitaților, muncipiilor și capitalei.
Deși distribuirea sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului este facută de către structura centrală a Ministerului Finanțelor publice, primarii de comune, localitați și municipii pot negocia în cadrul unei comisii constituite la nivel județean, procentele ce vor fi repartizate fiecăruia în parte.
Astfel, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat se redirectioneaza pe doua nivele:
în prima etapă, de la bugetul de stat central către consiliile județene
în a doua etapă de la consiile județene către consiile locale din cadrul județului respectiv.
2.4 ÎMPRUMUTURI
Împrumuturile de stat
Împrumuturile de stat reprezintă obligațiile generate de contractele de pe piața financiară interna și/sau internaționala prin care statul, în calitate de împrumutat, obține fonduri financiare de la o persoana fizică sau juridică creditoare și se angajează să le ramburseze, împreuna cu dobânda și alte costuri, într-o perioadă specificată.
Există doua tipuri de împrumuturi: împrumuturi interne sau externe contractate/garantate de către autorități ale administrației publice centrale și împrumuturi interne sau externe garanatate de către autorități ale administrației publice locale.
Împrumuturile interne de stat
Împrumuturile interne contractate de stat făcute de către Ministerul Finantelor Publice sunt create pe baza autorizației de a încheia acorduri de împrumut cu instituîii financiare publice și de a emite titluri de stat, fie în valuta, fie în lei.
Titlurile de stat reprezintă instrumente financiare ce dovedesc obligațiile financiare ale statului sub forma de certificate de trezorerie, bonuri, certificate de trezorerie pentru populație nerăscumpărate la scadență și transformate în certificate de depozit, obligațiuni, formând împrumuturi ale statului în monedă națională sau valută, pe un termen scurt, până într-un an; termen mediu, între un an și cinci ani; și lung, peste 5 ani. Aceste titluri pot fi dematerializate, prin înregistrari în conturi sau materializate, nominative sau la purtător, negociabile sau nu, cu dobânda sau discount și sunt destinate finanțarii deficitului bugetului de stat.
Titlurile se pot tranzacționa pe bursa de valori, în special cele pe termen mediu; prin trezorerii locale, cele pe termen scurt; și pe piața interbancară, unde se împart în certificate de trezorerie denominate în lei, certificate de trezorerie denominate în valută și obligațiuni de stat emise pentru finanțarea deficitului bugetar sau obligațiuni emise în baza unor legi speciale. Statul este obligat să ramburseze la scadență împrumuturile și să plătească dobânzile și costurile aferente, folosind ca resursă financiară trezoreria, sau din alte surse ale bugetului de stat, precum venituri încasate și rămase după deducerea cheltuielilor de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare.
Statul român, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice poate de asemenea sa acorde garanții pentru împrumuturile interne contractate de orice agent economic, iar rambursarea împrumutului să se facă din resursele proprii, fără a afecta bugetul general consolidat, cu scopul de a finanța proiecte sau activități cu o importanță deosebită pentru țară. Garanția de stat se acordă numai în cazul în care garantul acceptă clauzele contractuale încheiate între persoanele jurdice și instituțiile creditoare.
Împrumuturile externe de stat
Împrumuturile externe contractate direct de stat, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, altor țări, instituții financiare internaționale au ca scop consolidarea bugetului de stat. Sumele de bani sunt apoi redirecționate beneficiarilor finali, pentru finanțarea unor proiecte de investiții, unor domenii de prioritate ale Guvernului, exporturilor și importurilor, dar și redresarea bugetului în caz de deficit.
Pentru a putea beneficia de împrumuturi externe, trebuie realizată o analiză detaliată de către Ministerul Finanțelor Publice a unor cerințe precum:
necesitatea unui împrumut trebuie strâns corelată cu prioritățile și acordurile guvernamentale;
împrumutul trebuie să fie eficient din punct de vedere al costurilor, al condițiilor și termenelor de rambursare;
existența unui studiu de fezabilitate împreuna cu acordul autorităților;
documente precise pentru evitarea riscurilor de încălcare a prevederilor împrumutului respectiv;
Comitetul Interministerial de Garanții și Credite de Comerț Exterior trebuie să aprobe proiectul privind împrumutul;
Avizul Guvernului contractării împrumutului extern, dupa ce a fost ratificat de către Parlament.
Împrumuturile externe se realizează prin emisiuni de titluri de stat în valută, plasate pe piața externă, ce ajută la finanțarea deficitului de stat. Acestea sunt stabilite de către Ministerul Finanțelor Publice, în funcție de necesitatea de finanțare și condițiile externe de finanțare.
Împrumuturile externe garantate de către autorități ale administrației publice centrale, prin intermediul Ministerului Finanțelor Publice, sunt realizate pe termen mediu și lung, de către societăți comerciale, regii autonome, sau companii naționale, pe baza unui acord de garanție, pentru finanțarea unor proiecte de importanță națională și semnalate având prioritate de către Guvern.
În prezent, țara noastră s-a împrumutat pentru a finanța bugetul de stat unor instituții financiare internaționale precum BIRD (Banca Internaționala pentru Reconstrucție și Dezvoltare), FMI (Fondul Monetar Internațional), dar și Uniunii Europene. Aceste fonduri finaciare sunt necesare dezvoltării infrastructurii serviciilor publice și modernizării economiei pentru o creștere sustenabilă și durabilă a economiei.
Sumele de bani ce reprezintă ratele de rambursat pentru împrumuturile externe, a dobânzilor și a altor costuri aferente, în conformitate cu contractele și acordurile semnate, poartă denumirea de serviciul datoriei publice externe. Plata acestui serviciu, ce are loc la o dată ulterioară unei perioade bine determinate, se face la cererea Ministerului Finanțelor Publice, prin intermediul Băncii Naționale a României, din fondurile resurselor colectate ale agenților economici împrumutati.
Tabel 6- Datoria externă la începutul anului 2012
Grafic 4 – Datoria externă totală la începutul anului 2012
CAPITOLUL III – ANALIZA VENITURILOR BUGETARE ÎN CADRUL ECONOMIEI ROMÂNEȘTI ÎN PERIOADA 2010-2013
3.1 FUNDAMENTAREA VENITURILOR LA NIVELUL BUGETULUI NAȚIONAL ÎN PERIOADA 2010-2013
Elaborarea, implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor din domeniile bugetar și fiscal este facută de către Ministerul Finanțelor Publice, cu scopul administrării efieciente ale resurselor statului. Acest obiectiv este atins printr-un management financiar productiv ce contribuie astfel la stabilitatea macroeconomica și la creșterea prosperitătii.
În anul 2010 a fost adoptată legea responsibilității fiscal-bugetare nr. 69, cea care prevede ca strategia fiscal-bugetara să fie etapă distinctă în procesul de elaborare și implementare a politicii fiscal-bugetare pe termen mediu. Legea presupune aprobarea unor plafoane pe termen mediu pentru indicatorii bugetari și va permite cunoașterea regulilor privind veniturile, cheltuielile, soldul bugetar, managementul riscului și datoriile, dar și a principiilor fiscale, prin intermediul politicilor sustenabile fiscal.
Un document al procesului bugetar creat pe un termen mediu, 2010-2013, a permis o politică fiscală mai prudentă, întărirea disciplinei bugetare și o nouă metodă de abordare a distrubuirii resurselor pentru ministere, și a reușit să ofere prognoze de venituri și cheltuieli fundamentate pe politicii și strategii sectoriale.
Exista o serie de metode ce ajută la fundamentarea veniturilor și cheltuielilor bugetare:
Metodele clasice de fundamentare
Metoda automată, ce presupune ca pentru previzonarea veniturilor și cheltuielilor bugetare pentru următorul an (St+1) să aiba ca bază de pornire execuția veniturilor și cheltuilelior anului anterior (St-1). Avantajele acestei metode sunt: ușurința în aplicare și faptul că nu necesită un volum mare de lucrări, iar dezavantajul este că prevederile luate pentru noul an nu sunt întotdeauna în concordanță cu realitatea economico-socială, politica, etc;
Metoda majorării/diminuării, în care se extrapolează o medie a ultimilor cinci ani bugetari din punct de vedere al veniturilor încasate și cheltuielilor efectuate, pe baza a căror ritmuri medii se aplică pentru anul următor. Dezavantajul îl reprezintă volumul mare de lucrări, dar și faptul că prevederile nu corespund cu realitațile economico-sociale, politice, etc, deoarece noii factori nu sunt luați în considerare;
Metoda evaluării directe se efectuează prin calcularea fiecarei surse de venit și fiecare categorie de cheltuieli, în funcție de execuția preliminară, dar și de preveziunile financiare. Avantajul il constituie ușurința cu care poate fi aplicată metoda, însa dezavantajul îl reprezintă volumul mare de lucrări.
Toate aceste metode clasice pornesc de la aceași idee de bază, conform căreia având veniturile și cheltuielile unui an anterior (St-1), se poate afla structura bugetara de pe anul urmator (St+1), având în vedere și factorul de corelație (c), factor ce ține de ritmul schimbărilor economice și diferă în funcție de categoria de cheltuieli sau venituri ce trebuie previzonată. Astfel, relația ce definește aceste metode o reprezintă: .
Metode moderne de fundamentare
Aceste metode pornesc de la obiective și programe ce trebuie atinse prin fundamentarea veniturilor și cheltuielilor. Astfel, bugetul general se împarte în sub-bugete, ce fiecare are ca scop îndeplinirea unei activități. Totodată, în cazul fiecărui sub-buget se face separat fundamentarea veniturilor și cheltuielilor. Un avantaj al acestor metode este acela că permit corelarea bugetului cu rezultatele obținute.
În România, ca principiu de fundamentare a bugetelor reprezintă metoda automată. Aceasta se utilizează deoarece poate prezenta situația veniturilor și cheltuielilor în anul ,,n-2”, anul în care se finalizează ultimul proces bugetar, dar și situatia financiară exactă în anul ,,n-1”, anul când se elaborează bugetul și când nu se știe poziția execuției bugetare decât până în acel moment. Pentru anul curent ,,n”, propunerile urmăresc creditele bugetare preconizate a fi alocate, iar anii ,,n+1”, ,,n+2” si ,,n+3” reprezintă versiunea valorică a obiectivelor prestabilite în Documentul de politică, strategie și performanță pentru următorii trei ani.
Veniturile bugetului de stat se fundamentează pe baza politicii fiscale și a execuțiilor din anii precedenți, și sunt împărțite în categorii precum: surse de finanțare, capitole de venituri, subcapitole de venituri și alte categorii identificate de ordonatorii de credite.
Tabel 7- Fundamentarea veniturilor bugetului de stat pentru anul 2010
În tabelul 7 este descrisă fundamentarea veniturilor bugetului pentru anul 2010, utilizând metoda automată, astfel că în anul 2009 se propune proiectul bugetar pe baza bugetului în 2008. Anii 2007-2008 au avut o creștere economică, însa în anul 2009, România este atinsă de recensiune din cauza crizei mondiale, de aceea veniturile totale sunt cu 7,7% mai mici în 2010. În acel an de recesiune, Guvernul a adoptat o serie de măsuri de austeritate (micșorarea pensiilor, scăderea salariilor, etc), cu scopul de a stabiliza economia țării în prima fază prin reducerea cheltuielilor, și apoi pentru a atrage pe termen lung investitori străini și a crea implicit locuri de muncă. Cea mai mare creștere în propuneri a fost la venituri nefiscale, deoarece s-a anticipat o creștere a dividendelor societăților economice deținute de către stat. De aceea, datorită acestor factori, dar și inflației, pentru anul 2010, propunerea a fost cu 10.253.170 mii lei mai mare.
Tabel 8- Fundamentarea veniturilor bugetului de stat pentru anul 2011
Tabelul 8 prezintă propunerea veniturilor bugetare pentru anul 2011. Aceasta prezintă din nou o creștere prognozată a veniturilor totale, în mare masura datorita Strategiei fiscal-bugetare pentru orizontul de timp 2011-2013, prevazută de Legea responsabilității fiscal bugetare nr. 69/2010. Aceasta presupune reducerea graduală a deficitului bugetar la 4,4% din PIB în 2011, 3% din PIB în 2012, respectiv 2,5% din PIB în 2013. Cea mai mare crestere programată o reprezintă veniturile fiscale, datorită luptei împotriva evaziunii fiscale ce a suplimentat veniturile bugetare, după mărirea la 24% a taxei pe valoare adaugată din anul 2010, dar și a majorarea accizelor la motorină, benzină și țigarete. Totodată, deoarece unele statele din afara Uniunii Europene (Rusia, Turcia, China) au început să paraseasca perioada de criza, s-a preconizat o creștere a exporturilor, fapt ce a dus la o creștere a veniturilor din taxele vamele. Cea mai mare diminuare programată pentru anul următor s-a aflat la veniturile din capital, deoarece pentru anul următor nu au fost pregătite privatizări ale societăților românești.
Tabel 9- Fundamentarea veniturilor bugetului de stat pentru anul 2012
Pentru anul 2012, s-a preconizat o creștere semnificativă a veniturilor bugetare, datorită în special taxei pe valoare adaugată și accizelor. Pentru perioada 2012-2014 s-a calculat și o majorare a comerțului exterior cu un ritm mediu anual de 10%. Creșterea salariului minim pe economie și a salariului mediu brut, dar și majorarea numărului de salariați a anticipat o creștere a impozitului pe venit. Suma de resurse financiare ce urma să fie primită de la statele partenere din Uniunea Europeana pentru anul 2012 a fost majorată considerabil, datorită așteptării unei rate de absorție a fondurilor mai ridicată decât în anii precedenți. Tot pentru anul 2012 se astepta o mărire importantă a veniturilor din capital datorită unor fabrici, instituții sau cladiri ce urmau a fi scoase la licititație pentru a fi privatizate, precum Cupru Min, Poșta Româna sau CFR Marfa.
Tabel 10- Fundamentarea veniturilor bugetului de stat pentru anul 2013
Fundamentarea veniturilor bugetului de stat din tabelul 10 reușeste să anticipeze într-un mod mai realist așteptările bugetare pentru anul 2013. Astfel, deoarece în anul 2012 au fost preconizate creșteri masive ale veniturilor ce nu s-au atins, precum sumele primite de la Uniunea Europeană, unde rata de absorbție a fost una scazută de 49%, sau privatizările eșuate încercate de statul român, propunerea veniturilor totale pentru 2013 nu a fost la fel de mare precum cele anterioare, de exemplu suma primita de la Uniunea Europeana sau alți donatori a fost cu 3.268.000 mai mica fața de preconizarea din anul precedent. Principala metodă de stabilizare a deficitului bugetar nu a mai fost considerată pentru anul 2013 creșterea sau modificarea veniturilor, ci ajustarea și reducerea cheltuielilor. Anticiparea unei creșteri ale veniturilor fiscale pentru anul 2013 a aparut ca urmare a unor măsuri de combatere a evaziunii fiscale, prin intensificarea monitorizării produselor accizabile, perfecționarea și actualizarea bazelor de date cu cazuri fiscale, controlul persoanelor cu averi mari, și îmbunătățirea eficienței și dinamicii colectării veniturilor. Alte măsuri pentru anul 2013 au fost: lărgirea bazei impozibile prin includerea unor categorii de venituri scutite, un numar de taxe parafiscale mai mici, dar și noi creșteri ale accizelor.
3.2. PERCEPEREA EFECTIVĂ A IMPOZITELOR, TAXELOR ȘI FONDURILOR NERAMBURSABILE
Activitatea ce ține de încasarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri sau fonduri poartă denumirea de execuția veniturilor bugetare de stat. Aceasta se bazează pe anumite principii precum:
orice impozit, taxă sau o obligație asemănatoare acestora trebuie sa fie stabilită prin lege pentru a putea fi încasată propriu-zis;
un impozit, o taxă sau o altă cerere financiară de către stat este interzisă atât timp cât se află în afara legalitații;
impozitele și taxele se încadrează strict în anul bugetar respectiv.
Toate veniturile statului, precum impozitele, taxele, contribuțiile sociale, etc, sunt gestionate de către Ministerul Finanțelor Publice, conform legii. Acesta are rolul de a gestiona, colecta, controla, dar și de a soluționa orice conflict în urma contestațiilor și de a acorda servicii de asistență.
Un rol deosebit de important în colectarea efectivă a veniturilor îl indeplinește Agenția Naționala de Administrare Fiscală. Aceasta asigură administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri bugetare date prin lege în compețenta sa, aplicarea politicii și reglementărilor în domeniul vamal și exercitarea atribuțiilor de autoritate vamală, precum și controlul operativ și inopinat privind prevenirea, descoperirea și combaterea oricăror acte și fapte care au ca efect evaziunea fiscală și frauda fiscală sau vamală, precum și a altor fapte date prin lege în competența sa.
Orice impozit, taxă sau contribuție socială reprezintă o creanța fiscală, iar acestea pot fi stinse prin plată, compensare, restituire, executare silită sau prin anulare.
Plata se face de către debitor separat pentru fiecare taxă, impozit sau contribuție, inclusiv dobânzi sau penalitați de întarziere, doar în cadrul instituțiilor autorizate să deruleze astfel de operațiuni, precum bănci sau trezorerii.
Compensarea presupune stingerea creanțelor debitorului cu creanțele statului prin intermediul sumelor de rambursat, de restituit sau plata la buget, până când ambele părți îndeplinesc calitatea atât de debitor, cât și de creditor. Compensarea creanțelor se va face din același buget în care sunt obligațiile datorate, iar în cazul în care există o diferență se compensează din bugetul de stat, fondul de risc pentru garanții de stat, bugetul asigurărilor sociale, bugetul Fondului național unic de asigurari sociale de sanatate și bugetul asigurărilor de șomaj.
Restituirea reprezintă modalitatea prin care debitorului i se returnează resurse bănești precum: cele platite fară existența unui titlu de creanță; cele plătite în plus față de valoarea obligației fiscale sau a unei erori de calcul; cele rambursate de către stat; cele rămase după distriburire; cele plătite în urma unei decizii eronate ale legii; cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate; sau cele stabilite de organe judiciare în urma compențentelor legale. Aceste restituiri se realizează în lei, dupa hotărârea definitivă și irevocabilă ale instanțelor judecătorești.
Executarea silită apare doar atunci când debitorul nu își plătește datoriile acumulate. În acest caz, organul fiscal abilitat ce se află pe raza teritorială a debitorului poate efectua o acțiune de urmărire, de contabilizare și în final de recuperare a bunurilor datorate. Aceasta poate fi făcuta prin orice mijloc posibil: poprire, sechestru, vânzare de bunuri mobile sau imobile, numai dupa avizul unui executor judecătoresc.
Anularea creanțelor fiscale apare în cazuri excepționale când autoritațile, în urma unei cauze temeinice, pot anula creanțele debitorului. Însă, conform articolului 178 din Ordonanța Guvernamentală din 2011, orice datorie fiscală până în 40 de lei se anulează la sfârșitul anului bugetar, adică data de 31 decembrie.
Nerespectarea regulilor de către debitori în execuția bugetară poate fi de trei tipuri: nerespectarea termenului de plată, sustragerea de la plata impozitelor sau calcularea greșită a impozitului, acțiune ce poartă denumirea de evaziune fiscală. În cazul nerespectării acestor obligații statul poate impune diferite sancțiuni. Pentru întarzierea termenului de plată se impun penalități și dobânzi suplimentare, iar pentru evaziune fiscală se întocmeste dosar penal.
Încasarea veniturilor bugetare poate fi realizată sub forma unor serii de procedee diferite, în funcție de tipul de impozit sau taxă.
Calcularea și plata directă de către subiecții impozitelor presupune ca debitorii de impozite sa aibă obligația, conform legii instituitoare a impozitului, să declare și să evalueze obiectul impozat, ca apoi să calculeze impozitul și să plătească organului fiscal un cuantum de bani, până la sfârșitul termenului legal. Acest procedeu se utilizează în mod special în cazul impozitului pe profit, al accizelor sau în cazul taxei pe valoare adaugată.
Calcularea, reținerea și vărsarea în bugetul statului de către o terță persoană, reprezintă un procedeu ce se mai denumește și stopaj la sursa, ce implică o altă persoană să plătească creanțele fiscale. Cel mai răspândit caz îl reprezintă impozitul pe venit, unde angajatorul calculează lunar impozitele salariaților și virează anticipat sumele de bani organelor fiscale în contul bugetului de stat.
Impunerea și debitarea de către organe fiscale este realizată de către persoane acreditate juridic ce dispun datele necesare evaluarii unui obiect și apoi calculează creanțele fiscale. Procedeul este întalnit în calcularea impozitului pe venit anual de către Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Utilizarea timbrelor fiscale reprezinta un timbru special emis de catre institutii special autorizate ce odata lipit pe documente oficiale reprezinta o taxa platita catre Agentia Nationala de Administrare Fiscala.
Acțiunile ce constituie execuția veniturilor de către organele fiscale poartă denumirea de etapele veniturilor bugetare. Acestea sunt așezarea, lichidarea, emiterea de titluri de percepere și perceperea veniturilor bugetare.
Așezarea veniturilor, prima etapă în execuția veniturilor, reprezintă identificarea și evaluarea materiei impozabile ce constituie baza veniturilor la bugetul de stat;
Lichidarea veniturilor bugetare presupune stabilirea dimensiunilor și suma de bani ce va fi impozata pe baza cotelor stabilite de lege;
Emiterea titlui de percepere se referă la documentarea cuantumului veniturilor impozabile într-un act oficial ce urmează a fi autorizat de către organele fiscale;
Perceperea veniturilor bugetare constă în activitatea de încasare propriu-zisă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor venituri alocate bugetului de stat.
Metoda în care se calculează gradul de colectare a impozitelor (Gci) este formulată în relația:
Gci=X100,
unde,
Siî reprezintă suma impozitelor încasate,
iar Sipb suma impozitelor prevăzute în bugetul aprobat.
Astfel, când indicatorul este mai mare și se apropie de 100% înseamna că organele fiscale, responsabile de adunarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și alte venituri, au depus o activitate eficientă și coerentă.
Pentru perceperea veniturilor bugetare se impun anumite principii pentru evitarea abuzurilor în materie fiscală, pentru creșterea randamentului fiscal al impozitelor, pentru asigurarea echității impunerii și pentru activarea impozitelor ca pârghii fiscale. Acestea sunt: principiul echității fiscale, principiul de politică financiară, principiul de politică economică și principiul social-politic.
Principiul echității fiscale se referă la egalitatea în fața impozitelor, și anume că fiecare persoană plăteste aceași cotă de impozit indiferent de venituri. Însa, în ciuda aparențelor, chiar daca acest principiu alt echitatii este etic, el nu oferă o soluție viabilă din punct de vedere fiscal, deoarece puterea contributivă a plătitorului este diferită. Pentru ca acest principiu să fie echitabil cu adevărat și din punct de vedere fiscal, ar trebui sa nu existe privilegii fiscale, să existe un minim neimpozabil, pentru ca anumite persoane cu un venit mai scazut să ducă un trai decent și să se țină cont de puterea distributivă a plătitorului.
Principiul de politică financiară susține un randament fiscal cât mai ridicat. Acesta poate fi atins prin cheltuieli de percepere a impozitelor cât mai mici, dar și prin o lege de impunere a impozitelor cât mai eficientă pentru eradicarea evaziunii fiscale. Totodată, impozitele trebuie să fie stabile, să nu aibă oscilații în cota de impozitare în funcție de starea economică a țării, adică să crească în timpul unei prosperități ale țării și să scadă în timpuri mai grele. În același timp, impozitele sau taxele trebuie să fie flexibile și elastice, pentru ca mărimea acestora să se poată schimba odată cu evoluția cheltuielilor.
Principiul de politică economică surprinde tratamentul fiscal diferențial, prin care statul poate stimula unele activități sau poate descuraja altele. De aceea, din rațiuni economice, impozitul poate fi considerat o pârghie fiscala cu care poate interveni moderat în competiția dintre agenții economici.
Principiul social-politic se referă la soluționarea problemelor în cazul dublei impuneri. Aceasta apare atunci când o persoană fizică sau juridică obține un venit pe teritoriul unei țări străine. Cele trei criterii prin care se poate evita dubla impunere sunt:
Criteriul originii veniturilor, când un agent economic plăteste impozitele pe baza veniturilor țării în care își desfăsoară activitatea, iar in țara sa de origine este scutit de plata acestora. Acest criteriu este cel mai des pus în aplicare în cazul țărilor în curs de dezvoltare, dar și în țări dezvoltate precum Statele Unite ale Americii sau Franța, datorită plasamentelor străine din care sunt produse profituri uriase.
Criteriul domiciliului presupune ca orice persoană fizică sau juridică să își plătească impozitele și taxele doar statului în care este rezident, chiar daca își desfăsoară activitățile în alte țări.
Criteriul naționalității constă în faptul că un agent economic să fie impozat doar în funcție de cetațenie, indiferent de unde își desfăsoară activitățile sau unde are domiciliul sau sediul.
Pentru că deseori apar probleme în privința dublei impozitari, în urma unor convenții internaționale s-au găsit ca soluționare doua metode: scutirea impozitelor și creditarea fiscala.
Scutirea poate fi de doua tipuri totală și parțială. Cea totală înseamnă ca organele fiscale din țara de proveniență să nu impoziteze venituri daca deja au fost impozitate in străinătate. Scutirea parțială se întâmplă când autoritatea fiscală din țara de rezidența adună veniturile atât din țară cât și din străinătate, calculează cota de impunere, și o aplică doar acelor venituri făcute în țara de rezidență.
Creditarea fiscală poate fi totală, atunci când impozitul dintr-o țară se calculează fără veniturile din strainatate, sau obișnuită, când organele fiscale calculează impozitul aferent veniturilor realizate atât din străinătate cât și din țara de proveninența, dar nu integral, ci numai până la limita impozitului determinat în țara de rezidență pentru un venit egal cu venitul obținut în străinătate.
3.3. ANALIZA EXECUȚIEI VENITURILOR DIN BUGETUL DE STAT ÎN PERIOADA 2010-2013
Veniturile bugetare sunt influențate direct de către economia țării, astfel ca acestea pot fi mărite și printr-o serie de obiective la nivel macroecomic, precum:
Pregătirea capitalului uman printr-o creștere a locurilor de munca calitativă în segmentul educational;
O infrastructură modernă pentru creșterea locurilor de muncă;
O utilizare optimizată a resurselor și activelor naturale ce nu încalcă legile protejării naturii;
Dezvoltarea economică a administrațiilor teritoriale și locale prin atragerea de fonduri europene;
Un ajutor pentru atragerea de investiții masive externe;
Consolidarea administrației națioanele și a sistemulu judiciar românesc.
Analiza veniturilor bugetare în perioada 2010-2013 se va face pe baza structurii veniturilor bugetare, a componentelor, a dinamicii acestora, dar și cauzele care au dus la evoluția acestora.
Tabel 11- Evoluția veniturilor totale ale bugetului de stat și a ratei inflației în perioada 2010-2013, calculate pe baza rapoarteleor bugetare
Grafic 5- Evoluția ratei inflației în perioada 2010-2013
Pe baza tabelului 11 și a graficului 6, se observă o creștere anuala a veniturilor bugetare din perioada 2010-2013, de la 57.571.990 mii lei la 96.279.084 mii lei. Factorii ce au contribuit decisiv la aceste creșteri sunt evoluția inflației și a veniturilor curente, ce au crescut în fiecare an. Acestea la rândul lor au crescut datorită majorării accizelor, schimbarea cotei unice ale taxei pe valoare adaugată la 24% în anul 2010, dar și luptei împotriva evaziunii fiscale.
Grafic 6-Evoluția veniturilor totale ale bugetului de stat în perioada 2010-2013.
Totodată, un factor important a fost și ajutorul acordat de către partenerii din Uniunea Europeana, deși acesta nu a fost la potențialul maxim din cauza ratei de absorbție mică. Cu toate acestea, ritmul de creștere față de anul 2010 este unul stabil, dupa cum este prezentat în tabelul 12 si în graficul 7.
Tabel 12- Ritmuri de crestere ale veniturilor bugetului de stat
Grafic 7- Ritmul de creștere față de anul 2010
Ritmul de creștere față de anul 2010 a evoluat constant, cea mai mare creștere fiind în anul 2012, cu 40,20%. Acest fapt s-a datorat în principal veniturilor din taxa pe valoare adaugată, mai mari cu 10,3%, dar și din accize, ce au fost majorate cu 11,5%. Totodată, s-au menținut decalaje importante la impozitul pe profit (-6,6%) și la impozitul pe venit (-3,6%).
Grafic 8- Ritmul față de anul precedent
Ritmul față de anul precedent a intrat într-un regres dupa anul 2011. Cauza pentru acest fapt a constiuit în principal majorarea cotei unice a taxei pe valoare adaugată în anul 2010, iar dupa această modificare, TVA-ul nu a mai fost factor de creștere substanțiala. Inflația a scăzut și s-a stabilizat în jurul cotei de 5,79%-3,98%, astfel că nu au mai existat fluctuații importante pe piața monetară. Alt factor, dar minor, a reprezentat și scăderea treptată a populației României, prin procesul de emigrație către alte țări, mortalitatea crescută și natalitatea scăzută, deoarece din aceasta cauză a scăzut și puterea de cumpărare și materia impozabilă. La recensământul oficial din anul 2011, Romania avea 20.121.641 locuitori, față de 21.680.974 în anul 2002. Pentru a contracara acești factori negativi, s-au impus o serie de scumpiri ale serviciilor și produselor, astfel ridicând taxele.
Tabel 13 -Veniturile totale ale bugetului de stat în perioada 2010-2013
Analizând tabelul 13, se poate observa o creștere a tuturor veniturilor, cu excepția veniturilor nefiscale, veniturilor din capital și a încasărilor din rambursarea de împrumuturi. Veniturile nefiscale reprezintă veniturile obținute de stat din exploatarea domeniilor statului (întreprinderi economice, terenuri etc.) ce emit dividende, dar și veniturile din recuperarea cheltuielilor de judecată, veniturile din amenzi sau sancțiuni, despăgubiri, încasarea de bunuri confiscate potrivit legii, penalitați, sancțiuni privind nedepunerea sau depunerea cu întarziere a declarațiilor de impozite; donații și sponsorizări. Acestea au fost reduse în primul rând datorită faptului ca un număr mare de întreprinderi ce aveau ca acționari majoritari sau minoritari statul român au dat faliment, au intrat în procedura de insolvența sau și-au redus simțitor activitatea economică în ultimii ani, precum CFR Călători, CFR Marfă, TAROM sau Oltchim. Cea mai mare scădere s-a produs în anul 2013, 15,74%, când cele mai multe societati au ajuns în procedura de insolvență.
Grafic 9- Evoluția veniturilor din capital
Veniturile de capital au avut o evoluție oscilantă în perioada 2010-2013, deoarece chiar dacă Guvernul și-a propus privatizări sau listări la bursa a unor societați deținute de către stat, precum Hidroelectrica sau Nuclearelectrica, cele mai multe tentative au fost eșuate. Veniturile au crescut substanțial doar în anul 2012, când au fost venituri totale de 306.372 mii lei datorită tranzacțiilor pe bursă a unor societați românești precum Transgaz. Veniturile de capital ale anului 2012 au fost cu cu 8,80% mai mult față de cea mai mică valoare, cea in 2013.
România a obținut venituri din rambursarea împrumuturilor o sumă aproximativ constantă pe perioada 2010-2013, deoarece țara noastră nici nu are rezerve masive pentru a împrumuta și de aceea acestea sunt creanțe scăzute, și de aici și rambursarea acestora. În schimb, în anul 2013, statul român a ajuns să se împrumute de la diverși creditori (Banca Mondială, FMI, Uniunea Europeană, etc), cu peste 300.000.000 lei pe zi.
Grafic 10- Evoluția veniturilor din rambursarea împrumuturilor
Țara noastră a primit sume donate de către alte țări într-un ritm constant. Principala donatoare a fost Uniunea Europeana ce a finanțat anumite proiecte strategice din statul noastru. România a fost mereu deficitară la rata de absorbție a fondurilor europene, reușind să ramână mult în urma unor state precum Bulgaria, Slovacia, sau Cehia. În prezent, rata absorbței pe care o detine statul român este de 34,25%, cu 11% sub media Uniunii Europene. Pe lângă statele membre Uniunii Europene, România mai primește resurse finaciare pentru unele proiecte strategice de la țări precum: China, Rusia, Japonia, Statele Unite ale Americii, etc.
Grafic 11- Evoluția sumelor primite de la UE/alți donatori
Veniturile curente dețin cea mai mare pondere din veniturile totale. Acestea conțin venituri fiscale și nefiscale, dar și contribuțiile de asigurări. În cadrul veniturilor curente, mai semnificative sunt veniturile fiscale, cele compuse din impozitele directe și indirecte. Prezentarea detaliată a veniturilor fiscale în perioada 2010-2013 se află in tabelul 14.
Tabel 14 -Ponderea în cadrul veniturilor curente
Veniturile fiscale se împart în două categorii, impozitele directe, respectiv impozitele indirecte. În cadrul veniturilor fiscale, proporția mai mare revine impozitelor indirecte.
Grafic 12- Ponderea în cazul veniturilor fiscale
În acest grafic se poate observa o creștere relativ constantă a atât impozitelor directe, cât și impozitelor indirecte. În 26 iunie 2010, Guvernul a decis majorarea cotei unice a taxei pe valoare adaugată la 24% de la 19%. Această acțiune explică creșterea treptată începand cu anul 2010.
Grafic 13- Evoluția impozitelor indirecte
Impozitele indirecte se stabilesc asupra bunurilor și serviciilor vândute și sunt incluse în preț. Legea atribuie calitatea de subiect impozabil altei persoane decât suportatorului acestuia. Cotele veniturilor indirecte nu sunt legate de venitul sau averea personală a celor ce achiziționează mărfuri sau servicii. Eficiența taxei pe valoare adaugată se poate calcula ca raportul dintre veniturile din TVA și consumul final al gospodariilor populației. În tabelul 15 se poate observa cum, deși România are venituri importante din taxa pe valoare adaugată, are însă o rată mică de taxare implicită, față de alte țări din cadrul Uniunii Europene, pe durata anilor 2011-2012.
Tabel 15 -Eficiența taxarii TVA
Grafic 14- Evoluția indicelui de eficiența a taxării
După cum se poate observa, deși avem una dintre cele mai mari cote pe taxa pe valoare adaugată, nu același lucru se poate spune și despre eficiență, în spatele unor țări precum Bulgaria sau Ungaria. Chiar dacă sunt venituri importante din impozitele indirecte, acestea ar putea fi mult mai mari dacă ar fi o luptă mai importantă împotrivă evaziunii fiscale. Conform unor studii făcute de către economiștii J. Aizenmann și Y. Jinjarak, eficiența colectării TVA-ului este invers proporțională cu ponderea agriculturii în PIB, și direct proporțională cu gradul de urbanizare și gradul de deschidere al economiei. Aceasta situație este prezentă în țara noastră, unde un procent ridicat din populația rurala vinde și distribuie produse netaxabile.
Deși avem una dintre cele mai mari cote unice la taxa pe valoare adaugată, indicele de eficiență a taxării este scăzut. Statul pare să fi ales varianta mai ușoară, dar greșită, ce de a crește impozitelor indirecte. În loc să fi încercat o combatere a evaziunii fiscale, acesta a mărit taxa de impozitare. În prezent 60% din evaziunea fiscală a apărut la colectarea TVA-ului. Aceste presiuni fiscale existente reprezintă o sursa de conflict, încurajând "munca la negru" și frauda fiscala.
O cota unică în media celor practicate de statele partenere din Uniunea Europeană, urmată de o gestiune mai concretă, controale mai aprige și o legislație mai clară, ar fi dus la un indice de eficiență mai ridicat. Astfel, cei care sunt corecți și plătesc, ar fi plătit mai puțin, și astfel ar avea sanse mai mari pentru consolidarea afacerilor, și implicit venituri mai mari la impozitele pe profit, iar cei care momentan nu plătesc ar fi putut plăti datorită unei taxe mai mici, sau să fie amendați aprig în caz contrar. În final, aceasta redistribuire, taxe mai mici, baza impozabilă mai mare ar aduce venituri cel puțin la fel de mari, stimulând întreprinzătorii mici și mijlocii. Un exemplu concret reprezintă cazul cotei de TVA-ul de 9% pentru pâine, cand s-a observat o creștere a TVA-ului colectat de 10-12%. Probabil și reducerea TVA-ului la alimentele de baza (ulei, făina, lapte, zahar, etc) ar putea fi o soluție economică. În acest fel s-ar diminua evaziunea fiscală în domeniul alimentar și s-ar asigura venituri bugetare suplimentare, s-ar încuraja consumul intern și s-ar stimula producția internă. Evaziunea fiscală reprezintă rezultatul unei legislatii defecte, astfel ca fiscalitatea excesiva poate fi la fel de vinovata ca si aceia pe care îi provoaca la evaziune.
Accizele în perioada 2010-2013 au suferit numeroase majorări, schimbări, dar și noi introduceri. Acestea aduc însă venituri în medie 3% din totalul PIB-ului. Pe de altă parte, cea mai afectată de majorări ale accizelor este populația țării. Schimbări în cotele acestora pot aduce la scăderea puterii de cumpărare, deoarece suma finală este preluată practic de către consumatorul final.
Impozitele directe se stabilesc nominal pentru persoane fizice sau juridice, conform averii sau veniturilor acestora, și se încasează direct de la subiectul impozat, respectând termenele prevăzute de lege. Cele mai reprezentative tipuri sunt impozitele pe profit și impozitele pe venit.
Tabel 16- Cuantumul impozitelor pe venit și impozitelor pe profit
Grafic 15- Evoluția impozitelor directe
Nivelul nominal al impozitelor pe profit încă se resimte din cauza crizei și a rămas la un stadiu redus perioadei anterioare anului 2008. Anul 2011, cel cu care s-a reluat creșterea economică a adus un ușor progres, urmat apoi de o nouă deteriorare în 2012, datorită măsurilor discreționare. Anul 2013 a marcat intrarea pe piață a unor multinaționale, dar și succesul unor societăți comerciale transnaționale pe piața internațională, precum Dacia, deținută de grupul Renault, Rompetrol, Ford sau OMV Petrom. Conform unor studii făcute de către economiștii Romer și Romer, veniturile din impozitele directe, sunt interdependente de impozitele indirecte. Astfel, deși mărirea taxelor indirecte pare o măsură bună de creștere a veniturilor bugetare, pe termen lung aceasta afectează segmentul privat, facănd ca multe societăți să își desfăsoare din ce în ce mai greu activitatea economică.
Grafic 16- Cuantumul anual al impozitelor pe profit
Veniturile în impozitele pe venit și salarii au avut rezultate foarte bune, acestea datorându-se în mare parte creșterii salariului mediu pe economie de la 1.936 lei în 2010 la 2223 lei în 2013, și a salariului minim pe economie, de la 600 lei în 2010 la 750 lei în 2013. Totodată, spre deosebire de alte venituri, România a reușit să aibă o eficiență ridicată a colectării acestor venituri. Având un indice de eficiență a taxării (raportul dintre rata de impozitare și cota legală) în medie pe perioada 2010-2013 de 0.87, țara noastră este în fața unor țari precum: Polonia, Letonia, Ungaria sau Slovacia. Dupa cum se poate vedea în graficul 16, evoluția impozitelor pe venit și salarii a fost progresivă și stabilă.
Grafic 17- Cuantumul anual al impozitelor pe venit
CAPITOLUL IV CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Conform rapoartelor de buget anuale prezentate de Ministerul Finanțelor Publice, veniturile bugetare ale României au fost în creștere constantă. Deși acest fapt este încurajator, imaginea de ansamblu nu este în totalitate pozitivă datorită cheltuielilor mari ale țării. România a reușit să își reducă deficitul bugetar de la 6,8% în 2010 la 2,5% în 2013, urmând o tendință mondială.
România a gasit mereu ca soluție de creștere a veniturilor mărirea taxelor. Această soluție este potrivită pe termen scurt și mediu, deoarece poate aduce venituri substanțiale visteriei statului. Însă, pe termen lung, efectele pot fi daunatoare, în special împotriva segmentului privat. În cazul țării noastre, se poate observa o creștere a firmelor ce intră în insolvență, astfel, conform Registrului Comerțului, au crescut entitătile ce intră în insolvență cu 33% în anul 2013 față de anul 2011. Impactul unor taxe mai mari sunt regăsite în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii deoarece acestea nu au resursele financiare întreprinderilor mari sau multinaționalelor. Insolvența firmelor duce mai departe la șomaj, datele din prezent arătând o rată alarmantă de 32,5% pentru tinerii șomeri sub 25 de ani în mediul urban.
Țara noastră, din păcate, nu reușeste să fie atrăgătoare pentru investitori. Pe lângă supraimpozitare, apetitul firmelor pentru investiții a scăzut și din alte cauze, precum birocrația excesivă, statul român fiind primul în clasamentul numărului de impozite plătite de firme, cu cel puțin 39 de taxe pe an.
Discrepanțele dintre previziuni și realizări au fost foarte mari datorită metodei de fundamentare utilizată. Metoda automată nu poate prevede realitațile sociale, economice sau politice, având ca singure avantaje ușurința în aplicare și faptul ca nu necesită un volum mare de lucru. Schimbarea într-un sistem mai modern de fundamentare ar atrage implicit rezultate mai favorabile. O metoda modernă, în care s-ar recurge la o analiză sistematică pentru determinarea indicatorilor de eficacitate, ar permite elaborarea unui program ce ar fixa structura veniturilor bugetare și eficacitatea cheltuielilor analizate. Printr-o planificare strategică, direcționarea pe obiective precis conturate, un control al rezultatelor și un sistem de informare ce să reflecte schimbul de date dintre administrații, pe scurt cu o metodă de fundamentare implementată pe un manangement bugetar echilbrat, în detrimentul metodei automate, statul român și-ar eficientiza resursele în vederea obținerii unor rezultate net superioare.
O serie de propuneri ce consider a fi impuse pentru o mai bună desfășurare a aparatului fiscal și implicit creșterii veniturilor bugetare sunt:
un sistem de impozite restructurat, având o bază impozabilă mai mare și cote de impozit mai reduse;
îmbunătațirea personalului din aparatul fiscal;
perfecționarea sistemului informațional;
eliminarea unor taxe ce nu aduc venituri semnificative, realizând astfel un aparat fiscal mai redus, dar cu o eficiența crescută.
Cea mai importantă metodă de a spori veniturile bugetare o reprezintă însă combaterea evaziunii fiscale. Un calcul făcut în anul 2013 arată că țara noastră pierde anual 13 miliarde de euro, comparabil cu bugetul alocat Ministerului Sănătații pe 2 ani. Conform Consiliului Fiscal, dacă România ar colecta toate taxele și impozitele ce sunt prevazute, atunci am avea venituri bugetare ca procent din PIB peste media țărilor din Uniunea Europeană. Îngrijorător este faptul că statul nu poate opri această problemă, numai între anii 2011 și 2012 a existat o creștere de 2,6 miliarde euro pierduți din cauza evaziunii fiscale. Precum am prezentat mai sus, în domeniul taxelor pe valoare adaugată sunt prezente și cele mai numeroase cazuri de evaziune fiscală.
Salariații fără carte de muncă, sau ,,muncă la negru”, reprezintă o alta problemă pentru care veniturile bugetare sunt scăzute. 23% dintre salariații din România lucrează fără forme legale, fapt ce păgubește Contribuțiile la Asigurările Sociale. Această situație se datorează în principal impozitelor la care sunt supuși proprietarii societăților sau firmelor, ce uneori sunt ori prea multe, ori prea scumpe. Antreprenorii ar trebui stimulați să aibă angajați, prin impozite mai mici, deoarece prin mărirea bazei impozabile și reducerea cotelor impozitelor se pot atrage venituri mai mari pentru bugetul de stat.
Combaterea evaziunii fiscale ar trebui să fie mai aprigă, prin măsuri legislative precum:
pedepsirea traficului de bunuri de contrabandă, atât în interiorul țării cât și cele depistate la vamă, precum și controale mai multe în cadrul piețelor de legume și fructe, en-gros-urilor, sau altor facilități în care evaziunea fiscală este existentă;
plata în numerar ar trebui limitată la o suma fixă, deoarece cele mai multe tranzacții se efectuează prin această metodă;
sancționarea firmelor ce declară eronat sau nu își declară sau obligațiile financiare datorate statului prin impozite și taxe, dar și oferirea unui bonus persoanelor fizice sau jurdice ce își plătesc în avans impozitele;
îmbunătățirea procedurii de rambursare al TVA-ului;
adoptarea unui sistem digital fiscal prin schimbarea caselor de marcat cu role de hârtie cu cele cu jurnal electronic și implementarea controlului asupra comerțului online.
Consider împrumuturile externe, în special de la Fondul Monetar Internațional și Comisia Europeană, venituri extrem de importante pentru economia țării. Aceste instituții pot ajuta România să își continue creșterea economică, să își consolideze poziția macroeconomică evitând o procedură de deficit bugetar excesiv, dar și să investească în proiecte de infrastructură ce pot ajuta în atragerea de întreprinzători externi. Din păcate țara noastră este repetentă la capitolul de absorbție a fondurilor europene, rata de absorbție pentru perioada 2007-2013 fiind de 21,89%. Pentru a atrage mai mulți bani, ar trebui sa fie mărit portofoliul de proiecte, să fie introdus un sistem eficient de decontare a cererilor de plată pentru toate categoriile de beneficiari, și ca autoritatile locale și teritoriale să fie sprijinite în aplicarea pentru proiecte cu fonduri europene.
În prezent țara noastră dorește o creștere bruscă a veniturilor bugetare și se axează pe creșterea taxelor sau adăugarea de noi taxe. Exemple edificatorii sunt crearea unei taxe de stâlp, a taxelor pe construcții speciale, introducerea accizelor suplimentare pe carburanți sau impozitul forfetar. Însă, taxele și impozitele nu pot fi mărite la nesfârșit, astfel că dacă statul ar adopta o strategie pe termen lung, și s-ar focaliza spre o creștere economică stabilă, cu un ritm mai lent de creșteri ale veniturilor, ar fi un progres sigur și constant.
Noul impozit lansat în 2014, impozitul forfetar vine să întărească cele spuse mai sus. Astfel, prin acest impozit, statul nu face decât să îi forțeze pe multi dintre micii întreprinzatori să își închidă afacerile, din cauza unor discriminări între competitorii din aceași piață. Spre exemplu, întreprinderile mici de genul covrigăriilor, buticurilor, teraselor sau alte unitați de alimentație ce sunt localizate în centrul unui oraș vor suporta o sumă aproximativă de 40% din venituri, aceași cotă pe care o achită și un restaurant luxos. Inclusiv condițiile ce stabilesc ce întreprinderi plătesc impozitul forfetar sugerează că micile investiții nu sunt susținute în statul nostru. Conditiile pentru societatile ce trebuie sa plătească impozitul forfetar sunt: să aibă un venit anual cel mult 250 de salariați, să aibă o cifră de afaceri anuală netă până în 50 milioane euro sau dețin active totale ce nu depășesc 43 milioane euro și ponderea veniturilor obținute în anul anterior din desfășurarea activităților conform codurilor CAEN (Clasificarea activităților din economia națională) din totalul de venituri să fie peste 70%.
Conform datelor preliminare, economia României a crescut cu 4,1% în trimestrul al treilea față de anul precedent, astfel că statul nostru are cea mai mare creștere în Uniunea Europeană comparativ cu aceeași perioadă. Această creștere a atras venituri bugetare sporite, însă, principalul motor al acestui progres financiar îl reprezintă agricultura, aducând 56% din creșterea PIB-ului în al treilea semestru. Segmentul agrar în țara noastră este puțin dezvoltat, și de aceea acesta depinde foarte mult de condițiile meteorologice, de care a profitat îndeajuns în anul 2013. Aceste informații demonstrează că dacă s-ar investi sau s-ar aduce investitori privați în domeniul agriculturii, ce ar îmbunătăți sistemele de infrastuctură, am putea aduna mai multe venituri, fiind cunoscut și potențialul agrar al României.
În concluzie, consider că politica fiscal-bugetară a țării ar trebui sa aibă pe termen mediu și lung o serie de repere precum: sustenabilitate economică, răspundere fiscală și bugetara și o disciplină financiară strictă, pentru a putea stimula mediul economic, acțiuni ce vor genera implicit venituri bugetare considerabile.
Bibliografie
Antonescu M., Tendințe actuale ale unor forme de evaziune fiscală pe plan internațional, Revista Finanțe Publice Contabilitate, 2004
Aizenmann J., Jinjarak Y., – The Collection Efficiency of the Value Added Tax: Theory and International Evidence, National Bureau of Economic Research Working Paper no. 11539, 2005
Călin M., Datoria publică, Ed. Didactică și pedagogică, 2006
Dascălu, E. D., Sistemul bugetar în România, Ed. Didactică și Pedagogică, 2006
Dascălu, E.D., Rușanu D.R., Finanțe publice, Ed. Fundației România de Mâine, 2005
Franț F, Finanțe publice, Ed. Economică, 2013
Georgescu M.A., Administrarea finanțelor publice și a bugetului, Ed. Pro Universitaria, 2011
Hoanța N., Evaziunea fiscală, Ed. CH Beck, 2010
Moșteanu T., Finanțe publice, note de curs și seminar, Ed. Tribuna Economica, 2002
Moșteanu T., Buget și trezorerie publică, Ed. Universitara, 2008
Moșteanu T., Finanțe publice – note de curs și aplicații pentru seminar, Ed Universitara, 2005
Romer C., Romer D., – The Macroeconomics Effects of Tax Changes: Estimates Based on a New Measure of Fiscal Shoks, American Econimic Review, 2010
Stănescu C., Finante generale, Editura Universitara,2012
Stroe R., Armeanu D, Finanțe, Ed. ASE, 2004
Șaguna D., Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, 2003
Alte surse:
www.businessday.ro, Datoria externă totală
Eurostat, Comisia Europeana, Consiliul Fiscal
Hotărâre de Guvern, Nr. 520 din 24 iulie 2013, Art. 4
Ministerul Finantelor Publice, Raportul de Buget, 2013
Bibliografie
Antonescu M., Tendințe actuale ale unor forme de evaziune fiscală pe plan internațional, Revista Finanțe Publice Contabilitate, 2004
Aizenmann J., Jinjarak Y., – The Collection Efficiency of the Value Added Tax: Theory and International Evidence, National Bureau of Economic Research Working Paper no. 11539, 2005
Călin M., Datoria publică, Ed. Didactică și pedagogică, 2006
Dascălu, E. D., Sistemul bugetar în România, Ed. Didactică și Pedagogică, 2006
Dascălu, E.D., Rușanu D.R., Finanțe publice, Ed. Fundației România de Mâine, 2005
Franț F, Finanțe publice, Ed. Economică, 2013
Georgescu M.A., Administrarea finanțelor publice și a bugetului, Ed. Pro Universitaria, 2011
Hoanța N., Evaziunea fiscală, Ed. CH Beck, 2010
Moșteanu T., Finanțe publice, note de curs și seminar, Ed. Tribuna Economica, 2002
Moșteanu T., Buget și trezorerie publică, Ed. Universitara, 2008
Moșteanu T., Finanțe publice – note de curs și aplicații pentru seminar, Ed Universitara, 2005
Romer C., Romer D., – The Macroeconomics Effects of Tax Changes: Estimates Based on a New Measure of Fiscal Shoks, American Econimic Review, 2010
Stănescu C., Finante generale, Editura Universitara,2012
Stroe R., Armeanu D, Finanțe, Ed. ASE, 2004
Șaguna D., Drept financiar și bugetar, Editura All Beck, 2003
Alte surse:
www.businessday.ro, Datoria externă totală
Eurostat, Comisia Europeana, Consiliul Fiscal
Hotărâre de Guvern, Nr. 520 din 24 iulie 2013, Art. 4
Ministerul Finantelor Publice, Raportul de Buget, 2013
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Veniturile Bugetare In Romania (ID: 148610)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.