Vederea Lui Dumnzeu Si Simturile Spirituale

=== 1ca25268e50da05d52443f41e0d08ceb99937146_477048_1 ===

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIALE-EFTIMIE MURGU REȘIȚA

SPECIALIZAREA TEOLOGIE DIDACTICĂ

VEDEREA LUI DUMNEZEU ȘI SIMȚURILE SPIRITUALE

LUCRARE DE LICENȚĂ- APRILIE 2017

COORDONATOR NECHIFOR TĂNASE

CUPRINS

Vederea lui Dumnezeu și simțurile spirituale

Sfinții„văzători” și o „teologie a îndumnezeiților”

Vederea Feței lui Dumnezeu în Vechiul Testament

Între aniconism și antropomorfism

Continuum al îndumnezeirii prin teofaniile Domnului Slavei

Vederea lui Dumnezeu și Tradiția biblico-patristică

Hristofaniile și„strălucirea” luminii necreate fața „strălucitoare” a ascetului

„Omulsfânt” și educația (paideia) simțurilor spiritual pentru visio Dei.

Estetica ascetismului – o cultura Dei(Părinții Deșertului)

„Icoanafeței”, arta de a privi (teologia icoanei)

Cortul/templul – „structură – formă a trăirii” îndumnezeirii (Grigorie de Nyssa).

Iradierea prezenței interioare a lui Hristos.

Inima, topos-ulgnoseologieiascetice a luminii (MacarieEgipteanul)

Hristos, prezent de la Botez în „încăperea din lăuntru a catapetesmei” (MarcuAscetul)

„Simțireaminții” o teofanie noetică(Diadohal Foticeei)

„Lumina fărăformă“ o lumină divină reală(Simeon NoulTeolog)

Experiența de cătretrup a luminii lui Dumnezeu

Speranța vederii lui Dumnezeu chiar în această viață(GrigoriePalama)

Ontologia“chipului lui Dumnezeu” și“hainele de piele” (Panayotis Nellas)

„Fața aprinsă a omului” –„reflex al Feței iubitoare a lui Dumnezeu” (DumitruStăniloae)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Noul Testament-Biblia Ortodoxa

Vechiul Testament- Biblia Ortodoxa

Dumitru Staniloaie- Viata si învătătura sfântului Grigorie Palama

CUVĂNT Ortodox.ro

Nicodim Aghioritul- Paza celor cinci simturi

Paisie aghioritul- Cu durere si dragoste pentru omul modern

ARGUMENT

Misticismul orthodox din cele mai vechi timpuri încearca să îl descopere pe Dumnezeu dar și totodată întreaga hieorfanie a Sfintei Treimi prin întoarcerea la sinele lăuntric prin smerenie necontenită unde rugăciunea inimii Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul devenea focul, torța care strălumina neputința ființei omenești o neputință care avea o singură cale de vindecare și de transfigurare ca expresie a drumului individual al Golghotei care se împlinea la nivel personal cu Învierea. Această unică cale era, este și va dăinui pururea prin Iubirea evanghelică propăvăduită de Hristos și prin Dragostea care nu moare niciodată propăvăduită în prelungire extatică de marele și unicul apostol Pavel.

“Saule, Saule de ce mă prigonești??” Pare a fi laitmotivul care ne va urmări decenii pe toți atât timp cât nu vom accepta lumina Învierii prin Sfintele taine ale Bisericii, dar mai ales prin Taina Spovedaniei sau mai ales prin Taina Împărtășaniei .

Lumina Dumnezeirii ca forță exclusivă a Iubirii nu va strălumina și va încălzi inimile omului modern care pare a fi mai degrabă copleșit de egolatria materială. Lumina Dragostei se va împâcli încet dar sigur, pentru că această lume este axată exclusiv pe Iubire, pe Iertare, pe Golghota fiecăruia asumată ca drum spre Învierea eternă.

“Cei ce vor să se lepede de sine să-și ia Crucea și să-mi urmeze Mie”.

Aceste cuvinte vii vor transgresa și Timpul și Spațiul și vor lumina inimile celor dornici de a-l vedea pe Dumnezeu. Pentru că așa cum afirma și sfântul Grigorie Palama isihasmul poate deveni portița prin care se poate strecura lumina dumnezeirii în fiecare ființă vie simplă sau elevate. Vederea lui Dumnezeu se realizează prin Sfânta Împărtășanie, deoarece din Sfântul Potir “cele nearătate și ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie”.

Cuvintele psalmistului David trec dincolo de orice evidentă dar mai ales completează vorbele pline de suferintă dar și de iluminare ale lui Iov ale Dreptului Iov care spunea cu adevărata convingere a omului care l-a descoperit pe Dumnezeu :

Până acum auzisem de Tine Doamne, abia acum Te cunosc!

Această revelație a lui Iov este cea mai mai clară dovadă a faptului că Ipsotasele Sfintei Treimi se pot revela inimii, minții dar și simțurilor trupești în foarte multe feluri sau maniere. De aceea, sfinții părinți căutau în lumina isihastă, rugăciunea inimii care îi umplea din creștet până în cele mai adânci străfunduri de lumina harică necreată. Dar, mai ales îi învăța lecția Iubirii, o lecție plină de sensuri nevăzute o lecție plină de iertare și de fiorii lumii de dincolo.

Omul contemporan a renunțat la Iubirea Evanghelică conjugând de zor verbul a avea și a urâ. Cele două verbe contopite converg spre mândria luciferică, mândrie care l-a făcut pe cel mai frumos reprezentant al cetelor îngerești pe temutul Lucifer ,să piardă adevărata lumină a vederii lui Dumnezeu.

Poate că omul matur nu își dă seama, dar copilul menit să fie teofor adică purtător și semănător de lumină se depărtează de adevăratul sens al Iubirii apostolice. Educația greșită dată de părinți dar mai ales de mama sa îl poate costa eternitatea. Și, dacă nu va privi cu putere spre viitor ca împlinire în moralitatea imediată a iubirii și a desăvârșirii în omenie și iertare va deveni un pui de lucifer răzgâiat, care mâine poimâine va dori să detroneze fără scrupule pe tatăl său care i-a dat viață dar mai ales pe mama care i-a permis prea multe.

Tinta spiritualității creștine pare a fi de departe îndumnezeirea omului prin om adică prin jertfa de a-l mântui pe cel de lângă tine prin forța dragostei evaghelice.

Dragostea nu caută ale sale- spunea cu temeinicie sfântul apostol Pavel ceea ce înseamnă că omul modern nu poate avea pretenția egoismului într-o lume în care posibilitățile tehnologice sunt tot mai rapide spre împlinirea poruncii iubirii.

Numai în Hristos omul se întoarce la Dumnezeu și prin Hristos, Dumnezeu vine laom. Omul astfel împreună cu lumea este destinat transfigurării de a fi “cer nou si pământ nou

CAPITOLUL I

VEDEREA LUI DUMNEZEU ȘI SIMTURILE SPIRITUALE

Iar noi toți cu față descoperită slava Domnului ca prin oglindă privind, spre același chip ne prefacem din slavă in slavă-Corinteni

Duhul Sfânt este cel care recreează neîncetat ființa umană și de aceea manifestările omului prin simțurile sale se datorează intervenției directe ale lui Dumnezeu ca forță absolută de manifestare.

SFINTII VĂZĂTORI CU DUHUL. TEOLOGIA INDUMNEZEITILOR

În acceptia sfantului părinte Porfirie Kasokvalitul există ierurgii și manifestări la nivel personal redate simbolic prin asa-numita manifestare a clarviziunii sau a înaintevederii harisme destul de rare la oamenii comuni dar indisolubil legate de forta de smerenie și de rugăciune continuă ca modalitate de a Îl vedea pe Dumnezeu care prin Pronia Sa rămâne un thaumaturg al Iubirii si un Simbol al Iubirii si al Moralității creștin-ortodoxe și nu numai.

Vazatorii cu Duhul se împart în:

a-Înaintevăzătorii cu duhul(prevedeau evenimente majore, moartea, catastrofe, războaie)

b-Străvăzătorii cu Duhul( vedeau comorile în pământ, unde este apa pe timp de secetă, detectau bolile pe loc)

c-Atoatevăzătorii cu duhul sunt o categorie mai rară care prevedeau aproape orice eveniment major din viața cuiva sau din istoria unui popor.

PSEUDOVĂZĂTORII CU DUHUL.ȘARLATANIA MODERNĂ

Există împământenită în poporul român o pseudo-tradiție care se bazează pe ghicitorie, deschisul cărții sfinte sau clarviziune prin bionergeticieni sau oameni dotați cu puteri paranormale.

Toate aceste inovații false se datorează unei proaste percepții a Divinității, propagând cu forță telurică o altă religie, un alt Dumnezeu o altfel de transfigurare modernistă, demonică am putea spune care prin capacități extrasenzoriale rare caută șă inducă omului modern o evanghelizare existențialistă care la un moment dat va conduce la demolarea Tradiției Bisericii împământenită prin ajutorul Sfintelor Taine sau chiar prin revelațiile imediate precum pogorârea Luminii Sfinte la Mormântul Sfânt sau întoarcerea cursului firesc al curgerii apei de Bobotează la râul Iordanului.

Scopul falșilor văzători urmărește :

a-Detronarea Tradițiilor Bisericii

b-Instaurarea Noii Ordini Mondiale

c-Negarea existenței Lumii de Dincolo

d-Negarea Sfintelor Taine

e-Proliferarea supraomului ca idol al noii generații

f-Împământenirea moralității degradante

g-Renunțarea la moralitate prin terapii neconvenționale

h-Instalarea unei sexualități deviante

TRĂSĂTURILE MISTICE ALE VĂZĂTORILOR INDUMNEZEIȚI

Văzătorii cu duhul sunt caracterizați de trăsături morale sau fizice deosebite. De regulă acești taumaturgi și sfințiți se desprind de ceilalți oameni prin calități dobândite de-a lungul vieții printr-o comuniune perfectă cu Sfânta Treime.

Cele mai cunoscute dintre aceste calități sau harisme ar fi:

a-Smerenia smerită

b-Asceza continuă

c-Săvârșirea de minuni în timpul vieții precum vindecări sau exorcizări

d-Descoperirea celor viitoare

e-Descoperirea soțului sau a soției la necăsătoriți

f-Viziunea asupra evenimentelor istorice viitoare sau imediate

h-Lumina taborică de pe chip

1.2 VEDEREA FETEI LUI DUMNEZEU IN VECHIUL TESTAMENT

Există mai multe modalități și percepții de a-L vedea pe Dumnezeu Tatăl sau pe Sfânta Treime.

Există o vedere negativă și una mai plastică pozitivă despre hierofania Divinității.

Dumnezeu, Care este invizibil, incognoscibil, inaccesibil ființelor create, mai exista altele care ne încurajează sa căutam fata lui Dumnezeu si făgăduiesc vederea Lui așa cum este El, desigur prezentând si continuând aceasta cunoaștere ca fericire ultimă și totală a omului.

Divinitatea Vechiului Testament poate fi percepută:

a-Negativ

b-Pozitiv

VIZIUNEA NEGATIVĂ A DIVINITĂȚII VECHIULUI TESTAMENT

Printre textele celebre care vorbesc și trasează o linie negativă despre vederea lui Dumnezeu trebuie sa menționăm ca și element primordial pasajul din Iesire (33, 20-23), n care Dumnezeu revelat îi zice lui Moise: "Fata Mea însă nu vei putea s-o vezi, ca nu poate vedea omul fata Mea si sa trăiască". Dumnezeu trece cu putere deplină în slava Sa acoperind fata lui Moise cu mana Sa, iar Moise se furișează timid in scobitura unei stânci. Iar când Dumnezeu îsi ridica mana Sa, Moise Ii vede doar din spate, fără sa fi putut vedea fata Sa. Mai exista si alte pasaje remarcabile tot în Vechiul Testament (Judecători 6, 22; 13,22; Isaia 6, 5 etc.) care afirma ca nimeni nu poate vedea pe Dumnezeu si să și rămînă viu. Când Dumnezeu coboară pe Muntele Sinai într-un nor gros, in mijlocul unui rug de foc, poporul a trebuit sa stea deoparte pentru a nu muri (Ieșire 19, 21). Sfântul Ilie își acoperă fata sa cu mantia atunci când Dumnezeu i se arata (III Regi 19, 13).

Viziunea negativă are următoarele funcții pedagogice :

a-Dimensionarea pedepsei ca factor stabilizant

b-Neputința și interzicerea cunoasterii directe

c-Avertizarea asupra păcatului original

d-Restabilirea semereniei pierdute de protoparinti

Norul din Psalmul 96, 2 are aceeași semnificație. El exprima inaccesibilitatea naturii lui Dumnezeu unicat nerevelat oricui si oricum. In același timp acest nor indica prezenta lui Dumnezeu. Stâlpul de nor si de foc care mergea înaintea israeliților după plecarea lor din Egipt dezvăluie prezenta lui Dumnezeu în timp ce îl ascunde.

VIZIUNEA POZITIVĂ A DIVINITĂȚII VECHIULUI TESTAMENT

Viziunea pozitivă este mai puțin revelată dar acest lucru denotă de fapt că Divinitatea este manifestabilă în foarte multe forme și maniere dar de regulă Toiagul și Varga Lui acestea m-au mângâiat cum zice psalmistul este o manifestare părintească pentru omul căzut pe care ulterior îl descătusează din chingile Iadului.

De departe cea mai reprezentativă manifestare a unui Dumnezeu total pedagogic dar esențialmente Bun se regășete în Vechiul Testament în Cartea lui Iov.

În cartea lui Iov, unde dreptul, încercat de Dumnezeu, isi exprima nu numai speranța nedisimulată în Înviere , ci si încrederea ca va vedea pe Dumnezeu cel Adevărat cu propriii săi ochi un Dumnezeu dureros de dulce cum afirma Mihai Eminescu despre realitatea imediată a suferinței. (Iov 19, 25-27): "Dar eu știu ca Răscumpărătorul meu este viu si ca El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere aceasta piele a mea ce se destramă. Si afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El îl voi vedea si ochii mei ÎL vor privi, nu ai altuia". Iar mai departe spune (42, 5): "După spusele unora si altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut".

Concluzionând Iov Îl vede pe Dumnezeul Adevărat pe Dumnezeu tatăl necreat mai înainte de veci cu ochii suferinței și culmea în mod totalmente paradoxal îl iubește și mai mult parcă în contrapartidă ci Dragostea sublimată oferită de Dumnezeu ca piatră de încercare pentru desăvârșirea primului mucenic al lumii-Dreptul Iov.

VEDEREA LUI DUMNEZEU IN NOUL TESTAMENT. SINTEZĂ

Textele Noului Testament sunt de primă importantă pentru problematica și sinteza mistică a vederii lui Dumnezeu. Acestea sunt Epistola întâi a Sfântului Ioan 3, 1-2 si prima Epistola a Sfântului Pavel către Corinteni 13, 12. Pentru Sfântul Ioan, vederea lui Dumnezeu se leagă de calitatea de fiu al lui Dumnezeu, calitate conferita creștinilor prin dragostea Tatălui. Lumea, spune el, nu ne cunoaște (ca fii ai lui Dumnezeu) deoarece nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar noi suntem deja, din aceasta clipa, fiii lui Dumnezeu si ce vom fi încă prin transfigurarea ca Împărtășire din tainele Dumnezeirii nu s-a arătat nimănui cu forța maximă căci rodul acestei înfieri – realizarea ei finală- încă nu s-a descoperit. Știm doar că, atunci când Dumnezeu Se va arăta, noi vom fi aidoma Lui, căci ÎL vom vedea cum este El.

SFÂNTUL PAVEL ȘI PARADIGMA DRAGOSTEI CARE NU CADE NICODATA

Sfântul Pavel intentionează încă de la începutul propăvăduirii sale mistice să arate calea prin excelentă care le depășește pe toate celelalte – darul cel mai desavârșit pe care trebuie sa-l căutam – Darul sublim al dragostei. După acest imn celebru închinat cu măiestrie dragostei, Sfântul Pavel declara ca aceasta singură va dăinui, pe când toate celelalte daruri – darul profeției, al vorbirii în limbi, al cunoașterii vor lua sfârșit. "Din cauză că noi oamenii în parte cunoaștem si în parte profețim. Dar când va veni ceea ce este desavârșit , atunci ceea ce este doar parte se va anula. Tot la fel, când m-am făcut bărbat (starea desavarsită), am lepădat modul de a vorbi si a simți al copiilor".

Principalele piedici în cale vederii reale a Lui dumnezeu sunt:

a- Starea reală de păcat

b-Misticismul fals

c-Lipsa Spovedaniei curate

d-Lipsa Împărtășaniei dese

e-Lipsa iertării și a Iubirii aproapelui

f-Instaurarea Iubirii eros in locul Iubirii agapie

1.3 ÎNTRE ICONISM ȘI ANTROPOMORFISM

Sfânta Tradiție ne pune în față două laturi ale cunoașterii dar și ale respectului personal față de divinitate ca parghie de a avea acces la liberal arbitru înfricoșătorul Liber Arbitru prin care se poate făuri sau distruge revelația personală sau universală.

Primejdia mărturisirii de care vorbea testamentar Nicolaie Steinhart derive din teama ancestrală dar nefirească a omului care nu știe ce să admită pentru că Planul Dumnezeirii nu corespunde de multe ori cu cel personal.

ICONISMUL

Realismul iconic versus idealizarea falsă a icoanelor moderne este in subiect de anvergură iar tratatele de semiotică sau de metalingvistică agnostică nu au reușit să dea ao definiție clară iconismului deoarece acesta nu poate fi teoretizat de Deus ex machine adică de subconștiinet deoarece are multiple ramificații cu misticismul și cu arta de a portretiza dar mai ales cu darul de a trasa chipul sfânt de dincolo de icoană ca formă exclusive de manifestare a idealizării chipului dar și a persoanei divine afaltă dincolo de icoană ca simbolistică a eului divin creator.

Iconismul nu poate fi decât o harismă data de Dumnezeu marilor minți ale persoanlităților dar și micilor mistici curpinși de talent.

Fără binecuvantare reprezentarea iconografică devine o povară și o luptă cu stihiile întunecate ale Universului dar și cu stihiile interioare.

Numai accesând, purtat de raza harului, întinsul sufletesc liber de agitația valurilor energetice și situându-te în spațiul infinit al dialogului ființial iubitor cu Dumnezeu și cu alteritatea în genere, poți depăși modul de viață dominat de conflictualitatea mocnită ce brăzdează existența creată și actualizează diferențele în sens

SENS SI CREATIE UNICA

ICOANA

ICOANA nu este simplă Reprezentare Teologică, ci este în primul rând Reprezentare RITUALICĂ de EUHARISTIE Liturgică. Și așa, Reprezentarea ICONICĂ intră și în categoria de viu Liturgic”. „În sens Creștin, trebuie să fie o Armonie între Spiritual și Corporal, ca făcând parte din aceeași Ființialitate de Creație. Mai mult, MODELUL HRISTIC este SPIRIT cu TRUP ÎNVIAT, de unde în Creștinism «grija Trupului» este în egală măsură cu grija Sufletului, încât ambele, în egalitate, trebuie să Participe la Hrsiticul Euharistic Divin. Iconarea în Trup este tot așa de importantă ca și Iconarea în Suflet.

ICONOCLASMUL TARA SUFLETELOR EXISTENȚIALE

Catharsisul spiritual își trage seva din misticul extrasenzoriial dar nu poate explica nicio clipă refuzul de a avea o luptă pentru Împlinirea întru Hristos.

ICONOCLASMUL

Prin iconoclasm se întelege acel curent eretic, care îsi are obârșiile mai înainte de domnia lui Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împarat a luat o dezvoltare foarte mare, reprezentând chiar politica sa în problemele religioase. Etimologic, iconoclasmul înseamna "distrugerea icoanelor" de la cuvintele grecesti eikon = chip, înfatisare, icoana si klasma = a distruge, a sfarâma. Uneori se vorbeste de iconomahie pentru a indica aceeasi actiune de distrugere si necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta.

Iconoclasmul a avut drept scop de fapt distrugerea simtului estetic în ființa înclinată spre creație și ca atare de-a lungul secolelor a dus la o apatie general în anumite țări unde icoana veritabilă a devenit o marfă de produs comerț și mai puțin o artă de sacralizare și de sființire a chipurilor Divinității sau Maicii Domnului sau a sfinților.

1.4 ANTROPOMORFISM ORTODOX

Omul a fost creat după ce Dumnezeu a creat cetele îngerești, herumvimii sau serafimii. Omul a venit ca o replica la rebeliunea diavolului care nu a suportat să fie slujitor, ci a vrut Însuși Tronul Treimii.

Antropologia umană este de fapt rampa de lansare de pe care a fost relansată Creația Lui Dumnezeu ca expresie infinită a Iubirii si a Iertării.

Omul este in teofor iar păcatul protopărintilor nostril Adam si Eva a facut din lupta pentrui indumnezeire o pagină milenară. Antropologia barbatului o ființă cu demnitate de sacerdot a fost împlintă de antropologia femeii o ființă slabă dar înzestrată cu capacitatea de a ierta și de a da naștere de prunci ca expresie a calității de a crea la rândul ei din iubire ființei vii ce trebuie înnobilate.

ISTORIE SI SEMNIFICATIE FILOZOFICA

Antropologia lui Clement Alexandrinul este una hristocentrică omul este centru gravitational al creatiei. Se poate afirma fără rezerve că ea se încadrează într-o viziune hristocentrică a istoriei. De la Facere până la Apocalipsă, Hristos este obiectul întregii Scripturi. Având ca model pe Logosul Dumnezeiesc, omul devine la rândul său creator. El vorbește adeseori despre trup și carne ca fiind sfințite, îmbrăcate în nemurire, marea valoare a trupului fiind dată de faptul că este locaș al sufletului. Cea mai înaltă exprimare a trupului se regăsește în Înviere, trupul nostru fiind asemenea trupului lui Hristos, acesta fiind argumentul principal în disputa sa cu gnosticii eretici, care negau valoarea trupului omenesc. Clement Alexandrinul clarifică relația dintre „chip” și „asemănare” arătând că acestea se descoperă în mod desăvârșit în Hristos. Gnosticul adevărat este creștinul desăvârșit, așa cum vedem din Stromate, și el trebuie să ajungă la nivelul unei gândiri continue, care echivalează cu contemplarea. Epóptia este cel mai înalt grad de inițiere în contemplarea lui Dumnezeu, și ea diferă de starea extatică sau delirul promovate de către Plotin, 60 de ani mai târziu de la moartea lui Clement Alexandrinul. Gnosticul creștin este cel care ajunge la contemplarea slavei lui Hristos prin sfințenie și prin puterea harului. Din pacate aceste revelații istorice sunt si clisee ale ratacirii omului de la adevarul eternizat prin evanghelie.

Reaabilitarea ființei divine a omului depinde de :

a-Puterea de a nu se indoi în rugăciune

b-Puterea de a ierta

c-Dragostea de a fi una cu Dumnezeu

d-Puterea de a gasi comuniunea cu rugaciunea inimii

e- Puterea de a renunta la Omul cel Vechi

CONCLUZII

Semnul de întrebare care se ridică este și faptul că oamenii nu aveau posibilitatea să vorbească despre Dumnezeu decât în termeni umani, cuvinte care se numesc antropomorfisme și Dumnezeu permite acest lucru. Vom exemplifica forma în care se vorbește despre Dumnezeu în termeni umani. Dumnezeu vorbește, se  exprimă prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții  ca să se facă înțeles. El o face în cultura vremii respective, dar întotdeauna Mandatul cultural al vremii respective  se subordonează Mandatului Spiritual.  Avem exemple ca : Glasul Domnului Geneza 3:8  „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”. 

Această neputință umană derive și din neputința de a avea in punct, in numitor comun cu limitatul uman în sensul că de fiecare data când se vorbește de in vid exitențial el poate fi umplut de calitatea expresivă a împlinirii prin iubire prin dependența de îndumnezeire ca scop final al operei divine.

1.4 CONTINUUM AL INDUMNEZEIRII

Hirofania sau arătarea tainică a Dumnezeirii este indisolubil legată de manifestarea dragostei eterne între Creator și Creatie. Omul in fel de contnuator al expresiei Iubirii divine eterne nu poate decât să se întrebe neîncetat dacă are puetrea de a asimila ceea ce s-a întâmplat la Stejarul din mamvri sau când I s-a arătat lui Moise sau profetului Ilie în rug de foc.

Dar cea mai puetrnică și mai eficientă stare de îndumnezeiere se petrece odată cu pogorârea limbilor de foc de la la marea sărbătoare a Duhului Sfânt.

Continua perpetuare a manifestării divinității este demonstrația că omul nu poate fi învins sau transfigurat decât de Iubire, ceea ce denotă o altă fațetă a lucrurilor în speță este vorba de manifestarea neputinței de a se împlini a omului prin iubirea pământească.

Modalitățile de perpetuare a hierofaniei divine țin nu în ultimul rând de temelia morală a împlinirii prin rugăciune.Continuumul îndumnezeirii este scopul final al luptei pentru supremația dobândirii Duhului Sfânt.

Homo religious cum afirma petre Tutea va continua cu o forță ancestrală să caute să se indetifice cu Dumnezeu dar și să singularizeze iubirea ca liant al desăvârșirii. Dacă însă nu va reuși să se impună va trebui să dea socoteală Însuși Lui Dumnezeu deoarece acolo se termină și acolo culmină totul.

Hierofania ca modalitatea de a distingem între sacru și profane are trei scopuri:

a-identificarea sinelui teluric

b-Identificarea sinelui mistic

c-Identificarea cu sinele universal

Sacralizarea omului universal este scopul ortodoxiei ca adevărat manifestare a snelui divin și din aceasta ratiune se va trece la o redimensionare a statutului omului modern datorită faptului că acesta nu poate să intervină în dialectica divină prin neasumarea stării de păcat sau de vinovăție.

Deci sacrul este o revenire la normalitatea primordial a omului nou care trebuie să se dezică de haina omului vechi.

1.5…VEDEREA LUI DUMNEZEU ÎN TEOLOGIA PATRISTICĂ

În teologia răsăriteană și bizantină a sfintilor părinți vederea lui Dumnezeu rivalizează cu teologhisirea noastră direct cu Dumnezeu Tatăl. Scrierile sfinților părinți abundă în texte în care se regășește Ființarea divină.

Pe Dumnezeu tatăl îl putem vedea ăn imagini sau în simboluri dar aproape nciodată în mod direct deoarece el așa cum menționează și Filocaliile nu se relevă direct ci prin intermediul puternicilor simboluri și revelații spontane sau chiar prin semen prevestitoare de catastrophe ca urmare a înmulțirii păcatelor.

Prin Rugăciunea minții care devine o rugăciune a coborârii în inima omul Il cunoaște pe Dumnezeu în parte, însă adevărata cunoaștere se dobândește în vederea lui Dumnezeu, în cuvintele necreate, căci Dumnezeu transcende și cuvintele, și înțelesurile create în toate făpturile și lucrurile create de la regnul animal până la omul modern .

Spun sfinții părinți că, atunci când însă omul ajunge la îndumnezeire, aceste cuvinte și înțelesuri despre Dumnezeu sunt depășite. De ce? Pentru că Dumnezeu e dincolo de orice cuvânt și înțeles. Nu există cuvânt sau înțeles care să-L poată exprima pe Dumnezeu, sau care să-i poată da omului înțelegerea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e mai presus de toate cuvintele și înțelesurile, așa că omul nu are cum să-L cunoască pe Dumnezeu prin rațiunea sa. Omul poate să-L cunoască pe Dumnezeu prin luminare, numai ca dar al Duhului Sfânt, aflat fiind în starea de luminare.

În scrierile călugărului Evraghie de pildă este vorba de contemplarea Lui Dumnezeu tatăl dar la o dimensiune ascetică rară.

În starea de rugăciune curată neîntreruptă ca în rugul aprins , nous-ul devine în mod absolut simplu, "gol". Pana si gândurile curate trebuie înlăturate din minte, iar aceasta ultima desăvârșire este un dar de la Dumnezeu. In aceasta stare, în timpul rugăciunii, lumina Treimii strălucește in spiritul omului curățit. Aceasta stare a nous-ului sau a inteligentei este culmea naturilor (firilor) inteligibile in care ele sunt (aidoma cerului) umplute de lumina Treimii. Rugăciunea poate fi comparată cu vederea sau cu înainte vederea dumnezeirii după cum vederea este cea mai buna dintre simțuri, tot așa si rugăciunea este mai dumnezeiasca decât toate virtuțile.

PARTEA A DOUA

HRISTOFANIILE SI STRALUCIREA LUMINII NECREATE.

FATA STRĂLUCITOARE A ASCETULUI

ARGUMENT

CALUGARII SI ISIHASMUL VEDENIEI LUMINII TABORICE.

Călugării isihaști, sporiți în duhovnicie, după îndelungi exerciții văd lumina necreată, care nu este sensibilă pentru ochiul trupului. Evanghelia, vorbind despre lumina Schimbării LA fata folosește doar o pildă, pentru că cele două lumini, fizică și divină, sunt de naturi diferite; dar oare ce cuvinte avem noi pentru a o exprima? Limba noastră este săracă, mintea neputincioasă, duhul cotropit de spaimă și numai Dumnezeu întărește inima pentru a vedea lumina taborică fără să ne pierdem rațiunrea sau să ne trezim izolati într-o falsă vedenie persoanlă datorată unei trufii a subconsientului.

Lumina taborica are mai multe functii pedagogice sau mistice precum:

a-Revelarea adevaratei credinte

b-Redimensionarea iubirii fata de aproape

c-Descoperirea adevărului primordial

d-Paralelismul adevar-minciuna

e-Descoperirea lui Dumnezeu prin rugaciunea ascetică

f-Descoperirea stării de pacat

2.1 „Omulsfânt” și educația (paideia) simțurilor spirituale pentru visio Dei

MOISE SI REVELATIA SFINTENIEI

Moise primul om sfîânt din istoria Bisericii Necreate a văzut lumina taborică, spatele Domnului, Ilie a văzut lumina taborică atunci când Dumnezeu i-a vorbit, Apostolii au văzut-o, ostașii romani au văzut-o la Învierea Domnului, asemenea și femeile mironosițe. A văzut-o întâiul mucenic Ștefan Arhidiaconul, când era judecat de sinedriu și ridicându-și ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu. Au văzut-o șirul lung al călugărilor isihaști și cei pe care Dumnezeu i-a învrednicit prin bună vrerea Sa, necondiționată de meritul celui căruia i-a arătat-o.

Aceste hirofanii extatice si spontane s-au datorat stării interioare avansate la care ajunseseră acelști corifeii ai evangheliei Învierii.Căci, fărăp doar și poate aceste subliminăr și metamorfoze prelungi se datorau nu în ultimul rând ascezei profunde dar ș credinței nestrămutate că Mesia este învătătorul adică adevăratul propăvăduitor al sensului Iubirii Divine.

Maica Alexandra, principesa, a văzut-o și ea lumina necreată ca binecuvantare a strii sale de paideia de autoeducare a simturilor exacte ale misticismului rugăciunii de foc ca in rug aprins al dragostei față de adevarul revelat. „Insula mea este un loc al liniștii desăvârșite, chiar dacă există sunete. Acolo nu există nici o umbră, lumina străpunge totul, dragostea te înfășoară și nici un orizont nu-mi mărginește privirea. Atât de întins este locul, încât eu nu sunt decât un punct în el; dar nu sunt pierdută, pentru că acolo, Dumnezeu mă ține în mâna Lui”, oare nu vorbește ea despre lumina taborică, cea care străpunge totul?

Maica Alexandra nu detaliază, din cauza modestiei monahale, dar pentru cei care au cât de cât idee despre această energie necreată, sensul adevărat al afirmației este limpede. Este neîndoios că Maica Alexandra a ajuns la această vedere printr-o nevoință îndelungată, având, în sens omenesc, meritul strădaniei, de aceea trece sub tăcere detaliile pentru a nu pierde și a rispi acest mare dar.

Explorarea totală a „insulei păcii” se face numai după moarte. Și unul din întemnițați aparatului represiv al comuniștilor părinele Calciu a văzut lumina taborică, în copilărie, fără să știu ce este, dar inima mea a fost străpunsă de ea, fiindcă era o inimă de copil nevinovat. A mai văzut o dată această lumină, mult mai târziu, când era în închisoare cu puterile sleite. Dumnezeu i-a trimis-o spre învățare, dar inima și mintea sa asa cum marturiseste n-au putut cuprinde sensul și a pierdut-o cu totul aproape pentru toata viata dar ca binecuvantare si zalog ca ea I se va rearata dupa trecerea sa la cele vesnice.

OMUL SFANT SI PAIDEIA EXISTENTIALA SI ORTODOXA

Prin atributele sale definitorii, civilizația contemporană pune omul într-o stare de continuă adecvare și adaptare la ritmuri tot mai accelerate de desfășurare a complexității faptelor sociale. Sunt acestea tot atâtea situații de învățare, exersare și elaborare de strategii acționale noi pentru ființa umană, adesea incompatibile cu ceea ce era considerat, până nu demult, cu valabilitate generală, chiar incontestabil. S-a argumentat convingător, în repetate rânduri, pentru necesitatea educației permanente, achiziția de către individul uman a unor structuri cognitive, strategii, tehnici, etc., dar mai ales forjarea unei mentalități care să favorizeze învățarea pe tot parcursul vieții cu deosebire la vârsta adultă, desigur, în ipoteza unor baze cât mai temeinice dobândite în școală. Centrul de greutate al unei atari educații este situat la interferența interesului cognitiv-profesional al adultului cu sensibilitatea, aptitudinile și disponibilitățile sale personale. Pentru reușita educației adulților e esențial ca aceștia să nu se înstrăineze de propria lor personalitate, în ceea ce are ea mai valoros, intim, prin contactul cu niște scheme educaționale rigide: dimpotrivă, ei să fie în stare să se manifeste liber și creativ, într-un cadru instituțional favorabil. După părerea noastră, acesta s-ar putea constitui numai în măsura adoptării și generalizării modelului paideic drept “normă“ a educației adulților.

PAIDEIA existentialista este in flas model de educatia a simturilor si a perceptiei divine datorita faptului că, prin prisma acestor evidențe educația mistica a facultăților mentale nu se poate racordaa unei lumi contemporane aflată în perpetuă metamorfoză dar mai ales în cautarea unor sensuri ce nu coincide adevărului oral ca rampă de lansare către adevarata metamorfoză și transfigurare a sufletului si a tuturor facultășilor sale mentale toate trecute prin prisma erduției a temperamentului dar și a arborelului genealogic cultural, social si religios eminemente.

PAIDEA SI MODELUL DIDACTIC

Se cunoaște influența pe care a avut-o și o are în continuare mutația paradigmatică din științele educației (în particular “științele învățării“) asupra conceperii obiectului educației ce devine totodată, subiect. Extrapolările efectuate pornind de aici sunt foarte numeroase și îndrăznețe, depășind uneori cele mai entuziaste așteptări. Printre ele se numără încercările de transpunere tale quale a metodologiei didactice moderne “standard“ în domeniul educației adulților, cu rezultate nu întotdeauna concludente. Avem la dispoziție, am spune, deja o tradiție a literaturii de specialitate din ultimele decenii, care se obstinează s ă mențină, cu diferențe nesemnificative, metodologia didacticii învățământului mediu în educația adulților. Dar ce cadru de manifestare pentru personalitatea adultă în cazul “muncii cu cartea“, “întocmirii de referate“, “prezentării de expuneri“ sau a problematizării inedite.

Din punct de vedere teoretic, în contextul de față conceptul de model paideic are sensul de proiecție paradigmatică ideală spre universalitatea culturii și civilizației, cu finalitatea educativă la vârsta adultă. Cum este și firesc, însă, nu e rezonabil să se aștepte până când subiectul educației atinge această vârstă: sensibilizarea poate avea loc în adolescență, la momentul cristalizării intereselor cognitive și profesionale, pentru că atunci receptivitatea atinge nivelul maxim. Adultul, însă, se prezintă cu atributele descrise mai sus și, implicit, cu avantaje față de adolescent sau tânăr. De asemenea, el acumulează treptat germenii unei înțelepciuni absolut indispensabile beneficiului maximal al acestei paradigme educaționale. Căci ce poate fi, în ultimă analiză, modelul paideic în educație, dacă nu o împlinire prin înțelepciune? Aici se include, dacă nu o conștiință filosofică elaborată explicit, o anumită “filosofie a vieții“, o concepție generală despre existență, despre menirea ființei umane în cuprinsul ei. Nota caracteristică este cea clasică, a “iubirii de înțelepciune“, în sensul valorificării cât mai bune a experientei personale.

La modul ideal, teoreticul și practicul se îmbină într-o sinteză, ireductibilă la unul sau altul din elementele ei. Personalitatea matură armonios dezvoltată are atributele acestei sinteze, rezultând o interacțiune pozitivă, benefică între individ și comunitate, respectiv societate. Este vorba de adultul competent într-un domeniu (sau mai multe), posesor al unor cunoștințe, abilități și deprinderi profesionale, dornic să împărtășească aceste calități personale cu cei din jurul său, de la care va avea cu siguranță câte ceva interesant de învățat. Noua “societate a învățării“, deja prefigurată în țările civilizate ale lumii, se bazează pe asemenea interacțiuni, facilitate de competiție și descentralizare. Probabil, nimic nu este mai îndepărtat de adultul care se pătrunde de și împărtășește și altora paideia sa, decât modelul managerial centralizat, hiper-birocratizat și autocratic. De fapt, “managementul-turn“ nici nu permite constituirea și propagarea modelului paideic, aflat tocmai la antipodul său.

În mod firesc, mai devreme sau mai târziu, modelul paideic se va impune în întreaga educație națională drept expresia unui modus vivendi al omului contemporan și nu doar ca modalitate de revolta asupra unei anumite doze de libertate neasumata căci doar religios se poate ajunge la o propagare a iubirii simturilor .

PAIDEIA ORTODXA SINGURA CALE ADEVARATA

PAIDEIA LA SFANTUL HRISOSTOM

Problematica pe care viziunea critică o abordase sfantul Hrisosotom o aplica filosofiei este dacă aceasta conduce către „imparatia” cerurilor sau impiedica intrarea in imparatie. Adică nu se ocupa cu problema valorii, frumusetii sau puterii filosofiei in sine, elemente pe care le accepta tacit, de vreme ce insusi foloseste structuri si forme ale acesteia. El nu este un istoric al filosofiei, ci un pastor si catehet, care trebuie sa le arate credinciosilor dacă filosofia, pe care aceia o pretuiau mult, contribuie la mântuirea lor. Prin aceasta prisma trebuie intelese părerile lui Hrisostom referitoare la acest subiect.

Sfântul ascezei Hrisostom, asemenea multor apologeti si asemenea multor Parinti anteriori lui, considera ca inteleptii greci nu au formulat vreo parere teoretica insemnata despre Dumnezeu, om si lume, cata vreme până si ideea lor despre Dumnezeul netrupesc o datorează iudeilor (PG 47, 347). Ei nu s-au apropiat de adevar si tot ceea ce au creat din punct de vedere filosofic este o glumă:
„toti, de atunci incoace, s-au facut de ras cu asupra de masura (= nefacand exceptie Platon si Pitagora, care erau cei mai insemnati). acestia, chiar daca au scris si au alcatuit unele opere false despre vietuirea in cetate si despre legi, totusi in toate s-au facut de ras mai rusinos decat copiii. Caci astfel si-au irosit toata viata, hotarand ca femeile să fie comune tuturor, si viata insăsi rasturnand-o cu susul in jos, si stricand curatia nuntii, si alte asemenea lucruri ridicole legiuind. Iar in ce priveste invataturile despre suflet toate nu erau conforme cu Adevărul evangheliei.

Paideia Ortodoxa are urmatoarele functii>

a-Aflarea Adevarului unic

b-Certificarea Rescurectiei Mantuitorului

c-Impreimarea Iubirii Evanghelice in facultățile sufletului

d-Redescoperirea Adevărului

PAIDEIA INSTITUȚIA ADEVĂRULUI

„Citește, de vrei, si cele de la noi si cele din afară; căci chiar si acelea sunt pline de aceste exemple) (= de oameni bogati si puternici care au esuat si au suferit), daca pe ale noastre le dispretuiesti din lipsa de minte; iar daca admiri cele ale filosofilor, macar de ei apropie-te. Iar daca nu vrei nimic din acestea, gandeste-te la Însăsi firea noastră, cum s-a constituit și unde se sfîrseste” (La II Tes., Omilia I 2: PG 62, 47).

Ioan Hrisostom dar și alți mari corifeii ai învățăturii creștine au realizat că minciuna și falsa învățătură elaborate și susținută de păgâni poate fi acceptată dar cu condiția să conlucreze pentru instituirea adevărului ultim.

În concluzie , întâietate trebuie să aibă studierea Scripturii, care aduce întelepciune deplină si, in cele din urmă, Impăratia cerurilor. Si, deoarece a accentuat in toate felurile superioritatea absoluta a studierii Scripturii față de studierea retoricii, Hrisostom explica lămurit ca nu opreste pe cineva de la studierea celei din urmă, ci opreste dedicarea cu exclusivitate acesteia. In pasajul de mai sus avem si declaratia că sfaturile sale nu îi privesc numai pe tinerii care urmează să devină monahi, ci si pe cei care vor trăi în societate, societate pe care sunt datori să o ajute cu modul de vietuire (ethosul) si de gandire învatate de Scriptură. Si, având în vedere faptul că vorbeste despre educarea tinerilor prin Scriptură, înseamna că în școlile din Antiohia Biserica avea o anumită grijă pentru catehizarea tinerilor.

ESTETICA ASCETISMULUI.PĂRINȚII DEȘERTULUI

ASCETISMUL EGIPTEAN INTRE LEGENDA SI REVELAȚIE

Retragerea în deșert și dezvoltarea primelor comunități monahale în Egipt, începând cu secolul al IV-lea, a reprezentat unul din principalele momente ale creștinismului timpuriu. Renunțând în mod deliberat la bunurile acestei lumi, deopotrivă bărbați și femei, oameni simpli sau educați, s-au retras departe de așezările umane, în inima deșertului, unde au format adevărate „oaze de spiritualitate” pentru a trăi intens dezideratul Evangheliei lui Hristos. În cadrul acestor comunități, s-a format o spiritualitate vie, a cărei principală mărturie o reprezintă Apophtegmata Patrum sau, cum mai este cunoscută în limbaj popular, Patericul.

Asceza primordial și timpurie a dus la:

a-Identificarea cu Hristos revelat

b-Căutarea sinelui prin post și anahoretism

c-Urmarea pildei apostolilor

Părintele vieții monahale din desert a fost Antonie cel mare care a rămas în istoria omenrii prin faptul că a avut viziunea ascetică a miilor de legiuni demonice care dădeau luptă cu pământenii pentru a-i face să piardă Mânturiea clipă de clipă.

Antonie a creat lavrele deșertice din:

a-Nitria

bSketia

c-Sketis

Pe lângă avva Antonie, putem menționa în acest sens pe avva Ammun Nitriotul sau pe avva Macarie cel Mare, cunoscut și sub numele de Macarie Egipteanul. Întemeierea acestor lavre a fost dezideratul principal al vieții monahale de mai târziu prin prsima faptului că asceza presupunea locuri neumblate și mai ales urmarea toposurilor unde se revelaseră vechilor mari sfinți arătări ale Sfintei Treimi.

PRIMA COMUNITATE ASCETICĂ EGIPTEANĂ

Întemeierea comunității monahale din Nitria este legată de avva Ammun, care ulterior anului 330 s-a stabilit în apropiere de satul Pernoudj, la aproximativ 9 mile în direcția sud-vest de orașul Damamhur.

Comunitatea monahală formată de către Ammun a început, în timp, să se dezvolte. Orientată „mai mult chinovial”, aceasta era alcătuită din asceți care trăiau singuri, câte doi sau chiar în comunități foarte numeroase, care depășeau uneori ordinul sutelor. Pe parcursul săptămânii, asceții rămâneau în propriile chilii, ocupându-se cu munca și rugăciunea. O ocupație favorită consta, pe lângă împletirea funiilor, în prelucrarea inului și confecționarea pânzei de in, dat fiind că această comunitate se afla în apropierea Nilului. Întreaga comunitate se aduna sâmbăta și duminica pentru Sfânta Liturghie și masa comună. În Nitria este menționată existența a opt preoți care aveau următoarele scopuri:

a-Înregimentarea la adevărata credință

b-catehizarea tinerilor pentru căsătorie sau pentru pustie

VIZIUNEA ASCETILOR ASUPRA LUI DUMNEZEU SI A DEMONILOR

În viziunea Părinților pustiei, Dumnezeu este Unul în Ființă, dar întreit în Persoane. Apelul la exemplul clasic prin care se explica raporturile treimice se regăsește într-o apoftegmă păstrată în colecția armeană. Soarele apare ca simbol al Tatălui, raza pentru Fiul și răsăritul pentru Duhul Sfânt. Spre deosebire de doctrina trinitară, anghelologia este mult mai dezvoltată. Apoftegmele ne prezintă numeroase istorisiri referitoare la întâlniri ale asceților cu îngerii sau cu demonii. Am putea spune că îngerii, fie buni sau răi, fac parte din viața cotidiană și din universul monahilor deșertului. În smerenia care-i caracterizează, Părinții pustiei vorbesc mult mai puțin despre îngerii buni și despre arătările lor, decât despre luptele ascetice pe care le-au avut cu demonii. Rolul îngerilor buni este mai întâi acela de a contracara acțiunile demonilor și de a-l feri pe monah de acestea, iar interacțiunea dintre îngerii buni și monahi merge până la punctul în care aceștia sunt vindecați de către îngeri. Un rol important al întâlnirii dintre îngeri și monahi este dat de sfârșitul vieții pământești al anahoreților.

Din păcate viziunea sfinților părinți cuprindea și existența nemijlocită a demonilor ființșe de esență divină răzvrătite și metamorfozate în exemple ale înfăptuirii răului din lumea reală telurică peste care culmea sunt stăpâni căci Însuși Mântuitorul spune că stăpânitorul acestui veac este Diavolul.

Demonii acționează asupra monahilor prin intermediul gândurilor, folosindu-se de iluziile simțurilor. Mai mult, ei se prezintă sub forma unor personaje strălucind aparent de lumină sau dând sfaturi unui monah, care ulterior, deși aparent bune, îl vor duce la pierzanie. În aceste cazuri monahii trebuie să știe că:

a-Demonii pot lua chipuri de lumină sau Chipul Maicii Domnului

b-Demonii pot induce învătături false prin demonii arhiconi

c-Demonii pot adduce false stări de iluminare

d-Demonii pot ucide prin rătăciri sau halucinații

Renunțarea sau fuga din lume caracterizează toate formele de monahism, fiind prin excelență o retragere din lume și o dedicare totală lui Dumnezeu. Părăsirea lumii apare pentru asceții creștini ca o consecință necesară a iubirii de Dumnezeu și totodată mijlocul prin care aceștia pot deveni imitatori ai lui Hristos, presupunând o situație morală cauzată de păcat și neimplicând o structură dualistă a lucrurilor. Renunțarea și detașarea de lume implică, în sensul cel mai strict, o întrerupere a legăturilor cu anumite moduri de viață obișnuite, inclusiv anumite locuri, și retragerea la o existență primordial în desert.

Deșertul a avut mereu functii precum:

a-Întărirea toposului spre asceză

b-Imensificarea sentimentului de singurătate cu Dumnezeu

c-Revelația primordialului

d-Identificarea cu ispitirea Fiului Omului în desert

Pentru Părinții pustiei, patimile reprezintă o altă dimesiune sunt cele mai clare boli ale sufletului și obstacole în calea pe care acesta dorește să o parcurgă în vederea atingerii stării de sfințenie sau desăvârșire spirituală. De aceea unul din motivele și totodată scopurile principale ale retragerii călugărului din lume și viețuirii acestuia în pustiu îl constituie tocmai vindecarea de aceste boli ale sufletului. Astfel cea mai mare parte și o constantă a luptei duhovnicești a monahului constă de milenii în identificarea patimilor proprii și efortul de permanentă de a se elibera de ele. Caracterul căzut și stricăcios al naturii umane determină o fragilitate evidentă în fața atacului patimilor. Ținând cont de această componentă ontologică, monahul își asumă în mod deliberat uciderea sinelui interior, interpretat ca motorul uman al declanșării și cultivării patimilor. În primul rând, pentru asceții egipteni, patimile ne separă de Dumnezeu, ceea ce este sinonim cu golirea de sens a propriei existențe. Lupta împotriva patimilor ridicată de monah la rangul de retetar până în pragul morții.

ASCEZA primordial îmbrăca mai multe forme :

a-asceză individual

a-asceză bilogică

b-asceză sufletească

c-asceză mentală

d-asceză a simturilor cel 6 simturi

CLASIFICAREA PATIMILOR DUPĂ EVRAGHIE PONTICUL

Evagrie Ponticul a alcătuit o listă a principalelor patimi sau gânduri ale răutății pe care le are de combătut un călugăr dar mai ales anahoretii și care stau la originea tuturor celorlalte păcate:

lăcomia pântecelui (gastrimargia)

desfrânarea/curvia (porneia)

iubirea de arginți (philargyria)

mânia/enervarea (orge)

întristarea (lype

plictiseala/lehamitea (akedia)

slava deșartă(kenodoxia)

mândria (hyperephaneia

CONCLUZII

Vindecarea sau eliberarea de patimi era însoțită și de anumite semne supranaturale care descopereau astfel starea deosebită a călugărilor care reușiseră această performanță asceticduhovnicească. Acolo unde răul nu mai este prezent, își face se face simțită și vizibilă lucrarea puterii dumnezeiești. Avva Arsenie, recunoscut pentru dorința sa fierbinte de a-și dedica cât mai mult timp rugăciunii și contemplației, a fost văzut într-una din zile în chilia sa complet transfigurat fizic, iar unii monahi, încă din această viață, pregustau din bunătățile vieții viitoare, viața lor devenind asemenea îngerilor. Ținta vindecării de patimi constă în atingerea stării de nepătimire .

HARISMELE PARINTELUI DUHOVNICESC-AVVA SI PREOTUL ACTUAL

Teologii greci sesizează trei harisme care-l disting pe părintele duhovnicesc. Este vorba de clarviziune și discernământ, capacitatea de a-i iubi pe ceilalți și de a-și face ale sale suferințele altora și puterea de a transfigura mediul uman. Discernământul, în cadrul spiritualității deșertului, se dezvăluie mai ales prin practica descoperirii gândurilor. Astfel, avva poate discerne primejdiile ascunse, demascând gândurile rele înainte de a se săvârși păcatele și anticipând unele reacții ale ucenicilor. Putem observa că discernământul ne apare în acest caz ca o latură preventivă în lupta cu gândurile cele rele. Mai mult, una din datoriile avvei este de a-l ajuta pe ucenic de a l face să nu mai simtă vinovăția personal.

„Icoanafeței”, arta de a privi (teologia icoanei)

ARGUMENT

Pentru creștinul ortodox încă din cele ami vechi timpuri icoana rămâne un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei aflați în lumea materială. "…Respingerea icoanei – declara un teolog ortodox – este proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afară doar de oarecare comunicare de putere prin cuvânt… Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele și cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credintei.

Originea icoanelor și justificarea lor in Biserică o adeverește deci însăși mărturisirea credinței în Hristos cel întrupat și jertfit pe crucea de pe Golgota. În aceasta întrupare omul a devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grăit noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Așadar, putem afirma că primul care a făcut o icoana este însuși Dumnezeu care a născut pe Fiul Său, Unul-Născut, Cuvântul Său, "…icoana Sa însuflețită, naturală, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a făcut apoi pe om după chipul și asemanarea Sa". De aceea, Sfântul Ioan Damaschin era îndreptățit să afirme ca "icoana este o asemănare, un model , o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfățișat în icoană ".

Iconoclaștii, și urmașii lor de astăzi, indiferent ce crez dogmatic mărturisesc, au făcut și fac marea greșeală de a substitui icoana persoanei, de a înțelege eronat că, în Biserica Ortodoxă, icoanei i se aduce aceeași cinstire ca prototipului pe care îl reprezintă, și ca ea localizează o comuniune, ca prezență reală a lui Hristos. Mai mult, neînțelegând taina unirii iposiatice a întrupării Domnului Iisus Hristos, au crezut că privind chipul zugrăvit al lui Hristos Cel întrupat, noi venerăm în El numai pe Iisus-Omul, nu și pe Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu”

Icoana este o fereastră catre Dumnezeu o ieșire din lumea reală și o acceptare a existenței inefabilului ce poate fi însă tălmăcit prin hierofanie sau manifestare a sponatnietății evangheliei.

Icoanele sunt ferestre și uși deschise către dumnezeire și cultul lor este calea ceam ami exacta pentru îndumnezeire. Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici exemple de măiestrie sau îndemânare ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitație la idolatrie, prin care umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime a mântuirii noastre.

Icoanele vorbesc îndelung despre adevărată protipnedadă cerească dar și despre rolul aprofundării sensului iubirii evanghelice ceea ce în ultimul rând nu poate să însemne decât o provocare o invitație la eternizare, la răscumpărarea păcatului primordial.

Icoanele au următoarele funcții:

a-De revelare

b-De contemplare

c-De venerare

d-De emulație

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri spirituale sau prin modelarea după experiențe imaginare, unele dintre ele blasfemice de-a dreptul demonice căci icoana este scut și pavăză este securizare mistică și binecuvîntare în tot locul unde ea își face simțită prezzența indiferent de sfinții la care face trimitere prin mesajul stilului sau chiar la diferitele și inestimabilele metamorfoze ale Mântuitorului sau ale Maicii Domnului.

Icoana depășește arta, e deasupra si gravitează în jurul sensurilor adânci ale firii. Prin intermediul ei putem vedea multe lucruri, de fapt întregul univers pentru că Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o cu desăvârsire perfectă ci e prezent în ea, fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuși. Teologia care propune cinstirea icoanelor ne dă și o cheie de înțelegere a Scripturii, cheia patristică prin intermediul Sfinților Părinți care dau cinstea cuvenită icoanei până la sfârșitul veacurilor.

SĂRUTAREA ICOANELOR ȘI SIMBOLITICA VIE

Actul sacru și solemnitatea sărutării icoanelor denotă o puternică legătură cu ființarea divină ca semn al venerării sublime al chipului aflat dincolo de icoană.

Sărutarea icoanelor este un gest de o sublimă finețe și presupune un adevărat ritual pe care mireanul nu trebuie să îl încalce deoarece riscă să-ți atragă oprobiul și pedeapsa divină definitivă și chiar multe pedepse pe care nimeni nu le poate prevedea sau opri.

Sărutarea icoanelor presupune două coordonate complementare:

a-Sărutarea ca semn de cinstire în Timpul Sfintelor Liturghii

b-Sărutarea ca semn de smerenie și respect veșnic ca simbol al comuniunii neintrerupte cu sfintii si puterile ceresti

În prima tipologie am face o mică digresiune legată de credința încetățenită a omului care nu sărută de pildă icoanele deloc după ce a primit în dar Trupul și Sângele Mântuitorului prin Sfânta și Dumnezeiasca Împărtășanie.

Nu se sărută icoanele deci în următoarele cazuri:

a-După împărtășanie

b-După căderea în păcate trupești

c-După apostazie sau lepădare

Din punctul de vedere al Adevărului Unic Rvelat, o icoană ne arată ce trebuie să vedem cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieții lui ca om înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării ființei lui în și prin Hristos.

Cortul/templul – „structură – formă a trăirii” îndumnezeirii (Grigorie de Nyssa).

Apropierea extatică de opera lui Grigorie de Nyssa ne conduce ori de câte ori vom selecta esențialul sopata Duhului Sfant prin intermediul acceptării sensului profund al creației.

Dumnezeu era definit de Sfantul Grigorie Cel pe care Îl iubeste inima mea- o definiție de o delicatete rară dar mai ales o conceptualizare a eului divin în viziunea simplă a omului contemporan.

CONCLUZII GENERALE

Grigorie consideră insuficientă această cunoaștere intelectuală a lui Dumnezeu, dedusă în mod rațional din lume. Această cunoaștere se cere completată printr-o cunoaștere superioară care este o recunoaștere a înseși tainei Lui, o cunoaștere apofatică, o sesizare într-un mod superior a bogăției Lui infinite, care tocmai de aceea e cu neputință de înțeles și de exprimat. Cunoașterea apofatică a lui Dumnezeu nu exclude pe cea afirmativ-rațională. Dar ea e îmbibată de cunoașterea apofatică, încât Sfântul Grigorie poate trece de la una la alta. Lumea rămâne în cunoașterea apofatică. Dar ea a devenit transparentă pentru Dumnezeu. Cunoașterea aceasta e apofatică pentru că Dumnezeu, Care e sesizat acum, este indefinibil. El e trăit ca o realitate care depășește orice posibilitate de definire. Totuși și aceasta e o cunoaștere a lui Dumnezeu cel coborât la noi, nu o cunoaștere a ființei Lui prin Ea însăși. Ea e atât de îmbinată cu cunoașterea afirmativ-rațională, încât e greu de spus când vorbește Sfântul Grigorie de una și când de alta

Prezența aceasta presantă a lui Dumnezeu ca persoană, din care iradiază infinitatea Sa, nu e concluzia unei judecăți raționale, ca în cunoașterea intelectuală, catafatică sau negativă, ci e sesizată într-o stare de fină sensibilitate spirituală, care nu se produce atâta timp cât omul e stăpânit de plăcerile trupești, de pasiunile de orice fel. Ea cere o ridicare peste pasiuni, o purificare de ele. După o purificare mai durabilă, finețea sensibilității spirituale, capabilă de o astfel de percepere a realității tainice a lui Dumnezeu, este și ea mai durabilă. Există o întreagă gradație, atât în ce privește curăția, cât și adâncimea și durata sesizării apofatice a lui Dumnezeu. Totuși ea nu exclude o cunoaștere a lui Dumnezeu ca Creator și Providențiator, ci se îmbină cu aceea. Cunoașterea apofatică nu e irațională, ci suprarațională, căci Fiul lui Dumnezeu e Logosul, având în El rațiunile tuturor creaturilor. Dar e suprarațional, așa cum persoana este suprarațională, ca subiect al rațiunii, al unei vieți care își are totdeauna un sens.

Cunoasterea Divinitatii are urmatoarele sensuri:

a-Revelatia individuala si collective

b-Revelatia caii neadevarului

c-Sensul pedepsei a raiului si a iadului

PARTEA A TREIA-IRADIEREA PREZENTEI INTERIOARE A LUI HRISTOS

PARTEA A TREIA

IRADIEREA PREZENTEI INTERIOARE A LUI HRISTOS

Mântuitorul nu poate fi mai bine cunoscut decât prin exercițiul neâncetat și mistic al rugăciunii inimii. Rugăciunea de foc”Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul este calea desăvârșită pentru a te interioriza și a afla dulceata silabisirii vesnicului si dulcelui nume al Mântuitorului, a lui Mesia cel Întrupat care a răscumpărat cu preț de sânge viața noastră a tuturor.

Un preot român fost întemnițat Iustin Pârvu zicea că suntem datoir cu orice preț să nu cădem pradă Răului și aceste cuvinte trec dincolo de milenii si de orice altă revelație. Dacă prin Taina Împărtăsaniei simtâm adesea focul pogorât în Potirul Inimii noastre si o dulceață și o pace nemaiîntâlnită, prin rîul distrugem această pace și revelație dulce ca mierea.

Iisus se întipărețște am putea spune ca o matrice atotvindecătoare înăuntru fiecărui por al ființei noastre și odată contopit cu sângele nostru el devine cosubtanțial cu noi și la fel cum spune apostolul Pavel nu noi trăim după această metamorfoză ci Însuși Cuvântul Necreat se roagă cu suspine negrăite în noi și El trăiește în noi pentru a deveni proniatorul Nostru și Stăpânul Absolut al Nostru.

Duhul Sfânt una din persoana sublimă a Sfintei Treimi se pogoară cu foc de rugăciune în inima noastră în fiecare dimineată dacă ne începem pravila cu Împărate ceresc.

Învocarea Duhului Sfânt este piatra de temelie pe care se ridică edificul și casa mântuirii noastre a iertării păcatelor dar mai ales a întelegerii celor nearătate și ascunse ale Întelepciunii lui cum se afirmă și se certifică în Psalmul 50.

Iradierea prin Duhul Sfânt are următoarele funcții:

a-îndumnezeirea omului

b-racordarea la eternitate

c-insuflarea duhului evanghelic

d-puterea de a deveni consubstanțiali cu Hristos prin Iertare

Iaradierea este un rug aprins de perpetuă rugăciune și de aceea ea nu poate fi exprimată în cuvinte ci în trăiri extatice și în comprimări mistice de o delicatețe și o finețe inegalabilă.

Dumnezeu Tatăl este mai presus de spatiu si de timp de aceea manifestarea sa si modalitatea de revelare pare a îmbrăca necontenit diferite forme de exprimare foarte expresive și nelimitate minții și mai ales inimii omului căci așa cum spunea Mântuitorul acolo unde este inima ta acolo este și comoara ta. Deci inima , sufletul și mintea devin transfigurări ale dilatării ființei prin Iubirea sau închistări si stramtorări ale inimii prin lipsa iubirii si prin propăvăduirea unei Urii exsitențaile necontrolabile.

Dumnezeu e supraspatial ca subiect mai presus de compozitie, apofatic. Dar subiect desavarsit nu poate fi decat in comuniune perfecta cu alte subiecte supreme, infinite. Si tocmai prin aceasta, in El e dată si îngustarea spatiului, întrucat în deosebirea Persoanelor divine e dată posibilitatea alteritătii unor persoane finite, care să fie atrase ăn comuniunea cu Sine. Iar persoanele finite, nefiind de la început intr-o comuniune perfectă între ele si între ele si Dumnezeu, distanța ce le desparte de comuniunea desavârsită ia forma spațiului, cum ia forma duratei temporale. Astfel spațiul e forma relatiei între Dumnezeu cel supraspațial și infinit și între persoanele finite, forma care face posibilă mișcarea lor între ele, dar, prin aceasta, și spre Dumnezeu, întrucat Dumnezeu nu poate fi găsit în afara comuniunii cu alte persoane.

Spatiul este distanta legată de durata temporală si amandouă se cer depasite ca interval intre apelul lui Dumnezeu la iubire si raspunsul nostru..

IRADIEREA POATE FI:

A-VERTICALĂ

B-ORIZONTALĂ

C-TRANSVERSALĂ

3.1 Inima, topos-ul gnoseologiei ascetice a luminii -MacarieEgipteanul

CONSIDERATII GENERALE

Sfântul Macarie Egipteanul a fost învățătorul lui Evagrie în pustiul ascetic. Numele lui Macarie este legat de o operă importantă: „Omilii spirituale”, care nu aparține de fapt lui Macarie, ci unui autor necunoscut din secolul al V- lea, Pseudo-Macarie, ceea ce nu schimbă cu nimic marea valoare a scrierilor mistice cunoscute sub acest nume. Se pare că,ceea ce îl opune categoric lui Evagrie: antropologia sa. Evagrie, în esență partizan al filosofiei lui Platon, concepea omul ca pe o inteligență închisă în materie: trupul nu putea avea loc în spiritualitate, cum de altfel nu avea loc nici Cuvântul Întrupat….Cât privește pe Macarie, el face ca învățătura referitoare la rugăciunea continuuă să intre în cadrul unei antropologii moniste, inspirate direct din Biblie, cu un anume ecou la stoici: omul este o ființă întreagă.

Mistica lui Macarie este fondată în întregime pe Întruparea Cuvântului. Pentru el, viața monahică nu constituie restabilirea activității menatale, ci o realizare mai deplină în noi a harului botezului prin cufundare.Pe de altă parte rugăciunea perpetuă a monahului nu are ca scop eliberarea spiritului din captivitatea trupului, ea îi dă posibilitatea omului să acceadă chiar de aici de pe pământ la o realitate eshatologică, Împărăția lui Dumnezeu, care înglobează spiritul și trupul său în dumnezeiasca comuniune care are indisolubil leagtă de ea soluția desăvârșirii.

Teologia lui Macarie are trei coordinate:

a-hristocentrismul

b-revelația rugăciunii ca eliberare

c-transfigurarea teluricului

INIMA SI ELIBERAREA OMULUI PRIN BOTEZ

. Pentru Macarie, eliberarea omului vine prin Botez. Rugăciunea și, în general, întreaga viață spirituală, nu fac decât să rodească sămânța în timpul botezului ritualic ortodox. Pentru Macarie viața creștină, și mai ales rugăciunea continuuă a monahilor au scopul de a face cunoscut fermentul harului pe care creștinii îl posedă încă de pe acum în ei înșiși și care pregătește în ei venirea Împărăției lui Dumnezeu. Locul care adăpostește acest har este, în mod deosebit, inima. Această concepție asupra „inimii” – centru al organismului și sălașul facultății de a înțelege, va avea o situație deosebită în mistica Răsăritului creștin. Macarie raționează într-o lume total diferită de cea a lui Evagrie: spiritualitatea pustiei, rugăciunea continuuă se regăsesc la el în cadrul unei concepții despre om în care întreaga ființă, regenerată prin Sfintele Taine, accede la har. Unele dintre expresiile sale ar merita să fie discutate, precizate; dar principala lui inspirație, distinctă net de materialismul grosier ce este reproșat mesalienilor – „viziunea esenței divine cu ochii trupești”.

După Sfântul Macarie Egipteanul, focul harului aprins de Sfântul Duh în inimile creștinilor îi face pe aceștia să strălucească în fața Fiului lui Dumnezeu ca niște făclii. Acest foc dumnezeiesc potrivit cu voința omenească, uneori se aprinde și strălucește cu o lumină mai mare, alteori scade și nu mai dă strălucire în inimile tulburate de patimi. Focul nematerial și dumnezeiesc luminează și încearcă sufletele. Focul acesta s-a pogorât peste Apostoli în chip de limbi de foc. Focul acesta i-a strălucit lui Pavel, i-a vorbit, i-a luminat mintea și în același timp i-a orbit ochii, căci, ceea ce este trup nu poate îndura strălucirea acestei Lumini. Moise a văzut acest foc în rugul aprins. Acest foc l-a răpit pe Ilie de pe pământ, sub forma carului în flăcări… Îngerii și duhurile slujitoare lui Dumnezeu se împărtășesc de strălucirea acestui foc… Acest foc alungă dracii și zdrobește păcatele protopărinților.

MARCU ASCETUL-

Hristos, prezent de la Botez în „încăperea din lăuntru a catapetesmei” (MarcuAscetul)

CONSIDERATII GENERALE

Marcu Ascetul a trăit în apropiere de Nil Ascetul. Și el a fost, se pare, mulți ani egumen al unei mânăstiri de lângă Ancyra, din Galatia. De acolo s-a retras mai târziu într-o pustie, unde a murit în prima jumătate a veacului al V-lea. În care pustie s-a retras nu se știe. Ca și Nil, tot așa și Marcu Ascetul este un învățăcel sau cel puțin un admirator al Sfântului Ioan Gură de Aur.

Teologia sfântului Marcu Ascetul este una deosebita cu nuantari foarte frumoase si mai ales cu nuanțări și conotații deosebit de dureroase. Ceea ce în ultimul rând ne trimite cu gândul la afirmația sfântului Paisie Aghioritul care afirma că în lipsa bunătății și a Iubirii si iadul este pe undeva milostenia lui Dumnezeu.

Sfântul Marcu trece apoi la o tâlcuire și mai subtilă a rugăciunii, pentru că ajunge la concluzia că aceasta reprezintă un mic rezumat al dogmei hristologice. „Dar cineva ar putea privi însăși aceste cuvinte dumnezeiești ale rugăciunii acesteia și ca înfățișând sub ele dogma noastră ortodoxă despre Iisus Hristos și respingând toată erezia rău-cugetătorilor. Căci, prin «Doamne», care indică firea dumnezeiască, sunt dezavuați cei care gândesc că Iisus este un simplu om; prin «Iisuse», care indică umanitatea, sunt dați corbilor cei care-L socotesc că e numai Dumnezeu și că a venit om doar prin imaginație; «Hristoase», care conține în sine cele două firi, îi face să înceteze pe cei care, deși cred că este amândouă, sunt de părere că El constituie două ipostasuri despărțite între ele; iar «Fiul lui Dumnezeu» închide gura celor ce cutează să introducă, în sens invers, o contopire a firilor, proclamând firea dumnezeiască, și plecând de aici, și pe cea omenească, necontopită după unire.

Teologia botezului are si ea conotațiile ei deoarece botezul este de mai multe feluri:

a-Botezul prin cufundare

b-Botezul prin Iubire

c-Botezul continuu al spovedaniei

d-Botezul iertării

Sfântul Marcu Ascetul este o figură proeminentă a culturii si a ascezei vechi bisericești dar mai ales el arată că puterea botezului prin ascultarea de Dumnezeu de-a lungul întregii vieți este hotărâtoare.

Sfântul Marcu trece apoi la o tâlcuire și mai subtilă a rugăciunii, pentru că ajunge la concluzia că aceasta reprezintă un mic rezumat al dogmei hristologice. „Dar cineva ar putea privi însăși aceste cuvinte dumnezeiești ale rugăciunii acesteia și ca înfățișând sub ele dogma noastră ortodoxă despre Iisus Hristos și respingând toată erezia rău-cugetătorilor. Căci, prin «Doamne», care indică firea dumnezeiască, sunt dezavuați cei care gândesc că Iisus este un simplu om; prin «Iisuse», care indică umanitatea, sunt dați abisului ereziei cei care-L socotesc că e numai Dumnezeu și că a venit om doar prin imaginație; «Hristoase», care conține în sine cele două firi, îi face să înceteze pe cei care, deși cred că este amândouă, sunt de părere că El constituie două ipostasuri despărțite între ele; iar «Fiul lui Dumnezeu» închide gura celor ce cutează să introducă, în sens invers, o contopire a firilor, proclamând firea dumnezeiască, și plecând de aici, și pe cea omenească, necontopită după unire

Împotriva acestei învățături Sf. Marcu Ascetul precizează, în lucrarea „Despre Botez”, care sunt efectele sacramentale ale acestei Sf. Taine. „Harul baptismal, afirmă V. Lossky, prezența Sf. Duh în noi este fundamentul întregii vieți creștine”. Acesta este și postulatul fundamental al teologiei Sf. Marcu Ascetul, care declară cu insistență, opunându-se mesalienilor, că întreaga viață creștină nu este decât o continuă actualizare sau apocalipsă, descoperire ce ne ajută să înfruntăm pe falșii propăvăduitori ai adevărului dar mai ales pe eretici ce se vor perinda de-a lungul mileniilor încercând să doboare temelia adevărului real si unic-Hristos.

CONCLUZII

Împotriva sectelor mesalienilor se opune Sfântul Marcu arată că Botezul este desăvârșit, complet, perfect fără ca eforturile noastre ascetice să mai poată adăuga ceva la acest har; ele pot doar să descopere prezența harului în noi, putându-se colabora cu el într-o comuniune perfectă eclesială. Plenitudinea harului baptismal este exprimată de Sf. Marcu Ascetul în trei maniere esențiale:

a-PURIFICAREA

b-LIBERTATEA

c-INHABITAREA

Starea de purificare de pildă presupune o eliberare de patimi care trebuie dusă până la finele vieții pământești prin spovedanie si iertare.

Dupa sfantul Marcu există două stări de Har :

a-Harul Dăruit adică cel tainic

b-Harul manifestat sau actualizat

„Simțirea minții” o teofanie noetică.Lumina Divină reală

Sfânta Liturghie – expresia cea mai deplină a iubirii dumnezeiești, sinteza întregii tensiuni a creației spre Creator, dar și a revărsării milostivirii Lui spre noi, nu reprezintă, în esență, nimic altceva decât ,,spațiul privilegiat al Parusiei liturgic-sacramentale” a Domnului. Sfânta Liturghie este unica teofanie, este cerul pe pământ, este bucuria creației de Creator, este transfigurarea lumii prin om, este arvuna vieții viitoare, este icoana Împărăției.

Simtirea minții nu se manifestă decât circular și din această cauză putem vorbi de o plenitudine a perecperii lui Dumnezeu cel Întrupat ca expresie absolută a unei forțe nemarginite și plină de expresivitate launtrică comparabilă doar cu Epicleza din timpul Sfintei Liturghii sau cu Ieșierea cu Sfintele și Dumnezeieștile Taine sau cu Prefacerea lor.

Liturghia reprezintă pentru unii ca aceștia o prezență absentă, dar care determină destinul umanității întregi, soarta unora, negativă pentru unii, pozitivă pentru alții, căci destinul umanității nu se poate împlini pozitiv în afara Liturghiei.

În acest sens, lumea întreagă este destinată a fi o Liturghie iar cei ce nu vor să se ridice la această stare, sau rămân în afara ei, nu-și împlinesc destinul.

Fără îndoială, nu este vorba numai de Liturghia care se săvârșește ca slujbă în locașul Bisericii, ci de înălțarea generală spre Dumnezeu și spre o unire tot mai mare în El, înălțare spre care e destinată întreaga lume.

Putem reliefa și altfel faptul că lumea întreagă este legată într-un fel de Liturghie, chiar dacă în alt fel nu participă la ea.

Curatirea mintii prin terapeutica ortodoxă a iubirii și a Iertării devine laitmotivul intregii propăvădurii ale evangheliei propuse de Mântuitorul. Din aceste rațiuni putem vorbi de catalizarea tuturor energiilor existente și promovarea unei iluminării prin teofaniei personală ca factor de participare directă la mișcarea revelării.

Vorbind de A Doua Venire înscrisă pe undeva în terapeutica iubirii sau a iluminării, el scrie că Dumnezeu însuși va fi „lumină pentru cei cu mintea curățită"; ba chiar mai mult, „după curăția lor". Aceasta este ceea ce numim împărăția Cerurilor. Iar Dumnezeu însuși va fi „întuneric celor care și-au orbit puterea înțelegătoare"; și chiar mai mult, „pe măsura orbirii lor". El chiar numește întunericul acesta „înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu „dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci îl tămăduiește, astfel ca Dumnezeu să se facă pentru el lumină – și aceasta este împărăția Cerurilor – iar nu întuneric, adică iad și înstrăinare.

Sarea curațită a minții duce la:

a-Eliberarea de patimi

b-Certitudinea Învierii

c-Revelarea Teofaniilor Trinității

Vederea lui Dumnezeu (theoria) începe cu pocăința, se continuă cu rugăciunea minții, ajunge la luminare, este dusă către vederea lui Dumnezeu și apoi către o contemplare statornică. Cu alte cuvinte, poate dura câteva ceasuri sau chiar zile. Deci aș putea spune că teologia ortodoxă este atât roadă tămăduirii, cât și calea ajungerii la tămăduire. Dacă facem din ea o știință academică și doar studiem felurite subiecte bisericești în chip exterior, nu vom reuși să-i ajutăm cu adevărat pe oameni.

CAPITOLUL IV-

EXPERIENȚA DE CĂTRE TRUP A LUMINII LUI DUMNEZEU

SPERANȚA VEDERII LUI DUMNEZEU ÎN ACEASTĂ VIAȚĂ

Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate, mărturisește despre posibilitatea tuturor creștinilor să se împărtășească de puterea îndumnezeitoare a harului. Experiența religioasă în viața omului duce, pe culmile ei cele mai înalte, la vederea harică a lui Dumnezeu în lumină. Astfel, împărtășirea omului din lumina necreată este o constantă în viața Bisericii noastre

În limba greacă veche verbul ὁράω înseamnă a vedea nemijlocit. Totodată el primește cu ușurință sensul de a participa la celălalt ceea ce ne face să credem că adevarata scenă de luptă se dă în ochiul lăuntric revelat ochiului lumesc biologic.

Etimologia ne oferă o pistă de adânci problematica vederii, cu atât mai mult cea a vederii dumnezeiești care nu se rezumă doar la o privire superficială ci la o participare și la un discernământ.

Sfăntul Grigorie de Palama s-a opus cu vehemență filosofului păgând Varlaam care nega putința omului de a fi instrumentul divin al iluminării ca transfigurare totală.Ei adepții lui varlaam afirmau că Dumnezeu, fiind mai presus de ființa umană, nu poate fi văzut. Totodată, ei spun că singura posibilitate de iluminare a omului este cunoașterea rațională pe care o oferă filosofia și celelalte științe.

PUTINȚA VEDERII LUI DUMNEZEU

Grigorie s-a opus vehement si a spus: „Eu însă și cunoașterea, despre care ei zic, după cum spui, că e singura luminare inteligibilă (care poate fi cuprinsă de minte), de aceea cred că e numită lumină, pentru că se procură prin lumina aceea, după cum și marele Pavel spune: Dumnezeu, Cel care a zis să strălucească lumină din întuneric, Acela a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoașterii slavei lui Dumnezeu. În acord cu el, Sfântul Dionisie zice: prezența luminii inteligibile (cuprinse cu mintea) unește pe cei ce sunt iluminați, aducându-i la o singură și adevărată cunoaștere. Vezi că lumina cunoașterii este procurată din prezența luminii harului și este izbăvitoare de ignoranța care dezbină? Acesta o numește așadar inteligibilă/spirituală. (…)”

Dumnezeu poate fi deci văzut încă din această viață deoarece:

a-S-a revelat inimii prin Împărtășanie

b-A creat natura și ființele de sub cer si cele cerești vizibile cu ochiul liber

c-A Înviat și a fost văzut de Ucenici

d-Se manifestă prin iubire nevăzut dar perceptibil prin cele 7 Taine

OAMENI CARE L-AU VĂZUT PE DUMNEZEU

Sfânta Scriptură ne oferă câteva exemple de oameni care l-au văzut pe Dumnezeu. În Vechiul Testament îl avem pe Moise care s-a întors din munte având chipul strălucitor, după ce a văzut pe Dumnezeu în adiere de vânt. Apoi în Noul Testament Hristos în face părtași la lumina Slavei Sale pe cei trei ucenici ai Săi: Petru, Iacov și Ioan când se urcă cu ei pe Muntele Tabor și se Schimbă la Față înaintea lor. Lumina dumnezeiască este o energie necreată care izvorăște din însăși ființa lui Dumnezeu. De aceea îl face pe om să cuprindă și să înțeleagă, pe cât îi este cu putință ca ființă creată, Taina Dumnezeirii. Ea se manifestă diferit și are efecte diferite asupra omului. Dacă lui Moise i-a luminat chipul, pe ucenici i-a făcut să cadă cu fața la pământ.

ONTOLOGIA CHIPULUI LUI DUMNEZEU

Ce este omul? Întrebarea pusă de Iov, omul neprihănit din Uț (Iov 7:17-

Omul este in teofor dar totodată este in purtător de Duh Sfânt un catalizator al tuturor energiilor statice și passive existențe în ființșa sa de la facerea Lumii.

Omul este cea mai înaltă creație de pe această planetă și pentru păcatul lui, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut om și a murit pe cruce. Înseamnă că omul este prețios pentru Dumnezeu dacă El a plătit un preț atât de mare pentru răscumpărarea lui. Fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, omul este atât de important în ochii lui Dumnezeu, încât acesta a fost gata să facă un asemenea sacrificiu pentru a-l restaura pe om din starea lui căzută. Întrebările puse în Biblie cu privire la ce este omul pot găsi un răspuns mult mai bun dacă răspundem corect întrebării: „Care este chipul lui Dumnezeu în om?” Dat fiind faptul că Dumnezeu este Ființa supremă, creștinii cred că numai prin El își pot găsi adevărata identitate

PARADIGMA CHIP -ASEMĂNARE

DEFINIȚII

Etimologia cuvântului care desemnează „chipul” (tselem – chip în ebraică și εικωv, eikoon – chip în greacă) și cuvântul pentru „asemănare” (demuth – asemănare în ebraică și oμoιωις homoioos – în greacă) sunt de fapt sinonime prin complementaritate. Deși în trecut unii scriitori au făcut o diferențiere între cei doi termeni, acum există un consens că ei sunt interschimbabili și complementari. În Geneza 1:26-27, „tselem” (chip) și „demuth” (asemănare) sunt folosiți complementar, iar în Geneza 5:1 găsim numai termenul „tselem”, tradus drept asemănare și nu chip. Cei mai mulți scriitori evanghelici consideră că cei doi termeni descriu aceeași idee. În poezia ebraică, fiecare gând este deseori exprimat de două ori, prin fraze extrem de asemănătoare. Apoziția în cazul celor două cuvinte – „chip” și „asemănare”, este un exemplu tipic de paralelism ebraic. În cadrul protestantismului, aceste două cuvinte au fost, în general, considerate drept sinonime. Imago Dei este corespondentul latin pentru „chipul lui Dumnezeu” și va fi folosit în mod interschimbabil cu expresia „chipul lui Dumnezeu”. „Chipul lui Dumnezeu înainte de cădere” se va referi la crearea originară a omului după chipul lui Dumnezeu, înaintea neascultării lui Adam și a Evei de Dumnezeu, în grădina Edenului de unde cei doi au devenit de fapt primul cuplu al istoriei omenirii prima pereche care a primit cununia în același timp cu blestemul adică a îmbinat blesetmul cu binecuvântarea.

Analiza „chipului lui Dumnezeu” în teoria evanghelică se va limita la cercetarea ultimilor douăzeci de ani ai gândirii evanghelice în acest domeniu, deși vor fi consultate și unele texte mai vechi, de dragul comparării perspectivei lor cu publicațiile mai recente. Doctrina păcatului și a sfințirii nu vor fi tratate în întregime, ci numai acele secțiuni care afectează concluzia scriitorului acestui studiu cu privire la chipul lui Dumnezeu în om, înainte și după căderea omului. Întregul subiect al „hamartiologiei” depășește scopul acestei lucrări. Doctrina sfințirii nu va fi prezentată în întregime, ci numai ceea ce are legătură cu chipul lui Dumnezeu în noua creație, în omul nou în Iisus Hristos.

Omul a fost făcut după chipul și asemănarea Treimi dar prin căderea din ascultare deci din Rai a devenit in sluțitor al Chipului perfectiunii. Căderea sa a devenit tesatmentară și a atras furia Creatorului care de supărare l-a condamnat pe om la telluric unde și-a piedut Frumusețea Cea Dintîi.

FATA APRINSĂ A OMULUI. EXEGEZA LUI DUMITRU STĂNILOAIE

ARGUMENT

Credința e certitudinea despre existența lui Dumnezeu, ca realitate personală supremă ce nu stă în continuitate de substanță cu noi și cu natura și despre cele comunicate nouă de El prin revelație. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află față de Dumnezeu în raport asemănător ca față de a doua persoană, deși e nevăzut. Cea dintîi și cea mai principală trăsătură a credinței este aceea că ea nu e un simplu fenomen lăuntric al sufletului nostru, ci e o raportare ia o realitate care nu se confundă cu actul credinței sau cu ceva ce face parte din ființa omului. Credința nu se poate concepe și nu poate exista decîî ca parte a întregului dual: credință – obiectul credinței dincolo de ea. Mai mult chiar decît cunoașterea, credința trăiește din siguranța realității obiectului ei dincolo de ea. Inima credinței e certitudinea. Nici o cunoștință nu poate avea o asemenea certitudine. Iar certitudinea se referă tocmai la realitatea transsubiectivă a obiectului credinței. Totuși, înîrucît, în general, și cunoașterea trăiește din siguranța realității obiectelor ei, analiza raportului dintre credință și realitate poate să se folosească și de indicațiile oferite de ordinea cunoașterii naturale.

Fața aprinsă sau transfigurarea prin suferință pare a fi calea iradierii luminii Necreate pe chpul tuturor sfinților dar mai ales a muicenicilor sau a mucenițelor toti pe undeva prototip al suferinței Mântuitorului.

Transfigurarea poate fi:

a-spontană

b-treptată

c-târzie

Concluzie

Realitatea altuia, ca subiect, nu se deosebește însă de realitatea obiectelor numai prin faptul că ea nu se impune ca un iucru dat, ci se descoperă numai celui ce o crede, dar putem spune că, într-un anume mod, ea-și datorează însăși existența credinței semenului. Din acest motiv putem spune că tu nu este un lucru dat, ci o misiune, o datorie, ceva de înfăptuit prin credința mea1. Semenul ca ființă liberă, se realizează abia prin credința și iubirea mea. iubirea continuă creațiunea lui Dumnezeu sau colaborează la creațiunea Lui. înțelegem aceasta dacă avem în vedere că, uneori, cînd chemarea noastră după comuniune rămîne fără ecou, ne scufundăm în întunericul vieții egoiste. Sau, dacă nu chemăm noi pe cineva la comuniune, nu se trezește în el adevăratul eu; sau, în sfîrșit, dacă ne cheamă e! fără rezultat, îl condamnăm la moartea singurătății. Trebuie să aibă cineva un mare sprijin interior ca să poată exista ca eu, cînd nu-i răspund nici eu nici altul chemării la comuniune. în egoism, în patimi, în singurătatea neeomunșcării însuși eul tînjește, se scoboară înîr-o existență boinavă, de umbră chinuită. Precum subiectul altuia 51 descoperim și-l „ creăm " prin credință, la fel subiectul din noi se naște și se întărește prin credința semenului. „ intimitatea ființei mele poate, de asemenea, fi afirmată prin altul, grație unui act de credință împlinit față de mine ca rezultantă finală a transfigurării așa cum o percepea și Dumitru stăniloaie.

“Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fața oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fața Tatălui Meu Care este în ceruri.”

Încheiem cu aceste cuvinte care transgresează și timpul și spatial finit și ne întrebăm de câte ori după Sfânta împărtășanie am simțit că ne invadează o bucurie și o lumină deosbită în inima transfigurând ființa noastră într-un Vulcan de foc dornic să împărtășească cu alții revelația și dulceața revărsată din preaplinul ei în Potriul Inimii:?