Vechiul Negot Romanesc la Inceputul Secolului Xx. Romanii Macedoneni

VECHIUL NEGOȚ ROMÂNESC LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. ROMÂNII MACEDONENI

VECHIUL NEGOȚ ROMĂNESC LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX. ROMÂNII MACEDONENI

Încă din Evul Mediu, împrăștiați prin Balcani, aromânii trec astăzi printr-o criză identitară fără ieșire. Fiecare stat în care trăiesc are proprie teorie despre originea aromânilor, români, macedoneni romanizați sau greci latinofoni. Specialiștii de origine aromână s-au integrat curentelor academice din țară în care locuiesc, ceea ce provoacă un semn și mai mare de întrebare printre aromânii din România, Albania, Macedonia și Grecia.

Istoriografia cât și izvoarele îi menționează sub diverse nume: vlahi, vlasi, aromâni, macedoromâni, fârșeroți, sărăcăceni, armâni etc.

Orginea aromânilor și cauzele crizei lor de identitate le voi aduce în atenția cititorului, realități ce fac parte din istoria fascinantă a străbunilor mei, a aromânilor balcanici, dintre care un număr destul de mare vă sunt și astăzi concetățeni.

Un deminitar bizantin cu origini armene, Kekaumenos, în a doua jumătate a secolului XI, dedică mai multe pasaje românilor balcanici, în legătură cu răscoalele lor împotriva autorităților bizantine.

Kekaumenos, despre originea aromânilor, ne povestește într-o diatribă contra acestora, pe care îii vedea veșnic răsculați contra autorităților: ͈ Vă sfătuiesc deci pe voi și pe urmașii voștri următoarele, deoarece neamul vlahilor este cu totul necredincios și stricat, neavând credință dreaptă nici față de Dumnezeu, nici față de împărat, nici față de rudă sau de prieten…și deoarece n-a păstrat niciodată credință față de cineva, nici față de împărații mai de demult al românilor. Loviți cu război de către împăratul Traian și înfrânți deplin, au fost supuși de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis și capul i-a fost înfipt într-o suliță în mijlocul orașului românilor. Căci aceștia sunt așa numiții daci, ziși și besi. Și locuiau mai întâi lângă râul Dunăre și Saos, râu pe care acum îl numim Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite de natură și greu accesibile. Bizuindu-se pe acestea s-au prefăcut ca nutresc prietenie și că sunt supuși față de împărații de mai demult ai romeilor și ieșind din întăriturile lor prădau ținuturile romeilor. De aceea romeii mâniindu-se au pornit, cum am spus, împotriva lor si i-au zdrobit. Și aceștia, fugind de acolo, s-au împrăștiat în tot Epirul și toată Macedonia, iar cei mai mulți dintre ei s-au așezat în Elada.̎

Potrivit acestei relatări, originea aromânilor în primele izvoare bizantine, dacii lui Kekaumenos, vlahii din Balcani, adică aromânii, ar fi urmașii dacilor învinși de Traian. Dar cum au ajuns între Sava și Dunăre, adică în actuala Serbie?

Prin istoriile romane contestate de istoriografia română se regăsesc povestiri despre retragerea aureliană, în urma căreia s-au înființat două provincii sud-dunărene cu numele Dacia, regiune indicată de Kekaumenos la originea vlahilor.

Ar trebui, dacă acceptăm teoria cronicarului bizantin, să acceptăm că cel puțin o parte a populației romanizate din Dacia romană s-a retras, în 275, în sudul Dunării.

Din istoriile romane păstrate în mediul bizantin a fost preluată povestea despre Decebal. Care este sursa celorlalte informații, cum a fost efectuată legătura între dacii lui Decebal și vlahii din Balcani? Răspunsul este clar delimitat: învinși de bizantini, s-au refugiat în Epir, Macedonia și Elada, regiuni în care sunt atestați din Evul Mediu pănă azi.

Vlahii au fost implicați în răscoala antibizantină, cunoscând obiceiul transhumanței.

În vara anului 1066, cu ocazia pregătirii unei răscoale, la întrebarea despre locul în care se aflau animalele și nevestele lor în acel moment, au răspuns că în munții Bulgariei, identificați de specialiști cu munții Balcanici, până la Pind si Rodopa. Kekaumenos completează ͈ Căci așa ți-e obiceiul, ca dobitoacele și familiile lor să stea din luna aprilie până în luna septembrie în munți înalți și în locuri foarte reci. ̎

Aceasta este prima dovadă a migrației sezoniere sau transhumanței practicate de aromâni până la mijlocul secolului al XX-lea și este prima atestare a principalei ocupații a aromânilor, și-anume păstoritul.

Un alt cronicar bizantin, Ioan Kinnamos, un secol mai târziu, relatează episodul unei lupte dintre bizantini și unguri.

Împăratul bizantin, în 1166, plănuia să atace regatul maghiar din două părți. Leon Vatatzes comanda una dintre oști și urma să îi atace dinspre Marea Neagră. Vatatzes aducea o oaste numeroasă ͈ ba chiar și o mare mulțime de vlahi, despre care se spune că sunt colonii de demult ai celor din Italia.̎

Despre localizarea acestor vlahi, părerile istoricilor sunt împărțite, unii susținând că ar fi fost români din nordul Dunării, în timp ce alții îi plasează în Balcani sau Dobrogea.

În condițiile în care bizantinii nu aveau autoritate în nordul Dunării, nu se poate accepta plasarea lor aici. Nici Dobrogea, locuită de multe populații, printre care izvoarele nu îi amintesc de români, nu putea sta la originea unui contingent de români suficient de numeros încât să fii remarcat de comandanții militari bizantini și de cronicar.

Peninsula Balcanică era singura localizare plauzibilă, de unde aceștia puteau recruta oaste și unde sursele îi atestă cu sarcini militare.

Consemnarea tradiției despre originea acestor români sud-dunăreni, arată o tradiție care circulă deja în cercurile culte de la Bizanț despre originea română a aromânilor. Este o tradiție cultă, care se vehicula în mijlocul învățaților bizantini. Consider că există o conștiință a originii romane la români, cu atât mai mult la românii nord-dunăreni.

Ioniță cel Frumos, țarul Țaratului Româno-bulgar invocă aceeasi origine română a românilor din sudul Dunării, în corespondență sa cu Papa Inocențiu al III-lea. Este frumos să credem că există o conștiință a romanității la nivelul poporului, însă mă îndoiesc că afirmația istoricilor poate fi susținută.

Corespondența cu Papa a fost inițiată de Mitropolitul Ortodox, Vasile de Târnova.

Recunoașterea titlului imperial pentru Asan de către papalitate presupune recunoașterea supremației papale, adică o unire bisericească regională, Mitropolitul se putea forma doar în mediul bizantin, ceea ce poate sugera sursa cunoștințelor despre originea vlahilor balcanici. Informațiile despre popoarele cu care imperiul intra în contact, care locuiau în imperiu sau cu care aveau războaie se păstrau în capitala bizantină.

O mare parte a izvoarelor bizantine au fost distruse, mai ales cu ocazia cuceririi otomane, astfel, putem admite că în Bizanțul secolelor XI-XII se aflau lucrări care au stat la baza acestor discuții despre originea vlahilor, dar care nu s-au păstrat până azi. Însă Kekaumenos, Kinnamos și Mitropolitul Vasile Târnova le-au cunoscut.

Cronicarul bizantin Apokankos afirmă despre vlahii din Akarnania, în sudul Thesaliei, conduși de Constantin Aurelian că se aflau un număr mare de coloniști romani, care acum se numeau vlahi.

Mai târziu, regiunea respectivă a fost denumită Mica Vlahie. La originea vlahilor balcanici, adică a aromânilor, potrivit primelor surse bizantine, este invocată originea romană. În secolele următoare, deși aromânii apar adesea în surse bizantine și otomane, locuind în special din regiunea muntoasă din Balcani, pe teritoriul de azi al Greciei, Albaniei, Macedoniei sau Bulgariei, nu se mai discută originea lor.

Moscopole , Centrul cultural al Balcanilor

Aromânii, sunt atestați în izvoarele bizantine, sârbești și otomane, sub numele de vlahi, prin toată peninsula Balcanică, cu principala lor ocupație, păstoritul.

Sate întregi de aromâni, în secolele XIII-XIV, sunt dăruite mănăstirilor din Muntele Athos, unde, la un moment dat, provoacă agitații din cauza prezenței femeilor în preajma călugărilor. Regiunea Thesaliei a fost numită Valahia Mare, nume consemnat până în secolul al XIX-lea dată fiind ponderea populației aromâne.

În urma destrămării Imperiului Bizantin în 1204, aici a existat chiar un stat, care a luptat în secolele XIII-XIV cu latini, bizantini și apoi cu turcii.

Turcii au oferit privilegii care le recunoșteau autonomia, în schimbul plății unor taxe și a păzirii trecătorilor montane.

De tributul sângelui, un an scăpat, fiind nevoiți să dea periodic un număr de copii pentru corpul de ienicari.

După satisfacerea slujbei militare, unii s-au întors în satele de origine, dar erau deja convertiți la islam.

Organizați în cătune cu caracter seminomad, vlahii din Pind, migrau vara cu turmele lor până în munții Macedoniei.

O parte dintre acești vlahi din Grevena, Samarina, Perivoli, în secolul al XVIII-lea se ocupau cu cărăușia și negustoria.

Moscopole, dintre așezările aromâne se remarcă, datorită evoluției sale spectaculoase.

Așezarea a fost întemeiată la mijlocul secolului al XIV-lea, și s-au dezvoltat sub stăpânirea otomană, deoarece a beneficiat de privilegii și autonomie, făcând parte din domeniul sultanei mamă.

O tradiție cultă despre originea orașului în refugiați educați din Constantinopol, s-a format sub influența învățaților din secolul al XVIII-lea.

Astfel, s-a încercat formarea unei origini onorabile în comparație cu păstorii din regiune.

Și după noile valuri de imigranți din Metsovo, regiunea Zagori și Skamneli, regiunea Pind în Moscopole au fost întemeiate doua noi cartiere, după 1611 și 1659. Un alt cartier s-a înființat după 1710 cu imigranții din Postenan, în sudul Albaniei.

La sfârșitul secolului XVII-lea a trecut în stăpânirea unul înalt demnitar, care i-a confirmat privilegiile și a interzis așezarea musulmanilor.

Astfel a devenit un oraș prosper, considerat al doilea ca mărime în Balcani, după Constantinopol.

Datorită practicării comerțului dezvoltarea orașului a fost posibilă, inițial itinerant, apoi organizat, prin Balcani până în Veneția și apoi dincolo de granițele Imperiului Otoman, până în Leipzig sau Poznan, fiind și principalii beneficiari ai anexelor economice ale tratatelor de pace de la Passarowitz și Belgrad.

În scop comercial au întemeiat colonii în mai multe orașe din Imperiul Habsburgic, inclusiv în Transilvania.

Pe plan cultural, efectele îmbogățirii negustorilor a dus la construirea de noi biserici în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu arhitectură și pictură de înaltă calitate, s-a format o bibliotecă, o tipografie și chiar o academie, numită Noua Academie.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, practic, Moscopole a devenit centrul cultural al Balcanilor.

Interesul turcilor și albanezilor atrași de bogăția orașului Moscopole, au adus la jefuire în anul 1769. Înainte de acest eveniment nefericit, coloniile comerciale înființate în Europa Centrală, le-au permis moscopolenilor să își ia avântul cu care rămăseseră și să emigreze în masă. Probabil, unii, cei mai săraci, s-au împrăștiat prin alte sate aromânești din Balcani, dar o mare parte a lor au emigrat în Imperiul Habsburgic, unde, pornind de la coloniile comerciale, au dezvoltat adevărate cartiere aromâne.

În 1788, cei rămași, au fost jefuiți din nou cu ocazia unui conflict pentru autoritate locală între doi demnitari otomani, ceea ce a determinat exodul complet al populației.

O parte a aromânilor, în secolul al XIX-lea au fost atrași de mișcarea națională grecească, ce a culminat cu războiul de independență și crearea statului grec în 1828, câțiva aromâni ajungând astfel eroi ai poporului grec.

Primul pas semnificativ spre grecizarea aromânilor a fost marcat de independența Greciei.

La intervenția României, Sultanul a remarcat vlahii ca minoritate în Imperiul Otoman.

În condițiile răscoalelor și a războaielor antiotomane, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost marcată de numeroase conflicte regionale.

După anul 1864 au apărut școlile românești în Balcani, care au creat disensiuni între comunitățile de aromâni, împărțite între susținători ai românismului, asa numiții românofoni, și adversarii, cunoscuți sub numele de grecomani.

Cu concursul autorităților locale turce, conflictul a evoluat spre distrugeri de școli și biserici, arderea cărților în limba română și terorizarea populației românofone.

Aromânii, în 1903, s-au implicat în răscoala macedonenilor împotriva turcilor, așa numita revoluția Ilinden.

În bătălia de la Crușova, azi oraș în Macedonia, aromânii, s-au remarcat, sub comanda lui Pitu Guli, au luptat o zi întreagă cu o armată turcă net superioară numeric cât și ca armament.

La intervenția diplomatică a României, peste doi ani, sultanul a recunoscut vlahii ca minoritate în imperiu și le-a acordat dreptul la școală și biserică în limba lor, de fapt limba română.

23 mai, data acordării acestui privilegiu numit Iradea, a devenit ziua internațională a aromânilor.

Adevăratul salt al aromânilor în viața politică din Imperiul Otoman a fost determinat de revoluția junilor turci. Doi aromâni, în urma alegerilor parlamentare, au ajuns în Parlamentul Otoman și au deținut funcții importante în administrația otomană. Din cauza războaielor balcanice, succesul aromânilor a fost efemer, neputând să se bucure de Iradeaua din 1905 și nici de libertățile democratice câștigate de junii turci.

Războaiele balcanice i-au găsit pe aromâni împrăștiați în diferite așezări din Balcani, totodată divizați între statele care îi revindecau. Grecii i-au terorizat pe profesorii și preoții finanțați de România, încă de la declanșarea conflictului.

Grecia a înțeles că are nevoie de România, în urma presiunilor diplomatice, când guvernul de la Atena a luat măsuri pentru corectarea situației celor arestați. Presa greacă, în schimb, nu a încetat cu diatribele împotriva românilor și românofonilor.

O delegație de aromâni, rezidenți în România, cu ocazia negocierilor de pace de la Londra, au făcut un turneu în capitolele Marilor Puteri, cu sprijinul României, pentru a susține înființarea unui stat macedonean în sistem federativ, în care sperau că ei, aromânii, își vor găsi, în sfârșit, drepturile.

Interesele Marilor Puteri nu îi aveau în vizor nici pe aromâni și nici înființarea unui stat macedonean, în ciuda manifestărilor politice și a articolelor de presă favorabile din România și din Europa. După urcarea pe tronul Albaniei a prințului de Wied, nepotul Reginei României, nici România nu a mai susținut în mod consecvent acest proiect politic.

Împărțirea aromânilor între Grecia, Bulgaria și Serbia, plus partea consistentă din Albania, a fost consființită prin pacea de la București. Războaiele balcanice au îngropat orice speranță a aromânilor spre o viată națională proprie, fiind sortiți de Marile Puteri să fie împărțiți între statele balcanice, care i-au supus în deceniile următoare unei ofensive de asimilare.

Aromânii din Albania, sub presiunea grecizării și albanizării

În contextul pierderii peninsulei Balcanice de către Imperiul Otoman, în timpul războaielor balcanice, s-a format statul albanez.

Ca o soluție bună pentru aromâni, România a sprijinit formarea Albaniei, în contrapondere cu pretențiile Greciei.

În România, Mișcarea Națională Albaneză, s-a organizat cu sprijinul autorităților române încă de la finele secolului al XIX-lea. Se vehicula ideea unui stat albanezo-aromân, în timpul războaielor balcanice, organizat după modelul elvețian, în care aromânii să beneficieze de autonomie. Pentru ca un nepot al Reginei României să fie adus pe tronul noului stat, guvernul român a mituit fruntași albanezi, o alegere însă neinspirată, deoarece prințul Wied a preferat să fugă de responsabilitățile coroanei albaneze.

Aromânii din Albania, teoretic, beneficiau de premise favorabile păstrării identității lor în noul stat albanez.

În perioada stăpânirii otomane, școlile românești care funcționaseră pe teritoriul albanez au fost distruse în timpul războaielor balcanice, iar refacerea lor a fost întârziată de Primul Război Mondial.

Statul albanez, dupa 1922 a închis majoritatea școlilor românești. Apoi, în 1926 a permis predarea unor ore de limbă română în școlile albaneze, dar a condiționat deschiderea unor școli românești de cererea comunităților aromâne.

Statul albanez a pus condiții care a etatizat învățământul în 1927, conflictele dintre liderii comunităților aromâne și absența unei strategii ferme din partea statului român au limitat funcționarea învățământului românesc în Albania. S-a ajuns ca în 1935 să funcționeze șapte școli primare în limba română.

Închiderea treptată a școlilor românești din Albania a fost determinată de cel de-al Doilea Război Mondial, iar după instaurarea regimului comunist, aromânii au fost ținta politicii de asimilare din partea statului albanez.

Aromânii, pentru statul albanez, erau considerați ca potențial pericol din cauza pretențiilor Greciei, care îi considera greci pe aromâni și revendică teritoriul locuit de ei încă din 1912, astfel presiunea asupra aromânilor din Albania era dublă, una albaneză și una grecească. Ceea ce nu au reușit albanezii să asimileze în ultimul secol, sunt pe cale să reușească grecii.

Statul grec, după căderea regimului comunist albanez, a aplicat o strategie agresivă de grecizare a aromânilor din Albania, acordând cetățenie greacă tuturor aromânilor din Albania, precum și avantaje materiale, cu accesul la sistemul de pensii.

Aromânii din Albania au primit, pașapoarte grecești, având posibilitatea să meargă la muncă în Grecia, cât și în Europa. Mare parte a aromânilor au emigrat în Grecia cu tot cu familiile lor.

Astfel, copiii frecventau școlile grecești și nu mai învață aromâna nici măcar în familie, venind doar în vacanțăla bunicii lor aromâni din Albania, care sufereau că nepoții lor nu mai vorbesc aromâna. Strategia de grecizare a aromânilor din Albania a avut succes după a doua generație.

Singura biserică aromână din Albania, la Korce

Aromânii din Albania sunt subordonați bisericii grecești, din punct de vedere bisericesc, ceea ce accentuează procesul de grecizare.

În 1912 existau 10 biserici în care se oficia slujba în limba română, iar în 1941 au mai rămas 6.

Albania a devenit un stat ateu , începând cu anul 1967, toate cultele fiind interzise.

Prin unele sate aromâne mai izolate, azi, preoții bătrâni mai spun o rugăciune sau o parte a liturghiei în aromână, însă întâmpină o mare problemă cu lipsa cărților de cult în aromână.

În Korce, există singura biserică aromână, datorită efortului patriotic al părintelui Dumitru Veriga, probabil singurul aromân din Albania care a refuzat cetățenia greacă.

În 1955, pe locul vechii școli românești din Korca, a construit o biserică aromânească pentru aromânii din Albania, părintele Veriga impresionând prin fața lui dură, de luptător călit, neobosit.

Recensămintele oficiale, privind numărul aromânilor din Albania diferă de realitate întrucât cifrele variază între 10.000 si 250.000 de vorbitori ai dialectului aromân în Albania.

O parte din aromâni sunt numiți fârșeroți, o parte rrămâni, albanezii îi numesc vlahi sau ciobani, în timp ce grecii îi consideră eleni vlahofoni.

În prezent pot fi identificate mai multe grupuri de aromâni ca efect al proceselor de asimilare și partea albanezilor, grecilor sau românilor, în funcție de identitatea pe care o adoptă: albanezi, greci, români sau pur și simpli vlahi sau aromâni.

Aromânii nu sunt recunoscuți ca minoritate etnică, oficial, doar ca minoritate folclorică.

România acordă preferențial burse de studii tinerilor aromâni din Albania și sprijină diverse proiecte culturale.

Partea română a solicitat recunoașterea minorității aromâne cu ocazia unei întâlniri a președintelui României, Emil Constantinescu, cu omologul său albanez, Rexhep Meidani, însă oficialul albanez a refuzat să discute această problemă.

În primăvara anului 2014, premierul României, Victor Viorel Ponta, a efectuat o vizită la Tirana, unde au fost ridicate și problemele aromânilor din Albania, având în vedere că Victor Ponta, după mama sa, are origini aromâne.

Cimitirul aromânilor din Bitolia, ultimul bastion aromânesc

Serbia nu și-a respectat promisiunile, în ciuda angajamentelor luate la Conferința de Pace de la București de a permite funcționarea școlilor si bisericilor românești în teritoriul revenit ei după războaiele balcanice, fructificând greșelile diplomației românești, care nu le-a inclus în tratatul de pace, ci a acceptat doar note diplomatice fără valoare. Școlile și bisericile românești din Macedonia sârbească, care funcționaseră înainte sub stăpânirea otomană, au fost treptat închise.

Aromânii din Macedonia sârbească, în timpul Primului Război Mondial au suferit mai ales în urma ocupației bulgărești.

Bulgaria, nemulțumită de împărțirea de la Conferința de la București din 1913, a ocupat Macedonia sârbească, mulți aromâni fiind internați în lagăre de concentrare sau erau trimiși la muncă forțată, limba bulgară devenind obligatorie în școli și biserici.

Sârbii au fost și mai drastici în privința aromânilor, după terminarea războiului, neacceptând niciun manual din România, au interzis școlile românești și au confiscat localurile.

Statul român nu a obținut decât promisiuni din partea autorităților sârbești, în ciuda eforturilor pentru redeschiderea școlilor din Bitolia, cea mai importantă așezare de aromâni, unde funcționase înainte o școală secundară.

Desprins din fosta Iugoslavie, noul stat Macedonia, îi recunoaște pe aromâni sub numele de vlahi, ca grup etnic, nu ca minoritate națională, fiind un avantaj față de celelalte state balcanice.

Recunoașterea lor în Constituție nu garantează conservarea identității lor.

Conform recensământului, din totalul populației de doua milioane de locuitori, în Macedonia ar fi doar 8500 de vlahi. Ei sunt mult mai mulți, în realitate, în jur de 160.000, fiind a doua minoritate ca pondere, după cea albaneză.

În ultimul deceniu, dacă a existat o scurtă perioadă în anii 1990 de destindere și libertate de exprimare, vlahii din Macedonia sunt supuși unui proces agresiv de asimilare.

Presa aromână, scrisă, radio și TV a scăzut foarte mult în volum, deoarece au scăzut subvențiile din partea statului. În unele școli se predau opțional ore de limbă vlahă.

În Macedonia, deși există mulți oameni de afaceri prosperi, de origine aromână, ei preferă să nu își afișeze originea și identitatea, pentru a nu fi supuși presiunilor din partea autorităților, aromânii fiind ținta celor mai multe controale din partea statului, o formă preferată de întindere a aromânilor care se implică în mișcarea națională.

Odinioară o prosperă așezare aromână, în Bitolia, au mai ramas câteva mii de aromâni.

Pentru păstrarea identității lor, doar bătrânii mai luptă, grupați în jurul cimitirului aromân. Doar atât le-a mai rămas aromânilor din Bitolia, cimitirul aromân, pe care însă a pus ochii Biserica Ortodoxă din Macedonia. În centrul orașului a fost demolată în perioada comunistă, vechea biserică aromână, permițându-li-se construirea unei biserici noi, în curtea unei case, pe o stradă lăturalnică, însă fără slujbă în aromână.

Singurul preot care putea sluji în aromână, Mitropolia a acut grijă, să fie mutat la o biserică slavă.

Construită cu banii statului român, clădirea fostului liceu din Bitolia, este acum o școală pentru țigani, statul român, nu s-a străduit să obțină după 1990 clădirile confiscate de statul sârb.

Cimitirul aromânilor a rămas curat aromânesc în Bitolia, pe majoritatea monumentelor funerare inscripțiile fiind cu caractere latine, chiar și din perioada comunistă.

Mormântul apostolului aromânilor balcanici, Apostol Mărgărit se află în mijlocul cimitirului din Bitolia.

În momentul de față Mitropolia Ortodoxă macedoneană din Bitolia face demersuri pentru a pune mâna pe acest cimitir.

Aromânii, încă din 1996, au făcut demersurile necesare pentru construirea unei biserici aromâne în cimitir, finanțarea fiind asigurată de un aromân emigrat în America.

Aromânii din Bitolia nu pot să-și construiască propria biserică în Macedonia, cu toate că au terenul necesar, cu planul bisericii și bani pentru construcție, mitropolitul condiționa aprobarea construcției de donarea cimitirului aromânilor către Mitropolia macedoneană din Bitolia.

Aromânii din Bitolia au reușit să reziste presiunilor Bisericii macedonene, până în prezent,și încă mai păzesc cu sfințenie cimitirul unde sunt îngropați înaintașii lor, fără să permită îngroparea etnicilor macedoneni acolo.

Minoritatea aromână, în Grecia, este considerată o ramură latinofonă a poporului grec

Asimilarea aromânilor a fost voluntară până la formarea statelor moderne în Balcani, prin căsătorii mixte și amestecarea lor cu alte etnii, religia ortodoxă facilitând asimilarea prin căsătorii mixte cu grecii, bulgarii și sârbii.

Formarea statelor naționale moderne au creat instrumentele asimilării în masă a aromânilor, prin lupta națională a popoarelor balcanice împotriva stăpânirii otomane.

Cei care locuia în așezările urbane mixte, au fost primii aromâni asimilați de greci, biserica fiind primul instrument de asimilare, deoarece slujbele se oficiau în limba greacă, ce era limba de cult în regiune. Prin intermediul Bisericii grecești s-au format și primii intelectuali aromâni, cei care au fondat Noua Academie de la Moscopole.

Academia moscopoleană a fost un instrument al luptei naționale grecești în secolul al XVIII-lea și un moment de vârf al iluminismului grec.

Exodul locuitorilor, în special către Imperiul Habsburgic, cât și distrugerea orașului Moscopole i-a scos pe o parte a lor de sub influența grecilor.

A fost sesizat pericolul grecizării de primii intelectuali aromâni, ceea ce a dus la anatemizarea lor de către înaltul cler grec.

În 1828, odată cu formarea statului grec modern, începe campania agresivă de asimilare a aromânilor, unii aromâni asumându-și deja aspirațiile poporului grec, având un rol important în războiul de independență.

Extinderea teritoriului său pentru a-i cuprinde pe toți vorbitorii de limbă greacă din Imperiul Otoman, care au fost considerați automat greci, a fost urmărit cu consecvență de statul grec. Printre cei vizați au fost si aromânii, mulți dintre ei vorbitori de greacă.

Nu au existat predici în asimilarea aromânilor până în momentul înființării școlilor românești printre aromânii balcanici. Chiar dacă locuiau în diaspora,cei care se pronunțau împotriva grecizării erau anatemizați de clerul grec.

În două tabere a fost împărțită populația aromână de școlile românești: unii au considerat că prin acele școli se dorea romanizarea lor și au optat pentru identitatea greacă, în timp ce alții au considerat școlile românești instrumentul necesar împotriva grecizării și au devenit susținători ai învățământului în limba română.

Diverși cercetători. La finele secolului XIX-lea, au sesizat diferendele dintre cele două tabere, de românpfoni și grecomani, în aceeași comunitate, uneori chiar în cadrul aceleiași familii.

După anul 1905, conflictul greco-român în jurul aromânilor s-a acutizat, când sultanul a recunoscut minoritatea aromână și dreptul la școală și biserică în limba lor. Documentul sultanului a fost obținut la intervenția fermă a României în urma unui abuz greco-otoman împotriva învățătorilor aromâni. Bandele grecești au terorizat satele aromâne, omorând învățătorii și preoții aromâni, arzând cărțile bisericești românești și torturându-i pe liderii aromâni.

Statul român a întrerupt relațiile diplomatice cu Grecia, în 1908, din cauza acestor atrocități, sub presiunea opiniei publice, manipulată cu eficiență în România de imigranții aromâni.

Guvernul grec, în timpul Primului Război Balcanic, a refuzat să accepte finanțarea școlilor românești de către București, în teritoriile otomane cucerite, condiționând acordul de sprijinirea de către România a integrării în granițele grecești a teritoriilor locuite de aromâni în Albania. Deoarece aveau nevoie de România împotriva Bulgariei, până la urmă, în preajma celui de-al Doilea Război Balcanic, grecii au promis autonomia școlară și bisericească pentru aromâni cu finanțare de la București. Grecia, după Pacea de la București, și-a respectat angajamentele luate și, în perioada interbelică, au funcționat mai multe școli și licee finanțate de statul român cu acordul tacit al guvernului de la Atena, în care , pe lângă programa din România, se mai predă și limba greacă, precum și istoria și geografia Greciei. Bisericile românești, în schimb, au fost rând pe rând preluate de preoții greci. Școlile românești au fost închise de greci în februarie 1946, deși au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial, sub ocupația italiană și germană, în condițiile în care România era aliatul Germaniei.

În războiul civil din Grecia din anii următori, implicarea aromânilor a oferit guvernelor de la Atena pretextul strămutării masive a aromânilor.

Aromânii din Grecia, abia după 1970 au fost lăsați să fondeze asociații nonguvernamentale pentru promovarea identității lor culturale. Ei sunt considerați greci, oficial, de limbă latinofonă.

Studiile istoricilor și lingviștilor greci care se ocupă de vlahi susțin această teorie a originii grecești a aromânilor, care sunt eleni latinizați sub stăpânirea romană, deși uneori, printre rânduri, se observă în cărțile serioase de istorie că este o teorie de conjunctură.

Toți românii de Grecia acceptă, în prezent , cel puțin oficial, această teorie, dar nu sunt de acord să fie tratați ca minoritate etnică și resping orice ingerință a românilor în această chestiune. Astfel, asistăm la un succes deplin al asimilării grecești.

Dubla identitate a aromânilor din România

De existența aromânilor sud-dunăreni știau românii nord-dunăreni, cel puțin din secolul al XVII-lea, rămânând o sarcină pentru istorici să clarifice dacă domnitorul Vasile Lupu era aromân de origine sau albanez. Ce este știut cu exactitate este că își avea originea în Epir, regiune cu o numeroasă populație aromână.

Primii negustori aromâni înființează la Brașov prima companie grecească, la sfârșitul secolului al XVII-lea, care, în curând, va domina comerțul în regiune.

Datorită negustorilor aromâni ajunși în nordul Dunării, cât și datorită contactelor personale în Imperiul Otoman, Miron Costin și Dimitrie Cantemir îi cunosc pe aromâni și menționează existența lor de identitatea lingvistică cu românii.

A crescut semnificativ numărul aromânilor care au intrat în contact cu românii nord-dunăreni, odată cu exodul aromânilor moscopoleni. Mulți din cei imigrați în Imperiul Habsburgic au avut contacte cu românii ardeleni, unii s-au așezat chiar în Transilvania și au devenit membrii marcanți ai luptei naționale.

Intelectualii aromâni din Imperiul Habsburgic, Andrei Șaguna și Emanuil Gojdu s-au identificat cel mai adesea cu românii nord-dunăreni, ca fiind același popor și vorbind aceeași limbă.

Aromânii balcanici, la mijlocul secolului al XIX-lea au intrat în atenția elitei intelectuale și politice românești.

Intelectualii români, pe fondul renașterii naționale și a euforiei naționale, s-au organizat pentru a acorda sprijin aromânilor să întemeieze școli în limba română.

Unirea Pricipatelor Române a canalizat idealurile naționale și intelectualii din cele două principate unite s-au văzut la momentul respectiv în postura de lideri ai unei mișcări naționale românești de ansamblu, atot cuprinzătoare.

Între anii 1860-1880, nu întâmplător, erau agitații românești în Transilvania, pe care autoritățile austrice și maghiare le puneau pe seama guvernului României.

Principele Alexandru Ioan Cuza, sub influența acestor intelectuali, aprobă alocarea unei sume de bani pentru instruirea unor învățători aromâni la București, cale necesară pentru dezvoltarea unui învățământ românesc în sudul Dunării, menit să trezească conștiința națională românească printre aromânii balcanici. De la burse pentru formarea învățătorilor, s-a ajuns rapid la susținerea financiară a școlilor românești din Balcani și la conturarea unei politici a României față de aromâni. Societatea Culturală Macedo-română a coordonat politicile românești printre aromânii balcanici, fiind o organizație non-profit ce adunase personalități importante ale culturii românești și politicieni cu influență. Mulți aromâni au venit la studii în România și au rămas aici definitiv, ei constituind prima fază de emigrare a aromânilor în România. Cu toate că au fost emigrări individuale, au fost destul de numeroase. Mulți aromâni s-au integrat societății românești și au ocupat relativ repede funcții în administrație, chiar în aparatul guvernamental sau în instituțiile academice.

Poziția aromânilor în societate și numărul mare de aromâni stabiliți în România, au avut un rol esențial în susținerea cauzei aromânilor la începutul secolului al XX-lea. Un succes al diplomației românești a fost Iradeaua din 1905, prin care aromânii erau recunoscuți în Imperiul Otoman.

Atrocitățile grecilor față de învățătorii și fruntașii aromânilor, au dus la ruperea relațiilor diplomatice cu Grecia.

Problema aromânilor, la începutul Primului Război Balcanic, a fost în prim-planul obiectivelor politicii românești, surclasată însă curând de pretențiile asupra Cadrilaterului.

Un rol masiv de emigrare în România din cauza atrocităților la care au fost supuși aromânii, a fost cauzat de războaiele balcanice.

România devenise țară-mamă pentru liderii aromânilor balcanici, formați intelectual sub influența școlilor românești.

Cetățenia română, în aceste condiții, se obținea foarte ușor. Cu toate eforturile guvernului român de a-i repatria pe aromânii imigranți în timpul războaielor balcanice, mulți au rămas în nordul Dunării.

Cauze ale emigrării aromânilor din Balcani în România

În perioada interbelică, dacă până acum era vorba doar de imigrări individuale, România organizează imigrarea masivă a aromânilor.

După 1925, cauzele emigrării aromânilor din Balcani în România, sunt multiple.

Aromânii au fost supuși după 1913 presiunilor naționaliste din partea statelor în care au fost incorporați: Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania. Cel mai mult au avut de suferit liderii aromânilor, de obicei formați în școlile românești. Însă, școlile românești aveau o mare problemă: programa școlară era identică cu cea din România, din care cauză cunoștințele dobândite nu le permiteau absolvenților să se integreze în statele balcanice. Statele balcanice nu recunoșteau diplomele școlare românești, însă aveau dreptate, asta în condițiile în care grecii foloseau alfabetul grec, iar sârbii și bulgarii alfabetul chirilic, oare în ce măsură își puteau fructifica aromânii școliți la școlile românești din Balcani cunoștințele dobândite în statele respective? În concluzie, sistemul școlar românesc în Balcani era ineficient pentru că era conceput greșit.

Schimbul de populație dintre turci și greci după 1923, a fost o altă cauză a emigrării.

Obligați să își desfășoare activitățile, în special păstoritul, pe un areal mai restrâns a dus la canalizarea masivă a grecilor în regiunile locuite de aromâni.

După 1913 și 1918, noile granițe stabilite, precum și redistribuirea pământurilor, au limitat posibilitățile de transhumanță și pentru aromâni din Macedonia. România avea nevoie de imigranți pentru a-și consolida frontiera sudică a Dobrogei.

Primul Război Mondial a arătat fragilitatea păcii de la București din 1913 și a stăpânirii românești asupra Cadrilaterului.

Dorința de emigrare a aromânilor s-a întâlnit cu planurile de colonizare a Cadriterului de către statul român.

Un comitet al emigrării care trebuia să negocieze cu guvernul de la București condițiile colonizării aromânilor, s-a format în urma unei adunări a aromânilor la Veria, în Grecia.

În Cadrilater, între 1925 și 1933 s-au așezat peste 5000 de familii de aromâni din Grecia, Albania, Macedonia sârbească și Bulgaria, sperând la o viață mai bună în România, bazați pe promisiunile statului român, primind între 10 și 15 hectare, plus un loc de casă.

Oamenii harnici, aromânii, și-au construit case și s-au străduit să își lucreze și să își apere noua proprietate.

Regiunea Cadrilaterului era adeseori atacată de bandiți bulgari, finanțați de guvernul de la Sofia, aromânii trebuiau să meargă la muncă pe câmp înarmați cu pistoale.

Această stare de fapt nu era pentru ei o noutate, pentru co Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial i-au adus adeseori în situații de luptă cu armatele beligerante sau cu bandele de tâlhari.

Aromânii au primit cetățenia română, în momentul colonizării, declarându-se de etnie română.

Pentru a primi pământ în Cadrilater, aceasta era condiția necesară, deoarece o lege din 1923 stipula interdicția colonizării străinilor.

Aromânii și Mișcarea Legionară

În perioada interbelică, recrudescența naționalismului românesc, mai ales dub forma mișcării, i-a atras și pe noii cetățeni români din Cadrilater, pe aromâni.

De felul lor, aromânii sunt naționaliști, naționalismul lor dublat și de nemulțumirea colectivă față de condițiile oferite de guvernele României, pe care le acuzau de nerespectarea condițiilor de emigrare.

În perioada marii crize economice s-a efectuat cea mai mare parte a colonizării, ceea ce a determinat întârzieri și chiar limitări ale ajutorului de stat promis la colonizare.

Astfel, așa se explică de ce asasinarea premierului I.G. Duca de către legionari i-a avut protagoniști pe aromâni. Printre aromâni, Mișcarea Legionară și-a găsit mulți adepți, ceea ce le-a atras ulterior repercursiuni.

În 1940, prima problemă pe care au avut-o aromânii a fost atunci când România a cedat Cadrilaterul Bulgariei, astfel, cu ocazia schimbului de populație, bulgarii din Dobrogea s-au mutat în Cadrilater, iar coloniștii români, inclusiv aromânii, din Cadrilater au trecut în hotarele micșorate ale României. O parte a aromânilor au întemeiat noi așezări în Dobrogea, iar o parte s-au stabilit în jurul Bucureștiului.

După venirea comunismului, deși abia și-au construit noile case în urma emigrării din Cadrilater, o altă nenorocire s-a abătut asupra aromânilor. Foarte mulți aromâni au fost arestați și închiși în lagăre sau închisori din cauza simpatiilor sau activității legionare din perioada interbelică. Uneori pe nedrept, autoritățile comuniste îi încadrau automat în Mișcarea Legionară. S-a format chiar o problemă specifică, în cadrul activităților Securității, menționată în dosarele de urmărire numită Problema macedoneană, care era derivată din cea legionară.

O adevărată Golgota s-a dovedit colonizarea aromânilor din România, emigrați în perioada marii crize economice, mutați în 1940 și închiși după 1948. Greutățile care au încercat primele generații de aromâni din România au limitat gradul lor de integrare în societatea românească. Aromânii imigrați anterior anului 1925 erau de obicei intelectuali și negustori, care s-au integrat repede în societatea românească și care s-au considerat români, atât la origine , cât și ca cetățeni.

Aromânii colonizați în Cadrilater erau, în schimb, în marea lor majoritate, oameni simpli, cel mult cu școala primară făcută de către unii la școlile românești. Coloniștii s-au așezat în grup compact, ceea ce a permis păstrarea conștiinței unei origini diferite decât români nord-dunăreni.

Aromânii din Dobrogea s-au considerat tot timpul doar coloniști în România, cu origini balcanice, în ciuda tentativei de integrare imediat după colonizare, în care se încadra și afilierea lor la Mișcarea Legionară.

Aromânii au conștiința unei alte origini decât românii nord-dunăreni, însă, au fost și sunt cetățeni loiali României.

Pentru a înțelege aserțiunile academice despre originea comună daco-românilor și a aromânilor, pregătirea lor intelectuală era plea slabă, conviețuirea în comunități închise de aromâni a cultivat conștiința de grup, iar ei au perceput alteritatea în raport cu românii. Nici chiar în zilele de azi căsătoriile mixte nu sunt încurajate de către aromânii dobrogeni.

͈ Nu sunt faimos, dar sunt aromân ̎

Opțiuni identitare diferite au determinat diferența gradului de integrare a aromânilor emigrați înainte și respectiv după 1925.

În opțiunea identitară a aromânilor din România , întâlnim două curente majore. Urmașii aromânilor imigrați în secolul al XIX-lea și la începutul celui următor se consideră de origine românească și susțin că aromâna este un dialect al limbii române, aromânii si românii fiinf același popor.

Majoritatea sunt intelectuali, urmași de intelectuali sau negustori stabiliți în România înainte de 1925, acestora adăugându-li-se o parte a aromânilor colonizați după 1925, care s-au integrat individual în societatea românească, s-au afirmat pe plan cultural și s-au desprins de comunitățile compacte din Dobrogea sau din jurul Bucureștiului.

Ei sunt mai puțini, cantitativ, însă au o pondere mai mare în viața culturală și politică din România, fiind grupați, de obicei, în jurul Societății culturale macedoromâne sau alte asociații culturale în care clonează originea lor românească.

Cel de-al doilea grup de aromâni consideră că sunt cetățeni români, dar au o altă origine decât românii nord-dunăreni și că aromâna este distinctă de limba română.

O parte a acestor aromâni și-au însușit chiar chiar teorii aberante, vehiculate și în Balcani, că ei ar fi urmașii romanizați ai macedonenilor lui Filip și ai lui Alexandru Macedon, reclamând un statut de minoritate etnică, devenind vocali abia după 1990. Ei sunt mult mai numeroși decât primul grup, cantitativ, însă sunt mult mai dezorganizați.

Aspirațiile politice ale unor lideri cât și orgoliile mărunte i-au divizat în diverse societăți culturale.

În ciuda tentativelor de unificare a lor în federații ale asociațiilor aromânilor și de asociere cu organizații ale aromânilor din străinătate cu opțiuni identitare similare, ei nu reușesc să organizeze acțiuni vizibile și perceptibilă, excepție fiind organizarea anuală a unor manifestări culturale publice dedicate zilei aromânilor în 23 mai.

Puțini la număr, intelectualii cu formație comunistă din mijlocul lor deoarece ei sunt mai atrași de studiile economice decât de cel umaniste, se străduie, împreună cu alți intelectuali aromâni din diaspora, să definească o limbă aromână, cu un sistem de scriere propriu, în care au adoptat soluții intenționat diferite de limba română pentru diacritice.

Alteritatea față de români, deși sunt cetățeni loiali ai României, este probabil o manifestare a frustrărilor și nemulțumirilor acumulate de câteva generații începând cu momentul imigrării lor în România.

Aromânii văd statul român ca principalul vinovat pentru situația de azi a aromânilor din Balcani, deși în România nu au fost supuși asimilării de către stat.

͈ Nu sunt faimos, dar sunt aromân ̎, este titlul unui recent film artistic despre aromâni, în care sunt câteva scene care probează afirmația de mai sus, respectiv, în mentalul colectiv al aromânilor, cel puțin al celor din România, statul român este în vârful ierarhiei celor vinovați de criza identitară a aromânilor.

Totuși, cine sunt aromânii?

Politica statului român față de aromâni a fost falimentară, fiind încă din start sortită eșecului.

Pentru o mai ușoară integrare a absolvenților în societățile statelor în care locuiau, programul coerent de finanțare a învățământului românesc din Balcani a fost dublat de o programă școlară eficientă, care a promovat dialectul aromân și multiculturalismul.

Statul român și-a pregătit la școlile românești din Balcani viitorii emigranți în România.

În statele balcanice, pe bună dreptate, diplomele școlilor românești nu erau recunoscute, deoarece absolvenții nu știau să scrie în limba oficială a statelor respective.

Din punct de vedere intelectual, singura soluție pentru aromânii mai răsăriți a fost emigrarea în România, ceea ce a adus, este drept, plusvaloare culturii românești.

Cu toate că Pacea de la București ar fi trebuit să genereze un sistem românesc educațional și bisericesc coerent în Balcani, ineficiența diplomaților români a permis încălcarea promisiunilor de către statele balcanice. Statul român nu a mai urmărit cu aceeași fervoare politica românească din Balcani, după Primul Război Mondial, diplomația românească trădând interesele aromânilor balcanici în numele intereselor majore ale noului stat unificat.

În perioada interbelică, dezinteresul statului român a facilitat succesul politicilor de asimilare și a pregătit renunțarea la orice sprijin după instaurarea regimului comunist. Banii cheltuiți de statul român începând cu Alexandru Ioan Cuza, practic, s-au dus pe apa Sâmbetei, singurul câștig indirect a constat în plusvaloarea adusă culturii românești de imigranții aromâni.

Statul român, după 1989 nu și-a redefinit prioritățile culturale în Balcani și a continuat politica de neamestec în treburile interne din perioada comunistă, deși există școli grecești și bulgărești în România.

Totuși, nu o să înțeleg niciodată lipsa unei strategii ferme din partea României pentru susținerea culturală a aromânilor din Balcani. Lipsa strategiei, a contribuit la criza identitară a acelor aromâni, care aveau anumite așteptări de la București.

Specifică urmașilor imigranților din perioada interbelică, criza identitară a aromânilor din România, este rezultatul eșecului asimilării aromânilor și reflectă frustrările acumulate de primele generații de după emigrare.

Nu poți să aștepți de la aromâni să se considere același popor cu românii, atâta timp cât în școală se învață că românii sunt urmașii dacilor și a romanilor și că s-au format ca popor exclusiv în nordul Dunării, pe când aromânii au conștiința originii în sudul Dunării.

Studiile științifice lingvistice și istorice au depășit granița Dunării în definirea ariei de etnogeneză a poporului român, manualele și programele școlare sunt încă tributare teoriei exclusiviste a originii nord-dunărene a românilor, ceea ce îi exclude pe aromâni.

Urmare a unei deplasări pe care am efectuat-o la Moscopole, în Albania, am întâlnit un aromân din Macedonia, un om foarte citit și foarte preocupat de istoria și destinul aromânilor din Balcani, care mi-a pus o întrebare foarte grea, legată de identitatea aromânilor: ͈ Oamenii de știință greci spun că suntem greci, oamenii de știință români spun că suntem români, alții că suntem macedoneni, noi pe cine să credem, pentru că toți sunt oameni de știință? ̎. Cu acest om ne-am înțeles eu în română, el în aromână, fără traducător, foarte rar folosea cuvinte grecești pe care nu le-am înțeles. Marea lui durere era că nepoții lor, care cresc și învață în Grecia, nu mai învață aromâna și se temea că limba străbunilor o să se piardă.

Această discuție a confirmat studiile de lingvistică pe care le-am citit ale lui Weigand, Rosetti, Capidan, Papahagi și alții: aromâna este un dialect al limbii române.

Ca aromân, nu pot decât să confirm că poporul român este urmașul romanității orientale, că ne definește în primul rând limba latină, din care s-a format limba română și că aria de formare a poporului român se întinde mult în sudul Dunării. Migrațiile slave și apoi stăpânirea otomană au determinat dislocări de populație, care au evoluat din punct de vedere lingvistic diferit, ceea ce explică influențele slave sau grecești în aromână.

Aromânii și românii, împreună cu megleno-românii, istro-românii, vlahii din Serbia, Bosnia și Croația, Polonia medievale și Boemia, formează acea civilizație de păstori, cunoscuți sub numele de vlahi.

Limba latină, datorită căreia am căpătat numele de vlahi, ne-au fost comune legea și obiceiurile vlahilor, folclorul, sistemul de dări și taxe.

Originea comună cu românii nord-dunăreni este incontestabilă, indiferent de identitatea pe care și-o asumă aromâniiși alți vlahi din Balcani. Însă, trebuie să respectăm dreptul fiecăruia la definirea propriei identități.

POLITICA MESERIILOR

Mica industrie este factorul economic cel mai important, în tările agrare care n-au o armătură prea dezvoltată de fabrici și uzine, atât ca producție, cât și din punct de vedere social și național.

În trecut, să nu uităm , toată viața economică și industrială a tării noastre o formă mică de industrie, meseriile.

Producția meseriașilor multă vreme a întrecut, iar azi egalează, pe cea a marei industrii.

Țara până mai ieri de mică industrie, România, a avut un trend ascendent către marea industrie, având nevoie de o pătură mijlocie care să stabilească legătura între masele rurale și păturile intelectuale de la orașe, între salariați și marele capital. Prin această clasă de mijloc s-a putut naționaliza mâna de lucru și cuceri viața economică a orașelor din noile ținuturi, azi copleșite de străini.

Din punct de vedere social, ce atrage brațele disponibile din celelalte câmpuri și șervește drept clasă-tampon între cei doi coloși veșnic în luptă: capitalul și munca; patronatul și proletariatul.

Istoricul regimului meseriilor

Breslele, starostiile, isnafurile, au fost în trecutul țărilor românești expresiile unei puternice vieți a meseriilor.

Toată viața economică și toată producția industrială a orașelor, timp de câteva secole, se rezumă la activitatea breslelor. În orașe și târguri, ele au ridicat, până în urmă cu 60 de ani, din belșugul lor mare parte din biserici, monumente, poduri, fântâni etc.

Breslele au dobândit, întărite prin diverse privilegii la început emanate de la Episcopi; iar mai târziu de la Domnie, rând pe rând, cerșind la început, cucerind mai târziu, monopolul de producție si desfacere, jurisdicție profesională de breaslă, care judecă chiar pe clienții nebreslași, și un regim fiscal, care punea pe breaslă și la adăpost de contactul individual cu visteria statului, și dădea breslelor putința să strângă fonduri, pe care le investeau adesea în opere de utilitate publică și să practice o politică de asistență socială destul de generoasă pe acele vremuri. Prin aceste privilegii, ele deveniseră, adevarate cetăți românești.

Regimul muncii, convenea deopotrivă:

a) Lucrătorului, care avea traiul asigurat. Decât în cazuri rare, foamete, ciumă, inundații, incendii, exista șomaj, lucrătorul având siguranța traiului și speranța că va ajunge meșter cu atelier și privilegii;

b) Un fel de senior, cu o situație materială și morală din cele mai bune o avea meșterul patron, pentru el existând toate onorurile, toate privilegiile;

c) Statului, care avea liniște și putea, fără multe dificultăți, să fixeze dările și să le strângă prin bresle, prin sistemul denumit ͈ cislă ̎;

d) Consumatorului, întrucât ͈ naturile ̎ și morala creștină a breslașilor îi puneau la adăpost de fraudă și speculă. Toate produsele ce ieșeau din mâna breslașilor erau lucrate solid, nefalsificate, garantate de breaslă, pedepsele aspre erau prevăzute în catastihurile breslelor pentru înșelători, ca și pentru furnizorii de produse de proastă calitate. Prin faptul că breasla excludea concurența între meserii și meseriași, munca națională era apreciată, de asemenea înlătura pe intermediari și concurența străinilor.

Străinii plăteau breslei o taxă de 0.50% pe marfa importată, anaforalele domnești interziceau străinilor să desfacă marfurile cu mărunțeaua ci numai ͈ ridicată ̎ , adică ͈ en-gros ̎.

Proiectele și legile, au făcut eforturi pentru învierea meseriilor, însă au ignorat aceste elementare îndatoriri care reeșeau din atribuțiile meseriașilor, neținându-se seama de realitățile vieții economice din țara noastră, astfel:

Proiectul Camerei de Comerț din 1868 a fost influențat de legea austriacă, având drept preocupare principală ͈ menținerea corporațiilor de meseriași azi existente și conducerea lor de la un oficiu de administrațiune, pus sub privegherea autorităților comunale ̎.

Proiectul Carp din 1888, inspirat din legea germană din 1863, cît și proiectul Filipescu din anul 1900, inspirat din legea austriacă din 1883, care aveau intuiție clară că numai printr-o asociație profesională puternică se putea apăra și forma meseriașul român.

Avantajele economice erau foarte mici, iar atribuțiile breslei erau anemice, astfel nu se putea spera la ridicarea acestei clase din marasmul economic în care o adusese schimbările profunde ale tehnicii moderne.

Conținutul ambelor proiecte afirmau o politică de naționalizare a meseriilor și subliniau concurența nedreaptă a marii industrii.

Votată sub presiunea agitației meseriașilor Legea Missir din 1902, a fost prima încercare serioasă de legi ferare a meseriilor, după o dezinteresare care durase 30 de ani de la desființarea breslelor.

Statistica oficială, fără orașul București din perioada 1900-1901 arăta că numărul meseriașilor era de 57.832, din care 29.260 meseriași români și 28.572 meseriași străini. Legea Missir a ținut să apară ca un reformator radical.

Urmare a acestei legi ͈ breasla devine corporație, meșterul devine patron, calfa devine lucrător, iar ucenicul devine elev ̎.

În expunerea de motive a legii sale, spunea Missir ͈ puteau ridica pe meseriaș din starea de decădere în care se află, prin formarea capacității tehnice și printr-o serioasă asociație profesională ̎, motiv pentru care ͈ înviază și organizează corporațiile pe baze cu totul moderne ̎.

Analizând fondul Legii Missir, aceasta era un produs hibrid ca naștere și atribuțiuni fiind si facultativă și obligatorie. Facultativă deoarece se forma numai dacă majoritatea meseriașilor decideau aceasta și obligatorie față de minoritatea care trebuia să se impună. Legea Missir se aplica numai în 11 orașe, cu un număr de minim 20.000 de locuitori.

Într-o stare haotică, fără niciun sprijin din partea statului au fost lăsați meseriașii de la sate, statistica din anul 1901 arăta că numărul meseriașilor din sate și din orașele care nu sunt capitale de județ era de 83.876, din care 68.845 români și 15.031 străini, între care figurează 5718 evrei și 9313 de religie creștină sau mahomedană.

Breslele erau prea puțin populate ca să poată suporta marile sarcini ce li se impuneau prin crearea școlilor și a caselor de ajutor.

O altă lege a meseriilor a fost efectuată de Nenițescu, a apărut în anul 1912, după o experiență de 10 ani de aplicare a primei legi. La această dată erau înscriși în Registrele Corporațiilor 127.841 meseriași din care 35.708 lucrători meseriași care făceau naveta între fabrică și atelier.

În expunerea de motive, Nenițescu, autorul legii, a declarat că urmărește satisfacerea a două mari interese, unul de ordin național și altul de ordin social.

Interesul național era ca meșteșugarii și lucrătorii industriali români să capete pregătire și îndemânare la lucru, să aibă cunoștințe profesionale pentru a ajunge la aceeași înălțime cu meșteșugarii străini, iar ca interes de ordin social, organizarea asigurărilor muncitorești.

Noua lege, pentru înlăturarea neajunsurilor a hotărât:

a) Meseriașii, fie urbani, fie rurali, fie lucrători în fabrici, fie în ateliere, fie simpli muncitori cu brațele, vor cădea în privegherea legii.

Pentru prima oară meseriașii satelor și întreprinderilor de industrie casnică sunt luați în considerație de legiuitorul român.

b) Meseriașii trebuiau să dobândească o temeinică pregatire profesională.

Oamenii de stat trebuiau să fie prevăzători, întrucât meseriile ca și omenirea evoluează, merg înainte, nu rămân pe loc.

Bunul rezultat se obține prin perfecționarea ucenicului, prin pregătirea și profesionalizarea lui, prin întinerirea cunoștinței profesionale.

Înlesnirile acordate meseriașilor prin Legea Nemțescu erau tot atât de slabe ca și ale Legii Missir.

Înlesnirile, constrastează cu avantajele acordate marii industrii, în care pentru micii producători nu găsim decât o ușurare de impozit. Deși legal, acest tratament era nedrept și a avut urmări negative asupra breslelor micilor meseriași.

În lege micul meseriaș putea cumpăra în rate de la stat 5 hectare de teren, dar acest lucru nu se întâmpla deoarece nu existau fonduri pentru achitarea ratelor. Putea transporta cu 45% reducere, la ce bun, deoarece el vindea clientului de pe aceeași piață.

Exercițiul meseriei s-a practicat prin abuz ca și sub legea veche, examenele fiind numai de formă.

Eliberarea titlului de capacitate profesională nu garanta că în meserii vor pătrunde numai meseriașii bine pregătiți, pătrunzând în rândurile meseriașilor mulți necunoscători care prin felul în care au practicat-o au stricat renumele meseriașului român.

Nicio garanție nu se dădea meseriașilor pentru plata muncii, conform jurisdicției profesionale.

Pentru obținerea de credite a fost emisă ͈ legea meseriilor și a creditului ̎ , care acorda meseriașilor credite prin cooperativele de credit.

Această lege a făcut greșeala de a desființa Camerele de meserii, care luaseră ființă pe lângă Camera de Comerț, prin interpretarea largă a unui text din vechea lege.

Numai legea Asigurărilor Sociale a dat rezultate bune, restul legilor nu a ajutat într-o mare măsură breslele meseriașilor.

În pragul Primului Război Mondial, aceasta era situația meseriilor și a negoțului românesc.

Unificarea, după Primul Război Mondial, apare ca o necesitate de stat, meseriașii care dăduseră un mare tribut de sânge în războiul pentru întregirea neamului și care făcuseră proba capacității lor în refacerea parcurilor create în spatele fronturilor, cereau cu stăruință o legislație nouă, care să garanteze revendicările economice și sociale.

Pentru noua situație economică a României, Legea Nemțescu nu mai era de actualitate, provinciile unite venind cu legislație nouă ce prevedea instituții diferite atât pentru apărarea intereselor cât și pentru asigurări.

În Ardeal, se dorea înființate Corporațiile Industriale pentru apărarea intereselor profesionale și Casele Cercuale care îndeplineau rolul Asigurărilor Sociale.

În Bucovina se dorea înființa Corporațiile Industriale și Casele de bolnavi, iar în Basarabia, ͈ temnivele ̎ pentru meserii.

Pe întreg teritoriul țării, pentru unificarea organizării meseriilor se impunea o lege nouă, care să țină seama de întreaga situație economică a țării, cât și de faptul că, după Primul Război Mondial, existau meseriașii cu diferite niveluri de dezvoltare. Obiectivul principal al noii legi trebuia să fie renașterea meseriilor nu numai ca factor economic și social, ci și pentru restabilirea echilibrului în favoarea românilor, care erau în stare de inferioritate economică, din cauza politicii de persecuție a fastelor regimuri.

După Primul Război Mondial, au fost elaborate legi de protecție și încurajare a meseriașilor, industria, comerțul, agricultura având fiecare legea sa ocrotitoare.

În interesul muncitorilor agricoli au fost emise reforme radicale, mergând până la exproprierea latifundiarilor.

În preocuparea legiuitorilor postbelici, singura clasă care n-a intrat în preocuparea lor a fost clasa micilor industriași.

Situația actuală a meseriilor

Prin Legea Camerelor de Muncă din 1932, s-a creat Corpul acestor camere, o secțiune a meseriilor care a dat parțial satisfacție marilor revendicări a meseriașilor prin înființarea Camerei de Muncă.

Oriunde aveau un interes profesional de apărat erau prezenți prin Camera de Muncă.

Prin membrii delegați în consilii, prin Camera de Muncă, meseriașii iau parte la conducerea Caselor de Asigurări Sociale, la Casa Construcțiilor, la Căminele de ucenici, la Comisiunile de calificare.

Tot prin Camerele de muncă a fost alcătuit Tabloul de asesori pentru judecătoriile de muncă, având drept de vot la alegerea senatorilor profesionali . Acțiunea de revendicare a meseriașilor a fost mult mai eficientă după crearea camerei de muncă.

Creditul meșteșugăresc

Pentru meseriașii, nevoia de credit, s-a simțit după Primul Război Mondial, având încercări și reușite lăudabile.

A fost creată, Direcția Cooperativelor Orășănești, în 1919, care a încercat să înfiripeze ͈ societăți cooperative de credit și economii ̎, înregistrându-se 15 societăți cu un capital social de două milioane lei, compus din 6918 membri. Aceste cooperative de credit au dispărut destul de repede din cauza lipsei unei mari instituții de credit care să le finanțeze.

Înființată în 1929, Banca Centrală Cooperatistă, cu un capitol de trei sute milioane lei, s-a ocupat exclusiv de creditul țărănesc, nedând nicio atenție creditului meseriașilor.

Cu ocazia prelungirii privilegiului său, în 1925, Banca Națională a României, a organizat un credit popular orășenesc în jurul sumei de două sute de milioane de lei.

În 1933, a fost înființată Societatea Națională de Credit Industrial, creând o secțiune specială pentru creditarea micii industrii.

După primii 3 ani, au fost acordate credite în valoare de 166 milioane lei, valoarea scăzând după această dată.

Cifra creditelor pusă la dispoziția micilor industriași, în anul 1936 era de numai 10 milioane lei, față de 2,6 miliarde acordate marii industrii.

Având în vedere nevoia creditorii micilor meseriori a fost înființat Institutul Național de Credit al Meseriașilor, care a pornit la drum cu 300 milioane lei, sumă extrem de mică, având în vedere numărul destul de mare, de peste 300.000 de meseriași.

În 1936, s-a creat Fondul Industrial, prin legea de organizare a învățământului profesional, având drept scop instalarea meseriașilor români în centrele minoritare.

Institutul Național de Credit, în 1939, a fost tranformat în Banca Meseriașilor, la doi ani de funcționare, astfel și-a pierdut caracterul de instituție de credit profesional.

Dobânda s-a plafonat după legea cametei, institutul căpătând o structură bancară, și nu una socială, așa cum a fost gândită la înființare.

Pentru cheltuielile de investiție și modernizare a atelierelor, dobânda trebuia să fie mai redusă decât cea a Băncii Naționale.

Legea pentru calificarea profesională a unificat regimurile existente, în 1936, din diferitele regiuni ale țării, totuși nu s-a ținut seama de stadiul problemelor meseriașilor, care doreau soluții la nevoile unei țări de 20 de milioane de persoane.

În 1936, este adoptată o altă lege a meseriașilor care nu a făcut nicio referire la un organ de apărare a intereselor profesionale.

Ineficiența avantajelor de ordin economic au fost lăsate deoparte, neadăugând nimic important foștilor legi Missir și Nemțescu.

Datorită lipsei ajutorului social și economic, nu s-a putut asigura o temeinică pregătire profesională a meșteșugarilor români pentru a rezista concurenței străine și marii industrii, concluzionând că nici această lege nu a putut să promoveze îndeajuns meseriile.

În 1934 a fost elaborată legea cooperației, lege ce s-a ocupat de cooperația rurală. De asemenea regimul fiscal nu a adus nicio ușurare micului meseriaș, considerându-se că problemele de ordin social au fost rezolvate prin legile anterioare.

Noua organizație a breslelor

Breasla, după legea breslelor din 1938, este creată pe baze cu totul noi, dictate de necesitățile vremii și de dispozițiile noii Constituții din 1938, care a pus toată greutatea pe organizarea profesională.

Prin decret regal, breslele dobândesc personalitatea juridică, în urma propunerii ministrului Muncii.

Pentru fiecare categorie profesională, într-un ținut nu poate exista decât o singură breaslă.

10% din salariații profesiei respective, trebuie să prezinte aderarea voluntară pentru obținerea personalității juridice.

Din momentul acordării personalității juridice unei bresle, o altă breaslă nu mai poate fi înființată.

Meseriașii care refuză aderarea la breaslă, nu primesc avantajele celor care au constituit cea dintâi breaslă.

Drepturile, obligațiile și atribuțiile breslelor au fost prevăzute în legea sindicatelor și în legea persoanelor juridice.

Breslele puteau desemna delegați care să însoțească organele de inspecție ale Ministerului Muncii, pentru aplicarea legilor sociale.

Viitorul statut al meseriilor

͈ Statutul juridic profesional al meseriilor trebuie să înceapă cu definițiunea meseriașului, să continue cu ierarhia lor și să sfârșească cu stăpânirea clandestinismului și sancționarea fraudatorilor care pun în circulație produse falsificate. ̎

Ridicarea oricărei clase sociale trebuie să se efectueze cu sprijinul statului, să se creeze un organ profesional, breaslă sau sindicat, cu atribuțiuni exacte, eficiente în vederea pregătirii meseriașului, care trebuie educat și apărat până devine lucrător sau meșter.

Încurajarea meseriașului trebuie să existe atât individual cât și ca breaslă. Camera de Meserii trebuie să creeze subdiviziuni pe specialități.

Judecarea conflictelor dintre patroni și meseriori se realiza până la judecarea clientului rău platnic și chiar a autorității publice.

Statutul economic

͈ Garantarea dreptului la viață prin muncă ̎ era principiul moral după care se ghidau măsurile de ordin economic.

Încurajarea meseriilor se făcea în așa fel încât să rezulte marii industrii. Astfel erau create facilități care să asigure loturi mici accesibile puterii economice a meseriașilor.

Pe baza contractelor, plățile erau efectuate în timpul execuției lucrării, astfel ajutau la ridicarea materială a meseriașilor, dându-le posibilitatea modernizării atelierelor.

Pentru materii prime, unelte și tot ce îmbracă o investiție și modernizare a atelierelor, taxele vamale, se acordă cu scutiri și reduceri mai mari decât cele acordate marii industrii.

͈ Reducerile la transport trebuie să cuprindă nu numai materiile prime și fabricantul, dar și combustibilul care trebuie furnizat la prețul de cost. Câstigă prea mult industria mare trustificată pentru ca în interesul întăririi materiale a clasei de miloc, să nu accepte mici jertfe ̎.

A fost eliminată și concurența produselor fabricate în cadrul școlilor de meserii și a penitenciarelor, unde mâna de lucru era foarte ieftină și uneori gratis, ținându-se seama numai de producția sub aspectul ei capitalist, cât și de situația familială a clasei de mijloc.

Sub aspect economic, Cooperativele meșteșugărești de meseriași erau încurajate în spiritul generos social.

O politică de stat reglementa desfacerea produselor în târguri, bazare, expoziții, muzee.

Au fost aduse modificări creditorii, fiind organizată în spirit social și profesional, nu bancar.

Institutul de credit contribuie cu subvenții, iar Banca Națională a României acordă meseriașilor o dobândă redusă, sub piață.

O parte din împrumuturile pentru investiții pe termen lung s-au efectuat cu o dobândă mică, iar uneori, în cazuri speciale, fără dobândă.

Statutul social

Legile sociale îl degrevau pe micul patron de unele obligații pentru a nu-l pune în stare de inferioritate față de lucrătorii săi.

S-au luat măsuri pentru asigurarea locuințelor muncitorilor, prin crearea unor cartiere muncitorești în care existau atât locuințele cât și atelierele meșteșugărești.

Meseriașii satelor

Meseriașii români erau în stare de inferioritate ca număr și ca situație materială față de alte naționalități, astfel s-a impus împrospătarea clasei meseriașilor din orașe cu tineri de la sate.

Cei 100.000 de meseriași erau răspândiți pe întreg teritoriul țării în cele peste 9000 de comune, iar munca lor era așa de prost plătită încât pentru a se hrăni ei și familiile lor combinau meseria cu plugăria.

Materiale erau cumpărate de la oraș, foarte scumpe și uneori chiar și de proastă calitate, mărind costurile cu transportul, scăzând profitul meseriașului.

De obicei, atelierul era un șopron vara, iar iarna, în diferite odăi sau chiar în casele în care locuiau.

În capitalele de județ, cu ajutorul Cooperativei de aprovizionare erau ajutați să obțină credit pe termen lung, cu dobândă mică, pentru procurarea de scule și materiale.

Transportul de la oraș la sat a fost scăzut, impozitele reduse, acordându-li-se scutiri de taxe care îngreunau viața meseriașului.

A fost practicată o politică de stat metodică pentru ridicarea meseriilor, ducând la ridicarea gospodăriilor sătești.

Înfrățirea meseriilor cu plugăritul a dus la ridicarea satelor și la formarea clasei de mijloc, meseriașul devenind sufletul economic al regiunii; astfel s-a evitat de popularea satelor și exodul populației către oraș.

Pentru că avea răspunderea și proprietatea atelierului, patronul lucra cot la cot cu salariații trăind o viață sănătoasă, fizică și morală.

Negoț, religie, artă, obiceiuri, tradiții aromâne, aromâni celebri de-a lungul timpului.

Bucureștiul, oraș cosmopolit, a adăpostit comunități întregi de minorități etnice care i-au influențat viața economică și culturală.

La începutul secolului al XX-lea , aromânii, o comunitate unită și frumoasă, construită în jurul priceperii într-ale comerțului, printre care si comerțul cu cafea.

Locuiau în vechile mahalale Popa Soare, Olari, Mântuleasa, în Mahalaua Pod Mogoșoaia, actuală Calea Victoriei, ocupați cu negustoria, vânzând tutun și cafea.

Un mare negustor aromân al timpului a fost Avendis Carapidis, unul dintre cei mai mari cafegii pe care i-a avut România.

Cunoscutul negustor, comercializa cafea cu preparare pentru acasă, borcanele închise etanș, pline cu boabe parfumate, vorbeau despre siguranța omului despre care s-a scris istoria cafelei.

Pe lângă simțul înnăscut al negustoriei, aromânii au avut de-a lungul timpului o preocupare deosebită pentru viața spirituală, cea mai veche biserică aromână datând din timpul lui Matei Basarab.

Primăria Municipiului București a inclus Biserica Aromână pe lista monumentelor istorice și a constituit întotdeauna nucleul întregului complex armânesc ce s-a dezvoltat în jurul acesteia.

Populația aromână a contribuit la dezvoltarea economică și a culturii românești, prin personalități ca: Mihai Viteazul, Gheorghe Hagi, Nicolae Iorga, Neagu Djuvara, Anastasia Soare, Toma Caragiu, Ion Caramitru, George Becali, Andrei Șaguna, Emanuil Gojdu, Costică Cenacheu, și nu în ultimul rând, scuzați-mi lipsa de modestie, autorul acestei cărți, Guliu George.

La aromâni, nașterea este singurul moment important necesar a fi tăinuit. Se spune că femeia va naște cu mare greutate, dacă cineva află de eveniment, singurele persoane care știu de naștere sunt soacra și moașa de neam. Dacă află cineva, soțul celei ce naște o stropește cu apă din gură ori o afumă cu o bucățică de veșmânt.

Pe o perioadă de 40 de zile femeii îi este interzis să facă semnul crucii asupra copilului și a apei în care va fi scăldat, noul născut fiind considerat păgân, fiind nebotezat.

Dacă un copil plânge mult se spune că este ͈ luat de lună ̎, astfel are loc un ritual magic cu ou ce are funcția de renaștere, de revitalizare. Oul este spart într-o strachină și acoperit cu o cămășuță a copilului, iar apoi se pune sub trandafir o noapte întreagă. Atunci când oul are anumite modificări se spune că îmbrăcămintea are darul de a vindeca.

Botezul, se face după circa 2-3 săptămâni de la nașterea copilului, într-o duminică, iar dacă pruncul este bolnav, poate fi botezat după naștere, imediat. Dacă moare nebotezat copilul, o femeie bătrână îl botează lipindu-i obrazul de icoana din casă, apoi toarnă apă peste el.

Uneori aromânii își îngroapă copiii nebotezați în afara cimitirului fără sicriu, pus numai pe o scândură.

Nășia echivalează cu o înrudire până la o nouă generație, iar cei care au cununat trebuie să și boteze.

La aromâni, căsătoria este un eveniment petrecut cu mare fast, ce ține o săptămână, începe miercuri și se termină luni, în fiecare zi existând un ritual aparte.

Hlambura, este steagul considerat simbolul trăiniciei, fabricat dintr-o bucată de pânză roșie sau tricoloră, cu garnitură de dantelă sau franjuri, pânza roșie reprezentând virginitatea, iar pânza albă puritatea.

Nunta este cu precedată de logodna mică și logodna mare care este logodna propriuzisă.

La pețit, în casa fetei vin un număr mare de persoane cu cadouri și bani dar și cu o bijuterie de aur cusută pe un batic alb sau roșu împărțit în patru. La pețit, numărul persoanelor care vin nu trebuie să fie fără soț. Aici se bea țuică cu brațele încrucișate după care se pecetluiește voința tinerilor de a fi împreună. Acesta este momentul în care devin cuscri și fac parte din familia lărgită a celor doi tineri, după care începe petrecerea.

La ambele familii, după logodnă, vin prietenii și neamurile pentru a-i felicita, ocazie cu care sunt primite cadouri și multe dulciuri în semn de bucurie.

Mirele și mireasa, în prima zi a nunții primesc în casele lor doar rudele apropiate.

A doua zi, vineri, vin toate persoanele care participă la nuntă,zestrea fetei si rochia de mireasă fiind așezată într-o cameră alăturată.

În aceeași zi, vin și socrii mari, fără mire, pentru a ͈ cumpăra ̎ fata, obiceiul incluzând și oferirea unor bani reprezentantelor de sex feminin din familia miresei, ziua încheindu-se cu o masă festivă.

Sâmbătă, au loc cele două nunți, separat nunta miresei de cea a mirelui, mireasa fiind îmbrăcată într-o rochie elegantă, dar nu rochia de mireasă, se cântă, se dansează, mireasa stând în capul mesei.

La nunta băiatului, sunt mult mai puține persoane, mirele se duce la naș pentru a-l aduce la el acasă, unde începe un ritual adevărat, cu o cruce și trei mere roșii, pe care nașul coase un material de mătase albă, pe cruce, cu ață roșie, cavalerii de onoare țin steagul pe care se pun bani, apoi îi împart între ei.

Duminică, băiatul merge la nași pentru a-l aduce la el acasă, apoi, împreună merg la domiciliul miresei.

Mireasa iese în ușă, sărută mână socrului mare, iar socrul mare oferă socrului mic bijuterii de aur în semn de respect față de mireasă. Într-o cameră unde totul este alb mireasa îmbracă rochia tradițională de mireasă, ocazie cu care mirele și cavalerii de onoare îi cântă doine de jale, conținutul fiind despre despărțirea miresei de propria familie. Simbolic, mirele ese pălmuit, în semn de respect pe care trebuie să i-l poarte fetei. Doi bărbați apropiați ai miresei o scot din casă, se face hora în fața casei și urmează plecarea mirilor și a nașilor.

În urma nuntașilor, soacra mică toarnă apă, având semnificația de a avea o viață mai ușoară.

Ajunsă acasă la băiat, pe muzică tradișională, mireasa trebuie să ungă toate colțurile casei cu untură și să facă semnul crucii cu untură pe tocul ușii. Soacra are două pâini pe care le pune miresei la fiecare subțioară, îi cuprinde pe cei doi miri cu un prosop și-i trage în același timp pe amândoi peste prag, pășind cu dreptul.

Mireasa este însoțită de o mătușă care are cu ea dulciuri, ce sunt oferite mătușilor mirelui, apoi urmează petrecerea începută de naș, unde toți participanții cântă și dansează până în zori.

În ultima zi a nunții, luni dimineața, mireasa le toarnă celor din casă apă să se spele pe față, pregătindu-se pentru vizita nașilor și a rudelor miresei. Nașii și cavalerii de onoare aduc dulciuri cu care sunt serviți invitații. Se petrece până seara când mireasa este dusă la râu unde are loc un ritual de purificare efectuat de cei doi tineri căsătoriți, ocazie cu care mirele umple o cană de apă dintr-o găleată, o dă miresei și ea o varsă, procedându-se în acest mod de trei ori, după care se efectuează ritualul invers, mireasa umple cana de trei ori și o dă mirelui pentru a o vărsa.

După de nașul descoase hlambura, nunta ia sfârșit, pânza o dă soacrei mari, iar cele trei mere sunt tăiate și împărțite celor prezenți.

Partea inferioară din hlambură se taie în două bucăți mici de mire, iar cu una din ele mirele simulează că o lovește pe mireasă, încercând să-i fie recunoscută autoritatea. Bucata rămasa se păstrează în casă.

Obiceiuri la înmormântări

– dacă in casă se află un copil nebotezat în timp ce moare cineva, se crede că și copilul va muri, motiv pentru care este dus la un vecin;

– persoanele care ajută la îmbăierea mortului vor primi doar haine și alimente, iar apa va fi aruncată departe de casă;

– toate oglinzile din casă sunt acoperite, pentru a nu se transforma în strigoi;

– se vor pune steaguri negre desupra ușilor și la poartă, în semn de doliu, membrii familiei purtând o panglică neagră deasupra cotului stâng, iar femeile vor purta batic negru;

– bărbații din familia celui decedat nu se vor bărbieri timp de 40 de zile;

– pentru a aduce un omagiu celui decedat i se pun în buzunar ban și grâu;

– persoanele născute în aceeași lună cu cel decedat nu au voie să-l vadă, spunându-se că vor muri și ei în curând, iar dacă vor să-l vadă neapărat, timp de 40 de zile vor purta cu ei o cheie;

– în locul unde a stat mortul, după înmormântare, familia va pune o farfurie cu mâncare și o felie de pâine, iar locul unde obișnuia să mănânce i se păstrează la masă, crezându-se că preț de trei zile mortul va sta în preajma casei, și are nevoie de mâncare și apă. Înainte de masă, cel mai în vârstă din familia celui decedat, va avea grijă să dea pe jos o lingură de mâncare spunând ͈ pentru morți ̎, iar ceilalți vor răspunde ͈ să-i fie spre pomenire ̎.

Negoț în vechiul București

Cu ajutorul carelor trase de boi, la începutul secolului al XX-lea, negustorii, aduceau mărfurile din afara țării.

Cumpărarea de marfă sau taxidul nu era un lucru ușor. La plecarea din țară exista un adevărat ritual, negustorul punându-și la punct toate problemele. Astfel, acesta își făcea testamentul, se spovedea, își lua rămas bun de la cei dragi și numai după aceea se punea la drum. Multă marfă era adusă de la Lipsca, actualul Leipzig, datorită acestui fapt, ei au fost cei care au dat numele străzii Lipscani. Produsele aduse erau materiale textile fine, pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele, având etichetele marilor orașe europene.

Drumul la Leipzig era efectuat atât de negustorii greci, bulgari, sârbi, armeni, care desfăceau în prăvăliile lor marfurile aduse personal, dar și de negustorii români. Având în vedere desele deplasări aceștia petreceau uneori Paștele sau Crăciunul departe de țară, astfel, la Leipzig aveau un paraclis unde veneau să se închine și să asculte slujbe religioase. Paraclisul a fost sfințit în 1858 și a avut acitivitate până în 1911.

Foarte apreciate de populația fără dare de mână erau mărfurile aduse din orașul bulgar Gabrovo. Aceste mărfuri erau aduse și comercializate pe una din străzile centrale ale Bucureștiului, ulterior strada primind numele de Gabroveni, de la localitatea de baștină de unde erau aduse mărfurile.

Tot în București s-au așezat și negustorii din Șcheii Brașovului, monopolizând comerțul cu Transilvania și Europa Centrală, fiind cunoscuți de locuitorii din capitală sub numele de brașoveni. Brașovenii comercializau tot felul de obiecte de fierărie ori mărfuri ferecate cum ar fi lăzi și sipete, dar și o gamă foarte largă de obiecte de podoabă.

În negoțul românesc de la începutul secolului al XX-lea, un rol deosebit l-au avut băcanii, întrucât băcănia era cea care trebuia să se îngrijească de toate cele ale mâncării obștii, atât în timpuri grele cât și în cele din belșug, fiind ramura cea mai răspândită a comerțului.

Generic, toți cei care făceau comerț erau numiți ͈ negustori ̎. Ulterior, o ramură separată a acestei ocupații a fost comerțul cu bacalii, practicat de negustorii bacali, numiți și băcani, mai ales în Muntenia și Ardeal.

Negustorii turci au fost cei care au introdus în limba română numele de ͈ bacal ̎ sau ͈ băcan ̎ , aceste cuvinte derivând din cuvântul arab ͈ bakkal ̎ ce însemna vânzător de legume proaspete și uscate și alte articole de consumație.

Pe Lipscani puteau fi întâlnite numeroase firme ale românilor, bulgarilor și grecilor romanizați, cum ar fi: Stancu, Becheanu, Radulianu, Martinovici, Dancovici, Cangiopol.

În localurile lor îmbelșugate, băcanii, sau negustorii de comestibile, vindeau produse alimentare românești, dar și de lux, aduse de peste hotare, băcăniile având mare căutare pentru bunătățile orientale pe care le expuneau.

În prăvăliile lor, băcanii au început să comercializeze pe lângă mezeluri, cafea, zahăr, mirodenii, lumânări, ceară, precum și multe alte mărfuri nealimentare, produse ce erau de trebuință în gospodării.

Amestecul de produse era foarte mare, în același spațiu existau saci de făină, sare, cafea, putini de brânză, untdelemn, săpun, condimente, produse de drogherie și farmacie, mărfuri autohtone și de import.

Cea mai mare varietate de mărfuri era în băcăniile de pe Calea Victoriei unde erau oferite spre vânzare coloniale și delicatese, de la fructele și mirodeniile exotice până la nesfârșita gamă a produselor pământului nostru. Pe Calea Victoriei, alături de un morun sau nisetru uriaș existau și cutii cu icre negre, homari, vânat de tot felul, brânzeturi românești și străine, băuturi în sticle, de o varietate impresionantă, conserve de tot felul, de la sardele la compoturi și gemuri.

Necesară Bucureștiului ca aerul, băcănia era decorul deosebit cu mistreți și căprioare atârnați întregi în prag, cu mormane de iepuri și potârnichii, cu băieți sprinteni care jonglează cu sprițurile și umplu dintr-o singură mișcare doi țapi.

Localurile nu duceau niciodată lipsă de mușterii, întrecându-se în a fi tot mai îmbelșugate.

La băcăniile lui Martinovici și Asan, găseai: ceai, rom englezesc, rom de Jamaica, zahăr, cafea cacao, ciocolată, salam de Verona, de Sibiu, parmezan, sardele de Franța, scrumbii de Olanda, hribi de Rusia, macaroane de Italia, vinuri și lichioruri franțuzești, dar și mărfuri nealimentare: ulei de rapiță pentru lampă, loc de ceruit scânduri, săpun, pastă pentru curățat dinți.

Prăvălia aromânului Geavela Hristu comercializa vinuri și lichioruri fine, lângă Hanul Șerban Vodă.

În București nu numai băcăniile erau renumite, ci și băcanii. Hristu Geavela aromân, negustor tipic, serios, muncitor, cu o figură impunătoare, pe lângă băcănia de vinuri și lichioruri, a deschis și o fabrică de conserve, ce erau oferite spre vânzare la magazinul său de pe Calea Victoriei, peste drum de Palatul Domnesc.

Un alt aromân, celebru negustor, a fost Peanciu Tase care a făcut o avere frumoasă de pe urma rușilor, mari amatori de șampanie, care, văzând nesățioasa cerere a acestora pentru băutura la modă a vremii, s-a apucat să fabrica șampanie Pommery și Cliquet în pivnița casei lui, ajungând foarte vestit.

După moartea lui Tase Peanciu, băcănia a fost preluată de fostul său ucenic, tot aromân, Zurzu Gheorghe care a gospodărit-o până la dărâmarea imobilului.

Artera cea mai modernă și circulată din capitală era Calea Victoriei. Aici se găseau și cele mai mari și luxoase vitrine din București, casele de modă și galanteriile cele mai căutate.

Odată cu venirea sărbătorilor de iarnă, vitrinele acestei căi intens circulate deveneau strălucitoare, etalând o abundență de mărfuri, tot felul de obiecte de lux, obiecte ce reprezentau o continuă tentație pentru ochii bogatului.

În București, comerțul cu vinuri din Franța a prins foarte bine, dar, de o reală importanță, au fost și vinurile românești, marele depozit fiind considerat depozitul aromânului Eugen Carani.

Pe când Regia Monopolurilor nu se înființase încă, o mare băcănie era, cea de pe calea Victoriei, a lui Garabet Tutungiul, care avea marfă bună și dădea clienților să aleagă și să guste din legătura de tutun scoasă din boccea, tăind-o cu cuțitul.

Pretutindeni era reclamă și mărfuri occidentale, aduse de la Viena și Paris.

Tot pe Calea Victoriei, s-a așezat și ͈ Bazar Anglais ̎, cu diferite rochii, mănuși, fulare, toate de cea mai bună calitate. Aici își avea sediul și cel mai cunoscut pălărier francez, Paul Martin, ce vindea pălării cu 20 lei bucata, fiind și cel care a fabricat cele dintâi pălării înalte, sub numele de ͈ joben ̎.

C.A. Rosetti comercializa articole de librărie și ͈ de Paris ̎ , boierii fiind scandalizați că o asemenea personalitate a timpului face negoț. Ulterior acesta a continuat afacerea și a devenit starostele negustorilor bucureșteni.

Ca peste tot în lume, și în centrul capitalei românești, nu exista respect pentru trotuare întrucât prăvăliile înaintau cu tarabele lor până în stradă.

La începutul secolului al XX-lea Bucureștiul era un oraș al ignoranței, al toleranței față de murdărie și boli. Era o lipsă totală de informare și educare cu privire la igienă, străzile fiind înguste, denivelate, lipsite de pavaj, neavând sistem de canalizare și apă potabilă și nici sistem de vulcanizare.

Foarte puține fântâni, ce datau de la 1848 construite de Gheorghe Bibescu Vodă, erau folosite pentru extracția apei potabile ce era transportată prin conducte la diferite pompe localizate pe Calea Victoriei.

BIBLIOGRAFIE

ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI

WIKIPEDIA. ENCICLOPEDIA LIBERĂ

AROMÂNII – LLUIS MARIA DE PUIG

Z. ORNEA. – ROMÂNIA LITERARĂ 1997

IOAN SCURTU ȘI IOAN DORDEA – MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA

BREZEANU, STELIAN, ZBUCHEA, GHEORGHE – ROMÂNII DE LA SUD DE DUNĂRE 1997

DOCUMENTE, BUCUREȘTI, ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI

MURNU GEORGE – ISTORIA ROMÂNILOR DIN PIND, VLAHIA MARE, BUCUREȘTI 1997

NISTOR ION – ORIGINEA ROMÂNILOR DIN BALCANI ȘI VLAHIILE DIN TESALIA ȘI EPIR, BUCUREȘTI IMPRIMERIA NAȚIONALĂ 1913

LUGOȘIANU O. – SOCIETATEA FEMEILOR ROMÂNE DIN ANUL 1815, ÎN REVISTA NOUĂ, 1944

CAPIDAN, THEODOR – MACEDONENII DIN PRICIPATELE ROMÂNE, TRANSILVANIA ȘI UNGARIA , ÎN CALENDARUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI – 1894

DIAMANDI, STERIE – OAMENI ȘI ASPECTE DIN ISTORIA AROMÂNILOR, BUCUREȘTI EDITURA CUGETAREA

HAGIGOGU ȘI STERIU T. – EMIGRAREA AROMÂNILOR ȘI COLONIZAREA CADRILATERULUI, BUCUREȘTI – 1940

MUȘII, VASILE, NOE C. – COLONIZAREA MACEDOROMÂNILOR ÎN CADRILATER, BUCUREȘTI, EDITURA ETNOLOGICĂ,1938

MUȘII, VASILE – UN DECENIU DE COLONIZARE ÎN DOBROGEA NOUĂ

NOE C. – COLONIZAREA CADRILATERULUI, SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, 1935

SCURTU, IOAN, BOAR – MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA 1918-1925

ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI

BIBLIOGRAFIE

ENCICLOPEDIA ROMÂNIEI

WIKIPEDIA. ENCICLOPEDIA LIBERĂ

AROMÂNII – LLUIS MARIA DE PUIG

Z. ORNEA. – ROMÂNIA LITERARĂ 1997

IOAN SCURTU ȘI IOAN DORDEA – MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA

BREZEANU, STELIAN, ZBUCHEA, GHEORGHE – ROMÂNII DE LA SUD DE DUNĂRE 1997

DOCUMENTE, BUCUREȘTI, ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI

MURNU GEORGE – ISTORIA ROMÂNILOR DIN PIND, VLAHIA MARE, BUCUREȘTI 1997

NISTOR ION – ORIGINEA ROMÂNILOR DIN BALCANI ȘI VLAHIILE DIN TESALIA ȘI EPIR, BUCUREȘTI IMPRIMERIA NAȚIONALĂ 1913

LUGOȘIANU O. – SOCIETATEA FEMEILOR ROMÂNE DIN ANUL 1815, ÎN REVISTA NOUĂ, 1944

CAPIDAN, THEODOR – MACEDONENII DIN PRICIPATELE ROMÂNE, TRANSILVANIA ȘI UNGARIA , ÎN CALENDARUL ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI – 1894

DIAMANDI, STERIE – OAMENI ȘI ASPECTE DIN ISTORIA AROMÂNILOR, BUCUREȘTI EDITURA CUGETAREA

HAGIGOGU ȘI STERIU T. – EMIGRAREA AROMÂNILOR ȘI COLONIZAREA CADRILATERULUI, BUCUREȘTI – 1940

MUȘII, VASILE, NOE C. – COLONIZAREA MACEDOROMÂNILOR ÎN CADRILATER, BUCUREȘTI, EDITURA ETNOLOGICĂ,1938

MUȘII, VASILE – UN DECENIU DE COLONIZARE ÎN DOBROGEA NOUĂ

NOE C. – COLONIZAREA CADRILATERULUI, SOCIOLOGIE ROMÂNEASCĂ, 1935

SCURTU, IOAN, BOAR – MINORITĂȚILE NAȚIONALE DIN ROMÂNIA 1918-1925

ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI