Vatamarea Corporalaa

CAPITOLUL I: ASPECTE GENERALE ȘI COMUNE INFRACȚIUNILOR CONTRA VIEȚII, INTEGRITĂȚII CORPORALE ȘI SĂNĂTĂȚII

1.1. Aspecte generale privind reglementarea juridică a infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății

În acest capitol sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei și prin aceasta prejudiciază relațiile sociale referitoare la aceste atreibute ale persoanelor.

Si în privința infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății Cpdul penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în articolele 180-182 Cod penal anterior în conținutul a doar două articole (art. 193 și 194 Cod penal). Criteriul de distinciție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra portivit articolului 193 alineatul (1) Cod penal, dacă a cauzat leziuni va fi încadrată portivit articolului 193 alineatul (2) Cod penal, iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în articolul 194 Cod penal, se va încadra portivit acestui text.

Astfel, reglementarea din Codul penal anterior privind infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală și într-o anumită măsură vătămare corporală gravă (faptele prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de înrgijiri medicale de peste 60 de zile, dar de cel mult 90 de zile) se regăsesc în noul Cod penal în cadrul infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzut în articolul 193 Cod penal, limitele de pedeapsă fiind sporite în raport cu reglementarea anterioară (cu excepția urmărilor care ar putea fi încadrate, potrivit reglementării anterioare, în infracțiunea de vătămare corporală gravă).

S-a renunțat, de asemenea, la agravantele din reglementarea anterioară referitoare la membrii de familie, aceste fapte constituind, în noua reglementare, infracțiuni distincte prevăzute în articolul 199 Cod penal (violența în familie).

Secolul XX a fost secolul unei dezvoltări nemaiîntâlnite a civilizației, a progresului științei, tehnicii, a biomedicinei. Este un secol care va fi asociat fără îndoială cu drepturile omului, care au devenit o normă a culturii și civilizației universale, societatea internațională b#%l!^+a?transformându-le într-o cerință a democrației. Totuși, paradoxal, cu toate că drepturile omului niciodată așa puternic glorificate, ele au fost în același timp încălcate în mod drastic.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială. O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul penal român a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul român nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt numeroase și variate. Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului, pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de “Infracțiuni contra persoanei“. Aceste infracțiuni reprezintă conținutul celui de-al II–lea titlu din partea specială a Codului penal. Faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale persoanei au fost incluse în alte categorii de infracțiuni ( de exemplu, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor a fost inclus în categoria infracțiunilor în legătură cu serviciul ).

Dreptul este un regulator deosebit de important nu numai a vieții publice, ci și al comportamentului și atitudinilor individuale. Definește valorile importante pentru comunitate, asigurând protecția valorilor fundamentale. Un rol important în sistemul dreptului îi revine dreptului penal – care se schimbă odată u timpurile care iau naștere. Dreptul penal acționează asupra oamenilor, prin viziunea amenințării cu pedeapsa prevăzută în normele de sancționare, dar, totodată, urmează să-și educe oamenii în spiritul respectării valorilor fundamentale ale societății. Funcția sa principală este cea de pedepsire, care este realizată când pedeapsa aplicată este una legală și justă; în caz contrar, Codul penal încetează a mai fi echitabil și se transformă într-o instituție ce îmbracă trăsături ale terorismului penal.

Dreptul penal – partea generală și partea specială formează două părți ale aceluiași întreg. Există o singură ramură de drept penal în cadrul sistemului de drept român, între cele două părți existând o legătură puternică care leagă părțile în cadrul întregului. Partea specială a dreptului penal nu poate fi disociată de partea generală, căci aceasta cuprinde regulile comune aplicabile oricărei infracțiuni. Așadar, normele penale speciale, la rândul lor, nu se pot lipsi de normele penale generale, fiind deci întregite, completate cu aceste norme.

O caracteristică importantă a părții speciale aparținând dreptului penal este b#%l!^+a?dinamismul său, determinat de evoluția realității sociale. Bineînțeles, normele părții speciale a dreptului penal reflectă în mod nemijlocit schimbările de la nivelul vieții sociale. Această parte trebuie să fie în concordanță cu transformările care au loc în societate și care necesită incriminarea sau dezincriminarea unor fapte la intervale scurte de timp.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul b#%l!^+a?pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

1.2. Aspecte generale și comune infracțiunilor contra persoanei

Infracțiunile contra persoanei sunt reunite în Codul penal într-o secțiune distinctă, fiind cele mai grave infracțiuni contra persoanei, căci prin săvârșirea lor i se răpește omului bunul cel mai de preț, care este viața. De aceea, aceste fapte au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind sancționate în mod corespunzător.

Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, datorită particularităților pe care le prezintă, ocupă un loc distinct, deosebindu-se atât de infracțiunile contra vieții, cât și de celelalte infracțiuni incluse în Partea specială a Codului penal.

Spre deosebire de Codul penal de la 1968, în care sunt prevăzute două forme ale infracțiunii de vătămare corporală (vătămare corporală și vătămare corporală gravă), NCP reglementează o singură formă a infracțiunii de vătămare corporală, prin preluarea parțială a sferei de aplicare a articolului 182 Cod penal din 1968.

În conformitate cu prevederile NCP, vătămarea corporală înglobează numai o parte dintre faptele care puteau fi încadrate în dispozițiile cuprinse în articolul 182 Cod penal din 1968. Potrivit art. 194 Cod penal, nu intră în categoria vătămărilor corporale faptele de violență care au produs leziuni traumatice ori au afectat sănătatea unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale între 60 și 90 de zile.

Deosebiri între cele două reglementări se referă în special la gruparea și modul de formulare a infracțiunilor care fac parte din cadrul fiecărui capitol.

Astfel, Capitolul I (Infracțiuni contra vieții) cuprinde infracțiunile de omor, omor calificat, uciderea la cererea victimei, determinarea sau înlesnirea sinuciderii și uciderea din culpă. Codul penal anterior nu numai că intitulează în alt mod acest capitol (Infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății), dar cuprinde și alte infracțiuni decât cele menționate în primul capitol al actualului Cod penal.

În ceea ce privește structura Capitolului II al noului Cod penal, în acest capitol sunt cuprinse infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, vătămarea din culpă, rele tratamente aplicate minorului și încăierarea.

Legătura absolut interdependentă dintre atributele esențiale individului și însăși ființa și condiția sa umană conferă acestor atribute conținutul și dimensiunile unor autentice și de mare însemnătate valori sociale. Așadar, vom remarca, într-un al doilea rând, că prin faptele de această natură este amenințată sau afectată chiar ființa uman, și nu numai la nivel individual, ci și, în egală măsură, la nivel social. Este și rațiunea pentru care societatea este interesată, alături de individ, să pună astfel de fapte, prin intermediul sistemului dreptului, sub un regim care să asigure profilaxia și caracterul punitiv.

Investigațiile criminologice au pus în evidență o gamă largă și diversă de factori cu valoare etiologică în apariția manifestărilor agresive îndreptate împotriva persoanei, factori clasificați în două categorii, în raport cu locul de formare a lor – în interiorul sau exteriorul individului. În rândul factorilor endogeni s-au reținut: calitatea (nivelul) formării educaționale și a dezvoltării intelective, felul temperamentului, concepția asupra moralei, condiția biologică (un rol însemnat în cadrul acesteia fiind jucat de afecțiunile psihice, dobândite sau genetice). Între factorii exogeni s-au incriminat standardul de viață socio-economic, mediul ambiant, gradul de civilizație, plăgile sociale (în care alcoolismul, drogomania, și, mai de curând, extinderea metodei de "lichidare dură a conturilor" în pegra societății dețin o însemnată pondere.

Acești factori exogeni și endogeni au fost remarcați datorită frecvenței și capacității lor crescute de a condiționa comiterea unor fapte sancționate de legea penală, fiind subliniat b#%l!^+a?faptul că, dacă fiecare individ are capacitatea de a constitui sursa de declanșare a manifestărilor agresive împotriva persoanei, cel mai adesea ei sunt decelați într-o nocivă asociere și împletire.

Obiectul juridic

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect juridic relațiile sociale referitoare la dreptul persoanei la viață. În cadrul acestor relații sociale, fiecare persoană, luată în considerare individual, apare ca titular a dreptului absolut la viață, iar toate celelalte persoane apar cu obligația de a se abține de la săvârșirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viață al titularului.

Obiectul juridic generic al acestei categorii de infracțiuni este așadar alcătuit din b#%l!^+a?ansamblul relațiilor sociale referitoare la apărarea drepturilor fundamentale ale individului, cât și a acelor valori sociale care privesc viața, integritatea corporală și sănătatea ori libertatea omului. La rândul lor, subcategoriile de infracțiuni însumate în Capitolul I au un obiect juridic propriu, constituit din relațiile sociale ce privesc fiecare dintre atributele esențiale persoanei, atribute ocrotite juridic prin textele incriminatorii (dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate etc).

Infracțiunile contra persoanei au ori sunt lipsite de obiect material în raport cu natura dreptului persoanei împotriva căreia sunt îndreptate acțiunile sau inacțiunile cu caracter ilicit. În cazul în care fapta vizează dreptul la viață, la sănătate, la inviolabilitatea sexuală etc., infracțiunile au ca obiect material corpul persoanei (victimei) asupra căreia au loc consecințele fizice prejudiciante.

În ipoteza agresiunilor psihice prin care se încalcă un drept subiectiv legat de persoana victimei, de regulă, infracțiunile sunt lipsite de obiect material.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ nemijlocit al infracțiunilor supuse examinării poate fi orice persoană. Majoritatea textelor incriminatorii nu conțin dispoziții exprese cu privire la o anume calitate pe care trebuie să o aibă acesta. În particular însă, unele dintre aceste infracțiuni au subiect calificat (mama în cazul infracțiunii de uciderea nou născutului de către mamă) ori o anumită calitate care determină încadrarea faptei într-o modalitate agravată a infracțiunii (soț sau rudă apropiată în cazul omorului calificat). Persoana juridică poate fi subiect activ al acestor infracțiuni, în condițiile respectării prevederilor Codului penal.

Participația la săvârșirea acestor infracțiuni este, de obicei, posibilă sub toate modalitățile- coautorat, complicitate, instigare. În cazul infracțiunii de ucidere din culpă participația este exclusă.

În cazul majorității infracțiunilor contra persoanei subiectul pasiv este necircumstanțiat de textele incriminatorii. Aceasta însă trebuie să fie o persoană în viață. În caz contrar, diversele agresiuni – îndreptate împotriva cadavrelor – intră sub incidența unor prevederi penale specifice.

În cazul anumitor infracțiuni subiectul pasiv este calificat – spre exemplu, în cazul infracțiunii de pruncucidere subiectul calificat este copilul nou născut.

Latura obiectivă

Elementul material în cazul infracțiunilor contra persoanei se concretizează prin diverse acțiuni (lovire, act sexual, ucidere), dar unele dintre aceste infracțiuni se pot realiza și printr-o inacțiune (ucidere din culpă). Atât inacțiunile, dar mai ales acțiunile specifice infracțiunilor contra persoanei pot fi realizate prin mijloace multiple de o mare diversitate.

Toate aceste infracțiuni au ca rezultat o urmare imediată, prevăzută în mod expres de lege (decesul persoanei la infracțiunea de ucidere) sau implicită. La infracțiunile de rezultat este necesar să se stabilească raportul de cauzalitate dintre acțiunea – inacțiunea autorului și urmarea imediată a acestora, în timp ce la infracțiunile de simplă acțiune nex-ul cauzal rezultă din însăși materialitatea faptei – ex re.

Latura subiectivă

În cazul majorității infracțiunilor contra persoanei, acestea se săvârșesc cu intenție – directă sau indirectă. Forma de vinovăție la unele dintre ele poate fi exclusiv praeterintenția b#%l!^+a? (lovirile cauzatoare de moarte) sau mixtă – intenție ori praeterintenție. De asemenea, sunt și infracțiuni ce se săvârșesc din culpă (uciderea din culpă).

Scopul și mobilul, ca elemente ale laturii subiective, nu prezintă relevanță sub aspcet juridic în cele mai multe cazuri, pentru realizarea infracțiunilor analizate. Elementul scop constituie însă o cerință a existenței infracțiunii (viol), cazuri în care intenția este calificată. Alteori caracterizează modalitățile agravate ale infracțiunii (săvârșirea omorului pentru ascunderea unei tâlhării).

Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme.

Infracțiunile contra persoanei sunt în majoritatea situațiilor, infracțiuni comisive săvârșite cu intenție și prin urmare, ele se desfășoară în timp putând îmbrăca forma actelor preparatorii și a tentativei.

Tentativa este prevăzută de lege la unele dintre aceste infracțiuni și sancționată în b#%l!^+a?cazul infracțiunilor de omor – art. 188, art. 189, vătămarea corporală – art. 184, agresiunile asupra fătului – art. 201 alin. (1) și (2), lipsirea de libertate în mod ilegal – art. 205 alin. (1) și alin. (3), sclavia – art. 209, traficul de persoane – art. 210, traficul de minori – art. 211, proxenetismul – art. 213 alin. (3), violul – art. 218 alin. (1) – (3), agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1) și alin. (2) etc.

Tentativa nu este însă posibilă în cazul infracțiunilor contra persoanei săvârșite din culpă sau cu praeterintenție (loviri cauzatoare de moarte). Consumarea infracțiunilor survine, după caz, în momentul producerii rezultatului ori în momentul apariției stării de pericol prevăzute de textul incriminator.

Modalități

Majoritatea infracțiunilor din acest grup prezintă mai mule modalități normative în raport cu modul de înfățișare a acțiunii sau inacțiunii incriminate, cărora le corespund o varietate de modalități de fapt de care se va ține seama la individualizarea judiciară a pedepsei,

Sancțiuni

În marea lor majoritate, infracțiunile contra persoanei prezintă un grad ridicat de pericol social, ele fiind prin urmare sancționate în raport cu gravitatea lor. Spre exemplu infracțiunea de omor se pedepsește cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi civile, iar cea de omor calificat cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi civile. La polul opus se află infracțiunile care prezintă un pericol social mai redus și care sunt sancționate ca atare – spre exemplu, infracțiunea de încăierare este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 1 an sau cu amendă.

Aspecte procesuale

În cazul majorității infracțiunilor contra persoanei acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. La unele infracțiuni care prezintă un pericol social abstract mai scăzut acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă e persoanei vătămate: lovirea sau alte violențe (art. 193), vătămarea corporală din culpă (art. 196), amenințarea (art. 206), hărțuirea (art. 208) etc. În cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Urmărirea penală și judecata acestor fapte se realizează în conformitate cu regulile de procedură obișnuite.

CAPITOLUL II: ANALIZA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

b#%l!^+a?

2.1. Concept și caracterizare

Faptul că imediat după reglementarea infracțiunilor contra siguranței statului apar infracțiunile contra persoanei, nu este un lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul vizualizează importanța deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relațiilor de orice tip din societate.

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor spirituale și materiale care, fiind transmise din generație în generație asigură progresul continuu al societății. Cu toate acestea, spre deosebire de celelalte ființe, omul este singurul care reușește să-și domine instinctele primare,și să se ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață.

Infracțiunile de vătămare a integrității corporale este o faptă prin care se duce atingere integrității fizice sau fizice a individului, ca drept fundamental prevăzut de Constituție în articolul 22:

(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.

(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Sediul juridic al infracțiunii este constituit de art. 194 Cod penal care prevede următoarele:

(1) Fapta prevăzută la art. 193 care a avut una dintre următoarele consecințe:

a) o infirmitate

b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c) un prejudiciu estetic grav și permanent;

d) avortul;

e) punerea în primejdie a vieții persoanei,

se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

(2) Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alin. (1) li. (a) (b) și (c), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

(3) Tentativa la această infracțiunea prevăzută în alin. (2) se pedepsește.

O observație demnă de menționate este aceea, că, în Noul Cod civil, vătămarea corporală gravă devine infracțiunea de vătămare corporală, ceea ce semnifică că infracțiunea de vătămarea corporală gravă este inexistentă în lumina Noului Cod.

Infracțiunea de vătămarea corporală este o variațiune a infracțiunii de lovire sau alte violențe, care a primit o denumire proprie (nomen juris); structura și conținutul juridic al infracțiunii de vătămare corporală sunt asemănătoare cu cele ale infracțiunii de lovire sau alte violențe.

Criteriul de distincție între diferitele variante ale infracțiunilor săvârșite cu violență este în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice sau dacă a cauzat leziuni ce necesită pentru vindecare până la 90 de zile de îngrijiri medicale, va fi încadrată potrivit articolului 193 Cod penal, iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele arătate în articolul 194 Cod penal se va încadra potrivit acestui text.

De asmenea, în privința variantelor agravante ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea anterioară (infirmitate – pierderea unui simț sau organ – încetarea funcționării acestora). Mai trebuie precizat că varianta agravată a vătămării corporale (când fapta se omite în scopul producerii consecințelor menționate în varianta tip) face trimitere doar la primele trei ipoteze de agravare din alineatul (1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort (litera d), respcetiv vor intra în conținutul tentativei de omor.

Fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală dacă produce leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care necesită pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijire medicală (al căror cuantum urmează a fi stabilit pe baza expertizei medico-legale).

Din punct de vedere terminologic, s-a renunțat la noțiunea de "pierdere a unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestora" menținându-se aceea de infirmitate, ce urmează a fi stabilită pe baza unei expertize medico-legale. b#%l!^+a?

De asemenea, termenul de "sluțire" este înlocuit cu cel de "prejudiciu estetic b#%l!^+a?grav și permanent", ceea ce presupune efectuarea unei expertize medico-legale care să poată stabili dacă a fost creat un asemenea prejudiciu, ce trebuie să fie, în mod cumulativ:

estetic;

grav;

permanent.

Este rezolvată astfel o problemă des întâlnită în practică, aceea a pierderii unor dinți ca urmare a agresiunii, problemă pe care nici măcar pronunțarea unei decizii în recurs în interesul legii nu a soluționat-o pe deplin.

Analiza textului art. 194 din Codul penal face facilă constatarea că acesta calchiază, aproape în integralitate, textul art. 193 Cod penal. Ceea ce le diferențiază este gravitatea consecințelor (a urmării imediate), în textul de referință acestea limitându-se la suferințe fizice și la vătămarea corporală ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, în timp ce în cazul vătămării corporale este vorba despre cel puțin 90 de zile de îngrijiri medicale.

Similitudinea textelor nu trebuie să conducă la concluzia că infracțiunea prevăzută la art. 194 Cod penal constituie o modalitate agravată a celei prevăzute în art. 193 Cod penal, ci la aceea că ea este o variantă de specie a infracțiunii, având o denumire proprie.

În ceea ce privește elementul ce deosebește textele comparativ examinate, și anume, nivelul de gravitate privind consecințele faptelor – gravitate dimensionată prin durata îngrijirilor medicale necesitate de victimă pentru vindecare -, mai este de precizat că doare această durată este reținută la stabilirea încadrării juridice și nu perioada concediului medical sau cu aceea a incapacității temporare de muncă, acestea din urmă fiind, de regulă, mai îndelungate decât prima.

O astfel de interpretare se regăsește și în cadrul jurisprudenței: "Determinant pentru încadrarea juridică a vătămării integrității corporale nu este durata concediului medial acordat victimei, ci timpul de îngrijire efectiv necesar pentru vindecarea leziunilor suferite, care poate depăși durata concediului. Atunci când din certificatul medico-legal rezultă că partea vătămată a avut nevoie, pentru vindecarea traumatismului, de 6-7 zile de îngrijire, după care i s-a acordat un concediu de 90de zile pentru incapacitate de muncă, numai intervalul de 6-7 zile necesar îngrijirilor pentru vindecare se ia în considerare pentru încadrarea juridică a faptei, nu și incapacitatea de muncă subsecventă."

Prin urmare, se va ține cont doar de constatările și concluziile expertului, care sunt cuprinse în raportul de constatare ori de expertiză medico-legală – referitoare la timpul necesar îngrijirilor medicale determinate de fapta vătămătoare fizic sau psihic, și numai în funcție de acest unic criteriu se va încadra fapta într-un text sau altul de lege penală.

Strucutra incrimnării

Infracțiunea este reglementată în articolul 194 Cod penal într-o variantă tip și o variantă agravată. Varianta tip este reglementată în alineatul (1) și constă în săvârșirea unei fapte prevăzute în articolu 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale (litera b), un prejudiciu estetic grav și permanent (litera c), avortul (litera d), punerea în primejdie a vieții persoanei (litera e).

Varianta agravată se reține când fapta a fost săvârșită în scopul producerii uneia dintre consecințele prevăzute în alineatul (1) literele a), b) și c).

2.2. Elemente preexistente

I. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special îl formează relațiile sociale care se referă la ocrotirea integrității corporale sau sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei, indiferent că este o persoană oarecare sau un membru al familiei.

II. Obiectul material

Obiectul material este constituit din corpul fizic al omului asupra căruia se exercită acțiunea (inacțiunea) făptuitorului.

b#%l!^+a?

III. Subiecții infracțiunii

A. Subiectul activ

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică ce întrunește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege. Participația este posibilă în toate formele sale, coautorat, instigare sau complicitate.

În ceea ce privește coautoratul, acesta există și atunci când toți participanții luând parte la bătaie și lovind victima, nu se poate stabili care dintre ei a aplicat lovitura ce a produs vătămarea. b#%l!^+a?

B. Subiectul pasiv

Subiect pasiv este persoana căreia, prin fapta subiectului activ, i s-a cauzat vătămarea corporală; subiect pasiv general este societatea. Subiectul pasiv poate fi orice persoană în viață, indiferent de vârsta sau starea sănătății sale, deoarece legea penală ocrotește integritatea corporală și sănătatea persoanei, în starea în care se află și așa cum a înzestrat-o natura. De asemenea, nu prezintă importanță nici faptul că victima ar fi ajuns cu timpul să sufere o vătămare a integrității fizice sau a sănătății, chiar fără intervenția autorului (de pildă subiectul pasiv fiind grav suferind, trebuia să i se amputeze brațul, chiar dacă nu l-ar fi rănit făptuitorul).

În cazul în care victima este un membru de familie, se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie prevăzută de art. 199, alin. (1) raportat la art. 194 Cod penal. Dacă victima este un judecător sau un procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu se va reține comiterea infracțiunii de ultraj judiciar prevăzută de art. 279 Cod penal raportat la art. 194 Cod penal.

IV. Locul și timpul săvârșirii infracțiunii

În privința vătămării corporale, nu sunt prevăzute cerințe speciale privind locul și timpul comiterii infracțiunii.

2.3. Structura sau conținutul juridic al infracțiunii

I. Situația premisă

Situația premisă nu prezintă relevanță în ceea ce privește existența infracțiunii de vătămare corporală.

II. Conținutul constitutiv al infracțiunii

A. Latura obiectivă

a) Elementul material

Conform textului de lege vătămarea corporală se realizează, sub aspectul elementului material, printr-o acțiune sau inacțiune care produce vreunul din rezultatele enumerate în art. 194 NCP, rezultate caracteristice, fie prin durata mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea victimei, fie prin natura vătămării produse.

b) Urmarea imediată

Urmarea imediată în cazul infracțiunii de vătămare corporală poate consta în:

1. O infirmitate

Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismelor produse prin acțiunea sau inacțiunea tipică. Ea poate apărea imediat după comiterea activității infracționale sau după trecerea unui anumit interval de timp. Infirmitatea are un caracter permanent și produce victimei un handicap fizic sau unul psihic.

Handicapul fizic poate proveni din pierderea unui simț – lipsirea totală sau permanentă a persoanei vătămate de unul din cele 5 simțuri, dacă pierderea simțului este doar termporară, se va reține vătămarea corporală în situația în care leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale. Oamenii sunt înzestrați cu 5 asemenea simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul. Fiecare simț este realizat printr-un organ specific sau prin colaborarea mai multor organe.

Prin pierderea simțului, în sensul art. 194 Cod penal, se înțelege atât dispariția unui simț, cât și diminuarea acestuia, adică micșorarea capacității de a auzi, edea, de a percepe gustul și mirosul sau calitățile palpabile ale corpurilor.

Fapta inculpatului de a fi lovit victima cu pumnii, peste față, cauzându-i pierderea b#%l!^+a?vederii la un ochi – a cărui capacitate funcțională este grav afectată, datorită unui traumatism anterior – constituie infracțiunea de vătămare corporal. Existența unor sechele post traumatice, din cauza cărora persoana vătămată avea o capacitate de muncă de 33%, nu este de natură a exclude aplicarea art. 194 Cod penal și a determina încadrarea juridică a faptei în raport numai de numărul zilelor necesare pentru vindecare, atâta vreme cât traumatismul produs de inculpat a dus la pierderea completă a vederii ochiului respectiv și la mărirea gradului de incapacitate de muncă.

În ipoteza că abolirea sau diminuarea simțurilor este definitivă, această consecință va fi echivalentă și deci tratată juridic ca o infirmitate permanentă, iar în ipoteza că urmarea dată este temporară, ea va constitui acea consecință ce are în vedere acordarea de îngrijiri medicale pentru vindecare pe o perioadă de peste 90 de zile.

În situația pierderii unui organ victima nu mai posedă organul fie ca urmare a activității directe infracționale, fie ca urmare a unei intervenții chirurgicale necesară pentru înlăturarea repercusiunilor agresiunii.

Conceptul de organ definește o parte a corpului prin care se realizează una sa mai multe funcții vitale.

Prin pierderea organului, în sensul art. 194, trebuie înțeleasă desprinderea acelui organ de corp, indiferent dacă această detașare este consecință directă a faptei penale, ori este consecința unei intervenții chirurgicale impuse de gravitatea acțiunii traumatizante efectuate de făptuitor.

De asemenea, va fi indiferent dacă prin pierderea organului a încetate sau nu funcția acestuia. Ceea ce legea sancționează în această variantă a modalității normative este pierderea organului, indiferente de întinderea acestei pierderi ori de consecințele funcțiilor organului pierdut.

"Din actele medico-legale se constată că reclamantul F.I. a suferit o paralizie recurecțională, ca urmare a lezării nervului laringelui, leziuni care sunt definitive, reprezentând o invaliditate definitivă de 15%. Totodată, se menționează că din punct de vedere funcțional nu prezintă deficiențe care să-i reducă capacitatea de muncă în raport cu profesia pe care o exercită.

Pornind de la această ultimă constatare, instanța de fond a apreciat că pierderea corzii vocale stângi este suplinită, funcțional, de cea dreaptă și că victima, nefiind de profesie cântăreț, artist etc. nu a fost lezată, astfel că fapta inculpaților se încadrează în dispozițiile prevăzute de infracțiunea de lovituri sau alte violențe. Această motivare este greșită. Chiar dacă s-a produs numai pierderea parțială a organului vorbirii, în măsura în care este o infirmitate fizică permanentă, ireversibilă, faptul se califică ca fiind o infracțiune de vătămare corporală."

În ceea ce privește încetarea funcționării unui organ, doctrina în materie a interpretat această variantă a modalității normative în sensul că încetarea funcționării vizează atât simțul cât și organul, într-o lucrare recentă precizându-se faptul că "textul are în vedere situația când organul sau simțul se păstrează, dar nu-și mai poate îndeplini funcția."

Infirmitatea se asociază și cu scăderea, tulburarea sau încetarea unei funcții a unui organ pereche, compensată de organul restant (ochi, rinichi). Uneori caracterul de permanență al infirmității încetează prin anumite intervenții chirurgicale, alteori, deși realitatea prejudiciului anatomic nu poate fi contestată, prin importanța sa minimă morfologică sau morfofuncțională, nu constituie o infirmitate(de exmplu, lipsa unei porțiuni mici a falangei, a unui țesut tegumentar)

În speță, se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă prin provocarea unei infirmități fizice și psihice în fapta inculpaților D.L.,C.M.,B.V..Aceștia, supărați de tratamentul exigent pe care îl aplica profesorul lor, B.E., în seara zilei de 12 decembrie 1997, l-au așteptat după sfârșitul orelor prevăzute în programul școlar, într-un loc întunecos, unde i-au aplicat mai multe lovituri în zona abdominală, dorsală și în regiunea capului, după care l-au aruncat într-o ghenă. În urma căzăturii, victima s-a lovit la cap, provocându-i-se o fractură a țesutului osos în zona craniului.

În urma infracțiunii savârșite, din certficatul medico-legal au rezultat 55 de zile de îngrijiri medicale și lipsa de țesut osos la nivelul craniului pe o suprafață destul de mare. Deși prin intervenția medicală și prin tratament, prejudiciiul morfologic a fost reparat, infirmitatea persistă prin localizarea și gravitatea loviturii inițiale chiar dacă s-a aplicat aloplastia. Pe plan psihic, urmările faptei se caracterizează printr-o stare de nervozitate și tensiune permanentă.

După cum se observă, fapta, prin pericolul social ridicat pe care îl prezintă, ar fi putut constitui infracțiunea de tentativă de omor, dar din cercetările efectuate a rezultat intenția făptuitorilor de a-i aplica o corecție, cu scopul de a deveni un profesor mai indulgent. b#%l!^+a?

Prin urmare, insțant a hotărât pedepsirea tuturor infractorilor la 5 ani de închisoare, cu plata despăgubirilor cauzate ca urmare a încetării capacității de muncă pe o perioadă de 1 an.

Constituie infracțiunea prevăzută de art.182 alin. 2 C. penal cu producerea unei infirmități și fapta persoanei care , în dorința de a lovi anumite persoane, aruncă cu pietre asupra acestora pe un drum public, pe care se găsesc și alte persoane, și lovește pe mai multe dintre ele, care nu făceau parte dintre cele vizate de infractor în mod direct, provocându-le infirmități fizice și reducerea capacității de muncă.

Fapta nu este săvârșită cu intenție directă, dar nici din culpă (inculpatul în mod ușuratic a sperat că rezultatul nu se va produce) sau a neprevederii (inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deși putea și trebuia să-l prevadă) ci cu praeterintenție(el și-a dat seama că poate lovi și alte persoane decat cele vizate în mod direct, și deși nu dorea acest rezultat a acceptat producerea lui).

În speță, la o nuntă în satul Hărpășești din județul Suceava, tinerii din acea localitate au intrat în conflict cu cei din satul vecin, Doroșcanicari. Aceștia din urmă, știind că sunt în inferioritate, au început să fugă, îndreptându-se spre un drum care era foarte circulat de populația satului. Tinerii din Hărpășești au pornit în urmărirea lor, aruncând cu pietre după ei, deși știau că se află pe un drum public, moment în care au lovit o bătrână care ieșise la poartă să vadă ce se întâmplă. Piatra a lovit victima în zona maxilarului, provocându-i o deteriorare cu caracter permanent a funcției masticatorii, ceea ce echivalează cu o infirmitate fizică.

Aceeași infracțiune de vătămare corporală gravă în forma agravată se reține și în cazul în care persoana învinuită a prins victima de umeri și a îmbrâncit-o făcând-o să cadă pe o suprafată asfaltată. În cădere, victima s-a împiedicat și a căzut, provocându-i-se o fractură a apofiizei stiloide radiale, persoana vătămată rămânând cu o limitare a mușchillor articulației mâinii stângi. Fapta de prindere și împingere s-a comis cu intenție iar fapta de împiedicare și vătămare s-a produs prin culpa făptuitorului care trebuia să prevadă, în împrejurările în care a avut loc fapta că, victima, în etate de 75 de ani, împinsă cu putere ar fi putut să se împiedice și să cadă, iar în cădere să sufere vreo vătămare a integrității corporale; în consecință, fapta a fost comisă cu praeterintenție.

2. Leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.

Îngrijirile medicale sunt acele îngrijiri care sunt absolut necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a suferit o vătămare în urma săvârșirii infracțiunii. Numărul zilelor de îngrijire medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau e concediu medical, ori cu durata perioadei de recuperare. În cazul în care durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecarea persoanei vătămate s-a prelungit peste 90 de zile din cauza aplicării cu întârziere a tratamentului medical corespunzător, se va reține săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală dacă victima este de bună-credință.

Lovirea unei persoane din care a rezultat producerea unei fracturi a brațului cu durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare corporală, chiar dacă leziunea s-a produs în locul în care victima mai suferise o fractură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile. Vătămarea corporală poate fi întâlnită și sub forma infracțiunii progresive, când consecințele activității infracționale se agravează în timp.

În acest sens, prin sentința penală nr. 2414/22iunie 1992, pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost condamnat la închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 182 alin.1C.penal, inculpatul N.I. Pentru a pronunța această sentință, instant a reținut că la data de 15 octombrie 1991, inculpatul i-a aplicat părții vătămate lovituri de cuțit, care au necesitat îngrijiri medicale pe o durată de 60-70de zile, așa cum reiese din certificatul medico-legal nr. 3441/8noiembrie 1991, eliberat de Serviciul medico-legal județean Constanța.

Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, susținând printre altele că, deși conform certificatului medico-legal au fost necesare 60-70 zile de îngrijiri medicale, totuși, din actele dosarului rezultă că în această perioadă la care se referă certificatul medico-legal, persoana vătămată a prestat activități în majoritatea timpului, de muncă, la unitatea la care este angajat, astfel încât se impune o nouă expertizare pentru a se stabili timpul real necesar pentru îngrijiri medicale ca urmare a faptei inculpatului.

În aplicarea prevederilor art. 182, alin 1 C. penal, nu prezintă relevantă faptul că, în perioada la care se referă certificatul medico-legal în ceea ce privește timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării, persoana vătămată s-a deplasat de acasă, ori chiar a prestat efectiv muncă, atât timp cât din probe nu rezultă că deplasările au avut ca efect o agravare a consecințelor vătămătoare, produse prin actul de agresiune. Ceea ce a înțeles legiuitorul să sancționeze este numai săvârșirea agresiunii incriminate de prevederile art. 182 alin. 1C.penal. b#%l!^+a?Legea nu obligă persoana vătămată să stea în pat în perioada la care se referă certificatul medico-legal, întrucât vindecarea leziunilor se face de la caz la caz, uneori prin, alteori fără imobilizare. În speță, loviturile fiind aplicate în abdomen, persoana vătămată a fost în măsură să presteze chiar și muncă și nu rezultă că prin aceasta s-a agravat starea sănătății sale în raport cu cea existentă după aplicarea loviturilor. Împrejurarea că în perioada îngrijirilor medicale cel vătămat prestează munca ar putea să aibă relevanță numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor civile; în speță, persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.

Soluția Tribunalului județean Constanța ridică anumite controverse. Într-o opinie, se susține că tratamentul medical pentru vindecare nu presupune, în mod necesar, în toate cazurile, nici internare în spital, nici imobilizare la pat și nici măcar repaus permanent și obligatoriu la domiciliu. Vindecarea, ca efect al tratamentului aplicat, nu se poate produce în mod brusc, prin trecerea directă de la starea de vătămare acută la starea de sănătate completă. Dimpotrivă, ea presupune un proces organic lent care se înfăptuiește în decursul timpului și în care trecerea de la starea de vătămare corporală acută la cea de sănătate se face treptat, progresiv. De aceea, regenerarea treptată a forțelor organismului poate, la un moment dat, în cursul procesului de vindecare, să determine, deși vindecarea nu s-a produs încă, recăpătarea capacității de muncă a persoanei vătămate.

Nu se poate pune semnul egalității între durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și durata incapacității de muncă determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate pune semnul egalității între recăpătarea capacității celui vătămat de a-și duce munca în cadrul exercitării atribuției, funcției și scopul în vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate aplica și concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără ca prin aceasta să se înlăture semnificația sa sub aspectul încadrării juridice a faptei care l-a făcut necesar.

Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacității de muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce privește determinarea prejudiciului.

Într-o altă opinie, contrară celei enunțate mai sus, se susține că există două moduri prin care se poate stabili durata îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care se folosește de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă, imediat după săvârșirea faptei, prin care se stabilește numărul de zile necesare pentru vindecare, de unde reiese și gradul de pericol social al infracțiunii, având un rol determinant în încadrarea juridică a faptei.

Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor medicale; același autor consideră că este sigur că, în acest fel se ajunge la fixarea unor aspecte concrete și certe reflectând realitatea faptelor, în materialitatea lor obiectivă.

Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această durată să fie constatată precis și concret.

Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor împrejurări variabile și incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării, complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism, pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacțiile neașteptate ale organismului față de un anumit tratament.

Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea finală, bazată pe aprecieri concrete și efective reprezintă o apreciere a realității, deci că poate sta la baza stabilirii adevărului ca principiu general valabil al activității justiției. Din aceste lucruri rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o expertiză medico-legală pentru a verifica după efectuarea tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui o garanție concretă a respectării dreptului la apărare și ar putea consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi sprijinit soluția cauzei.

Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât și doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru existența infracțiunii, nu are relevanță că în perioada îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă și în cazul în care durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit ca partea vătămată a urmărit cu bună-știință să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate, în scopul obținerii unei pedepse mai grele pentru făptuitor.

În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei expertize medico-legale, b#%l!^+a?survenite după o examinare prealabilă a persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei de vătămare corporală gravă, în condițiile în care persoana vătămată a efectuat unele activități de serviciu, nu este valabilă.

Constituie infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. penal dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical; în speță, victimei, în certificatul medico-legal i se reținuseră 9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Ulterior, plaga s-a agravat, necesitând spre vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, ne aflăm în fața unei infracțiuni progresive, în sensul că urmările se prelungesc după consumarea faptei, încadrarea juridică fiind în funcție de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente infracțiunii au încetat.

Totodată, se retine infracțiunea de vătămare corporală gravă și în împrejurarea în care prelungirea duratei îngrijirilor medicale a fost favorizată de o leziune preexistentă. Este lipsită de relevanță existența unei leziuni anterioare, de vreme ce cauza care a declanșat efectul, și în consecință , îngrijirile medicale – indiferent de durată – l-a constituit actul de lovire a victimei și producerea sau redeschiderea unei fracturi, cu toate urmările medicale ce decurg din aceasta. În speța, inculpatul a lovit victima cu un lemn, cauzându-i o fractură a antebrațului pentru a cărei vindecare este necesară o durată de îngrijiri medicale de 80-90 de zile, în loc de 40-50, datorită unei fracturi mai vechi, la același nivel, motiv pentru care procesul de osificare s-a realizat cu mai multă dificultate.

3. Un prejudiciu estetic grav și permanent

Prin această formulare se înțelege o deformare evidentă, morfologică și/sau estetică, a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea acesteia, care creează victimei un prejudiciu fizic sau psihic.

Prejudiciul poate să constea într-o deformare a corpului, mutilare, dar cel mai adesea face referire la desfigurare. Desfigurarea se traduce într-o alterare a aspectului, armoniei, simetriei sau mobilității feței, căreia îi dă o înfățișare dezagreabilă.

Jurisprudența a prevăzut faptul că lovirea unei persoane în față cu cuțitul, cu urmarea unor cicatrici care nu pot fi înlăturate și care afectează expresia feței, constituind un prejudiciu estetic, se încadrează în prevederile art. 194 alin. (1) lit. (c).

Sunt și situații în care consecințele acțiunii ilicite nu se limitează doar la un prejudiciu de ordin estetic, ci se extind și la cel de ordin funcțional, având consecințe deosebite asupra mimicii și expresivității. Astfel, dacă în urma loviturilor aplicate de inculpat, victima a rămas cu mai multe cicatrice pe față și cu întârzierea închiderii unui ochi, fapta se încadrează în limitele prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. (c).

În doctrina și practica judiciară a dominat opinia – formată, este drept, cu mai mulți b#%l!^+a?ani în urmă – potrivit căreia infracțiunea este realizată, în această variantă a modalității normative, chiar dacă defectele provocate prin fapta penală ar putea fi înlăturare prin "lucrări artificiale".

Considerând justificată această opinie, care avea în vedere, la acel timp, rezultatele mai modeste înregistrate în medicină, în general, de chirurgia plastică și reparatorie, în particular, nu mai apreciem însă justificată admiterea ei astăzi, față de performanțele realizate în acest domeniu; astăzi, când, în plan extern și intern, intervențiile chirurgicale ori alte metode terapeutice sau fizioterapeutice nu numai că redau funcționalitatea și aspectul estetic regiunii anatomice afectate prin acțiunea traumatizantă, dar chiar, nu în puține cazuri, adaugă dimensiuni noi, superioare, îndeosebi în planul esteticului.

În acest sens s-a pronunțat și instanța supremă care, prin Decizia nr. II/2002 a Secțiilor Unite, s-a distanțat de jurisprudența anterioară și a orientat instanțele judecătorești spre a pleca de la premisa că pierderea unuia sau a ami multor dinți nu conferă, în mod automat, caracterul unei vătămări corporale. În comentariul deciziei s-a pus în evidență ideea c marea diversitate a consecințelor care pot fi produse asupra fizionomiei victimei sunt rezultatul nu doar al modului de acțiune al făptuitorului, dar și a particularităților anatomice și fiziologice individuale.

Când persoana vătămată, cu intenție refuză tratamentul medical, al cărui rezultat este cert favorabil, (cum ar fi repararea unei edentații post-trumatice) nu se poate aprecia că este vorba de o desfigurare. Această consecință capătă un caracter complex, depășind granița legii penale, în situația în care persoana vătămată are o anumită ocupație (actor, crainic, orator) sau funcție care presupune contactul direct cu publicul, deoarece existența leziunilor deformatoare impune schimbarea profesiei, astfel încât, pe lângă pedeapsa cuprinsă în norma b#%l!^+a?incriminatoare, făptuitorul va fi obligat ți la plata unor despăgubiri considerabile, în raport cu prejudiciul material și moral creat (trebuie avut in vedere că victimile își întrerup carierea pentru care au muncit din greu și care ar fi putut să le aducă numeroase avantaje materiale).

Soluțiile referitoare la sluțire au , de obicei, ca obiect, vătămari produse la nivelul feței, cu preponderență fiind afectată zona maxilo-buco-facială, iar în cadrul acesteia, pierderea dinților ca urmare a violențelor exercitate de făptuitor ocupă locul principal.

În speță, se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă în sarcina inculpatului care a lovit persoana vătămată în zona feței, cauzandu-i fractura dintelui frontal 22 și o plagă la buza superioară ce a necesitat pentru vindecare sub 20 de zile de îngrijiri medicale.Împotriva hotărârii ramase definitive s-a declarat recurs extraordinar, susținându-se că fractura unui singur dinte frontal nu poate fi considerată sluțire deoarece, prin tratament protetic poate fi reparată.Instanța ierarhic superioară a considerat, pe bună dreptate, că recursul este neîntemeiat, argumentând că pierderea unui dinte frontal creeaza o dizarmonie esențială in fizionomia persoanei vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil. Faptul că dintele putea fi înlocuit cu o proteza este irelevant deoarece lucrarea dentară, deși într-o anumită măsură ascunde prejudiciul estetic suferit, nu-l poate înlătura.

Prejudiciul estetic grav și permanent prin provocarea pierderii dinților nu ar putea fi condiționată de numărul și de poziția lor ci de consecințele produse sub aspect funcțional și estetic. În mod just, doctrina a apreciat că și pierderea unui singur dinte înseamnă adesea sacrificarea altor doi dinți laterali pentru a putea monta o proteză, iar aceasta, oricât de perfectă ar fi, nu va putea substitui niciodată complet înlocuirea dintelui natural, atât sub aspect funcțional cât și estetic. Sub acest aspect ar fi justificat ca instanțele de judecată din Romania să alinieze în fiecare caz în parte consecințele produse de pierderea dinților(ca urmare a violențelor exercitate de inculpat)spre a verifica dacă, în raport de situația concretă a victimei, pierderea unuia sau a mai multor dinți, indiferent de locul unde erau situați, nu s-a produs sluțire victimei, după cum prin pierderea unui singur dinte s-au produs asemenea consecințe, după cum am putut observa din speța descrisă anterior.

În asemenea circumstanțe, practica judiciară a considerat că nu există infracțiunea de vătămare corporală gravă în teza privind sluțirea, dacă prin fapta inculpatului s-a cauzat victimei un traumatism al buzei superioare din care a rezultat necesitatea extragerii a doi dinți incisivi ai persoanei vătămate și a unor îngrijiri medicale de 14 zile. Sluțirea nu există în situația în care cei doi dinți ai victimei au fost înlocuiți de o proteză, ceea ce a restabilit total funcția masticatorie a acestora și aspectul normal al figurii.

De asemenea, nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C. pen, în teza privind sluțirea dacă prin fapta inculpatului s-a produs pierderea de către persoana vătămată a unicului dinte pe care îl avea sau dacă infractorul i-a tăiat victimei părul sau i-a ras sprâncenele, pentru că ambele sunt supuse unui proces natural de regenerare, prin urmare pierderea suferită de victimă în ceea ce privește înfățisarea este numai temporară.

Într-o altă stare de fapt, inculpatul G.I., aflat în stare de ebrietate, în timpul unei altercații cu E.I, l-a mușcat pe acesta de nas și de pavilionul urechii stângi, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale ăi un grav prejudiciu estetic.

În astfel de situații există sluțire pentru că restabilirea post-traumatică a aspectului feței nu se poate realiza printr-un proces normal de vindecare ci numai prin efectuarea unei lucrări artificiale prin care defectele estetice pot fi ascunse sau atenuate dar nu înlaturate complet.

Au mai fost considerate sluțiri producerea uneia sau mai multor cicatrici faciale vizibile care alterează înfățișarea fizică a victimei. În concluzie, în aprecierea acestei modalități sunt esențiale urmele ireversibile, atât din punct de vedere funcțional cât și estetic.

4. Avortul

Consecința de față constă în întreruperea sarcinii și expluzarea produsului de concepție.

Pentru ca infracțiunea să se realizeze în această modalitate normativă, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut ori să fi avut posibilitatea de a prevedea starea de graviditate a femeii. Provocarea unei nașteri premature în urma acțiunii făptuitorului nu constituie avort, dar ea va putea fi examinată și tratată prin prisma altor dispoziții legale, cum ar fi, spre exemplu, punerea în primejdie e vieții persoanei.

În cazul variantei normative analizate, nu se poate reține concursul ideal de infracțiuni între infracțiunea de vătămare corporală atunci când vătămarea corporală a avut ca urmare provocarea avortului și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare vătămarea corporală, deoarece în cazul infracțiunii de vătămare corporală făptuitorul b#%l!^+a?acționează în vederea producerii vătămării corporale, avortul provocându-se ca urmare praeterintenționată, pe când în cazul infracțiunii prevăzută de art. 201 alin. (3) făptuitorul acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o consecință praeterintenționată.

Subiectul pasiv în cadrul acestei modalități normative de realizare a infracțiunii este calificat, și anume, aceasta este o persoană de sex feminin în stare de graviditate.

În speță, inculpatul V.I, care trăia în concubinaj cu victima L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în abdomen și în zona feței, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare 55 zile de îngrijiri medicale. Din cercetările efectuate de organele judiciare și din constatarea medico-legală a rezultat că victima era însărcinată în luna a III-a , iar inculpatul știa acest lucru, însă, după cum a declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri în scop de corecție, pentru a nu-l mai înșela și nicidecum în scopul provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanței de fond, pentru a nu se reține în sarcina sa infracțiunea de vătămare coporală gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea pedepsei cu închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin 1C. penal, în teza privind provocarea avortului, dupa vechea reglementare.

Specialiștii în medicină legală au considerat că poate constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă și avortul post-traumatic, în anumite condiții, putând avea drept consecință chiar pierderea capacității de procreare(cum ar fi rupturile uterine, infecții grave necesitând histeroctomie).

5. Punerea în primejdie e vieții persoanei

Un astfel de rezultat poate fi determinat prin orice acțiune sau inacțiune care poate să creeze o stare de pericol pentru viața victimei, situația avută în vedere fiind o alterare evident a stării generale de sănătate a victimei, car face posibilă evoluția gravă cu iminența sau prezumția de deces.

În acest context făptuitorul nu are ca scop principal decesul victimei –căci, fapta ar fi constitui tentativă de omor-, dar acționează pentru vătămarea subiectului pasiv în condiții susceptibile a provoca moartea acestuia.

Jurisprudența a reținut că fapta de a lovi fără intensitate puternică victima, asupra tuturor zonelor corpului și nu în principal asupra zonelor vitale, victima suferind totuși leziuni ce i-au pus viața în pericol constituie infracțiunea de vătămare corporală, și nu tentativă de omor deosebit de grav. În cazul producerii rezultatului letal, fapta constituie infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.

În speță, fapta inculpatului care a lovit victima în antebrațul stâng cu un corp contondent ascuțit, provocând secționarea arterei radiale, ceea ce a determinat o hemoragie care a pus în pericol viața victimei, constituie infrcțiunea de vătămare corporală gravă și nu tentativă de omor. În fapt, inculpatul a comis fapta pentru a-l putea desprinde pe prietenul său care era trântit jos și imobilizat de victimă. Din împrejurările enumerate mai sus rezultă că inculpatul a acționat nu cu intenția de a ucide ci de a determina victima să îl lase în pace pe prietenul său.

Într-o altă situație, fapta de a lovi fără intensitate puternică victima asupra tuturor zonelor corpului, și nu cu precădere asupra zonelor vitale, victima suferind totuși leziuni care i-au pus în pericol viața, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută și pedepsită de art. 182 alin.2 C. penal.

În speță, în luna aprilie a anului 1991, inculpatul M.I. a cunoscut pe partea vătămată P.D., necăsătorită, cu care a întreținut relații de prietenie și apoi intime. După o scurtă despărțire, în 27 septembrie 1991, partea vătămată l-a căutat pe inculpat. La inițiativa acestuia din urmă, cei doi au închiriat o cameră la hotelul “Central” din Mediaș, intenționând să rămînă peste noapte. Ajunși în camera, aceștia au consumat băuturi alcoolice apoi au întreținut relații intime.În urma unor discuți și a unor cantități mari de alcool ingerat, inculpatul, într-un acces de gelozie, a început să aplice lovituri părții vătămate, la început cu palmele, cu pumnii, apoi cu picioarele și în sfarșit, a tras-o de păr. Apoi inculpatul a cerut victimei să mai desfacă o sticlă cu vin, perioada în care s-a mai liniștit și a încetat să o mai lovească. După un timp, seria actelor agresive la adresa victimei a reînceput, de această dată cu o intensitate mai mare, dat fiind faptul că inculpatul a început să o lovească cu resturile unei sticle sparte, pe toată suprafața corpului, până a observat că îi curge sânge, motiv pentru care a dus-o în baie și a început să o spele.

Din depozițiile martorilor rezultă că agresivitatea făptuitorului la adresa victimei a încetat pe o perioadă de două ore, până când administratorul și paznicul hotelului au intrat în camera unde se aflau părțile și, cu ajutorul inculpatului, sesizând starea gravă a sănătății b#%l!^+a?victimei (leziuni pe aproximativ 80% din suprafața corpului), au solicitat intervenția salvării. Transportată la spital , victima a fost salvată.

Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor însă în baza art. 334 C.pr.pen, instanța de judecată a schimbat încadrarea juridică a faptei, reținânâd în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă, în varianta punerii în primejdie a vieții victimei. Împotriva acestei hotărâri, procurorul a declarat recurs extraordinar, care a fost considerat de instanța superioară ca neîntemeiat.

Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că intenția făptuitorului nu a fost de a ucide victima, fiindcă din probele administrate la dosar a rezultat că făptuitorul a spălat persoana vătămată de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a realizat posibilitatea morții victimei, a încercat să o înlăture, ajutând administratorul și paznicul hotelului să ducă victima la spital.

Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenția specifică a făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esențiele:intensitatea, obiectul și mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani, bine clădit fizic, dacă ar fi dat cu toată forța, sigur ar fi putut provoca moartea victimei, însă prin loviturile sale, acesta a produs victimei hematoame, plăgi și echimoze și nu i-a provocat nici o fractură sau traumtisme ale unor organe interne.

Or, pentru realizarea infracțiunii de omor, Curtea Suprema de Justiție a considerat că victima trebuie să prezinte fracturi multiple, desprinderi de organe interne, răni adânci și multiple, lovirea cu mare intensitate a unor zone vitale (cap, regiunea toracică), arsuri grave, atunci când infracțiunea se comite în această modalitate. În speță, aceste elemente de calificare a intenției inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se de nici unul din instrumentele apte să producă moartea victimei, neacționând asupra unor zone considerate ca fiind vitale și fără o intensitate mare a loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente periculos a fost punerea în primejdie a vieții, reușindu-se, în sfârșit, cu ajutorul făptuitorului, salvarea victimei.

În concluzie, aprecierea Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată fiindcă sub aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în cauză, putem considera că infracțiunea a fost comisă cu praeterintenție; cu alte cuvinte, făptuitorul a acționat cu intenți în ceea ce privește aplicarea loviturilor, din dorința de a aplica victimei o corecție, însă rezultatul infracțiunii care constă în punerea în primejdie a vieții victimei s-a obținut din culpă.

c) Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate trebuie să existe între activitatea infracțională și vătămarea integrității corporale sau sănătății, această vătămare trebuind dovedită.

CAPITOLUL III: EXPLICAȚII COMPLEMENTARE

3.1. Aspecte procesuale

Din punct de vedere al dreptului procesual penal, infracțiunea de vătămare corporală se individualizează față de celelalte fapte antisociale din grupa infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei, prin faptul că acțiunea penală se declanșează din oficiu, iar acest lucru oglindește cu claritate și gradul de pericol social ridicat al acestei infracțiuni.

Regulile de competență și de procedură sunt cele obișnuite, în sensul că fapta este de competența judecătoriei, în primă instanță. Nu puține au fost situațiile în care acțiunea b#%l!^+a?penală s-a exercitat concomitent cu acțiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că infracțiunea de vătămare corporală gravă este o infracțiune de rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât și material, prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acțiunii civile prin plata unor despăgubiri.

În cauzele penale privind infracțiunea de vătămare corporală gravă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară o perioadă de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, fie că s-a produs vreuna dintre consecințele enumerate de legea penală (pentru forma agravată). Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției persoanei învinuite. În acest sens se folosesc următoarele mijloace de probă:

Declarația învinuitului sau inculpatului; această probă poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză. În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecți activi, fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se consemnează în scris, i se citește făptuitorului și se semnează pe fiecare pagină atât de organul de urmărire penala care a procedat la ascultarea învinuitului cât și de persoana ascultată. Dacă învinuitul refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă.

Declarația persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct de vedere al tacticii ascultării regulile sunt puțin modificate.

Declarațiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând duce la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor administrate în cauza penală.

Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul și i se pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a acestui jurământ, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o măsură procedurală care are o importanță deosebită în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă; de exemplu, ridicarea de înscrisuri cu amenințări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei prevăzute de legea penală la art.182 C.penal.

Efectuarea de percheziții domiciliare în vederea identificării și ridicării mijloacelor materiale de probă și a corpurilor delicte, ridicarea de haine pe care se află pete de sânge a victimei, arma sau obiectul cu care a fost comisă infracțiunea.

La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar trebuie să asigure prezența unor martori asistenți, cel puțin doi, care trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute expres de lege: să aibă peste 14 ani, să nu aibă interes în cauză, să nu facă parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.

Dacă una dintre părțile implicate într-un caz de vătămare corporală gravă nu cunoaște limba română, sau nu se poate exprima, atunci organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să se înțeleagă cu acesta, motiv pentru care îi asigură prezența unui interpret.

Expertizele sau constatările medico-legale sau alte acte medicale care inspiră încredere, cum ar fi fișa de internare, au o valoare probatorie deosebită pentru că pot dovedi existența sau inexistența consecințelor prevăzute la art.182 C.penal.

Efectuarea expertizelor și a constatărilor medico-legale se cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata existența diferitelor urme ale infracțiunii de vătămare corporală gravă.

Uneori, aceste constatări pot ilustra existența intenției nu numai pentru cauzarea vătămării dar și pentru producerea consecințelor acesteia. Intenția, cu privire la producerea acestor urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală poate rezulta uneori, expres, adică din "modus operandi", care poate reieși din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor tăiate sau înțepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori , această intenție va putea fi dovedită folosind în acest scop orice mijloace de probă (declarația martorilor, înscrisurile).

În tot cursul urmăririi penale dar și al judecății, făptuitorul infracțiunii prevăzute de art.182C.penal are dreptul să fie asistat de un apărător, iar organele judiciare sunt obligate să-l înștiinteze de acest lucru.

Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistența judiciară se asigură obligatoriu, cum ar fi statutul învinuitului de militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituții militare de învătământ. Alte cazuri de obligativitate a asigurării asistenței judiciare este faptul că făptuitorul este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză. Alte cazuri prevăzute de lege în acest sens și specific pentru b#%l!^+a?infracțiunea de vătămare corporală gravă este cuantumul pedepsei aplicate în cazul comiterii acestei infracțiuni și anume faptul că ea depășește 5 ani.

3.2. Legătura cu alte infracțiuni; asemănări și deosebiri

Infracțiunea de vătămare corporală gravă este o faptă penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracțiunilor contra persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală demonstrând că nu de puține ori, omul, sub impactul unor impusuri de ordin social sau psihologic, recurge la acte de violență și agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în care este implicat. Nu puține sunt situațiile cănd această faptă penală apare în concurs cu alte infracțiuni, este absorbită de alte fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul conținutului constitutiv, la limita încadrării juridice, cu alte infracțiuni.

De aceea, apare ca o necesitate, prezentarea comparativă a infracțiunii de vătămare corporală gravă cu alte infracțiuni, în scopul unei depline înțelegeri a conținutului constitutiv dar și pentru aplicarea cu justețe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul penal român.

3.2.1. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și tentativa de omor

Atât vătămarea corporală gravă prin punerea în primejdie a vieții persoanei, cât și tentativa de omor presupun o stare de pericol pentru viața victimei, iar deosebirea esențială între cele două infracțiuni rezidă în particularitățile de natură subiectivă. De aici decurge o anumită dificultate de ordin practic în privința calificării faptelor, corectitudinea soluției depinzând de acuratețea cu care se stabilește forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul.

De exemplu, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a arunca peste gard de la o distanță de 8 m o țeavă metalică asupra victimei, cauzându-i acesteia o fractură craniană cu înfundare osoasă, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar nu tentativă de omor deoarece din elementele stării de fapt nu se desprinde concluzia că i nculpatul a urmărit sau a acceptat producerea morții victimei ca rezultat potențial al activității sale. Tot astfel, s-a apreciat că fapta inculpatului de a aplica victimei mai multe lovituri cu briceagul în antebrațul stâng-una din ele provocând o hemoragie care a pus în pericol viața victimei- constituie vătămare corporală, nu tentativă de omor, deoarece inculpatul nu a aplicat loviturile de cuțit într-o zonă vitală a corpului victimei deși putea face acest lucru, ci în antebraț, pentru a-i desprinde mâinile cu care acesta îl imobilizase pe prientenul inculpatului ceea ce evidențiază inexistența intenției de a ucide.

Însă, dacă din probele administrate rezultă că faptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii morții victimei și a acceptat această eventualitate, dar totuși moartea nu s-a produs, ci numai primejduirea vieții victimei, fapta va constitui tentativă de omor comisă cu intenție indirectă.

În acest sens, în practica judiciară că fapta de vătămare corporală gravă prin care făptuitorul a pus în primejdie viața unei persoane, reprezentându-și însă că prin aceasta s-ar putea produce și moartea-dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voința sa-constituie tentativă de omor.

De exemplu, instanța a reținut că fapta inculpatului de a arunca de la 3 metri, cu forță, o piatră voluminiasă asupra capului victimei,cauzându-i acesteia leziuni grave-hemoragie cerebro-meninge, disjuncțiune maxilo-facială și fractura piramidei nazale-ce i-au pus viața în primejdie constituie tentativă de omor, iar nu infracțiunea de vătămare corporală, gravă. Tot astfel, s-a decis că nu constituie vătămare corporală gravă, ci tentativă de omor fapta inculpatului care, în cadrul unui conflict, a împins victima de pe o copertină situață la o înălțime de 6 metri, determinând căderea acesteia pe asfalt și producerea unui traumatism cranio-cerebral, fractură temporo-parietală dreaptă și o fractură la piciorul drept, leziuni care i-au pus viața în pericol.

Așa cum s-a mai precizat deosebirea infracțiunii de tentativă de omor de infracțiunea de vătămare corporală gravă constă în latura subiectivă a celor două infracțiuni. Stabilirea intenției cu care acționează inculpatul implică o analiză minuțioasă a tuturor împrejurărilor.

Prin sentința penală nr. 782/13 noiembrie 2010 Tribunalul Iași a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3
Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice în condițiile articolului 334 Cod procedură penală, din infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal.

Pentru încadrarea juridică a faptei, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 5 aprilie, între partea vătămată și fratele inculpatului a avut loc o altercație în cadrul căreia fratele inculpatului a fost lovit de partea vătămată.

La solicitarea celui lovit, a venit inculpatul însoțit de alte două persoane, toți trei b#%l!^+a?având în mână câte un băț. Inculpatul a reproșat părții vătămate că i-a lovit fratele, timp în care partea vătămată gesticula, având în mână o sticlă cu bere. În acel moment, inculpatul a aplicat părții vătămate o lovitură cu bățul în cap, în urma căreia partea vătămată a căzut, iar inculpatul a plecat însoțit de celelalte persoane.

Partea vătămată a fost transportată în cursul nopții la Spitalul de Neurochirurgie Iași, unde a fost internată în perioada 06-14 aprilie 2010 și supusă unei intervenții chirurgicale.
Din raportul de expertiză medico-legal a rezultat că partea vătămată a suferit un traumatism
cranio-cerebral cu fractură cominutivă frontală stânga deschisă cu hematom extradural, leziuni ce au putut fi produse prin lovire cu un corp contondent în formă liniară.

Leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale și au fost de natură a-i pune în primejdie viața victimei. Urmare acestor leziuni, partea vătămată a rămas cu o lipsă de substanță osoasă de 5/5 cm și o infirmitate permanentă.

Instanța de fond a încadrat fapta inculpatului în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod procedură penală și a procedat la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 cu art. 174, 175 lit. i Cod penal.

A motivat instanța că din împrejurările comiterii faptei, nu rezultă elemente care să probeze intenția inculpatului de a ucide victima.

Împrejurările în care a fost săvârșită fapta: în prezența mai multor persoane, în urma unui conflict, obiectul cu care a acționat inculpatul – un băț – aplicarea unei singure lovituri apoi a plecat, constituie circumstanțe reale care concretizează intenția inculpatului, a fost de a pune în primejdie viața victimei și nu de a o ucide.

A mai reținut instanța că în speță nu este realizată latura subiectivă a infracțiunii de omor deoarece instrumentul folosit – un băț – nu constituie, în materialitatea lui, un obiect apt de a ucide, el căpătând această caracteristică numai în situația aplicării unor lovituri multiple, de intensitate și în zone vitale.

Ori, în cauză, inculpatul a folosit acest obiect pentru a aplica părții vătămate o singură lovitură care a avut ca rezultat punerea în primejdie a vieții părții vătămate.
În aprecierea intensității loviturii sunt relevante concluziile raportului de expertiză medico-legală care precizează că leziunile întrunesc caracteristicile periculozității pentru viată și au necesitat 30-35 zile îngrijiri medicale.

În caracterizarea intenției cu care a acționat inculpatul iau în considerare și cele două elemente care determină hotărârea delictuoasă – mobilul și scopul – și care definesc clar forma de vinovăție.

Mobilul hotărârii delictuoase a inculpatului l-a constituit lovirea fratelui său, iar scopul a fost acela de a aplica părții vătămate o corecție corporală, de intensitate, cu finalitatea punerii în primejdie a vieții. Sentința a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și criticată printre alte motive pentru greșita încadrare juridică a faptei.

A motivat parchetul că modalitatea în care a acționat inculpatul, de a lovi victima cu un par în cap – zonă vitală – cu intensitate și producându-i leziuni grave ce i-au pus viața în primejdie, concretizează intenția acestuia de a ucide și a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal, încadrare juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței.

Analizând acest motiv, instanța de apel a reținut că este fondat pentru următoarele considerente:

În cazul infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, intenția de a ucide rezultă din materialitatea actelor săvârșite de inculpat, apreciindu-se dacă în funcție de zona anatomică vizată și intensitatea loviturilor, acestea prefigurează producerea rezultatului letal.

Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod penal de infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de articolul 20 cu articolul 174 Cod penal, este intenția cu care a acționat inculpatul, respectiv latura subiectivă.
Pentru stabilirea intenției cu care acționează inculpatul, este necesară o analiză minuțioasă a tuturor împrejurărilor de fapt, care contribuie la definirea formei de vinovăție.

Astfel, inculpatul s-a deplasat spre locul incidentului la solicitarea fratelui său, despre care a aflat că a fost lovit de victimă, s-a înarmat cu un băț, a venit însoțit de alte două persoane, și ele înarmate cu bețe, împrejurări ce conturează starea emoțională a inculpatului, care a aluat hotărârea de a lovi victima. Ajuns la locul faptei, inculpatul a aplicat victimei o lovitură cu bâta în cap. lovitura a fost de intensitate mare și, ca urmare, victima a căzut, apoi a fost internată la spital unde a suferit o intervenție chirurgicală, rămânând cu o lipsă de substanță osoasă.

În raport de aceste circumstanțe se reține că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide.
În desfășurarea acțiunii violente, inculpatul a vizat o zonă vitală, în care a lovit cu intensitate și folosind un obiect apt să producă moartea, ceea ce conturează latura subiectivă. b#%l!^+a?

Pentru caracterizarea laturii subiective a infracțiunii de omor, esențială este intensitatea loviturii aplicată, concretizată de consecințele produse și nu faptul că inculpatul a aplicat o singură lovitură, așa cum a motivat printre altele prima instanță.

Pentru cele precedente, în conformitate cu articolul 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a fost admis apelul parchetului și a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal

3.2.2. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de provocarea ilegală a avortului

Infracțiunea de provocare ilegală a avortului este prevazută și pedepsită de art.185 C.penal și constă în "întreruperea cursului sarcinii săvârșite în orice condiții, fără acordul femeii însărcinate".

Ambele infracțiuni aflate în discuție sunt asemănătoare sub aspectul urmării imediate și anume provocarea fără acordul femeii însărcinate a unui avort.Ceea ce diferențiază aceste două infracțiuni este obiectul juridic care, la infracțiunea prevăzută de art.185 îl constituie relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în legătură cu apărarea vieții, integrității corporale a femeii împotriva faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, dezvoltarea intrauterină a fătului și asigurării natalității, pe când la infracțiunea de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva actelor de vătămare corporală.

Diferențierea între infracțiunile prezentate mai sus apare și sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de vătămare corporală gravă, acțiunea făptuitorulul se declanșează nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari corporale. Chiar dacă faptuitorul realizează pe plan mintal că femeia este însărcinată și că prin activitatea ilicită ar putea provoca avortul, el nu urmărește acest fapt, considerând fără temei că el nu se va produce. Astfel, fapta de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, sub aspectul laturii subiective, se comite cu praeterintenție (fapta de vătămare corporală gravă asupra corpului femeii se produce cu intenție directă iar provocarea avortului, din culpă). În cazul infracțiunii de provocare ilegală a avortului, acțiunea făptuitorului urmărește nemijlocit atât corpul femeii însărcinate cât și produsul de concepție; cu alte cuvinte, făptuitorul urmărește să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare, alta decât cea inerentă avortului.

Dacă subiectul activ nu cunoaște starea de fapt a femeii însărcinate în momentul comiterii faptei, în ambele situații nu există infracțiune deoarece nu se poate invoca, pe bună dreptate eroarea de fapt.

3.2.3. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și purtarea abuzivă în varianta agravată

Infracțiunea de purtare abuzivă în forma agravată este oglindită în art. 250 alin.2 C. penal și constă în “loviri sau alte violențe săvârșite asupra unui funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu”.

Asemănarea constă în faptul că ambele infracțiuni vizează incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă urmările acestei acțiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită spre vindecare nu mai mult de 20 de zile faptele de loviri sau alte violențe sunt absorbite de infracțiunea de purtare abuzivă.

Dacă asupra subiectului activ circumstanțiat se produc vătămari corporale, în sensul art.182 C.penal, atunci infracțiunea de purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală gravă.

3.2.4. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte

Infracțiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte, cuprinsă în art.183 C.penal, presupune :”provocarea morții victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de art.180-182”.

Această infracțiune, prin urmarea sa imediată, se aseamănă mai mult cu infracțiunea de omucidere, însă prin obiectul juridic special și prin cel material cât și datorită aspectului subiectiv al ei, această infracțiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieții victimei, cu deosebirea că în cazul infracțiunii de la art.183, rezultatul este cu mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, și anume constă în moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeter intenție constituie și rațiunea care a stat la baza voinței legiuitorului de a situa b#%l!^+a?această infracțiune în secțiunea faptelor penale care vizează integritatea corporală și sănătatea persoanei.

3.2.5. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de tâlhărie

Infracțiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal, constă în furtul comis prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștientă sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.

În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, în comparație cu cea de vătămare corporală gravă, putem afirma că, fiind o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de infracțiunea de tâlhărie, cu condiția ca aceste vătămări să fie comise, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenție. Dacă făptuitorul a acționat cu intențieîn ceea ce privește producerea urmării, adică prevăzând-o a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa penală se stabilește nu pentru modalitatea agravată a infracțiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracțiuni alcătuit din infracțiunea de tâlhărie și cea de vătămare corporală gravă, în forma simplă(art. 182 alin. 1) sau în forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecințele prevazute de art 182 alin.2 C. penal.

În speță, nu constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă ci tâlhărie, fapta inculpatului care, cu prilejul comiterii unui furt, pentru a-i asigura scăparea,pricinuiește victimei o vătămare corporală care ar putea constitui sluțire.

Încadrarea juridică în speța prezentată mai sus, o consider justificată, fiindcă făptuitorul a acționat cu intenție numai în vederea comiterii furtului, însă în mod subsidiar s-a folosit de violență pentru a-și asigura scăparea, a prevăzut urmarea actelor sale de agresiune însă nu le-a urmărit, considerând fără temei că nu se vor produce; deci, din punct de vedere al laturii subiective, făptuitorul a comis fapta cu praeterintenție, ceea ce constituie forma de vinovăție specifică în cazul tâlhăriei în forma agravată, prin urmare, soluția dată de instanță este pe deplin justificată.

3.2.6. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporalăși infracțiunea de infracțiunea de viol în varianta agravată

Violul, în varianta art.197 alin.1 modificat prin Ordonanța de Urgentă nr.89 din 29 iunie 2001 constă în “Actul sexual,de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința”.Fapta este mai gravă dacă potrivit alin. 2 lit. c “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale și a sănătății”.

Varianta agravată a infracțiunii de viol se reține numai dacă vătămarea corporală gravă a victimei a fost comisă din culpă.Prin urmare, forma de vinovăție a infracțiuni de viol în varianta agravată trebuie să fie praeterintenția, caz în care infracțiunea de vătămare corporală gravă este absorbită de infracțiunea de viol.Dacă făptuitorul comite fapta prevazută la art. 182 cu intenție directă, el va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, și anume viol și vătămare corporală gravă.

Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul,voind să coboare un etaj, s-a dezechilibrat și a căzut suferind leziuni ce au necesitat spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale.

3.2.7. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporalăși infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului

Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului este prevăzută de art.306 C.penal și constă în “punerea în primejdie, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de către orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere sau educare”.

Scopul acestei infracțiuni este protejarea minorului de fapte de violență menite a prejuducia dezvoltarea sa psihică sau fizică. Desigur că legea permite părinților sau persoanei căreia i-a fost încredințat minorul spre creștere și educare să recurgă în unele situații la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea anumitor limite pentru a nu dăuna sănătății sau dezvoltării psihice, intelectuale și morale a minorului. Aplicarea b#%l!^+a?unor corecții minorului nu înseamnă producerea, la adăpostul legii, a unor vătămari ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecților activi circumstanțiați se produc leziuni ce dăunează integrității corporale și sănătății minorului, există concurs de infracțiuni. Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băț pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri comise de acesta și de a-i produce leziuni ce au necesitat spre vindecare 60-65 zile de îngrijiri medicale nu constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracțiunea de vătămare corporală gravă .

3.2.8. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de încăierare

Prin încăierare, în conformitate cu art.322 C. penal, se înțelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane. Fapta prezintă un caracter mai grav dacă s-au produs fapte de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății unei persoane și nu se cunoaște autorul și prezintă un maximum de gravitate dacă, în condițiile aratate mai sus, s-a produs moartea victimei”.

Există încăierare numai atunci când mai multe persoane împărțite în grupuri adverse își aplică unii altora lovituri sau alte violențe, când toți au calitatea de subiecți pasivi dar pot avea în același timp și calitatea de subiecți activi.Astfel, observăm că în cadrul acestei infracțiuni se poate realiza elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă.

Dacă urmarea imediată a infracțiunii de încăierare constă în vătămare simplă (art. 181), aceasta se absoarbe în conținutul infracțiunii care devine o infracțiune complexă față de încăierarea simplă, aceasta indiferent dacă se știe sau nu cine a comis vătămarea. Dacă vătămarea corporală este gravă și nu se știe cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a infracțiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se știe cine a cauzat vătămarea corporală gravă, va exista concurs de infracțiuni.

3.2.9. Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte

Potrivit art. 183 C. pen. infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în „săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen., dacă aceasta a avut ca urmare moartea victimei.”

Este lesne de observat că cele două infracțiuni se aseamănă sub aspectul laturii obiective, respectiv amândouă pot fi săvârșite atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune (loviri sau alte acte de violență). Trebuie remarcat existența unei cvasiidentități cu actul de executare al infracțiunii de omor, nu de puține ori în practică făcându-se cu dificultate distincția între cele două infracțiuni.

În ceea ce privește urmarea imediată, în cazul infracțiunii de vătămare corporală într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății. Urmarea imediată în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte constă în moartea victimei.

Desigur că în cazul ambelor infracțiuni între actul de executare și urmarea produsă se impune să existe un raport de cauzalitate.

Latura subiectivă este aspectul care diferențiază, în mod concret, cele două infracțiuni. Dacă infracțiunea de vătămare corporală poate fi savârșită atât cu intenție directă sau indirectă, infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte potae fi săvârșită numai cu praeterinteție. Practic, în cazul infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, făptuitorul săvârșește cu intenția o faptă dintre cele prevăzute în art. 180-182 C. pen, dar din culpa sa se produce un rezulat mai grav.

Culpa făptuitorului cu privire la rezultatul mai grav nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită în concret, în caz contrar s-ar ajunge la o răspundere obiectivă, fără vinovăție, ceea ce nu este posibil în dreptul nostru penal.

În practica judiciară s-a reținut, în mod corect existența praterintenției și calificarea faptei ca infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în următoarele spețe: fapta inculpatului de a trage puternic de păr victima, în diferite direcții, cu consecința morții acesteia ca urmare a fracturării și luxației coloanei vertebrale cervicale; rănirea victimei la gambă prin aruncarea unei securi de la 6 metri distanță spre picioarele acesteia, decesul survenind ca urmare a șocului hemoragic ce putea fi evitat dacă victima nu ar fi refuzat să se interneze în spital.

Astfel, Tribunalul Mehedinți, prin sentința penală nr.319 din 19 decembrie 2010, a condamnat pe inculpatul S.C. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art.183 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din b#%l!^+a?infracțiunea de omor, la 10 ani închisoare.

            Instanța a reținut că, la 21 iulie 2009, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, a lovit pe B.C., tatăl concubinei sale, cu pumnii și picioarele în toate zonele corpului, doborându-l la pământ, după care  l-a târât până la poarta locuinței acestuia, unde l-a abandonat.

            După ce agresiunea a încetat, victima a fost dusă în curtea locuinței sale și așezată sub un pom, membrii familiei observând că prezintă multiple echimoze pe întreaga suprafață a corpului, că sângera în zona feței, iar un picior era fracturat.

            În urma examinării făcută victimei de medicul din comună s-a constatat că prezintă fractură de col femural, recomandându-se internarea în spital. Aceasta nu s-a produs, victima decedând în ziua de 23 august 2009.

            S-a mai reținut că victima nu a fost transportată la spital și pentru motivul că familiei îi lipseau mijloacele pentru plata spitalizării.

            Apelurile procurorului, care a criticat hotărârea pentru greșita schimbare a încadrării juridice, și al inculpatului care a cerut reducerea pedepsei, au fost respinse de Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr.187 din 29 aprilie 2011.

            Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, susținând că fapta inculpatului, de a lovi victima cu intensitate pe întreaga suprafață a corpului și apoi de a se opune, cu violență, ca aceasta să fie internată în spital, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art.174, 175 lit.d și 176 lit.a C.pen.

            Recursul este nefondat.

            Din probele administrate rezultă că inculpatul locuia într-un imobil în vecinătatea căruia locuia victima. Pe fondul consumului de alcool, între inculpat și părinții concubinei sale au existat numeroase conflicte violente.

            În ziua de 21 iulie 2009, inculpatul, în stare de ebrietate, a lovit pe B.C. cu pumnii și picioarele și apoi cu un obiect contondent producându-i leziuni multiple, cea mai gravă fiind ruptura de femur.

Din cauza unei îngrijiri neadecvate, au survenit complicații în starea de sănătate a victimei, aceasta decedând după o lună de la agresiune, raportul medico-legal stabilind că moartea a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii, consecința unei bronhopneumonii, complicație apărută în evoluția unei fracturi de femur. S-a mai stabilit că, între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă.

            Mai rezultă din probe că victima nu a fost transportată la spital sau îngrijită corespunzător nu din cauza opunerii violente a inculpatului, ci datorită ignoranței familiei și a lipsei mijloacelor materiale.

            Faptul că imediat după agresiune inculpatul a fost reținut de organul de poliție din comună întreaga noapte, că acesta nu a locuit împreună cu victima și deci nu a fost în permanență în apropierea acesteia și că victima a fost examinată de medicul din comună duce la concluzia că ignoranța familiei victimei a făcut ca aceasta să nu fie corespunzător îngrijită.

            Ca atare, activitatea inculpatului de a lovi victima și de a-i produce o ruptură de femur, leziune ce a generat, în timp și datorită unei îngrijiri neadecvate, bronhopneumonia și apoi insuficiența cardio – respiratorie și decesul, realizează conținutul infracțiunii praeterintenționate de loviri cauzatoare de moarte, între leziunile cauzate și deces existând un nex cauzal indirect.

            Pentru această faptă s-a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată și în concordanță cu criteriile prevăzute în art.72 C.pen.

            În consecință, recursul procurorului a fost respins.

CAPITOLUL IV: PRECEDENTE LEGISLATIVE ȘI SITUAȚII TRANZITORII

4.1. Precedente legislative

Omul cu toate atributele sale a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și integritatea persoanei.

Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esențiale ale existenței ființei umane, au diferit în funcție de perioada în care acestea își duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeași colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăție ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului.

Corectivele care se luau, în aceste condiții, împotriva aceluia care se manifesta ostil b#%l!^+a?față de alte persoane erau alungarea din trib si numai atunci când nu era în joc securitatea comunității, se lăsa părților posibilitatea răzbunării.

Și într-un caz și în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecția tribului și era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată și a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe dictonul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte .

Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri, ideea compensației sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut.

Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariția legilor scrise.

Cea mai veche colecție de legi scrise este Codul lui Hamurappi din Babilon 1792 -1750 î.Hr. La romani apare Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului și promova ca element de noutate în acel timp distincția dintre delicte publice și delicte private în acest context, faptele săvârșite împotriva persoanei erau considerate delicte publice și se sancționau necruțător.

În Evul Mediu, legile care protejează persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal si canonic. Una dintre cele mai importante legi era Corpus iuris canonici 1140 care a reglementat infracțiuni sub un dublu aspect : cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane.

Sub influența dinamicii sociale, a evoluției spirituale a umanității în știința penală, apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului.

Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, așa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu care se bucura de o putere aproape regească și a dat poporului legi scrise.

Puterea judecătorească era încredințată preoților. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie romană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parțial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populației autohtone.

Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârșite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.

În perioada stăpânirii bizantine -sec. X-XIII – se aplica Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancțiunile care se aplicau celui care atenta la viața sau la integritatea corporală a altei persoane era moartea sau mutilarea făptuitorului, or dacă acesta din urmă aparținea clasei dominante, aceste sancțiuni erau transformate în plata unor sume de bani.

În această perioadă, cât și în următoarea, odată cu declanșarea procesului de cristalizare și formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de ius Valachio sau Valachorum antique lex consuetodo.

Primele legiuiri românești sunt Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Îndreptarea legii din 1652 tipărită la Târgoviște, ultimul act normativ tipărit fiind Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter normativ au o importanță covârșitoare deoarece normele penale care chiar dacă aveau un caracter primitiv erau prevăzute în ele au stat la baza apariției primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864 acesta prevedea infracțiunea de vătămare gravă la art. 240.

Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal în continuare denumit Codul penal anterior care prevedea infracțiunea de vătămare foarte gravă a integrității și sănătății la art. 473 și art. 474.

Modalitatea simplă a infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art.182 alin.1C.Pen. , în comparație cu dispozițiile Codului penal anterior, sunt defavorabile infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai ridicat, în vreme ce minimul special a rămas același. Dacă se constată existența unei circumstanțe atenuante, dispozițiile Codului penal anterior sunt mai puțin favorabile infractorului, deoarece permit coborârea pedepsei până la trei luni închisoare conform dispozițiilor actualului Cod penal, acest minim poate coborî până la 15 zile închisoareart.76, alin. 1.

Dacă infracțiunea s-a săvârșit asupra unui ascendent în linie directă sau asupra unei persoane mai mici de 15 ani, aceasta este considerată circumstanță agravantă. În acest sens, b#%l!^+a?dispozițiile Codului penal anterior sunt mai favorabile infractorului art.476, deoarece prevede sporirea maximului special până la 8 ani închisoare, în vreme ce actualul Cod penal, în aceleași împrejurări, prevede sporirea maximului special până la 9 ani si 4 luni închisoare, conform art. 182, alin. 1 combinat cu art. 78 alin. 1 C. pen.

Codul penal din 1864 și cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase pentru ca au înlocuit vechile legiuiri, cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, introducând totodată un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal.

Doctrina științifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, care au provocat discuții aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârșesc infracțiuni împotriva persoanei.

Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre școala clasica a liberului arbitru, cu unele poziții utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic care trece la sistematizări după metoda științelor exacte.

4.2. Situații tranzitorii

Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, pe 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist si are rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației, așa cum se exprima doctrina politică comunistă.

Preocuparea juriștilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea si reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală .Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depășește 5 ani închisoare, instanța va dispune, de regulă, ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.

Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos tara din coșmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitatea vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut o perspectivă a viitorului acestei țări.

Noile realități social-economice, politice si culturale existente în România în aceasta perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La noua Constituție a României, adoptată în 1991, care acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, se raliază si noua legislație penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul juridic optim pentru protecția si garantarea prevederilor constituționale privitoare la apărarea persoanei.

Apărarea persoanei umane, prin dispozițiile cuprinse în titlul mai sus menționat, privește pe om în ansamblul atributelor care caracterizează ființa umană viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL V: ELEMENTE DE DREPT COMPARAT

Dreptul la integritate fizică și psihică a fost inspirat din Declarația Universală a drepturilor omului, care în art. 5 proclama că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”.

În același sens a fost formulat art. 7 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice. Art. 3 al Convenției Europene reia, în esență, art. 5 din Declarația Universală, mai puțin termenul “tratamente crude”, spunând că “nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante”.

Acest art. nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: “În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.”

Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de către lege; iar daca “atingerea” se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii.

Dreptul la integritatea psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională, omul fiind conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor omului.

Respectul vieții, a integrității fizice și psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, omițând obiceiuri primitive care trebuie repudiate si reprimate de catre lege.

Potrivit Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferință ascuțită, fizică sau mentală, intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimțământul său expres sau tacit.

De asemenea, Conventția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative, administrative, judiciare și orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortura, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor.

Datorită importantei deosebite pe care o prezintă relațiile sociale privitoare la persoana umană, legislațiile tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracțiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existența sa viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea este ocrotit de normele dreptului penal.

Spre exemplu, în Codul penal italian, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute în Capitolul I, delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în Capitolul II, delictele contra onoarei iar în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotita penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului si al secretului.

Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană , incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în două secțiuni ale capitolului I, și anume Fapte voluntare contra vieții -S I- și fapte involuntare contra vieții- S II-

În prima secțiune este incriminat omorul art. 221-1 omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanțe agravate art. 221-4, atentatul la viața persoanei prin otrăvire art. 221-5. În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale art.221-7.

În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură și actele de barbarie, art.221-1 în forma simplă și în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violențele simple și agravate art. 222-7, 222-8,222-9,222-10,222-11, 222-12, 222-13,222-14, 222-15, 222-16, amenințările art.222-17 sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a III-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte agresiuni sexuale art.222-23, iar în secțiunea a IV-a este incriminat b#%l!^+a?traficul de stupefiante.

Capitolul III cuprinde infracțiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau orice alt mijloc de transport).

În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei, sub forma infracțiunii de discriminare art. 225-1, proxenetism art. 225-5, supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu persoana umană art.225-13, fapte contrarii respectului datorat morților art.225-17.

Codul penal german reglementează infracțiunile contra vieții in Capitolul XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiții agravante, paragraful 211, uciderea unei persoane în condiții neagravante, paragraful 212, uciderea unei persoane în condiții atenuante, paragraful 213, omorul la cererea victimei , paragraful 216, pruncucidere, paragraful 217, întreruperea sarcinii, paragraful 218. În Capitolul XVII sunt incriminate faptele contra integrității corporale, cum ar fi vătămarea simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă. În Capitolul XVIII sunt incriminate fapte contra libertății persoanelor. În Capitolul XIII sunt prevăzute faptele care aduc atingere inviolabilității sexuale, ca în Capitolul XIV să fie reglementate faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate, infracțiuni care ocrotesc prin normele penale pe care le conțin libertatea și inviolabilitatea sexuală și demnitatea atât a unei persoane aflate în viață cât și a unei persoane decedate. Capitolul XV incriminează faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.

Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII, după cum urmează în titlul VIII, Capitolul I, infracțiunea de paricid -art. 405, asasinatul -art. 406, omorul simplu- art.407 în Capitolul II este incriminată infracțiunea de pruncucidere- art.410, iar în Capitolul III este prevăzut avortul- art. 411Capitolul IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracțiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracțiuni contra libertății sexuale, Titlul X cuprinde infracțiuni contra onoarei calomnia-art.453,injuria-art.457; Titlul XI incriminează infracțiunile contra statutului civil al persoanelor, în Titlul XII se regăsesc infracțiunile contra libertății și securității persoanei -art. 489.

Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1 si art. 211-4, atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă sau din neglijentă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 -211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave și la amenințările în scopul terorizării victimei violențe psihice. Infracțiunile contra libertății sunt incriminate în art. 211-1 si art. 212-5 iar faptele ilicite contra vieții sexuale sunt incriminate în art. 213-1 -213-5.

Noul Cod penal al Federației ruse cuprinde, în Secțiunea VII infracțiunile contra persoanei. Aceasta secțiune este împărțită de legiuitorul rus în 5 capitole, rezultând o structură interesantă, deosebită întrucâtva de cea a Codului penal român în vigoare.

Vătămarea integrității corporale sau a sănătății este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăție și după cel al gravității urmărilor rezultate din comiterea infracțiunii art 111-18. Pentru aprecierea gravității, Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ci lasă acest lucru la aprecierea instanțelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleași, însă ceea ce ne atrage atenția este numărul mare de consecințe agravante – în general, aceleași ca la omucidere.

Aspecte de psihologie judiciară privind infracțiunea de vătămare corporală gravă

După cum se poate observa din secțiunea anterioară, în comiterea actelor cu violență și implicit a vătămării corporale grave, un rol foarte important îl joacă factorul social, însă factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl are personalitatea umană fiindcă ea stă la baza creării unei diferențieri fundamentale între infractori și noninfractori (de exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alții nu, deși trăiesc în aceleași condiții sociale).

În acest proces de prevenire și combatere a infracționalității, flagel social care a atins cote alarmante în zilele noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important contribuind, prin informațiile pe care le oferă, la aplicarea justă a normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia elementele de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, stare emoțională, conduită simulată, responsabilitate și, în genere, prin transparența către subiectul existent sub învelișul normei penale, ajută la o bună dozare b#%l!^+a?a pedepselor și la o încadrare juridică corespunzătoare a faptei.

După cum știm, infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma ei tipică, este o infracțiune praeterintenționată, iar sub aspectul laturii subiective ea se diferențiază simțitor de alte infracțiuni, cum ar fi tentativa de omor sau provocarea ilegală a avortului. Pentru a desluși cât mai bine elementele de vinovăție ale unei infracțiuni, atenția organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieții sale psihice, context în care cunoștintele lui de psihologie judiciară sunt indispensabile.

Personalitatea umană și actul infracțional

Prin personalitate se înțelege sinteza tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect, căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.

Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituiind sinteza globală a personalității.

Condițiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.

Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar și de mediu, unii autori (J.Pinatel) considerând că este necesar să se studieze personalitatea în cauză însă există situații specifice, periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul unei personalități la acea situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată .În aceste cazuri, personalitatea este cea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză reiese că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților cât și a situațiilor; mediul poate fi criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite crime ci, în egala măsură, și prin faptul ca ușurează structura personalității criminale.

Componentele personalității

a)Componentele biopsihologice

Cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent că unele caracteristici se găsesc la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnăscute).Asemenea componente sunt:

calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile dar și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod decisiv asupra personalității. Sub acest aspect, persoanele care au o statură mică sau alte deficiențe de ordin fizic își creează un sentiment de inferioritate care adesea incită la comportamente compensatorii ("vitejia"lui Hitler) dar de cele mai multe ori degenerează în comportamente deviante.

temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfașoară viața psihică a individului

înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștinte ori îndemânări de ordin general sau special

b)Componente sociale.

Se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturala (mediul social, fenomenul învățăturii ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini) care, pe măsura consolidării lor, devin forte motrice sau motive care modelează comportamentul.

Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent, persoane predispuse prin structura psihologică la comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă.

Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor, a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice. Hipocrat a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanța uneia dintre cele patru humori ale organismului uman (sânge, bila galbenă, bila neagră, flegma) stipulând, în consecință, existența a patru tipuri temperamentale fundamentale: sangvinic, melancolic, coleric, flegmatic. Dintre toate aceste tipuri, colericul, din punct de vedere temperamental, este predispus la comiterea faptelor cu violență, deoarece este cel mai irascibil.

O altă tipologie este cea creată de C.G.Jung care, axându-se pe criterii de natură psihologică, a considerat că există două tipuri extreme: cel introvertit și cel extravertit, între care se plasează tipul intermediar (ambivert) având caracteristici din ambele tipuri extreme. b#%l!^+a?

Extravertitul tipic se caracterizează prin următoarele trăsături: este sociabil, are mulți prieteni, mereu simte nevoia să aibă cu cine vorbi, îi place să riște, să acționeze sub inspirația momentului și uneori în mod impulsiv. Îi plac glumele, păcălelile, mereu este gata de ripostă, nu-și face griji, tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și își pierde cumpătul ușor. Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros iar în genere, el nu este o persoană demnă de încredere. Din cele arătate mai sus, rezultă că persoanele care sunt în mare parte extrovertite, din punct de vedere temperemantal, sunt predispuse la comiterea de fapte ilicite violente, în speță, și la infracțiunea de vătămare corporală gravă.

Organul judiciar care anchetează un făptuitor extravertit trebuie să fie destul de suspicios în ceea ce privește declarațiile acestuia, întrucât el nu este o persoană de încredere și în scopul dezvinovățirii sale este capabil să pună organele judiciare pe piste false.

Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă,care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii, față de care, cu excepția unor prieteni intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și de obicei nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul.

Deși este înclinat spre pesimism, el, în general, este un om de încredere, deoarece pune mare preț pe valorile etice.

CAPITOLUL VI: CONCLUZII ȘI PROPUNERE DE LEGE FERENDA

Noul Cod penal incriminează vătămarea corporală din culpă prin art. 196. Infracțiunea este restructurată în acord cu noua configurație a infracțiunilor de lovire sau alte violențe și vătămare corporală. În paralel cu simplificarea incriminării se poate constata și o reducere a sferei de aplicare a acesteia. Astfel, potrivit vechiului text, în varianta tip, se putea pune problema vătămării corporale din culpă pentru leziuni ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, fără vreo altă condiționare. Conform variantei tip a noii structuri a infracțiunii ( art. 196 alin. 1 ), se poate pune problema vătămării corporale din culpă în cazul în care există îngrijiri medicale, chiar sub limita de 10 zile din reglementarea anterioară, dar numai în condițiile anume stabilite de legiuitor, respectiv: ca fapta să fi fost comisă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Ies de sub incidența legii penale, acele fapte prin care s-a produs, din culpă, o vătămare ce a necesitat între 10 și 90 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu sunt întrunite condițiile mai sus amintite, fapte ce puteau fi sancționate sub legea veche, după caz, în baza art. 184 alin. 1) 2) 3) sau 4). Deci, ies de sub incidența legii penale inclusiv accidentele de circulație, care au produs vătămări ce necesită până la 90 de zile de îngrijiri medicale, inclusiv.

În aceste ipoteze sunt incidente dispozițiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii penale de dezincriminare, astfel cum aceste dispoziții trebuie interpretate în lumina art.3 din Legea 187/2012: „ (1) Dispozițiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii…”. În cazul de față, elementul constitutiv al infracțiunii, care a fost modificat, este un element al laturii obiective a infracțiunii, anume urmarea imediată, respectiv cuantumul numărului de zile de îngrijiri medicale.

Rațiunea acestei dezincriminări este dată de faptul că, în aceste situații, sancțiunea ce operează prin antrenarea răspunderii civile delictuale este nu numai necesară dar și suficientă.

Au fost și rămân sub incidența legii penale ( art. 196 alin. 2 ) acele fapte prin care s-a produs, din culpă, o vătămare ce a avut drept consecință: o infirmitate ( aceasta include ,,pierderea unui simț sau organ” și „încetarea funcționării acestora” din vechea reglementare ); leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane ( îmbolnăviri ), care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ( adică începând cu 91 de zile ), un prejudiciu estetic grav și permanent ( ce acoperă sluțirea din vechea reglementare ); avortul; punerea în primejdie a vieții. b#%l!^+a?

În cazul concret al accidentelor de circulație, faptele având consecințele amintite anterior erau incriminate în baza art. 184 alin. ( 2) și (4) pe vechiul Cod și rămân incriminate în baza art. 196 alin. (2) și (3) pe noul Cod. În aceste ipoteze, în situațiile tranzitorii, legea mai favorabilă este noul Cod penal deoarece, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, care este identică ( de la 6 luni la 3 ani) prevede ca alternativă pedeapsa amenzii.

Rezumând, cu raportare strictă la art. 184 alin. ( 2) teza I și alin. (4) din vechiul Cod, se poate afirma că au fost dezincriminate numai acele fapte care au produs vătămări ce au necesitat pentru îngrijire între 61 de zile și 90 de zile, inclusiv. Rămân incriminate acele fapte care au produs vătămări ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ( începând cu 91 de zile). Este vorba, deci, despre o dezincriminare parțială.

II. Raportarea la cauza în dezbatere (dezincriminarea faptei )

a) Situația de fapt și de drept. Conform încheierii din 2 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală și pentru cauze cu minori pronunțată în dosarul 14993/302/2014 rezultă, în linii generale, următoarea situație de fapt și de drept:

În anul 2013 petentul a fost condamnat definitiv pentru comiterea infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. (anterior), fapta constând în aceea că petentul, conducând imprudent autoturismul, a accidentat pe trecerea de pietoni o persoană producându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale.

Cu privire la condamnarea susmenționată, petentul a formulat o contestație la executare solicitând să se constate că fapta, în raport cu modalitatea de comitere și numărul de zile de îngrijiri medicale, a fost dezincriminată.

Judecătoria sectorului 5 a respins ca neîntemeiată contestația opinând că fapta nu a fost dezincriminată și motivând, printre altele, că: „…ținând cont de aceleași criterii și de numărul de îngrijiri medicale cauzate de leziunile victimei, respectiv 80-90, instanța a avut în vedere faptul că sunt întrunite condițiile de incriminare reglementate de alin. 2 ale art. 196 N.C.p., fapta regăsindu-se în dispozițiile art. 194 alin. 1 N.C.p., distincția dintre dezincriminarea infracțiunii și subzistența infracțiunii, reprezentând-o tocmai limita maximă de 90 zile îngrijiri medicale.

Împotriva hotărârii susmenționate petentul a exercitat calea de atac a contestației reafirmând că fapta a fost dezincriminată.

Tribunalul București, investit cu soluționarea contestației, a exprimat un punct de vedere contrar judecătoriei ,apreciind în esență că fapta a fost dezincriminată, dar a considerat, în același timp, că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei și, ca urmare, a solicitat I.C.C.J. să pronunțe o hotărâre prin care să dea o rezolvare de principiu problemei de drept.

b) Dezincriminarea faptei. În situația dată, având în vedere că numărul de zile de îngrijiri medicale nu depășește 90 de zile, fapta nu se încadrează în dispozițiile art. 194 C.pen. prin care este incriminată vătămarea corporală. Textul art. 194 alin. (1) lit. b) se referă cât se poate de clar la „ leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale.” Mai mult de 90 de zile înseamnă, în singura interpretare posibilă, cel puțin 91 de zile, nu și 90 de zile. Pe cale de consecință, fapta nu se încadrează nici în dispozițiile art. 196 alin. (2) privind vătămarea corporală din culpă, dispoziții care fac trimitere la art. 194 alin. (1) C.pen.

Este de remarcat că actualul Cod penal, dincolo de pragul diferit al numărului de zile de îngrijiri medicale, nu aduce vreo „tehnică legislativă” inovatoare, care să pună probleme reale. Vechiul Cod penal, în articolele corespondente, folosea aceeași termeni: vătămarea corporală, prevăzută la art. 181 alin. (1) din vechiul Cod, se referea la „… o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult de 60 de zile…”, iar  vătămarea corporală gravă, prevăzută la art. 182 alin. (1) din vechiul Cod, se referea la „… o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile…” Nicăieri în practică sau în doctrină nu s-a pus problema că cel mult 60 ar exclude 60, sau că mai mult de 60 ar însemna inclusiv 60. 

 În exact aceeași termeni, actualul Cod penal la art. 193 alin.(2) folosește expresia „ de cel mult 90 de zile”, iar la art. 194 alin. (1) lit. b) folosește expresia „ mai mult de 90 de zile”. Mai mult de 90 de zile exclude un număr de 90 de zile (sau mai puține). 

Rezumând, fapta prin care au fost produse victimei leziuni ce au necesitat spre vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale, a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a Noului Cod penal. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 C.pen. în coroborare cu prevederile art. 3 din Legea 187/2012.

În concluzie: b#%l!^+a?

I. În privința art. 184 alin. ( 2) teza I și (4) din vechiul Cod penal, în comparație cu art. 196 alin. (2) și (3) din actualul Cod penal, se poate afirma că au fost dezincriminate numai acele fapte care au produs vătămări ce au necesitat pentru îngrijire între 61 de zile și 90 de zile, inclusiv. Rămân incriminate acele fapte care au produs vătămări ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale (începând cu 91 de zile). Rezultă că, în acest caz, succesiunea de texte a generat o dezincriminare parțială.

II. În privința faptei prin care au fost produse victimei leziuni ce au necesitat spre vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a Noului Cod penal. În cauză sunt incidente dispozițiile art. 4 C.pen. în coroborare cu prevederile art. 3 din Legea 187/2012.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Vasiliu T., Papadopol V. – “Cod penal- comentat și adnotat”, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1975

Crișu C., Crișu N., Crișu St. – “Doctrina și jurisprudență româna” 1989-1994, Editura Argessis,1995 12. Codul penal și codul de procedură penală

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Drepturile Omului și Poliția, în Actele seminarului de la Strassbourg,1995

Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A. – “Drept penal român, Partea specială”, Editura Europa Nova, București ,1997

Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A. – “Drept penal român, Partea generală”, Editura Europa Nova, București ,1997

Dobrinescu I. – “Infracțiuni contra vieții persoanei”, Editura Academiei Române,București,1987

Dongoroz V., Oancea I., Kahane S., Bulai C. – “Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, partea a III a, Editura Academiei Române, București,1971

Gâzdac V. – “Diferența dintre scop și urmarea imediată”, în Revista Româna de drept nr. 4/1993 b#%l!^+a?

Antoniu G.,Breban C. – “Comentarii de practică judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, București,1992

Gassu R. – “Criminologie”, Edit. Dalloz, Paris,1990

Hanga V. – “Istoria dreptului românesc”, vol.I, Editura Academiei Române, București, 1980

Loghin O., Avram Filipaș – “Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992

Loghin O., Toader Tudorel – “Drept penal român. Partea specială” Casa de editură și presă Șansa Srl, București,1997

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – “Psihologie judiciară” Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997

Nistoreanu G., Păun C. – “Criminologie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Pletea C. – “Violența îndreptată împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Pitești,1999

Pinatel Jean – “Traite de droit penal et de criminologie”, Ed. Dalloz, Paris, 1987

Rădulescu S. – “Anomie, deviantă și patologie socială”, Editura Hyperion, București,1994

Antoniu G.,Marin Popa, Danes St. – “Codul penal pe înțelesul tuturor”, București,1972

Scripcariu Gh., Terbancea M. – “Patologie medico-legală”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1983

Sima C. – “Codul penal adnotat”, Editura Atlas Lex, București,1996

Stănoiu R.M. – “Introducere în criminologie”, Editura Academiei Române, București,1989

Zlătescu Moroianu I. – “Drepturile omului”, Editura Andre, București, 1993

Avrigeanu T. – “Noul Cod al Federașiei Ruse” în Revista Româna de drept penal nr. 3/1998

Barb C. – “Ocrotirea persoanei în dreptul penal”

Bercheșan V. – “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova,1994

Beliș V. – “Tratat de medicină legală”, vol. I

Bogdan T., Sântea I. – “Analiza psihologică a victimei. Rolul victimei în procesul penal”, Editura Ministerului de Interne, București,1988

Boroi A. – “Drept penal român. Partea generală”, Editura All Back, București, 2002

Constantin Duvac – "Drept penal – Partea specială", Editura Univesrul Juridic, București, 2013

George Antoniu, Constantin Duvac, Daniela Liliana Lămășanu, Ilie Pascu, Tudorel Toader, Constantin Sima – "Explicații preliminare ale noului Cod penal", Editura Univesrul Juridic, București, 2013

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca – "Manual de drept penal", Editura Universul Juridic, București, 2013

Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiș, Mirela Gorunescu, Costică Păun, Maxim Dobrinoiu, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu – "Noul Cod Penal comentat", Editura Universul Juridic, București, 2013

l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Clocotici D., în Revista Româna de Drept nr.3/1973

Mateut Gh., Micle Blag în Revista româna de drept nr. 10/1993

=== ΒΙΒLΙΟGRAFΙЕ ===

BIBLIOGRAFIE

Antoniu G., Vasiliu T., Papadopol V. – “Cod penal- comentat și adnotat”, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1975

Crișu C., Crișu N., Crișu St. – “Doctrina și jurisprudență româna” 1989-1994, Editura Argessis,199512. Codul penal și codul de procedură penală

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Drepturile Omului și Poliția, în Actele seminarului de la Strassbourg,1995

Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A. – “Drept penal român, Partea specială”, Editura Europa Nova, București ,1997

Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A. – “Drept penal român, Partea generală”, Editura Europa Nova, București ,1997

Dobrinescu I. – “Infracțiuni contra vieții persoanei”, Editura Academiei Române,București,1987

Dongoroz V., Oancea I., Kahane S., Bulai C. – “Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, partea a III a, Editura Academiei Române, București,1971

Gâzdac V. – “Diferența dintre scop și urmarea imediată”, în Revista Româna de drept nr. 4/1993 b#%l!^+a?

Antoniu G.,Breban C. – “Comentarii de practică judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, București,1992

Gassu R. – “Criminologie”, Edit. Dalloz, Paris,1990

Hanga V. – “Istoria dreptului românesc”, vol.I, Editura Academiei Române, București, 1980

Loghin O., Avram Filipaș – “Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992

Loghin O., Toader Tudorel – “Drept penal român. Partea specială” Casa de editură și presă Șansa Srl, București,1997

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – “Psihologie judiciară” Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997

Nistoreanu G., Păun C. – “Criminologie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995

Pletea C. – “Violența îndreptată împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Pitești,1999

Pinatel Jean – “Traite de droit penal et de criminologie”, Ed. Dalloz, Paris, 1987

Rădulescu S. – “Anomie, deviantă și patologie socială”, Editura Hyperion, București,1994

Antoniu G.,Marin Popa, Danes St. – “Codul penal pe înțelesul tuturor”, București,1972

Scripcariu Gh., Terbancea M. – “Patologie medico-legală”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1983

Sima C. – “Codul penal adnotat”, Editura Atlas Lex, București,1996

Stănoiu R.M. – “Introducere în criminologie”, Editura Academiei Române, București,1989

Zlătescu Moroianu I. – “Drepturile omului”, Editura Andre, București, 1993

Avrigeanu T. – “Noul Cod al Federașiei Ruse” în Revista Româna de drept penal nr. 3/1998

Barb C. – “Ocrotirea persoanei în dreptul penal”

Bercheșan V. – “Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova,1994

Beliș V. – “Tratat de medicină legală”, vol. I

Bogdan T., Sântea I. – “Analiza psihologică a victimei. Rolul victimei în procesul penal”, Editura Ministerului de Interne, București,1988

Boroi A. – “Drept penal român. Partea generală”, Editura All Back, București, 2002

Constantin Duvac – "Drept penal – Partea specială", Editura Univesrul Juridic, București, 2013

George Antoniu, Constantin Duvac, Daniela Liliana Lămășanu, Ilie Pascu, Tudorel Toader, Constantin Sima – "Explicații preliminare ale noului Cod penal", Editura Univesrul Juridic, București, 2013

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca – "Manual de drept penal", Editura Universul Juridic, București, 2013

Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca, Ioan Chiș, Mirela Gorunescu, Costică Păun, Maxim Dobrinoiu, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu – "Noul Cod Penal comentat", Editura Universul Juridic, București, 2013

l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Clocotici D., în Revista Româna de Drept nr.3/1973

Mateut Gh., Micle Blag în Revista româna de drept nr. 10/1993