Vatamarea Corporala2
Cuprins
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra persoanei
1.1. Referințe istorice și elemente de drept comparat.
1.2. Încadrarea juridică a infracțiunilor contra persoanei.
1.3. Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei.
1.4. Aspecte comune ale infracțiunilor contra persoanei
1.4.1. Obiectul infracțiunilor contra persoanei.
1.4.2. Subiecții infracțiunilor contra persoanei
1.4.3. Latura obiectivă
1.4.4. Latura subiectivă
1.4.5. Forme. Modalități. Sancțiuni.
Capitolul II. Analiza infracțiunii de vătămare corporală
2.1. Conținutul legal a infractiunii de vatamare corporala
2.2. Condiții preexistente a infractiunii de vatamare corporala
2.3. Latura obiectivă a infractiunii de vatamare corporala
2.4. Latura subiectivă a infractiunii de vatamare corporala
2.5. Forme, modalități, sancțiuni a infractiunii de vatamare corporala
Capitolul III . Analiza infracțiunii de vătămare corporală din culpă incriminată în Codul penal român
3.1. Conținutul legal a infractiunii de vatamare corporala din culpa
3.2. Condiții preexistente a infractiunii de vatamare corporala din culpă
3.4. Latura subiectivă a infractiunii de vatamare corporala din culpă
3.5. Formele infracțiunii., modalități, sancționarea infracțiunii de vatamare corporala din culpă
3.6. Legea penală mai favorabilă
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I. Considerații generale privind infracțiunile contra persoanei
1.1. Referințe istorice și elemente de drept comparat.
Omul, cu toate atributele sale, a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și integritatea persoanei.
Ființa umană, această unică entitate psiho-morfo-funcțională, care a evoluat de la primitivul om al cavernelor la complexa și atât de puțin înțeleasa ființă actuală, în lupta sa împotriva „universalității răului”, a fost nevoită să creeze legi prin care, în mod paradoxal, să poată fi protejată față de semeni. Apărută ca o condiție sine qua non a perpetuării și dezvoltării societății umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieții și a integrității fizice ale celui considerat cea mai desăvârșită formă de viață, și anume omul.
Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esențiale ale existenței ființei umane, au diferit în funcție de perioada în care acestea își duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeași colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăție ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului.
Corectivele care se luau, în aceste condiții, împotriva aceluia care se manifesta ostil față de alte persoane, erau alungarea din trib și numai atunci când nu era în joc securitatea comunității, se lăsa părților posibilitatea răzbunării.
Și într-un caz și în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecția tribului și era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată și a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe dictonul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.
Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri, ideea compensației sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut.
Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariția legilor scrise.
Cea mai veche colecție de legi scrise este Codul lui Hamurappi din Babilon (1792 – 1750 î.Hr.). La romani apare Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului și promova ca element de noutate în acel timp distincția dintre delicte publice și delicte private în acest context, faptele săvârșite împotriva persoanei erau considerate delicte publice și se sancționau necruțător.
În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una dintre cele mai importante legi era Corpus iuris canonici 1140 care a reglementat infracțiuni sub un dublu aspect: cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane.
Sub influența dinamicii sociale, a evoluției spirituale a umanității în știința penală, apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului.
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, așa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu care se bucura de o putere aproape regească și a dat poporului legi scrise”.
Puterea judecătorească era încredințată preoților. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie romană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parțial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populației autohtone.
Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârșite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.
În perioada stăpânirii bizantine – sec. X-XIII – se aplicau Bazilicalele (colecție de legi civile și penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit). Sancțiunile care se aplicau celui care atenta la viața sau la integritatea corporală a altei persoane erau moartea sau mutilarea făptuitorului, iar dacă acesta din urmă aparținea clasei dominante, aceste sancțiuni erau transformate în plata unor sume de bani.
Oarecum evoluate erau dispozițiile referitoare la diferența dintre tentativă și infracțiunea continuată.
În această perioadă, cât și în următoarea, odată cu declanșarea procesului de cristalizare și formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de ius Valachio sau Valachorum antique lex consuetodo.
Primele legiuiri românești sunt Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Îndreptarea legii din 1652 tipărită la Târgoviște, ultimul act normativ tipărit fiind Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter normativ au o importanță covârșitoare deoarece normele penale prevăzute în ele, deși aveau un caracter primitiv, au stat la baza apariției primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864 acesta prevedea infracțiunea de vătămare gravă la art. 240.
Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal în continuare denumit Codul penal anterior) care prevedea infracțiunea de vătămare foarte gravă a integrității și sănătății la art. 473 și 474.
Codul penal din 1864 și cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase deoarece au înlocuit vechile legiuiri, cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, introducând totodată un spirit novator, științific în abordarea problemelor de drept penal.
Doctrina științifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, ce au provocat discuții aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârșesc infracțiuni împotriva persoanei.
Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre școala clasică a liberului arbitru, cu unele poziții utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic ce trece la sistematizări după metoda științelor exacte.
Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, la 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist și avea „rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației”, așa cum se exprima doctrina politică comunistă.
Preocuparea juriștilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea și reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depășește 5 ani închisoare, instanța va dispune, de regulă, ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.
Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos țara din coșmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut – o perspectivă a viitorului acestei țări.
Noile realități social-economice, politice și culturale existente în România în această perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La Constituția României adoptată în 1991, se acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, se raliază și noua legislație penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul juridic optim pentru protecția și garantarea prevederilor constituționale privitoare la apărarea persoanei.
Apărarea persoanei, prin dispozițiile cuprinse în titlul mai sus menționat, privește pe om în ansamblul atributelor ce caracterizează ființa umană viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea.
Datorită importanței deosebite pe care o prezintă relațiile sociale privitoare la persoana umană, legislațiile tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracțiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existența sa viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea este ocrotit de normele dreptului penal.
Spre exemplu, în Codul penal italian, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute, în Cap. I, delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în Cap. II – delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.
Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în două secțiuni ale Cap. I, și anume Fapte voluntare contra vieții – Secțiunea I – și fapte involuntare contra vieții – Secțiunea a II-a.
În prima secțiune este incriminat omorul art. 221-1, omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanțe agravante art. 221-4, atentatul la viața persoanei prin otrăvire art. 221-5. În cea de-a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale art.221-7.
În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură și actele de barbarie art.221-1 în forma simplă și în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violențele simple și agravate art. 222-7 – 222-16, amenințările art.222-17 sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a III-a a Cap. II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte agresiuni sexuale art.222-23, iar în secțiunea a IV-a este incrimsănătății, în Cap. II – delictele contra onoarei, iar în Cap. III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.
Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit “Fapte care prefigurează persoana umană”, incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în două secțiuni ale Cap. I, și anume Fapte voluntare contra vieții – Secțiunea I – și fapte involuntare contra vieții – Secțiunea a II-a.
În prima secțiune este incriminat omorul art. 221-1, omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanțe agravante art. 221-4, atentatul la viața persoanei prin otrăvire art. 221-5. În cea de-a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale art.221-7.
În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură și actele de barbarie art.221-1 în forma simplă și în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violențele simple și agravate art. 222-7 – 222-16, amenințările art.222-17 sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a III-a a Cap. II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte agresiuni sexuale art.222-23, iar în secțiunea a IV-a este incriminat traficul de stupefiante.
Cap. III cuprinde infracțiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Cap. IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau oricărui alt miloc de transport).
În Cap. V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei, sub forma infracțiunii de discriminare art. 225-1, proxenetism art. 225-5, supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu persoana umană art.225-13, fapte contrarii respectului datorat morților art.225-17.
Codul penal german reglementează infracțiunile contra vieții în Cap. XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiții agravante paragraful 211, uciderea unei persoane în condiții neagravante paragraful 212, uciderea unei persoane în condiții atenuante, paragraful 213, omorul la cererea victimei paragraful 216, pruncuciderea paragraful 217, întreruperea sarcinii paragraful 218. În Cap. XVII sunt incriminate faptele contra integrității corporale, cum ar fi vătămarea simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă. În Cap. XVIII sunt incriminate fapte contra libertății persoanelor. În Cap. XIII sunt prevăzute faptele care aduc atingere inviolabilității sexuale, în Cap. XIV sunt reglementate faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate iar Cap. XV incriminează faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.
Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII. În titlul VIII, la Cap. I, sunt reglementate infracțiunea de paricid – art. 405, asasinatul – art. 406, omorul simplu – art. 407 în Cap. II este incriminată infracțiunea de pruncucidere – art. 410; în Cap. III este prevăzut avortul – art. 411 Cap. IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracțiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracțiuni contra libertății sexuale, Titlul X cuprinde infracțiuni contra onoarei calomnia – art. 453, injuria – art.457; Titlul XI incriminează infracțiunile contra statutului civil al persoanelor, iar în Titlul XII se regăsesc infracțiunile contra libertății și securității persoanei – art. 489.
Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1 și art. 211-4, în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă sau din neglijență. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 – 211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave și la amenințările în scopul terorizării victimei violențe psihice. Infracțiunile contra libertății sunt incriminate în art. 211-1 și art. 212-5 iar faptele ilicite contra vieții sexuale sunt incriminate în art. 213-1 – 213-5.
Codul penal al Federației ruse cuprinde în Secțiunea a VII-a infracțiunile contra persoanei. Această secțiune este împărțită de legiuitorul rus în 5 capitole.
Vătămarea integrității corporale sau a sănătății este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăție și după cel al gravității urmărilor rezultate din comiterea infracțiunii art. 111-18. Pentru aprecierea gravității, Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare ci lasă acest lucru la aprecierea instanțelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleași, însă ceea ce ne atrage atenția este numărul mare de consecințe agravante – în general, aceleași ca la omucidere.
1.2. Încadrarea juridică a infracțiunilor contra persoanei.
În Codul penal român, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate Partea Speciala – în Titlul I (art. 188 – 227).
În cadrul acestui titlu se reglementează infracțiuni contra vieții la Cap. I (art. 188-192), la Cap. II, Infracțiuni contra integritatii corporale sau sanatatii (art.193-198), Capitolul III – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie (art.199-200), Capitolul IV – Agresiuni asupra fătului (art.201-202), Capitolul V – Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdie (art.203-204), Capitolul VI – Infracțiuni contra libertății persoanei (art.205-208), Capitolul VII – Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile (art.209-217), Capitolul VIII – Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale (art.218-223), si Capitolul IX – Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private (art.224-227).
Cel mai detaliat capitol, dată fiind importanța valorii sociale pe care o ocrotește, este Cap. I si II, unde sunt reglementate omorul – art. 188, omorul calificat – art. 189, uciderea la cererea victimei – art. 190, determinarea sau înlesnirea sinuciderii – art. 191, uciderea din culpă – art. 192, loviri sau alte violențe – art. 193, vătămarea corporală – art. 194, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 195, vătămarea corporală din culpă – art. 196, relele tratamente aplicate minorului – art. 197, încăierarea – art. 198.
În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracțiunile contra vieții și integrității corporale și sănătății, acest capitol are, în mod firesc, un conținut mai restrâns, iar obiectul juridic special al acestor infracțiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns, mărginindu-se numai la mănunchiul de relații sociale a căror ocrotire implică apărarea integrității corporale și a sănătății.
Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală numai când au fost săvârșite cu intenție, faptele din celelalte categorii sunt sancționate și atunci când au fost comise din culpă, sau când urmările au depășit intenția. Întâlnim, deci, în aceasta secțiune, infracțiuni săvârșite cu intenție, din culpă sau cu praeterintenție.
Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere integrității corporale și sănătății este destul de variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporții reduse, ceea ce impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin justificată.
Capitolul III – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru de familie cuprinde infratiunea denumita : violența în familie- art. 196 si uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de către mamă- art. 200.
Capitolul IV – Agresiuni asupra fătului cuprinde infractiunea de Întrerupere a cursului sarcinii – avortul – art. 201 si Vătămarea fătului – art. 202.
Capitolul V Infracțiuni privind obligația de asistență a celor în primejdiecuprinde: Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate – art. 203 si Împiedicarea ajutorului – art. 205
Infracțiunile contra libertății persoanei sunt prevăzute la Cap. VI și cuprind art. 205 – lipsirea de libertate un mod ilegal, art. 206 – Amenințarea, art. 207 – Șantajul, art. 208 – Hărțuirea
După cum lesne putem observa, această subgrupă din cadrul infracțiunilor contra persoanei vizează unul dintre cele mai importante atribute ale existenței, și anume, libertatea incriminarea unor astfel de infracțiuni a apărut drept o de necesitate de ordin social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care abuzurile contra libertății erau la mare putere.
Tot din seria infracțiunilor contra persoanei fac parte și infracțiunile privitoare la Traficul și exploatarea persoanelor vulnerabile, incriminate în Cap. VII, care cuprind sclavia – art. 209, traficul de persoane – art. 210, traficul de minori – art. 211, supunerea la muncă forțată sau obligatorie – art. 212, proxenetismul – art. 213, exploatarea cerșetoriei – art. 214, folosirea unui minor în scop de cerșetorie – art. 215, folosirea serviciilor unei persoane exploatate – art. 216.
Capitolul VIII Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale incrimineaza: violul – art. 218, agresiunea sexual – art. 219, actul sexual cu un minor – art. 220, coruperea sexuală a minorilor – art. 221, racolarea minorilor în scopuri sexual – art. 222 si hărțuirea sexuală- art. 223.
Caracterul conservator al infracțiunilor cuprinse în acest capitol a fost îndelung criticat de organismele internaționale când au considerat că incriminarea relațiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancționat doar relațiile sexuale între persoane de același sex dacă produc scandal public.
Cel de-al IX-lea capitol, intitulat: Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, cuprinde: violarea de domiciliu – art. 224, violarea sediului profesional – art. 225, violarea vieții private- art. 226, divulgarea secretului profesional- art. 227.
Aceste infracțiuni încheie Titlul I și incriminează fapte de un pericol social mai redus, motiv pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.
1.3. Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei.
Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor spirituale și materiale care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine instinctele, pornirile primare și să se ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață, tot ceea ce este adevărat, bun și drept.
În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să acorde cea mai mare importanță ocrotirii omului, atât în ceea ce privește existența sa fizică dar și atributele personalității lui, cât și în ceea ce privește toate drepturile, libertățile și interesele pe care societatea este datoare să i le asigure.
Importanța omului nu poate nici pe departe să fie descrisă în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare am putea vorbi de existența, progresul unei societăți, sau de un stat, dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenței sale? Nu! Și astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în plenitudinea caracteristicilor ființei sale, aspect ce va fi tratat la punctul următor.
Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar persoana umană a fost adesea batjocorită prin existența exploatării omului de către om, valoarea acțiunilor umane, capacitatea sa creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creațiile milenare ca piramidele, templele grecești, construcțiile romane, arta meșteșugarilor medievali ca și minunatele realizări ale epocii moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creație a omului.
Bunul cel mai de preț al omului, din toate timpurile, este viața. Ea ne este dăruită o singură dată și trebuie trăită în așa fel încât, spre sfârșitul vieții, să nu ne rușinăm de nimic ci, dimpotrivă, să putem spune întocmai ca Pascal „Dacă ar fi să reîncep, aș merge pe același drum”.
Legea penală ocrotește viața persoanei chiar înainte de a ieși din pântecele mamei, pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună știință, o femeie însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă suprimarea vieții nici dacă noul-născut este diform, căci, așa cum prevăd dogmele religioase și chiar normele de drept care au cârmuit societatea încă din faza incipientă, toți suntem egali în drepturi, fără discriminare și, prin urmare, toți avem dreptul să trăim.
Ocrotirea vieții se extinde până la moarte. Ea are în vedere atât persoanele sănătoase cât și pe cele care suferă de o boală incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viața cuiva, oricât de puțin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferințe îi pricinuiește bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima își dă consimțământul.
Mai mult chiar, legea penală sancționează și pe cei care determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la ideea că viața aparține societății și că individul nu are dreptul să renunțe la viață și nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea sau să o determine să se sinucidă.
În afară de grija pentru viața oamenilor, societatea contemporană se preocupă și de integritatea corporală, de sănătatea membrilor ei, valori deosebit de prețioase pentru menținerea persoanelor în capacitate de a-și clădi o carieră, un trai liniștit fără suferințe sau necazuri.
În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrității corporale și sănătății persoanei, legiuitorul în materie penală a urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.
Grija umanității în a ocroti persoana umană s-a materializat cel mai clar în Declarația universală a drepturilor omului, adoptată și proclamată în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile fundamentale, arătându-se printre altele toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi ținut în sclavie nici în servitute, sclavia și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora, și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Afirmarea crescândă a individului și conștientizarea faptului că recunoașterea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării personalității indivizilor ca atare ci și societății și, într-un sens mai larg, umanității în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale zilelor noastre.
Promovarea acestor drepturi și libertăți indispensabile ființei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi garantate prin acte normative de către legiuitori. Iar garanția cea mai puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, și în aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese și din cuvântarea lui Ralph Cramssow: “Există mai multe rațiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o protecție precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea dorințe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător din punct de vedere juridic”.
Din această afirmație se naște o situație oarecum paradoxală, specifică și necesară oricărui stat de drept, statut la care și România tinde de după 1989. Pe de-o parte, protecția juridică a drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea interesului social general. Această situație este oarecum clarificată prin următoarea prevedere “În exercitarea drepturilor și libertăților sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoașterii drepturilor și libertăților celuilalt și a satisfacerii justelor exigențe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”.
Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul I, intitulat “Infracțiunile contra persoanei ”, au o importanță deosebită pentru realizarea unui climat democratic și armonios de desfășurare a relațiilor inter-sociale, deoarece incriminează exact acele abateri împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului consfințite pe plan internațional prin documente unanim respectate de întreaga populație a globului.
1.4. Aspecte comune ale infracțiunilor contra persoanei
1.4.1. Obiectul infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul oricărei infracțiuni constă în valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii, și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.
În analiza obiectului acestei categorii de infracțiuni vom distinge între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul specific fiecărei infracțiuni din cadrul acestei grupe și obiectul material al infracțiunii.
Obiectul juridic generic sau de grup desemnează valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un grup de infracțiuni. În cazul infracțiunilor contra persoanei, așa cum deducem din titulatură, obiectul juridic generic îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea atributelor sale viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).
Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social și acest fapt este determinat pe de o parte de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârșirea unor astfel de infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Obiectul juridic în cadrul aceluiași grup de infracțiuni îl reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic și aflată față de aceasta într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracțiunile componente ale unui grup de infracțiuni.
La infracțiunile contra persoanei, obiectul juridic generic este constituit din relațiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esențiale ale persoanei, luate în parte (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) și privite ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga omnes.
Aceste drepturi, denumite și drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului; prin ele însele este garantată și se ocrotește personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor personalității sale.
În doctrina penală se recunoaște că în sfera protecției penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană, denumite și drepturi ale personalității, care sunt garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute fundamentale ale omului.
Obiectul material al infracțiunii constă în lucrul, bunul sau persoana fizică împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea incriminată. Obiectul material nu există la toate infracțiunile, deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate materială fizică. Acest lucru nu se poate spune și despre infracțiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în corpul victimei, atunci când prin acțiunea sau inacțiunea ilicită sunt vizate valori precum: viața, integritea corporală, sănătatea, libertatea ori viața sexuală.
Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecințele vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăților mintale sau fizice. Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a putea constitui obiect material al acestei infracțiuni, trebuie să îndeplinească o condiție definitorie, și anume persoana să fie în viață iar făptuitorul să acționeze asupra corpului acesteia și nu asupra propriului corp; această condiție nu prezintă relevanță penală decât dacă se aduce concomitent atingere și altor valori, de exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar.
Toate activitățile ilicite pe care o persoană le săvârșește asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viață, nu intră sub incidența dispozițiilor legii penale care reglementează infracțiunile contra persoanei, ci vor căpăta o altă încadrare juridică, respectiv art. 383 C. penal – profanarea de morminte.
1.4.2. Subiecții infracțiunilor contra persoanei
Normele dreptului penal adresându-se, în principiu, tuturor membrilor societății, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; în egală măsură, toți membrii societății, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă în situația de a suporta consecințele dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Din formularea de mai sus rezultă două categorii de persoane: unele care comit fapta prevăzută de legea penală și altele care suportă consecințele dăunătoare ale faptei respective. Prin urmare, prin subiecți ai infracțiunii, în general, înțelegem persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor, a răului cauzat prin săvârșirea ei.
Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două categorii de subiecți ai infracțiunii, și anume subiectul activ (persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune) și subiectul pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecințele dăunătoare ale faptei penale).
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor contra persoanei poate fi orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerința ca subiectul activ să aibă o anumită calitate. Excepție de la această regulă fac doar anumite infracțiuni din cadrul infracțiunilor contra persoanei, și anume: infracțiunea de pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului); la infracțiunea de incest, subiectul trebuie să fie ascendent, descendent, frate sau soră.
De regulă, infracțiunile contra persoanei se pot comite și în participație (pluralitate de subiecți activi), fie că este vorba de participație proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ participația, cum este cazul infracțiunilor neintenționate sau nu sunt posibile decât anumite forme de participație, și aici avem în vedere coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracțiuni.
Pentru a fi subiect activ al infracțiunilor contra persoanei, făptuitorul trebuie să îndeplinească anumite condiții, general valabile în cazul tuturor infracțiunilor, și anume: să fie o persoană fizică, să îndeplinească condiția de vârstă, să fie responsabilă și să aibă libertate de voință și de acțiune. Condiția specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracțiuni este cea conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate specială, iar în acest sens am făcut referire mai sus.
b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viață, integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii incriminate de norma penală.
Uneori și victima are un rol în producerea rezultatului infracțional, însă studierea rolului victimei în declanșarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine victimologiei. Este vorba de infracțiunea de viol, când comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă făptuitorul la săvârșirea faptei penale.
Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească condițiile generale referitoare la vârstă, discernământ, ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiții speciale, cum ar fi: o anumită calitate – la viol în forma agravată sau la pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii, de exemplu, calitatea de soț sau de rudă apropiată, la infracțiunea de omor calificat.
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra persoanei se împarte în două categorii: subiect pasiv general și subiect pasiv special.
Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de infracțiuni este statul, ca reprezentant al societății, deoarece orice infracțiune săvârșită împotriva unei persoane are repercusiuni negative și asupra societății în general, afectând ordinea de drept și influențând negativ din punct de vedere psihologic pe toți membrii societății.
Subiectul pasiv special și principal, în același timp, este persoana fizică asupra căreia acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod efectiv.
1.4.3. Latura obiectivă
Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii, care cuprinde totalitatea condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
La orice infracțiune, latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente: elementul material, care constă în acțiunea sau inacțiunea incriminată; condiții de timp, loc, mod și împrejurări, când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie într-o stare de pericol, de amenințare, produsă valorii sociale pe care norma penală o apără; și nu în cele din urmă, raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea săvârșită de infractor și rezultatul socialmente periculos.
Elementul material.
Sub aspectul elementului material, infracțiunile contra persoanei se comit, de regulă, prin acțiune, aceste acțiuni fiind de o mare varietate: ucidere, lovire, amenințare, raport sexual, atingere adusă onoarei.
La unele infracțiuni, elementul material nu se poate realiza decât printr-o acțiune, cum este cazul infracțiunii de viol; la alte infracțiuni, elementul material constă și într-o inacțiune, și aici ne referim la infracțiunea de ucidere din culpă etc.
b) Urmarea imediată.
În toate cazurile, infracțiunile contra persoanei produc și o urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare. În raport de existența urmării imediate, deosebim infracțiunile de rezultat și cele de simplă acțiune.
Infracțiunile de rezultat reprezintă forma tipică a infracțiunii și constau în acele fapte ilicite care, după terminarea actelor de executare, produc rezutatul specific acelui tip particular de infracțiuni, pe când infracțiunile de simplă acțiune sau infracțiunea – fapt epuizat o întâlnim în cazul infracțiunilor continue și au ca specific faptul că acțiunea care constituie elementul material al faptei este susceptibilă de prelungire și după consumare, caz în care – în mod paralel – are loc și o amplificare a rezultatului.
Condiții de timp, loc, mod de săvârșire a infracțiunii.
Dacă mijloacele de săvârșire a faptei sunt, în general, irelevante, pentru existența infracțiunilor contra persoanei (incriminări cu conținut deschis) totuși, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiționează existența fie a infracțiunii în forma simplă (violența sau amenințarea în cazul șantajului) fie existența unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane în cazul omorului calificat). De asemenea, uneori, locul și timpul comiterii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate (comiterea infracțiunii de calomnie în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu în timpul nopții, dacă ne referim la factorul timp).
Raportul de cauzalitate.
Atunci când legea condiționează incriminarea unei acțiuni sau inacțiuni ilicite de existența unei urmări materiale imediate, va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
Legătura de cauzalitate dintre elementul material și rezultatul consecutiv va fi definită ori de câte ori se poate stabili o corelație între activitatea făptuitorului și urmarea imediată, indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acțiunii sau a inacțiunii acestuia. Nu are relevanță faptul că la producerea infracțiunii au concurat și alți factori: preexistenți, concomitenți sau ulteriori acțiunii incriminate, atâta timp cât aceștianu întrerup legătura de cauzalitate între activitatea făptuitorului și rezultatul produs, și nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.
1.4.4. Latura subiectivă
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.
Elementul de bază, uneori singurul, care intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. La alte infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă și alte condiții referitoare la scop și mobil.
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia.
Scopul, ca un ultim component care întregește latura subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor – de regulă – schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al faptei.
Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunile contra presoanei pot fi săvârșite cu intenție (omorul), fie cu praeterintenție (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul și a modalităților acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, prezintă o importanță deosebită pentru încadrarea juridică a faptei și uneori pentru individualizarea infracțiunii.
Mobilul și scopul cu care a acționat făptuitorul, nu prezintă importanță pentru existența infracțiunii, ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Numai ca excepție, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerință a conținutului incriminării, fie ca circumstanță agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 189, C. penal. Omorul calificat este o variantă a omorului simplu, în al cărui conținut intră elemente sau împrejurări agravante.
1.4.5. Forme. Modalități. Sancțiuni.
Infracțiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp, ca urmare pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.
Actele pregătitoare sau preparatorii sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită.
Aceste acte pregătitoare sunt:
procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor necesare comiterii infracțiunii;
culegerea de date sau informații de natură să facă posibilă sau să ușureze săvârșirea infracțiunii;
luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracțiune.
Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracțiunilor contra persoanei, are o importanță deosebită, deoarece de multe ori, aceste acte trădează intenția concretă a făptuitorului (omor cu premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corectă a faptei și la individualizarea pedepsei penale.
Actele pregătitoare, deși sunt posibile la infracțiunile contra persoanei, totuși nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul, devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat.
Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul din cauze independente de voința infractorului.
La infracțiunile contra persoanei, tentativa este posibilă aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancționează decât la o parte din infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de omor, viol etc.
3) Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).
Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate (atenuate sau agravate). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște, la rândul său, nenumărate modalități faptice, de realizare efectivă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul infracțiunii.
Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate, și anume omul, cu toate drepturile și atributele existenței sale, este firesc ca și pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de infracțiuni să fie foarte mari în comparație cu cele aplicate pentru alte infracțiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o garanție efectivă a acestor drepturi și atribute fundamentale ale ființei umane.
Pedeapsa principală pentru infracțiunile contra persoanei diferă, după importanța relațiilor sociale ocrotite de legea penală, pentru fiecare incriminare; astfel, omorul deosebit de grav este sancționat cu pedeapsa detențiunii pe viață, pe când insulta – cu amendă. Pedeapsa cu amendă este prevăzută și alternativ cu pedeapsa închisorii (calomnia, hărțuirea sexuală). Pedeapsa închisorii poate fi prevăzută și singură, cum este cazul infracțiunilor de omor, viol, ucidere din culpă etc.
La unele infracțiuni se prevede și pedeapsa complementară care constă în interzicerea unor drepturi; la altele, această pedeapsă se prevede expres, în baza și în condițiile art. 67 Cod penal.
În situația în care tentativa se pedepsește, se aplică regulile generale cuprinse în art. 33 C. penal.
Capitolul II. Analiza infracțiunii de vătămare corporală
2.1. Conținutul legal a infractiunii de vatamare corporala
In Noul Cod Penal infracțiunea de vătămare corporală, este prevazuta la art. 194 C. penal si este prezentata ca infracțiunea ce constă în săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-au pricinuit unei persoane vreuna dintre următoarele consecințe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei.”
Fapta este mai gravă dacă este săvârșită în scopul producerii unei infirmitati, a unei leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale ori un prejudiciu estetic grav și permanent si se pedeapseste cu închisoarea de la 3 la 10 ani. Tentativa faptei se pedepsește”.
NCP a reunit în cuprinsul acestei infracțiuni o parte din conținutul infracțiunii de vătămare corporală gravă din vechiul Cod penal, această din urmă infracțiune neregăsindu-se în NCP.
Potrivit Noului Cod Penal exista infractiunea de “Vătămarea corporala”, atunci când fapta a produs leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, în vreme ce conform vechiului cod vătămarea corporală exista atunci când fapta a produs integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.
Acțiunile sau inacțiunile care au produs leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare între 21 și 90 de zile de îngrijiri medicale vor constitui potrivit Noului Cod Penal – infracțiunea de loviri sau alte violențe, iar nu infracțiunea de vătămare corporală.
Potrivit noii reglementari există vătămarea corporală numai atunci când s‐a cauzat o infirmitate, în vreme ce conform vechiul cod vătămarea corporală avea drept urmare o infirmitate permanentă fizică ori psihică, prin urmare există vătămarea corporală atunci când a cauzat prejudiciu estetic grav și permanent, în vreme ce vechiul cod prevedea că vătămarea corporală a cărei urmarea imediată o constituie sluțirea victimei.
Prin Noul Cod Penal au fost înlăturate suprapunerile legislative existente în art. 182 C. pen. cum ar fi prevederea drept urmare a acțiunii sau inacțiunii a infirmității și a pierderii unui simț, ori a unui organ sau încetarea funcționării acestuia, fiind reținută numai infirmitatea (care înglobează toate elementele anterioare) drept criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului. Deopotrivă, au fost reformulate unele dintre consecințele vătămării corporale din incriminarea anterioară prin includerea acestora într-o singura circumstanță, anume, aceea a cauzării unui prejudiciu estetic grav si permanent.
Din reglementarea enumerată mai sus rezultă că ceea ce o caracterizează, determinând gradul ei ridicat de pericol social, este producerea unor consecințe mai grave decât cele pe care le implică infracțiunea de lovire sau alte violențe sau infracțiunea de vătămare corporală. Această infracțiune se realizează prin producerea unor rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale, fie prin natura vătămărilor produse.
2.2. Condiții preexistente a infractiunii de vatamare corporala
Obiectul juridic generic al infracțiunii de vătămare corporală gravă este identic, în mare parte, cu cel al celorlalte infracțiuni contra persoanei și anume, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală și sănătatea persoanei, viața, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare corporală gravă se referă la relațiile sociale care se nasc și privesc ocrotirea integrității corporale sau a sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esențiale existenței umane.
Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică.
Dacă fapta este săvârșită cu știință asupra unei persoane decedate, se va reține săvârșirea infracțiunii de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP).
Subiectul activ al infracțiunii de vătămare corporală gravă poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) cu capacitate penală.
Totuși calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra faptei sale, interesează, trebuind să se țină seama la individualizarea pedepsei (cum ar fi în cazul calității de profesor sau dacă persoana respectivă este superior sau inferior ierarhic față de victimă).
Dacă fapta este comisă imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârșită de către mamă [art. 200 alin. (2) NCP].
Persoana care constituie subiect activ al acestei infracțiuni trebuie să îndeplinească condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege.
Fapta se poate comite și în participație, în oricare dintre formele sale: coautorat, instigare sau complicitate.
Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părți: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv și direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în fața subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracțiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune și panică în rândul populației, dat fiind faptul că această infracțiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua situație, societatea desemnează subiectul pasiv general).
O condiție esențială a subiectului pasiv principal este ca acesta să se afle în viață, pentru o corectă încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă persoana se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală incurabilă.
În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violența în familie [art. 199 alin. (1) NCP raportat la art. 194 NCP]. Daca victima este un judecător ori procuror aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procuror sau de un membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj judiciar (art. 279 NCP raportat la art. 194 NCP); deopotrivă, se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.
Dacă victima este funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică, exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al funcționarului, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art. 257 NCP raportat la art. 194 NCP).
Nu sunt cerințe esențiale cu privire la locul și timpul comiterii infracțiunii.
2.3. Latura obiectivă a infractiunii de vatamare corporala
Elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă îl constituie acțiunea sau inacțiunea care produce o vătămare integrității fizice sau sănătății unei persoane.
Urmarea imediata constă în:
o infirmitate;
Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a consecințelor traumatismului produs prin acțiunea sau inacțiunea tipică.
Infirmitatea poate să apară imediat după comiterea activității infracționale sau după trecerea unui interval de timp;
Din textul incriminator putem deduce condițiile pe care trebuie să le îndeplinească această infirmitate pentru a putea constitui elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă, și anume: această infirmitate trebuie să fie permanentă, pe de o parte, iar pe de altă parte să nu fie susceptibilă de vindecare.
Prin infirmitate se poate înțelege: slăbirea unui simț (surzenie parțială), slăbirea unui organ sau alterarea unei funcțiuni (alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a maxilarului).
Drept urmare, prin infirmitate fizică se înțelege o stare anormală cu caracter permanent, când victima este în imposibilitate de a se folosi în mod normal de corpul său, sau să se înfățișeze în acea stare în care s-a aflat înainte de comiterea infracțiunii (ruperea unui deget de la o mână sau de la un picior, ruperea unui picior sau slabirea unui simț, toate nevindecabile).
Într-o altă opinie, dar care definește aceeași stare de fapt ca și definiția precedentă, se specifică faptul că infirmitatea fizică semnifică o stare anormală de inferioritate în care este pusă persoana, în raport cu celelalte persoane și chiar în raport cu propria ei stare, anterior săvârșirii faptei.
Infirmitatea produce victimei fie un handicap fizic (care nu se poate reface pe cale naturală sau printr-o intervenție chirurgicala), fie un handicap psihic (de pilda, epilepsie post-traumatică);
Handicapul fizic poate proveni din:
pierderea unui simț: lipsirea totală sau parțială și permanentă a persoanei vătămate de unul dintre cele cinci simțuri (auzul, văzul, pipăitul, gustul, mirosul); dacă pierderea simțului este numai temporară, se va reține vătămarea corporală în situația în care leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale;
pierderea unui organ: victima nu mai posedă organul (de pildă, rinichi, splină etc.) fie ca urmare directă a activității infracționale, fie în urma supunerii acesteia la o .. intervenție chirurgicală pentru înlăturarea repercusiunilor agresiunii
încetarea funcționării unui organ: organul există, dar nu mai funcționează; de pildă, ca urmare a agresiunii o persoană rămâne paralizată.
Prin pierderea simțului, victima nu mai poate percepe senzațiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ, victima nu mai poate să-și îndeplinească un atribut fiziologic pe care un om normal, în aceleași condiții, l-ar putea îndeplini, prin aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă în această consecință a infracțiunii de vătămare corporală gravă.
Pierderea unui simț poate fi independentă de pierderea organului respectiv, adică se poate ca organul să nu fie pierdut, dar fiziologic să nu-și mai poată îndeplini funcția, cum ar fi situația când, datorită unor substanțe nocive, ochii și-au pierdut aptitudinea de a mai percepe senzații vizuale, caz în care observăm că organul subzistă dar nu-și mai poate îndeplini funcțiunea. Pierderea unui organ, însă, atrage pierderea simțului, atunci când simțul se realizează exclusiv prin organul pierdut, cum ar fi cazul când distrugerea ochilor atrage de la sine atât pierderea simțului vederii cât și a organului.
Dacă pierderea simțului este numai temporară ne aflăm în fața altei consecințe prevăzute de legiuitorul român în materie penală, și anume: se va reține vătămarea corporală în situația în care leziunile traumatice au necesitat pentru vindecare peste 90 de zile de îngrijiri medicale.
Nu are importanță dacă durata îngrijirilor medicale necesară pentru vindecare a fost evaluată înainte de vindecare, deoarece în stadiul actual de dezvoltare al științei medicale, o asemenea evaluare este posibilă. Bineînțeles, o asemenea evaluare va putea fi corectată pe baza examinării ulterioare a victimei. Nu are importanță dacă îngrijirile medicale s-au acordat și în perioada ameliorării vătămării, pentru că legea pretinde să se fi produs o vindecare și nu o ameliorare.
Pentru existența infracțiunii, nu are relevanță că în perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la locul de muncă.
Cu privire la zilele de ingrijire medicale de retinut este si solutia data de Curtea de Apel Bucuresti, si anume “ fapta prin care s-a pricinuit integrității coiporale o infirmitate, fizică permanentă, prin pierderea de substanță osoasă craniană, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală, fiind lipsită de relevanță împrejurarea că pentru vindecarea victimei au fost necesare 40-50 zile de îngrijiri medicale.
leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
Criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului este numărul de zile de îngrijiri medicale.
Prin îngrijiri medicale se înțelege supunerea la un tratament medical adecvat, aplicat chiar și empiric, nu neapărat de către un medic.
Ingrijirile medicale sunt acele îngrijiri ce sunt necesare pentru restabilirea sănătății și integrității corporale a persoanei care a fost vătămată prin săvârșirea infracțiunii; numărul zilelor de îngrijiri medicale reprezintă un criteriu medico-legal de evaluare a gravității vătămării sănătății sau integrității corporale a persoanei vătămate prin activitatea infracțională, utilizat pentru stabilirea încadrării juridice a infracțiunii; numărul de zile de îngrijiri medicale nu este echivalent cu numărul zilelor de spitalizare sau de, concediu medical ori cu durata intregii perioade recuperatorii.
Nu se poate pune semnul egalității între durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și durata incapacității de muncă determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate pune semnul egalității între recăpătarea capacității celui vătămat de a-și duce munca în cadrul exercitării atribuției, funcției și scopul în vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate aplica și concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără ca prin aceasta să se înlăture semnificația sa sub aspectul încadrării juridice a faptei care l-a făcut necesar. Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacității de muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce privește determinarea prejudiciului.
Într-o altă opinie, contrară celei enunțate mai sus, se susține că există două moduri prin care se poate stabili durata îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care se folosește de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă, imediat după săvârșirea faptei, prin care se stabilește numărul de zile necesare pentru vindecare, de unde reiese și gradul de pericol social al infracțiunii, având un rol determinant la încadrarea juridică a faptei.
Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor medicale; același autor consideră că este sigur că în acest fel se ajunge la fixarea unor aspecte concrete și certe reflectând realitatea faptelor, în materialitatea lor obiectivă.
Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această durată să fie constatată precis și concret.
Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor împrejurări variabile și incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării, complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism, pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacțiile neașteptate ale organismului față de un anumit tratament.
Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea finală, bazată pe aprecieri concrete și efective reprezintă o apreciere a realității și, deci, poate sta la baza stabilirii adevărului ca principiu general valabil al activității justiției. Din aceste lucruri rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o expertiză medico-legală pentru a verifica, după efectuarea tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui o garanție concretă a respectării dreptului la apărare și ar putea consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi srijinit soluția cauzei.
Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât și doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru existența infracțiunii, nu are relevanță că în perioada îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracțiune de vătămare corporală gravă și în cazul în care durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 90 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că partea vătămată a urmărit cu bună-știință să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate, în scopul obținerii unei pedepse mai grele pentru făptuitor.
În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei expertize medico-legale, survenite după o examinare prealabilă a persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei de vătămare corporală gravă, în condițiile în care persoana vătămată a efectuat unele activități de serviciu, nu este valabilă.
Lovirea unei persoane, cu consecința producerii unei fracturi a brațului cu durată de îngrijiri medicale peste 90 de zile, constituie infracțiunea de vătămare corporală, chiar dacă leziunea s-a produs în locul în care victiina mai suferise o fractură, iar în lipsa acesteia durata de vindecare ar fi fost mai mică de 90 de zile. Vătămarea corporală poate îmbrăca forma infracțiunii progresive, când urmările acțiunii violente se agravează în timp.
un prejudiciu estetic grav și permanent
Prejudiciul estetic posttraumatic trebuie să aibă caracter de permanență și să fie grav; în general se situează la nivelul feței (desfigurare). Lovirea unei persoane în față cu cuțitul, cu urmarea unor cicatrice care nu pot fi înlăturate și care afectează expresia feței, constituie un prejudiciu estetic .
Un exemplu il reprezinta vătămarea corporală, săvârșită cu intenție, ce a avut ca efect pierderea unuia sau a mai multor dinți ori numai lezarea acestora, este necesar să se stabilească, pe bază de probe convingătoare, dacă prin vătămarea respectivă s-a cauzat o modificare a fizionomiei victimei sau o diminuare a funcțiilor ei fiziologice comparabile, ca importanță, cu celelalte consecințe prevăzute de lege. In mod firesc, pentru aceasta trebuie să se țină seama de criterii de ordin anatomic și fiziologic proprii naturii umane, cum ar fi poziția dintelui pierdut, fiind de notorietate că lipsa unui incisiv frontal și chiar a unui canin, mai ales din cei fixați în alveolele dentare ale maxilarului superior, modifică esențial fizionomia celui lezat, dându-i aspect respingător, sau poate avea efecte negative ireversibile asupra funcției fiziologice a masticației. Tot astfel, pentru a se determina cât mai exact prejudiciul estetic adus fizionomiei persoanei vătămate prin pierderea dinților, mai pot fi avute în vedere și unele criterii specifice, cum ar fi vârsta, sexul sau profesia acesteia. Evident, la stabilirea împrejurării dacă pierderea dinților a avut ca efect sluțirea persoanei vătămate trebuie să se aibă în vedere, cu prioritate, gravitatea concretă a rezultatului imediat produs prin actul de violență, iar nu situația atenuată prin înlocuirea dinților smulși sau rupți ori prin protezare.
O atare interpretare se impune nu numai pentru că recurgerea la procedee artificiale nu poate asigura redarea totalității însușirilor anatomice și fiziologice ale dintelui natural, ci și datorită lipsirii celui lezat, cel puțin pentru o anumită perioadă, de înfățișarea sa firească.
Se impune deci concluzia că acțiunea violentă având ca urmare smulgerea, ruperea sau lezarea unor dinți trebuie încadrată în infracțiunea de vătămare corporală (gravă) ori de câte ori această vătămare, prin natura urmărilor sale, poate fi considerată că a avut drept consecință pierderea întregului organ ce asigură masticația, încetarea funcționării acestuia, o infirmitate permanentă sau modificarea atât de severă a fizionomiei, încât să constituie o sluțire. Dar marea diversitate a consecințelor ce pot fi produse asupra fizionomiei victimei, sau asupra funcției masticației, determinate nu numai de modul în care agresorul acționează, ci și de particularitățile anatomice și fiziologice ale fiecărui individ, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, generalizarea efectelor în raport cu numărul și poziția dinților lezați.
De aceea, neputându-se ajunge la o concluzie cu valabilitate de generalizare asupra consecințelor deteriorării dentiției prin vătămarea produsă, este evident că nici urmările la care se referă legea nu pot fi stabilite decât de la caz la caz, în raport de specificul fiecărei cauze, ceea ce nu se poate realiza decât de instanța învestită cu judecarea fiecărui proces concret.
avortul: întreruperea cursului normal al sarcinii și expulzarea produsului de concepție. O conditie esentiala este aceea ca făptuitorul trebuie să fi știut sau să fi prevăzut că victima este însărcinată.
În speță, inculpatul V.I., care trăia în concubinaj cu victima L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în abdomen și în zona feței, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare 55 zile de îngrijiri medicale. Din cercetările efectuate de organele judiciare și din constatarea medico-legală a rezultat că victima era însărcinată în luna a III-a, iar inculpatul cunoștea acest lucru, însă, după cum a declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri în scop de corecție, pentru a nu-l mai înșela și nicidecum în scopul provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanței de fond, pentru a nu se reține în sarcina sa infracțiunea de vătămare coporală gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea pedepsei cu închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracțiunea prevăzută de art. 194 alin. 1 C. penal, în teza privind provocarea avortului, după vechea reglementare.
Specialiștii în medicina legală au considerat că poate constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă și avortul post-traumatic, în anumite condiții, putând avea drept consecință chiar pierderea capacității de procreare (cum ar fi rupturile uterine, infecții grave necesitând histeroctomie).
Nu poate fi reținut concursul ideal între infracțiunea de vătămare corporală atunci când vătămarea corporală are ca urmare provocarea avortului [art. 194 alin. (1) NCP] și cea de întrerupere a cursului sarcinii care a avut ca urmare vătămarea corporală [art. 201 alin. (3) NCP], deoarece la infracțiunea de vătămare corporală făptuitorul acționează în vederea producerii vătămării corporale, avortul producându-se ca urmare praeterintenționată, în vreme ce la infracțiunea prevăzută la art. 201 alin. (3) NCP făptuitorul acționează cu intenția întreruperii cursului sarcinii, vătămarea corporală fiind o urmare praeterintenționată.
punerea în primejdie a vieții persoanei: când datorită gravității leziunilor traumatice există pericolul să se producă moartea persoanei vătămate în lipsa unui tratament medical adecvat.
Această consecință vătămătoare cuprinsă în norma de incriminare a dat naștere la numeroase probleme care trebuie soluționate în timpul cercetării, probleme care sunt cu atât mai dificile cu cât privesc latura subiectivă a făptuitorului. Această dispoziție se află la granița a două infracțiuni deosebit de periculoase pentru ființa umană și anume vătămarea corporală gravă și tentativa de omor.
În acest caz, făptuitorul urmărește vătămarea integrității corporale a victimei, iar punerea în primejdie a vieții se produce din culpă; dacă leziunile traumatice se agravează producându-se din culpă moartea victimei se va reține comiterea infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Redam in sustinerea celor de mai sus urmatoartea speta:
“Inculpatul, lovind victima cu cuțitul în: antebrațul stâng, secționându-i artera radială (ceea ce, datorită hemoragiei produse, i-a pus în pericol viața), spre a putea desprinde pe prietenul său trântit la pământ și imobilizat de victimă, a. săvârșit infracțiunea de vătămare corporală, și nu o tentativă la omor, deoarece nu a acționat cu intenția de a omorî victim”
Rezoluția în baza căreia a acționat inculpatul este dovedită cu elementele exterioare ale faptei sale: după o primă lovitură cu bâta în zona cefei, inculpatul a continuat să lovească de mai multe ori partea vătămată căzută la pământ cu același obiect vulnerant, precum și cu picioarele, în zona abdomenului și în zona dorsală, cu o intensitate deosebită demonstrată de gravitatea leziunilor cauzate, cum rezultă din expertiza medico-legală: traumatism cranian în zona occipitală, ruptură de splină și hemoperitoneu, contuzie pancreatică. Acționând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale «suprimarea vieții victimei–rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijlocul folosit în agresiune – bâta de baseball, zonele vitale vizate – capul și abdomenul, intensitatea deosebită a loviturilor ducând la distrugerea unor organe interne, constituie elemente suficiente pentru a se reține intenția de a ucide, numai intervenția în timp util, pe cale chirurgicală – extirparea splinei și drenajul a 2, 5 1 de sânge din cavitatea peritoneală au împiedicat producerea decesului victimei. Se constată, așadar, că încadrarea juridică corectă a faptei este aceea dată de prima instanță, în tentativă la infracțiunea de omor.
Sub aspectul elementului material putem afirma că infracțiunea de vătămare corporală este o infracțiune de acțiune (comisivă), dar care poate fi comisă nu numai prin activități pozitive ci și prin atitudini omisive.
Această faptă penală este totodată o infracțiune materială, instantanee, de daune, de rezultat. Cu alte cuvinte, pentru existența ei este necesar să se producă urmările prevăzute de art. 194 alin. 1 N. C. penal.
Nu există împrejurări de loc, timp sau mod care să condiționeze incriminarea unei fapte ca fiind vătămare corporală gravă. Totuși, existența anumitor condiții de loc, timp sau săvârșire cu cruzime a acestor fapte, poate ajuta foarte mult organele de justiție la individualizarea pedepsei.
Fiind o infracțiune de rezultat, comiterea ei presupune și existența anumitor urmări, expres prevăzute de legea penală, cuprinse în art. 194 alin. 1 N. C. penal.
Producerea mai multor urmări din cele enumerate și dezbătute mai sus determină răspunderea făptuitorului pentru o singură infracțiune dar în forma agravată. Dacă printr-o singură acțiune sau inacțiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai multor persoane, adică ne aflăm în fața unei pluralități de subiecți pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, în raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală și sănătate a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este vătămarea.
Pentru ca o faptă ilicită să cadă sub incidența art. 194 C. penal, trebuie ca între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe consecințe prevăzute expres de legiuitorul penal, să existe legătură de cauzalitate.
Cu alte cuvinte, acțiunea sau inacțiunea săvârșită de făptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit și fără echivoc urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată trebuie produsă în concret, efectiv de acțiunile sau inacțiunile înfăptuite de subiectul activ. Inexistența acestei legături cauzale face ca o persoană să fie exonerată de răspundere penală, deci să fie declarată nevinovată.
2.4. Latura subiectivă a infractiunii de vatamare corporala
În privința stabilirii formei de vinovăție cu care poate fi comisă infracțiunea de vătămare corporală gravă, părerile sunt împărțite. Latura subiectivă este specifică însă formei în care este comisă infracțiunea, și anume forma simplă prevăzută de art. 194, alin 1 C. penal sau formele agravate prevăzute de alin. 2.
Unii autori susțin că forma de vinovăție cu care poate fi comisă această infracțiune, în forma simplă, este praeterintenția; făptuitorul va răspunde de consecințele mai grave ale faptei sale cu condiția ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau vătămari corporale ale victimei, și să se stabilească faptul că autorul putea și trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii susțin că atunci când făptuitorul se dedă unor acțiuni de loviri sau vătămări corporale ale persoanei, se naște prezumția, relativă de altfel, că acesta și-a asumat și riscul unor consecințe mai grave. Dacă autorul infracțiunii n-a prevăzut și nu putea să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale, se va reține în sarcina sa infracțiunea de loviri sau alte violențe sau infracțiunea de vătămare corporală.
Majoritatea autorilor consideră că această infracțiune, sub aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenție indirectă sau praeterintenție (pentru forma tip) .
În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție numai în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă produsă. Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită, acesta nu va răspunde pentru consecințele mai grave ci, după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe sau pentru infracțiunea de vătămare corporală, după cum au mai afirmat unii autori.
Redam mai jos cateva aspecte din practica instantelor de judecata:
Fapta inculpaților minori care, deși au cunoscut efectele acidului sulfuric asupra propriilor haine, au dorit să testeze aceste efecte și asupra unui coleg, căruia i-au turnat soluție de acid sulfuric pe cap și haine, producând distrugerea acestora, victima suferind leziuni care au necesitat spitalizarea și o intervenție chirurgicală, constituie infracțiunea de vătămare corporală, cu intenție indirectă, și nu infracțiunea de vătămare corporală din culpă
Încercarea de a lovi cu scândura o persoană care se refugiază într-un autoturism, urmată de lovirea și spargerea geamului acestuia, cu consecința lezării ochiului persoanei vătămate cu cioburile geamului, ceea ce i-a cauzat o infirmitate permanentă, constituie infracțiunea de vătămare corporală săvârșită cu intenție, iar nu din culpă.
În cazul în care infractorul vatămă corporal grav din eroare o altă persoană decât pe cea pe care vroia să o lovească, nu se va reține eroarea drept cauză de neimputabilitate. În situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane, iar din cauza efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect, ajungăndu-se astfel la vătămarea corporală a unei alte persoane, nu se va reține eroarea drept cauză de neimputabilitate, întrucât aceasta intervine în momentul desfășurării acțiunii infracționale și prin urmare, nu înlătură caracterul penal al faptei.
Aceiași autori susțin că, dacă făptuitorul a urmărit anume producerea consecințelor enumerate de art. 194 alin. 2 (forma agrasvanta), el a comis fapta numai cu intenție directă iar acest lucru constituie împrejurarea agravantă..
În cazul în care făptuitorul exercită violențe asupra victimei în scopul punerii în primejdie a vieții acesteia, se va reține săvârșirea unei tentative la infracțiunea de omor/omor calificat săvârșită cu intenție indirectă, iar nu forma agravată prevăzută de art. 194 alin. (2) NCP.
În cazul în care făptuitorul exercită violențe asupra victimei cu intenție directă în scopul producerii avortului se va reține concursul de infracțiuni între vătămarea corporală în forma de bază [art. 194 alin. (1) NCP] și infracțiunea de întreruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (2) NCP].
Nu interesează sub aspectul existenței infracțiunii mobilul sau scopul cu care a fost săvârșită activitatea infracțională, acestea pot fi avute în vedere de instanță la individualizarea pedepsei.
Prin mobil se înțelege impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia, iar prin scop se poate defini obiectivul pe care-l urmărește făptuitorul prin producerea faptei.
Ca mobil al acestei infracțiuni putem întâlni: furia, gelozia, dușmănia, răzbunarea, etc. Aceste impulsuri negative care direcționează în mod negativ personalitatea și mai ales comportamentul uman, se nasc și se dezvoltă mai ales când sunt sub influența unor factori activi biologic, cum ar fi consumul de alcool sau de droguri.
Scopul acestor infracțiuni, finalitatea pe care dorește să o confere făptuitorul faptei sale ilicite, este foarte diversificat, fiind determinat de o serie de condiții de ordin social, economic sau cultural. Statisticile polițienești operative, cât și practica judiciară dovedesc faptul că infracțiunea de vătămare corporală și, de regulă, infracțiunile comise cu violență, sunt specifice păturii sociale submedii sau familiilor dezorganizate, din această cauză scopul nu poate fi specific.
După cum observăm, aceste elemente nu au o importanță covârșitoare în determinarea sau existența elementului material al acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună individualizare a pedepsei, lucru foarte util pentru înfăptuirea corectă a justiției.
2.5. Forme, modalități, sancțiuni a infractiunii de vatamare corporala
Actele pregătitoare, adică acele activități întreprinse de făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii, deși posibile, nu se pedepsesc. Ele ar putea fi sancționate dacă ar fi înfăptuite de alte persoane decât făptuitorul, caz în care ne-am afla în fața unei complicități anterioare.
Dacă autorul comite acte preparatorii, acestea vor fi absorbite de activitatea de autorat iar delimitarea acestor acte are o importanță deosebită, mai ales pentru individualizarea pedepsei.
Tentativa la infracțiunea de vătămare corporală este posibilă în cazul în care fapta comisivă este săvârșită cu intenție indirectă, nefiind însă incriminată [art. 194 alin. (1) NCP]. Tentativa nu este posibilă când fapta este săvârșită cu praeterintenție. Tentativa este posibilă și incriminată numai la variantele agravate comise cu intenție directă.
Consumarea infracțiunii are loc în în momentul producerii urmării periculoase, adică atunci când îngrijirile medicale necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice sunt de cel puțin 91 de zile, sau când se produce:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice său afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav și permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieții persoanei;
În situația în care, cu aceeași ocazie, persoana vătămată este lovită de mai multe ori de făptuitor, se va reține existența unei singure infracțiuni de vătămare corporal. Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, caz în care momentul epuizării îl reprezintă cel al exercitării ultimelor acte de violență.
Infracțiunea de vătămare corporală este absorbită în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau de omor, ori în conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie în formă agravată, ultraj, ultraj judiciar etc.
În concluzie, din cele enumerate mai sus, rezultă că infracțiunea de vătămare corporală, sub aspectul formei, este o infracțiune materială instantanee și de daună, săvârșită atât printr-o acțiune cât și prin inacțiune.
Infracțiunea de vătămare corporală, este considerată o infracțiune de acțiune – comisivă (realizată prin activitatea făptuitorului), materială (vătămarea corporală se produce instantaneu, la contactul violent cu corpul victimei) și de daună.
Această infracțiune are ca modalități normative fapta descrisă la art. 194 alin. 1 N.C. penal, pe de o parte, și modalitățile agravate prevăzute de art. 194 alin. 2 N. C. penal, pe de altă parte.
În raport cu modalitățile normative, există numeroase modalități faptice în care pot fi comise infracțiunile de vătămare corporală gravă, determinate de datele concrete ale fiecărei fapte, cum ar fi: locul și timpul în care s-a comis fapta prevăzută de legea penală, mijloacele folosite, relațiile dintre subiecți.
În funcție de aceste modalități, se ține seama la determinarea pericolului social al faptei și, pe cale de consecință, la încadrarea juridică a faptei și individualizarea pedepsei.
Infracțiunea de vătămare corporală este sancționată în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 7 ani. Dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, se aplică pedeapsa sub minimul special, putând coborî până la minimul general prevăzut de art. 76 lit. d, C. penal.
În modalitatea agravată prevăzută de art. 194 alin. 2 C. penal, această infracțiune este sancționată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 3 și 10 ani. Aici, dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, această pedeapsă poate coborî sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni, conform art. 76 lit. C, C. penal.
2.6. Analiza celor două Coduri sub aspectul aplicarii legii penale mai favorabile
Dacă actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare între 61 și 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C.pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C.pen. [închisoare 2-7 arii] și potrivit NCP infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 193 alin. (2) [6 luni – 5 ani sau amendă]. Legea penală mai favorabilă va fi NCP, având în vedere limitele de pedeapsă a închisorii, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, precum și faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În ipoteza în care actele de violență au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C.pen. [închisoare 2-7 ani] și potrivit NCP infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. b) NCP [închisoare 2-7 ani]. Instanța va aplica NCP, ca lege în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, nefiind identificată o lege penală mai favorabilă; .
Atunci când actele de violență au produs o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (2) C .pen. [închisoare 2-10 ani] și potrivit NCP vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit a), c)-e) NCP [închisoare 2-7 ani]. în cazul în care instanța se orientează spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi NCP, întrucât prevede un maxim special mai scăzut. Dacă instanța se orientează spre minimul special, va fi aplicabil NCP neexistând prevederi mai favorabile;
În cazul în care actele de violență au fost săvârșite în scopul producerii unei infirmități, unui prejudiciu estetic grav și permanent sau în scopul provocării unor leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit C. pen. fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3) C. pen. [închisoare 3-12 ani] și potrivit NCP infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art., 194 alin. (2) NCP [închisoare 3-10 ani], în cazul în care instanța se orientează spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi NCP, întrucât prevede un maxim special mai scăzut
Dacă instanța se orientează spre minimul special, va fi aplicabil NCP neexistând prevederi mai favorabile.
Capitolul III . Analiza infracțiunii de vătămare corporală din culpă incriminată în Codul penal român
3.1. Conținutul legal a infractiunii de vatamare corporala din culpa
Legea penală apără integritatea corporală și sănătatea persoanei nu numai împotriva faptelor săvârșite cu intenție, ci și împotriva faptelor comise din culpă. Astfel, sub denumirea de „vătămare corporală din culpă” art. 196 C.pen. incriminează fapte similare celor intenționate prevăzute în art. 196 C. pen., dacă sunt comise din culpă.
Astfel, potrivit art. 196 C. pen. constituie infracțiunea de vătămare corporală din culpa: infracțiunea ce constă în săvârșirea, din culpă, unei acțiuni sau inacțiuni prin care s-a pricinuit unei persoane o vătămare a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile, dacă fapta a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune [art. 196 alin. (1) NCP].
Art. 196 alin. (2) NCP prevede o a doua formă tip constând în fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau -sănătății o vătămare ce necesiță pentp vin.decare„, îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei;
De asemenea, sunt prevăzute două variante agravate:
când vătămarea corporală din culpă, comisă în condițiile celei de-a ddua forme tip, a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități [art. 196 alin. (2) și (3) NCP];
când vătămarea corporală din culpă, comisă fie în condițiile vreuneia dintre formele tip, fie ale primei variante agravate a fost comisă față de două saumaimulte victime [art. 196 alin. (4) NCP]; .
Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, atât pentru formele tip, cât și pentru variantele agravate; în cazul în care subiectul pasiv este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă, dar care nu este membru de familie, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu, conform art. 157 alin. (4) NCP, însă împăcarea nu este posibilă, pentru că împăcarea este prevăzută de lege numai pentru membrii de familie.
Nu constituie variantă agravată a infracțiunii comiterea vătămării corporale din culpă față de un membru de familie, având în vedere particularitățile laturii subiective cu care este comisă infracțiunea; totuși în această ipoteză art. 199 alin. (2) NCP prevede posibilitatea exercitării acțiunii penale din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală.
O comparative intre cele doua reglementari (art. 184 Vechiul Cod Penal si art. 196 Noul cod penal), o redam mai jos:
În esență, vătămarea corporală din culpă urmărește logica reglementării. uciderii din culpă, spre deosebire de vechiul Cod penal, vătămarea corporală din culpă prin care au fost produse leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare între 1 și 90 de zile de îngrijiri medicale nu este incriminată dacă fapta nu a fost săvârșită de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Tot spre deosebire de vechiul Cod penal, NCP reține pluralitatea de victime ca variantă agravată a vătămării corporale din culpă, înlăturându-se astfel reglementarea eclectică din vechiul Cod penal care prevedea o formă agravată a uciderii din culpă în cazul existenței unei pluralități de victime, dar un concurs de infracțiuni în ipoteza vătămării corporale din culpă a două sau mai multe persoane.
3.2. Condiții preexistente a infractiunii de vatamare corporala din culpă
Infracțiunea cuprinsă în art. 196 C.pen. nu se deosebește, sub aspectul obiectului juridic generic, obiectului juridic special si al obiectului material sau al subiecților (activ si pasiv) de infracțiunile prevăzute în art. 194 C.pen. De asemenea, nu există nici la această infracțiune vreo condiție de loc si timp pentru săvârsirea infracțiunii.
Obiectul juridic principal al infracțiunii de vătămare corporală din culpă este identic, în mare parte, cu cel al celorlalte infracțiuni contra persoanei și anume, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală și sănătatea persoanei, viața, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei.
Obiectul juridic secundar al infracțiunii de vătămare corporală din culpă se referă la relațiile sociale care se nasc și privesc ocrotirea integrității corporale sau a sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esențiale existenței umane.
Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică.
Subiectul activ: la prima formă tip a infracțiunii este necesar ca subiectul activ nemijlocit să fie o persoană fizică aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune; aceste cerințe nu trebuie îndeplinite de instigator sau de complice.
Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru desfășurarea activității.
La cea de-a doua formă tip a infracțiunii subiectul activ nemijlocit poate fi orice persoană fizică sau juridică (necircumstanțiat) cu capacitate penală.
Coautoratul este posibil în cazul reținerii culpei comune a mai multor persoane la săvârșirea faptei tipice; este necesar la prima formă tip ca toți autorii să se fi aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Participația improprie este posibilă: persoanele care au determinat, înlesnit sau ajutat în orice mod, cu intenție, Ia săvârșirea vătămării corporale din culpă fiind sancționate pentru instigare, respectiv complicitate la infracțiunea de loviri sau alte violențe sau vătămare corporală;
Subiectul pasiv este de două categorii, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părți: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv și direct activitatea incriminată în legea penală (ne aflăm în fața subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracțiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune și panică în rândul populației, dat fiind faptul că această infracțiune are un grad ridicat de pericol social (în această a doua situație, societatea desemnează subiectul pasiv general).
Pluralitatea de subiecți pasivi nu conduce la reținerea unui concurs de Infracțiuni, ci a variantei agravate prevăzute de art. 196 alin. (4) NCP.
3.3. Latura obiectivă a infractiunii de vatamare corporala din culpă
Elementul material pentru prima formă tip a vătămării corporale din culpă [art. 196 alin. (1) NCP]: “lovirea sau exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei persoane dacă fapta este comisă de cel aflat sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune”.
Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-una indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni;
Făptuitorul trebuie să se afle la momentul comiterii actelor de violență sub influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de ebrietate (chiar dacă îmbibația .alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge), sa să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de pildă, hașiș, canabiș, heroină, cocaină, etnobota- nice).
Se va reține comiterea primei forme tip a infracțiunii și atunci când vătămarea corporală din culpă este comisă de o persoană care nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive, dar a comis fapta în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (de pildă, conducerea unui vehicul fără permis, sau a unui vehicul neînmatriculat).
În cazul în care conducătorul unui vehicul care are, la momentul prelevării mostrelor biologice, o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/I alcool piu în sânge a comis o vătămare coiporală din culpă se va reține concurs real între infracțiunea prevăzută la art. 336 NCP și cea prevăzută de art. 196 alin. (1) NCP.
În situația în care conducătorul vehiculului se află sub influența.băuturilor alcoolice ori în stare de ebrietate, fără însă a avea o îmbibație alcoolică peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, la momentul recoltării, fapta sa constituie infracțiunea unică prevăzută de art. 196 aiin. (1) NCP.
Urmarea imediată a infracțiunii, constă în producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății pentru a cărei vindecare au fost necesare îngrijiri medicale între 1 și 90 de zile;
Se reține lipsa tipicitații obiective a faptei in ipoteza în care autorul Vătămării corporale din culpă nu a consumat băuturi alcoolice ori substanțe psihoactive înaințe de comiterea faptei și nici nu a comis fapta în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune, dacă numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării traumatismului este de cel mult 90, totodată, este necesar ca fapta să nu fi avut ca urmare o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei.
Trebuie să existe legătură de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material și urmarea produsă și trebuie dovedită.
Elementul material pentru a doua formă tip a vătămării corporale din culpă [art. 196 alin. (2) NCP]: lovirea sau exercitarea oricărei alte violențe cauzatoare de suferințe fizice asupra corpului unei personae. Violența poate să constea fie într-o acțiune directă, fie într-una indirectă, ori poate îmbrăca forma unei inacțiuni.
În cazul acestei forme fapta este tipică chiar dacă inculpatul nu se află sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.
Urmarea imediată o reprezinta in acest caz producerea unei vătămări a integrității corporale sau a sănătății ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau vreuna dintre următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei (indiferent de numărul de îngrijiri medicale).
3.4. Latura subiectivă a infractiunii de vatamare corporala din culpă
De regulă, infracțiunile prevăzute de partea specială a Codului penal se săvârșesc cu intenție sau din culpă.
Fapta de vătămare corporală se încadrează în dispozițiile art. 196 atunci când este săvârșită din culpă.
Există, în principiu, culpă atunci când activitatea materială, fiind săvârșită în vederea altui rezultat decât cel care s-a produs, făptuitorul nu a prevăzut, desi ar fi trebuit si putut să prevadă rezultatul intervenit sau, desi a avut previziunea lui, a sperat, în mod ușuratic, că el nu se va produce.
În literatura juridică, culpa este adesea gradată în culpa lata, culpa levis si culpa levissima. Din punct de vedere al legii penale, această distincție nu are nici o înrâurire asupra existenței infracțiunii, dar poate servi la individualizarea pedepsei.
Așa cum rezultă chiar din denumirea sa această infracțiune se caracterizează prin săvârșirea faptei din culpă sub ambele forme (cu prevedere sau fără prevedere).
3.5. Formele infracțiunii., modalități, sancționarea infracțiunii de vatamare corporala din culpă
Infracțiunea se consumă in momentul când se produce rezultatul periculos, adică vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei.
În afară de modalitățile formei simple, si anume, lovirea si actele de violență, infracțiunea de vătămare corporală din culpă cuprinde si 2 modalități normative agravate.
Vătămarea corporală din culpă prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății un traumatism ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 90 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul, punerea în primejdie a vieții persoanei, săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități reprezinta o forma agravanta a infractiunii.
Este necesar ca prin acte normative să fie stabilite reguli pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității. Nu interesează dacă subiectul activ nemijlocit este sau nu calificat pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activității.
Pentru a se retine aceasta forma agravanta a infractiunii intereaza doar ca fapta să fie săvârșită în exercitarea profesiei, meseriei sau activității, cu nerespectarea regulilor prevăzute pentru exercitarea acesteia.
Sub acest aspect nu este necesar pentru reținerea acestei forme ca făptuitorul să se fi aflat la momentul comiterii actelor de violență sub influența băuturilor alcoolice, fără a fi în stare de ebrietate, ori în stare de ebrietate (chiar dacă îmbibația alcoolică este sub 0,80 g/l alcool pur în sânge), sau să aibă o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, ori să fi ingerat înainte de comiterea faptei o substanță psihoactivă (de pildă, hașiș, canabis, heroină, cocaină, etnobotanice), aceste aspecte putând fi avute în vedere la individualizarea pedepsei.
Dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea vătămării corporale din culpă constituie prin ea însăși o infracțiune se aplică regulile privind concursul de infracțiuni [de exemplu, în cazul în care conducătorul unui vehicul care are, la momentul prelevării mostrelor biologice, o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge a comis o vătămare corporală din culpă se va reține concurs real între infracțiunea prevăzută la art. 336 NCP și cea prevăzută de art. 196 alin. (3) NCP].
Cauzarea unor vătămări grave părții vătămate prin extirparea splinei, ca urmare a unui accident de circulație datorat culpei conducătorului unui autovehicul, întrunește elementele infracțiunii vătămare corporală din culpă, deoarece fapta a avut ca urmare pierderea unui organ, indiferent de importanța funcțională a acestui organ și de faptul că viață victimei nu a fost pusă în primejdie.
In practica s-a retinut ca fapta inculpatului Spitalul clinic de urgență „Sf. I." de a nesocoti obligațiile impuse de Legea nr. 176/2000, republicată, și, respectiv, de Ordinul ministrului Sănătății nr. 1662/2007 privind controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale, permițând, ca la Maternitatea si se utilizeze un incubator impropriu funcționării, în care în urma unei proceduri de fototerapie la care a fost supus, nou-născutul D.G.A. a suferit leziuni de arsură pentru a căror vindecare a necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale, care i-au pus în pericol viața și care constituie o sluțire, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă.
Elementul material al laturii obiective este caracterizat printr-o inacțiune a inculpatului. Astfel, Spitalul clinic de urgență „Sf. I." nu a îndeplinit obligațiile legale stabilite în sarcina sa prin dispozițiile art. 8 din Legea nr. 176/2000 privind dispozitivele medicale, republicată, conform cărora pentru dispozitivele medicale primite prin donație (cum este și incubatorul în care s-a produs incidentul) punerea în funcțiune și utilizarea se puteau realiza numai în urma evaluării performanțelor acestora de către O.T.D.M. și în baza avizului eliberat de către acesta. Totodată, același inculpat a încălcat și prevederile art. 11 alin. (1) lit. c) din Ordinul ministrului Sănătății nr. 1662/2007 – privind controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale privind obligarea de a asigura planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor, medicale aflate în utilizare, în condițiile respectivului ordin.
Urmarea imediată a constituit-o folosirea la nivelul Maternității B., din subordinea acestei unități spitalicești, a unui dispozitiv medical (incubator) cu grave probleme de funcționare, fără o evaluare a performanțelor și un aviz de funcționare din partea O.T.D.M., fapt care a condus la producerea unor leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale, care i-au pus în pericol viața nou-născutului D.G.A. și care constituie sluțire pentru acesta, leziuni produse în urma intrării nou-născutului în contact cu suprafețele metalice încinse din interiorul incubatorului. Având în vedere faptul că, în urma incidentului, nou-născutul a suferit leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale, care au pus în primejdie viața nou-născutului, acesta prezentând sluțire. Și în cazul acestui inculpat, instanța va reține și dispozițiile formei agravate a infracțiunii, deoarece leziunile traumatice suferite de acest nou-născut au fost urmarea faptului că inculpatul nu a respectat dispozițiile legale pentru îndeplinirea unei anumite activități. Instanța constată că Spitalul clinic de urgență „Sf. I” a ales să ignore dispozițiile art. 8 din Legea nr. 176/2000 și art 11 alin. (1) lit.c) din Ordinul ministrului Sănătății nr. 1662/2007, neobținând evaluarea performanțelor și avizul O.T.D.M. pentru dispozitivele medicale și neasigurând planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale aflate în utilizare, fapt care a permis desfășurarea în condiții improprii a serviciilor medicale specifice Secției de Neonatologie din Maternitatea Bucur, privind tratamentul adecvat al nou-năs- cufilor. Sub aspect subiectiv, fapta inculpatului este caracterizată prin vinovăția sub forma culpei fără prevedere, neglijenței, inculpatul neprevăzând rezultatul periculos al faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
Astfel, inculpatul nu a prevăzut că prin neîndeplinirea obligațiilor legale de a obține evaluarea performanțelor și avizul O.T.D.M. pentru dispozitivele medicale și de a asigur planificarea pentru controlul prin verificare periodică a dispozitivelor medicale aflate în utilizare, s-a dat posibilitatea folosirii unui dispozitiv medical cu grave probleme de funcționare, fapt care a condus la vătămarea corporală a unui nou- născut Instanța apreciază că, în cazul acestui inculpat, acesta trebuia să prevadă rezulțatul nesocotirii obligațiilor legale. La stabilirea culpei, instanța va avea în vedere specificul acestui inculpat, faptul că acesta este o unitate spitalicească, o persoană juridică care desfășoară un serviciu de interes public – servicii medicale, astfel încât, în cazul acestuia, respectarea obligațiilor legale privind verificarea aparaturii medicale care este folosită în prestarea serviciilor medicale trebuie privită din prisma unei persoane prudente și diligente, pentru care securitatea pacienților și siguranța dispozitivelor medicale este o prioritate.
Prin urmare, acest inculpat trebuia să prevadă urmările nerespectării obligațiilor stabilite prin actele normative în vigoare cu privire la folosirea dispozitivelor medicale, neputându-se primi nici o excepție care să poată justifica neîndeplinirea acestor obligații legale, nici măcar calitatea angajaților din subordine, lipsa disponibilităților bănești sau slaba organizare anterior momentului producerii incidentului.
De asemenea fapta inculpatei B.E. de a încălca obligația de a raporta funcționarea defectuoasă a incubatorului model CA Alize, serie 1542, aflat în Secția de Nou- Născuți a Maternității B., urmată de introducerea în acest dispozitiv medical a doi nou-născuți, în loc de unul singur, fără a avea posibilitatea de a realiza o supraveghere efectivă și permanentă, fapt ce a dus la vătămarea corporală gravă a nou-născutului D.G.A., constând în leziuni de arsură pentru a căror vindecare a necesitat 200 de zile de îngrijiri medicale, care i-au pus în pericol viața și care constituie o sluțire.
Elementul material al laturii obiective este caracterizat, pe de o parte, prin inacțiunea inculpatei de a raporta, de a aduce la cunoștința asistentei-șefe și medicului-șef de secție despre funcționarea necorespunzătoare a incubatorului model CA Alize, serie 1542 aflat în Secția de Nou-Născuți a Maternității B., unde inculpata își desfășura activitatea, inculpata încălcând prevederile fișei postului și codului de etică și deontologie la care este obligată să se supună. Pe de altă parte, acțiunea inculpatei constă în introducerea în acest incubator a doi nou-născuți, fără a avea posibilitatea de a realiza o supraveghere efectivă și permanentă a acestora.
Urmarea imediată a constituit-o împrejurarea că, din cauza lipsei de supraveghere, unul dintre nou-născuți a înlăturat măsurile improvizate de protecție (scutece rulate) care îl separau de marginile interioare ale incubatorului, acesta prin rostogolire intrând ulterior în contact cu suprafețele metalice încinse din interiorul incubatorului, producându-i leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale.
Instanța constată că, în urma contactului cu suprafețele încinse ale incubatorului, nou -născutul D.G.A. a suferit leziuni traumatice (leziuni de arsuri) ce au necesitat 200 de zile îngrijiri medicale, iar față de amploarea leziunilor (20% suprafața corpului), profunzimea lor (5% zone de carbonizare), vârsta extremă a pacientului la momentul producerii leziunilor (3 zile post natal), răsunetul sistemic al leziunilor (șoc combustional), necesitatea terapiei intensiva, complexe de lungă durată, caracterul extins al leziunilor post arsură grad III-IV, leziunile traumatice au pus în primejdie, viața nou-născutului, iar nou-născutul prezintă sluțire. Față de împrejurarea că leziunile traumatice suferite de nou-născutul D.G.A. au necesitat peste 200 de zile de îngrijiri medicale, au pus în pericol viața acestuia și reprezintă o sluțire (conform concluziilor rapoartelor de expertiză medico-legale efectuate în cauză), instanța va reține în sarcina inculpatei – B.S. varianta agravată a infracțiunii. De asemenea, instanța are în vedere faptul că leziunile traumatice suferite de acest nou-născut au fost urmarea faptului că inculpata nu a respectat dispozițiile legale și măsurile de prevedere pentru exercițiul profesiei de asistentă medicală pe care o exercita, respectiv nu a adus la cunoștința asistentei-șefe și medicului-șef de secție despre funcționarea necorespunzătoare a incubatorului model CA Alize, serie 1542. Printr-o astfel de inacțiune, inculpata a încălcat atât prevederile pct. 32 din fișa postului care impuneau obligația de a supraveghea funcționarea aparaturii din dotare și a tot ce putea afecta desfășurarea normală a actului medical și prevederile pct. 33 care impuneau ca toate defecțiunile să fie consemnate în raportul de gardă, iar asistenta-șefă să fie anunțată, cât și dispozițiile art 18 din Codul de etică și deontologie al asistentului medical generalist, al moașei și al asistentului medical din România, adoptat prin Hotărârea O.A.M.G.M.A.M.R. nr. 2 din 9 iulie 2009 care stabileau obligația asistentei medicale de a aduce la cunoștința persoanelor competente și – autorităților competenta orice circumstanță care poate prejudicia îngrijirea sau calitatea tratamentelor, în special în ceea ce privește efectele asupra persoanei sau care limitează exercițiul profesional.
Sub aspect subiectiv, fapta inculpatei este caracterizată prin vinovăția sub forma culpei fără prevedere, neglijenței, inculpata neprevăzând rezultatul periculos al faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă. Astfel, inculpata nu a prevăzut că prin neaducerea la cunoștință a funcționării necorespunzătoare a incubatorului model CA AJize. serie 1.542. și prin introducerea în acest incubator a doi nou-născuți, fără a avea posibilitatea de a realiza o supraveghere efectivă și permanentă a acestora, se putea produce vătămarea corporală a unuia dintre acești nou-născuți, care față de spațiul îngust din acest dispozitiv medical putea intra în contact cu suprafața încinsă a aparatului. Inculpata trebuia și putea să prevadă urmările faptelor sale, concluzie desprinsă din faptul că, folosind criteriul obiectiv, o asistentă medicală, normală și prudentă, cu aceeași experiență profesională a asistentei (peste 20 de ani de activitate), cunoscând atât faptul că incubatorul în discuție funcționează într-un mod necorespunzător, supraîncălzind în anumite zone, cât și faptul că un nou-născut realizează suficiente mișcări care necesită un anumit spațiu de manevrare și o supraveghere adecvată, nu ar fi ales să introducă doi nou-născuți într-un asemenea incubator, putând prevedea faptul că prin mișcările specifice unor nou-născuți, unul dintre copii ar fi putut intra în contact cu zonele încinse, ale dispozitivului medical. Instanța nu poate reține susținerile inculpatei, prin apărătorul acesteia, că se impune achitarea sa, deoarece se afla în eroare de fapt cu privire la utilizarea incubatorului implicat în incident.
Astfel, deși inculpatei nu i s-a făcut un instructaj adecvat referitor la modalitatea de utilizare a acestui dispozitiv medical, totuși acesta se afla în cadrul secției din anul 1985, fiind prezentă în momentul în care incubatorul model CA Alize a fost adus pe secție, prin donație în anul 1997, astfel încât a avut timp suficient să se deprindă cu funcționarea acestuia. Mai mult, inculpata cunoștea faptul că incubatorul în discuție supraîncălzește, nefiind în eroare cu privire la modalitatea mai specială în care acesta era folosit în cadrul secției de nou-născuți a Maternității, fapt care rezultă din întreg materialul probator administrat în cursul procesului penal. Astfel, în momentul introducerii copilului în incubator, aceasta cunoștea atât modalitatea de funcționare a incubatorului în discuție, cât și atenția sporită pe care trebuie să o aibă în momentul în care îl va manevra.
A doua forma agravanta a infractiunii o reprezinta vătămarea corporală din culpă comisă fie în vreuna dintre formele tip, fie în varianta agravată față de două sau mai multe victime.
La fel ca în cazul uciderii din culpă, pluralitatea de victime nu conduce la reținerea unui concurs de infracțiuni, ci a variantei agravate a unei singure infracțiuni de vătămare din culpă.
In ceea ce priveste formele infractiunii de vatamare corporala din culpa trebuie precizat ca nu sunt posibile actele premergătoare sau tentative.
Singura formă în care se realizează infracțiunea este cea consumată, momentul consumării este cel al producerii vătămării corporale.
Legat de sanctiunile aplicate comiterii infractiunii avem:
pentru vătămarea corporală din culpă, în prima forma tip, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau cu amendă;
pentru vătămarea corporală din culpă, în a doua variantă tip, pedeapsa este închisoarea ds la 6 luni la 2 ani sau cu amendă;
prima variantă agravată se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda;
a doua variantă agravată se pedepsește cu închisoarea de la 4 luni la 1 an și 4 luni sau amenda (aferentă primei forme tip), de la 8 luni la 2 ani și 8 luni sau amendă (aferentă celei de-a doua forme tip), respectiv de la 8 luni la 4 ani sau amenda (aferentă primei variante agravate).
3.6. Legea penală mai favorabilă
Analiza celor două Coduri evidențiază următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:
Atunci când fapta săvârșită din culpă care are ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale și care nu îndeplinește una dintre condițiile esențiale impuse de art. 196 alin. (1) NCP, respectiv săvârșirea faptei de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psikoactive sau în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune — instanța va aplica NCP care dezincriminează fapta;
În ipoteza în care fapta este săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exercițiului unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare între 11 și 60 de zile de îngrijiri medicale și care îndeplinește una dintre, condițiile esențiale impuse de art. 196 NCP:
Daca făptuitorul se află sub influența băuturilor alcoolice, însă concentrația de alcool în sânge nu depășește 0,80g/l, fapta va fi încadrată în dispozițiile art. 184 alin. (1) și (3) C.pen. [închisoare 3 luni – 2 ani sau amendă], iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (1) NCP [închisoare 3 luni – 1 an sau amendă]; în acest caz, legea penală mai favorabilă va fi NCP în cazul în care instanța se orientează spre aplicarea maximului special a pedepsei închisorii. Dacă instanța alege pedeapsa amenzii, legea penală mai favorabilă va fi C.pen, având în vedere limitele de pedeapsă, precum și obligația instanței de a înlocui amenda penală neexecutată din motive imputabile cu pedeapsa închisorii;
Dacă persoana se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă a uriei persoane de către o persoană care conduce pe drumurile publice un autovehicul, deși nu posedă permis de conducere) – instanța va determina legea mai favorabilă în doi pași, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte și ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului,
Fapta săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exercițiului unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare între 61 și 90 de zile de îngrijiri medicale și care îndeplinește una dintre condițiile esențiale impuse de 196 alin. (1) NCP:
Dacă persoana se află sub influența băuturilor alcoolice, însă concentrația de alcool în sânge nu depășește 0,80g/l, fapta va fi încadrată în dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. [închisoare 6 luni – 3 ani], iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (1) NCP [închisoare 3 luni – 1 an sau amendă]; în acest caz, legea mai favorabilă va fi NCP având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse, precum și posibilitatea de a aplica pedeapsa amenzii;
Dacă persoana se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă a unei persoane de către o persoană care conduce pe drumurile pe publice un autovehicul, deși nu posedă permis de. conducere) – instanța va determina legea mai favorabilă în doi pași, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte și ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului.
Fapta săvârșită din culpă, prin nerespectarea măsurilor de prevedere sau a dispozițiilor legale pentru exercițiului unei funcții, profesii sau activități, care a avut ca urmare imediată o vătămare ce a necesitat spre vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau a avut drept consecință producerea unei infirmități, a unui prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei:
Dacă persoana nu se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă săvârșită ca urmare a neacordării priorității pietonului care traversa regulamentar), fapta va fi încadrată în dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) C.pen. [închisoare 6 luni – 3 ani], iar conform legii noi în dispozițiile art. 196 alin. (2) și (3) NCP [închisoare 6 luni – 3 ani sau amendă]; în acest caz dacă instanța se orientează spre pedeapsa închisorii, vor fi aplicabile dispozițiile legii în vigoare, întrucât nu există diferențe în privința limitelor de pedeapsă; dacă instanța apreciază că poate fi aplicată amenda penală, legea mai favorabilă este NCP, întrucât numai aceasta prevede posibilitatea aplicării acestei sancțiuni;
Dacă persoana se afla în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune (spre exemplu, vătămarea din culpă a unei persoane de către o persoană care conduce pe dramurile pe publice un autovehicul, deși nu posedă permis de conducere) – instanța va determina legea mai favorabilă în doi pași, mai întâi pentru stabilirea pedepsei fiecărei infracțiuni în parte și ulterior va determina legea mai favorabilă pentru tratamentul sancționator al concursului.
Concluzii
Infracțiunile contra persoanei, reglementate in Partea Speciala – în Titlul I (art. 188 – 227) din Codul penal în vigoare, au suferit o profundă reformă prin Noul Cod penal ce a intrat în vigoare la 01.01.2014.
Faptele de vătămare a integrității corporale și sănătății, configurate ca infracțiuni contra persoanei în general și contra integrității corporale și sănătății în special, au o importanță deosebită în știința dreptului penal, datorită frecvenței ridicate în instanță, dar și studiilor realizate de ample sectoare ale doctrinei.
Am încercat, în primul capitol, realizarea unei priviri de ansamblu asupra istoricului incriminării faptelor din această categorie, din perspectiva mai amplă a infracțiunilor contra persoanei, inclusiv modificările legislative succesive ce au incriminat noi fapte, cum ar fi infracțiunile de lovire sau alte violențe, vătămare corporală săvârșite asupra membrilor de familie.
Am continuat, cu analiza cadrului general al infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății și a aspectelor generale și comune ale acestor infracțiuni.
Următoarele doua capitole sunt dedicate analizei sistemice a infracțiunii de vatamare corporala si vatamare corporala din culpa, a tipurilor agravate și calificate pornind de la premisa că sunt infracțiuni progresive, caracterizate prin același numitor comun, al agresiunii cu caracter imputabil penal.
Totuși, prin acest demers, am încercat o analiză mai aprofundată a anumitor tipuri ale infracțiunii, pe care le-am considerat suficient de importante, fie datorită noutății reglementării, fie datorită practicii judiciare inconsecvente, dar și pentru a diferenția corespunzător vătămările agravate sau calificate.
În reglementarea actuală vătămarea corporală este cea de-a doua infracțiune din cadrul subgrupei infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății persoanei, atât ca succesiune cât și ca gravitate. Această faptă constituie o manifestare antisocială care prezintă pericol social, ea fiind realizată printr-o comportare care aduce atingere relațiilor sociale a căror ocrotire nu este posibilă fără asigurarea securității persoanei.
O altă problemă discutată, amovibilă tipurilor agravate și calificate, a fost aceea a studierii metodelor și mijloacelor comisive/omisive și în strânsă legătură cu acestea, a consecințelor grave produse, a analizei necesității criteriului numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ca modalitate de determinare obiectivă a tipurilor agravate.
Din această perspectivă, apreciem că instituirea unui asemenea criteriu și-a pierdut din substanță, în sensul că legiuitorul, deși inițial a încercat să renunțe la acest criteriu, totuși, a considerat oportun a delimita vătămarea ce a produs mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare de infracțiunea în forma tipică.
În acest context, trebuie precizat că renunțarea, chiar parțială la acest criteriu, a fost oportună dar și benefică, cel puțin pe considerentul că nici o altă legislație europeană nu cunoaște asemenea delimitare, ci are la bază determinarea conceptelor de asistență medicală primară și tratament medico- chirurgical, concepte ce au fost analizate, e drept sumar, datorită problemelor de interpretare ce conduc la ideea că sunt concepte fundamentale în determinarea unei atitudini imputabile penal și întinderii acestei imputabilități și reprezintă prima treaptă în studierea tipurilor de leziuni.
În fapt, dificultatea în delimitarea gravității leziunilor și implicit, asupra a ceea ce se înțelege prin asistență medicală în sensul cerut de legiuitor, a fost lăsat în seama științei medicale, al medicinii legale, fiind evidențiate definiții diferite.
Importanța analizei preceptelor este dată de varietatea acestora, ca forme agravate ce aduc un conținut adițional diferit de formele de bază și rezidă în chiar opera de delimitare a conținuturilor acestor concepte, cu atât mai mult cu cât nu există o linie a jurisprudenței bine definită, în special în cazul infracțiunilor nou incriminate prin modificări legislative datorată cauzelor destul de reduse ca număr (în spațiu și timp).
Dacă doctrina și jurisprudența este clară și bine definită în situații clasice, se poate observa un reviriment în ceea ce privește, de exemplu, vătămarea corporală în ipoteza avulsiei traumatice a mai multor dinți, jurisprudența oferind soluții diametral opuse, diferențele rezultând din particularitatea leziunii produse, la care se adaugă o altă înțelegere conceptuală a acesteia, datorată redefinirii categoriilor estetice și permanentei evoluții a științei medicale.
Nu în ultimul rând, delimitările medicale sunt deosebit de importante și în analiza laturii subiective și astfel, a diferențierii între infracțiunea de tentativă la infracțiunea de omor și o infracțiune contra integrității corporale și sănătății, pornind de la ideea că în cazul acestei categorii de infracțiuni, nu interesează mobilul sau scopul săvârșirii faptei.
În acest sens, doctrina a exprimat concepte deosebit de valoroase referitoare la semnificația noțiunilor „mobil” și „scop”, pornind de la faptul că lipsește utilizarea termenului mobil în legislația română însă, doctrina operează cu această categorie. Spre deosebire de mobil, noțiunea de scop se regăsește în câteva dispoziții ale Codului penal în vigoare, dar sensul cu care este utilizat diferă de la un caz la altul, deși între cele două concepte există o distincție, tratată de doctrină.
În cadrul acestui raționament, deosebit de valoroasă este opinia exprimată de prof. Ion Tanoviceanu care apreciază scopul „ca o varietate distinctă în cadrul mobilurilor și anume, mobilul depărtat pe care îl urmărește infractorul”, ajungându-se astfel, la „descoperirea intențiunei, cercetând ce a voit să facă infractorul prin actul său, iar la a scopului cercetând pentru ce a făcut acel act, care este mobilul depărtat pe care îl urmărea”.
Fără a fi necesare pentru întregirea conținutului concret al unei infracțiuni, totuși, cercetarea mobilului și scopului devine imperios necesară pentru delimitarea unei infracțiuni de o alta (de pildă, între o infracțiune de vătămare corporală și o infracțiune de tentativă la infracțiunea de omor), cu implicații considerabile asupra întinderii răspunderii penale.
Din această perspectivă, nu poate fi neglijat nici faptul că, majoritatea infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății, au la bază sentimente de răzbunare, ori înclinații native spre violență, brutalitate, spre cruzime, ori sentimente de gelozie excesivă, indignare, mânie, revoltă, astfel încât mobilul și scopul se constituie în factori importanți în procesele psihice aferente comportamentului infracțional, cu relevanță deosebită în ce privește încadrarea juridică a faptei, dar și în evaluarea, în concret, a gradului de pericol social al faptei și periculozității făptuitorului, ori chiar a incidenței vreunei cauze ce înlătură caracterul penal al faptei sau circumstanțe atenuante legale.
In redactarea acestei lucrari se remarcă de asemenea bibliografia bogată, care cuprinde atât literatură juridică română, cît și tratate, monografii, cursuri și teze de doctorat străine, instrumente oficiale internaționale, practică judiciară a instanțelor naționale, jurisprudență străină, decizii ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, site-uri Internet, precum și acte normative.
Cercetarea ce a stat la baza redactării lucrării s-a concretizat în principal în consultarea tratatelor, a monografiilor și a revistelor de specialitate, în studiul comparat al reglementărilor in material hotararilor arbitrale, atât din perspectiva interpretării cât și a aplicării acestora, precum și în analiza jurisprudenței relevante înregistrate de instanțele judecătorești și a problematicilor ivite în practică în scopul propunerii unor soluții potrivite din perspectiva normelor de drept procesual incidente în materie, abordarea fiind una pragmatică.
Bibliografie
Tratate si monografii
Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2008;
Al. Boroi, V. Iftenie, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. Juridică, București;
C. Bulai, A, Filipas, C. Mitrache, B. Bulai, C. Mitrache, Institutii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenta, Ed. Trei, Bucuresti, 2008;
C. Bulai, A. Filipas, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență – ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006;
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala. Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010;
Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei Române, București, 2011;
M. Zlătescu, Drepturile omului, Ed. Andre, București, 1993;
M. Udroiu, Drept penal. Partea speciala. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2014;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Șansa, București, 2004;
R. Bodea, Drept penal. Partea Specială, vol I., Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2008;
T. Toader, Drept Penal Roman. Partea Speciala, Editia a 6 a, revizuita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012;
V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I, Ed. Medicală, București,1995;
V. Cioclei, Drept penal. Partea speciala. Infractiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
V. Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Ed. Academiei Române, București, 2004;
V. Dongoroz, Kahane, S., Explicații teoretice ale Codului penal român. vol. III, Ed. Academiei, București, 2003;
V. Pavaleanu, Drept penal special, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2010;
V. Pavaleanu, Drept penal special. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014;
Articole:
V. S. Cristian, Curierul Judiciar nr. 7-8/2011, www. curieruljudiciar.ro;
Declarația Universală a Drepturilor Omului, www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf;
Jurisprudenta:
www.juridice.ro;
www.juspedia.ro;
www.legalis.ro;
www. legeaz.net;
Bibliografie
Tratate si monografii
Al. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed. All Beck, București, 2008;
Al. Boroi, V. Iftenie, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. Juridică, București;
C. Bulai, A, Filipas, C. Mitrache, B. Bulai, C. Mitrache, Institutii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenta, Ed. Trei, Bucuresti, 2008;
C. Bulai, A. Filipas, C. Mitrache, Instituții de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licență – ediția a III-a revizuită și adăugită, Ed. Trei, București, 2006;
C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal roman. Partea generala. Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010;
Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Ed. Academiei Române, București, 2011;
M. Zlătescu, Drepturile omului, Ed. Andre, București, 1993;
M. Udroiu, Drept penal. Partea speciala. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2014;
O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Ed. Șansa, București, 2004;
R. Bodea, Drept penal. Partea Specială, vol I., Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 2008;
T. Toader, Drept Penal Roman. Partea Speciala, Editia a 6 a, revizuita, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012;
V. Beliș, Tratat de medicină legală, vol. I, Ed. Medicală, București,1995;
V. Cioclei, Drept penal. Partea speciala. Infractiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
V. Cioclei, Infracțiuni contra persoanei și infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2013;
V. Dongoroz, I. Oancea, C. Bulai și alții, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială, Ed. Academiei Române, București, 2004;
V. Dongoroz, Kahane, S., Explicații teoretice ale Codului penal român. vol. III, Ed. Academiei, București, 2003;
V. Pavaleanu, Drept penal special, Ed. Universul juridic, Bucuresti, 2010;
V. Pavaleanu, Drept penal special. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2014;
Articole:
V. S. Cristian, Curierul Judiciar nr. 7-8/2011, www. curieruljudiciar.ro;
Declarația Universală a Drepturilor Omului, www.ohchr.org/EN/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf;
Jurisprudenta:
www.juridice.ro;
www.juspedia.ro;
www.legalis.ro;
www. legeaz.net;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Vatamarea Corporala2 (ID: 124779)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.