Vatamarea Corporala Grava

ABREVIERI

alin. – alineatul

B.J – Buletinul Jurisprudenței

C.pen. – Codul penal al României

C.pr. pen. – Codul de procedură penală

C:S:J – Curtea Supremă de Justiție

nr. – numărul

p. – pagina

pct. – punctual

vol. – volumul

CUPRINS

Introducere

Capitolul I Aspecte generale privind reglementarea juridică a infracțiunile contra persoanei

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009

Capitolul II Infracțiunea de vătămare corporală gravă

Vătămarea corporală gravă

Conținut legal și caracterizare

Conținutul constitutiv al infracțiunii

Forme și modalități

Capitolul III Aspecte comparative între infracțiunea de vătămare corporală gravă și alte infracțiuni contra persoanei

Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală gravă și tentativa de omor

Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte

Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală gravă și vătămarea corporală din culpă

Capitolul IV Aspecte de drept comparat

Capitolul V Particularități ale investigării infracțiunii de vătămare corporală gravă

Aspecte procesuale privind infracțiunile

Activități ce se desfășoară în faza actelor premergătoare

Activitățile desfășurate în faza urmăririi penale

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Prezenta lucrare s-a dorit a face o „radiografie” a infracțiunii de vătămare corporală gravă așa cum se regăsește această infracțiunea reglementată de actuala legislație penală.

Lucrarea este structurată în cinci capitole în care am urmărit analiza detaliată a infracțiunii incriminată de Codul penal aflat în vigoare.

Primul capitol al prezentei lucrări face o trecere în revistă a aspectelor generale privind reglementarea juridică a infracțiunilor îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății, precum și o prezentare, din punct de vedere cronologic, a incriminării infracțiunilor din această categorie.

În cuprinsul celui de-al doilea capitol am încercat o analiză exhaustivă a tuturor elementelor ce compun infracțiunea incriminată de C. pen.la art. 182 C. pen, respectiv obiect material, subiecții infracțiunii, conținutul juridic al acesteia.

În cadrul celui de-al treilea capitol am considerat oportun a face o antiteză între infracțiunea incriminată de art. 182 C. pen și alte infracțiuni îndreptate contra vieții persoanei, pentru ca în cadrul celui de-al IV-lea capitol să analizez această infracțiune, așa cum se regăsește reglementată în cadrul altor sisteme de drept penal.

Ultimul capitol prezintă aspecte legate de particularități ale investigării infracțiunii de vătămare corporală gravă, fiind oportun a cunoaște, în cadrul acestei prezentări, și aspecte criminalistice.

Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării

Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.

S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept penal, drept procesual penal.

Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu infracțiunea prevăzută de art. 182 C. pen.

Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului penal, stabilirea unor comparații și conexiuni.

Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.

Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.

Astfel, observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin Codul penal reglementări privind infracțiunea de vătămare corporală gravă.

Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.

Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :

metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;

cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțe pentru a înțelege pe deplin modalitatea de realizare a infracțiunii, elementele ei constitutive ;

cercetarea documentară întreprinsă la sediul unor instanțe locale pentru evindețierea numărului de dosare, ce au ca obiect infracțiuni îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății, cu precădere infracțiunea de vătămare corporală gravă ;

cercetarea indirectă prin participarea la ședințele instanțelor de judecată.

Studiul monografic a fost inclus pentru schițarea cadrului privind săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 182 C. pen., dar și pentru prezentarea în ansamblu a infracțiunii, fapt necesar pentru integrarea în domeniul dreptului penal.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND REGLEMENTAREA JURIDICĂ A INFRACȚINILOR CONTRA PERSOANEI

Aspecte comune privind infracțiunile îndreptate împotriva integrității corporale și sănătății

În cadrul infracțiunilor de lovire și vătămarea integrității corporale sau a sănătății codul nostru penal incriminează cinci infracțiuni, și anume cele consacrate de art. 180-184.

Deosebirea infracțiunilor din cadrul acestei subgrupe se realizează prin două trăsături fundamentale.

Ceea ce realizează elementul comun al acestora este obiectul ocrotirii penale, aceste fapte atugând atingere dreptului persoanei la integritate fizică.

Legea fundamentală garantează dreptul la integritate fizică în cuprinsul art, 22 alin. (1) din Constituția României.

Cea de-a doua trăsătură este asigurată de caracterul progresiv al a infracțiunilor din această subgrupă.

Obiectul juridic

În cazul acestei categorii de infracțiuni obiectul juridic îl reprezintă valoarea socială și anume integritatea corporală și sănătatea persoanei. Așa cum deja am precizat această valoare este consacrată în legea nostară fundamentală

Obiectul material

Obiectul material al tuturor infracțiunilor din această subgrupă este reprezentat de corpul unei persoane în viață. Condiția ca, în momentul exercitării violențelor, persoana să fíe în viață nu este inutilă, deoarece lovirea sau violențele exercitate asupra unui cadavru pot să realizeze elemental constitutiv fie a unei fapte putative, fíe a infracțiunea prevăzută de art. 319 C.pen., respective profanarea de morminte.

Subiecții infracțiunilor

Așa cum am subliniat și în cadrul prezentării infracțiunilor contra vieții, subiectul activ al infracțiunilor contra integrității corporașle și sănățății persoanei, este, în general, necircumstanțiat.

Însă, prin particularizarea subiectului pasiv la unele variante agravate unde avem de-a face cu fapte săvârșite asupra membrilor familiei, în mod implicit subiectul activ va deveni circumstanțiat, fiind vorba de persoana care are calitatea de soț sau rudă apropiată, în raport cu victima.

În cadrul acestei categorii de infracțiuni participația penală este posibilă.

În principiu, subiectul pasiv este necircumstanțiat.

În inițiala conscrare a acestei categorii de infracțiunii se regăsea o singură excepție de la regulă, și anume varianta agravată de la art. 182 C. pen., vătămarea corporală gravă, care se referă la fapta prin care s-a produs avortul, variantă la care subiectul pasiv nu poate fi decât femeia gravidă.

După modificările aduse acestei secțiuni, prin Legea nr. 197/2000, la art. 180 și 181 au apărut variante agravate care circumstanțiază subiectul pasiv, fiind vorba în aceste cazuri despre faptele comise asupra membrilor familiei.

Latura obiectivă

Acțiunea este regula realizării elementului material al infracțiunilor din această categorie și anume acțiunea de lovire sau de exercitare a unor violențe, în cazul acestor infracțiuni putând vorbi despre infracțiuni comisive.

Însă, există și infracțiuni comisive care pot fi săvârșite prin inacțiune sau omisiun, astfel elementul material al infracțiunilor din cadrul acestei categorii poate fi realizat și prin inacțiune.

O condiție esențială pentru a întregi latura obiectivă a acestor infracțiuni se referă la obligativitatea ca acțiunea-inacțiunea să se situeze în afara ilicitului.

În literature de specialitate s-a subliniat că “în afara cauzelor generale care înlătură caracterul penal al faptei, și care acționează evident și în aceste situații (legitima apărare, starea de necesitate etc), caracterul ilicit al faptei mai poate fi înlăturat și în ipoteza în care, în anumite limite, violențele sunt admise în cadrul unor jocuri sportive, “sau în alte cazuri admise sau autorizate de lege ori de anumite cutume (de ex. găurirea urechilor la femei pentru cercei, tatuajele, circumciziunea la evrei etc.)”.

Urmarea imediată este condiționată de producerea unui rezultat.

Urmarea imediată poate să constea fie în producerea de suferințe fizice, fie în vătămarea integrității corporale sau a sănătății, fie chiar în decesul victimei, în cazul art. 183 C. pen.

Principala caracteristică a urmării imediate o reprezintă evoluție a rezultatului.

Astfel, s-a subliniat în doctrină că ne aflăm în prezența unor infracțiuni progresive.

Momentul realizării rezultatului califică fapta, într-una din variantele simple sau agravate.

Totodată, legătura de cauzalitate se impune a fi stability pentru fiecare caz în parte, pentur o stabilire corectă a încadrării judiciare.

Latura subiectivă

Forma de vinovăție posibilă în cadrul aceastei categorii de infracțiuni este praeterintenția, adică o formă hibridă a vinovăției, precum și vinovășia în cele două forme ale sale, intenția și culpa.

Astfel, infracțiunile ce se regăsesc incriminate în cuprinsul art. 180 și 181 C. pen. se comit cu intenție, în ambele modalități, directă sau indirectă; art. 182 C. pen. se comite fie cu intenție, fie cu praeterintenție; art. 183 C. pen. este infracțiunea tipic praeterintenționată, iar
art. 184 C. pen. are ca formă de vinovăție culpa, în ambele ei modalități.

Mențiunea cu privire la caracterul ilicit al faptei, mențiunea prezentată cu ocazia analizei laturii obiective are efecte asupra laturii subiective. Astfel, țin să precizez că nu se va putea reține vinovăția făptuitorului, în ipoteza în care acesta acționează în limitele unei conduite admisă în mod tacit sau expres de lege, cum ar fi aplicarea unui tratament medical, sau practicarea unui sport.

Formele infracțiunilor

Având în vedere faptul că aceste infracțiuni sunt infracțiuni de rezultat, consumarea acestora se produce în momentul apariției consecințelor specifice fiecărei infracțiuni.

Ceea ce este caracteristic acestor infracțiuni este că urmările săvârșirii lor se pot prelungi și dincolo de momentul realizării elemntului material (acțiunea sau inacțiunea) putându-se agrava în mod progresiv.

De regulă, tentativa nu se pedepsește, unele dintre aceste infracțiuni nefiind posibile de realizare sub forma tentativei și asta datorită formei de vinovăție, respectiv praeterintenția sau culpa. Singura excepție, în sensul că se pedepsește tentativa la varianta agravată prevăzută de
art. 182 alin. (3) C. pen.

Variantele infracțiunilor

Legiuitorul român a consacrat pentur fiecare infracțiune din aecastă categorie variante agravate, excepție făcând infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, incriminată de art. 183 C. pen..

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul adoptat prin Legea nr. 286/2009

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislat.

Ceea ce este caracteristic acestor infracțiuni este că urmările săvârșirii lor se pot prelungi și dincolo de momentul realizării elemntului material (acțiunea sau inacțiunea) putându-se agrava în mod progresiv.

De regulă, tentativa nu se pedepsește, unele dintre aceste infracțiuni nefiind posibile de realizare sub forma tentativei și asta datorită formei de vinovăție, respectiv praeterintenția sau culpa. Singura excepție, în sensul că se pedepsește tentativa la varianta agravată prevăzută de
art. 182 alin. (3) C. pen.

Variantele infracțiunilor

Legiuitorul român a consacrat pentur fiecare infracțiune din aecastă categorie variante agravate, excepție făcând infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, incriminată de art. 183 C. pen..

Istoricul reglementărilor de la Codul penal din 1865 până la Codul adoptat prin Legea nr. 286/2009

În vremea lui Alexandru Ioan Cuza și din dispoziția sa, au fost elaborate Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală.s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislații în materie, introducând norme și instituții juridice dintre cele mai evaluate.

Opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul țărilor cu cea mai înaintată legislație, nu întâmplător, unii ideologi conservatori afirmau că aceste coduri sunt forme fără fond, că ele nu corespund realităților economice, tradițiilor și moravurilor poporului nostru și, ca atare, nu vor putea fi aplicate.

Această viziune fatalistă nu a fost însă confirmată de evoluția istorică. Este adevărat că
s-au întâmpinat unele dificultăți în aplicarea acestor coduri șică s-au înregistrat chiar unele serioase dări înapoi prin legislația ordinară care s-a adoptat, dar în linii generale ele au oferit un larg câmp de afirmare a relațiilor capitaliste, au stimulat dezvoltarea acestora, au pus pe baze noi relațiile dintre persoane, au determinat importante schimbări de mentalitate, astfel încât,după câteva decenii, s-a constatat realizarea unui deplin acord între forma de reglementate juridică și conținutul ei.

În același timp, opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluție a practicii instanțelor în direcția celor mai înalte exigențe ale epocii, a stimulat înflorirea învățământului juridic, a științei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la afirmarea gândirii juridice românești în țară și peste hotare, la însușirea tehnicii juridice în toate nuanțele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra activității teoretice și practicii juridice.

Astfel, Codul penal a fost publicat în anul 1865 și a rămas în vigoare până în anul 1937.

Principalele sale izvoare au fost Codul penal prusian din anul 1851 și, în mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.

La baza Codului penal se află concepția potrivit căreia infractorii sunt oameni raționali, conștienți de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale și, ca atare, trebuie să fie excluși din societate; așa se explică și faptul că pedepsele au un pronunțat caracter de intimidare. Aceasta este așa-zisa concepție clasică a dreptului penal, profund individualistă, care îl privește pe om ca pe o ființă abstractă, desprinsă de mediul în care își desfășoară activitatea.

Mai târziu, când și-au făcut loc ideile moderne, au început să fie luați în considerare și factorii sociali care determină comportamentul uman, fapt ce a determinat o serie de modificări ale legislației penale, prin care s-a pus accentul pe necesitatea reeducării infractorilor, în vederea integrării lor în viața socială.

O dată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului nostru penal, iar cele două condici criminalicești au fost abrogate.

Codul penal a fost structurat în trei cărți: cartea I-a cuprindea dispoziții privitoare la pedepse și la felul lor, cartea a II-a cuprindea normele cu privire la crime și delicte, iar cartea
a III-a materia contravențiilor.

Conform structurii sale, codul nostru a adoptat o clasificare tripartită a infracțiunilor: crime, delicte și contravenții, spre deosebire de alte coduri burgheze care clasificau faptele penale în două mari categorii: infracțiuni penale și contravenții. De fapt, clasificarea pe care a adoptat-o codul nostru nu era justificată din punct de vedere teoretic, de vreme ce între crime și delicte nu există deosebiri esențiale, ambele categorii desemnând fapte săvârșite cu intenție.

Prin urmare, distincția dintre crime și delicte nu se întemeiază pe considerente de ordin teoretic, ci pe sistemul pedepselor, deoarece clasificarea infracțiunilor se face după felul pedepselor. Pedepsele, cum se arată în cartea I-a, sunt de trei feluri: criminale, corecționale și polițienești, De vreme ce codul începe cu materia pedepselor, iar acestea sunt de trei feluri, și infracțiunile trebuie să fie de trei feluri: dacă infracțiunea era pedepsită cu o pedeapsă criminală se numea crimă, dacă era sancționată prin pedeapsă corecțională se numea delict, iar dacă era sancționată cu o pedeapsă polițienească se numea contravenție.

Crimele și delictele au fost grupate în mai multe categorii, după gravitatea faptei sau după pericolul social pe care îl reprezenta. O primă categorie de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva statului (răsturnarea ordinei de stat, trădarea). O a doua categorie cuprinde crimele și delictele împotriva constituției (fapte îndreptate împotriva sistemului parlamentar sau a sistemului electoral). Urmează crimele și delictele împotriva intereselor publice, legate mai ales de exercitarea funcțiilor administrative. Unele din aceste infracțiuni erau săvârșite de către funcționari în exercițiul funcțiunii (abuzul de putere, delapidarea), iar altele împotriva acestora (ultrajul, opunerea față de ordinele autorităților).

Categoria cea mai numeroasă de crime și delicte cuprinde infracțiunile îndreptate împotriva intereselor particulare. Aceste infracțiuni sunt îndreptate împotriva vieții, a integrității corporale, a onoarei, a patrimoniului (furtul, strămutarea de hotare), etc.

În această ordine de idei la Secțiunea II din Codul lui Cuza (1865) apar incriminate “răniri, loviri și alte crime și delicate comise cu voință.”.

Ceea ce atrage atenția în mod deosebit este modul de incriminare, astfel art. 238 din Codul penal de la 1865 prevede că “faptul de a lovi sau a răni cu voință o persoană sau a-i cauza orice alte leziuni corporale, se pedepsește, după împrejurare, ca crimă, ca delict, sau ca contravenție.

Rănirile și lovirile care n-au cauzat nici o boală, nici vreo incapacitate de lucru și care s-au urmat din certe prin cârciumi, bâlciuri, oboare și tâtguri se pedepsesc ca contravenții.

Celelate răniri și loviri simple se pedepsesc cu închisoarea de la 15 zile până la un an.

Iar dacă au fost cu precugetare sau cu pândire, pedeapa va fi închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate si amenda până la 2000 lei”.

După cum se poate remarca latura obiectivă a infracțiunii prevăzută de art. 238 din Codul penal al lui Cuza se realizează prin “loviri sau răniri” ce cauzează leziuni corporale.

Termenul de “voință” nu este altceva decât latura subiectivă a infracțiunii, care practic îmbracă forma intenției.

În ipoteza în care “rănirile și lovirile” nu au cauzat “nici o boală, nici o incapacitate de lucru”, dar care au fost efectul unor altercații din bâlciuri, târguri etc. se pedepsesc cu contravenție.

În momentul în care apare premeditarea “precugetare sau pândire”, pedeapsa va fi mult mai gravă, respectiv închisoarea de la 2 luni până la un an și jumătate și amenda.

Mergând pe aceeași linie, art. 239 din același cod, incriminează “lovirile sau rănirile ce au cauzat o vătămare însemnată sănătății sau unui membru al corpului victimei culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de 3 luni până la 3 ani și amenda.

Iar dacă se va fi urmat cu precugetare sau pândire minimul pedepsei va fi 6 luni”

Însă codul nu menționează ce se înțelege prin “vătămare însmenată”, aceast aspect rămânând la latitudinea instanțelor, în apreciarea pedepsei pe care o vor aplica.

Alinniatul 2 al aceluiași art. stabilește că în caz de premeditarepedeapsa minimă va fi de 6 luni. Practic aliniatul 2 nu aface altceva decât să stabilească o circumstanță agravantă.

În cuprinsul art. 240 este incriminată vătămarea corporală gravă, Codul stabilind că “dacă în urma lovturilor sau rănirilor voluntare, pătimașul a rămas sluțit sau în incapacitate pe toată viața de a lucra, sau mut, sau orb, sau surd, sau a pierdut facultatea de a procrea, sau a rămas smintit de minte, ori nebun, ori imbecile, culpabilul se va pedepsi cu închisoarea de la 2 ani la 2 ani și amenda până la 5 000 lei.

Aceeași pedeapsă se va aplica și când persoana bătută, fiind o femeie însărcinată, din cuza bătăii a lepădat.“ .

Articolul 240 din Codul penal de la 1865 nu este altceva decât forma de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 din actual cod penal, însă spre deosebire de actualul cod, codul de la 1865 nu face mețiunea zilelor de îngrijire medicală.

În clasificarea faptelor penale se au în vedere și alți factori, ca de pildă modul în care au fost ele comise sau numărul participanților. În cazuri mai grave, tentativa este asimilată cu infracțiunea consumată, iar complicele se pedepsește ca și autorul principal.

Mai târziu, odată cu adoptarea unor legi penale speciale, au apărut anumite complicații. Aceste complicații se datoresc faptului că în unele legi faptele erau numite crime sau delicte, dar pedepsele nu erau cele corespunzătoare; în această situație au apărut neconcordanțe în clasificarea faptelor (anumite instanțe calificau fapta conform termenului folosit de lege, altele conform pedepsei aplicate de aceeași lege). De aceea s-a hotărât, pe cale jurisprudențială, ca întotdeauna criteriul de calificare să fie pedeapsa; dacă fapta era pedepsită cu o pedeapsă criminală să fie socotită crimă, chiar dacă legea o denumea delict.

După făurirea statului național unitar s-a trecut la elaborarea unui cod nou, în vederea realizării unificării legislative și pe planul dreptului penal, acesta neputut fi adoptat datorită opoziției național-țărăniștilor, veniți la putere în anul 1928.

Însă, după îndelungate tergiversări, noul cod a fost adoptat la 18 martie 1936 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937, sub guvernarea liberală.

Noile reglementări penale au fost sistematizate în trei părți: dispoziții generale (cartea
I-a), dispoziții privitoare la crime și delicte (cartea a Il-a) și dispoziții privind contravențiile (cartea a III-a).

În cadrul primei cărți a Codului penal din 1936 sunt de reținut reglementările privind aplicarea legii penale în timp și spațiu, precum și cele referitoare la pedepse. Potrivit vechii concepții, consacrată în Codul penal din 1865, pedepsele erau de trei feluri: pentru crime, pentru delicte și pentru contravenții. Pe lângă pedepsele principale, codul prevedea pedepse complementarii și accesorii. în legătură cu pedepsele principale pentru crime și delicte, codul făcea distincția între infracțiunile

În aparență, sancțiunile penale erau mai blânde. În realitate, codul a sancționat mai grav o serie de infracțiuni, prin utilizarea unui procedeu camuflat: anumite infracțiuni erau scoase din categoria crimelor și trecute în categoria delictelor, dar sancțiunea delictelor era mai aspră, iar minimul de pedeapsă mai ridicat. Pe de altă parte, posibilitatea judecătorilor de a reduce valoarea pedepsei era mult mai restrânsă.

Cu privire la tehnica de redactare, Codul penal din 1936 este remarcabil, deoarece textile sale sunt precise, iar definițiile și conceptele sunt clare, ca expresie a nivelului evoluat al științei penale românești.

În ceea ce privește infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, codul penal de la 1936 în secțiunea a II-a incriminează “lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătății”.

Art. 470 este corespondentul art. 180 din actualul cod penal, fiind incriminat “acela care lovește o persoană fără a-i cauza vreua din vătămările arătate în art. 471 și următoarele” pedepasa pentru cel care comite asemena fapte fiind închisoarea corecțională de la o lună la două luni. Când lovirea a prdus echimoze, pedeapsa este închisoarea corecțională de la o lună la 3 luni”.

Dar ce spune art. 471 și următoarele? Acela care vatămă, în orice mod, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane comite delictul de vătămare a integrității corporale sau a sănătății sancțiunea constând în pedeapsa închisorii corecționale de la 2 luni la un an și amneda de la 2 000 la 5 000 lei.

Spre deosebire de art. 470 în cuprinsul căruia apare noțiunea de “lovește o persoană”, art. 471 utilizează termenul de vătămare a integrității sau sănătății.

Pentru prima dată codul penal de la 1936 vine și stabilește gravitatea vătămărilor prin numărul zilelor de îngrijiri medicale. Astfel, art. 472 stabilește “când vătămarea integrității corporale sau a sănătății a reclamat îngrijiri medicale de cel puțin 10 zile pentru vindecare, se comite delictul de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății, pedeapsa, în acets caz fiind închisoarea corecțională de la 6 luni la 2 ani și amneda de la 3 000 la 6 000 lei.

Art. 473 incriminează vătămarea corporală gravă statuând “când vătămarea ontegrității corporale sau a sănătății a cauzat victimei o boală de lungă durată ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ sau a funcționării lor, pierederea ori alterarea capacității de procreere, desfigurare, avort sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică constituie delictul de vătămare corporală gravă a integrității corporale sau a sănătății și se pedepsește cu închisoarea corecțională d ela 3 la 6 ani și Amanda de la 5 000 la 10 000 lei.”

Acest cod va fi modificat în cursul anului 1938, vătămarea corporală găsindu-se incriminată în art. 472-473.

Asemeni codului penal anterior și codul de la 1938 stabilește gravitatea vătămărilor de numărul de îngrijiri medicale, astfel este considerată vătămare corporală gravă dacă vătămarea corporală sau a sănătății reclamă o îngrijire de cel puțin 10 zile și cel mult 2 luni.

În cazul în care vătămarea integrității corporale sau sănătății a cauzat victimei o boală de o durată mai lungă de 2 luni, ori incurabilă, pierderea unui simț sau organ, ori a funcțiunii lor, pierderea sau alterarea capacității de procreare, sluțire, deformare, desfigurare, avort, boală sau orice infirmitate permanentă fizică sau psihică este realizat conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale sau a sănătății. Pedeapsa în cazul infracțiunii de vătămare foarte gravă a integrității corporale, stabilită prin codul de la 1938, este închisoarea corecțională de la 2 ani la 6 ani și amneda de la 5.000 la 10.000 lei.

În această perioadă au fost adoptate și o serie de legi penale speciale.

Astfel, Legea pentru înfrânarea și reprimarea speculei ilicite (17 iunie 1923) prevedea fixarea de prețuri maximale prin intermediul unei comisii speciale. În același timp, cei ce acumulau bunuri într-un volum ce depășea necesitatea lor de aprovizionare sau posibilităților lor de desfacere, depășeau prețurile maximale, sustrăgeau bunuri din comerț sau le distrugeau, înșelau cumpărătorii prin substituirea mărfurilor falsificate sau denaturarea articolelor existente în comerț erau pedepsiți cu privarea de libertate și cu plata unor amenzi.

La 2 aprilie 1930 a fost dată Legea pentru apărarea liniștii și creditului țării. Erau pedepsiți cu închisoarea corecțională cei ce răspândeau, sub orice formă, fapte neadevărate de natură să producă panică și să tulbure siguranța statului.

În anul 1932 s-a adoptat o lege pentru reprimarea concurenței neloiale. Prin această lege era sancționată, cu amenzi penale, întrebuințarea în comerț de firme sau embleme de natură să ducă la încălcarea unor drepturi dobândite anterior de către alte persoane.

Prin aceste dispoziții, legiuitorul burghezo-moșieresc a căutat să limiteze efectele adânci ale crizei economice care s-a declanșat în anul 1929.

La 19 decembrie 1924, a fost adoptată Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice („legea Mârzescu”). Conform acestei legi, se pedepseau cu privarea de libertate de la 5 la 10 ani, cu amenzi substanțiale și cu interdicție corecțională, cei care se afiliau la asociații sau care dădeau instrucțiuni pentru procurarea mijloacelor materiale necesare unor acțiuni îndreptate împotriva proprietății și a persoanelor. Grave sancțiuni penale erau prevăzute și împotriva celor care prin discursuri, cântece tendențioase sau declarații publice îndemnau la manifestări împotriva proprietății private și a persoanelor. Erau, de asemenea, sancționate pe tărâm penal expunerea sau purtarea în public a unor embleme, insigne, steaguri sau pancarte, când prin ele se urmărea aducerea unor atingeripro-prietății și proprietarilor. într-un text distinctera sancționat faptul de a intra în legătură cu vreo persoană sau asociație din străinătate în scopul de a primi instrucțiuni sau ajutoare. Erau aspru pedepsite și acțiunile prin care se urmărea schimbarea ordinii sociale și politice din România acelei vremi.

Dacă faptele incriminate prin „legea Mârzescu" erau comise pe un teritoriu aflat sub stare de asediu, competența trecea asupra instanțelor militare.

O primă modificare a fost adusă „legii Mârzescu" în anul 1927 (15 noiembrie), în condițiile declanșării crizei dinastice. Noile dispoziții vizau apărarea regimului monarhic din România. Astfel, orice persoană care întreprindea sau încerca să întreprindă acțiuni de orice fel împotriva regelui, a alcătuirii regenței sau a succesiunii legale la tron era pedepsită cu privarea de libertate și cu plata unor amenzi.

În perioada crizei economice, dispozițiile „legii Mârzescu" s-au dovedit insuficiente, și i
s-au adus noi modificări prin Legea pentru reprimarea unor noi infracțiuni contra liniștii publice din 12 mai 1933, cunoscută și sub numele de „legea Mironescu”. Ea sancționa baricadarea în clădirile publice sau în clădirile întreprinderilor industriale ori comerciale, publice și private, precum și refuzul de a le părăsi. Totodată, s-a introdus și interdicția de domiciliu.

Dispozițiile legii penale din 1924, completate cu cele ale legii din 1933, au fost numite, în mod curent, „legea Mârzescu-Mironescu”. Normele penale cuprinse în „legea
Mârzescu-Mironescu” s-au aplicat, în mod distinct, ca un izvor de drept aparte, chiar și după intrarea în vigoare a Codului penal din 1936.

O largă aplicare au avut-o măsurile prin care se autoriza introducerea stării de asediu. Menționăm în acest sens Legea pentru autorizarea stării de asediu din 4 februarie 1933, potrivit căreia, guvernul putea să decreteze starea de asediu generală sau parțială, pe termen de 6 luni.

Totodată, legea a înăsprit sistemul sancționării unor fapte, cum ar fi delictul de ultraj. Pentru comiterea unui asemenea delict se aplica pedeapsa maximă, iar în caz de recidivă se putea aplica îndoitul maximului.

O nouă lege pentru autorizarea stării de asediu, cuprinzând dispoziții similare a fost dată la 16 martie 1934, iar în 1937, tot pe linia înăspririi reprimării penale, s-a adoptat Legea pentru prelungirea stării de asediu (15 martie). Pe această cale, dispozițiile constituționale au fost în mod frecvent suspendate, guvernul putând să adopte orice măsuri chiar potrivnice constituției, și să le aplice prin intermediul aparatului de constrângere, inclusiv prin utilizarea pe scară largă a forțelor armate.

Între măsurile privind dreptul de asociere, figurează și Legea pentru apărarea ordinei din
7 aprilie 1934. Utilizând o terminologie extrem de vagă, legea prevedea că grupurile politice care prin activitatea lor pun în pericol siguranța ordinei de stat sau a ordinei sociale, ori propovăduiesc schimbarea ordinei sociale și de stat, puteau fi dizolvate prin hotărâri adoptate de către Consiliul de Miniștri.

Astfel, o măsură prevăzută doar cu titlu excepțional în Legea persoanelor juridice din 1924, tinde acum să se generalizeze. Persoanele care participau la activitatea acestor organizații erau pedepsite cu închisoare corecțională și cu interdicție corecțională. Totodată, a fost interzisă și activitatea societăților secrete, care își tăinuiau activitatea cu scopul de a eluda dispozițiile legii.

În anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituția “infracțiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalității. Aceasta cod s-a menținut în vigoare până în 1956.

În cursul anului 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România.

Trebuie menționat că în această perioadă dreptul penal s-a transformat într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund ca instrument de apărare a societății împotriva criminalității.

Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluția dreptului penal român. Deși că a fost elaborat sub influența ideologiei marxiste el a consacrat principiul legalității incriminării și a sancțiunilor de drept penal, precum și principiul individualizării pedepselor. Toodată acesta a fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale, mai ales după revoluția din anul 1989.

Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 va intra în vigoare la
1 ocombrie 2011.

Atât pe plan doctrinar, cât și în activitatea de înfăptuire a justiției, și acest Nou Cod penal a prilejui numeroase analize, critici și comentarii, cu atât mai mult cu cât a fost adoptat în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituția României, în urma angajării răspunderii Guvernului în fața Camerei Deputaților și a Senatului, și nu în procedura ordinară de legiferare.

Criticile, mai mult sau mai puțin întemeiate, au fost formulate cu privire la lipsa de previzibilitate și de predictibilitate a normelor penale, cu privire la neconstituționalitatea acestora, la neconcordanța cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului etc.

Ca o apreciere generală se poate afirma că partea specială a Noului Cod penal se înscrie pe linia evoluției legislației penale, pe linia armonizării acesteia cu exigențele europene, astfel încât să-și dovedească eficiența în apărarea ordinii de drept, în protejarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei.

Sub aspect statistic Noul Cod penal consacră un număr de 243 de infracțiuni, grupate pe XIII titluri – mai mult cu 64 de infracțiuni față de Codul penal în vigoare, care consacră 179 de infracțiuni, grupate pe XI titluri, dintre care unul este abrogat.

Sub aspectul sistematizării normelor de incriminare, se poate observa opțiunea membrilor comisiei de elaborare a Proiectului noului Cod penal, precum și a legiuitorului delegat, de a plasa infracțiunile contra persoanei în Titlul I, opțiune care are menirea de a sublinia atenția sporită acordată protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, tot astfel cum art. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului consacră obligația de a respecta drepturile omului, iar art. 1 alin. (3) din Constituția României prevede că România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme.

CAPITOLUL II

VĂTĂMAREA CORPORALĂ GRAVĂ

Vătămarea corporală gravă

Conținut legal și caracterizare

Infracțiunea de vătămare corporală gravă nu este altceva decât o variantă calificată a infracțiunii de vătămare corporală, variantă incriminată separat în legislația noastră.

Art. 182 C. pen. a suferit modificări prin Legea 169/2002, care a transformat una din ipotezele variantei tip în variantă agravată. Astfel, în actuala reglementare vătămarea corporală gravă este incriminată într-o variantă tip și două variante agravate.

Astfel, potrivit art. 182 C. pen. „vătămarea corporală gravă este:

Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Dacă fapta a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.

Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. (1) și (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.

Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) se pedepsește.”

Ținând cont de faptul că asemeni vătămării corporale, vătămarea corporală gravă este clădită pe structură art. 180 C. pen., prezenta analiză va puncta, cu precădere, explicarea elementelor circumstanțiale.

În varianta tip, elementul circumstanțial este reprezentat printr-o vătămare care a necesitat îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile.

Așadar, se impun, pentru realizarea infracțiunii cel puțin 61 de zile de îngrijiri medicale.

În cazul în care vătămarea presupune doar 60 de zile de îngrijiri medicale, fapta se va încadra în art. 181 C. pen, respectiv infracțiunea de vătămare corporală.

Asupra calificării faptei nu prezintă importanță împrejurarea că, pentru a se ajunge la peste 60 de zile de spitalizare, numărul de zile de îngrijiri medicale inițial a fost prelungit, datorită unor complicații survenite în timpul tratamentului.

Soluția este aceeași și în ipoteza în care victima a ajuns cu întârziere la medic sau când din diferite motive tratamentul s-a aplicat tardiv, astfel încât numărul zilelor de îngrijiri medicale a crescut, depășind cele 60 de zile, cu condiția ca întârzierea să nu se fi datorat relei credințe a victimei.

Totodată, nu prezintă importanță pentru stabilirea încadrării juridice, nici faptul că perioada îngrijirilor medicale s-a datorat existenței unor plăgi anterioare

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic al infracțiunii de vătămare corporală gravă este dat de valoarea socială pe care o reprezintă, adică integritatea corporală și sănătatea persoanei, această valoare fiind consacrată ca un drept fundamental al persoanei, garantat prin legea fundamentală, și protejat din punct de vedere penal pe această cale a incriminărilor.

Obiect material

Obiectul material este reprezentat, în cazul acestui tip de infracțiune, de corpul unei persoane în viață, iar condiția ca persoana să fíe în viață, în momentul exercitării violențelor, este esențială.

Subiecții infracțiunii

Subiect activ poate fi, de regulă, orice persoană, deoarece legea nu prevede o calitate specială. Pentru forma agravată este necesar ca subiectul activ să fie soț sau rudă apropiată cu victima, dacă aceasta din urmă locuieste sau gospodărește împreuna cu el. Participația penală este posibilă sub toate formele sale.

Subiect pasiv poate fi orice persoană în viață indiferent de vârstă, starea sănătății subiectului pasiv. În varianta agravată, subiectul pasiv trebuie să fie membru al familiei
făptuitorului.

Conținutul constitutiv al infracțiunii

După cum se poate remarca din textul art. 182 C. pen. prima formă agravată este clădită pe un element circumstanțial ce poate avea consecințe diverse, alternative:

Astfel o primă prezumție ce alcătuiește elementul circumstanțial o rerepzintă „pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora”.

Teoretic se poate remarca că în această situație ne aflăm în prezența a două efecte și anume: pierderea unui simț sau organ și încetarea funcționării acestora.

Având în vedere faptul că între cele două efecte există o strânsă legătură, textul art. 182 C. pen. fiind lacunar, aceste două efecte le voi analiza unitar.

Însă, se impune a stabili explicarea sintagmei „pierderea unui simș sau organ”

Noțiunea de simț definește capacitatea unei persoane de a avea anumite percepții raportat la sine sau la mediul în care trăiește.

Prin pierderea unui simț se înțelege “lipsa totală a capacității de a percepe, corespunzătoare simțului respectiv.”

Pentru a ne raporta la prevederile art. 182 C. pen, este suficientă reducerea capacității unui organ,.

Prin noțiunea de „organ” se înțelege o parte a corpului ce este formată dintr-un țesut omogen (mușchii) sau eterogen (stomacul), prin care se îndeplinește o funcție specifică, fie vitală, fie utilă vieții.

Prin pierderea unui organ trebuie să se înțeleagă detașarea de corp a acelei părți care reprezintă un organ. Desprinderea de corp poate fi oconsecință directă a activității infractorului sau consecința unei intervenții chirurgicale determinate de gravitatea traumatismului suferit de victimă.

Încetarea funcționării acestora reprezintă, așa cum am arătat, o altă consecință. Prin aceasta legiuitorul a încercat, probabil, să o completeze pe cea referitoare la pierderea unui simț sau organ, în intenția de a acoperi anumite ipoteze practice în care, fără a interveni o pierdere, se ajunge la abolirea unei funcții organice.

Relația organ-funcție este evidentă, funcția fiind o activitate a organului, o prelungire a acestuia. Ipoteza încetării funcționării organului nu este doar posibilă ci, reținerea ei în elementul circumstanțial este și utilă, câtă vreme există practic posibilitatea ca, deși organul să continue să existe, funcția acestuia să înceteze, în cazul în care organul este afectat de leziuni ireversibile (spre exemplu, în cazul unui traumatism la nivelul coloanei vertebrale, poate să apară drept consecință o încetare a funcției locomotorii, deși ambele organe ale aparatului locomotor există în continuare, nu pot fi socotite pierdute, în sensul menționat anterior).

În schimb, ipoteza încetării funcționării unui simț este inacceptabilă din punct de vedere logic. Simțul nu reprezintă o realitate materială, organică, susceptibilă de a desfășura o activitate și deci, de a-i fi atribuită o funcție. Simțul reprezintă o facultate, o capacitate de percepție bazată pe o relație neuro-organică.

Simțul este el însuși o funcție, iar în aceste condiții, încetarea funcționării simțului ar însemna încetarea funcționării funcției, ceea ce în mod evident ar reprezenta o construcție tautologică, inacceptabilă.

De altfel, și în cazul în care am admite că putem vorbi despre încetarea funcționării unui simț, am constata că, din punct de vedere obiectiv, medical, această împrejurare ar coincide perfect cu pierderea simțului, consecință deja prevăzută de text {încetarea funcționării văzului ori auzului este același lucru cu pierderea simțului respectiv).

Rezultă că textul este incorect formulat. În mod corect, textul ar trebui să se refere la pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării unui organ. Formula foarte generală utilizată de legiuitor se justifică probabil, cum am anticipat mai sus, prin teama de a nu lăsa fără acoperire anumite ipoteze concrete, în contextul în care relația simț, organ, funcție, este controversată în doctrina medico-legală, iar cazuistica în materie este deosebit de complexă.

A doua consecință, ce intră în alcătuirea elementului circumstanțial al primei variante agravate, se referă la o infirmitate permanentă fizică ori psihică.

Prin infirmitate fizică ori psihică, doctrina medico-legală înțelege o modificare ce prejudiciază morfologic sau funcțional organismul. Infirmitatea trebuie să fie permanentă, adică modificarea trebuie să fie sechelară, ireversibilă.

Nu are relevanță numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării. Infirmitatea poate fi consecința directă a unei leziuni traumatice sau poate să fie urmarea unei complicații. Este necesară o expertiză medico-legală pentru a stabili legătura de cauzalitate între traumatism, leziune și infirmitate, în fiecare caz.

Tot prin expertiză, după vindecarea clinică și epuizarea mijloacelor terapeutice de recuperare, se va stabili caracterul de permanență al infirmității. Infirmitatea nu înseamnă același lucru cu invaliditatea, care presupune obligatoriu un deficit funcțional ce poate afecta capacitatea de muncă, ceea ce nu este neapărat valabil la infirmitate. „Ca atare, un invalid este întotdeauna un infirm, dar inversul nu este valabil”.

În acest fel înțeleasă, și acesta este sensul corect medico-legal, infirmitatea permanentă fizică ori psihică are o clară corespondență cu pierderea unui simț, a unui organ, sau cu încetarea funcționării organului, practic cele două ipoteze se suprapun.

A treia consecință se referă la sluțire.

Prin sluțire se înțelege o deformare permanentă, morfologico-estetică, sau doar estetică, prin care se prejudiciază în mod evident conformația armonioasă de ansamblu a corpului, a unei regiuni sau a unui segment anatomic.

Totodată s-a statuat că se va reține comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă în ipoteza în care făptuitorul, „după un conflict avut cu partea vătămată, a mușcat-o de nas,
cauzându-i o vătămare ce îi altera înfățișarea fizică și care nu a putut fi înlăturată decât printr-o intervenție chirurgicală plastică.”

Sluțirea în sensul art. 182 C. pen. poate fi definită ca „lovirea unei persoane în față cu cuțitul, cu urmarea unor cicatrice care nu pot fi înlăturate și care afectează expresia feței, constituind un prejudiciu estetic.”

Cea de a patra consecință inclusă în elementul circumstanțial este avortul.

Prin avort se înțelege întreruperea cursului sarcinii, pe tot parcursul acesteia, din momentul concepției și până în momentul declanșării nașterii.

Pentru a ne afla în prezența infracțiunii comisă în această formă a elementului circumstanțial se impune ca făptuitorul să aibă cunoștință de starea de graviditatec a victimei sau să fi „avut posibilitatea să prevadă că victima este însărcinată.”

În acest caz subiectul pasiv este circumstanțiat, adică victima infracțiunii nu poate fi decât femeia gravidă.

Într-o asemnea situație se impune o expertiză medico-legală, care trebuie să stabilească diagnosticul stării de sarcină, la existența unor leziuni traumatice produse prin lovire sau prin exercitarea altor violențe precum și la existența legăturii de cauzalitate între traumatism și avort.

O ultimă consecință ce se regăsește în componența elementului circumstanțial al primei variante agravate constă în punerea în primejdie a vieții persoanei.

Aceasta poate fi înțeleasă prin crearea unui pericol grav și imediat pentru viața victimei, pericol ce reiese din vătămarea integrității corporale sau a sănătății.

Vătămarea este de natură a produce moartea victimei, în ipoteza în care nu se iau măsuri de ordin medical.

În acest caz, elementul subiectiv va putea fi stabilit pe baza examinării unor elemente obiective-și avându-se în vedere toate circumstanțele în care fapta a fost comisă.

De asemenea s-a reținut comiterea tentativei la omor în împrejurarea în care, „inculpatul a aplicat celor două victime lovituri repetate cu cuțitul în partea dreaptă și stângă a pieptului, ambele victime fiind salvate datorită unor împrejurări independente de voința inculpatului.”

A doua variantă agravată, prevăzută la alineatul al treilea, se referă la comiterea faptei în scopul producerii consecințelor prevăzute la alineatele precedente. Altfel spus, făptuitorul urmărește, fie producerea unei vătămări care să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, fie producerea unei vătămări care să aibă drept urmare pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă, etc.

Conchizând puten afirma că acest element circumstanțial nu este altceva decât o formă agravată atât în raport cu varianta tip, cât și în raport cu prima variantă agravată, fiind în acest din urmă caz o „agravare a agravantei”.

.

Latura subiectivă

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de vătămare corporală gravă doctrina a evidențiat anumite controverse și anume:

O primă părere susține că la varianta agravată condiționată de existența scopului, forma de vinovăție cerută de legiuitor este intenția în ambele ei modalități, directă sau indirectă, în timp ce la celelalte variante, forma de vinovăție este doar praeterintenția.

Potrivit acestei păreri s-a susținut că: „Termenul scop folosit în textul legii nu are rolul de a califica intenția, ci de a o deosebi de praeterintenție.”

Cea de doua părere a mers pe ideeea că varianta agravată condiționată de scop nu se poate realiza decât cu intenție directă, intenție calificată tocmai prin scopul special cu care făptuitorul trebuie să acționeze, acela de a produce consecințele.

În ceea ce privește latura subiectivă a infracțiunii de vătămare corporală gravă doctrina a evidențiat anumite controverse și anume:

O primă părere susține că la varianta agravată condiționată de existența scopului, forma de vinovăție cerută de legiuitor este intenția în ambele ei modalități, directă sau indirectă, în timp ce la celelalte variante, forma de vinovăție este doar praeterintenția.

Potrivit acestei păreri s-a susținut că: „Termenul scop folosit în textul legii nu are rolul de a califica intenția, ci de a o deosebi de praeterintenție.”

Cea de doua părere a mers pe ideeea că varianta agravată condiționată de scop nu se poate realiza decât cu intenție directă, intenție calificată tocmai prin scopul special cu care făptuitorul trebuie să acționeze, acela de a produce consecințele.

Forme și modalități

Vom putea vobi de consumarea infracțiunii numai în momentul producerii rezultatului, respectiv efectele prevăzute în textul art. 182 C. pen.

La vătămarea corporală gravă există o ipoteză în care tentativa se pedepsește. Este vorba despre tentativa faptei prevăzută în alineatul al treilea.

CAPITOLUL III

ASPECTE COMPARATIVE ÎNTRE INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ ȘI ALTE INFRACȚIUNII CONTRA PERSOANEI

Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală gravă și tentativa de omor

Atât vătămarea corporală gravă prin punerea în primejdie a vieții persoanei, cât și tentativa de omor presupun o stare de pericol pentru viața victimei, iar deosebirea esențială între cele două infracțiuni rezidă în particularitățile de natură subiectivă. De aici decurge o anumită dificultate de ordin practic în privința calificării faptelor, corectitudinea soluției depinzând de acuratețea cu care se stabilește forma de vinovăție cu care a acționat făptuitorul.

De exemplu, în practica judiciară s-a decis că fapta inculpatului de a arunca peste gard de la o distanță de 8 m o țeavă metalică asupra victimei, cauzându-i acesteia o fractură craniană cu înfundare osoasă, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, iar nu tentativă de omor deoarece din elementele stării de fapt nu se desprinde concluzia că i nculpatul a urmărit sau a acceptat producerea morții victimei ca rezultat potențial al activității sale. Tot astfel, s-a apreciat că fapta inculpatului de a aplica victimei mai multe lovituri cu briceagul în antebrațul stâng-una din ele provocând o hemoragie care a pus în pericol viața victimei- constituie vătămare corporală, nu tentativă de omor, deoarece inculpatul nu a aplicat loviturile de cuțit într-o zonă vitală a corpului victimei deși putea face acest lucru, ci în antebraț, pentru a-i desprinde mâinile cu care acesta îl imobilizase pe prientenul inculpatului ceea ce evidențiază inexistența intenției de a ucide.

Însă, dacă din probele administrate rezultă că faptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii morții victimei și a acceptat această eventualitate, dar totuși moartea nu s-a produs, ci numai primejduirea vieții victimei, fapta va constitui tentativă de omor comisă cu intenție indirectă.

În acest sens, în practica judiciară că fapta de vătămare corporală gravă prin care făptuitorul a pus în primejdie viața unei persoane, reprezentându-și însă că prin aceasta s-ar putea produce și moartea-dacă a urmărit sau acceptat acest rezultat fără ca moartea să se fi produs din cauze independente de voința sa-constituie tentativă de omor.

De exemplu, instanța a reținut că fapta inculpatului de a arunca de la 3 metri, cu forță, o piatră voluminiasă asupra capului victimei,cauzându-i acesteia leziuni grave-hemoragie cerebro-meninge, disjuncțiune maxilo-facială și fractura piramidei nazale-ce i-au pus viața în primejdie constituie tentativă de omor, iar nu infracțiunea de vătămare corporală, gravă. Tot astfel, s-a decis că nu constituie vătămare corporală gravă, ci tentativă de omor fapta inculpatului care, în cadrul unui conflict, a împins victima de pe o copertină situață la o înălțime de 6 metri, determinând căderea acesteia pe asfalt și producerea unui traumatism cranio-cerebral, fractură temporo-parietală dreaptă și o fractură la piciorul drept, leziuni care i-au pus viața în pericol.

Așa cum dja ma precizat deosebirea infracțiunii de tentativă de omor de infracțiunea de vătămare corporală gravă constă în latura subiectivă a celor două infracțiuni. Stabilirea intenției cu care acționează inculpatul implică o analiză minuțioasă a tuturor împrejurărilor.

În cele ce urmează voi prezenta un caz de schimbare a încadării judiciare din infracțiunea de vătămare corporală gravă în tentativă de omor, caz soluționat de Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 67/2004.

Astfel, prin sentința penală nr. 782/13 noiembrie 2010 Tribunalul Iași a condamnat pe inculpat pentru infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3
Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice în condițiile articolului 334 Cod procedură penală, din infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal.

Pentru încadrarea juridică a faptei, instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 5 aprilie, între partea vătămată și fratele inculpatului a avut loc o altercație în cadrul căreia fratele inculpatului a fost lovit de partea vătămată.

La solicitarea celui lovit, a venit inculpatul însoțit de alte două persoane, toți trei având în mână câte un băț. Inculpatul a reproșat părții vătămate că i-a lovit fratele, timp în care partea vătămată gesticula, având în mână o sticlă cu bere. În acel moment, inculpatul a aplicat părții vătămate o lovitură cu bățul în cap, în urma căreia partea vătămată a căzut, iar inculpatul a plecat însoțit de celelalte persoane.

Partea vătămată a fost transportată în cursul nopții la Spitalul de Neurochirurgie Iași, unde a fost internată în perioada 06-14 aprilie 2010 și supusă unei intervenții chirurgicale.
Din raportul de expertiză medico-legal a rezultat că partea vătămată a suferit un traumatism
cranio-cerebral cu fractură cominutivă frontală stânga deschisă cu hematom extradural, leziuni ce au putut fi produse prin lovire cu un corp contondent în formă liniară.

Leziunile au necesitat 30-35 zile de îngrijiri medicale și au fost de natură a-i pune în primejdie viața victimei. Urmare acestor leziuni, partea vătămată a rămas cu o lipsă de substanță osoasă de 5/5 cm și o infirmitate permanentă.

Instanța de fond a încadrat fapta inculpatului în infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod procedură penală și a procedat la schimbarea încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu din infracțiunea de tentativă de omor calificat prevăzută de art. 20 cu art. 174, 175 lit. i Cod penal.

A motivat instanța că din împrejurările comiterii faptei, nu rezultă elemente care să probeze intenția inculpatului de a ucide victima.

Împrejurările în care a fost săvârșită fapta: în prezența mai multor persoane, în urma unui conflict, obiectul cu care a acționat inculpatul – un băț – aplicarea unei singure lovituri apoi a plecat, constituie circumstanțe reale care concretizează intenția inculpatului, a fost de a pune în primejdie viața victimei și nu de a o ucide.

A mai reținut instanța că în speță nu este realizată latura subiectivă a infracțiunii de omor deoarece instrumentul folosit – un băț – nu constituie, în materialitatea lui, un obiect apt de a ucide, el căpătând această caracteristică numai în situația aplicării unor lovituri multiple, de intensitate și în zone vitale.

Ori, în cauză, inculpatul a folosit acest obiect pentru a aplica părții vătămate o singură lovitură care a avut ca rezultat punerea în primejdie a vieții părții vătămate.
În aprecierea intensității loviturii sunt relevante concluziile raportului de expertiză medico-legală care precizează că leziunile întrunesc caracteristicile periculozității pentru viată și au necesitat 30-35 zile îngrijiri medicale.

În caracterizarea intenției cu care a acționat inculpatul iau în considerare și cele două elemente care determină hotărârea delictuoasă – mobilul și scopul – și care definesc clar forma de vinovăție.

Mobilul hotărârii delictuoase a inculpatului l-a constituit lovirea fratelui său, iar scopul a fost acela de a aplica părții vătămate o corecție corporală, de intensitate, cu finalitatea punerii în primejdie a vieții. Sentința a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și criticată printre alte motive pentru greșita încadrare juridică a faptei.

A motivat parchetul că modalitatea în care a acționat inculpatul, de a lovi victima cu un par în cap – zonă vitală – cu intensitate și producându-i leziuni grave ce i-au pus viața în primejdie, concretizează intenția acestuia de a ucide și a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de articolul 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal, încadrare juridică dată faptei prin actul de sesizare a instanței.

Analizând acest motiv, instanța de apel a reținut că este fondat pentru următoarele considerente:

În cazul infracțiunilor îndreptate împotriva vieții, intenția de a ucide rezultă din materialitatea actelor săvârșite de inculpat, apreciindu-se dacă în funcție de zona anatomică vizată și intensitatea loviturilor, acestea prefigurează producerea rezultatului letal.

Ceea ce deosebește infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de articolul 182 alin. 3 Cod penal de infracțiunea de tentativă de omor, prevăzută de articolul 20 cu articolul 174 Cod penal, este intenția cu care a acționat inculpatul, respectiv latura subiectivă.
Pentru stabilirea intenției cu care acționează inculpatul, este necesară o analiză minuțioasă a tuturor împrejurărilor de fapt, care contribuie la definirea formei de vinovăție.

Astfel, inculpatul s-a deplasat spre locul incidentului la solicitarea fratelui său, despre care a aflat că a fost lovit de victimă, s-a înarmat cu un băț, a venit însoțit de alte două persoane, și ele înarmate cu bețe, împrejurări ce conturează starea emoțională a inculpatului, care a aluat hotărârea de a lovi victima. Ajuns la locul faptei, inculpatul a aplicat victimei o lovitură cu bâta în cap. lovitura a fost de intensitate mare și, ca urmare, victima a căzut, apoi a fost internată la spital unde a suferit o intervenție chirurgicală, rămânând cu o lipsă de substanță osoasă.

În raport de aceste circumstanțe se reține că inculpatul a acționat cu intenția de a ucide.
În desfășurarea acțiunii violente, inculpatul a vizat o zonă vitală, în care a lovit cu intensitate și folosind un obiect apt să producă moartea, ceea ce conturează latura subiectivă.

Pentru caracterizarea laturii subiective a infracțiunii de omor, esențială este intensitatea loviturii aplicată, concretizată de consecințele produse și nu faptul că inculpatul a aplicat o singură lovitură, așa cum a motivat printre altele prima instanță.

Pentru cele precedente, în conformitate cu articolul 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală a fost admis apelul parchetului și a schimbat încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de tentativă de omor calificat, prevăzută de art. 20 cu articolele 174, 175 lit. i Cod penal.

Asemănări și deosebiri între vătămarea corporală și infracțiunea de lovire sau vătămări cauzatoare de moarte

Potrivit art. 183 C. pen. infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte constă în „săvârșirea vreuneia dintre faptele prevăzute în art. 180-182 C. pen., dacă aceasta a avut ca urmare moartea victimei.”

Este lesne de observat că cele două infracțiuni se aseamănă sub aspectul laturii obiective, respectiv amândouă pot fi săvârșite atât printr-o acțiune cât și printr-o inacțiune (loviri sau alte acte de violență). Trebuie remarcat existența unei cvasiidentități cu actul de executare al infracțiunii de omor, nu de puține ori în practică făcându-se cu dificultate distincția între cele două infracțiuni.

În ceea ce privește urmarea imediată, în cazul infracțiunii de vătămare corporală într-o vătămare a integrității corporale sau a sănătății. Urmarea imediată în cazul infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte constă în moartea victimei.

Desigur că în cazul ambelor infracțiuni între actul de executare și urmarea produsă se impune să existe un raport de cauzalitate.

Latura subiectivă este aspectul care diferențiază, în mod concret, cele doua infracțiuni. Dacă infrcațiunea de vătămare corporală poate fi savârșită atât cu intenție directă sau indirectă, infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte potae fi săvârșită numai cu praeterinteție. Practic, în cazul infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, făptuitorul săvârșește cu intenția o faptă dintre cele prevăzute în art. 180-182 C. pen, dar din culpa sa se produce un rezulat mai grav.

Culpa făptuitorului cu privire la rezultatul mai grav nu poate fi prezumată, ci trebuie dovedită în concret, în caz contrar s-ar ajunge la o răspundere obiectivă, fără vinovăție, ceea ce nu este posibil în dreptul nostru penal.

În practica judiciară s-a reținut, în mod corect existența praterintenției și calificarea faptei ca infracțiune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în următoarele spețe: fapta inculpatului de a trage puternic de păr victima, în diferite direcții, cu consecința morții acesteia ca urmare a fracturării și luxației coloanei vertebrale cervicale; rănirea victimei la gambă prin aruncarea unei securi de la 6 metri distanță spre picioarele acesteia, decesul survenind ca urmare a șocului hemoragic ce putea fi evitat dacă victima nu ar fi refuzat să se interneze în spital.

Asfel, Tribunalul Mehedinți, prin sentința penală nr.319 din 19 decembrie 2010, a condamnat pe inculpatul S.C. la 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de moarte prevăzută în art.183 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de omor, la 10 ani închisoare.

            Instanța a reținut că, la 21 iulie 2009, inculpatul, aflat în stare de ebrietate, a lovit pe B.C., tatăl concubinei sale, cu pumnii și picioarele în toate zonele corpului, doborându-l la pământ, după care  l-a târât până la poarta locuinței acestuia, unde l-a abandonat.

            După ce agresiunea a încetat, victima a fost dusă în curtea locuinței sale și așezată sub un pom, membrii familiei observând că prezintă multiple echimoze pe întreaga suprafață a corpului, că sângera în zona feței, iar un picior era fracturat.

            În urma examinării făcută victimei de medicul din comună s-a constatat că prezintă fractură de col femural, recomandându-se internarea în spital. Aceasta nu s-a produs, victima decedând în ziua de 23 august 2009.

            S-a mai reținut că victima nu a fost transportată la spital și pentru motivul că familiei îi lipseau mijloacele pentru plata spitalizării.

            Apelurile procurorului, care a criticat hotărârea pentru greșita schimbare a încadrării juridice, și al inculpatului care a cerut reducerea pedepsei, au fost respinse de Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr.187 din 29 aprilie 2011.

            Împotriva acestei decizii a declarat recurs procurorul, susținând că fapta inculpatului, de a lovi victima cu intensitate pe întreaga suprafață a corpului și apoi de a se opune, cu violență, ca aceasta să fie internată în spital, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav, prevăzută în art.174, 175 lit.d și 176 lit.a C.pen.

            Recursul este nefondat.

            Din probele administrate rezultă că inculpatul locuia într-un imobil în vecinătatea căruia locuia victima. Pe fondul consumului de alcool, între inculpat și părinții concubinei sale au existat numeroase conflicte violente.

            În ziua de 21 iulie 2009, inculpatul, în stare de ebrietate, a lovit pe B.C. cu pumnii și picioarele și apoi cu un obiect contondent producându-i leziuni multiple, cea mai gravă fiind ruptura de femur.

Din cauza unei îngrijiri neadecvate, au survenit complicații în starea de sănătate a victimei, aceasta decedând după o lună de la agresiune, raportul medico-legal stabilind că moartea a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii, consecința unei bronhopneumonii, complicație apărută în evoluția unei fracturi de femur. S-a mai stabilit că, între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă.

            Mai rezultă din probe că victima nu a fost transportată la spital sau îngrijită corespunzător nu din cauza opunerii violente a inculpatului, ci datorită ignoranței familiei și a lipsei mijloacelor materiale.

            Faptul că imediat după agresiune inculpatul a fost reținut de organul de poliție din comună întreaga noapte, că acesta nu a locuit împreună cu victima și deci nu a fost în permanență în apropierea acesteia și că victima a fost examinată de medicul din comună duce la concluzia că ignoranța familiei victimei a făcut ca aceasta să nu fie corespunzător îngrijită.

            Ca atare, activitatea inculpatului de a lovi victima și de a-i produce o ruptură de femur, leziune ce a generat, în timp și datorită unei îngrijiri neadecvate, bronhopneumonia și apoi insuficiența cardio-respiratorie și decesul, realizează conținutul infracțiunii  praeterintenționate  de loviri cauzatoare de moarte, între leziunile cauzate și deces existând un nex cauzal indirect.

            Pentru această faptă s-a aplicat inculpatului o pedeapsă corect individualizată și în concordanță cu criteriile prevăzute în art.72 C.pen.

            În consecință, recursul procurorului a fost respins.

CAPITOLUL IV

ASPECTE DE DREPT COMPARAT

.Dreptul la integritate fizică și psihică a fost inspirat din Declarația Universală a dreptulrilor omului, care în art. 5 proclama că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau degradante”.

În acela;i sens a fost formulat art. 7 din Pactul internațional relativ la drepturile civile și politice. Art. 3 al Convenției Europene reia, în esență, art. 5 din Declarația Universală, mai puțin termenul “tratamente crude”, spunând că “nimeni nu poate fi supus torturii și nici la pedepse sau tratamente inumne sau degradante”.

Acest art. nu a preluat însă aliniatul 2 de la art. 7 al Pactului unde se spune: “În special, este interzis ca o persoană să fie supusă, fără consimțământul său, unei experiențe medicale sau științifice.”

Orice atingere adusă integrității fizice a persoanei va trebui sancționată de către lege; iar daca “atingerea” se impune, totuși, din considerente de ordin social, ea se poate face numai pe baza legii.

Dreptul la integritatea psihică este ocrotit și considerat de valoare constituțională, omul fiind conceput, sub aspect juridic, ca un complex de elemente în care fizicul și psihicul nu pot fi despărțite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrități este contrară drepturilor omului.

Respectul vieții, a integrității fizice și psihice implică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

Practicarea unor asemenea procedee și tratamente este o încălcare a demnității și personalității omului, omițând obiceiuri primitive care trebuie repudiate si reprimate de catre lege.

Potrivit Convenției contra torturii și altor pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin care se produce o durere sau o suferință ascuțită, fizică sau mentală, intenționat unei persoane cu scopul de a obține de la ea sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe care ea sau o terță persoană l-a comis sau se presupune de a o fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferință sunt produse de un agent al autorității publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimțământul său expres sau tacit.

De asemenea, Conventția cuprinde angajamentul statelor de a lua măsuri legislative, administrative, judiciare și orice alte măsuri eficiente pentru a împiedica comiterea de acte de tortura, aplicarea de pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante, pe teritoriul ce se află sub jurisdicția lor.

Asfel, prin art. 223 Cod penal german se incriminează vătămarea corporală, atunci când o persoană pricinuiește altei persoane o vătămare corporală sau a sănătății, însă art. 224 din același cod reglementează vătămarea corporală periculoasă, menționând că această faptă poate fi comisă comisă în cinci modalități.

Mergând pe aceași linie Codul penal german, în cuprinsul art. 225 vine și incriminează maltratarea persoanei care a împlinit 18 ani sau care se află în imposibilitatea de a se apăra datorită unei boli sau slăbiciuni fizice.

După cum se poate observa Codul penal german incrminează o paletă deiversificată a faptelor de violență.

Un alt cod european care incriminează faptele de violență este codul penal suedez, cod ce a fost adoptata în 1962 și a intrat în vigoare în anul 1965. Astfel, partea a II-a a acestui cod este dedicată crimelor (Part two „On Crimes”). În cuprinsul primei secțiuni a celei de-a doua părți a codului sunt incriminate infracțiunile îndreptate împotriva vieții și sănătății.

Astfel, în cuprinsul secțiunii a 5-a al celei de-a doua părți, este incriminată vătămarea corporală. Potrivit acestui act normativ, persoana care aduce atingere integrității corporale sau sănătății unei alte persoane va fi sancționată cu închisoarea de cel mult doi ani. Mergând pe aceeași idee, codul penal suedez stabilește în cuprinsul secțiunii a 6-a că, dacă fapta de la secțiunea 5 provoacă o vătămare gravă, pedeapsa stabilită pentru această fapta este de până la 10 ani.

Însă, Codul penal suedez nu vine să definească, în mod clar ce înseamnă vătămare gravă, acesta aspect urmând a fi stabilit, în fiecare caz în parte de instanța de judecată.

CAPITOLUL V

PARICULARITĂȚI METODOLOGICE ALE INVESTIGAȚIEI INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ

Aspecte procesuale privind infracțiunile

În cazul faptelor prevăzute de art. 180 alin1¹ și 2¹ Cod penal acțiunea penală se pune în mișcare atât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate cât și din oficiu. Împăcarea părților are ca efect înlăturarea răspunderii penale, acest acest aspect producându-și efectele și în cazul în care acțiunea penal s-a pus în mișcare din oficiu.

Trebuie precizat faptu că prevederile art. 180 alin 3 C. pen. a făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate respinsă de Curtea Constituțională, cu motivarea că reglementarea posibilității punerii în mișcare a acțiunii penale, în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 180 C. pen., la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu este contrară drepturilor și intereselor publice, ci le este favorabilă.

Și în cazul infracțiunilor prevăzută de art. 181-184 C. pen. acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar în cazul faptelor prevăzute de art. 1¹ acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.

În practia judiciară s-a decis că în cazul pluralității de părți vătămate, retragerea plângerii prealabile a unei din ele atrage încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin1 și 3 C. pen., în termenul art. 11 punct. 2 lit.v și art. 10 lit.h, cu privire la partea care și-a retras plângerea, neavând influență asupra procesului penal cu privire la celelalte părți vătămate.

Potrivit Legii 202/2010 provind măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor (Mica reformă în justiție), introduce înlăturarea răspunderii penale în cazul în care a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat ori a fost îcheiat un acord de mediere în condițiile legii, în cazul infractiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la pângerea prealabilă.

În ceea ce privește competența de judecată aceasta aparține judecătoriei din raza teritoriului unde a fost săvârșită infracțiunea.

Activități ce se desfășoară în faza actelor premergătoare

Încă din primele verificări, discuții purtate cu victima, examinarea actului medico-legal și plângerii, organul de cercetare penală poate clarifica problema competenței efectuării cercetărilor și luării unor măsuri în consecință.

Dacă rezultă că este vorba de loviri sau alte violențe ori vătămare corporală din culpă – forma simplă – și făptuitorul este cunoscut, persoana care face plângerea va fi îndrumată să se adreseze direct Judecătoriei, competentă să soluționeze cauza. Chiar în aceste cazuri, dacă făptuitorul nu este cunoscut organul de cercetare al poliției va primi plângerea și va lua măsuri pentru identificarea autorului faptei.

În cazul în care infracțiunile, prevăzute la art. 180 și 184 alin. 1 din Codul penal, sunt flagrante, organele de cercetare penală ale poliției sunt obligate să constate săvârșirea acestora, chiar în lipsa plângerii prealabile, iar constatările făcute, vor fi trimise, la cerere, instanței de judecată sesizată prin plângere efectuând, totodată, următoarele activități:

oprirea din acțiune a făptuitorului (dacă acesta fuge va fi urmărit, prins, imobilizat, acțiuni care se vor întreprinde cu ajutorul unor persoane dintre cele prezente la fața locului;

efectuarea percheziției corporale asupra făptuitorului și ridicarea corpurilor delicte (obiecte cu care a lovit) ori a celor cu care ar putea ataca organele de poliție (băț, cuțit, alte obiecte contondente, tăioase, înțepătoare, etc.);

acordarea primului ajutor persoanei vătămate, dacă este cazul, și stabilirea identității sale; trimiterea acesteia la o unitate medicală pentru acordarea îngrijirilor medicale necesare (în același fel se procedează și pentru făptuitor);

stabilirea identității făptuitorului;

identificarea martorilor oculari și a altor persoane care pot da relații în legătură cu fapta comisă;

întocmirea procesului-verbal de constatare a infracțiunii, privind prevederile art. 91 din C.pr.pen.

După întocmirea procesului-verbal de constatare, organele de poliție îndrumă persoana vătămată la medicul legist, pentru a i se elibera actul de constatare medico-legală, arătându-i. totodată, că, dacă îngrijirile medicale vor fi de până ia 20 de zile, urmează să se adreseze cu plângere prealabilă direct instanței de judecată competente.

În cazul în care vătămarea corporală necesită îngrijiri medicale mai mari de 20 de zile, dar cel mult 60 de zile, organul de cercetare penală cheamă persoana vătămată, iar dacă aceasta declară că înțelege să depună plângere prealabilă va continua efectuarea urmăririi penale.

Lipsa plângerii, retragerea acesteia sau împăcarea părților constituie temei legal pentru neînceperea urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale, conform art. 181 alin. 2 și 3 Cod penal, coroborat cu art. 228 alin. 4. rap. la art. 10 lit. f sau h din C.pr.pen., respectiv art. 242 alin. 1 din C.pr.pen., coroborat cu art. 11 pct. 1 lit. c, rap. la art. 10 lit. f și h din Codul de procedură penală.

În ipoteza în care din primele verificări rezultă că este vorba de o vătămare evidentă ce reiese dintr-un act medico-legal sau din examinarea sumară a victimei și fapta este de competența sa, organul de poliție va reține plângerea în vederea continuării cercetărilor.

În cazul infracțiunilor de vătămare corporală gravă și loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, organele de poliție vor efectua cercetări chiar în lipsa unei plângeri prealabile, deoarece legea nu condiționează începerea urmăriri penale de existența acesteia.

Plângerea prealabilă va trebui introdusă la organele de poliție sau la celelalte organe judiciare, în termen de 2 luni, din ziua în care persoana vătămată a luat cunoștintă de identitatea făptuitorul. Când persoana vătămată este minor sau o persoană lipsită de capacitate de exercițiu, termenul de 2 luni va curge de la data când persoana îndreptățită a depune plângere a luat cunoștință cine este făptuitorul.

Plângerea făcută oral se va consemna, în mod obligatoriu, într-un proces-verba! de către organul judiciar care o primește.

Din punc de vedere tactic se impun a fi urmați următoarele etape:

stabilirea identității persoanei vătămată

Lămurirea acestei probleme vizează identificarea victimei, relațiile acesteia cu făptuitorul, împrejurările de timp și de loc, unde s-a aflat în momentul agresiunii făcută asupra sa.

Când fapta se constată după săvârșire, se procedează la ascultarea persoanei vătămate, pentru a lămuri următoarele probleme:

locul, data, ora și împrejurările comiterii faptei;

indicarea făptuirorului, dacă este cunoscut, sau, în caz contrar, a semnalmentelor acestuia;

mijloacele și metodele folosite de infractor în săvârșirea faptei;

relațiile anterioare ori concomitente comiterii faptei dintre persoana vătămată și făptuitor;

urmările săvârșirii infracțiunii;

indicarea persoanelor care pot da relații despre faptă și făptuitor;

unele precizări legate de pretențiile părții vătămate (tragerea la răspundere penală a inculpatului, pretenții civile, etc.).

Efectuarea constatării medico-legale

De regulă, persoanei vătămate, o dată cu depunerea plângerii, i se solicită și actul de constatare medico-legală prin care se stabilește gradul vătămărilor produse prin infracțiune.

În cazul în care persoana vătămată nu prezintă acest act, organul de cercetare penală, dispune, prin rezoluție motivată, efectuarea constatării medico-legale pentru a stabili existența sau inexistența vătămărilor pe corpul victimei, natura și gradul vătămării integrității corporale sau a sănătății (leziuni înțepate, tăiate, de formă neregulată, esco-riații, contuzii, hematoame, etc.), felul obiectelor cu care s-ar fi putut produce leziunile (obiecte înțepătoare, tăietoare, contondente, etc.), momentul producerii vătămărilor, durata îngrijirilor medicale, dacă vătămările au pus sau nu în pericol viața victimei, orice alte elemente de natură medico-legală necesare soluționării cauzei.

Rezultatul constatării medico-legale este indispensabil pentru încadrarea juridică a faptei și stabilirea competenței materiale a organelor de cercetare penală, dar și pentru stabilirea modului de producere a leziunilor.

Cercetarea la fața locului

Fiind sesizate și analizând împrejurările în care s-a comis vătămarea corporală, mijloacele folosite, timpul scurs de la comiterea faptei, organele de poliție sunt obligate să procedeze, de îndată, la cercetarea locului săvârșirii infracțiunii pentru a descoperi eventualele urme și mijloace de probă care să ajute la soluționarea justă și temeinică a cauzei.

La efectuarea acestei activități, trebuie să se țină seama de faptul că, locul unde a fost găsită victima nu coincide întotdeauna cu cel în care s-a comis infracțiunea, deoarece victima putea să părăsească locul respectiv pentru a scăpa de agresor ori pentru a primi îngrijiri medicale.

Cu ocazia cercetării la fața locului se încheie proces-verbal, care trebuie să cuprindă, în afara mențiunilor cerute în art. 91 din Codul de procedură penală, descrierea amănunțită a situației locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate și a celor ridicate, a poziției și stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie și, pe cât posibil, cu dimensiunile reale. Totodată se pot realiza schițe, desene sau fotografii ori alte asemenea activități ce se anexează la procesul-verbal de cercetare la fața locului.

Ascultarea unor persoane cu privire la săvârșirea faptei și la persoana făptuitorului

Dintre persoanele care au fost de față la producerea atacului asupra victimei, cele care au participat la salvarea victimei ori cunosc relațiile sau eventualele stări conflictuale anterioare dintre făptuitor și victimă, pot fi identificați martorii.

Cu ocazia ascultării martorilor trebuie să se obțină date, în principal, referitoare la:

împrejurările care au precedat, însoțit ori au urmat atacului;

discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor;

locul și timpul în care s-a produs atacul, precum și mijlocul sau instrumentul folosit;

mobilul infracțiunii (dușmănie, răzbunare, gelozie, etc);

vătămările produse prin infracțiune;

dacă victima l-a provocat sau nu pe făptuitor

indicarea altor martori.

Dacă sunt mai mulți participanți, se va stabili activitatea concretă, desfășurată de fiecare participant (cu ce a lovit și în ce parte a corpului, etc).

Cine a săvârșit infracțiunea, dacă sunt mai mulți participanți și calitatea fiecăruia?

De cele mai multe ori participanții la săvârșirea infracțiunii rezultă din chiar conținutul plângerii. Însă, există situații când nu toți participanții sunt cunoscuți de la început, astfel că ei trebuie să fie individualizați pe parcursul cercetărilor, când se va stabili contribuția avută de fiecare și calitatea în care au participat, în vederea unei încadrări exacte și corecte a faptelor lor.

În stabilirea gradului de participare la săvârșirea infracțiunii de vătămare a integrității corporale sau sănătății persoanelor, trebuie avută în vedere și situația de încăierare. Aceasta impune organului de cercetare penală să stabilească, în concret, dacă este vorba de vătămare produsă în condițiile unei încăierări, ce persoane au participat, care a fost contribuția fiecăreia, ce persoane au fost prinse în încăierare fără voia lor, dacă unii au încercat să-i despartă pe alții, să apere pe cineva ori să respingă atacul, dacă au fost bine intenționați și sunt apărați de lege.

Mijloacele și metodele folosite de făptuitor pentru producerea vătămărilor

Este esențial a se stabili care este natura obiectului pe care făptuitorul l-a folosit la săvârșirea infracțiunii: cuțit, topor, ciomag, piatră, etc, precum și regiunea corpului vătămată, poziția și profunzimea echimozelor, a rănilor, care pot dovedi intenția de a produce vătămări și implicit ajută la încadrarea juridică a faptei. Pe lângă constatarea medico-legală, un rol important în realizarea probatoriilor, îi au martorii care au văzut sau auzit ceva în legătură cu fapta, ori cei care au cunoștință despre relațiile anterioare dintre victimă și făptuitor.

Forma de vătămare

Poate fi intenție directă sau indirectă ori culpă, stabilirea formei de vinovăție fiind extreme de importantă, întrucât legea pedepsește diferențiat vătămările produse cu intenție și cele produse din culpă. Forma de vinovăție determină și competența, dacă avem în vedere că nu toate vătămările corporale din culpă prevăzute de art. 184 din C.pen. sunt de competența organelor de cercetare penală ale poliției.

În stabilirea intenției făptuitorului se au în vedere manifestările anterioare ale acestuia, pregătirile făcute pentru săvârșirea infracțiunii, natura mijloacelor și metodelor folosite, numărul și intensitatea loviturilor, regiunea corpului în care au fost aplicate, relațiile care au existat între victimă și agresor, precum și care a fost scopul și mobilul infracțiunii.

Astfel, dacă fapta a fost comisă în scopul de a produce victimei o vătămare gravă, pedeapsa este mai mare, iar dacă vătămarea a avut drept consecință moartea victimei, fapta capătă o altă calificare, respctiv încadrare juridică.

Existența tentativei infracțiunii de vătămare corporală dovedește intenția făptuitorului.

Așa cum prevede legea penală română, dacă vreuna din faptele de lovire sau vătămare a avut ca urmare moartea victimei, fapta este calificată ca lovituri cauzatoare de moarte și pedepsită mult mai aspru.

Una dintre problemele ce trebuie soluționate în aceste cazuri, este aceea de a afla dacă intenția făptuitorului a fost de a vătăma victima sau de a-i lua viața. Pe baza concluziilor constatării sau expertizei medico-legale, în raport de poziția, direcția loviturilor și regiunea corpului în care au fost aplicate, se poate stabili că intenția făptuitorului nu a fost de a vătăma, ci a lua viața victimei sau a-i pune în pericol viața. Această concluzie trebuie însă coroborată cu alte probe, declarații de martori, la care anterior s-a destăinuit infractorul, declarația făptuitorului, precum și alte probe administrate în urma efectuării cercetărilor.

Moartea victimei poate surveni nu numai ca urmare a acțiunilor făptuitorului, ci și datorită complicațiilor ce apar ulterior, fie că victima care era deja bolnavă nu primește îngrijirile medicale corespunzătoare, fie că din teamă sau neglijență nu merge la medic.

În toate aceste cazuri trebuie lămurită problema în ce măsură vătămările produse de făptuitor au determinat ulterior moartea victimei, pentru a se realiza cerința legii ca faptele prevăzute de art. 180-182 din C. pen. să fi avut ca urmare moartea victimei și, deci, nu alte cauze datorate neglijenței sau indolenței victimei.

Dacă după ce a fost lovită, victima nu a sesizat infracțiunea și nu s-a internat în spital, făcând acest lucru numai după ce i s-a agravat starea sănătății și, între timp, au dispărut urmele vătămării, singurele mijloace de probă pot fi declarațiile eventualilor martori care au văzut cum
s-a săvârșit fapta, fiind necesară, totodată, și stabilirea raportului de cauzalitate dintre faptă și urmările acesteia.

Ascultarea făptuitorului sau făptuitorilor

Cu ocazia ascultării făptuitorului sau făptuitorilor cu privire la fapta săvârșită, pot fi lămurite următoarele:

natura relațiilor dintre el și persoana vătămată (dușmănie, stări conflictuale, răzbunare, ș.a.);

împrejurările săvârșirii infracțiunii (dacă a urmărit victima, dacă conflictul a izbucnit spontan sau întâmplător, dacă a fost provocat de persoana vătămată, stare de beție, sub influența narcoticelor, etc);

locul și timpul comiterii faptei;

mijlocul, instrumentul cu care s-a produs vătămarea (obiecte contondente, tăioase. înțepătoare, pregătite din timp sau folosite întâmplător), proveniența acestora;

mobilul comiterii faptei (dușmănie, răzbunare, gelozie, conflict spontan);

dacă au mai fost și alți participanți la comiterea faptei:

indicarea persoanelor care cunosc despre comiterea faptei;

indicarea unor probe de apărare.

Dacă făptuitorul a fost în legitimă apărare și dacă a depășit limitele acesteia

Dacă infracțiunea de vătămare a integrității corporale sau sănătății a fost săvârșită în concurs cu alte infracțiuni

Aceste infracțiuni pot fi comise în concurs cu infracțiunile de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice, etc.

În unele situații este necesar să se dispună efectuarea expertizelor și constatărilor
tehnico-științifice cu privire la urmele sau obiectele corp delict, descoperite la locul săvârșirii infracțiunii, precum și a unor analize de laborator privind diferite substanțe folosite la provocarea vătămărilor, pentru determinarea naturii, calității și cantității acestor substanțe, ș.a, De exemplu, atunci când vătămarea s-a produs cu o armă de foc, se va dispune efectuarea unei expertize balistice, în scopul identificării armei de foc; dacă sunt expertizate substanțe chimice, folosite pentru provocarea vătămărilor, expertiza chimică va lămuri probleme importante ca: ce substanțe au fost folosite, în ce cantități, efectul vătămărilor sau chiar letal al acestora etc; când sunt expertizate urme de sânge sau alt material biologic, expertiza biocriminalistică va permite organelor de urmărire penală să restrângă cercul de suspecți în cazul infracțiunilor cu autori neidentificați, indicând tipul secretor-nesecretor, grupa sanguină ș.a.

Expertizele și constatările tehnico-științifice se dispun de către organul de cercetare penală, prin ordonanță sau rezoluție motivată. Trebuie precizat că, de regulă, constatările
tehnico-științifice sunt dispuse în faza actelor premergătoare, iar expertizele în faza de urmărire penală a procesului penal.

În fiecare cauză penală privind aceste infracțiuni, rapoartele de expertiză și constatare tehnico-științifică trebuie coroborate cu celelalte mijloace de probă administrate, cum ar fi: plângerea și declarațiile părții vătămate, procesul-verbal de cercetare la fața locului, declarațiile martorilor, declarațiile făptuitorului sau făptuitorilor, etc.

Activitățile desfășurate în faza urmăririi penale

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, care este declanșată o dată cu începerea urmăririi penale, fie prin rezoluție motivată, fie prin proces-verbal de începere a urmăririi penale, funcție de modul de sesizare.

Începerea urmăririi penale

Dacă din actele premergătoare efectuate rezultă că este vorba de infracțiunea de vătămare corporală și nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală al poliției va dispune începerea urmăririi penale prin rezoluție motivată, pusă direct pe plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Întrucât vătămarea corporală se urmărește numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, începerea urmăririi penale prin proces-verbal nu se poate dispune decât în situația prevăzută de art. 131 alin. ultim din codul penal, respectiv atunci când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă, situație în care acțiunea penală se va pune în mișcare din oficiu.

Ascultarea martorilor.

Ca martori, vor fi identificate și ascultate și alte persoane care au cunoștință despre fapta
comisă ori care au fost propuse, în apărare, de către învinuit. Cu această ocazie vor fi lămurite problemele care au făcut obiectul ascultării în faza actelor premergătoare, precum și
aspectele noi, cunoscute de martorii identificați, după începerea urmăririi penale, în scopul descoperirii obiectelor folosite de infractor la săvârșirea faptei pe care pot fi găsite urme ale infracțiunii (sânge, fire de păr. etc).

În ascultarea martorilor trebuie să se urmărească obținerea de date privitoare la împrejurările care au precedat, însoțit sau au urmat atacului, discuțiile care au avut loc între victimă și făptuitor, locul, timpul în care s-a produs atacul, itinerariul parcurs de victimă, dacă nu cumva victima l-a provocat pe făptuitor, acțiunile întreprinse de el, mijloacele și metodele folosite pentru a produce vătămări. Vor fi ascultate persoanele care cunosc relațiile dintre făptuitor și victimă, întrucât pot lămuri metoda folosită de infractor pentru producerea vătămării sau dacă nu este vorba de o simulare, iar așa-zisa victimă se plânge de săvârșirea unei fapte care, în realitate, nu a avut loc.

Cât privește ascultarea martorilor numai în faza de urmărire penală a procesului penal,
în practica judiciară se susține că în momentul redactării acestui material, nu există nicio prevedere strict legală, în acest sens. Dimpotrivă, se știe că sunt audiate ca martori în cauzele penale, civile sau administrative, persoanele care au cunoștință despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Astfel, se pune întrebarea: “în cauzele administrative se începe oare urmărirea penală și numai după aceea sunt audiați martorii”?

Ascultarea învinuitului sau inculpatului

Cu această ocazie, organele de cercetare penală vor lămuri problemele legate de activitatea infracțională, având mijloacele materiale de probă administrate, declarațiile martorilor, declarațiile părții vătămate, precum și alte aspecte apărute în cauză pe parcursul cercetărilor. La ascultarea învinuitului sau inculpatului trebuie să se aibă în vedere, în principal, următoarele aspecte:

relațiile existente între învinuit sau inculpat și victimă;

dacă înainte de comiterea faptei, învinuitul sau inculpatul s-au pregătit, în acest sens, iar, în caz afirmativ, în ce a constat aceasta;

dacă la comiterea faptei a mai participat și vreo altă persoană;

dacă a fost provocată de partea vătămată și în ce a constat provocarea;

modul în care a acționat la comiterea faptei șl mijloacele folosite;

care au fost motivele ce l-au determinat să săvârșească fapta.

Dacă fapta a fost comisă cu ocazia unei petreceri și învinuitul sau inculpatul se afla în stare de ebrietate, trebuie să se stabilească în ce măsură, cel în cauză, își amintește cum a acționat, dacă nu cumva și victima se afla în stare de ebrietate. În ipoteza în care la infracțiune au participat mai multe persoane este foarte important ca, această problemă, să se lămurească cu fiecare învinuit sau inculpat în parte, respectiv să fie întrebați atât despre propria activitate, cât și despre contribuția celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii.

Dispunerea efectuării expertizei medico-legale

Atunci când în raportul de constatare medico-legală se indică timpul de îngrijiri medicale cu mențiunea “dacă nu survin complicații”, în mod obligatoriu, la expirarea timpului de îngrijiri medicale stabilit inițial, se face o nouă examinare medico-legală, pentru a se preciza dacă au intervenit sau nu eventualele complicații în vindecarea vătămărilor, natura acestor complicații și dacă, eventual, sunt imputabile victimei, ca urmare a nerespectării tratamentului medical, dacă timpul de îngrijiri medicale a rămas același ori s-a modificat.

Efectuarea acestei noi examinări medico-legale este necesară pentru încadrarea juridică corectă a faptei săvârșite, deoarece pot interveni modificări în ceea ce privește timpul de îngrijiri medicale, având în vedere posibilitatea depășirii termenelor de 20 zile și, respectiv, de 60 zile, stabilite inițial.

În cazul unor expertize medico-legale contradictorii, efectuate de aceleași institute medico-legale, servicii medico-legale sau laboratoare medico-legale ori de asemenea instituții diferite, este obligatoriu avizul Comisiei superioare medico-legale.

Comisia Superioară verifică și avizează, din punct de vedere științific, concluziile diverselor acte medico-legale. Dacă nu pot fi avizate concluziile, comisia recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor respective.

Efectuarea unor confruntări între învinuit sau inculpat și victimă, martori și învinuit sau inculpat, martori și persoana vătămată, sau între doi martori, pentru a putea înlătura unele contraziceri esențiale din declarațiile lor.

Prezentarea de persoane sau obiecte pentru recunoașterea lor de către persoana vătămată sau de către martori, în vederea identificării autorului infracțiunii și elucidarea împrejurării producerii acesteia.

Efectuarea reconstituirii are loc atunci când se impune, pentru a stabili mecanismul comiterii faptei, fără să fie reproduse, însă, momentele lovirii cu corp delict.

În acest scop, pot fi folosite obiecte din carton, cauciuc, poliester expandat, etc.

În urma activităților anterior mențioante organelle de cercetare penală vor întocmi câte un proces-verbal în vederea materializării acestora, procese-verbale care constituie mijloace de probă din categoria înscrisurilor.

Stabilirea cheltuielilor necesitate de asistența medicală acordate persoanei vătămate

Conform dispozițiilor legale privind asigurarea sănătății populației, persoanele care, prin faptele lor, aduc prejudicii sănătății altor persoane răspund și sunt obligate să suporte cheltuielile de asistența medicală acordată acestora.

În consecință, învinuitul sau inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor efectuate, în scopul arătat, de către unitatea sanitară, care a acordat îngrijirile medicale.

Stabilirea cauzelor și împrejurărilor care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârșirea acestor infracțiuni

Săvârșirea unor astfel de infracțiuni este determinată de o mulțime de cauze și împrejurări, dintre care, cu o frecvență mai mare, menționez consumul de alcool, consumul de droguri, existența unor stări conflictuale anterioare, aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, de unde rezultă unele nemulțumiri, etc.

Pe baza cunoașterii cauzelor și împrejurărilor, care generează săvârșirea vătămărilor corporale, trebuie luate măsuri de prevenire a comiterii lor, utilizând, în acest sens, metodele și mijloacele specifice muncii de poliție, așa cum sunt reglementate în actele normative în vigoare.

CONCLUZII

Noul cod penal propune o simplificare a reglementării, în sensul regrupării faptelor de violență regăsite în art. 180 -182 din legea veche, în continuțul a doar două articole (art. 193 și 194).

Criteriul de distincție între diferitele forme ale infracțiunii de violență este, în acest caz natura urmărilor produse. Astfel, dacă fapta nu a produs decât suferințe fizice, se va încadra la
art. 193 alin.(1), daca a cauzat leziuni va fi încadrată potrivit art. 194 alin.(2), iar dacă a avut o urmare mai gravă, dintre cele aratate în art. 194, se va încadra potrivit acestui text.

Se poate observa că Noul cod renunță la criteriul zilelor de îngrijiri medicale în delimitarea formelor infracțiunii de violență, dat fiind că acest criteriu s-a dovedit imprecis și s-a pretat la interpretări diferite în doctrină și jurisprudență.

De asemenea, în privința formelor agravate ale vătămării corporale, au fost eliminate suprapunerile din reglementarea actuala (infirmitate-pierderea unui simț sau organ-încetarea funcționarii acestora). Mai trebuie precizat că forma intenționată a vătămării corporale face trimitere doar la primele doua ipoteze de agravare din alin.(1), în celelalte cazuri violențele vor fi reținute în concurs cu infracțiunea de avort [lit. c)], respectiv vor intra în conținutul tentativei de omor [lit. d)]..

Și în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzator cu cea efectuată în cazul uciderii din culpa, și a fost introdusă o incriminare complexă, incidentă atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate.

S-a înlăturat astfel incoerența din legea mai veche, care consacră o unitate de infracțiune atunci când au fost ucise din culpă două sau mai multe persoane și o pluralitate de infracțiuni atunci când acestea au fost doar vătămate.

Menținerea acestei inconsecvente ar putea conduce la sancționarea mai severă a autorului vătămării din culpa a mai multor persoane față de situația autorului unei ucideri din culpă comise în condiții similare.

În același timp, infracțiunile de rele tratamente aplicate minorului și încăierare au fost aduse în sectiunea privind lovirea și vătămarea integrității corporale sau sănătății, deoarece ele pun în pericol, în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și abia în subsidiar relațiile de familie, respectiv conviețuirea socială.

Dealtfel, în ceea ce privește infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodată una cu subiect activ special, ea putând fi săvârșită nu doar de către ori față de un membru de familie, ci și față de minorii internați în centre de plasament sau în alte forme de ocrotire.

Trebuie remarcată preocuparea autorilor Noului Cod penal de perfecționare, respectiv eliminare a normelor de incriminare care au condus la o practică neunitară. În acest sens, putem face referire la forma agravată a uciderii din culpă, art. 178 alin. (3) din actualul Cod penal, față de care, atât în doctrină, cât și în practica judiciară au fost exprimate opinii diferite, în sensul că suntem fie în prezența unui concurs de infracțiuni, fie a unei infracțiuni complexe.

În condițiile în care recentul recurs în interesul legii nu a adus clarificările necesare, se apreciază soluția neconsacrării unei agravante asemănătoare, prin prevederile art. 192 din Noul Cod penal, cu consecința transferării întregii problematici în sfera de interpretare și aplicare a legii.

De asemenea, pe linia perfecționării reglementării, se remarcă și conținutul art. 189 lit. c), referitor la omorul calificat, săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse, spre deosebire de actuala redactare, art. 175 lit. g), costând în omorul săvârșit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse.

În loc de urmărire sau arestare, în noua redactare, circumstanța are în vedere întreaga activitate de tragere la răspundere penală. Tot astfel, la infracțiunea de amenințare, art. 206, se observă o lărgire a sferei de cuprindere a persoanelor față de care pot fi săvârșite infracțiunile sau faptele păgubitoare ce formează obiectul amenințării.

În timp ce în actuala redactare, fapta ce formează obiectul amenințării se poate îndrepta împotriva persoanei amenințate, a soțului sau a unei rude apropiate, în Noul Cod penal fapta poate fi îndreptată împotriva persoanei amenințate ori a altei persoane. Se ia în considerare natura, calitatea relațiilor și nu relația civilă, dintre cel amenințat și persoana față de care urmează să se săvârșească, în mod nemijlocit, infracțiunea sau fapta păgubitoare cu care se amenință.

Sub aspectul urmării imediate, în actuala redactare, amenințarea există dacă fapta este de natură să alarmeze persoana vătămată, în timp ce în noua redactare existența infracțiunii este condiționată de aptitudinea faptei de a produce o stare de temere.

La infracțiunea de șantaj, art. 207 se observă că fapta de constrângere poate fi realizată prin orice mijloace, spre deosebire de actuala redactare, art. 194, la care fapta de constrângerea poate fi realizată doar prin violență sau amenințare.

Dincolo de aprecieri, față de partea specială a Noului Cod penal pot fi exprimate și unele rezerve.

Astfel, cu titlu exemplificativ, sunt deficitare prevederile art. 189 alin. (1) lit. e), referitoare la omorul calificat, săvârșit de către o persoană care a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor. Încercând să evite interpretările diferite, exprimate atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, referitoare la antecedența făptuitorului, redactorii noului cod precizează, în mod expres, că este vorba despre o infracțiune de omor, infracțiune care poate fi consumată sau rămasă în faza de tentativă. Circumstanța are în vedere antecedența făptuitorului, motiv pentru care consider ca fiind redundantă mențiunea potrivit căreia persoana a mai comis anterior o infracțiune de omor sau o tentativă la infracțiunea de omor.

Totodată se observă și o reconfigurare a principiului disponibilității părților în procesul penal, în sensul extinderii faptelor pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv reducerii celor pentru care este posibilă împăcarea părților.

Principiul disponibilității este extins și în legătură cu fapte grave, cum ar fi, de exemplu, în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe, art. 193 alin. (2) din Noul Cod penal, constând în fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, pentru care pedeapsa constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă. Poate fi pusă în discuție proporționalitatea dintre gravitatea faptei, regimul sancționator, incidența disponibilității și finalitatea urmărită de către legiuitor.

O problemă deosebit de sensibilă continuă să fie aceea a raportului dintre incriminările din Codul penal și cele din legile speciale. Incriminările din legile speciale care tind spre limita excesului de reglementare sunt dificil de ierarhizat și sistematizat, de multe ori reprezintând reluări ale celor din Codul penal, ceea ce conduce la interpretări și aplicări diferite, respective la o practică neunitară.

Însă, până la punerea în aplicare a prevederilor Noului Cod penal, doctrina va continua să consemneze opinii și evaluări de specialitate, care vor putea fi luate în considerare de către legiuitor în opera de perfecționare a legislației penale.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976

Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Buucrești 2006

Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007

Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997

Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992

Gutan, Marcel Istoria drpetului românesc, Editura Hamangu, București 2009

Iftimie, Valentin, Alexandru Boroi, Infracțiunea de lovire și vătămare a integrității corporale, Editura Juridică, București 2003

Oroveanu, Hanțiu A Drept penal special, Infracțiuni contra vietii, integritatii
corporale si sanatatii persoanei, Vol. I, Editura Sitech, Craiova, 1998

Păvălan, Vasile Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității, vol.I, Editura Lumina Lex, București 2009

Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Toader Tudorel, Drept penal .Parte specială, ediția a 5-a, Editura Hamangiu 2010

Top, Dan Istoria statului și drpetului românesc, Editura C.H. Beck, Buucrești 2008

Articole din reviste de specialitate

Legislație

Constituția României

Codul penal român

Codul de procedură penală

Codul penal de la 1865

Lege nr. 286/2009 privind Codul penal

Practică juridiară

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Antoniu, George Costică Bulai, Gh. Chivulescu, Dicționar juridic penal, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1976

Cernea, Emil, Emil Molcuț, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Universul Juridic, Buucrești 2006

Cioclei, Valerian Drept penal. Partea specială-infracțiuni contra persoanei, Editura Universul Juridic, București 2007

Diaconescu, Gh. Infracțiunile din Codul penal român, vol. I, Editura Oscar Prins 1997

Filipaș, A. Drept penal român, Partea specială, Editura Șansa, București 1992

Gutan, Marcel Istoria drpetului românesc, Editura Hamangu, București 2009

Iftimie, Valentin, Alexandru Boroi, Infracțiunea de lovire și vătămare a integrității corporale, Editura Juridică, București 2003

Oroveanu, Hanțiu A Drept penal special, Infracțiuni contra vietii, integritatii
corporale si sanatatii persoanei, Vol. I, Editura Sitech, Craiova, 1998

Păvălan, Vasile Infracțiuni contra persoanei, patrimoniului și autorității, vol.I, Editura Lumina Lex, București 2009

Scripcaru, Gh. M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică și Pedagogică, 1983

Toader Tudorel, Drept penal .Parte specială, ediția a 5-a, Editura Hamangiu 2010

Top, Dan Istoria statului și drpetului românesc, Editura C.H. Beck, Buucrești 2008

Articole din reviste de specialitate

Legislație

Constituția României

Codul penal român

Codul de procedură penală

Codul penal de la 1865

Lege nr. 286/2009 privind Codul penal

Practică juridiară