Vatamarea Corporala din Culpa
CUPRINS
Introducere: Importanța temei
Capitolul I: Istoric, aspecte legate de Drept penal partea specială
l.1. Considerații introductive
l.2. Considerații asupra părții speciale a Codului penal
l.3. Scurt istoric
l.4. Drept penal în materia infracțiunii de vătămare corporală
Capitolul II: Ocrotirea persoanei prin normele de drept penal
2.1. Ocrotirea penală a vieții și integrității persoanei
2.2. Obiectul infracțiunilor contra persoanei
2.3. Subiectele infracțiunilor contra persoanei
2.4. Latura obiectivă
2.5. latura subiectivă
2.4. Forme, modalitați, sancțiuni
Capitolul III: Vătămarea corporală din culpă
3.1. Culpa ca formă de vinovație
3.2. Considerații generale
3.3. Obiectul și subiecții infracțiunii
3.4. Latura obiectivă a infractiunii
3.5. Latura subiectivă a infracțiunii
3.6. Forme, modalități, sancțiunii
3.7. Aspecte procesuale
Capitolul lV:Considerațiuni finale
4.1. Procedură penală in materia infracțiunilor savarșite din culpă.
4.2. Observații
Introducere
Ființa umană este creatoarea tuturor bunurilor materiale și spirituale care există în societate. Aceste bunuri, moștenite de la o generație la alta, au contribuit la asigurarea progresului continuu al umanității. De asemrnea , omul spre deosebire de celelalte vietăți de pe pamânt este ființa care iși poate stăpânii și controla instinctele primare, astfel încât să poată conviețui in societate alături de semenii săi. Din acest motiv, încă de la începuturile civilizației umane societatea a găsit necesar sa-și facă reguli, norme, legi, astfel încât să reglementeze relațiile dintre membrii săi. Astfel , normele de drept penal au aparut ca o necesitate a societatii umane dea reglementa relatiile de aparare sociala impotriva faptelor prin care se vatama ori pun in pericol cele mai importante valori sociale.
Codul penal in vigoare incriminează faptele care au potențial de a leza viața omului, înțeleasă ca atribut primordial și indispensabil al persoanei umane și de care depinde însăși existența și ființa sa. Prin intermediul acestor incriminări se sancționează cele mai grave fapte îndreptate împotriva persoanei a sanătății și integrității sale corporale. Legiuitorul a sistematizat normele in partea specială a Codului penal, folosind criteriul obiectului juridic generic, in alte cuvinte, criteriul valorii sociale ocrotite de aceste norme – lezate sau puse in pericol prin săvârșirea faptelor incriminate. Infracțiunile contra integrității corporale sau a sănătății fac parte dintr-o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei in care se cuprind fapte de pericol social, săvârșite prin orice mijloace, respectiv in titlul al doi-lea din partea specială, capitolul 1, sectiunea a 2-a, sub denumirea de ,,Lovirea si vatamarea integritatii corporale sau a sanatatii persoanei’’.
Apărarea persoanei și în special, a vietii, reprezintă o preocupare constantă, întâlnită în toate sistemele de drept, indiferent de orânduirea socială. Viața este ocrotită de lege nu neapărat în sensul de fenomen biologic, ci, cu precădere, prin prisma accepțiunii de fenomen social, fiind privită ca o valoare primordială și absolută a oricărei societăți, ca o condiție sine qua non pentru chiar existența societății omenești. Legea apără nu numai interesul individual al fiecărui om de a trăi, de a-și conserva și prelungi viata, ci, mai ales, interesul pe care îl reprezintă pentru societate faptul ca viața fiecărei persoane să fie pastrată și respectată de restul membrilor comunității, în considerarea faptului că păstrarea vieții indivizilor este indispensabilă pentru existența societații, ea neputând fi concepută altfel decât ca fiind formată din persoane în viață.
Dreptul la viata al tuturor ființelor umane și-a găsit proclamarea solemnă odată cu izbucnirea revoluțiilor burghezo-democratice, care au contribuit la conturarea expresiei celor mai nobile idealuri ale umanității. Aceleași idei au fost conturate și prin intermediul Declarației universale a drepturilor omului, care a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la data 10 Decembrie 1948. În art. 3 din Declaratie se proclamă faptul că că "orice om are dreptul la viață, libertate și la inviolabilitatea persoanei", iar, în continuare, Pactul privind drepturile civile și politice statuează în art. 6 pct. 1 că "dreptul la viată este inerent persoanei umane, acest drept trebuie ocrotit prin lege, nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar".
Acest drept este prevăzut și în alte documente internaționale de importanță și anume, în Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (art. 2), și în Documentul adoptat de Reuniunea de la Copenhaga a Conferinței pentru dimensiunea umană a C.S.C.E.
În Constituția României, adoptată în decembrie 1991 și modificată la 19 octombrie 2003 ca urmare a referendumului, este reglementat și garantat "dreptul la viață și la integritate fizică și psihică" în art.22 care are următorul conținut:
"Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică este recunoscut tuturor persoanelor; nicio persoana nu poate fi supusă la tortură, precum și niciunei pedepse inumane sau degradante; pedeapsa cu moartea este interzisă".
Prin legea penală este apărată viața persoanei chiar înainte de naștere, fiind pedepsiți cei care ucid pruncul chiar înainte ca acesta să se nască, sau cei care lovesc, cu intenție, o femeie însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan în urma căruia pierde sarcina. Suprimarea vieții este interzisă chiar dacă noul-născut este diform, pentru că, astfel cum se arată în dogmele religioase și chiar în regulile de drept care au cârmuit societatea încă din stadiul incipient toți oamenii sunt egali în drepturi, fără nicio discriminare și, ca atare, toți avem dreptul la viață. Apărarea vieții are loc până la momentul morții. Aceasta se adresează atât persoanelor sănătoase cât și celor care suferă de boli grave, sau chiar muribunzi, nefiind permis nimănui să ia viața altcuiva, indiferent cît de puțin ar mai avea de trăit, indiferent de gravitatea suferințelor pe care i le cauzează bolnavului traiul în continuare, și indiferent dacă însăși victima își dă consimțământul pentru a îi fi suprimată viața.
Mergând mai departe, legea penală îi pedepsește și pe aceia care determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, în considerarea ideii că viața aparține societății și că individul nu poate avea dreptul să renunțe la propria viață și nici altă persoană să-i înlesnească sinuciderea sau să o determine să se sinucidă .
Dincolo de grija manifestată pentru viața oamenilor, societatea zilelor noastre acordă atenție și integrității corporale, sănătații indivizilor care o alcătuiesc, acestea reprezentând valori deosebit de importante pentru menținerea oamenilor în capacitate de a-și putea construi o carieră, de a își asigura un trai liniștit fără suferințe sau necazuri. În dezideratul de a asigura o maximă ocrotire integrității corporale și sănătății persoanei, legiuitorul penal a avut în vedere toate gradele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor pe care le-a suferit. Afirmarea tot mai mare a individului și acceptarea faptului că recunoașterea și protecția oferită drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este de bun augur nu numai pentr relevarea personalității indivizilor ca atare, ci și societății în ansamblul ei și, într-un sens mai larg, chiar întregii umanități, constituie unul dintre marile adevăruri ale epocii contemporane.
Recunoașterea acestor drepturi și libertăți primordiale ale persoanei umane ar fi rămas făra finalitate în absența garantării prin intermediul actelor normative de către legiuitori. Și nicio garanție nu poate fi mai puternică decât cea reprezentată de normele de drept penal, aceasta fiind marea lor utilitate practică. Aceeași idee reiese și din discursul altor experti in materie de drept, din care deducem că există mai multe rațiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. De pildă, acest drept s-ar bucura decât de o protecție precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea dorințe, fără a le integra în textele cu caracter constrângător din punct de vedere juridic.
Pornind de la afirmația de mai sus ia naștere o situație întrucâtva paradoxală, specifică și utilă oricărui stat de drept, statut la care și România tinde după evenimentele din 1989. Astfel, pe de-o parte, protecția juridică a drepturilor omului are nevoie de un climat de ordine care nu se poate obține decât prin limitarea anumitor drepturi în vederea interesului social general. Această stare de fapt este o clarificată prin următoarea statuare:,, În exercitarea drepturilor și libertăților sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoașterii drepturilor și libertăților celuilalt și a satisfacerii justelor exigențe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică” .
Normele dreptului penal care se află cuprinse în Titlul II, denumit “Infracțiunile contra persoanei”, au o importanță covârșitoare pentru realizarea dezideratului unui climat democratic și armonios pentru desfășurarea relațiilor inter-sociale, fiindcă așează în sfera ilicitului penal tocmai acele abateri îndreptate împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului reglementate la nivel internațional prin documente unanim respectate de întreaga populație a globului.
Tema tratată in această lucrare este importantă datorită actualitaților din societatea moderna, a faptului că urmare a industrializarii si automatizarii aproape a tuturor activitaților umane , omul ca entitate a societații este supus multiplelor riscuri privind integritatea sa fizică și psihică. Circulația pe drumurile publice, transporturile in general, industria, agricultura dar si relațiile interumane obișnuite sunt cauza diverselor pericole la care suntem expuși. Astfel, legiuitorul a prevazut in codul penal un capitol aparte privind faptele savarșite din culpă.
Capitolul I: Istoric, aspecte legate de drept penal, partea specială
1.1. Considerații introductive
Dreptul penal reprezintă acea parte a dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile de apărare socială prin interzicerea ca infracțiuni, sub sancțiuni specifice, numite pedepse, a faptelor care reprezintă pericol pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracțiunilor, fie prin aplicarea pedepsei persoanelor care le săvârșeșc . În concepția noastră, dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, cuprinde totalitatea normelor juridice prin care statul, ca reprezentant al societății și titular al ordinii de drept, stabilește faptele care constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și măsurile care se aplică în cazul săvârșirii infracțiunilor, în scopul apărării celor mai importante valori sociale, al prevenirii infracțiunilor și reeducării autorilor acestora. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept este alcătuit din două părți, partea generală și partea specială.
Partea generală a dreptului penal este formată din totalitatea normelor penale generale care se referă la scopul legii penale, aplicarea ei în timp și spațiu, infracțiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare. În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, în art. 1-154.
Partea specială a dreptului penal este alcătuită din totalitatea normelor de incriminare a faptelor care prezintă pericol social, considerate ca fiind infracțiuni, norme care se regăsesc în Codul penal ( art. 155- 362), precum și în unele legi cu disp reprezentant al societății și titular al ordinii de drept, stabilește faptele care constituie infracțiuni, condițiile răspunderii penale, sancțiunile și măsurile care se aplică în cazul săvârșirii infracțiunilor, în scopul apărării celor mai importante valori sociale, al prevenirii infracțiunilor și reeducării autorilor acestora. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept este alcătuit din două părți, partea generală și partea specială.
Partea generală a dreptului penal este formată din totalitatea normelor penale generale care se referă la scopul legii penale, aplicarea ei în timp și spațiu, infracțiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora și condițiile de aplicare. În principal, aceste norme se regăsesc în Partea generală a Codului penal, în art. 1-154.
Partea specială a dreptului penal este alcătuită din totalitatea normelor de incriminare a faptelor care prezintă pericol social, considerate ca fiind infracțiuni, norme care se regăsesc în Codul penal ( art. 155- 362), precum și în unele legi cu dispoziții penale. În partea specială a Codului penal sunt incriminate faptele care prejudiciază cele mai importante valori sociale- atribute fundamentale ale statului, precum și ale persoanei, patrimoniului, autorității de stat, activității de înfăptuire a justiției. Astfel, partea specială a dreptului penal reprezintă acea parte care este formată din ansamblul normelor penale prin care se stabilesc faptele de pericol social, considerate infracțiuni, precum și pedepsele aplicabile celor care se fac vinovați de săvârșirea lor .
Dispozițiile de incriminare din partea specială a Codului penal sunt completate prin normele prevăzute în unele legi speciale. Prin legile speciale sunt incriminate faptele periculoase din punct de vedere social care aduc atingere valorilor specifice diferitelor domenii de activitate cum ar fi, de exemplu, activitățile comerciale, circulația rutieră, preotecția muncii, silvicultura, proprietatea intelectuală, și altele. Legiuitorul a înțeles astfel să asigure Codului penal o mai mare stabilitate în raport cu frecventele modificări intervenite în diferitele domenii de activitate și care sunt reglementate prin legile speciale. De asemenea, prin Codul penal sunt incriminate faptele care prezintă cea mai mare gravitate, lezând cele mai importante valori sociale. Chiar și în prezența unor astfel de deziderate, este de observat faptul că actualmente, dat fiind imperativul armonizării legislației penale cu cea europeană, Codul penal cunoaște frecvente și profunde modificări, proces care este de dorit să se finalizeze într-o perioadă de timp cât mai scurtă.
Procesul de sistematizare a normelor dreptului penal a cunoscut o evoluție îndelungată, în raport cu însăși evoluția dreptului penal. Drept criteriu de sistematizare, legiuitorul s-a raportat la obiectul juridic, valoarea socială ocrotită prin incriminarea faptelor de pericol social.
1.2. Considerații asupra părții speciale a Codului penal
Dreptul penal, privit ca ramură a sistemului de drept, este alcatuit din două parți, partea generală și partea specială, parți care, în ciuda faptului că sunt strâns legate între ele, prezinta totuși anumite diferențieri.
Din lucrarile de specialitate studiate rezulta faptul ca doctrinarii, în special cei francezi, pornind de la existența acestor particularități, tind spre ideea admiterii chiar a existenței unui drept penal general și a unui drept penal special, ca entități distincte. Un astfel de punct de vedere nu a fost și nu este îmbrățișat în literatura noastră juridică, aceasta admițând numai împărțirea dreptului penal într-o parte generală și una specială, considerând ansamblul dreptului penal ca fiind o ramura de drept cu caracter unitar.
Despre partea generală trebuie menționat faptul că aceasta este alcătuită din norme ce reglementează în general lupta împotriva fenomenului infracțional cu ajutorul mijloacelor de care dispune dreptul penal. Este acea parte a dreptului penal care are ca obiect studierea și cunoașterea principiilor fundamentale ale dreptului penal, a instituțiilor generale ale dreptului penal.
Partea specială a Codului penal este alcătuită din norme care, contrar celor generale, nu prevăd reguli cu aplicație generală tuturor faptelor ce prezintă pericolul social ce caracterizează infracțiunea, ci reglementează lupta împotriva infracționalității chiar prin determinarea acestor fapte, precum și prin stabilirea pedepselor aplicabile celor vinovați de comiterea lor.
Deci partea specială a dreptului penal poate fi definită ca fiind acea parte ce este alcătuită din ansamblul normelor penale și în care sunt indicate faptele de pericol social care reprezintă infracțiuni, precum și sancțiunile prevăzute pentru cei care le savârșesc.
Partea specială și cea generală a dreptului penal au între ele o strânsă legătură. Astfel, amândouă reprezintă părți componente ale aceleiași ramuri de drept și vizează aceeași finalitate respectiv, apărarea unor valori primordiale, de existența cărora societatea este interesată în mod vital, cum ar fi suveranitatea statului, independența și unitatea cestuia, persoana și drepturile sale, dreptul de proprietate, precum si întreaga ordine de drept din stat.
Se poate observa că actualul Cod penal este centrat în principal pe apărarea siguranței statului. De lege ferenda, se dorește ca infracțiunile îndreptate împotriva persoanei să ocupe primul titlu al noului Cod penal, fiind pusă în valoare o politică penală care să pună accentul în primul rând pe siguranța persoanei, pe viața acesteia, pe sănătatea și integritatea fizică și psihică, libertatea și demnitatea persoanei.
Conturând cadrul legal pentru fiecare faptă ce constituie infracțiune, normele dreptului penal special realizează principiile și regulile fixate în partea generală a codului, contribuind astfel la concretizarea acestora si la punerea lor în valoare din punct de vedere practic.
Contribuția extrem de importantă a dreptului penal în ceea ce privește apărarea valorilor principale ale societatii, se evidențiază îndeosebi tocmai în partea specială. Prin indicarea și sancționarea severă a faptelor îndreptate împotriva persoanei, împotriva atributelor esențiale ale ființei și personalității umane, ca și pe a celor care aduc atingere celorlalte drepturi și libertăți ale omului, normele penale speciale apară interesele care îi sunt recunoscute și prin a căror atingere s-ar contribui la știrbirea unui interes social general.
Partea specială a științei dreptului penal are menirea de a examina fiecare din faptele prevăzute de normele penale speciale, precum și modul în care acestea sunt sancționate, pentru a realiza înțelegerea justă și aplicarea lor în mod uniform de către toate organele judiciare, în strictă concordanță cu voința legiuitorului.
Altfel spus, partea specială a Codului penal trebuie să pună la dispoziția celor care aplică normele penale speciale, cunoștințele necesare și să le formeze aptitudinea de a realiza o corectă încadrare juridică a faptelor, acest lucru fiind de natură să asigure respectarea legalității în înfăptuirea sarcinilor justiției penale.
1.3. Scurt istoric
Crima și represiunea sunt manifestări întâlnite în viața oricărei colectivități și, prin urmare, sunt tot atât de vechi ca și societatea omenească. Apărarea persoanelor împotriva actelor îndreptate contra vieții și întegrității corporale s-a impus ca o necesitate obiectivă înca din cele mai vechi timpuri. Prima formă de reacție represivă cunoscută în istorie a fost cea de răzbunare din partea celui agresat sau vătămat. Răzbunarea se presupune că a fost singura formă de reacție represivă în Comuna primitivă. Ea prezenta forma individuală, dar se manifesta în formă colectivă când persoanele aflate în conflict făceau parte din grupuri sociale diferite (familii, triburi etc.). Cei care luau viața unui membru al grupului social erau excluși din comunitate și, în momentul la care acest fapt nu prezenta un pericol pentru trib, persoanele interesate se puteau folosi de posibilitatea răzbunării (inițial nelimitată). Faptuitorul exclus din trib și lipsit de protecția grupului era, practic, condamnat la dispariție.
Cu timpul, un rol mai mare capătă razbunarea limitată (legea talionului), care presupunea existența unei concordanțe între răul suferit de cel vinovat cu cel produs victimei sale.
Grecii antici sancționau omorul indiferent că era premeditat sau involuntar. Omorul premeditat se judeca în Aeropag, completul de judecată fiind compus din mai mulți arhonți aleși pe viață și condus de arhontele-rege. Oratorii nu puteau depăși în discursul lor expunerea faptelor, aceasta trebuind să fie strict obiectivă, fără nicio implicație de natură subiectivă ce ar fi putut să stârnească pasiuni sau milă, iar sentințele cuprindeau o soluție de condamnare la moarte, sau o soluție de achitare. În cazul egalității de voturi, președintele completului adauga un vot în favoarea condamnatului.
Roma antică nu considera ca fiind infracțiunea de omucidere exercitarea dreptului de viață și de moarte de catre un ascendent asupra descendenților aflați sub autoritatea sa. De aceea până în vremea împăratului Constantin cel Mare fiul supus autorității părintești putea fi ucis de cel care exercita aceasta autoritate. Uciderea rudei vinovate de săvârșirea unui adulter ducea la apărarea de pedeapsă a celui care a comis fapta.
Cea mai veche colecție de legi scrise o reprezintă “Codul lui Hammurabi “ (Codex Hammurapi) din Babilon (1962 -1750 î.Hr.). La romani ia ființă Legea celor XII table în secolul V î.Hr. Aceasta a consacrat legea talionului și, în plus, promova ca element de noutate în acele vremuri delimitarea dintre delictele publice și delictele private, în lumina acesteia, faptele îndreptate împotriva persoanei erau considerate delicte publice, iar pedeapsa prevăzută pentru acestea era necruțătoare. În perioada Evului Mediu, legile care se ocupau de protecția persoanei erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. O lege foarte importantă era reprezentată de “Corpus iuris canonici “ ( 1140) care a incriminat faptele reprobabile îndreptate asupra persoanei sub un dublu aspect: cel al nesocotirii legilor divine și cel al leziunii aduse ordinii umane.
Sub auspiciile dinamicii sociale, a evoluției spirituale a umanității în știința penală, apar diferite curente și teorii care au un rol fundamental în apariția unor noi culegeri de legi preocupate de apărarea intereselor fundamentale ale omului. Geto-dacii s-au bucurat de existența unor legi scrise care să le apere drepturile, așa cum arată izvoarele istorice. Suportul material al acestor legi scrise nu s-a păstrat însă, ele fiind numai amintite de Iordanes, care relatează că Burebista l-a avut ajutor pe Deceneu “ care se bucura de o putere aproape regească și a dat poporului legi scrise”.
La acele vremuri preoții exercitau puterea judecătorească. Ulterior cuceririi Daciei de către romani, normele dreptului roman devin aplicabile și în noua provincie romană situată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă aceste reguli aveau doar o aplicabilitate parțială, îndeosebi în perioada năvălirii popoarelor migratoare, fiind folosite în principal obiceiurile sau normele juridice proprii cristalizate de-a lungul secolelor în rândul populației autohtone.
Cea mai gravă pedeapsă aplicată pentru faptele ilicite îndreptate împotriva persoanei, o reprezenta izgonirea din comunitate. În vremea stăpânirii bizantine, ce s-a întins pe durata sec. X-XIII, normele care se aplicau erau cuprinse în “ Bazilicale” (acestea reprezentau o colecție de norme civile și penale elaborate în capitala Imperiului roman de răsărit). Pedepsele aplicabile celui care viza printr-o faptă ilicită atentarea la viața sau la integritatea corporală a altei persoane erau moartea sau mutilarea făptuitorului, iar în situația în care acesta era membru al unei clase dominante, aceste sancțiuni se converteau în pedepse pecuniare, prin plata unor sume de bani. Reglementările care vizau diferențele existente între tentativă și infracțiunea continuată erau destul de evoluate având în vedere perioada la care ne raportăm.
În această perioadă, la fel ca și în cea care i-a urmat, de-a lungul ivirii procesului de cristalizare și formare a statelor feudale române, rămâne în continuare de aplicație dreptul cutumiar sau nescris; utilizarea acestuia este confirmată de documentele vremii, el fiind denumit “ ius Valachio” sau “ Valachorumantique lex consuetodo “.
Primele culegeri de legi românești sunt reprezentate de “ Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești “, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și de “Îndreptarea legii” din 1652 tipărită la Târgoviște. Ultimul act normativ tipărit este “Legiuirea Caragea” care a intrat în vigoare în 1948. Aceste acte cu caracter normativ au o importanță deosebită deoarece reglementările penale pe care le cuprind, în ciuda caracterului primitiv, au pus bazele apariției primului Cod penal, apărut în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1944, acesta incrimina infracțiunea de vătămare gravă la art. 240.
1.4. Drept penal în materia infracțiunii de vătămare corporală
Codul penal se ocupă de și problematica care ține de lezarea integrității corporale și a sănătății, incriminând un număr de cinci infracțiuni, pornind de la cele cu rezultate ușoare până la cele cu rezultate mai grave, ce produc leziuni severe sau chiar moartea persoanei asupra căreia se desfășoară acțiunea făptuitorului.
În această secțiune voi încerca să surprind caracteristicile acestor infracțiuni, urmând ca vătămarea corporală din culpă să fie analizată pe larg într-un capitol următor al prezentei lucrări.
Prima din rândul acestor infracțiuni este Lovirea sau alte violențe, reglementată de art. 180 Cod penal. Obiectul juridic special este reprezentat de relațiile sociale axate pe ocrotirea persoanelor impotriva actelor de violență care provoacă suferințe fizice ori vătămări corporale. Obiectul material îl constituie corpul persoanei asupra căruia se îndreaptă acțiunea făptuitorului. Subiecul poate fi orice persoană, participația penală putându-se întâlni sub toate formele sale.
Latura obiectivă: Elementul material constă într-o acțiune sau inacțiune de lovire ori de executarea altor acte violente care provoacă suferințe fizice sau vătămări corporale. Cel mai des, infracțiunea se poate comite prin acțiuni, care pot fi directe, cum ar fi, cu titlu de exemplu, lovirea cu pumnul, sau indirecte, ca de exemplu, stropirea trotuarului cu o substanta glisantă care provoaca alunecarea și căderea victimei .
Inacțiunile apar mai rar în jurisprudenta penală, de exemplu, făptuitorul nu avertizeaza despre prezența în curtea sa a unui câine periculos, care mușcă victima. Acțiunile se pot produce prin mijloace fizice – lovire cu un obiect contondent sau mijloace psihice – sperierea victimei, care cade din acest motiv și se loveste. În textul art. 180 Cod penal sunt reglementate mai multe modalități normative sub care poate fi comisă fapta. În primul alineat sunt reglementate două modalități: modalitatea lovire și modalitatea alte acte violente care cauzează suferințe fizice. În alineatul al doilea este descrisă modalitatea agravată în care se poate comite infracțiunea în ipoteza în care acțiunile – inacțiunile la care se referă alin. 1 cauzează o vătămare corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile.
Prin vătămare corporală se are în vedere o afectare a substanței corpului uman sau a sănătății acestuia. Aceasta este rezultatul unei acțiuni agresive (violente), prin utilizarea unui obiect (corp) oarecare, care, îndreptat asupra organismului uman, produce un traumatism.
Prin ingrijiri medicale se ințelege tratamentul medical aplicat victimei în scopul însănatoșirii. Durata acestor îngrijiri reprezintă un criteriu legal prin care se apreciază gravitatea vătămării. Ambele modalitati normative, lovirea și alte violențe, au și modalități agravate, în ipoteză în care faptele prevăzute în alin. 1 respectiv alin. 2 sunt săvârșite asupra unui membru de familie.
Urmarea imediată se poate referi fie la provocarea unor suferințe de natură fizică persoanei vătămate, fie în producerea unei vătămări corporale. Între acțiunea-inacțiunea făptuitorului, care reprezintă elementul material al infracțiunii, și urmarea imediată – suferința fizică sau vătămarea corporală – trebuie să se stabilească un raport de cauzalitate.
Latura subiectivă: Infracțiunea se comite numai cu intenție, în ambele modalități ale acesteia, directă sau indirectă. Textul nu cere ca autorul să fi comis fapta în realizarea unui anume mobil sau scop.
Forme: În lipsa unei dispoziții legale care să prevadă în mod expres contrariul, tentativa nu este pedepsibilă. Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce atingerea violentă a corpului victimei, efectele vătămatoare putând surveni posterior actului.
Sancțiuni: Infracțiunea este pedepsită diferit, în funcție de comiterea în modalitatea tip sau în cea agravata de la alin. (2) și în raport cu subiectul pasiv, respectiv dacă acesta este membru de familie ori necircumstanțiat de text. Pentru modalitatea tip, cu subiectul pasiv nedeterminat, pedeapsa este închisoarea de la o luna la trei luni, iar cu subiect pasiv calificat, pedeapsa este închisoarea de la șase luni la un an. În cazul modalității agravate de la alin. (2), pedeapsa – pentru fapta care vizează o persoană nedeterminată – este închisoarea de la trei luni la doi ani, iar pentru aceeași faptă împotriva unui membru de familie – este închisoare de la unu la doi ani. Pedepsele cu închisoarea, la toate modalitațile normative examinate, sunt prevăzute alternativ cu pedeapsa amenzii. In toate ipotezele incriminării, persoana juridică se sancționează cu amenda, al cărei cuantum variază de la 5.000 la 600.000 lei.
A doua infracțiune de care se ocupă Codul penal este Vătămarea corporală, incriminată de textul art. 181. Analizând textul acestui articol se poate constata că acesta reproduce, aproape integral, textul art. 180 Cod penal. Diferența este dată de gravitatea urmărilor, în acest caz vatamarea presupunând îngrijiri medicale pe o perioadă cuprinsă între 21 și 60 de zile. Cu toate acestea, infracțiunea prevăzută de art. 181 Cod penal nu reprezintă o modalitate agravată a celei prevazute de art. 180 Cod penal, ea find o variantă de specie a infracțiunii, beneficiind de o denumire proprie.
Obiectul juridic special, subiecții infracțiunii, latura obiectivă și latura subiectivă nu diferă de cele analizate în cazul infracțiunii de lovire sau alte violențe.
Sancțiuni: Pentru fapta prevazută în primul alineat pedeapsa este închisoarea de la șase luni la cinci ani, iar în ipoteza când victima este membru de familie, sancțiunea prevazută de lege este închisoarea de la unu la cinci ani. În cazul persoanei juridice, pentru amândouă ipotezele de incriminare, pedeapsa este amenda. Pedeapsa amenzii constã în suma de bani pe care persoana juridică este condamnată să o plătească.
Când legea prevede pentru infractiunea săvârsită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000 lei.
Când legea prevede pentru infracțiunea săvârsită de persoana fizică pedeapsa detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei.
În caz de neexecutare, cu rea-credință, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. 53 alin. 3 lit. b)–d), instanța dispune dizolvarea persoanei juridice. Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanței civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului.
Pedeapsa complementară a suspendării activității persoanei juridice constă în interzicerea desfășurării activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credintă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 53 alin. 3 lit. e), instanța dispune suspendarea activității sau a uneia dintre activitățile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni.
Dacă până la împlinirea termenului prevăzut în alin. 2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanța dispune dizolvarea persoanei juridice.
Pedepsele complementare prevăzute în art. 53 alin. 3 lit. a) si b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronatelor si organizatiilor religioase ori apartinând minorităților, constituite potrivit legii. Dispozițiile prevăzute în alin. 1 se aplică si persoanelor juridice care îsi desfășoară activitatea în domeniul presei.
Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparținând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfășurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârșită infracțiunea. Dispozițiile prevăzute în alin. 1 nu se aplicã persoanelor juridice care îsi desfășoară activitatea în domeniul presei.
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziții publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de lege.
Afișarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.
Prin afișarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluitã identitatea victimei, afară de cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afisarea hotãrârii de condamnare se realizeazã în extras, în forma si locul stabilite de instantă, pentru o perioadă cuprinsă între o lună si 3 luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras si în forma stabilită de instanță, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuală, desemnate de instanță. Dacă difuzarea se face prin presa scrisă sau audiovizuală instanța stabilește numărul aparițiilor, care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audiovizuale, durata acesteia nu poate depăși 3 luni.
Este de menționat faptul ca pedepsele complementare se aplică personei juridice intr-o anumita situație determinată de lege, respectiv atunci cand persoana juridică se inființează cu scopul de a comite infracțiuni sau cand activitatea acesteia a fost deturnată în acest scop.
A treia infracțiune, în ordinea gravității consecințelor produse, este Vătămarea corporală gravă, relementată de textul art. 182 Cod penal. Aceasta constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei”
Obiectul juridic și subiecții nu diferă de cele ale infracțiunilor analizate anterior.
Latura obiectivă: Elementul material este identic cu cel al infracțiunii de vătămare corporală. Diferențierea dintre aceste infracțiuni vizează gravitatea urmării imediate a faptei – îngrijiri medicale de până la 60 de zile pentru infracțiunea prevăzută la art. 181 Cod penal, în timp ce pentru infracțiunea prevăzută la art. 182 Cod penal, perioada de ingrijiri medicale în vederea vindecării depașește pragul celor 60 de zile. Pentru încadrarea juridică nu prezintă importanță faptul că perioada de îngrijiri medicale necesare vindecarii a fost mai mare de 60 zile din cauza unei leziuni suferite de victimă înaintea săvârșirii infracțiunii de către autor .
Durata necesară îngrijirilor medicale nu reprezintă singurul criteriu de delimitare dintre aceste infracțiuni în ce privește umările faptei și gravitatea acestora, textul infracțiunii analizate cunoscând și alte modalități normative, cu elemente materiale distincte, și anume, acele acțiuni-inacțiuni prin care se produce: ,,pierderea unui simț sau organ", ,,încetarea funcționării organului", ,,infirmitate permanentă fizică sau psihică", ,,sluțire", ,,avort", ,,punerea în primejdie a vieții persoanei".
Latura subiectivă: Infracțiunea de vătămare corporală gravă, în modalitățile tip prevăzute de alin. (1) și (2) se comite cu intenție indirectă sau cu praeterintenție. Pentru a doua modalitate agravată, din alin. (3), forma de vinovăție este intenția directă. Nu se cere ca făptuitorul să urmărească un anumit scop.
Forme: Tentativa se poate întâlni în ambele modalități tip ale infracțiunii, fapta fiind săvârșită cu intenție, dar ea este pedepsită, conform art. 182 alin. (4) Cod penal, doar când făptuitorul a acționat cu intenția de a produce consecințele expuse în alineatele (1) și (2), fiind așadar sancționată doar tentativa la infracțiunea prevazută în alin. (3). Consumarea infracțiunii se produce în momentul ivirii urmării imediate, adică acela în care se produc consecințele vătămătoare descrise în art. 182 alin. (1) si (2) Cod penal.
Sancțiuni:Infracțiunea prevăzută în art. 182 alin. (1) și (2) Cod penal se sancționează cu închisoare de la doi la șapte ani, respectiv, de la doi la zece ani, iar pentru forma agravată prevazută în alin. (3), cu pedeapsa închisorii de la trei la doisprezece ani. Tentativa faptei prevăzute în alin. (3) este pedepsibilă. Persoana juridică se sancționează cu amendă între 5.000 și 600.000 lei, pentru faptele prevăzute în alin. (1) și (2) și cu amendă de la 10.000 la 900.000 lei, pentru fapta prevazută în alin. (3), precum și în caz de tentativă la aceasta din urmă.
Următoarea înfracțiune reglementată de Codul penal este ,,Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte’’. Obiectul juridic special al acestei infracțiuni progresive și praeterintenționate este reprezentat de relațiile sociale a căror formare și dezvoltare nu s-ar putea produce fără ocrotirea dreptului la viață împotriva faptelor de loviri sau vătămări ce ar produce moartea victimei. Obiectul material este reprezentat de corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă acțiunea făptuitorului. Subiecții infracțiunii coincid cu cei ai infracțiunii de lovire sau alte violențe.
Latura obiectivă: Elemental material al infractiunii este compus din acțiuni-inacțiuni identice cu cele care alcătuiesc elementul material al infracțiunilor prevăzute de art. 180-182 Cod penal, cu diferența că în cazul acestei infracțiuni ele au ca rezultat al activității infracționale moartea subiectului pasiv, rezultat față de care autorul se raportează subiectiv printr-o poziție caracterizată prin culpă. Urmarea imediată este reprezentată de decesul victimei.
Latura subiectivă. Infracțiunea prevazută de art. 183 Cod penal are o latură subiectivă complexă, reprezentată de praeterintenție.
Praeterintenția presupune existența unei intenții (directă ori indirectă) în ceea ce privește fapta inițială, de lovire, alte violențe, vătămare etc., precum și existența unei culpe (ușurința sau neglijența), în raport de rezultatul mai grav, decesul victimei, care a trecut peste intenția autorului .
Forme : Tentativa nu este posibilă, întrucât rezultatul mai grav, moartea victimei, este imputat autorului sub forma culpei.
Infracțiunea se consumă în momentul în care se produce decesul victimei, fiind fără relevanță dacă acesta s-a produs simultan cu acțiunea-inacțiunea autorului, ori ulterior, în timp.
Sancțiuni: Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se sancționează cu pedeapsa închisorii de la cinci ani la cinsprezece ani și interzicerea unor drepturi. Persoana juridică se sancționează cu amendă de la 10.000 la 900.000 lei.
Capitolul II: Ocrotirea persoanei prin normele de drept penal
2.1. Ocrotirea penală a vieții și integrității persoanei
Omul reprezintă valoarea socială cea mai de preț. Din acest motiv, legea penală îl apara atât în aspectele referitoare la existența sa fizică și atributele primordiale ale personalității sale, cât și în ceea ce se adresează celorlalte drepturi și interese care îi sunt recunoscute.
Delimitând faptele de pericol social îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane de faptele de pericol social care vizează alte drepturi și interese ale persoanei, legiuitorul le-a inclus pe primele într-o categorie distinctă de infracțiuni, concretizată în titlul infracțiuni contra persoanei.
Ocrotirea persoanei prin intermediul legii penale reprezintă unul dintre cele mai importante obiective ale dreptului penal, omul este apărat atât în privința personalității sale fizice (viața, integritatea corporală, sănătatea), cât și a personalității sale morale (demnitate, onoare, libertate, și altele).
În cadrul ocrotirii penale a persoanei, locul principal este ocupat de apărarea vieții omului. Viața, privită ca însușire biologică a ființei umane, reprezintă atributul sintetic și fundamental în absența căruia nu ar putea exista niciuna dintre celelalte însușiri ale persoanei. Ea este bunul, valoarea cea mai de preț a individului, condiția primordială a existenței și afirmarii rolului sau în cadrul grupului social.
La rândul ei, societatea nu se poate concepe decât prin existenta unor oameni, în consecință viața indivizilor devine o condiție supremă a existenței societății însăși. Dacă nu este respectată viața nu este posibilă nici colectivitatea, nici conviețuirea socială.
Prin implicarea dreptului în reglementarea relațiilor sociale și în ocrotirea valorilor sociale, aceste relații devenit raporturi juridice, iar raporturile juridice născute și dezvoltate în jurul valorilor sociale ocrotite, se concretizează în obiectul juridic al infracțiunii. În acest mod, viața devine dintr-o valoare de ordin biologic o valoare de ordin social și juridic, deci un drept absolut la viața al persoanei, drept ocrotit de legea și doctrina penală și pe care toți cei din jur sunt obligați să-l respecte. Dezvoltând ideea, prin ocrotirea vieții se apără toate relațiile sociale normale și utile, pentru că fără persoana în viață, aceste relații nu ar putea exista.
Codul penal român reglementează infracțiunile contra persoanei în titlul II, imediat după infracțiunile împotriva siguranței statului. În cuprinsul acestui titlu sunt reglementate infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății, la Cap. I, infracțiuni contra libertății persoanei, la Cap. II, infracțiuni privitoare la viața sexuală, la Cap. III, iar în ultimul capitol sunt reglementate infracțiunile contra demnității persoanei. Cel mai cuprinzător capitol, având în vedere importanța valorii sociale pe care o ocrotește, este Cap. I, care cuprinde 3 secțiuni: prima secțiune este denumită Omuciderea, unde sunt reglementate: omorul – art. 174, omorul calificat – art. 175, omorul deosebit de grav – art. 176, pruncuciderea – art. 177, uciderea din culpă – art.178. Raportat la subdiviziunea de grup incluzând infracțiunile contra vieții și integrității corporale și sănătății, acest capitol are, în mod firesc, un conținut mai restrâns, iar obiectul juridic special al acestor infracțiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns, oprindu-se numai asupra relațiilor sociale a căror ocrotire presupune apărarea integrității corporale și a sănătății.
Gradul de pericol social pe care îl au faptele prin care se aduce atingere integrității corporale și sănătății este unul variat, uneori foarte ridicat, alteori de însemnătate redusă, fapt care impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate situațiile, incriminarea unor astfel de fapte își găsește justificarea. În funcție de caracteristicile vătămării aduse integrității corporale sau sănătății, aceste infracțiuni sunt împărțite în Codul penal în 4 categorii: loviri sau alte violențe – art. 180, vătămarea corporală – art. 181, vătămarea corporală gravă – art. 182, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte – art. 183, vătămarea corporală din culpă – art. 184, descrise pe larg într-o secțiune precedentă a prezentei lucrări. După cum am arătat mai sus, faptele cuprinse în prima categorie atrag răspunderea penală numai prin săvârșirea lor în mod intenționat, în timp ce faptele din celelalte categorii sunt sancționate și atunci când au fost săvârșite din culpă, sau praeterintenționat. În cuprinsul celei de-a III-a secțiuni este reglementată la art. 185 infracțiunea de provocare ilegală a avortului.
Infracțiunile împotriva libertății persoanei sunt incriminate în Cap. II, care cuprinde: art. 189 – lipsirea de libertate un mod ilegal, art. 190 – sclavia, art. 191 – supunerea la muncă forțată sau obligatorie, art. 192 – violarea de domiciliu, art. 193 – amenințarea, art. 194 – șantajul, art. 195 – violarea secretului corespondenței, art.196 – divulgarea secretului profesional. Obiectul ocrotirii penale în cadrul acestei subgrupe din cadrul infracțiunilor contra persoanei îl reprezintă unul dintre cele mai importante atribute ale existenței, adică libertatea; prevederea în legea penală a unor astfel de infracțiuni a apărut ca o de necesitate de ordin social-politic, mai ales după evenimentele din anul 1989.
Tot în seria infracțiunilor îndreptate împotriva persoanei sunt cuprinse și infracțiunile care privesc viața sexuală, prevăzute în Cap. III , care incriminează: violul – art. 197, raportul sexual cu un minor – art. 198, seducția – art. 199, perversiunea sexuală – art. 201, corupția sexuală – art. 202, incestul – art. 203, hărțuirea sexuală – art. 203, pct.1. Natura conservatoare a infracțiunilor prevăzute în acest capitol a fost foarte mult timp criticată de organismele internaționale când, având în vedere art. 200 C. penal, au considerat că prin incriminarea relațiilor de natură sexuală se încălcă flagrant drepturile omului. Compromisul necesar promovării unei imagini favorabile a României în Occident s-a născut prin sancționarea de către legiuitor doar a relațiilor sexuale între persoane de același sex dacă produc scandal public.
Cel de-al IV-lea capitol, denumit Infracțiuni contra demnității, incriminează insulta – art. 205 și calomnia – art. 206. Cu aceste infracțiuni se încheie Titlul II și prin ele sunt sancționate faptele care au un pericol social redus. Acesta este motivul pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
2.2: Obiectul infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul oricărei infracțiuni este reprezentat de valoarea socială și relațiile sociale care se formează în jurul acestei valori, lezate prin fapta care constituie elementul material al infracțiunii, și vătămate sau puse în pericol prin comiterea acesteia.
Analizând obiectul acestei categorii de infracțiuni trebuie făcută distincția între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul specific fiecărei infracțiuni din cadrul acestei grupe și obiectul material al infracțiunii.
Obiectul juridic generic sau de grup reprezintă valoarea socială fundamentală ocrotită prin legea penală, lezată sau pusă în pericol de un grup de infracțiuni. Pentru infracțiunile contra persoanei, obiectul juridic generic este constituit de ansamblul relațiilor sociale care se formează și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea atributelor caracteristice (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).
Aceste infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social, fapt determinat pe de o parte de importanța valorilor sociale care alcătuiesc obiectul protecției penale și urmările grave pe care le poate avea pentru societate comiterea unor astfel de infracțiuni, iar pe de altă parte, de recurgerea la mijloace sau procedee violente pentru realizarea infracțiunilor contra persoanei.
Obiectul juridic în cadrul aceluiași grup de infracțiuni este dat de valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce reprezintă obiectul generic și raportată față de aceasta ca de la parte la întreg, specifică numai uneia sau unora dintre infracțiunile care alcătuiesc un grup de infracțiuni.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, obiectul juridic generic este reprezentat de relațiile sociale care privesc fiecare dintre atributele esențiale ale persoanei, luate separat (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) și considerate ca drepturi absolute ale acestuia, ele fiind opozabile ergaomnes.
Aceste drepturi, numite și drepturi personale nepatrimoniale, sunt într-o strânsă legătură cu persoana omului, ele garantează și ocrotesc personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale, cât și în ceea ce privește drepturile persoanei de a se manifesta liber în societate, fiindu-i respectate atributele personalității sale.
Doctrina penală recunoaște că în sfera protecției penale intră acele drepturi absolute, aflate în legătură cu persoana umană, numite și drepturi ale personalității, care sunt garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute fundamentale ale omului.
Obiectul material al infracțiunii este dat de lucrul, bunul sau persoana fizică vizate prin acțiunea incriminată. Obiectul material nu există la toate infracțiunile, pentru că valoarea socială nu se poate concretiza printr-o entitate materială de natură fizică. Afirmația nu este valabilă și în cazul infracțiunilor contra persoanei, al căror obiect material e reprezentat de corpul victimei, atunci când prin acțiunea sau inacțiunea ilicită sunt periclitate valori cum ar fi: viața, integritea corporală, sănătatea, libertatea ori viața sexuală.
Nu are relevanță dacă acea persoană este tânără sau în vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecințele vătămătoare ale faptei penale, este în deplinătatea facultăților mintale sau fizice. Totuși, corpul persoanei, pentru a putea reprezenta obiect material al acestei infracțiuni, trebuie să îndeplinească o condiție definitorie, și anume persoana să fie în viață iar acțiunea făptuitorului să se îndrepte asupra corpului acesteia și nu asupra propriului corp, această condiție nu prezintă însemnătate penală decât dacă se aduce atingere în același timp și altor valori.
Activitățile ilicite pe care o persoană le săvârșește asupra corpului altei persoane care nu se mai află în viață, nu intră sub incidența dispozițiilor penale care reglementează infracțiunile contra persoanei, ci vor avea o altă încadrare juridică, respectiv art. 319 C. penal – profanarea de morminte.
2.3: Subiectele infracțiunilor contra persoanei
Plecând de la premiza că normele dreptului penal vizează, în principiu,toți membrii societății, prin încălcarea acestora, orice persoană devine susceptibilă de comiterea unei infracțiuni; la fel, toți membrii societății, în calitate de titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, oricine poate fi pus în situația de a suporta consecințele vătămătoare ori periculoase produse prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Rezultă astfel că există două categorii de persoane: unele care săvârșesc fapta prevăzută de legea penală și altele asupra cărora se răsfrâng consecințele dăunătoare ale faptei respective. În consecință, prin subiecți ai infracțiunii, în general, se desemnează persoanele implicate în comiterea unei infracțiuni, fie prin săvârșirea acesteia, fie prin suportarea consecințelor dăunătoare produse prin săvârșirea ei.
Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două categorii de subiecte ale infracțiunii, și anume subiectul activ (persoana care a săvârșit o faptă care reprezintă infracțiune) și subiectul pasiv (persoana care suportă consecințele dăunătoare ale faptei penale).
Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor contra persoanei poate să fie orice persoană deoarece, de regulă, legea nu prevede cerința ca subiectul activ să aibă o calitate determinată. Excepție de la această regulă fac doar anumite infracțiuni din cadrul infracțiunilor contra persoanei, și anume: infracțiunea de pruncucidere (subiectul activ trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului). De regulă, infracțiunile contra persoanei se pot comite și în participație (pluralitate de subiecți activi), fie că este vorba de participație proprie sau improprie. Uneori nu este posibilặ participația, cum este cazul infracțiunilor neintenționate sau nu sunt posibile decât anumite forme de participație, de exemplu coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracțiuni.
Pentru a dobândi calitatea de subiect activ al infracțiunilor contra persoanei, făptuitorul trebuie să întrunească anumite condiții, valabile în cazul tuturor infracțiunilor, și anume: să fie o persoană fizică, vârsta să îi permită să răspundă penal, să fie responsabilă și să aibă libertate de voință și de acțiune. Condiția specială necesară subiectului activ al unei infracțiuni este aceea că el trebuie să îndeplinească o anumită calitate specială, în cazul anumitor infracțiuni, cum a fost de exemplu, cazul de mai sus al infracțiunii de pruncucidere unde făptuitoarea trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului.
Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viață, integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate prin comiterea acțiunii sau inacțiunii incriminate de norma penală. Sunt cazuri când și victima are un rol în producerea rezultatului infracțional, însă studierea rolului victimei în declanșarea faptei ilicite nu reprezintă o preocupare a dreptului penal, constituind obiect de studiu al victimologiei.
Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească condițiile generale referitoare la vârstă, discernământ, ci trebuie să întrunească doar anumite condiții speciale, cum ar fi: o calitate determinată – la infracțiunile de viol în forma agravată și pruncucidere. În alte cazuri, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii, de exemplu, calitatea de soț sau de rudă apropiată, la infracțiunea de omor calificat.
Subiectul pasiv al infracțiunilor contra persoanei este de două categorii: subiect pasiv general și subiect pasiv special.
Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de infracțiuni îl constituie statul, ca reprezentant al societății, fiindcă orice infracțiune comisă împotriva unei persoane are consecințe negative și asupra societății în ansamblu, afectând ordinea de drept și influențând negativ din punct de vedere psihologic pe toți membrii societății.
Subiectul pasiv special și principal, în același timp, este persoana fizică care suportă în mod direct, nemijlocit, consecințele păgubitoare le acțiunii sau inacțiunii care reprezintă elementul material al faptei ilicite.
2.4: Latura obiectivă.
Latura obiectivă desemnează o parte componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii, care se referă la toate condițiile privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru ca infracțiunea să existe.
În cazul oricărei infracțiuni, latura obiectivă a acesteia are în componența sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente constitutive: elemental material, reprezentat de acțiunea sau inacțiunea incriminată, condițiile de timp, loc, mod și împrejurări, care au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate, urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care poate fi ori o vătămare, ori o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie o stare de pericol, de amenințare, produsă valorii sociale pe care norma penală o apără și raportul de cauzalitate care trebuie să existe între acțiunea sau inacțiunea infractorului și rezultatul socialmente periculos al faptei.
Elementul material: Referitor la acesta, infracțiunile contra persoanei se săvârșesc, de regulă, prin acțiune, aceste acțiuni cunoscând o mare varietate: ucidere, lovire, amenințare, raport sexual, atingere adusă onoarei. Sunt infracțiuni la care elementul material nu se poate realiza decât prin intermediul unei acțiuni, cum este cazul infracțiunii de viol, calomnie; la altele, elementul material poate fi realizat și printr-o inacțiune, cum este cazul infracțiunilor de omor, pruncucidere, ucidere din culpă și altele.
Urmarea imediată: Toate infracțiunile contra persoanei produc și o urmare imediată, care poate fi prevăzută expres sau implicit de textul de incriminare. În legătură cu existența urmării imediate, se face distincția între infracțiunile de rezultat și cele de simplă acțiune.
Infracțiunile de rezultat constituie forma tipică a infracțiunii și constau în acele fapte prevăzute de legea penală care, la finalul actelor de executare, produc rezultatul specific acelui tip particular de infracțiuni, iar infracțiunile de simplă acțiune (denumite fapt epuizat) se întâlnesc în cazul infracțiunilor continue și sunt caracterizate de faptul că acțiunea care reprezintă elementul material al faptei se poate prelungi și după consumare, caz în care – în mod paralel – se produce și o amplificare a rezultatului.
Condiții de timp, loc, mod de săvârșire a infracțiunii: Cu toate că mijloacele de săvârșire a faptei sunt, în general, irelevante, pentru existența infracțiunilor contra persoanei (incriminări cu conținut deschis) totuși, în unele situații, folosirea anumitor mijloace condiționează existența fie a infracțiunii în forma simplă (violența sau amenințarea în cazul șantajului ) fie existența unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane în cazul omorului calificat). De asemenea, există cazuri când locul și timpul săvârșirii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate (de exemplu, comiterea infracțiunii de calomnie în public, cu referire la factorul loc sau săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu în timpul nopții, având în vedere factorul timp).
Raportul de cauzalitate.
În situațiile în care legea condiționează incriminarea unei acțiuni sau inacțiuni ilicite de existența unei urmări materiale imediate, trebuie stabilit raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
Legătura de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea care reprezintă elementul material și rezultatul consecutiv va fi relevată ori de câte ori se poate stabili o corelație între activitatea făptuitorului și urmarea imediată, indiferent dacă rezultatul s-a produs ca urmare a acțiunii sau a inacțiunii acestuia. Nu interesează dacă la producerea infracțiunii au concurat și alți factori: preexistenți, concomitenți sau ulteriori acțiunii incriminate, cât timp aceștia nu întrerup legătura de cauzalitate dintre activitatea făptuitorului și rezultatul produs, și nici ponderea acestor factori în producerea rezultatului.
2.5. Latura subiectivă.
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni este reprezentată de totalitatea condițiilor cerute de lege referitoare la atitudinea psihică a făptuitorului – privită în raport de conștiința și voința sa – față de consecințele materiale ale faptei comise (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să fie considerată infracțiune.
Elementul principal, în unele cazuri singurul, care intră în alcătuirea laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. Pentru alte infracțiuni, în scopul completării laturii subiective, textele de incriminare ale acestora prevăd și alte condiții referitoare la scop și mobil.
Vinovăția semnifică atitudinea psihică a persoanei care, prin comiterea cu voință liberă a unei fapte ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, prefigurarea psihică a faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut prefigurarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia, a avut totuși posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Mobilul, ca element structural al laturii subiective, desemnează impulsul intern care stă la baza rezoluției infracționale și, în consecință, contribuie la punerea în executare a acesteia.
Scopul, ca un ultim component care definește structura laturii subiective, reprezintă obiectivul urmărit de făptuitor prin comiterea faptei, de regulă schimbarea produsă în realitatea obiectivă, prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă elementul material al infracțiunii.
Vinovăția.
În ceea ce privește forma de vinovăție, infracțiunile contra presoanei se pot comite cu intenție (omorul, calomnia), cu praeterintenție (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile cauzatoare de moarte), și din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă).
Identificarea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul și a modalităților acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, au o importanță deosebită la încadrarea juridică a faptei și uneori la individualizarea pedepsei.
Mobilul și scopul.
În general, mobilul și scopul avut în vedere de făptuitor nu au relevanță pentru existența infracțiunii, ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei. Numai ca excepție, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerință a conținutului incriminării, fie ca circumstanță agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 175 lit. d, g, h, C. penal și omorul deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. d, C. penal. Omorul calificat reprezintă o variantă de omor simplu, în al cărui conținut intră împrejurări agravante.
2.6:.Forme. Modalități. Sancțiuni.
Forme.
Infracțiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp, în consecință pot cunoaște forme imperfecte, de exemplu actele pregătitoare sau tentativa.
Actele pregătitoare sau preparatorii reprezintă acele acte efectuate în scopul realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul s-a decis să o săvârșească.
Aceste acte pregătitoare sunt:
– procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor necesare săvârșirii faptei prevăzute de legea penală;
– culegerea de date sau informații apte să facă posibilă sau să ușureze comiterea infracțiunii;
– luarea de măsuri în scopul îngreunării descoperirii faptei ce se va săvârși sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din comiterea infracțiunii.
Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracțiunilor contra persoanei, are o relevanță deosebită, fiindcă de multe ori, aceste acte evidențiază intenția concretă a făptuitorului (omor cu premeditare), lucru de natură să ajute la încadrarea corectă a faptei și la individualizarea pedepsei penale. Actele pregătitoare, deși sunt posibile la infracțiunile contra persoanei, totuși nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi sancționate dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul, devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite acte preparatorii, acestea sunt absorbite în activitatea de autorat.
Tentativa reprezintă punerea în executare a hotărârii de a comite infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul din cauze care nu sunt în legătură cu voința infractorului.
În cazul infracțiunilor contra persoanei, tentativa este posibilă aproape în toate situațiile, însă ea nu este sancționată decât la o partedin infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de omor, viol și altele.
Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată la care se referă norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).
Modalități.
Înfracțiunile contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative: simple, calificate (atenuate sau agravate). La rândul său, fiecare modalitate normativă poate cunoaște nenumărate modalități faptice, de realizare concretă, determinate de împrejurările efective în care s-a săvârșit fapta, de mijloacele folosite, de locul și timpul în care s-a comis fapta, de relațiile dintre infractor și victimă, de mobilul infracțiunii.
Sancțiuni.
Ținând seama de faptul că infracțiunile incriminate în acest capitol al Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate, și anume omul, cu toate drepturile și atributele existenței sale, este logic ca și pedepsele prevăzute pentru săvârșirea unor astfel de fapte să fie foarte mari prin comparație cu cele aplicate pentru comiterea altor infracțiuni, fapt care se întâmplă tocmai pentru a asigura o garanție reală a acestor drepturi și atribute fundamentale ale ființei umane.
Pedeapsa principală pentru infracțiunile contra persoanei este diferită, în funcție de importanța relațiilor sociale ocrotite de legea penală, pentru fiecare incriminare; de exemplu, omorul deosebit de grav este sancționat cu pedeapsa detențiunii pe viață, în schimb ce insulta cu pedeapsa amenzii. Pedeapsa cu amendă este prevăzută și alternativ cu pedeapsa închisorii (de exemplu la infracțiunile de calomnia, hărțuire sexuală). Pedeapsa închisorii poate fi prevăzută și singură, cum este cazul infracțiunilor de omor, viol, ucidere din culpă și altele.
Pentru unele infracțiuni se prevede și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi; pentru altele, această pedeapsă este prevăzută expres, în baza și în condițiile art. 65 Cod penal.
În cazul în care tentativa este pedepsibilă, se aplică regulile generale cuprinse în art. 21 C. penal.
Capitolul 3. Vătămarea corporală din culpă
3.1: Culpa ca forma de vinovatie
Culpa ca formă a vinovației este definită de art.19 pct.2 Cod penal. Aceasta constă în atitudinea psihică a făptuitorului care nu prevede rezultatul faptei sale deși putea si trebuia sa-l prevadă , sau prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă si socotește fara temei ca acesta nu se va produce.
In legislație și in doctrina de specialitate culpa este cunoscuta sub două modalități, respectiv culpa cu prevedere si culpa simplă.
Culpa cu prevedere ,recunoscută in doctrina penala de specialitate ca si culpa cu previziune sau culpa cu usurință se caracterizează prin aceea ca faptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmarește si nu accepta acest rezultat si consideră fară temei că rezultatul respectiv nu se va produce.
Cele mai frecvente fapte savarsite din culpă cu prevedere ca si practică judiciară sunt întalnite in evenimentele privind circulația pe drum public. Astfel conducatorul auto savarșește o fapta din culpă cu prevedere in situația in care s-a produs un accident care are ca rezultat vătamărea sau moartea unei personae sau avarii grave la vehicule, ca urmare a nerespectarii de către acesta a unei prevederi legale cum ar fi: nereducerea vitezei in locurile desemnate, neadaptarea vitezei de deplasare la conditiile de drum, neasigurarea la schimbarea poziției vehicolului in mers, etc. Intr-o astfel de situație conducatorul auto consideră in mod neintemeiat că rezultatul socialmente periculos nu se va produce, nu-l accepta și totuși rezultatul s-a produs.
Prevederea rezultatului periculos din punct de vedere social , in cazul culpei cu prevedere, poate aduce această formă de vinovăție in situația de a fi asemanată cu fapta săvarșita ca formă cu vinovație de intenție. Diferențierea este facută doar de poziția psihică a făptuitorului față de rezultat. Daca la intenția directă este urmărit rezultatul, la intenția indirectă rezultatul este acceptat, în cazul culpei rezultatul nu este acceptat, făptuitorul considerând în mod neântemeiat că acesta nu se va produce.
Pentru stabilirea formei de vinovație trebuiesc analizate aspectele obiective ale faptei deoarece deosebirea dintre intenția indirectă si culpa cu prevedere exista numai sub aspectul poziției psihice a faptuitorului. În doctrina de specialitate se arată că în cazul intenției indirecte infractorul are o atitudine indiferenta de acceptare a rezultatului pe care il prevede, deoarece nu face nimic in sensul preintampinării acestuia. In cazul culpei cu previziune rezultatul nu este acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care spera sa-l preintampine bazându-se pe elementele obiective ce tin de imprejurarile imediate in care are loc fapta dar si pe elementele subiective ce țin de calitatea făptuitorului . Aceste elemente greșit apreciate sunt insuficiente dacă rezultatul periculos s-a produs. Astfel , se consideră că fapta este săvârșita din culpă cu prevedere deoarece făptuitorul a apreciat greșit si superficial șansele si posibilitațile de preintampinare a rezultatului.
Culpa fară prevedere, mai este denumită în doctrina penală si culpa simplă sau greșeală, neglijență, este caracterizată prin faptul ca rezultatul periculos nu a fost prevăzut de către făptuitor deși putea si trebuia sa-l prevadă. Aceasta este singura formă de vinovăție în care făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale socialmente periculos deși putea si trebuia sa-l prevadă iar pentru a fi vinovat de producerea rezultatului este prevazută obligația de a prevedea acest rezultat și posibilitatea prevederii lui. Din acest motiv aprecierea vinovăției sub forma culpei se stabilește după observarea criteriilor prevăzute de lege, respectiv dacă făptuitorul putea si trebuia sa prevadă rezultatul.Aceste criterii se regăsesc in mod obișnuit in norme care reglementează anumite activităti cum ar fi: conducerea de autovehicole, construcții, medicina, etc. Dacă se stabilește că nu era previzibil , respectiv făptuitorul nu trebuia să-l prevadă, atunci fapta nu este considerată ca fiind savarșită cu vinovație ci în caz fortuit.
Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului se apreciază in funcție de personalitatea acestuia, experiența de viață, pregătirea profesională și intelectuală, etc. Dacă, urmare a observării acestui criteriu subiectiv se stabilește că făptuitorul putea prevedea rezultatul , atunci se constată existența vinovației sub forma culpei simple. Dacă urmarea observării este in sensul că rezultatul nu putea fi prevazut, atunci nu se va putea retine vinovația sub forma culpei.
3.2. Considerații generale
Infracțiunea de vătămare corporală din culpă nu necesită explicații nici ample și nici in detaliu, deoarece, așa cum este reflectată prin denumirea și conținutul textului incriminator, aceasta apare ca p prelungire normativă a infracțiunilor prevăzute în art. 180-182 Cod penal, cu deosebirea principală că ea se săvârșește din culpă și cu deosebirile derivate din statutul său de inractiune neintenționată
În sistemul codului penal vătămarea corporală este cea de-a doua infracțiune din cadrul subgrupei infracțiunilor contra integrității corporale sau a sănătății persoanei, atât ca succesiune, cât și ca gravitate.
Art. 181 C. penal reglementează o formă de bază (în alin. 1) și o formă agravată a infracțiunii (alin. 1 indice1). După cum rezultă din art. 181 alin. 1 C.penal, vătămarea corporală reprezintă „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”, forma agravantă fiind dată de comiterea faptei asupra membrilor familiei.
În vederea înțelegerii corecte a conținutului acestei infracțiuni și a celor ce urmează trebuie avute în vedere sistemul de incriminare și tehnica legislativă adoptate de codul penal în vigoare, adică acela de a incrimina faptele comise cu intenție sau praeterintenție îndreptate împotriva integrității corporale sau sănătății în articole distincte și sub denumiri adecvate, în ordine progresivă folosindu-se criteriul gravității crescânde a urmărilor. Din acest motiv, trăsăturile tipice și comune ale acestor infracțiuni nu mai sunt repetate în fiecare articol, fiind prevăzute doar elementele noi, prin care infracțiunile la care se referă art. 181 – 184 se delimitează de infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută în art. 180 C.pen., care constituie infracțiunea de referință.
Faptele prevăzute în art. 180 alin. 2, 181, 182, 183 si 184 C.penal sunt forme agravate ale faptei incriminate în art. 180 alin. 1 C.penal.
Legea penală incriminează faptele împotriva integrității corporale și sănătății persoanei nu numai atunci când sunt săvârșite cu intenție, ci și atunci când sunt comise din culpă. Astfel, sub denumirea de„vătămare corporală din culpă” art. 184 C.penal incriminează fapte similare celor intenționate la care se referă art. 180 C.penal, atunci când sunt comise din culpă. Pentru această infracțiune, legiuitorul a ales soluția tehnico-legislativă a includerii tuturor faptelor de vătămare corporală din culpă într-un singur articol (184 C.penal) care prevede o formă simplă (de bază) a infracțiunii (în alin. 1), precum și patru forme agravate (alin. 2, 3, 4 și 5).
Forma simplă a infracțiunii de vătămare corporală din culpă constă în „ fapta prevăzută în art. 180 alin. 2 si 2 indice 1 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevăzută în art. 181, săvârșite din culpă”.
În consecință, conform art. 184 C.penal, infracțiunea de vătămare corporală din culpă constă în fapta prevazută la art. 180 alin. 2 si 2 indice 1 , care a pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum și cea prevazută la art. 181, savarșite din culpă daca fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2.
Când fapta prevăzută in alin. 1 a fost comisă ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere impuse pentru exercițiul unei profesii sau meserii, ori pentru îndeplinirea unei anume activități.
Fapta prevazută in alin. 2 daca este urmarea nerespectării dispozitiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent.
Când faptele prevăzute la alin. 3 si 4 sunt savarșite de către o persoană care se află în stare de ebrietate.
Pentru faptele prevăzute in alin. 1 si 3, acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă făcută de persoana vătămată. Împăcarea părților înlatură răspunderea penală.
În cazul faptelor prevăzute la alin. 2 si 4, împăcarea părților înlatură răspunderea penală.
3.3. Obiectul și subiecții infracțiunii
In doctrina de specialitate, obiectul infracțiunii este tratat sub două aspecte: ca obiect juridic și ca obiect material . Ocrotirea prin legea penală are ca obiect acele valori sociale care pot fi vătămate sau care ar putea fi puse în pericol prin comiterea de infracțiuni, astfel, încriminarea reprezintă un mijloc de apărare și o masura de ocrotire împotriva oricărei fapte care prezintă pericol pentru societate. Din acest motiv la elaborarea unei norme penale se au intotdeauna in vedere o valoare sociala care se ocrotește, precum si urmarea (răul) împotriva careia se creează acea ocrotire. Se consideră așadar ca obiect juridic al infracțiunii valorile sociale pe care normele penale de incriminare le ocrotesc.
In cazul infracțiunii de vatămare corporală din culpă, obiectul juridic ocrotit de legea penală este valoarea socială reprezentând dreptul persoanei la integritate corporală și sanatate.
Obiectul material al infracțiunii este reprezentat de faptele prevăzute de legea penală îndreptate asupra unei valori sociale si ca urmare acea valoare suferă o vătămare, un prejudiciu sau este expus unui pericol. Obiectul, bunul, valoarea sau persoana asupra căreia este indreptată actiunea autorului (subiectul activ) constituie obiect material al infractiunii. In materia vătămarii corporale din culpă, obiectul material este reprezentat de corpul persoanei vatamate.
In doctrina penală sunt desemnați subiecți ai infracțiunii acele persoane implicate in savârșirea unei infracțiuni, fie in calitate de făptuitor prin savarșirea infracțiunii, fie in calitatea celui care suportă consecințele unei fapte încrincriminate de legea penală. Pot fi subiecți ai infracțiunii atât persoana fizică cât si persoana juridică.
Subiecții de drept penal ai infracțiunii sunt împărțiți in două categorii, respectiv in titulari si destinatari.
Titularii sunt statul, societatea și persoanele fizice sau jurice al caror interes este ocrotit iar destinatarii sunt mebrii societății, cărora legea penala li se adresează. Se intelege de aici că subiecții infracțiunii sunt titularii valorii sociale ocrotite ale căror interese au fost prejudiciate ori au fost puse in periciol și destinatarul, respectiv făptuitorul care nu a respectat norma legală ce incrimineaza fapta care provoacă prejudiciu sau pune in pericol valorile ocrotite. De observat că nu poate exista infracțiunea fără existența celor doua elemente, respectiv un făptuitor ca destinatar al legii penale și, de regulă, o persoană care a suferit o vătămare sau a fost expusă la un pericol, ca titular al legii.
Subiectul activ al infracțiunii este cel care a săvârșit fapta incriminată de legea penală, rspectiv infractorul. Acesta poate fi, conform Codului penal, persoană fizică sau persoană juridică. Persoana fizică, subiect al infracțiunii trebuie să îndeplinească un cumul de condiții prevăzute de legea penală, condiții referitoare la vârstă, responsabilitate si libertate de vointă și acțiune. Așadar este reglementat că minorul care nu a implinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art.99 Cod penal), din considerentul ca până la această vârstă nu are o dezvoltare fizico-_psihică pentru a constientiza asupra fapelor sale si consecințele acestora. De aemenea minorul cu vârsta cuprinsă intre 14 și 16 ani, conform art. 99 alin 1 Cod penal, va răspunde penal doar dacă se dovedește ca fapta sa a fost săvârșită cu discernământ.
In ceea ce privește responsabilitatea făptuitorului, rezidă din doctrina penală că este o aptitudine a persoanei de a constientiza privitor la acțiunile si inacțiunile sale și de a-și controla voința in raport de acestea. Rezută astfel faptul că responsabilitatea are două componente: un factor intelectiv, care presupune capacitatea subiectului activ de a întelege semnificația acțiunilor si inacțiunilor săvârșite și a urmarilor acestora și un factor volitiv care presupune capacitatea aceluiași subiect activ de a fi stăpân pe acțiunile sau inacțiunile sale, în sensul de a le determina, controla și dirija in mod constient.
Din textul art.46 al Codului penal in vigoare se deduce ca făptuitorul, obiect activ al infracțiunii trebuie sa aibă capacitatea de a actiona în mod liber, conform propriei voințe , privitor la săvârșirea faptei. Din acest motiv, se consideră că fapta a fost săvârșită fără vinovație în cazul în care făptuitorul s-a aflat într-o situație de constrângere fizică sau morală, exercitată prin amenintare cu un grav pericol pentru persoana acestuia sau a altuia și care nu putea fi inlaturată în alt mod.
Subiectul pasiv al infracțiunii sau persoana vătămată este acea persoană fizică sau juridică, titular a valorii sociale împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea autorului și asupra căruia s-a răsfrânt nemijlocit urmarea imediată constând într-un prejudiciu, vătămare materială sau morală sau o stare de pericol.
Se deduce din cele prezentate mai sus, că în cazul infracțiunii de vătămare corporală din culpă, subiect activ sau subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană, fizică sau juridică.
Conform prevederilor codului penal, participația penală nu este posibilă. Poate fi comisă infracțiunea sub forma participației improprii de către o multitudine de făptuitori (art.33 alin. 1 si 3 Cod penal). In această situație , autorul va răspunde pentru vătămare corporală din culpă iar instigatorul sau complicele in calitate de participant inpropriu va răspunde pentru infracțiunea corespunzatoare intentionată.
3.4. Latura obiectivă a infracțiunii
Latura obiectivă sau aspectul obiectiv al infracțiunii este reprezentat de cumulul condițiilor cerute de norma penală de încriminare cu privire la actul de conduită pentru existenta infracțiunii. Aceasta este compusă dintr-un element material, o urmare imediată reprezentând un rezultat respectiv o vătămare , un prejudiciu material sau moral ori o stare de pericol și o legătură de cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.
Elementul material constă dintr-o acțiune (comisiune) sau inacțiune (omisiune). Poate consta si din două sau mai multe acțiuni alternative, cumulative, ori dintr-o acțiune sau inacțiune alternative. Astfel elementul material sau actul de executare al infracțiunii de vătămare corporală din culpă poate consta într-o acțiune sau inacțiune (lovire sau alte acte de violență). Se remarcă în practica judiciară faptul că infracțiunile de vătămare corporală din culpă comise prin inacțiune sunt mai frecvente comparativ cu infracțiunile contra integrității corporale sau a sănătații comise cu intentie. În doctrina de specialitate acțiunea este prezentată ca atitudine a făptuitorului care comite ceva ce legea penală interzice a se face, în timp ce inacțiunea este desemnată ca și atitudine a făptuitorului fată de ceea ce legea penală dispune să facă și acesta nu face.
Urmarea imediata este reprezentată de rezultatul socialmente periculos pe care îl va produce acțiunea sau inacțiunea prin care s-a realizat elementul material. Aceasta este un element essențial în conținutul infracțiunii, iar rezultatul trebiue să fie imediat și consecință a acțiunii sau inacțiunii. Dacă rezultatul nu s-a produs înseamnă că infractiunea de vătămare corporală din culpă nu există. In cazul altor fapte încriminate de legea penală, neproducerea rezultatului poate lăsa infracțiunea în faza de tentativă.
În situația infracțiunii de vătămare corporală din culpă urmarea imediată reprezintă acea vătămare corporală pentru a cărei vindecare sunt necesare cel puțin 11 zile și maxim 60 de zile. Din examinarea art. 184 alin. 1 Cod penal se desprinde concluzia că, spre deosebire de faptele intenționate similare, lovirile sau alte acte violență săvârșite din culpă care au cauzat victimei doar suferințe fizice sau vătămari ușoare (necesitând până la 10 zile de ingrijiri medicale) nu sunt prevăzute de legea penală.
Legatura de cauzalitate este un element important al laturii obiective a infracțiunii și reprezintă legătura dintre elementul material si urmarea imediată a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului. Între actul de executare și vătămarea corporală trebuie sa se constate existența unui raport de cauzalitate. Altfel spus, existența infracțiunii este strict condiționată de raportul de cauzalitate între actul interzis de legea penală și urmarea periculoasă din punct de vedere social.
3.5. Latura subiectivă a infracțiunii
Ca element al continutului constitutiv al infracțiunii, latura subiectivă cuprinde totalitatea acelor condiții cerute de lege privind atitudinea, voința si conștiința infractorului față de fapta săvârșită și urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infractiune. Latura subiectivă se compune din elementul subiectiv la care sunt atașate, uneori, una sau mai multe cerințe sențiale. Vinovația ca element subiectiv repreyintă atitudinea psihică a făptuitorului față de infractiunea săvârșită și față de urmarile acesteia, atitudine exprimata in vinovăția cerută de lege pentru existența acelei infractiuni.Astfel, vinovăția va exista atunci când elementul material al infracțiunii a fost săvârșit sub forma stabilita de lege.
În cazul faptelor săvârșite din culpă se ralizează vinovația ca trăsătură esențială a infracțiunii, insă poate lipsi ca element subiectiv, in situația in care legea, în mod explicit, incriminează fapta numai dacă este săvârșită din culpă (art. 19 alin. 2 Cod penal) Așa cum rezultă chiar din denumirea sa această infracțiune se caracterizează prin săvârșirea faptei din culpă sub ambele forme ( cu prevedere sau fără prevedere).
3.6. Forme, modalități, sancțiuni
Formele vinovăției prevăzute în art. 19 Cod penal sunt în mod corespunzător, funcție de fiecare faptă încriminată, forme ale elementului subiectiv. Numai la un număr restrâns de infracțiuni așa cum prevăd alineatele ultimo si penultim din art. 19 Cod penal elementul subiectiv poate avea și forma culpei.
Infracțiunea de vătamare corporal din culpă se consumă atunci când se produce rezultatul periculos prevăzut de lege. Deoarece este o infractiune săvârșită cu forma de vinovăție a culpei, tentativa nu este posibilă.
Modalitatile formei simple prevăzute in Codul penal sunt lovirea și actele de violență. Spre deosebire de ecestea, in cazul infracțiunii de vătămare corporal din culpă, se regasesc și patru modalități normative agravante.
Prima formă agravantă este prevazută la art.184 alin. 2 Cod penal și specufică faptul că vătămarea corporală săvarșită din culpă este mai aspru sancționată dacă, urmare a acțiunii sau inacțiunii făptuitorului se produce o vătămare a integrității corporale sau a sănătății victimei pentru a cărei vindecare au fost necesare ingrijiri medicale de peste 60 de zile, când se produce pierderea unui simț sau organ ori incetarea functionarii acestora, o infirmitate fizică sau psihică permanent, slutirea, avortul sau punerea în pericol a vieții. Această circumstanță agravantă se referă la latura obiectivă a fapei, respeciv rezultatul acțiunii sau inacțiunii făptuitorului este mai grav.
A doua formă agravantă este prevăzută la art. 184 alin. 3 Cod penal și se realizează atunci când fapta prevăzută la ali. 1, prin care a fost pricinuită o vătămare pentru a cărei vindecare sunt necesare între 10 și 60 de zile, a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozitiilor legale sau a măsurilor de prevedere în exercitarea unei meserii sau profesii ori pentru îdeplinirea unei anumite activități. Această circumstantă agravantă se referă la latura subiectivă a infracțiunii, pedeapsa fiind mai severă pentru faptele săvârșite din culpă profesională.
În practica judiciară sunt numerose infracțiunile de vătămare corporală din culpă comise prin accidente produse ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale privind circulația pe drumurile publice. Agravanta se aplică nu numai celor care sunt de meserie șoferi, ci oricărui participant la traficul rutier care prin nerespectarea regulilor de circulatie cauzează vătămarea din culpă a unei persone, in acest caz circulația pe drumurile publice constituind ,,îndeplinirea unei activități’’ in sensul art 184 alin. 2 Cod penal.
A treia modalitate agravantă, din art. 184 alin. 4 Cod penal, se raportează la prima modalitate agravantă, din art. 184 alin. 2 Cod penal, incriminându-se fapta producătoare a consecintelor prevăzute în art. 182 alin. 1 sau 2 Cod penal, în ipoteza că ea este urmarea nerespectării dispozițiilor legale sau a masurilor de prevedere pentru exercitarea unei profesii sau meserii, ori pentru indeplinirea unei anumite activități
Ultima modalitate agravantă se referă la săvârșirea faptelor prevăzute la art. 184 alin. 3 și 4 de către persoana aflată în stare de ebrietate. Prin stare de ebrietate se intelege o stare de tulburare psihofizică creată ca urmare a intoxicației cu alcool, substanțe toxice sau stupefiante. Starea de ebrietate este reglementată in O.U.G. 195/2002, la art. 87 se prevede că limita legală a alcoolemiei care atrage răspunderea penală este de peste 0,8%0 îmbibație de alcool in sânge sau 0,4% abur de alcool in aerul expirat.
Sancțiunea de drept penal reprezintă consecința incălcări sau a nerespectării normelor penale. Astfel, orice norma juridică va cuprinde in conținutul său și consecința nerespectării dispozitiei respectiv sancțiunea la care se expune cel care nesocotește această dispoziție. Prin aplicarea sancțiunilor de drept penal se urmțrește restabilirea ordini de drept, realizarea prevenirii comiterii de infractiuni din partea celui sancționat dar si a altora .
În materia infracțiunii de vătămare corporală din culpă, se va observa că pedepsele- firește mult reduse față de cele institute pentru aceleași fapte săvârșite cu intentie- sunt dispuse în raport cu urmarile faptei și condițiilr in care aceasta se săvârșește, pe trepte succesiv urcătoare. Codul penal prevede pentru fapta săvârșită în modalitatea simplă, respectiv lovire și acte de violență, închisoare de la o lună la trei luni sau amendă. Pentru formele agravante ale infracțiunii prevazută la art. 184 alin. 2 și alin. 3 sancțiunea este inchisoarea de la trei luni la doi ani sau amendă. În cazul in care se produce una din urmările prevăzute la art. 182 și dacă aceasta este ca urmare a nerespectării prevederilor legale sau a masurilor de prevedere in exercitarea unei profesii sau meseri ori pentru indeplinirea unei activități (art. 184 alin. 4) pedepsa aplicată este închisoarea de la șase luni la trei ani. Dacă infracțiunea a fost săvârșită de o personă in stare de ebrietate pedepsa aplicată este închisoarea de la unu la trei ani pentru fapta prevăzută la art.184 alin. 3 sau închisore de la unu la cinci ani pentru fapta prevăzută la art. 184 alin. 4.
3.7. Aspecte procesuale
Săvârșirea unei infractiuni, respectiv crearea unui raport juridic de conflict, presupune tragerea la răspundere penală a infractorului. Așa cum am prezentat anterior, norma penală care incriminează fapta socialmente periculoasă prevede și sancțiunea aplicapilă pentru respectiva faptă. Așadar, dreptul la acțiune în justitie in vederea sancționării faptuitorului decurge chiar din lege.
Titular al dreptului de a pedepsi aparține statului. Acest derept se materializează prin acțiunea penală, acțiune prin care se aduce in fața organelor judiciare a elementelor raportului juridic de conflict. Acest lucru se realizează in majoritatea cazurilor din oficiu.
Există totuși , prevăzute in legea penală, fapte ale căror pricol din punct de vedere social este scăzut. În cazul acestor fapte, legiuitorul a lăsat la latitudinea victimei posibilitatea de a aprecia periculozitatea acțiunii sau inacțiunii faptuitorului oferind acesteia posibilitatea de a cere tragerea la răspunderea penală a infractorului prin plăngere prealabilă. Este cazul infracțiunilor de vătamare corporală din culpă in forma simplă prevăzută la art. 184 alin. și a primei forme agravante prevăzută la art. 184 alin. 3. Se subînțelege că fiind o prevedere expresă a legii, lipsa plângerii prealabile inlatură răspunderea penală (art. 131 alin 1 Cod penal). Este de menționat că victima infracțiunii este singura indreptațită să introducă plângere prealabilă cu excepția czurilor speciale prevăzute de lege. De asemenea, în art. 131 alin. 5 Cod penal, pentru apararea intereselor persoanelor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, se prevede că actiunea penală se poate pune in mișcare și din oficiu.
O altă cauză care duce la inlăturarea răspundereii penale pentru faptele prevăzute la art. 184 alin. 1 și alin. 3 este retragerea plângerii prealabile. Aceasta reprezintă o manifestare a vointei victimei infracțiunii care după ce a solicitat tragerea la răspundere a făptuitorului ca urmare a plângerii prealabile, renuntă la aceasta în temeiul legii. Condiția ca retragerea plângerii prealabile să producă efecte este ca aceasta să fie făcută inainte de solutionarea cauzei printr-o hotatâre definitivă.
In fine, ultima cauză care duce la inlăturarea răspunderii penale pentru faptele prevăzute la art. 184 alin. 1 și alin. 3 este împăcarea părților. Aceasta reprezintă un act bilateral intre victima infracțiunii și făptuitor pentru a sista conflictul născut ca urmare a infracțiunii. La fel ca și în cazul retragerii plângerii prealabile, împăcarea părților trebuie să survină înaintea rămânerii definitive a unei hotărâri de instanță privind infracțiunea.
Este de menționat că, in cazul in care infracțiune a fost săvârșită de o pluralitate de infractori, împăcarea produce efecte numai cu privire la făptuitorul cu care victima infracțiunii s-a împăcat, în vreme ce retragerea plângerii prealabile are efect cu privire la toți participanții la infracțiune.
Pentru celelalte fapte prevăzute la art. 184 Cod penal acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu.
Capitolul lV:Considerațiuni finale
4.1. Procedură penală in materia infracțiunilor savarșite din culpă
Așa cum este prezentată în Codul penal, infracțiunea se consideră ca fiind săvârșită din culpă dacă faptuitorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce sau nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Pericolul social al acestor infracțiuni rezidă numai din urmarea imediată adică din rezultatul produs ca urmare a săvârșirii infracțiunii. O altă caracteristică a acestor infracțiuni constă în lipsa voinței, a intenției. Astfel , sancțiunile aplicabile faptelor savârșite din culpă, așa cum sunt prevăzute în partea specială a Codului penal, sunt mai blânde comparativ cu sancțiunile aplicabile infracțiunilor săvarșite cu intenție dar care au ca urmare un rezultat asemănător. Din acest motiv legiuitorul a lăsat la latitudinea victimei să decidă dacă acțiunea penală se va pune in mișcare, (cazul formei simple si a primei forme agravante a infracțiunii) iar prin impăcarea părților sau retragerea plangerii, victima poate produce incetarea acțiunii penale.
In vederea punerii in aplicare a legii, normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și a celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Codul de procedură penală prevede ca organele de cercetare judiciară să intreprindă toate acele demersuri necesare pentru aflarea adevarului si incriminarea faptelor care prezintă pericol sau care lezeaza o valoare socială. Ca masură exceptională, așa cum este prevăzut în art.9 alin. 2 din Cod de procedură penală, se poate dispune măsura reținerii sau arestării preventive. Măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârșită. Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauza rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
In materia infracțiunilor săvârșite din culpă, deși pericolul social este scăzut așa cum reiese din Codul penal, organul de cercetare judiciară poate dispune aceleași măsuri de siguranță ca și in cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție. Astefel, poate fi necesară ca prevedere in Codul de procedură penală, a se dispune acele măsuri de reținere si arestare preventivă numai in cazul cercetării infracțiunilor săvârșite cu intentie.
O altă problemă ca se pune privind infracțiunile săvârșite din culpă se referă la acele fape comise de către autorul aflat in stare de ebrietate sau sub influența alcoolului. Orice persoană care conduce un vehicol, care lucrează într-n mediu periculos sau care solicită atenție deosebită, este în cunostință de cauză asupra efectelor pe care le are consumul de alcool asupra activității sale , fiind pregătit si instruit în acest sens, aceastea fiind reglementări în legi speciale si regulamente interne. Astfel nu mai există prezumția culpei pentru faptele săvârșite ca urmare a stării de ebrietate. Din acest motiv, in mediu social se consideră că faptele săvârșite de catre autorul în stare de ebrietate ar trebui încriminate ca și infracțiuni săvârșite cu intenție.
4.2.Noul cod penal in materia vătămarii corporale din culpă
In anul 2012 urmează a intra în vigoare noul Cod penal al României. Infracțiunea de vătămare corporalădin culpă este reglementată în cuprinsul art. 196. Spre deosebire de Codul penal încă în vigoare observăm că nu mai esteîncriminată modalitatea simplă a infracțiunii prevăzută la art. 184 alin 1. Încadrarea faptelor în modalitatea agravantă a infracțiunii se va face functie de numărul zilelor de ingrijiri medicale mai mare sau mai mic de 90 în loc de 60 așa cum este prevăzut în Codul penal în vigoare. De asemenea se prevede la alin. 5 aplicarea regulilor privind concursul de infracțiuni dacă nerespectarea dispozițiilor legale ori a măsurilor de prevedere sau desfășurarea activitații care a dus la comiterea faptelor prevăzute la alin. 1 si alin. 3 constituie prin ea însași o infracțiune.
Astfel, la art. 196 alin. 1 se prevede că pentru fapta săvârșită din culpă de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unor substanțe psihoactive sau în desfășurarea unei activitați ce se constituie prin ea însăși ca infracțiune și care are ca urmare producerea de leziuni traumatice sau prin care se afectează sănătatea unei persoane care necesită cel mult 90 de zile îngrijiri medicale se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, conform art. 196 alin. 2, fapta săvârșită din culpă care are ca urmare: o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătații persoanei pentru care sunt necesare mai mult de 90 de zile îngrijiri medicale, un prejudiciu estetic grav sau permanent, avortul ori punerea în pericol a vieții persoanei.
La art. 196 alin. 3 se prevede închisoare de la 6 luni la 3 ani pentru fapta prevăzută la alin. 2 care a fost săvârșită ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere în exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei activități.
Art. 196 alin 4 prevede că în cazul în care s-au produs urmările prevăzute la alin. 1 și alin. 3 față de două sau mai multe persoane, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
4.3.Jurisprudență în materia infracțiunii de vătămare corporală din culpă
La data de 29.03.2007, în jurul orei 7,20 inculpata a condus autoturismul cu pe bd. Unirii pe ce-a de-a doua bandă de circulație, prima bandă fiind ocupată de mașinile parcate. Inculpata a virat dreapta pe aleea de acces din dreptul imobilului cu nr. 80 în vederea parcării. Negăsind loc de parcare a început efectuarea manevrei de mers cu spatele. Se afla pe banda unu de circulație în momentul în care a observat-o pe partea vătămată ce conducea o motocicletă cu o viteză de 80-90 km/h pe banda a doua de circulație. În acel moment, partea vătămată s-a speriat, a frânat și a fost aruncat de pe motocicletă pe banda doi, iar motocicleta a alunecat și a tamponat autoturismul staționat.
Instanța a ținut cont la stabilirea în concret a gradului de pericol social de modul și mijloacele de săvârșire afaptei, de scopul urmărit și de împrejurările în care a fost comisă și anume de faptul că inculpata a încercat să parcheze pe o alee de acces și negăsind loc de parcare, nu a putut să întoarcă, fiind nevoită să dea cu spatele la mai puțin de 25 m de intersecția cu un bulevard, care la ora 7, 20 nu era circulat, nefiind pilotată la sol de o altă persoană, că în momentul în care l-a văzut pe partea vătămată a oprit mașina, accidentul producându-se practic datorită faptului că părții vătămate, văzând o mașină ce dădea cu spatele, i s-a făcut frică și a frânat, dar având o viteză (80-90 km/h) ce depășea cu mult maximul admis ( 60km/h) a fost în imposibilitate de a evita contactul dintre motocicleta ce s-a deplasat singură pe carosabil pe o distanță de 55,3 m, partea vătămată fiind aruncată din cauza frânării pe carosabil, și mașina inculpatei.
Așadar culpa în producerea acestui accident incumbă ambelor părți, inculpatei datorită faptului că s-a deplasat cu spatele și deși aceasta a oprit mașina când l-a văzut pe partea vătămată, i-a determinat acesteia o stare de frică, iar părții vătămate datorită faptului că avea o viteză foarte mare, deși dacă ar fi avut o viteză maxim admisă de lege pe aceea porțiune de carosabil (60km/h), accidentul nu s-ar fi produs.
Deci, deși culpa aparține ambelor părți, în mod evident partea vătămată a avut o vina
substanțial mai mare în producerea accidentului prin viteza mare cu care circula, culpa inculpatei fiind aceea că se afla în acel moment, în acel loc, cu viteză 0 km/h perpendicular pe carosabil, cu spatele față de sensul normal de mers, fără a depăși prima bandă și nici linia mașinilor parcate lângă bordură.
Instanța va aprecia pericolul social și în funcție de vătămarea produsă, numărul de zile de îngrijiri medicale25-30, nu foarte mare, de lipsa de interes a părții vătămate față de prezenta cauză, aceasta din urmă neprezentându-se în instanță pentru a fi audiată și neprecizându-și cuantumul pretențiilor. Practic față de încadrarea faptei art. 184 al. 1 și 3 C.p., până nu de mult, legiuitorul sancționa lipsa de interes a părții vătămate prin neprezentarea în mod nejustificat la două termene consecutive, prin încetarea procesului penal.
În plus, fapta inculpatei trebuie apreciată în contextul modului concret în care se desfășoară circulația pe drumurile publice în București, unde înmulțirea numărului de mașini și găsirea cu greu a unui loc de parcare determină uneori efectuarea de manevre la limita legalității, iar în cazul inculpatei aceasta a fost într-o situație în care nici o altă manevră nu ar fi fost posibilă pentru evitarea contactului dintre cele două vehicule, culpa inculpatei fiind una de ordin contravențional, și nu infracțional.
4.4.Concluzii
Existența societății umane este condiționată de respectarea valorilor pe care se întemeiază această societate. O funcțe importantă a statului este și aceea de a apăra aceste valori împotriva faptelor periculoase cu ajutorul normelor de drept penal. Faptul că în Codul penal, imediat după reglementarea infracțiunilor contra siguranței statului sunt reglementate infracțiunile contra persoanei denotă importanța pe care legiuitorul o redă omului în contextul relațiilor sociale. Scopul dreptului penal rezultă, expres, din textul art. 1 al actualei reglementări a Codului penal, care este menținut și de noul Cod penal, în care se prevede că „legea penală apără împotriva infracțiunii România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept”.
In contextul societații moderne, a globalizării relațiilor interumane, Codul penal din țara noastră a fost armonizat în consens cu tratatele internaționale la care România a aderat, în mod deosebit cu legislația statelor Uniunii Europene la care România este parte. Un argument în favoarea armonizării legislative în domeniu este acela că infractorii pot profita de diferențele de sisteme penale pentru a se sustrage de la răspundere. În momentul de față există un curent de susținere a realizării unui cod unic european prin care statele membre să își armonizeze prevederile de drept penal pentru o mai bună cooperare în domeniul combaterii criminalității.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Vatamarea Corporala din Culpa (ID: 130209)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.