Vătămarea Corporală

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. Univ. Dr. BOROI ALEXANDRU

ABSOLVENT:

COTOJMAN CARMEN

BUCUREȘTI-2016

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE LICENȚĂ

DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ

VĂTĂMAREA CORPORALĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Prof. Univ. Dr. BOROI ALEXANDRU

ABSOLVENT:

COTOJMAN CARMEN

BUCUREȘTI-2016

Cuprins

Capitolul I. Considerații generale cu privire la infracțiunile contra persoanei …………4

Secțiunea 1. Aspecte comune privind infracțiunile contra persoanei……………………………………..4

1. Obiectul infracțiunilor contra persoanei………………………………………………………………….6

1.1. Obiectul juridic generic……………………………………………………………………………………..6

1.2. Obiectul material………………………………………………………………………………………………6

2. Subiecții infracțiunilor……………………………………………………………..7

3. Latura obiectivă………………………………………………………………………..7

4. Latura subiectivă……………………………………………………………………8

Secțiunea 2. Precedente legislative……………………………………………………………………………………8

Secțiunea 3. Elemente de drept comparat……………………………………………………….13

Secțiunea 4. Aspecte criminologice…………………………………………………………………………..15

Capitolul II. Analiza infracțiuni de vătămare corporală……………………………17

Secțiunea 1. Noțiune și caracterizare………………………………………………………………..17

Secțiunea 2. Condiții preexistente…………………………………………………23

2.1 Obiectul juridic special…………………………………………………….23

2.2 Obiectul material……………………………………………………………..23

2.3 Subiectul activ………………………………………………………………..23

2.4. Subiectul pasiv……………………………………………………………………23

Secțiunea 3. Conținutul constitutiv……………………………………………………………………….24

3.1. Latura obiectivă……………………………………………………………..24

3.2. Latura subiectivă…………………………………………………………….27

Secțiunea 4. Forme. Modalități. Sancțiuni………………………………………..29

Capitolul III. Studiu de caz……………………………………………………..30

Concluzii…………………………………………………………………………37

Bibliografie……………………………………………………………………….39

Capitolul I

Considerații generale cu privire la infracțiunile contra persoanei

Secțiunea 1. Aspecte comune privind infracțiunile contra persoanei

Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor materiale și spirituale, care, fiind transmise din generație în generație, asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de toate celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine pornirile primare și să ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață tot ceea ce este bun, adevărat și drept. Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. Această ocrotire se realizează în maniera specifică dreptului penal, adică prin incriminarea tuturor faptelor care, sub un aspect sau altul aduc atingere ființei, drepturilor și intereselor legitime ale omului.

Faptele îndreptate împotriva omului sunt variate și numeroase. Legiuitorul, făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la existența fizică și la principalele atribute ale ființei și personalității umane, a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub denumirea de “Infracțiuni contra persoanei”.

Apărarea persoanei și, în special a vieții constituie o preocupare constantă și comună tuturor sistemelor de drept. În orice orânduire socială viața a fost ocrotita de lege, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută, a oricărei societăți, ca o condiție indispensabilă a însăși existenței societății omenești. Legea protejează nu doar interesul fiecărui individ de a trăi, de a-și conserva și prelungi viața, dar mai ales interesul societății ca viața fiecărui om să fie păstrată și respectată de ceilalți, conservarea vieții indivizilor fiind hotărâtoare pentru existența societății.

Din cele mai vechi timpuri, fiecare grup social s-a preocupat prin toate mijloacele să ocrotească viața indivizilor, apelând la reguli cutumiare, la reguli religioase, la reguli morale sau juridice. Dintre mijloacele de apărare, legea penală a avut un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energică de influențare a relațiilor sociale și de ocrotire a valorilor fundamentale ale societății.

Începând cu codul Hammurabi (sec. 17 în.Hr.), codurile chinezești (sec. 13), cărțile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. 11), legile lui Sicurg, Solon, Dracon (sec. 8-9), legile romane, legile popoarelor germanice, și până la legiurile epocii moderne, grija pentru ocrotirea vieții omului stă în centrul atenției legiuitorului. Vechile noastre norme incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca și codurile penale ale României moderne din 1864, 1936.

Declarația de Independență din 4 iulie 1776 a fost primul act eliberat al poporului American care proclamă solemn dreptul la viața al tuturor oamenilor: oamenii sunt făcuți de Creator, se arăta în declarație, cu anumite drepturi inalienabile, printre aceste drepturi se regăsește și viața . Aceleași idei au fost exprimate și prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10.12.1948. În art.3 din declarație se arata ca “Orice om are dreptul la viața , libertate și la inviolabilitatea persoanei. Pactul cu privire la drepturile civile și politice prevede în art. 6 pct.1 că “Dreptul la viața este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”. Acest drept se regăsește și în alte documente internaționale importante.

Cel mai de preț bun al omului este fără îndoială viața. Este firesc deci, ca în titlul privitor la infracțiunile contra persoanei, primele obiecte de preocupare să fie bazate pe ocrotirea vieții și a principalelor ei suporturi.

Dar viața în societate fără de libertate și fără respectul acesteia nu prețuiește mult. Se cuvine deci, ca imediat după viață, să fie ocrotit ceea ce dă preț vieții – libertatea persoanei. În sfera de valori sociale legate de persoana omului un loc important îl ocupă libertatea și moralitatea relațiilor sexuale, de aceea legea penală conține dispoziții speciale privind aceste relații. În fine în dezonoare nu este un bun care să merite să fie râvnit. Onoarea și demnitatea personală constituie și ele valori pentru care ocrotirea oferită de legea penală apare ca necesară.

Actualul Cod penal diferă sub aspectul sistematizării materiei, renunțându-se la structura codurilor penale anterioare, fiind reglementate în Titlul 1 infracțiunile contra persoanei față de infracțiunile contra siguranței statului din Codul penal anterior. În actualul Cod penal, legiuitorul roman și-a însușit soluția franceză și spaniolă, acordând prioritate ocrotirii persoanei, considerând că această valoare socială trebuie în principal protejată. Există și alte deosebiri în actualul Cod penal în raport cu Codul penal anterior, atât în ceea ce privește modul în care sunt grupate infracțiunile contra persoanei, cât și în privința modului lor de sancționare. Succesiunea capitolelor care intră în conținutul Titlului I nu este întâmplătoare, pe primul plan fiind situate infracțiunile îndreptate contra celor mai importante valori sociale privind persoana și deci cele mai de seamă interese ale ei.

Obiectul infracțiunilor contra persoanei

1.1 Obiectul juridic generic. Infracțiunile contra persoanei, după cum rezultă și din denumirea lor, sunt fapte îndreptate împotriva persoanei, luată în considerare în mod individual, împotriva unor drepturi care sunt indisolubil legate de existența fizică și de personalitatea ei, drepturi fără de care aceasta nu poate fi concepută. Este vorba despre dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, dreptul la libertate, dreptul la demnitate. Ca drepturi esențiale ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut, sunt opozabile tuturor, în sensul că toți ceilalți membrii ai societății sunt obligați a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului titularului. Astfel, relațiile sociale referitoare la dreptul la viață, la integritate corporală și sănătate, la libertate și demnitate, inviolabilitatea sexuală, constituie obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei.

A fost subliniat deseori faptul că infracțiunile contra persoanei prezintă, în general, un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanța relațiilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și de gravele urmări pe care le pot avea pentru comunitate săvârșirea acestor infracțiuni, iar pe de altă parte faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor mijloace și procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni. Fiecare din infracțiunile cuprinse în Titlul II al Parții speciale au și un obiect juridic special constituit din relațiile sociale referitoare la fiecare din atributele esențiale ale persoanei luate în parte (viața, integritatea corporală, libertatea, etc.) și privite ca drepturi absolute ale acesteia, opozabile tuturor, erga omnes. În doctrina penală, de asemenea, se recunoaște că în sfera protecției penale sunt cuprinse acele drepturi absolute, legate intim de persoana umană, denumite și drepturi ale personalității, care sunt garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferitele atribute fundamentale ale omului.

1.2. Obiectul material. În cazurile în care relațiile sociale ocrotite de lege sunt vătămate prin exercitarea activității incriminate asupra corpului unei persoane, infracțiunile incluse în Titlul I din Partea specială a Codului penal are și un obiect material, care constă în corpul victimei, privit ca o entitate materială, ca o totalitate de funcții și procese organice care mențin o persoană în viață, ca o unitate anatomică și fiziologică, fizică și psihică; când prin acțiunea (inacțiunea) ilicită sunt vizate valori precum: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea fizică ori viața sexuală. În alte cazuri, când vătămarea relațiilor sociale ocrotite de lege se realizează direct, infracțiunile contra persoanei sunt lipsite de obiect material (amenințarea).

Nu are relevanța dacă corpul aparține unei persoane tinere sau în vârstă, ori dacă este în plenitudinea forțelor fizice sau psihice,este necesar însă, să fie vorba de o persoană în viață, indiferent dacă a fost și viabilă în momentul nașterii, ori dacă este normală sau nu din punct de vedere anatomo – fiziologic, adică are sau nu o constituție care să prezume că va putea trăi mai departe. Nu are importanță nici dacă victima ar fi un muribund sau o persoană pe care o aștepta o moarte apropiată și nici dacă era pe punctul să-și ridice singură viață; legea noastră penala nu acorda nici o relevantă consimțământului victimei; de asemenea, stabilirea timpului cât persoana ar mai fi trăit dacă nu era ucisă este lipsită de orice relevantă sub aspectul existenței infracțiunii.

Viața este ocrotita de legea penală din momentul apariției și până la încetare.

2.Subiecții infracțiunilor

Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracțiunilor contra persoanei, de regulă,poate fi orice persoană, deoarece legea nu prevede cerința ca subiectul să aibă vreo calitate; totuși la unele infracțiuni legea cere ca subiectul activ să aibă o anumită calitate, de pildă, la uciderea copilului nou-născut săvârșită de către mama (subiectul trebuie să aibă calitatea de mama a noului-nascut).

Infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Uneori nu este posibilă participația (cazul infracțiunilor neintenționate) sau sunt posibile decât anumite forme de participație (de pildă, coautoratul nu este posibil decât în cazul infracțiunilor intenționate și care nu se săvârșesc în persoana proprie).

Subiectul pasiv. Victima este orice persoană fizică a cărei viață, integritate fizică, sănătate, libertate sau demnitate a fost lezată prin săvârșirea faptelor incriminate. Rareori, legea cere să fie îndeplinită o anumită calitate a subiectului pasiv (de exemplu, calitatea de copil nou-născut în cazul infracțiunii de ucidere ori vătămarea nou-născutului).

Latura obiectivă. Elementul material. Având în vedere elementul material, infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite fie sub forma unei acțiuni (omor, vătămare corporală), fie sub forma unei inacțiuni. Sunt însă cazuri când elementul material este realizat numai prin acțiune (amenințare, șantaj).

Dacă mijloacele de săvârșire ale faptei sunt, în general, indiferente pentru existența infracțiunilor contra persoanei, totuși în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiționează

fie existența infracțiunii în formă simplă (violența sau amenințarea în cazul șantajului), fie existența unor forme mai grave (folosirea unor mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane, în cazul omorului).

De asemenea, dacă, de regulă, locul său timpul săvârșirii faptei nu prezintă interes, totuși, în unele cazuri o astfel de cerință caracterizează fie infracțiunea simplă, fie o formă mai gravă a acesteia (săvârșirea faptei în timpul nopții în cazul violării de domiciliu). Urmarea imediată.

În unele cazuri, legea cere și producerea unui anumit rezultat (moartea persoanei, vătămarea integrității sau a sănătății). În alte cazuri se produce doar o stare de pericol.

Legătura de cauzalitate. În cazul producerii rezultatului socialmente periculos legea cere și stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta comisă și rezultatul produs. În cazul infracțiunilor de pericol nu trebuie demonstrată legătura de cauzalitate pentru că aceasta rezultă din materialitatea faptei.

4.Latura subiectivă. Cele mai multe infracțiuni contra persoanei se săvârșesc cu intenție directă sau indirectă (omor, lovirea sau alte violențe). Unele dintre aceste infracțiuni se săvârșesc totuși, din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). În sfârșit, sunt infracțiuni contra persoanei care se săvârșesc cu intenție sau cu praeterintenție (vătămarea corporală), fie numai cu praeterintenție (lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte). Latura subiectivă a infracțiunilor contra persoanei se caracterizează în unele cazuri, și prin trăsătura unui scop special urmărit de făptuitor (scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul în cazul șantajului). Un anumit scop sau mobil caracterizează, în alte cazuri, formele agravate ale acestor infracțiuni (săvârșirea faptei din interes material, în cazul omorului, săvârșirea faptei în scopul înlesnirii sau ascunderii comiterii unei alte infracțiuni, tot în cazul omorului.

Secțiunea 2. Precedente legislative

Apărarea persoanei și îndeosebi, a vieții constituie o preocupare constantă, comună tuturor sistemelor de drept. Faptele prin care se aduce atingere persoanei au fost incriminate încă din cele mai vechi timpuri. Legile penale din toate epocile și din toate orânduirile sociale au incriminat astfel de fapte, sancționându-le cu pedepse variind după gravitatea urmărilor. Apărută ca o condiție sine qua non a perpetuării și dezvoltării societății umane, legea penală a acordat cea mai mare însemnătate prezervării vieții și a integrității fizice ale celui considerat cea mai desăvârșită formă de viață, și anume omul.

Din timpul antichității, filozofii și juriștii s-au străduit să găsească un temei subiectiv al rasounderii penale și să-l fundamenteze științific. Printre savanții timpurilor, Aristotel este primul care a acordat o atenție deosebită aspectului psihologic ca obiect de studio aparte, unde încearcă să demonstreze corelația dintre trup și suflet, considerând că omul, spre deosebire de celelalte ființe vii, are rațiune care constituie factorul determinant al acțiunilor lui. Platon considera ca sufletul individului constituie doar o continuare a sufletului omenesc și presupunea următoarele trei începuturi: intelectiv (conștient), afectiv (impulsiv), și volitiv (volițional, de voința). Viața omului apare ca o valoare primară și absolută9.

Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esențiale ale existenței ființei umane, au diferit în funcție de perioada în care acestea trăiau. În epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceiași colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăție ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului. Măsurile coercitive care se luau împotriva aceluia care se manifesta ostil față de alte persoane, erau alungarea din trib sau se lăsa părților posibilitatea răzbunării numai dacă nu era în joc securitatea comunității. În ambele cazuri, făptuitorul era lipsit de protecția tribului și era sortit pieirii. Mai apoi, răzbunarea a devenit nelimitată și a fost înlocuită cu Legea Talionului care se baza pe dictonul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte“.

Legea Talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri ideea compensației, conform căreia, cel care face rău să sufere tot atâta rău cât a făcut.

Odată cu apariția legilor scrise, caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început este diminuat. Cea mai veche colecție de legi scrise, este „Codul lui Hammurabi“ din Babilon (1792-1750î.Hr.), unde regele babilonian rămâne singurul și adevăratul legiuitor. Această colecție de legi conținea dispoziții cu caracter destul de evoluat pentru acea perioadă istorică, cum ar fi diferența între omorul intenționat și omorul din imprudența. O serie de norme contrastează cu raționamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă că nu era cunoscută sau nu era înțeleasă la justa valoare noțiunea de vinovăție. Legea prevedea că dacă cineva ucidea femeia altuia, i se omora fiica; dacă o construcție se prăbușea dintr-un viciu de construire și omora pe fiul proprietarului, era omorât fiul arhitectului; dacă un om liber deținut pentru datorii murea din cauza datoriilor sau a lipsurilor, era ucis fiul creditorului care a cerut ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilor. Deși, conform Codului lui Hammurabbi se prevedea tragerea la răspundere a unei persoane pentru simpla comitere a faptei ilicite, în materialitatea ei, totuși, existau și unele dispoziții, în care se făcea deja deosebirea dintre actele neintenționate și cazul fortuit.

De exemplu, la art.227 al codului menționat prevedea: “……… dacă cineva mințea fierarul și acesta scotea semnul de sclav, “lanțul”, nu de la robul sau, acest om trebuia omorât și îngropat la porțile sale, iar fierarul trebuia să depună jurământul ca “eu am tăiat neintenționat”. În art. 206 și 207 ale aceleiași legiuri, se mai făcea și deosebirea între intenție premeditate și intenție nepremeditata: “Omorul unei persoane, indiferent de faptul dacă era intenționat sau nu, atrăgea după sine pedeapsa cu moartea pentru făptuitorul vinovat sau a unei rude a acestuia, pe când vătămarea neintenționata a unei persoane în timpu unei bătăi sau cauzarea vreunei răni în situații asemănătoare, deja numai implica tragerea la răspundere”. Un alt exemplu despre art. 218, în care se prevedea: “Medicul care întâmplător, într-o altă versiune, neștiința sau neglijență, în timpul operației a scos ochiul bolnavului, acestuia urma să i se taie doar mâna, și aceasta, dacă victima era om liber, iar dacă pacientul era sclav, stăpânului i se dădea un sclav în locul celui decedat”. S-a mai apreciat ca acest cod mai consacra și alte ipoteze de fapte comise din culpă, cum ar fi situația prevăzută la art. 207: ”Dacă soțul se afla în prizonierat, iar soția, neavând de mâncare, pleacă în casa altui bărbat, în acest caz, ea nu purta nici o vină”.

Mai târziu, în secolul V î.Hr. apare Legea celor Douăsprezece Table, care consacră Legea Talionului și promova ca element de noutate, în acel timp, distincția dintre delicte publice și delicte private; în acest context, faptele săvârșite împotriva persoanei erau considerate delicte publice și se sancționau necruțător.

În Evul Mediu, legile care protejau persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal și canonic. Una dintre cele mai importante legi era „Corpus Iuris Canonici“ (1140) care a reglementat infracțiuni sub dublu aspect: cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin cele mai crude mijloace. Nobilii se bucurau de privilegii, în sensulca în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertită într-o pedeapsă mult mai ușoară sau chiar amenda. Spre sfârșitul Evului Mediu, pe lângă omorul simplu se pedepsea și omorul agravat, omorul prin mandate, omorul unei rude, omorul patronului, asasinatul (denumire data, la început, omorului prin mandate, apoi a fost extins și la omorul premeditat).

Sub influența dinamicii sociale, a evoluției spirituale a umanității în știința penală apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apăra interesele fundamentale ale omului.

În dreptul feudal roman se recunoaște încă dreptul de răzbunare, exclusiv pentru vătămările aduse integrității fizice a persoanelor, în special în cazul omorului. Caracterul colectiv al răspunderii este specific unei epoci de tranziție ce s-a desfășurat în acea perioadă, ulterior însă, responsabilitatea civilă se individualizează și are ca temei elemental subiectiv al greșelii, fapt ce poate fi dedus din conținutul Pravilei lui Matei Basarab sau al Pravilei lui Vasile Lupus și din dispozițiile cuprinse în Pravilniceasca Condică (1780), în care se reglementează și răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copii: “se învinuiesc părinții pentru nepurtarea de grijă a fiilor lor sau pentru rea-crestere și nepovățuire”, sau răspunderea pentru pagubele pricinuite de animalele pe care le avem sub pază; pentru “stricăciunile și pagubele ce se fac la semănaturi de către vite, nepazindu-se de către locuitori”, proprietarii trebuiau să acopere în întregime dăuna și să plătească în plus, zeciuiala.

Cele dintâi legiuiri romanești au fost “Cartea romanesca de învățătură de la pravilele impartesti” tipărită în 19646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și “Îndreptarea legii”, tipărită în 1652 la Târgoviște. În aceste legi, omul era pedepsit cu asprime și discriminare. Uciderea unei persoane era pedepsită cu moartea prin spânzurătoare sau decapitare, dar se puteau aplica și pedepse mai ușoare, în raport cu categoria socială căreia îi aparținea vinovatul; tentativa era pedepsita mai blând; erau prevăzute unele cauze care apărau de pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul superiorului, legitima apărare) și cauze de micșorare a pedepsei (mânia, vârsta, beția, obiceiul locului, ignoranța, somnul, dragostea).

Omorul era considerat infracțiunea cea mai gravă, fiind judecat, la început, de căpeteniile obștii, după aceea de către Domn, făcându-se deosebire între omorul intenționat și cel fără voie. De asemenea, se făcea deosebire între actul spontan de ucidere și actul premeditat. Patricidul se referea la uciderea părinților, copiilor, fraților, soției sau soțului și se pedepsea cu moartea, judecătorii hotărau numai felul cum se execută pedeapsa.

Legiuirea Caragea a fost ultima legiure feudala, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1818 și a ieșit din vigoare la 1 decembrie 1865. Potrivit acestei legi, omorul “iaste mai înainte cugetat sau necugetat, cine vă omora cugetat singur sau dimpreună cu altul, să se omoare”. Omorul cel necugetat, după întâmplări, micșorează sau mărește vina; “cine va omorî apărându-și viața de primejdie, nevinovat este; cine fiind copil mic sau nebun sau smintit la mine va omorî, nevinovat este; cine asvarlind ceva și cu nebăgare de seamăn, va omorî, să răscumpere cu bani omorul de la rudele celui omorât”.

Codul penal Roman din 1865 incriminează următoarele infracțiuni: omorul săvârșit cu voința, pentru care pedeapsa era muncă silnică pe timp mărginit; omorul calificat, “când va fi săvârșit mai înainte sau deodată, sau în urma altei crime”, precum și atunci când “va fi avut de scop, ori a prepara ori a înlesni ori a executa un delict sau de a ajuta dosirea, ori a asigura nepedepsirea autorilor sau a complicilor acelui delict”, pentru care pedeapsa era munca zilnică pe viața ; omorul cu premeditare, pedepsit cu munca zilnică pe viața; omorul rudei în linie ascendenta, soțului său soției, pedepsit cu temnița grea pe viața ; pruncuciderea, adică uciderea copilului nelegitim, pedepsită cu recluziune; omorul involuntar, respectiv din culpă, pedepsit cu închisoarea de la 3 luni la 1 an și jumătate și amenda. Totodată, au fost incriminate și forme ale omorului cunoscut azi sub denumirea de “omor calificat”, care se pedepseau “cu moartea mai cumplită” și al cărui mod de executare era la aprecierea judecătorului.

După Marea Unire, au rămas în vigoare și unele dispoziții din codurile transilvănean și bucovinean. Legislația penală a fost unificată, prin Codul Penal din 1937, având astfel meritul de a fi fost primul Cod penal românesc. În perioada sovietică influentele romanești sunt înlăturate definitiv, aplicându-se legea penală sovietică. Pentru epoca respectiv, aceste coduri au constituit instrumente juridice valoroase.

În Codul Penal din 1937 denumit și “Carol al 2 lea”, deși era dominant curentul favorabil al școlii pozitiviste, a mai fost influențat, chiar într-un mod principal, de teoriile școlii penale neo-clasice, care pledau în favoarea efectului intimidant al pedepsei, pentru renunțarea la măsurile alternative închisorii și pentru limitarea strictă a sferei de incidenta a liberării condiționate. Așezarea noii legislații penale pe baza codurilor europene, adoptate după primul război mondial, rămas în stadiu de proiect, se considera o soluție de ordin theoretic mai favorabilă operei apărării societății romanești contra criminalității.

La 1 ianuarie 1969 a intrat în vigoare penultimul Cod Penal în care infracțiunile de omucidere au fost reglementate sub această denumire în cadrul titlului 2 – “Infracțiuni contra persoanei”. În societatea actuală, s-au produs și continua să se producă – cu vinovăție sau din culpă – acte de suprimare a vieții omului, ceea ce este în discordanță flagrantă cu idealurile de libertate și dreptate către care tinde omenirea.

Actualul Cod Penal a intrat în vigoare la 1 februarie 2014 , fiind reglementate în Titlul 1 infracțiunile contra persoanei.

Această scurtă expunere istorică demonstrează eforturile spiritului uman de-a lungul timpului, pentru a explica fenomenul “crimă” și a ocroti pe om împotriva violențelor provenite chiar de la semenii săi. Sub egida Organizației Națiunilor Unite funcționează organisme de combatere și prevenire a criminalității, iar atât cercetătorii din România, cât și cei din țările care au aderat la Comunitatea Europeană, își conjuga eforturile în diferite congrese și colocvii internațional pentru a stabili căile cele mai sigure în realizarea obiectivului menționat.

Astfel, după adoptarea la 10 decembrie 1948 a „Declarației universale a drepturilor omului“ de către Adunarea Generală a ONU în care sunt stipulate drepturile fundamentale arătându-se, printre altele, ca: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi; orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și securitatea persoanei sale; nimeni nu va fi ținut în scalvie, nici în servitute; scavajul și comerțul cu sclavii sunt interzise sub toate formele lor; nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale; în exercitarea drepturilor și libertăților sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într o societate democratică; acestea au devenit un factor esențial ce a dus la modificări în abordarea politică, socială și economică a problematicii privind recunoașterea și protecția drepturilor omului.

Secțiunea 3. Elemente de drept comparat

Codurile penale moderne incriminează fără excepție faptele care aduc atingere relațiilor sociale care privesc omul. Astfel, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate într-un capitol distinct, în toate legislațiile statelor democratice moderne, subliniindu-se prin această importanța care este acordată apărării persoanei. Aici se pot aminti atât prevederile Codului penal american, cât și cele europene aplicabile în Germania sau Franța, care sancționează orice încălcare a drepturilor fundamentale ale omului.

Spre exemplu, în Codul penal italian infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II-a. În cadrul acestui titlu sunt prevăzute, în capitolul I delictele contra vieții și integrității sau sănătății, în capitolul II delictele contra onoarei, iar în capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotită penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului și al secretului.

Noul Cod penal francez, în titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană, incriminează faptele îndreptate contra vieții persoanei, în două secțiuni ale capitolului I și anume: Fapte voluntare contra vieții (S.I.) și Fapte involuntare contra vieții (S.ÎI.).

În prima secțiune, este incriminat omorul (art.221-1); omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte circumstanțe agravate (art.221-4); atentatul la viața persoanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua secțiune sunt incriminate: omorul involuntar (art.221-6); răspunderea din culpă a persoanelor morale (art.221-7). În capitolul II, sunt incriminate faptele care aduc atingere integrității fizice sau psihice a persoanei după cum sunt voluntare (actele de tortură și actele de barbarie, art.222-1 în forma simplă și în forma agravată art.222-2, art.222-3, art.222-4; violențele simple și agravate art.222-7, art.222-8, art.222-9, art.222-10, art.222-11, art.222-12, art.222-13, art.222-14, art.222-15, art.222-16; amenințările art.222-17) sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a 3-a a Capitolului ÎI sunt incriminate agresiunile sexuale (violul, art.222-23, alte agresiuni sexuale art.222-27; obținerea prin abuz de satisfacții sexuale, art.222-23) și în Secțiunea a 4-a este incriminat traficul de stupefiante.

Capitolul III cuprinde infracțiunile de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV ( răpirea, sechestrarea, deturnarea de aeronave, de nave și de orice alt mijloc de transport). În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei (infracțiunea de discriminare, art.225-1; proxenetismul, art.225-5; supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu demnitatea umană, art.225-13; fapte contrarii respectului datorat morților, art.225-17).

Codul penal german, reglementează infracțiunile contra vieții în Capitolul 16, unde este incriminată: uciderea unei persoane în condiții agravante (paragraful 211); uciderea unei persoane în condiții neagravante (paragraful 212); uciderea unei persoane în condiții atenuante (paragraful 213); omorul la cererea victimei (paragraful 216); pruncucidere (paragraful 217); întreruperea sarcinii (paragraful 218). În capitolul 17 sunt incriminate faptele contra integrității corporale (vătămare simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămarea din culpă).

În capitolul 18 sunt incriminate faptele contra libertății personale.În capitolul 13 sunt incriminate faptele contra inviolabilității sexuale.În capitolul 14 sunt incriminate faptele de insultă, calomnia, atingerea adusă memoriei unei persoane decedate.În capitolul 15 sunt incriminate faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei. Astfel: Titlul VIII, Capitolul I Paricidul (art.405), asasinatul (art.406), omorul simplu (art.407); Cap.ÎI Pruncuciderea (art.410); Cap.III Avortul (art.41); Cap.IV Vătămări; Titlul IX Infracțiuni contra libertății sexuale; Titlul X Infracțiuni contra onoarei (calomnia, art.453, injuria art.457); Titlul XI Infracțiuni contra statutului civil al persoanei; Titlul XII Infracțiuni contra libertății și securității persoanei (art. 489).

Codul penal model american incriminează omorul în art.201-1–art.210-4 atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă (Murder), cât și cu intenție indirectă (Manalanghet) sau din neglijență (Negligent). De asemenea, incriminează ajutorul dat victimei să se sinucidă (art.201-5). Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art.211-1–art.211-3, începând cu simplele loviri până la vătămări foarte grave și la amenințarea în scopul terorizării victimei (violente psihice). Infracțiunile contra libertății sunt reglementate în art.211-1 și art.212-5. Infracțiunile contra vieții sexuale sunt prevăzute în art.213-1, art.213-5.

Secțiunea 4. Aspecte criminologice

Societatea românească plătește un tribut greu infracționalității care aduce atingere vieții, deoarece continuu sunt curmate viețile a numeroase persoane. Evoluția criminalității a infracțiunilor contra vieții, ridica serioase semne de întrebare privind ocrotirea vieții în societatea actuală. Se știe că violența este un indiciu asupra crizei unei societăți, o dovadă că ea nu mai oferă modele viabile

membrilor săi, ori nu reușește să-și impună valorile și să-și facă respectate normele. Infracțiunile contra persoanei, în general, implicit și infracțiunea de vătămare corporală, fac parte din categoria infracțiunilor de violenta prin care se înțelege ansamblul faptelor penale care sunt consemnate într-o perioadă de timp și a căror săvârșire implica ce puțin un act legitim de constrângere, o conduită abuzivă, agresivă a participanților (autori, instigatori sau complici), provocând victimei suferințe fizice sau psihice, vătămarea sau suprimarea unui drept sau libertăți inerte persoanei, inspirând teama, frica sau oroare.

În mod corespunzător, prevenirea și combaterea acestor categorii de fapte penale, impune măsuri, metode și tactici social-economice, criminologice, criminalistice, de medicină legală etc.

Acest tip de fapte, au la baza agresivitatea, o componentă inseparabilă a existenței umane.

Încercând unele generalități asupra cauzelor infracțiunilor contra vieții se observa că, în majoritatea cazurilor, aceste infracțiuni sunt comise de indivizi care și-au pierdut simțul uman, dominați de mentalități profund retrograde, de concepții suburbane, primitive și josnice, elemente inadaptate, ale cărei structuri psihologice și etice proiectează răsturnat valorile sociale, aceștia manifestând o desăvârșită insensibilitate, cel mai adesea unită cu o imbecilizare intelectuală, cu o mumificare sufletească, cu trăsături esențialmente dizarmonice, adică cu tendințe impulsive, agresive, obsesive, paranoide sau chiar schizoide.

Una din cauzele care duc la săvârșirea infracțiunilor de violenta este educația, mai exact, una din cauzele care favorizează „trecerea la act”. Educația cuprinde atât eșecurile educaționale și instructive din școli cât se deficientele de acest fel din mediul familial.

Concepțiile subculturale ale unor anturaje au o întindere încât în cadrul micro-grupului se manifesta atitudini de încrucișare a stărilor și manifestărilor tensionale ce se găsesc în anticamera comiterii unor infracțiuni de violență. Anturajul poate, deci, constitui un alt element care favorizează „trecerea la act”.

Consumul de alcool sau stupefiante, este de multe ori hotărâtor atunci când se consuma o infracțiune de violență, mai ales în cazul unor indivizi predispuși către astfel de reacții. Practica judiciara și medico-legală confirma acest lucru.

Lanțul cauzal la începutul căruia se afla infracțiunea de violenta poate fi completat cu o serie întreagă de stări, situații și circumstanțe, referitoare la relațiile potentia deteriorate, tensionate, survenite intre făptuitor și victimă; de asemenea, atitudinea provocatoare a victimei sau comportamentul acesteia( inițierea unor scandaluri sau certuri, relații extra-conjugale, cerșetoria, prostituția etc.).

Escaladarea fără precedent a criminalității de violenta este mai recent alimentată și de profilarea diverselor secte religioase, o situație mai rar întâlnită în România.

Criminalitatea contra vieții în țara noastră își are cauze și motivații strâns legate de perioada de criza economico-socială pe care o traversam, condițiile sociale și sărăcia. Această situație a condus la o diminuare considerabilă a respectului față de lege și față de instituțiile însărcinate cu impunerea acesteia. O cauză este lipsă de reacție a factorilor de putere în cazul unor tensiuni sociale, politice și economice.

Lipsa de reacție a permis crearea unei imagini false asupra drepturilor și obligațiilor indivizilor „certați” cu normele morale și legale, care și-au imaginat că democrația permite orice și că pot scăpa nepedepsiți pentru faptele lor antisociale.

În majoritatea teoriilor care tratează etiologia faptelor contra vieții, se utilizează conceptul de „personalitate criminală” ca baza teoretică a explicării acestui tip de comportament.

Din perspectiva teoriei psihanalitice a doctorului Sigmund Freud, entitățile responsabile pentru agresivitatea individuală ar fi atât Sinele cât și Supereul. La nivelul Sinelui, comportamentul violent este rezultatul declanșării necontrolate ale impulsurilor organice antisociale, în anumite condiții înlăturând cenzura impusă de Eu și Supereu. La nivelul acesta, orice persoană este considerată a fi capabilă să săvârșească infracțiuni grave,cu violența. Freud insista asupra faptului că, în mod frecvent, entitatea psihică de comportamentul antisocial este Supereul, în funcție de tipul său de structurare infractorii minori se bucura de un tratament penal atenuat.

Structura negativă a Supereului sugerează existența unei personalități profund antisociale, care în timp a asimilat norme și valori total opuse celor general acceptate de societate, iar structura aberanta sugerează constituirea unei conștiințe morale extremiste. Supereul fanatic se formează în contextul unor situații de frustrare cu baza diversă(rasială, etnica, sau religioasă).Reprezentanții fanatici ai unei cauze suferă o diminuare a propriului Eu care se contopește într-un Eu colectiv, adesea nebulos și absurd, ce utilizează deviza „distruge pentru a salva”. Din această categorie se recrutează teroriștii – kamikadze, deoarece „împotriva atacului celor care vor să moară nu există apărare perfectă”. Criminologul belgian Etienne de Greef accentuează rolul socialului în formarea personalității antisociale cu caracter agresiv, personalitatea infractorului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului, care îl conduce în cele din urmă la săvârșirea actului infracțional.

Se disting 3 etape în evoluția acestui proces. În prima etapă, individul suferă o degradare progresivă a personalității, ca urmare a unor frustrări repetate. În a doua etapă a procesului criminogen, individul accepta comiterea infracțiunii(crimei) își cauta justificări, dar și un mediu mai tolerant. În a treia etapă se produce „trecerea la act”. Indiferența afectivă este trăsătura psihică fundamentală care permite săvârșirea infracțiunii.

Intre personalitatea infractorilor și a non-infractorilor ar exista o diferență cantitativă și nu una calitativa, conform criminologului francez Jean Pinatel.

Criminologul american, Albert Bandura, considera că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament ,inclusiv al celui agresiv, intervin diferite mecanisme precum: imitația și modelarea. Trăsăturile de personalitate, precum și agresivitatea, pot fi învățate de la alții. Învățarea poate fi influențată de specificitatea formelor de întărire și recompensa.

Capitolul 2

Analiza infracțiunii de vătămare corporală

Secțiunea 1. Noțiune și caracterizare

În actualul Cod penal s-a renunțat la infracțiunea de vătămare corporală gravă, textele privind lovirea și alte violente și vătămarea corporală fiind reformulate și reorganizate. Ceea ce constituia în legea anterioară infracțiunea de vătămare corporală gravă a fost inclus în infracțiunea de vătămare corporală.

Infracțiunea este incriminata în art. 194 Cod penal și constă în faptă prevăzută în art. 193 Cod penal, care a cauzat vreuna din următoarele consecințe:

o infirmitate;

leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

un prejudiciu estetic grav și permanent;

avortul

punerea în primejdie a vieții persoanei

Infracțiunea de vătămare corporală reprezintă o variantă de specie a infracțiunii de lovire sau alte violente, altfel spus, o variantă calificată, agravata, incriminate sun nomen juris propriu.

Actualul Cod penal simplifică reglementarea în cazul infracțiunilor contra integrității corporale sau sănătății.

În ceea ce privește criteriul zilelor de îngrijiri medicale, legea nouă reține numai două trepte, renunțând la treptele intermediare de 20, respectiv 60 de zile de îngrijiri medicale. Infracțiunea de lovire sau alte violențe prevăzută de art.193 C.pen. cuprinde atât lovirile care nu au determinat leziuni care să necesite zile de îngrijiri medicale (alin.1), dar și vătămările care au generat leziunile traumatice care necesită pentru vindecare până la 90 de zile de îngrijire medicală (alin.2). Dacă fapta a cauzat leziuni traumatice care au necesitat spre vindecare 91 sau mai multe zile de îngrijiri medicale sau atunci când natura vătămării produse se încadrează într-una dintre consecințele prevăzute de lit.a și c-e alin.1 al art.194 C.pen., indiferent de numărul de zile de îngrijiri medicale, fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art.194 C.pen. Cuantumul de zile de îngrijiri medicale va fi stabilit pe baza expertizei medico-legale. Infracțiunile contra integrității corporale și sănătății, incriminate în Titlul II, Secțiunea ÎI, articolele 180-184 din Codul penal din 1969, au suferit o profundă reformă prin Noul Cod penal adoptat prin Legea nr. 286 din 2009, Cod ce a intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Infracțiunile de vătămare corporală își găsesc reglementare în Titlul I, capitolul II, art.193-198, C.pen. în vigoare aducând modificări, îndeosebi în ceea ce privește gravitatea faptelor cât și a numărului de zile de îngrijiri medicale. Pentru fapta de vătămare corporală prevăzută în Codul penal din 1969, care presupunea comiterea unei vătămări care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile, a fost modificat conținutul constitutiv, fiind incriminată acum de infracțiunea de lovire sau alte violențe, eliminându-se astfel existența unei diferențieri pe trei grade de gravitate a faptei și a trei infracțiuni care să reglementeze aceeași acțiune ilicită.

Scara intensității vătămărilor are la baza două criterii alternative: criteriul curativ-terapeutic, ce ia în calcul durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare; criteriul fizio-patologic, ce ține seama de natura vătămărilor, respectiv de consecințele lor ireversiile sau deosebit de periculoase. În actualul Cod penal vătămarea corporală este incriminata într-o variantă tip și o formă agravata.

Astfel spus, în Codul penal în vigoare se sancționează în varianta tip acțiune de lovire indiferent de producerea unor leziuni, elementul material al infracțiunii fiind acțiunea de lovire. În această variantă tip urmarea imediată a faptei o reprezintă cauzarea de suferințe fizice. Varianta tip menține conținutul constitutiv al infracțiunii din reglementarea anterioară. În varianta agravantă, este sancționată aceeași acțiune, de lovire a persoanei, care are ca urmare imediată producerea de leziuni traumatice. Astfel, în varianta agravantă, orice faptă prin care se produc leziuni traumatice unei persoane, evaluabilă prin zile de îngrijiri medicale care pot fi de la o zi până la cel mult 90 de zile, constituie infracțiunea de loviri și alte violențe. Diferența față de reglementarea penală anterioară o constituie numărul de zile de îngrijiri medicale, care pentru infracțiuni de loviri și alte violențe era de cel mult 20 de zile.

O altă diferență față de vechea reglementare este aceea că săvârșirea faptei în oricare dintre variantele ei, asupra unui membru al familiei, este distinct reglementată în art.199, de infracțiunea de violență în familie. Actele de violența comise asupra membrilor familiei, care în actuala reglementare apar ca variante agravante ale infracțiunlor de lovire sau alte violente și vătămare corporală, apar ca infracțiune distinctă având ca denumire marginală “violența în familie” (art.199).

Ca aspect procedural acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, eliminându-se, însă, posibilitatea intervenirii împăcării între partea vătămată și inculpat. Articolul 194 din Cod penal în vigoare, infracțiunea de vătămare corporală gravă, devine infracțiune de vătămare corporală, sunt păstrate situațiile ce erau prevăzute la art.182 din Cod penal din 1969 elementul material al infracțiunii este același cu cel al infracțiunii de lovire și alte violențe, diferența fiind urmarea imediată, în variantele alternative prevăzute în text. Fapta constituie infracțiune de vătămare corporală dacă produce leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care să necesite mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Cuantumul de zile de îngrijiri medicale va fi stabilit pe baza expertizei medico-legale.

Deci se renunță la noțiunea de „pierdere a unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestora“ menținându-se totuși aceea de infirmitate, ce urmează a fi determinată pe baza unei expertiză medico-legale.

Se elimină exprimarea „infirmitate permanentă fizică sau psihică“. Termenul de sluțire este înlocuit cu cel de „prejudiciu estetic grav și permanent“, ceea ce presupune efectuarea unei expertize medico-legale care să stabilească dacă a fost creat un asemenea prejudiciu care să fie în mod cumulativ: estetic, grav și permanent.

Din punct de vedere al laturii subiective, infracțiunea poate fi comisă în varianta prevăzută de alin.1,, cu intenție directă sau indirectă, în ceea ce privește dispozițiile alin.1, lit.d). Pentru variantele prevăzute alin 1, lit., a),b).c) și e), fapta poate fi comisă cu intenție directă. În situația în care faptă este comisă cu intenție directă, în varianta prevăzută de alin.1,lit. a), b), c), tratamentul sancționator este diferit, fiind incidente dispozițiile alin.2.

Punerea în primejdie a vieții persoanei, prevăzută de alin.1, lit.e) poate fi comisă numai cu intenție indirectă. Vătămarea corporală din culpă este reglementată în actualul Cod penal la art.196. Ca și reglementarea penală anterioară, lovirea sau alte violențe săvârșite din culpă și, potrivit art.193 alin.1 al Codului penal în vigoare, respectiv fără producerea unor leziuni, nu se pedepsește penal.

În situația în care, urmare acestei fapte comise din culpă, se produc leziuni de cel mult 90 de zile, faptă devine infracțiune doar în ipoteza în care a fost comisă de o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice sau a unei substanțe psiho-active sau a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune. Limitele speciale ale pedepsei se majorează însă cu o treime în cazul în care urmările faptei s-au produs asupra a două sau mai multor persoane. Forma calificată a acestei infracțiuni o reprezintă fapta care este săvârșită ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere sau dispozițiilor legale în exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unor anumite activității. În consecință, fapta este considerată mai gravă, doar în anumite circumstanțe. Dacă nerespectarea dispozițiilor legale sau măsurilor de prevedere sau desfășurarea activității care a condus la comiterea faptei constituie prin ea însăși o infracțiune, se aplică regulile concursului de infracțiuni.

Cel mai important element de noutate este acela că a fost dezincriminată comiterea faptei de vătămare corporală din culpă, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile de îngrijire medicală, atâta timp cât subiectul activ al infracțiunii nu se află sub influența băuturilor alcoolice sau a substanțelor psiho-active. De asemenea, fapta nu se pedepsește de legea penală, dacă nu a fost comisă în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși infracțiune.

Vătămarea corporală în noua formă prevăzută de Codul penal, este pedepsită în toate situațiile dacă este comisă din culpă. Limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime în cazul în care urmările faptei s-au produs asupra a două sau mai multe persoane.

Este pedepsită ca formă calificată a acestei infracțiuni, vătămarea corporală din culpă, fapta de vătămare corporală care este săvârșită ca urmare a nerespectării măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activități;fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanțe. Și în cazul acestei infracțiuni s-a realizat o simplificare a reglementării, corespunzător cu aceea în cazul uciderii din culpă și a fost adăugată o nouă incriminare , incidentă atunci când două sau mai multe persoane au fost vătămate. Ca element de noutate, toate faptele ce constituie infracțiunea de vătămare corporală din culpă, indiferent de gradul de gravitate, se cercetează numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Codul penal în vigoare include în cap. ÎI, privind infracțiuni comise împotriva integrității corporale și sănătății, infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului.

În Codul penal anterior aceste infracțiuni erau incluse în Titlul IX denumit „Infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială“, reglementate în art.306, Capitolul intitulat „Infracțiuni contra familiei“. Infracțiunile contra minorului au fost introduse în această secțiune, deoarece ele pun în pericol în primul rând integritatea fizică sau sănătatea persoanei și mai apoi, relațiile de familie și de conviețuire social

Varianta agravată a infracțiunii consta în lovirile sau violențele comise cu intenție directă în scopul de a produce o infirmitate, ori leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale sau un prejudiciu estetic grav și permanent – art.194, alin.2 Cod penal.

Noul Cod penal a reunit în cuprinsul acesteia infracțiuni o parte din conținutul infracțiunii de vătămare corpora gravă din vechiul Cod penal; acțiunile sau inacțiunile care au produs leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare între 21 și 90 de zile vor constitui potrivit Noului Cod penal infracțiunea de loviri sau alte violente, iar nu infracțiunea de vătămare corporală. Prin Noul Cod penal au fost înlăturate suprapunerile legislative existente în art. 182 din vechiul Cod penal, cum ar fi prevederea drept urmare a acțiunii sau inacțiunii a infirmității și a pierderii unui simț, ori a unui organ sau încetarea funcționarii acestuia, fiind reținută numai infirmitatea drept criteriul medico-legal de evaluare a gravității traumatismului.

Au fost reformulate unele dintre consecințele vătămării corporale din incriminarea anterioară prin includerea acestora într-o singură circumstanța, aceea a cauzării unui prejudiciu estetic grav și permanent.

Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea parților înlătura răspunderea penală. În cazul faptei prevăzute de alin.(1), acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu, dar împăcarea parților își produce efectele și în acest caz.

Analizând cele două Coduri se evidențiază următoarele ipoteze de aplicare a legii penale mai favorabile:

În ipoteza în care actele de violenta au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare între 61 și 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit Vechiului Cod penal fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) [închisoare între 2 și 7 ani] și conform Codului penal în vigoare infracțiunea de lovire sau alte violente, prevăzută de art.193 alin. (2) [închisoare între 6 luni și 5 ani sau amendă]. Mai favorabilă va fi legea penală actuală, având în vedere limitele de pedeapsa a închisorii, posibilitatea aplicării pedepsei amenzii, dar și faptul că acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

Dacă actele de violenta au provocat leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit Vechiului Cod penal fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală grav prevăzută de art. 182 alin. (1) [ închisoare între 2 și 7 ani], iar în actualul Cod penal infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. (b) [ închisoare între 2 și 7 ani]. Nu se identifica nici o lege penala mai favorabilă.

În cazul când actele de violenta au produs o infirmitate, un prejudiciu estetic grav și permanent, avortul sau punerea în primejdie a vieții persoanei, fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută în Vechiul Cod penal la art. 182 alin.(2) [ închisoare între 2 și 10 ani], iar conform actualului Cod penal vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. a), c) – e) [închisoare între 2 și la 7 ani]. Dacă instanță se orientează spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi în actualul Cod penal, întrucât maximul special este mai scăzut.

Când actele de violenta au fost săvârșite în scopul producerii unei infirmități, unui prejudiciu estetic grav și permanent sau în scopul provocării unor leziuni care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, potrivit Vechiului Cod penal fapta va constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3) [închisoare între 3 și 12 ani], iar potrivit actualului Cod penal infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 194 alin. (2) [ închisoare între 3 și 10 ani]. În cazul în care instanță se va orienta spre maximul special al pedepsei, legea mai favorabilă va fi cea actuală, întrucât prezintă un maxim special mai scăzut; iar pentru minimul special nu exista prevederi mai favorabile.

Secțiunea 2. Condiții preexistente

Obiectul infracțiunii

Obiectul juridic special și obiectul material sunt identice cu ale celorlalte infracțiuni contra integrității corporale și sănătății.

Obiectul juridic special consta în relațiile sociale referitore la integritatea corporală și sănătatea fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingerea integrității corporale sau sănătății persoanei, indiferent că este o persoană oarecare sau un membru al familiei.

Obiectul material consta în corpul persoanei în viață, privit în integritatea să psiho-fizica.

Subiecții infracțiunii

Subiectul activ poate fi orice persoană fizică ce întrunește condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege. Dacă fapta se comite imediat după naștere sau în primele 24 de ore de la naștere de mama aflată într-o stare de tulburare față de nou-născut se va reține comiterea infracțiunii de ucidere ori vătămare a noului-nascut săvârșită de către mama (alin. 2, art. 200 Cod penal). Participația penală este posibilă sub toate formele: coautorat, instigare sau complicitate.

Subiectul pasiv este persoana fizică în viață, căreia prin fapta subiectului active, i s-a cauzat vătămarea corporală; subiectul pasiv general este societatea. Cu privire la locul și timpul comiterii infracțiunii nu sunt prevăzute cerințe special.

În ipoteza în care victima este un membru de familie se va reține comiterea infracțiunii de violență în familie(alin.1 art.199 raportat la art.194 Cod penal).

În cazul în care victima este un judecător sau procurer aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, sau dacă fapta este comisă față de un judecător, procurer sau un membru de familie al acestuia, în scopul unei răzbunări sau intimidări, în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu ale magistratului, se va reține comiterea unei infracțiuni de ultraj judiciar (art.279 Cod penal raportat la art. 194 Cod penal); deopotrivă, se va reține ultrajul judiciar și atunci când fapta este comisă împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei de către acesta.

Dacă victima este un funcționar public care îndeplinește o funcție ce îndeplinește exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții sau dacă fapta este comisă împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau asupra unui membru de familie al acestuia, în scop de intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu ale funcționarului se va reține comiterea numai a infracțiunii de ultraj (art.257 Cod penal raportat la art.194 Cod penal).

Pluralitatea de subiecți pasivi atrage reținerea unei plurități de infracțiuni.

Sectiunea 3. Conținutul constitutiv

3.1. Latura obiectivă

Elementul material consta în acțiunea sau inacțiunea prin care se produce o vătămare a integrității fizice sau sănătății unei persoane.

Fapta poate consta într-o lovire sau un alt act de violență, dacă prin acesta s-a produs o vătămare a integrității corporale sau a sănătății în limitele de gravitate cerute de lege(ca de exemplu: loviri, înjunghieri, aruncare de substanțe corosive etc.). Dar interacțiunea se poate comite și prin acte de nonviolentă (de exemplu: infectarea apei, otrăvirea mâncării, neimpiedicarea unui câine rău de a mușca pe un trecător, deși stăpânul câinelui asista la această scenă etc.

b) Urmarea imediata consta în vătămarea corporală suferită de subiectul pasiv și care îmbraca una din modalitățile alternative:

– o infirmitate;

Infirmitatea fizică presupune starea anormală cu character permanent, în care victima nu se mai poate folosi în mod obișnuit și normal de corpul său. Aceasta presupune pierderea unui simț sau organ ori încetarea funcționarii acestora.

Pierderea unui simț reprezintă pierderea acelei facultăți a oamenilor de a percepe impresii din lumea exterioară, este vorba de cele cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul, pipăitul. Prin pierderea unui simț se înțelege atât dispariția cât și diminuarea acestuia.

Pierderea unui organ, a unei părți a corpului prin care se realizează funcțiile vitale (inima, ficat) sau utile vieții (ureche, deget) presupune desprinderea acelui organ de corp. Infracțiunea subzista indifferent indifferent dacă s-a pierdut întregul organ sau numai o parte.

Încetarea funcționării unui simț sau organ presupune o vătămare corporală care face posibilă îndeplinirea funcției simțului sau organului. Legea are în vedere când organul sau simțul se păstrează, dar nu își mai poate îndeplini funcția. Dacă încetarea funcției unui organ său simț este de scurtă durată, dar pentru vindecare a fost nevoie de peste 90 de zile de îngrijiri medicale, fapta constituie vătămare corporală; aceeași soluție și în cazul în care pentru restabilirea funcțiunii organului său simțului lezat este necesară o perioadă mai mare de 90 de zile.

Infirmitatea psihică o reprezintă situația în care victima a suferit un traumatism psihic care presupune pierderea totală sau parțială a controlului activităților sale. Infirmitatea fizică și psihică trebuie să fie permanent (exemplu: psihoze, stări depresive determinate de hiperdramatizarea infirmității fizice, etc.).

– leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Caracterul grav al vătămării este determinat în acest caz de durată mare a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare. Aceasta durată, mai mare de de 90 de zile, constituie criteriul de delimitare a infracțiunii de alte fapte de lovire sau alte violente.

– un prejudiciu estetic grav și permanent. Acesta constituie un grav prejudiciu estetic cauzat victimei (desfigurare, mutilare). Pentru a se putea trage o concluzie sub acest aspect, este necesar să se stabilească prin acte medico-legale neechivoce ca victim a suferit un asemenea prejudiciu estetic.

În practică judiciara s-a decis că, dacă din certificatul medical rezulta că partea vătămată prezintă o cicatrice post-plaga tăiată, care îi conferă un prejudiciu estetic minor, față de imprecizia acestei concluzii, se impune efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili dacă înfățișarea fizică a părții vătămate a fost alterată creându-se un aspect neplăcut, un prejudiciu din punct de vedere estetic. Numai concluziile argumentate ale unor acte medico-legale pot constitui temeiul convingerii instanței și a soluției ce trebuie adoptată.

Prejudiciul estetic se poate realiza prin slutirea, desfigurare a persoanei, însemnând alterarea armoniei, simetriei sau mobilității fetei, căreia îi dă o înfățișare dezagreabilă. Consecințele acțiunii ilicite nu se limitează la prejudicial de ordin estetic, ci acesta poate fi și de ordin funcțional, repercutându-se asupra mimicii și expresivității (pareze faciale, strabism, etc.).

S-a pus problema dacă fapta constituie slutire privind pierderea unor dinți, în sensul art.194 Cod penal. În doctrină și practica judiciara s-a exprimat opinia, la care ne raliem, potrivit căreia fapta subzista chiar dacă defectele provocate prin fapt ilicita ar putea fi înlăturate prin “lucrări artificiale”. În literatura juridică s-a exprimat însă și opinia ca remedierea reală și totală a prejudiciului morfologic sau/și estetic prin metodele și tehnice medicale modern împiedica antrenarea răspunderii penale sub această încadrare juridică a autorului faptei ce a avut ca efect inițial slutirea victimei. Nu împărtășim această opinie, deoarece în condițiile tehnicii medicale moderne de astăzi aproape orice prejudiciu estetic poate fi reparat sau ascuns. Este vorba însă de o intervenție chirurgicală, de multe ori complicate, și nu de o vindecare naturală. Nu credem că legiuitorul a avut în vedere înlăturarea răspunderii penale sau sancționarea mai ușoară a făptuitorului bazată pe un factor obiectiv și ulterior, respectiv intervenția medicală de specialitate.

avortul (întreruperea cursului sarcinii și expulzarea produsului de concepție). Pentru a exista această infracțiune nu este suficient ca în momentul săvârșirii faptei victima să fi fost însărcinată, mai este necesar ca și făptuitorul să fi știut sau să fi putut prevedea existent sarcinii. În lipsa cunoașterii stării de graviditate sau a posibilității concrete de a o prevedea, textul art.194 Cod penal nu este aplicabil, în mod general, nimeni nu este obligat să prevadă, produceerea unui avort. Într-un asemenea caz exista eroare de fapt cu privire la circumstanța agravantă [art.30 alin.(3) Cod penal].

Punerea în primejdie a vieții persoanei este situația când făptuitorul a creat, prin activitatea sa, posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În această ipoteză, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nu acceptă acest rezultat altfel, fapta ar constitui tentative de omor. Subiectul acționează doar în vederea vătămării corporale, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă rezultatul se realizează, fapta constituie infracțiune de loviri cauzatoare de moarte. Dacă victima a fost lovită cu intensitate cu un corp contondent să producă moartea, într-o regiune vitală a corpului se impune concluzia că inculpatul a comis agresiunea cu intenția de a ucide victima, deci, nu de a-i cauza o vătămare corporală.În speță inculpatul a aplicat victimei cu un par mai multe lovituri în cap, provocându-i un ttaumatism cranian cu fractura de boltă și baza a craniului, cu stare de comă, punându-i în pericol viața victimei.Toate acestea demonstrează că inculpatul trebuie tras la răspundere penală pentru comiterea tentativei de omor.Dimpotrivă, aplicarea unei lovituri cu pumnul în zona capului unei persoane cu urmarea producerii unor leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 de zile de îngrijiri medicale și i-au pus viața în primejdie constituie infracțiunea de vătămare corporală.

Inculpatul, lovind victima cu cuțitul în antebrațul stâng, secționându-i artera radial (ceea ce, datorită hemoragiei produse, i-a pus viața în pericol), spre a putea desprinde pe prietenul său trântit la pământ și imobilizat de victima, a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală și nu o tentativă la omor, deoarece nu a actiomat cu intenția de a omora. (Trib. Suprem, secția penală, decizia nr. 2825/2004, în G. Antoniu, C. Bulai (coord.), Practica judiciara penală, vol 3, Partea specială, op.cât.,pag.64).

Raportul de cauzalitate. Între acțiunea sau inacțiunea prin care se realizează elemental material al infracțiunii și rezultatul produs, vătămarea integrității corporale sau a sănătății persoanei, trebuie să existe un raport de cauzalitate. Nu interesează, pentru existența acestui raport, dacă la producerea rezultatului au concurat și alte cauze preexistente (exemplu: slăbiciunea organismului subiectului pasiv) ori concomitente ( victima, din neatenție, nu a observant cursa întinsă de autor). Nu interesează, de asemenea, nici dacă rezultatul s-a amplificat datorită culpei victimei în legătură cu tratamentul aplicat (care, de exemplu, nu s-a supus la timp unui examen medical ori nu s-a conformat prescripțiilor medicale) ori a neglijenței medicului care a îngrijit-o (care, de exemplu, a efectuat un examen medical superficial). Acest raport poate fi stabilit pe baza unei expertize medico-legale.

Latura subiectivă

Infracțiunea de vătămare corporală în această variantă, se săvârșește cu intenție indirectă sau praeterintentie, cu excepția ipotezei punerii în primejdie a vieții persoanei, care se comite numi cu praeterintentie, și ipotezei avortului, care se poate comite și cu intenție directă.

Infracțiunea subzista dacă autorul și-a dat seama că prin lovire sau alte acte de violența va produce o vătămare, urmărind sau acceptând posibilitatea producerii acestui rezultat. Nu interesează mobilul sau scopul urmărit.

Vătămarea corporală poate îmbrăca și forma unei infracțiuni praeterintentionate, dacă autorul a comis cu intenție directă sau indirectă, lovirea victimei, însă în raport cu rezultatul mai grav produs a avut o poziție subiectivă caracteristică culpei (neglijența). Îmbrâncirea unei persoane cu urmarea căderii acesteia și pricinuirea unei vătămări corporale, constituie un act de violență, săvârșit cu intenție, iar nu din culpă, chiar dacă rezultatul violenței a deposit intenția făptuitorului. Ca atare, dacă pentru vindecarea vătămării au fost necesare îngrijiri medicale mai multe de 90 de zile, fapta constituie infracțiunr prevăzută în art.194, iar nu aceea prevăzută în art.196 Cod penal. În varianta prevăzută în alin.(2) autorul acționează în scopul producerii rezultatului prevăzut în alin.(1) lit.a), b) și c) (respectiv o infirmitate, leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai multe de 90 de zile de îngrijiri medicale, ori un prejudiciu estetic grav și permanent), fiind vorba, deci de o intenție directă calificată prin scop. Pentru existența acestei agravante este necesar ca făptuitorul să fi prevăzut consecință sau consecințele grave care s-au produs și să fi urmărit ca aceasta ori acestea să se producă (intenție directă – fiind excluse cele comise cu intenție indirectă sau cele praeterintentionate).

În practică judiciara s-a hotărât, spre exemplu, ca în situația în care, pe fondul unor relații proaste dintre părți, inculpații au așteptat victima și au lovit-o, cauzându-i leziuni pentru care partea vătămată a avut nevoie de îngrijiri medicale timp de 100-120 de zile, fapta care se încadrează în dispozițiile art.194 alin(1). Cod penal, și nu în alin. (2). atâta vreme cât, așa cum a rezultat din probele administrate, inculpații nu au urmărit producerea consecințelor prevăzute în art.194 alin. (1), ci doar aplicarea unei corecții.

În fiecare situație subiectul activ va putea invoca împrejurări prin care să se stabilească faptul că el nu a putut să prevadă și nici nu trebuia să prevadă un rezultat mai grav.

Spre deosebire de vechea reglementare, unde agravanta se aplică în czul tuturor variantelor, legiuitorul a exclus din prevederile acestei agravante în legislația actuală fapta săvârșită în scopul producerii urmărilor prevăzute la art.194 alin.(1) lit.d) și e) (avortul și punerea în primejdie a vieții persoanei). Săvârșirea faptei în împrejurările arătate va atrage o calificare juridical diferită.

Săvârșirea unei vătămări corporale în scopul provocării avortului va atrage un concurs de infracțiuni intre vătămare corporală în varianta tip [art.194 alin.(1) Cod penal] și infracțiunea de întrerupere a cursului sarcinii prevăzută în alin.(2) al art.201 (exemplu: făptuitorul, nervos din cauza faptului că soția să nu dorește să efectueze un avort, o calca în picioare în scopul de a-i provoca un avort spontan). Această situație este diferită de întreruperea cursului sarcinii care are ca urmare vătămarea corporală [art.201 alin.(3) Cod penal], unde făptuitorul nu intenționează să provoace victimei vreo vătămare corporală, ci numai avortul, iar vătămarea corporală survine ca o urmare praeterintentionata a acțiunii făptuitorului.

Dacă autorul a urmărit ca prin vătămarea corporală provocată victimei să se ajungă la suprimarea vieții acesteia (rezultat care nu s-a produs), va fi tras la raspunere penala pentru tentativa de omor. În cazul în care decesul victimei survine ca un praeterintentionat, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Pentru o corectă încadrare juridică a faptelor, este esențială stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul.

Secțiunea 4. Forme. Modalități. Sancțiuni

Forme. Infracțiunea se consuma când se produce vreuna dintre urmările prevăzute de textul incriminator.

Actele preparatorii sunt posibile, însă nu sunt incriminate.

Tentativa este posibilă în cazul în care fapta comisiva este săvârșită cu intenție indirectă, nefiind însă incriminate (alin.1 art.194 C.pen)

Tentativă nu este posibilă când fapta este săvârșită cu praeterintentie.

Tentativa este posibilă și incriminata numai la variantele agravate comise cu intenție indirectă.

Consumarea are loc în momentul producerii urmării periculoase, adică atunci când îngrijirile medicale necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice sunt de cel puțin 91 de zile, sau când se produce: a) o infirmitate; b) leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile îngrijiri medicale; c) un prejudiciu estetic grav și permanent; d) avortul; e) punerea în primejdie a vieții persoanei.

În situația în care, cu aceeași ocazie, persoana vătămată este lovită de mai multe ori de făptuitor, se va reține existența unei singure infracțiuni de vătămare corporală.

Infracțiunea poate fi săvârșită în formă continuată, caz în care momentul epuizării îl reprezintă cel al exercitării ultimelor acte de violență.

Infracțiunea de vătămare corporală este absorbită în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau de omor, ori în conținutul constitutiv al infracțiunilor de tâlhărie în formă agravată, ultraj, ultraj judiciar etc.

Modalități. Infracțiunea de vătămare corporală are ca modalități normative cele descrise în art.194 alin.(1) și (2). Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub diverse modalități normative: simple, calificate (atenuate sau agravate). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște nenumărate modalități faptice, de realizare concretă, care sunt determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul, astfel, putând define săvârșirea faptei.

Sancțiuni. În cazul art.194 alin. (1), persoana fizică se sancționează cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar în cazul alin. (2), pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.

Capitolul 3

Studiu de caz

Sentința penală nr. 5475 din data de 20.11.2014 a Judecătoriei Craiova

În data de 20.11.2014, instanță pronunțându-se asupra cauzei penale deduse judecății constata următoarele:

S-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A.C. conform rechizitoriului emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj cu numărul…/P/2014, pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală, prevăzut de art. 194 alin. 1 lit.e Cod penal cu aplicarea art.41 alin. 1 Cod penal, tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzut de art.371 Cod penal, cu aplicarea art. 41 Cod penal, în final cu aplicabilitatea art. 38 alin. 1 Cod penal.

Prin actul de sesizare a fost reținut că:

În data de 28.06.2014, inculpatul A.C., aflându-se pe drumul public din comună Bratovoiesti, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii persoanei vătămate B.G, în vârstă de 70 de ani, în urma unui conflict spontan care a avut drept urmare producerea unor leziuni traumatice care au necesitat 45-50 de zile de îngrijiri medicale, punându-i viața în primejdie. Fapta inculpatului A.C. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală.

Inculpatul A. C., în timp ce se afla pe drumul public din comună Bratovoiesti, în data de 28.06.2014, în urma unui conflict spontan, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii persoanei vătămate B.G. , cu consecința tulburării ordinii și liniștii publice, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tulburarea ordinii și liniștii publice, prevăzu de art. 371 Cod penal.

Situația de fapt prezentată mai sus este susținută de următoarele mijloace de probă: declarații inculpate și persoana vătămată, raport de constatare medico-legală, certificat medico-legal, declarații martori, alte acte.

În data de 21.10.2014 inculpatului A.C. I s-au adus la cunoștința dispozițiile art.374 alin. 4 Cod procedura penală și art.396 alin. 10 Cod procedura penală, conform cărora în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a inscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștința dispozițiile art. 396 alin.(10). Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1) și (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când cererea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instant a reținut aceeași situație de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare și recunoscută de către inculpate, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsa prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.

Faptele au fost reținute în totalitate de către inculpate așa cum au fost reținute în actul de sesizare a instanței, a solicitat că judecata să se facă numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește. Administrarea de probe nu a mai fost solicitată în cursul judecății.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Conform art. 374 alin. (4) Cod procedura penală, inculpatul poate declara personal sau prin înscris authentic că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și solicită ca judecata să fie făcută în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, până la începerea cercetării judecătorești. Dacă inculpata declara că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția inscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată, judecata poate să aibă loc doar în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Latura penală este soluționată de către instant de judecată atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezulta că fapta exista, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. Instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, și de reducere cu o pătrime a limitelor de pedeapsa prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Instanța respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta exista, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În cazul acesta, potrivit procedurii de drept comun,instanța continua judecarea cauzei.

Prin actul de sesizare a instanței, starea de fapt este corect reținută, rezultând din coroborarea probelor administrate în faza de urmărire penală, probe însușite de inculpate, care a recunoscut în totalitate săvârșirea faptei.

Așa cum reiese din probatoriul administrat, la data de 28.06.2014, persoana vătămată B. G. în vârstă a trecut prin dreptul barului administrat de martora B.F., punct de lucru aparținând BF DANIEL PROD SRL, unde se afla și inculpatul A. C. zis “…”; împreună cu martorul B.F. zis “…”;

Între cei doi existând o stare conflictuală generată de furtul unei iepe ce aparținuse persoanei vătămate, inculpatul A. C. i-a reproșat aceste aspect, iar discuțiile au degenerate în injurii.

Inculpatul s-a îndreptat către acesta și i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona fetei, doborându-l din picioare. Imediat ce persoana vătămată s-a rodicat, inculpatul i-a mai aplicat o lovitură cu pumnul în zona fetei, cu consecința căderii victimei.

Inculpatul s-a apropiat din nou de persoana vătămată ajungând-o în dreptul porții suspectei T. N., unde i-a aplicat mai multe lovituri cu pumnii în zona capului și a toracelui, doborând-o la pământ.

După consumarea agresiunii, inculpatul A. C. a părăsite locul comiterii incidentului, având în vedere că pe ulița se strânseseră mai multe persoane.

Persoana vătămată B. G. a fost transportată cu o mașină de ocazie la Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, fiind internat în cadrul secției de Neuro-Chirurgie, unde a rămas internată în perioada 28.06.2014 – 15.07.2014, iar la data de 07.07.2014, acesta a fost supus unei intervenții chirurgicale, întrucât starea sa de sănătate se agravase.

Actele de violența comise în ziua de 28.06.2014 asupra persoanei vătămate B. G. au fost consemnate în raportul de constatare medico-legală nr…./A1/28.07.2014, având următoarele consecințe potrivit actului medico-legal întocmit de Institutul de Medicină Legală Craiova: “ numitul B. G. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce prin lovire cu și de corpuri dure; leziunile traumatice au putut fi produse în data de 28.06.2014; leziunile traumatice necesita 45-50 de zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor; leziunile traumatice au pus în primejdie viața susnumitului.”

Medicii legiști din cadrul Institutului de Medicină Legală Craiova , în completarea raportului, au menționat ca leziunile la nivelul capului care au pus în primejdie viața persoanei vătămate B. G. (hematomul cerebral extradural în zona parietal-stanga) s-au putut produce cu cea mai mare probabilitate prin lovire activă cu corp dur în zona cranio-faciala, urmată de cădere și lovire copuri dure, cu producerea leziunilor prin cădere în zona parietală.

Pe parcursul urmăririi penale, inculpatul A. C. a recunoscut săvârșirea faptei, susținând că, anterior agresării persoanei vătămate B. G. , a fost insultat de aceasta. Inculpatul a mai precizat că la data incidentului, persoana vătămată ar fi fost sub influența băuturilor alcoolice.

În drept, fapta inculpatului A.C. – constând în aceea că în ziua de 28.06.2014, în timp ce se afla pe drumul public din comună Bratovoiesti, pe fondul unui conflict spontan, a aplicat mai multe lovituri cu pumnii persoanei vătămate B.G. în vârstă de 70 ani, cu consecința producerii de leziuni traumatice care au necesitat 45-50 de zile de îngrijiri medicale și care i-au pus viața în primejdie, întrunește conținutul constitutive al infracțiunii de vătămare corporală, prevăzut de art. 194 alin. 1 lit. e din Cod penal, cu aplicabilitatea art. 41 alin. 1 din Cod penal.

Fapta inculpatului A.C. –constand în aceea că în ziua de 28.06.2014, în timp ce se afla pe drumul public din comună Bratovoiesti, a exercitat acte de violenta asupra persoanei vătămate B. G., cu consecința tulburării ordinii și liniștii publice, fapta prevăzută de art. 371 din Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 1 din Cod penal.

Întrucât inculpatul a comis ambele infracțiuni în stare de recidiva, acțiunea violenta a acestuia realizează conținutul mai multor infracțiuni, iar în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 38 alin. 1 din Cod penal privind concursul formal de infracțiuni, respectiv dispozițiile art. 41 alin. 1 din Cod penal.

La sancționarea faptei, instant va reține ca inculpatul a avut o atitudine sinceră atât în fata organelor de cercetare penală cât și fața instanței, recunoscând și regretând fapta și va da relevanta juridică acestor împrejurări, prin aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedura penală cu privire la judecata în cazul recunoașterii vinovăției, având în vedere că inculpatul a recunoscut în totalitate fapta reținută în actul de sesizare și a solicitat că judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care a declarant că le recunoaște și le însușește.

Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se va face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduit după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.

Din aceste considerente, în temeiul art. 194 alin. 1 lit. e Cod penal cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedura penală , art. 41 alin. 1 Cod penal, va condamna pe inculpatul A. C. la pedeapsă de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 371 Cod penal cu aplicarea art. 396 alin. 10 Cod procedura penală, art. 41 alin.1 Cod penal, va condamna pe inculpatul pe A.C. la pedeapsă de 1 an închisoare.

În temeiul art. 38 alin. 1 Cod penal, art. 39 alin. 1 lit. b Cod penal, va contopi pedepsele aplicate inculpatului A.C., în pedeapsa cea mai grea , aceea de 5 ani închisoare, la care va adauga un spor de 1/3 din restul pedepselor, respective 4 luni închisoare, în final urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție.

În temeiul art. 72 Cod penal și art. 399 alin. 9 Cod procedura penală, va deduce din pedeapsa închisorii durata reținerii, arestării preventive de la 06.08.2014 la zi.

În temeiul art. 399 Cod procedura penală, va menține măsura arestării preventive.

În temeiul art. 7 Legea nr. 78/2006, va dispune prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.C.

Conform art. 1349 Cod civil, cu privire la latura civilă, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduit pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cel care, având discernământ, încalca această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Din analiza acestor prevederi legale reiese că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ condițiile: existența unui prejudiciu cert și care să nu fi fost reparat încă, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate intre fapta ilicită și prejudiciu, existenta vinovăției celui care a cauzat prejudiciu, constând în intenția, neglijența sau imprudenta celui care a acționat.

Răspunderea penală și răspunderea civilă delictuala se pot cumula, pot acționa concomitent, deoarece prima se bazează pe ideea reparării unui prejudiciu, în timp ce răspunderea penală se bazează pe ideea pedepsirii unei fapte socialmente periculoase.

Când infracțiunea este cauzatoare de prejudiciu, avem două acțiuni: o acțiune penală și o acțiune civilă , acestea putând fi soluționate și separate.

Conform art. 313 alin. 1 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund conform legii și au obligația să repare prejudicial cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistență medicală.

Instanța, față de dispozițiile legale citate mai sus și în baza art.397 alin. 1 raportat la art. 19 Cod procedura civilă, va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Craiova, cu sediul în Craiova, str. Tabaci, nr. 1, județul Dolj și va obliga inculpatul A. C. la plata sumei de 5545,36 lei despăgubiri civile către această parte civilă reprezentând cheltuieli de spitalizare B. G. cu dobânzile legale aferente de la data producerii prejudiciului și până la achitarea integral a debitului.

Cu privire la pretențiile civile ale părții vătămate, instanță reține ca inculpatul, persoană din cauza căreia a suferit, este dator să despăgubească victima și prin plata unor daune morale în raport cu traumele psihice pe care aceasta le-a suferit în urma infracțiunii.

Rezoluția nr. 75-7 a CE recomanda indemnizarea prejudiciilor corporale concretizate în neplăceri cum sunt insomniile, durerile fizice, privarea de posibilitatea de a desfășura anumite activități recreative sau în caz de limitare a anumitor activități recreative,sentimentele de inferioritate.

Recomandările Consiliului Europei din 1969 de la Londra subliniază, că principiul reparației daunelor morale trebuie recunoscut în cazul leziunilor corporale, despăgubirea având rolul de a da o compensare victimei.

În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, instanță va stabili întinderea, cuantumul daunelor morale acordate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală. În raport cu criterii precum consecințele negative suferite de victima în plan fizic și psihic, importanta valorilor sociale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea și intensitatea cu care au fost concepute consecințele vătămării, măsura în care părții civile i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Instanță, având în vedere considerentele expuse și în baza art.397 alin. 1 raportat la art. 19 Cod procedura penală, va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă B.G.,și va obliga inculpatul A.C. la plata sumei de 10000 lei despăgubiri către această parte civilă reprezentând daune morale, apreciind că față de circumstanțele săvârșirii faptei și conflictulpreexistent itre cei doi, suma este suficientă pentru acoperirea prejudiciului moral.

În temeiul art. 274 N.C.P.P , va obliga inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare statului.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

În temeieul art. 194 alin. 1 lit. e C.pen., cu aplicarea art. 396 alin.10 C.proc. pen., art. 41 alin. 1 C. pen.

Condamna pe inculpatul A. C., fiul…. , născut la … domiciliat în…., CNP…., la pedeapsă de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 371 C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. 10 C. proc. pen., art. 41 alin. 1 C. pen.

Condamna pe inculpatul A.C. la pedeapsă de 1 an închisoare.

În temeiul art. 38 alin. 1 C. pen., art. 39 alin. 1 lit. b C. pen.

Contopește pedepsele aplicate inculpatului A.C., în pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare, la care adaugă un spor de 4 luni închisoare, în final urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 5 ani și 4 luni închisoare, în regim de detenție.

În temeiul art. 72 C. pen. Și art. 399 alin. 9 C. proc. pen.

Deduce din pedeapsa închisorii durata reținerii, arestării preventive de la 06.08.2014 la zi.

În temeiul art. 399 C. proc. pen.

Menține măsura arestării preventive.

În temeiul art. 7 Legea nr. 78/2006, dispune prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.C.

În baza art. 397 alin. 1 rap. la art. 19 C. proc. pen.,

Admite acțiunea civilă formulate de partea civilă Spitalul Clinic Județean de Urgență Craiova, cu sediul în Craiova, cu sediul în Craiova, str. Tabaci nr. 1, județul Dolj și oblige inculpatul A.C. la plata sumei de 5545,36 lei despăgubiri civile către această parte civilă reprezentând cheltuieli de spitalizare B.G. cu dobânzile legale aferente de la data producerii prejudiciului și până la achitarea integral a debitului.

În baza art. 397 alin. 1 rap. la art. 19 C.proc.pen.,

Admite acțiunea civilă formulată de partea civilă B.G., domiciliat în … și oblige inculpatul A.C. la plata sumei de 10000 lei despăgubiri civile către această parte civilă reprezentând daune morale.

În temeiul art.274 N.C.p.p.

Obliga inculpatul la plata sumei de 1000 lei cheltuieli judiciare statului.

Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 200 lei, rămâne în sarcina statului.

Cu apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședința publică de la 20.11.2014.

Concluzii

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății, datorită particularităților pe care le prezintă, ocupa un loc distinct. Ținând cont de aceste aspecte, dezvoltând ideea că în centrul preocupărilor unei societăți democratice se situează persoană, viața și sănătatea, în calitate de valori sociale primordiale, care necesită o asigurare juridică multilaterala, legiuitorul a situat Capitolul cu privire la infracțiunile contra vieții și sănătății în Titlul 1 Capitolul 2 al Părții Speciale din Codul penal.

Infracțiunile contra integrității corporale sau sănătății persoanei constituie o subgrupă a infracțiunilor contra persoanei, în care se cuprind acele fapte de pericol social, săvârșite prin orice mijloace, prin care se cauzează unei persoane o suferință fizică ori o vătămare a integrității corporale sau sănătății sale.

Analizând tema prezentată am expus aspecte privind infracțiunea de vătămare corporală prin care se înțelege ansamblul faptelor penale care sunt consemnate într-o perioadă de timp și a căror săvârșire implica cel puțin un act legitim de constrângere, o conduită abuzivă, agresivă a participanților (autori, instigatori sau complici), provocând victimei suferințe fizice sau psihice, vătămarea sau suprimarea unui drept sau libertăți inerte persoanei, inspirând teama, frica sau oroare. Dreptul la viață și integritate corporală reprezintă unul dintre drepturile fundamentale ale omului care trebuie respectat și protejat. Din spectrul larg de drepturi și libertăți ale omului, cele mai importante sunt dreptul la viață, siguranța persoanei, integritatea fizică și psihică, deoarece erorile ce duc la încălcarea acestor drepturi sunt practice irecuperabile. Aceste drepturi urmează să fie protejate în condițiile actuale cu orice preț și cu orice mijloace.

Legea penală ocrotind, prin incriminarea faptelor care aduc atingerea persoanei, valorile sociale legate de existența persoanei , apara, totodată, relațiile sociale care se nasc și se dezvolta în jurul acestei valori.

Susținem opinia expusă în doctrina penală, fundamentarea științifică amplă a concepției, potrivit căreia obiectul infracțiunii îl formează relațiile sociale,care se referă la ocrotirea integrității corporale sau sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei.

În primul capitol am expus aspecte comune privind infracțiunile contra persoanei, fiind firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului, atât în ceea ce privește însăși existența sa fizică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i le asigure. De asemenea, am subliniat și câteva aspecte privind legislațiile anterioare și unele aspecte de drept comparat, în toate legislațiile statelor democratice moderne, subliniindu-se prin această importanța care este acordată apărării persoanei. În secțiunea „Aspecte criminologice” am punctat cauzele care favorizează comiterea infracțiunii.

În cadrul celui de-al doilea capitol am făcut o analiză amplă a infracțiunii de vătămare corporală, după prevederile Codului Penal în vigoare, metodele și procedeele ce trebuie îndeplinite în cazul comiterii acestei infracțiuni.

„Studiul de caz” l-am încadrat în capitolul al treilea, prezentând o speță la infracțiunea de vătămare corporală, descriind pașii procesului de la începutul urmăririi penale și până la soluționarea procesului.

BIBLIOGRAFIE

I. Literatura de specialitate

1. O.Loghin, T.Toader, Drept penal. Partea Specială, Ed.IV, revizuită și adăugită, Casa de Editură și Presă Șansa, 2001

2. V. Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român. P. specială, vol. III, Ed. Academiei Române, București, 1971

3. Alexandru Boroi,Drept Penal, Parte specială,Editura C.H.Beck,București 2014

4. Tr.Ionașcu (sub redacție), Persoană fizică în dreptul R.P.R, București, 1963

5. O.Loghin, T.Toader,C.Bulai,Manual de Drept Penal, Editura All Beck, București 1998.

6. Alexandru Boroi, Infracțiuni contra vieții, Editura All Beck, București 1999

7. Alexandru Boroi, Valentin Iftenie, Infracțiunile de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății, Ed. Juridică, București, 2004

8. I.Dobrinescu, Infracțiuni contra vieții persoanei, Editura Academiei Române, București, 1987.

9. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi,I. Molnar, V. Dobrinoiu, I.Pascu, V. Lazăr- Drept penal. Parte specială, Ed. Europa Nova, Buc., 1999

10. Gheorghe Nistoreanu, Constantin Paun, Criminologie, Editura Didactica si Pedagogica R.A., Bucuresti 1995

11. Etienne de Greef, Editura Van den Piank, Introduction a la criminologie, Bruxelles 1946.

12. Jean Pinatel, Traite de droit et de criminology Paris, Dalloz 1963.

13. Albert Bandura, The Social Learning Perspective, Mechanisms of Agressions, in M. Toch, Psychology of Crime and Criminal Justice Waveland, Press inc., Prospect Heights, Illinois 1986, Cap.IX.

14. Corina Voicu, Andreea Simona Uzlau, Raluca Morosanu, Cristinel Ghigheci, Editura Hamangiu, Noul Cod Penal. Ghid pen tru practicieni, Bucuresti 2014

15. Constantin Bulai si colaboratorii, Institutii de drept penal. Curs selective pentru examenul de licenta 2008-2009, cu ultimele modificari ale codului penal

16. Mihail Udroiu, Victor Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior., Ed. Hamangiu, București, 2014

17. Ghe.Ivan, Drept Penal. Parte speciala, cu referiri la Noul Cod Penal, Editura C.H. Beck, Bucuresti 2010, pag.98-119.

18. Mihail Udroiu, Drept Penal, Parte speciala, Noul Cod Penal, Editura C.H.Beck , Bucuresti 2014

19. O. Loghin, A.Filipas, Drept penal roman. Partea speciala, Casa de editura si presa “Sansa SRL” ,Bucuresti 1992

20. V. Dobrinoiu, N.Neagu, Drept Penal, Partea speciala, Teorie si practica judiciara conform Noului Cod Penal, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2012

21. T.Vasiliu si colaboratorii, Codul penal al Romaniei. Comentat si adnotat. Partea speciala, Vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 1975

Jurisprundenta

C.A. Craiova, sectia penala, nr.450/2001.

C.S.J. , Sectia penala, decizia nr.1242/1993, in Dreptul nr. 10-11/1994, pag.126.

C.A. Brasov, decizia nr. 286/2005.

C.S.J. ,Sectia penala, decizia nr.2708/1999, in Dreptul nr.2/2001, pag.232.

C.A.Brasov, decizia nr.91/2005. Pag.61.

C.S.J. , Sectia penala, decizia nr.1522/2002, in R.D.P. numarul 3/2003, pag.129, C.A.

Bucuresti, sectia a II-a penala, decizia nr.451/1996.

C.S.J., Sectia penala, decizia nr.596/1997, in R.D.P., nr.2/1998, pag.141.

C.S.J., sectia penala, decizia nr.596/1997 in ProLege, nr.2/1998, pag.178-179, Dreptul nr.5/1998, pag.185.

Tribunalul. Suceava, Sectia penala, decizia nr. 824/2003, in Dreptul nr. 6/2004, pag.212-213.

Tribunalul Maramures, decizia penala, nr.178/1992, cu nota de V.Gazdac, in Dreptul, nr.4/1993, pag.68.

C.A. Cluj, Sectia penala, decizia nr.219/2003, in Buletinul Jurisprudentei C.A. Cluj, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2004, pag.620.

Legislatie

In Codul penal din 1969 , este incriminate vatamarea corporala ( art. 181) ca o varianta de specie a infractiunii de lovire sau alte violente si vatamare corporala grava ( art. 182) ca o varianta calificata a infractiunii de vatamare corporala-