Vatamare Corporala Grava
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE
CONTRA PERSOANEI
SECȚIUNEA I : Referințe istorice și elemente de drept comparat
1.Evoluția reglementărilor privind protecția persoanei în dreptul penal
Omul cu toate atributele sale a stat în centrul reglementărilor juridice penale din toate timpurile, fiind ocrotit nemijlocit împotriva acelora care au atentat la viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea și integritatea persoanei.
Măsurile luate împotriva persoanelor care lezau în vreun fel atributele esențiale ale existenței ființei umane, au diferit în funcție de perioada în care acestea își duceau traiul. Astfel, în epocile cele mai îndepărtate, măsurile împotriva celor care ucideau sau vătămau persoane din aceeași colectivitate, nu erau axate pe ideea de vinovăție ci pe necesitatea de apărare și conservare a echilibrului necesar supraviețuirii grupului.
Corectivele care se luau, în aceste condiții, împotriva aceluia care se manifesta ostil față de alte persoane erau alungarea din trib si numai atunci când nu era în joc securitatea comunității, se lăsa părților posibilitatea răzbunării.
Și într-un caz și în celălalt, făptuitorul era lipsit de protecția tribului și era, practic, supus pieirii. Treptat, răzbunarea a devenit nelimitată și a fost înlocuită cu legea talionului care se baza pe dictonul ochi pentru ochi și dinte pentru dinte .
Legea talionului introduce în gândirea oamenilor din acele vremuri, ideea compensației sub forma incipientă, conform căreia, cel care face rău, să sufere tot atâta rău cât a făcut.
Caracterul primitiv al acestui complex juridic aflat în faza de început, este diminuat pe parcurs, odată cu apariția legilor scrise.
Cea mai veche colecție de legi scrise este Codul lui Hamurappi din Babilon 1792 -1750 î.Hr. La romani apare Legea celor XII table în secolul V î.Hr. care consacra legea talionului și promova ca element de noutate în acel timp distincția dintre delicte publice și delicte private în acest context, faptele săvârșite împotriva persoanei erau considerate delicte publice și se sancționau necruțător.
În Evul Mediu, legile care protejează persoana erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal si canonic. Una dintre cele mai importante legi era Corpus iuris canonici 1140 care a reglementat infracțiuni sub un dublu aspect : cel al nesocotirii divine și cel al leziunii aduse ordinii umane.
Sub influența dinamicii sociale, a evoluției spirituale a umanității în știința penală, apar diferite curente și teorii care au implicații deosebite asupra apariției unor noi culegeri de legi care apără interesele fundamentale ale omului.
Geto-dacii au beneficiat de legi scrise, așa cum atestă izvoarele istorice. Aceste legi scrise nu s-au păstrat însă, ci sunt doar amintite de Iordanes, care arată că Burebista și-a luat ajutor pe Deceneu care se bucura de o putere aproape regească și a dat poporului legi scrise.
Puterea judecătorească era încredințată preoților. După înfrângerea Daciei de către romani, regulile dreptului roman sunt extinse și în noua provincie romană aflată în spațiul carpato-danubiano-pontic, însă aceste reguli se aplicau doar parțial, mai ales în perioada năvălirii popoarelor migratoare, prioritate având obiceiurile sau normele juridice proprii formate în decursul secolelor în rândul populației autohtone.
Pedeapsa cea mai aspră, pentru faptele ilicite săvârșite împotriva persoanei, era alungarea din comunitate.
În perioada stăpânirii bizantine -sec. X-XIII – se aplica Bazilicalele, o colecție de legi civile și penale elaborate treptat în capitala Imperiului roman de răsărit. Sancțiunile care se aplicau celui care atenta la viața sau la integritatea corporală a altei persoane era moartea sau mutilarea făptuitorului, or dacă acesta din urmă aparținea clasei dominante, aceste sancțiuni erau transformate în plata unor sume de bani.
Oarecum evoluate erau dispozițiile referitoare la diferența dintre tentativă și infracțiunea continuată.
În această perioadă, cât și în următoarea, odată cu declanșarea procesului de cristalizare și formare a statelor feudale române, continuă să se aplice dreptul cutumiar sau nescris el este confirmat de documentele timpului sub denumirea de ius Valachio sau Valachorum antique lex consuetodo.
Primele legiuiri românești sunt Cartea românească de învățătură de la pravilele împărătești, tipărită în 1646 la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași și Îndreptarea legii din 1652 tipărită la Târgoviște, ultimul act normativ tipărit fiind Legiuirea Caragea care a intrat în vigoare în 1818. Aceste acte cu caracter normativ au o importanță covârșitoare deoarece normele penale care chiar dacă aveau un caracter primitiv erau prevăzute în ele au stat la baza apariției primului Cod penal, apărut în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864 acesta prevedea infracțiunea de vătămare gravă la art. 240.
Ulterior, în 1936, apare un nou Cod penal în continuare denumit Codul penal anterior care prevedea infracțiunea de vătămare foarte gravă a integrității și sănătății la art. 473 și art. 474.
Modalitatea simplă a infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art.182 alin.1C.Pen. , în comparație cu dispozițiile Codului penal anterior, sunt defavorabile infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai ridicat, în vreme ce minimul special a rămas același. Dacă se constată existența unei circumstanțe atenuante, dispozițiile Codului penal anterior sunt mai puțin favorabile infractorului, deoarece permit coborârea pedepsei până la trei luni închisoare conform dispozițiilor actualului Cod penal, acest minim poate coborî până la 15 zile închisoareart.76, alin. 1.
Dacă infracțiunea s-a săvârșit asupra unui ascendent în linie directă sau asupra unei persoane mai mici de 15 ani, aceasta este considerată circumstanță agravantă. În acest sens, dispozițiile Codului penal anterior sunt mai favorabile infractorului art.476, deoarece prevede sporirea maximului special până la 8 ani închisoare, în vreme ce actualul Cod penal, în aceleași împrejurări, prevede sporirea maximului special până la 9 ani si 4 luni închisoare, conform art. 182, alin. 1 combinat cu art. 78 alin. 1 C. pen.
Codul penal din 1864 și cel din 1936 sunt instrumente juridice foarte valoroase pentru ca au înlocuit vechile legiuiri, cu dispozițiile lor arhaice și uneori confuze, aducând dispoziții bine sistematizate, introducând totodată un spirit novator, științific, în abordarea problemelor de drept penal.
Doctrina științifică, în perioada de aplicare a acestor coduri, a fost reprezentată de lucrări de înaltă ținută științifică, care au provocat discuții aprinse în legătură cu dreptul de a pedepsi, cu tratamentul penal cel mai indicat de aplicat persoanelor care săvârșesc infracțiuni împotriva persoanei.
Într-o perioadă, doctrina a înclinat spre școala clasica a liberului arbitru, cu unele poziții utilitariste izvorâte din necesitatea socială a pedepsei. Ulterior, sub influența lui Vintilă Dongoroz, este introdus tehnicismul juridic care trece la sistematizări după metoda științelor exacte.
Codul penal din 1936 se aplica în continuare, după instaurarea puterii populare din august 1944, aducându-i-se treptat modificări prin legi speciale, modificări necesare pentru adaptarea lui la cerințele noii orânduiri. În aceste condiții, pe 1 ianuarie 1969 intră în vigoare Codul penal al Republicii Socialiste România, care exprima relațiile sociale de tip socialist si are rolul de a apăra interesele imensei majorități a populației, așa cum se exprima doctrina politică comunistă.
Preocuparea juriștilor în perioada totalitaristă a fost reprezentată de problemele izvorâte din principiile etice ale orânduirii socialiste, cum ar fi umanizarea pedepsei, necesitatea găsirii unor noi forme de resocializare. În acest context a fost elaborat Decretul 218/1977 privind unele măsuri tranzitorii. Acest act normativ se referea la sancționarea si reeducarea prin muncă a unor persoane care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală .Potrivit acestei noi reglementări, în cazul infracțiunilor pentru care pedeapsa aplicată nu depășește 5 ani închisoare, instanța va dispune, de regulă, ca executarea să se facă prin muncă, fără privare de libertate.
Victoria revoluției române din decembrie 1989 a scos tara din coșmarul totalitarismului, deschizând noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitatea vieții noastre libere, iar îmbogățirea lui în conținut o perspectivă a viitorului acestei țări.
Noile realități social-economice, politice si culturale existente în România în aceasta perioadă, au determinat alinierea României la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La noua Constituție a României, adoptată în 1991, care acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, se raliază si noua legislație penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul juridic optim pentru protecția si garantarea prevederilor constituționale privitoare la apărarea persoanei.
Apărarea persoanei umane, prin dispozițiile cuprinse în titlul mai sus menționat, privește pe om în ansamblul atributelor care caracterizează ființa umană viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea.
2.Elemente de drept comparat
Datorită importantei deosebite pe care o prezintă relațiile sociale privitoare la persoana umană, legislațiile
tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracțiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existența sa viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea este ocrotit de normele dreptului penal.
Spre exemplu, în Codul penal italian, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute în Capitolul I, delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în Capitolul II, delictele contra onoarei iar în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotita penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului si al secretului.
Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană , incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în două secțiuni ale capitolului I, și anume Fapte voluntare contra vieții -S I- și fapte involuntare contra vieții- S II-
În prima secțiune este incriminat omorul art. 221-1 omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanțe agravate art. 221-4, atentatul la viața persoanei prin otrăvire art. 221-5. În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale art.221-7.
În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură și actele de barbarie, art.221-1 în forma simplă și în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violențele simple și agravate art. 222-7, 222-8,222-9,222-10,222-11, 222-12, 222-13,222-14, 222-15, 222-16, amenințările art.222-17 sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a III-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte agresiuni sexuale art.222-23, iar în secțiunea a IV-a este incriminat traficul de stupefiante.
Capitolul III cuprinde infracțiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau orice alt mijloc de transport).
În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei, sub forma infracțiunii de discriminare art. 225-1, proxenetism art. 225-5, supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu persoana umană art.225-13, fapte contrarii respectului datorat morților art.225-17.
Codul peRomâniei la standardele occidentale, ceea ce a produs schimbarea, în mare parte, a cadrului legislativ. La noua Constituție a României, adoptată în 1991, care acordă o mare însemnătate ocrotirii drepturilor si libertăților fundamentale ale omului, se raliază si noua legislație penală, care, prin titlul II din Partea specială a noului Cod penal, creează cadrul juridic optim pentru protecția si garantarea prevederilor constituționale privitoare la apărarea persoanei.
Apărarea persoanei umane, prin dispozițiile cuprinse în titlul mai sus menționat, privește pe om în ansamblul atributelor care caracterizează ființa umană viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea.
2.Elemente de drept comparat
Datorită importantei deosebite pe care o prezintă relațiile sociale privitoare la persoana umană, legislațiile
tuturor statelor reglementează într-un capitol distinct infracțiunile contra persoanei. În cadrul acestui capitol, omul, cu toate atributele privitoare la existența sa viața, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea este ocrotit de normele dreptului penal.
Spre exemplu, în Codul penal italian, infracțiunile contra persoanei sunt prevăzute în titlul XII, Cartea a II a. În cadrul acestui titlu, sunt prevăzute în Capitolul I, delictele contra vieții si integrității sau sănătății, în Capitolul II, delictele contra onoarei iar în Capitolul III sunt prevăzute delictele contra libertății individuale. Libertatea este ocrotita penal sub aspect fizic, psihic, al inviolabilității domiciliului si al secretului.
Noul Cod penal francez, în Titlul II, denumit Fapte care prefigurează persoana umană , incriminează faptele îndreptate împotriva vieții persoanei, în două secțiuni ale capitolului I, și anume Fapte voluntare contra vieții -S I- și fapte involuntare contra vieții- S II-
În prima secțiune este incriminat omorul art. 221-1 omorul agravat art. 221-2, omorul comis în alte circumstanțe agravate art. 221-4, atentatul la viața persoanei prin otrăvire art. 221-5. În a doua secțiune sunt incriminate omorul involuntar art.221-6, răspunderea din culpă a persoanelor morale art.221-7.
În Capitolul II sunt incriminate fapte care aduc atingere integrității fizice și psihice a persoanei, după cum sunt voluntare, de exemplu actele de tortură și actele de barbarie, art.221-1 în forma simplă și în forma agravată la art. 222-2, 222-3, 222-4, violențele simple și agravate art. 222-7, 222-8,222-9,222-10,222-11, 222-12, 222-13,222-14, 222-15, 222-16, amenințările art.222-17 sau involuntare art.222-19. În Secțiunea a III-a a Capitolului II sunt incriminate agresiunile sexuale, cum ar fi violul art. 222-23, alte agresiuni sexuale art.222-23, iar în secțiunea a IV-a este incriminat traficul de stupefiante.
Capitolul III cuprinde infracțiuni de punere în pericol a persoanei. Faptele contra libertății persoanei sunt incriminate în Capitolul IV (răpirea, sechestrarea, deturnarea de nave, aeronave sau orice alt mijloc de transport).
În Capitolul V sunt incriminate faptele care aduc atingere demnității persoanei, sub forma infracțiunii de discriminare art. 225-1, proxenetism art. 225-5, supunerea la condiții de muncă și de locuință incompatibile cu persoana umană art.225-13, fapte contrarii respectului datorat morților art.225-17.
Codul penal german reglementează infracțiunile contra vieții in Capitolul XVI, unde sunt incriminate uciderea unei persoane în condiții agravante, paragraful 211, uciderea unei persoane în condiții neagravante, paragraful 212, uciderea unei persoane în condiții atenuante, paragraful 213, omorul la cererea victimei , paragraful 216, pruncucidere, paragraful 217, întreruperea sarcinii, paragraful 218. În Capitolul XVII sunt incriminate faptele contra integrității corporale, cum ar fi vătămarea simplă, periculoasă, gravă, deosebit de gravă, cauzatoare de moarte, otrăvire, vătămare din culpă. În Capitolul XVIII sunt incriminate fapte contra libertății persoanelor. În Capitolul XIII sunt prevăzute faptele care aduc atingere inviolabilității sexuale, ca în Capitolul XIV să fie reglementate faptele de insultă, calomnie, atingere adusă unei persoane decedate, infracțiuni care ocrotesc prin normele penale pe care le conțin libertatea și inviolabilitatea sexuală și demnitatea atât a unei persoane aflate în viață cât și a unei persoane decedate. Capitolul XV incriminează faptele contra secretului vieții private și a secretului corespondenței.
Codul penal spaniol cuprinde infracțiunile contra persoanei în titlurile VIII-XII, după cum urmează în titlul VIII, Capitolul I, infracțiunea de paricid -art. 405, asasinatul -art. 406, omorul simplu- art.407 în Capitolul II este incriminată infracțiunea de pruncucidere- art.410, iar în Capitolul III este prevăzut avortul- art. 411Capitolul IV cuprinde reglementările penale cu privire la infracțiunea de vătămare. În Titlul IX sunt cuprinse infracțiuni contra libertății sexuale, Titlul X cuprinde infracțiuni contra onoarei calomnia-art.453,injuria-art.457; Titlul XI incriminează infracțiunile contra statutului civil al persoanelor, în Titlul XII se regăsesc infracțiunile contra libertății și securității persoanei -art. 489.
Codul penal american incriminează omorul în art. 201-1 si art. 211-4, atât în cazul în care făptuitorul a acționat cu intenție directă sau din neglijentă. De asemenea, în art. 201-5 se incriminează ajutorul dat victimei pentru a se sinucide. Faptele de vătămare corporală sunt incriminate în art. 211-1 -211-3, începând cu simplele lovituri, până la vătămări foarte grave și la amenințările în scopul terorizării victimei violențe psihice. Infracțiunile contra libertății sunt incriminate în art. 211-1 si art. 212-5 iar faptele ilicite contra vieții sexuale sunt incriminate în art. 213-1 -213-5.
Noul Cod penal al Federației ruse cuprinde, în Secțiunea VII infracțiunile contra persoanei. Aceasta secțiune este împărțită de legiuitorul rus în 5 capitole, rezultând o structură interesantă, deosebită întrucâtva de cea a Codului penal român în vigoare.
Vătămarea integrității corporale sau a sănătății este incriminată diferit, după criteriul formei de vinovăție și după cel al gravității urmărilor rezultate din comiterea infracțiunii art 111-18. Pentru aprecierea gravității, Codul penal rus nu apelează la stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare, ci lasă acest lucru la aprecierea instanțelor de judecată. Pentru vătămarea corporală gravă, în linii mari, urmările sunt aceleași, însă ceea ce ne atrage atenția este numărul mare de consecințe agravante – în general, aceleași ca la omucidere.
SECTIUNEA a II a Regimul juridic al infracțiunilor contra persoanei
În Codul penal român, infracțiunile contra persoanei sunt reglementate în titlul II, imediat după infracțiunile contra siguranței statului.
În cadrul acestui titlu, se reglementează sub forma a două capitole infracțiuni contra vieții, integrității corporale și sănătății, la Capitolul I, infracțiuni contra libertății persoanei, la Capitolul II, infracțiuni privitoare la viața sexuală, la Capitolul III, pentru ca la ultimul Capitol să fie reglementate infracțiunile contra demnității persoanei.
Cel mai detaliat Capitol, dată fiind importanăța valorii sociale pe care o ocrotește, este primul Capitol, care este alcătuit din 3 secțiuni prima secțiune poartă denumirea de Omuciderea, unde sunt reglementate omorul, la art.174, omorul calificat, la art. 175, omorul deosebit de grav, la art. 176, pruncuciderea, la art. 177, uciderea din culpă, la art.178.
În raport cu subdiviziunea de grup cuprinzând infracțiunile contra vieții și integrității corporale și sănătății are, în mod firesc, un conținut mai restrâns, iar obiectul juridic special al acestor infracțiuni este, în mod corespunzător, mai restrâns, mărginindu-se numai la mănunchiul de relații sociale a căror ocrotire implică apărarea integrității corporale și a sănătății.
Gradul de pericol social pe care îl prezintă faptele prin care se aduce atingere integrității corporale și sănătății este destul de variat, uneori foarte ridicat, alteori de proporții reduse, ceea ce impune un cadru de măsuri de ocrotire penală corespunzătoare. În toate cazurile, incriminarea unor astfel de fapte este pe deplin justificată.
În raport cu caracteristicile vătămării aduse integrității corporale sau sănătății, aceste infracțiuni sunt împărțite în Codul penal în 4 categorii: loviri sau alte violențe, la art. 181, vătămarea corporală gravă, la art. 182, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, la art. 183, vătămarea corporală din culpă, la art. 184.
Faptele din prima categorie atrag răspunderea penală numai când au fost săvârșite cu intenție, faptele din celelalte categorii sunt sancționate și atunci când au fost comise din culpă, sau când urmările au depășit intenția. Avem deci în aceasta secțiune, infracțiuni săvârșite cu intenție, din culpă sau praeterintenție.
Infracțiunile contra libertății persoanei cuprind la art. 189 infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, la art. 190 este incriminată infracțiunea de sclavie, art. 191 prevede infracțiunea de supunere la muncă forțată sau obligatorie,art.192 incriminează infracțiunea de amenințare. Alte infracțiuni cuprinse în acest capitol sunt șantajul -art. 194, violarea secretului corespondenței-195, divulgarea secretului profesional-196.
După cum lesne putem observa, această subgrupă din cadrul infracțiunilor contra persoanei, vizează unul dintre cele mai importante atribute ale existenței, și anume, libertatea incriminarea unor astfel de infracțiuni a apărut ca un fel de necesitate de ordin social-politic, mai ales după răsturnarea regimului totalitar, în care abuzurile contra libertății erau la mare putere.
Tot din seria infracțiunilor contra persoanei fac parte ți infracțiunile privitoare la viața sexuală, incriminate în Capitolul III din acest titlu, care cuprinde violul- art.197, raportul sexual cu o minoră -art. 198, seducția -art. 199, perversiunea sexuala -art. 201, corupția sexuală -art. 202, incestul -art. 203.
Caracterul conservator al infracțiunilor cuprinse în acest capitol a fost îndelung criticat de organismele internaționale când, făcând referire la art. 200 C.P., au considerat că incriminarea relațiilor de natură sexuală este o încălcare flagrantă a drepturilor omului. Pentru a face un compromis, în scopul promovării unei imagini favorabile a României în Occident, legiuitorul a sancționat doar relațiile sexuale între persoane de același sex dacă produc scandal public.
O reglementare de ultimă oră în domeniul infracțiunilor la viața sexuală este incriminarea violului între soți.
Cel din urmă capitol, intitulat Infracțiuni contra demnității, cuprinde infracțiunea de calomnie -art. 206, insulta-art.205; aceste infracțiuni încheie Titlul II și incriminează fapte de un pericol social mai redus, motiv pentru care acțiunea penală se pune în mișcare numai la plângere prealabilă.
SECTIUNEA a III a Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei
1.Omul-suprema valoare a societății
Faptul că imediat după reglementarea infracțiunilor contra siguranței statului apar infracțiunile contra persoanei, nu este un lucru deloc întâmplător. Prin aceasta, legiuitorul vizualizează importanța deosebită pe care o prezintă omul, în contextul relațiilor de orice tip din societate.
Nu putem să începem această pledoarie pentru om fără a avea în vedere cuvintele lui W. Shakespeare Ce capodoperă este omul/Cât de nobilă este inteligețta lui și cât de mari facultățile sale sufletești/ Ce minunată este forma trupului său și mișcările sale!/ Ce lucru desăvârșit este omul/ Ce aleasă este cugetarea /Și cât de nemăsurate însușirile/ Ce falnic și minunat în mișcările sale/ Întocmai ca un înger în fapte și ca un zeu în năzuințele lui/Podoaba lumii/ Pildă a virtuților!
Omul, singura ființă înzestrată cu conștiință, este creatorul tuturor bunurilor spirituale și materiale care, fiind transmise din generație în generație asigură progresul continuu al societății. Totodată, spre deosebire de celelalte ființe, omul este acela care reușește să-și domine instinctele, pornirile primare și să se ridice la înălțimea unor principii fundamentale de viață, tot ceea ce este adevărat, bun și drept.
În aceste împrejurări, este normal ca legea penală să acorde cea mai mare importanță ocrotirii
omului, atât în ceea ce privește existența sa fizică dar și atributele personalității lui, cât și în ceea ce privește toate drepturile, libertățile și interesele pe care societatea este datoare să i le asigure.
Importanța omului nu poate nici pe departe să fie descrisă în câteva cuvinte, ci ea rezidă logic din următoarea întrebare am putea vorbi de existență, progresul unei societăți, sau de un stat dacă nu ar fi omul? Nu! Am putea vorbi despre om dacă nu am vorbi despre respectarea atributelor fundamentale ale existenței sale? Nu! Și astfel ni se prefigurează, din înscrierea acestor întrebări retorice, necesitatea ocrotirii prin norme de drept penal a omului în plenitudinea caracteristicilor ființei sale, aspect ce va fi tratat la punctul următor.
Chiar dacă, în decursul timpului, omul a fost respectat numai dacă făcea parte dintr-o anumită categorie socială, iar persoana umană a fost adesea batjocorită prin existența exploatării omului de către om, valoarea acțiunilor umane, capacitatea sa creatoare n-a fost niciodată tăgăduită. Creațiile milenare ca piramidele, templele grecești, construcțiile romane, arta meșteșugarilor medievali ca și minunatele realizări ale epocii moderne, sunt mărturii grăitoare despre puterea de creație a omului.
2.Ocrotirea vieții, a integrității corporale și a
sănătății omului
Bunul cel mai de preț al omului, din toate timpurile, este viața. Ea ne este dăruită o singură dată și trebuie trăită în așa fel încât, spre sfârșitul vieții, să nu ne rușinăm de nimic! Dimpotrivă, să putem spune întocmai ca Pascal Dacă ar fi să reîncep, aș merge pe același drum.
Legea penală ocrotește viața persoanei chiar înainte de a ieși din pântecele mamei, pedepsind pe cei care ucid pruncul chiar înainte să se nască, sau pe cei care lovesc, cu bună știință, o femeie însărcinată, provocându-i astfel un avort spontan. Nu este permisă suprimarea vieții nici dacă noul-născut este diform, căci, așa cum prevăd dogmele religioase și chiar normele de drept care au cârmuit societatea încă din faza incipienta, toți suntem egali în drepturi fără discriminare, și prin urmare toți avem dreptul să trăim.
Ocrotirea vieții se extinde până la moarte. Ea are în vedere atât persoanele sănătoase cât și pe cei care suferă de o boală incurabilă, muribunzi, nefiindu-i nimănui îngăduit să suprime viața cuiva, oricât de puțin ar mai avea de trăit, oricât de grele suferințe îi pricinuiește bolnavului traiul în continuare, chiar dacă victima își dă consimțământul.
Mai mult chiar, legea penală sancționează și pe cei care determină sau înlesnesc sinuciderea unei persoane, pornind de la ideea că viața aparține societății și că individul nu are dreptul să renunțe la viață și nici altei persoane să-i înlesnească sinuciderea sau să o determine să se sinucidă.15.
În afară de grija pentru viața oamenilor, societatea contemporană se preocupă și de integritatea corporală, de sănătatea membrilor ei, valori deosebit de prețioase pentru menținerea persoanelor în capacitate de a-și clădi o carieră, un trai liniștit fără suferințe sau necazuri.
În preocuparea de a asigura o maximă ocrotire integrității corporale și sănătății persoanei, legiuitorul în materie penală a urmărit toate treptele de gravitate a faptelor, începând de la simpla lovire până la omorârea victimei ca urmare a vătămărilor provocate.
Grija umanității în a ocroti persoana umană s-a materializat cel mai clar în Declarația universală a drepturilor omului, adoptată și proclamată în cadrul Adunării Generale a O.N.U., în cuprinsul căreia sunt stipulate toate drepturile fundamentale, arătându-se printre altele toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi, orice ființă umană are dreptul la viață, la libertatea și securitatea persoanei sale, nimeni nu va fi ținut în sclavie nici în servitute, sclavia și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor, nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici la atingeri aduse onoarei sau reputației sale, în exercitarea drepturilor și libertăților sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenită recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora, și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Afirmarea crescândă a individului și conștientizarea faptului că recunoașterea și protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este benefică nu numai afirmării personalității indivizilor ca atare ci și societății, și într-un sens mai larg, umanității în ansamblul său, reprezintă unul dintre marile adevăruri ale zilelor noastre.
Promovarea acestor drepturi și libertăți indispensabile ființei umane ar fi rămas la stadiul de ideologie dacă nu ar fi garantate prin acte normative de către legiuitori. iar garanția cea mai puternică nu o puteau reprezenta decât normele de drept penal, și în aceasta constă marea lor utilitate. Acest lucru reiese și din cuvântarea lui Ralph Cramssow “Există mai multe rațiuni de ordin general pentru care este indispensabil ca statul de drept să protejeze drepturile omului. De pildă, acest drept nu s-ar bucura decât de o protecție precară dacă ne-am limita la a le enumera ca pe tot atâtea dorințe pioase, fără a le integra în textele cu caracter constrângător din punct de vedere juridic”
Din această afirmație se naște o situație oarecum paradoxală, specifică și necesară oricărui stat de drept, statut la care și România tinde după 1989. Pe de-o parte, protecția juridică a drepturilor omului presupune un climat de ordine care nu se poate realiza decât prin limitarea unor anumite drepturi în virtutea interesului social general. Acesta situație este oarecum clarificată prin următoarea prevedere “În exercitarea drepturilor și libertăților sale, persoana umană nu este supusă decât acelor limitări prevăzute de lege exclusiv pentru asigurarea recunoașterii drepturilor și libertăților celuilalt și a satisfacerii justelor exigențe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică”
Normele dreptului penal care sunt cuprinse în Titlul II, intitulat “Infracțiunile contra persoanei ”,au o importanță deosebită pentru realizarea unui climat democratic și armonios de desfășurare a relațiilor inter-sociale, fiindcă incriminează exact acele abateri împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului consfințite pe plan internațional prin documente unanim respectate de întreaga populație a globului.
SECTIUNEA a IV-a :Aspecte comune
1.Obiectul infracțiunilor contra persoanei
Obiectul oricărei infracțiuni constă în valoarea socială și relațiile sociale formate în jurul acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracțiunii, și care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârșirea acesteia.
În analiza obiectului acestei categorii de infracțiuni vom distinge între obiectul juridic generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul specific fiecărei infracțiuni din cadrul acestei grupe și obiectul material al infracțiunii.
Obiectul juridic generic sau de grup desemnează valoarea socială fundamentală ocrotită de legea penală, vătămată sau periclitată de un grup de infracțiuni. În cazul infracțiunilor contra persoanei, așa cum deducem din titulatură, obiectul juridic generic îl reprezintă ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu apărarea persoanei, privită în totalitatea atributelor sale, viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea).
Este cunoscut că aceste infracțiuni prezintă un grad ridicat de pericol social și acest fapt este determinat pe de o parte de importanța valorilor sociale ce constituie obiectul protecției penale și gravele urmări pe care le poate avea pentru societate săvârșirea unor astfel de infracțiuni, iar pe de altă parte, de faptul că infracțiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente și au o frecvență deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de infracțiuni.
Obiectul juridic în cadrul aceluiași grup de infracțiuni îl reprezintă valoarea socială specifică, subordonată valorii sociale ce constituie obiectul generic și aflată față de aceasta într-un raport de la parte la întreg, proprie numai uneia sau unora dintre infracțiunile componente ale unui grup de infracțiuni.
La infracțiunile contra persoanei, obiectul juridic generic este constituit din relațiile sociale referitoare la fiecare dintre atributele esențiale ale persoanei, luate în parte (viața, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea) și privite ca drepturi absolute ale acestuia, ele sunt opozabile tuturor, erga omnes.
Aceste drepturi, denumite și drepturi personale nepatrimoniale, sunt inseparabil și indisolubil legate de persoana omului; prin ele însele este garantată și se ocrotește personalitatea omului, atât sub aspect fizic, material, împotriva faptelor care aduc atingere existenței ființei umane ori integrității sale corporale, cât și sub aspectul drepturilor persoanei de a se manifesta liber în societate cu respectarea atributelor personalității sale.
În doctrina penală se recunoaște că , în sfera protecției penale intră acele drepturi absolute, legate de persoana umană, denumite și drepturi ale personalității, care sunt garantate prin relațiile instituite de stat pentru a apăra diferite atribute fundamentale ale omului.
Obiectul material al infracțiunii constă în lucrul, bunul sau persoana fizică contra ori împotriva căreia s-a îndreptat acțiunea incriminată. Obiectul material nu există la toate infracțiunile, deoarece valoarea socială nu se poate exprima printr-o entitate materială fizică. Acest lucru nu se poate spune și despre infracțiunile contra persoanei, al căror obiect material constă în corpul victimei, atunci când prin acțiunea sau inacțiunea ilicită sunt vizate valori precum: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea ori viața sexuală.
Este indiferent dacă acea persoană este tânără sau în vârstă, ori dacă respectiva persoană, care suportă consecințele vătămătoare ale faptei penale, este în plenitudinea facultăților mintale sau fizice.. Cu toate acestea, corpul persoanei, pentru a putea constitui obiect material al acestei infracțiuni, trebuie să îndeplinească o condiție definitorie și anume persoana să fie în viață iar făptuitorul să acționeze asupra corpului acesteia și nu asupra propriului corp; această condiție nu prezintă relevanță penală decât dacă se aduce concomitent atingere și altor valori, de exemplu în cazul mutilării spre a se sustrage serviciului militar.
Toate activitățile ilicite pe care o persoană le săvârșește asupra corpului altei persoane care deja nu se mai află în viață, nu intră sub incidența dispozițiilor legii penale care reglementează infracțiunile contra persoanei, ci respectiva faptă ilicită va căpăta o altă încadrare juridică, cum ar fi profanarea de morminte.
2.Subiecții infracțiunilor contra persoanei
Normele dreptului penal, adresându-se în principiu tuturor membrilor societății, prin încălcarea acestora, orice persoană este susceptibilă de a săvârși o infracțiune; în egală măsură, toți membrii societății, fiind titulari ai valorilor ocrotite de legea penală, prin vătămarea sau punerea în pericol a acestor valori, orice persoană poate fi pusă în situația de a suporta consecințele dăunătoare ori periculoase produse prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
Din formularea de mai sus rezultă două categorii de persoane: unele care comit fapta prevăzută de legea penală și altele care suportă consecințele dăunătoare ale faptei respective. Prin urmare, prin subiecți ai infracțiunii, în general, înțelegem persoanele implicate în săvârșirea unei infracțiuni, fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecințelor , a răului cauzat prin săvârșirea ei.
Aceste categorii de persoane determină la rândul lor două categorii de subiecți ai infracțiunii, și anume subiectul activ( persoana care a comis o faptă ce constituie infracțiune) și subiectul pasiv (persoana asupra căreia se răsfrâng consecințele dăunătoare ale faptei penale) :
a) Subiectul activ nemijlocit ( autor ) al infracțiunilor contra persoanei poate fi orice persoană pentru că, de regulă, legea nu prevede cerința ca subiectul activ să aibă vreo calitate. Excepție de la această regulă fac doar anumite infracțiuni din cadrul infracțiunilor contra persoanei, și anume : infracțiunea de pruncucidere ( subiectul trebuie să aibă calitatea de mamă a nou-născutului); la infracțiunea de incest, subiectul trebuie să fie ascendent, descendent, frate sau soră.
La unele infracțiuni, calitatea subiectului activ atrage încadrarea juridică a faptei într-o variantă agravată, cum ar fi omorul din culpă, când subiectul activ este conducătorul unui autovehicul.
De regulă, infracțiunile contra persoanei se pot comite și în participație (pluralitate de subiecți activi), fie că este vorba de participație proprie sau improprie. Uneori nu este posibilă participația, cum este cazul infracțiunilor neintenționate sau nu sunt posibile decât anumite forme de participație, și aici avem în vedere coautoratul, care nu este posibil decât la anumite infracțiuni.
Pentru a fi subiect activ al infracțiunilor contra persoanei, un individ trebuie să îndeplinească anumite condiții, general valabile în cazul tuturor infracțiunilor, și anume: să fie o persoana fizică, să îndeplinească condiția de vârstă, să fie responsabilă și să aibă libertate de voință și de acțiune. Condiția specială pe care trebuie să o îndeplinească subiectul activ al unei infracțiuni este cea conform căreia el trebuie să îndeplinească o anumită calitate specială, iar în acest sens am făcut referire mai sus.
b) Subiectul pasiv (victima) este persoana fizică a cărei viață, integritate corporală, sănătate, libertate sau demnitate au fost lezate prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii incriminate de norma penală.
Uneori și victima are un rol în producerea rezultatului infracțional, însă studierea rolului victimei în declanșarea faptei ilicite nu constituie o preocupare a dreptului penal, ci revine victimologiei.Este vorba de infracțiunea de viol, când comportamentul vestimentar sau gestica victimei atrage sau instigă făptuitorul la săvârșirea faptei penale.
Spre deosebire de subiectul activ, subiectul pasiv nu trebuie să îndeplinească condițiile generale referitoare la vârstă, discernământ ci trebuie să îndeplinească doar anumite condiții speciale, cum ar fi: o anumită calitate – la viol în forma agravata sau pruncucidere. Alteori, calitatea subiectului pasiv constituie o agravantă a infracțiunii, de exemplu, calitatea de soț sau de rudă apropiată, la infracțiunea de omor calificat.
Subiecții pasivi ai infracțiunilor contra persoanei se împart în doua categorii: subiect pasiv general și subiect pasiv special .
Subiectul pasiv general în cazul acestor tipuri de infracțiuni este statul, ca reprezentant al societății, deoarece orice infracțiune care este săvârșită împotriva unei persoane are repercusiuni negative și asupra societății în general, afectând ordinea de drept și influențând negativ din punct de vedere psihologic pe toți membrii societății.
Subiectul pasiv special și principal, în același timp, este persoana fizică asupra căreia acțiunea sau inacțiune care constituie elementul material al faptei ilicite se răsfrânge nemijlocit, în mod efectiv.
3.Latura obiectivă
Latura obiectivă reprezintă o parte componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii, care cuprinde totalitatea condițiilor, privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
La orice infracțiune, latura obiectivă a acesteia are în structura sa, în mod obligatoriu, următoarele elemente :elementul material, care constă în acțiunea sau inacțiunea incriminată; condiții de timp, loc, mod și împrejurări, când au rol de cerințe esențiale sau elemente circumstanțiale ale formei agravate; urmarea sau rezultatul socialmente periculos, care constă fie într-o vătămare, într-o atingere adusă unei valori sociale, ocrotită prin norma de incriminare, fie într-o stare de pericol, de amenințare, produsă pentru valoarea socială pe care norma penală o apără; și nu în cele din urmă, raportul de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiune săvârșită de infractor și rezultatul socialmente periculos. Fără a stabili acest raport de cauzalitate, practic, nu putem învinui o persoană de comiterea unei anumite infracțiuni.
a)Elementul material
Sub aspectul elementului material, infracțiunile contra persoanei se comit, de regulă, prin acțiune, aceste acțiuni fiind de o mare varietate: ucidere, lovire, amenințare, raport sexual, atingere adusă onoarei.
La unele infracțiuni, elementul material nu se poate realiza decât printr-o acțiune, cum este cazul infracțiunii de viol, calomnie; la alte infracțiuni, elementul material poate să constea și într-o inacțiune, și aici ne referim la infracțiunea de omor, pruncucidere, ucidere din culpă etc.
b)Urmarea imediată
În toate cazurile, infracțiunile contra persoanei produc și o urmare imediată, prevăzută expres sau implicit în textul de incriminare.
În raport de existența urmării imediate, vom deosebi infracțiunile de rezultat și cele de simplă acțiune.
Infracțiunile de rezultat reprezintă forma tipică a infracțiunii și constau în acele fapte ilicite care, după terminarea actelor de executare, produc rezultatul specific acelui tip particular de infracțiuni, pe când infracțiunile de simplă acțiune sau infracțiunea-fapt epuizat o întâlnim în cazul infracțiunilor continue și au ca specific faptul că acțiunea care constituie elementul material al faptei este susceptibilă de prelungire și după consumare, caz în care -în mod paralel – are loc și o amplificare a rezultatului.
c)Condiții de timp, loc, mod de săvârșire a infracțiunii
Dacă mijloacele de săvârșire a faptei sunt, în general, irelevante, pentru existența infracțiunilor contra persoanei ( incriminări cu conținut deschis), totuși, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiționează existența fie a infracțiunii în forma simplă (violența sau amenințarea în cazul șantajului) fie existența unor forme mai grave (mijloace care pun în pericol viața mai multor persoane în cazul omorului calificat). De asemenea, uneori, locul și timpul comiterii faptei condiționează existența infracțiunii ca atare sau a unei forme calificate (comiterea infracțiunii de calomnie în public, dacă avem în vedere factorul loc sau săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu în timpul nopții, dacă ne referim la factorul timp).
d)Raportul de cauzalitate
Atunci când legea condiționează incriminarea unei acțiuni sau inacțiuni ilicite de existența unei urmări materiale imediate, va trebui să se stabilească raportul de cauzalitate dintre faptă și rezultat.
În cazul infracțiunilor de simplă acțiune nu există o asemenea posibilitate.
4. Latura subiectivă
Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conștiinței și voinței sale – față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate) pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.
Elementul de bază, uneori singurul care intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția. La alte infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare ale acestora, sunt prevăzute însă și alte condiții referitoare la scop și mobil.
Vinovăția reprezintă atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Mobilul, ca element al laturii subiective, reprezintă impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia.
Scopul, ca un ultim component care întregește latura subiectivă, desemnează obiectivul urmărit de făptuitor – de regulă – schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârșire acțiunii sau inacțiunii care constituie elementul material al faptei.
a)Vinovăția
Sub aspectul formei de vinovăție, infracțiunile contra persoanei pot fi săvârșite cu intenție (omorul calomnia), fie cu praeterintenție (lovirile, vătămările corporale grave sau loviturile cauzatoare de moarte), fie din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). Stabilirea formei de vinovăție cu care a acționat făptuitorul și a modalităților acesteia, corespunzătoare fiecărei forme, prezintă o importanță deosebită pentru încadrarea juridică a faptei și uneori pentru individualizarea infracțiunii.
b)Mobilul și scopul
De regulă, mobilul și scopul cu care a acționat făptuitorul, nu prezintă importantă pentru existența infracțiunii, ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Numai ca excepție, uneori, legiuitorul cuprinde mobilul sau scopul fie ca cerință a conținutului incriminării, fie ca circumstanță agravantă; de exemplu, omorul calificat prevăzut de art. 175 lit. d, g, h, Cod penal și omorul deosebit de grav prevăzut de art.176 lit. d, Cod penal. Omorul calificat este o variantă a omorului simplu, în al cărui conținut intră elemente sau împrejurări agravante.
5.Forme.Modalitați.Sancțiuni
a)Forme
Infracțiunile contra persoanei sunt susceptibile, de regulă, de o desfășurare în timp, ca urmare, pot avea forme imperfecte, cum ar fi actele pregătitoare sau tentativa.
1) Actele pregătitoare sau preparatorii sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracțiunii pe care subiectul s-a hotărât să o comită. Aceste acte pregătitoare sunt:
procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor sau instrumentelor necesare comiterii infracțiunii;
culegerea de date sau informații de natură să facă posibilă sau să ușureze săvârșirea infracțiunii;
luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracțiune.
Delimitarea actelor pregătitoare, în cazul infracțiunilor contra persoanei, are o importantă deosebită, pentru ca de multe ori, aceste acte trădează intenția concretă a făptuitorului (omor cu premeditare), fapt care va ajuta la încadrarea corecta a faptei și la individualizarea pedepsei penale.
Actele pregătitoare, deși sunt posibile la infracțiunile contra persoanei, totuși nu sunt incriminate ca atare. Ele ar putea fi pedepsite dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul, devenind acte de complicitate anterioară, însă, dacă autorul comite acte preparatorii, acestea se absorb în activitatea de autorat.
2) Tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs efectul din cauze independente de voința infractorului.
La infracțiunile contra persoanei, tentativa este posibilă aproape în toate cazurile, însă ea nu se sancționează decât la o parte din infracțiuni, cum ar fi infracțiunea de omor, viol etc.
3)Consumarea infracțiunilor contra persoanei are loc în momentul când se produce urmarea imediată descrisă în norma de incriminare (rezultatul vătămărilor sau starea de pericol).
b)Modalități
Faptele contra persoanei pot fi incriminate sub numeroase modalități normative : simple, calificate (atenuate sau agravate). Fiecare modalitate normativă poate cunoaște la rândul său, nenumărate modalități faptice, de realizare efectivă, determinate de împrejurările concrete în care fapta a fost comisă, în raport cu mijloacele folosite, cu locul și timpul în care s-a săvârșit infracțiunea, cu relațiile dintre infractor și victimă, cu mobilul infracțiunii.
c)Sancțiuni
Având în vedere că faptele incriminate în acest capitol al Codului penal protejează cea mai importantă valoare din societate, și anume omul, cu toate drepturile și atributele existenței sale, este firesc ca și pedepsele prevăzute în cazul comiterii unor astfel de infracțiuni să fie foarte mari în comparație cu cele aplicate pentru alte infracțiuni, acest lucru întâmplându-se tocmai pentru a asigura o garanție efectivă a acestor drepturi și atribute fundamentale ale ființei umane.
Pedeapsa principală pentru infracțiunile contra persoanei diferă, după importanța relațiilor sociale ocrotite de legea penală, pentru fiecare incriminare; astfel, omorul deosebit de grav este sancționat cu pedeapsa detențiunii pe viață, pe când insulta, cu amendă. Atât detențiunea pe viață cât și amenda nu sunt prevăzute singure, ci alternativ cu pedeapsa închisorii.
Pedeapsa închisorii poate fi prevăzută și singură, cum este cazul infracțiunilor de omor, viol, ucidere din culpă etc.
La unele infracțiuni se prevede și pedeapsa complementară care constă în interzicerea unor drepturi; la altele, această pedeapsă se prevede expres, în baza și în condițiile art.65 Cod penal.
În situația în care tentativa se pedepsește, se aplică regulile generale cuprinse în art.21 Cod penal.
CAPITOLUL II
ANALIZA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ
SECȚIUNEA I
1.Conținutul legal
Sub denumirea de infracțiune de vătămare corporală gravă, legiuitorul în materie penală a ținut să incrimineze la art. 182 Cod penal, “fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna din următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții.
Fapta este mai gravă dacă este săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute în aliniatul precedent ”.
Potrivit Legii nr.169 din 10 aprilie 2002 privind modificarea și completarea Codului penal, a Codului de procedură penală și a unor legi speciale operează o modificare în ceea ce privește sancțiunea; astfel art. 182 modificat are următorul conținut :”Fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Dacă fapta a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică ori psihică, sluțirea, avortul, ori punerea în primejdie a vieții persoanei, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 10 ani.
Când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. 1 si 2, pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani.
Tentativa faptei prevăzute la alin. 3 se pedepsește”.
Din reglementarea enumerată mai sus rezultă că ceea ce o caracterizează, determinând gradul ei ridicat de pericol social, este producerea unor consecințe mai grave decât cele pe care le implică infracțiunea de lovire sau alte violențe sau infracțiunea de vătămare corporală .
Aceasta infracțiune se realizează prin producerea unor rezultate caracterizate fie prin durata mare a îngrijirilor medicale, fie prin natura vătămărilor produse.
2.Condiții preexistente
A. Obiectul infracțiunii
Obiectul juridic generic al infracțiunii de vătămare corporală gravă este identic , în mare parte, cu cel al celorlalte infracțiuni contra persoanei și anume, ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu persoana privită sub totalitatea atributelor sale fundamentale, mai ales integritatea corporală și sănătatea persoanei, viața, inviolabilitatea sexuală, libertatea sau demnitatea persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare corporală gravă se referă la relațiile sociale care se nasc și privesc ocrotirea integrității corporale sau a sănătății fiecărei persoane, împotriva faptelor care aduc atingere acestor atribute fundamentale, esențiale existenței umane.
Obiectul material al acestei fapte prevăzute de legea penală este corpul persoanei privit în integralitatea sa fizică sau psihică.
Întrucât prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății se încalcă obligația pe care fiecare o are în cadrul relațiilor sociale ocrotite de lege de a nu aduce atingere drepturilor altuia la aceste atribute fundamentale ale ființei umane, fapta nu constituie infracțiune contra integrității sau sănătății persoanei. Această faptă va constitui o altă infracțiune dacă prin comitere ei încalcă alte relații sociale ocrotite de lege (de exemplu, art. 348 Cod penal, care incriminează prin dispozițiile sale sustragerea de la serviciul militar prin autoprovocarea de vătămări sau simularea de boli sau infirmități…)
Obiectul material trebuie să mai îndeplinească o condiție esențială, și anume, corpul persoanei care este subiect pasiv al infracțiunii, trebuie să fie în viață; dacă infracțiunea se săvârșește asupra corpului unei persoane decedate, atunci fapta constituie o altă infracțiune.
B. Subiecții infracțiunii
a)Subiectul activ al infracțiunii de vătămare corporală gravă poate fi orice persoană, deoarece legea nu îi cere acestuia nici o calitate specială. Totuși calitatea persoanei, dacă se răsfrânge asupra faptei sale, interesează, trebuind să se țină seama la individualizarea pedepsei (cum ar fi în cazul calității de profesor sau dacă persoana respectivă este superior sau inferior ierarhic față de victimă).
Persoana care constituie subiect activ al acestei infracțiuni trebuie să îndeplinească condițiile de vârstă și responsabilitate prevăzute de lege.
Fapta se poate comite și în participație, în oricare dintre formele sale.
b)Subiectul pasiv este de două feluri, ceea ce semnifică faptul că, prin realizarea elementului material se prejudiciază două părții: pe de o parte, corpul victimei asupra căruia se exercită efectiv și direct activitatea incriminată în legea penală ( ne aflăm în fața subiectului pasiv principal); pe de altă parte, prin această infracțiune se prejudiciază societatea, în general, prin crearea unei stări de tensiune și panică în rândul populației, dat fiind faptul ca această infracțiune are un grad ridicat de pericol social ( în această a doua situație , spunem ca societatea este subiectul pasiv general).
O condiție esențială a subiectului pasiv principal este ca acesta să se afle în viață pentru o corectă încadrare juridică a faptei incriminate de legea penală. Totodată, este indiferent dacă persoana se află în plină vigoare, este pe moarte sau suferă de o boală incurabilă.
Nu sunt cerințe esențiale cu privire la locul și timpul comiterii infracțiunii.
O persoană nu poate fi considerată în același timp subiect pasiv și subiect activ al acestei infracțiuni, asemenea acte nelezând relațiile sociale, cu excepția actelor de autoviolență, care ating o relație socială specială (art.348 Cod penal).
Secțiunea a II-a
1.Latura obiectivă
a).Elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă îl constituie acțiunea sau inacțiunea care produce rezultatul arătat la art. 182 alin.1 Cod penal, rezultat caracterizat prin durata mare de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare.
Acest rezultat, care constituie elementul constitutiv agravant ce diferențiază infracțiunea mai sus menționată de celelalte infracțiuni contra integrității și sănătății persoanei, consta în:
o vătămare ce necesită pentru vindecare mai mult de 60 de zile
Caracterul grav al vătămării este determinat în această situație de durata mare a îngrijirilor medicale. Această durată ce depășește două luni constituie unul dintre criteriile de delimitare a acestei infracțiuni de alte infracțiuni de vătămare corporală.
Nu are importanță dacă durata îngrijirilor medicale necesară pentru vindecare a fost evaluată înainte de vindecare, deoarece în stadiul actual de dezvoltare a științei medicale, o asemenea evaluare este posibilă. Bineînțeles, o asemenea evaluare va putea fi corectată pe baza examinării ulterioare a victimei. Nu are importantă dacă îngrijirile medicale s-au acordat și în perioada ameliorării vătămării,
pentru că legea pretinde să se fi produs o vindecare și nu o ameliorare.
Pentru existența infracțiunii, nu are relevanță că în perioada în care au loc îngrijirile medicale, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la locul de muncă. Fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă și dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit că persoana vătămată a urmărit să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate.
Aceste două concepte, de “durata îngrijirilor medicale” și “vătămare corporală”, sunt direct proporționale și se află într-un raport de interdependentă, în sensul că, cu cât durata îngrijirilor medicale este mai mare cu atât crește caracterul agravant al vătămării corporale și ,prin urmare, sporește gradul de pericol social al faptei.
Potrivit vechii reglementări erau prevăzute și alte rezultate care caracterizau varianta tip a infracțiunii , acestea regăsindu-se în noul text de lege ca fiind tipice unei forme mai grave a infracțiunii:
pierderea unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestuia
Prin această consecință prevăzută de legiuitorul penal în norma de incriminare, trebuie să avem în vedere pierderea unuia din cele 5 simțuri ale omului sau lipsirea persoanei vătămate de o parte a corpului care îndeplinește o anumită funcție. Această infracțiune există chiar dacă organul respectiv se păstrează dar acesta nu poate să-și îndeplinească funcția.
Prin pierderea simțului, victima nu mai poate percepe senzațiile din lumea exterioară, iar prin pierderea unui organ, victima nu mai poate să-și îndeplinească un atribut fiziologic pe care un om normal, în aceleași condiții, le-ar putea îndeplini, prin aceasta creionându-se periculozitatea socială care subzistă în această consecință a infracțiunii de vătămare corporală gravă.
Pierderea unui simț poate fi independentă de pierderea organului respectiv, adică se poate ca organul să nu fie pierdut, dar fiziologic să nu-și mai poată îndeplini funcția, cum ar fi situația când, datorită unor substanțe nocive ochii și-au pierdut aptitudinea de a mai percepe senzații vizuale, caz în care observăm că organul subzistă dar nu-și mai poate îndeplini funcțiunea. Pierderea unui organ însă, atrage pierderea simțului, atunci când simțul se realizează exclusiv prin organul pierdut, cum ar fi cazul când distrugerea ochilor atrage de la sine atât pierderea simțului vederii cât și a organului.
Dacă pierderea simțului este parțială și nu totală, adică se produce o slăbire a simțului, ne aflăm în fața altei consecințe prevăzute de legiuitorul român în materie penală, și anume:
producerea unei infirmități fizice sau psihice permanente
Din textul incriminator putem deduce condițiile pe care trebuie să le îndeplinească aceasta infirmitate pentru a putea constitui elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă și anume, această infirmitate trebuie să fie permanentă, pe de o parte, iar pe de altă parte să nu fie susceptibilă de vindecare.
Prin infirmitate se poate înțelege: slăbirea unui simț (surzenie parțială), slăbirea unui organ
(greutate în a merge) sau alterarea unei funcțiuni (alterarea aptitudinii normale de masticare în urma unei fracturi a maxilarului).
Drept urmare, prin infirmitate fizică se înțelege o stare anormală cu caracter permanent, când victima este în imposibilitate de a se folosi în mod normal de corpul său, sau să se înfățișeze în acea stare în care s-a aflat înainte de comiterea infracțiunii (ruperea unui deget de la o mână sau de la un picior, ruperea unui picior sau slăbirea unui simț, toate nevindecabile).
Într-o altă opinie, dar care definește aceeași stare de fapt ca și definiția precedentă, se specifică faptul că infirmitatea fizica semnifică o stare anormală de inferioritate în care este pusă persoana, în raport cu celelalte persoane și chiar în raport cu propria ei stare, anterior săvârșirii faptei.
sluțirea
Prin aceasta consecință prevăzută de art. 182 Cod penal (alin.1) se înțelege cauzarea unui grav prejudiciu estetic, schimbarea înfățișării normale a persoanei, într-o înfățișare neplăcută, respingătoare.
Nu are relevanță pentru existența infracțiunii dacă aceste defecte ar putea fi ascunse sau atenuate.
Această urmare poate lua forma unei desfigurări (schimbarea aspectului feței), deformări (schimbarea formei corpului) sau mutilări (desprinderea unei părți din corp).
avortul
Cu alte cuvinte, întreruperea cursului sarcinii unei persoane și expulzarea produsului concepției.
Ca o condiție esențială pentru reținerea acestei circumstanțe în sarcina făptuitorului, se cere ca acesta să fi cunoscut sau să fi putut cunoaște că victima este o femeie însărcinată. În caz contrar, există eroare de fapt cu privire la circumstanța agravantă, situație prevăzută de art. 51 alin.2 Cod penal.
Simpla prezumție generală și vagă conform căreia orice femeie poate fi însărcinată, și prin urmare o vătămare adusă unei femei poate provoca avortul, nu poate fi admisă fiindcă ar însemna crearea unei răspunderi penale obiective bazate numai pe rezultatul produs, indiferent de atitudinea subiectivă a făptuitorului, ceea ce contravine art. 17 combinat cu art. 19 Cod penal.
punerea în primejdie vieții persoanei
Prin aceasta înțelegându-se situația când făptuitorul a creat prin activitatea sa posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În această ipoteză, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat, altfel fapta ar constitui tentativă de omor. Subiectul acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se produce, fapta cade sub incidența art.183 Cod penal, constituind infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.
Sub aspectul elementului material putem afirma că infracțiunea de vătămare corporală gravă este o infracțiune de acțiune (comisivă) dar care poate fi comisă nu numai prin activități pozitive ci și prin atitudini omisive. Această faptă penală este totodată o infracțiune materială, instantanee, de daune, de rezultat. Cu alte cuvinte, pentru existența ei este necesar să se producă urmările prevăzute de art.182 alin.1 Cod penal.
b)Cerințe esențiale; Nu există împrejurări de loc, timp sau mod care să condiționeze incriminarea unei fapte ca fiind vătămare corporală gravă. Totuși, existența anumitor condiții de loc, timp sau săvârșire cu cruzime a acestor fapte, poate ajuta foarte mult organele de justiție la individualizarea pedepsei.
c)Urmarea imediată; Fiind o infracțiune de rezultat, comiterea ei presupune și existența anumitor urmări, expres prevăzute de legea penală, cuprinse în art. 182 alin. 1 Cod penal.
Producerea mai multor urmări din cele enumerate și dezbătute mai sus determină răspundea făptuitorului pentru o singură infracțiune dar in forma agravata. Dacă printr-o singură acțiune sau inacțiune s-a produs ca urmare imediată vătămarea mai multor persoane , adică ne aflăm în fata unei pluralități de subiecți pasivi, făptuitorul va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, în raport cu numărul victimelor a căror integritate corporală și sănătate a fost vătămată. Deci, urmarea imediată a acestei fapte este vătămarea.
d)Legătura de cauzalitate; Pentru ca o fapta ilicită să cadă sub incidența art. 182 C. pen., trebuie ca între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și rezultatul vătămător, care poate consta într-una sau mai multe consecințe prevăzute expres de legiuitorul penal, trebuie să se afle legătura de cauzalitate. Cu alte cuvinte, acțiunea sau inacțiunea săvârsită de faptuitor trebuie să determine în mod nemijlocit și fără echivoc urmarea vătămătoare, sau privită din alt unghi, urmarea imediată trebuie produsă în concret, efectiv de acțiunile sau inacțiunile înfăptuite de subiectul activ.
Inexistența acestei legături cauzale face ca o persoană să fie exonerată de răspundere penală, deci să fie declarată nevinovată.
2. Latura subiectivă
a)Vinovăția
În privința stabilirii formei de vinovăție cu care poate fi comisă infracțiunea de vătămare corporală gravă, părerile sunt împărțite. Latura subiectivă este specifică însă formei în care este comisă infracțiunea, și anume forma simplă prevăzută de art. 182, alin 1 Cod pen. sau formele agravate prevăzute de alin 2 si 3.
Unii autori susțin că forma de vinovăție cu care poate fi comisă această infracțiune, în forma simplă, este praeterintenția; făptuitorul va răspunde de consecințele mai grave ale faptei sale cu condiția ca acestea să fi rezultat din activitatea sa de loviri sau vătămari corporale ale victimei, și să se stabilească faptul că autorul putea și trebuia să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale. Autorii susțin că atunci când făptuitorul se dedă unor acțiuni de loviri sau vătămari corporale a persoanei, se naște prezumția, relativă de altfel, că acesta și-a asumat și riscul unor consecinte mai grave. Dacă autorul infracțiunii n-a prevăzut și nu putea să prevadă rezultatul mai grav al faptei sale, se va reține în sarcina sa, infracțiunea de loviri sau alte violențe sau infracțiunea de vătămare corporală.
Aceiași autori susțin că, dacă făptuitorul a urmărit anume producerea consecințelor enumerate de art.182 alin.2, el a comis fapta numai cu intenție directă iar acest lucru constituie împrejurarea agravantă, prevăzută în alin.3 al art. 182 din Codul penal.
Pe aceeași idee merge și un alt autor, care consideră ca acțiunea de vătămare corporală gravă se caracterizează prin praeterintenție pe plan subiectiv, în sensul că făptuitorul răspunde în baza art. 182 alin 1 chiar dacă nu a prevăzut rezultatul mai grav , survenit în urma acțiunii inițiale de lovire sau vătămare corporală, dacă el a putut să prevadă acel rezultat.
În legatură cu vechea formulare a art. 182 alin 1 recent a fost exprimată opinia că forma de vinovăție sub care poate fi comisă această infracțiune nu este aceeași în cazul tuturor modalităților arătate de art.182 alin1 Cod penal, modalități care îi conferă acestei fapte prevăzute de legea penală, caracterul unei infracțiuni cu conținuturi alternative. Astfel, când urmarea constă în punerea în primejdie a vieții persoanei, fapta va constitui vătămare corporală gravă numai dacă va fi săvârșită cu praeterintenție, în caz contrar ea va căpăta o altă încadrare juridică, și anume tentativă de omor, întrucât făptuitorul prevede posibilitatea punerii în pericol a vieții persoanei iar acesta înseamnă implicit că prevede și posibilitatea producerii morții acesteia și deși nu acceptă această urmare, acceptă posibilitatea producerii ei. Aceiași autori consideră că forma agravată a infracțiunii nu va putea fi comisă decât cu intenție directă. Prin urmare, consecința prevăzută anterior de art.182 alin 1, de punere în primejdie a vieții persoanei nu va putea fi produsă decât cu intenție directă. Prin urmare, consecința prevăzută în art. 182 alin 1, de punere în primejdie a vieții persoanei nu putea fi produsă decât în varianta alin.1, care incrimina forma simplă a infracțiunii de vătămare corporală gravă și numai cu forma de vinovăție -praeterintenția, prin urmare, primejduirea vieții se datora culpei fără prevedere. În concluzie, consecința de punere în primejdie a vieții persoanei nu se poate oglindi și în alin.2 al art.182, care cuprinde forma agravată, fiindcă fapta va constitui elementul material al unei alte infracțiuni. Într-o altă opinie, se consideră că infracțiunea de vătămare corporală gravă se poate comite cu intenție directă sau indirectă, cu praeterintenție sau chiar din culpă.
Însă, majoritatea autorilor consideră că această infracțiune, sub aspectul laturii subiective, se poate comite cu intenție indirectă sau praeterintenție. În cazul praeterintenției, făptuitorul acționează cu intenție numai în ceea ce privește fapta de lovire sau vătămare, dar este totodată în culpă față de consecința mai gravă produsă.
Dacă nici măcar culpa făptuitorului nu poate fi stabilită, acesta nu va răspunde pentru consecințele mai grave, ci după caz, pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe sau pentru infracțiunea de vătămare corporală, după cum au mai afirmat unii autori.
b)Mobil și scop
Prin mobil se înțelege impulsul intern din care se naște rezoluția infracțională și pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia, iar prin scop se poate defini obiectivul pe care-l urmărește făptuitorul prin producerea faptei.
Ambele elemente ale laturii subiective cu care a acționat făptuitorul nu prezintă importantă pentru existența infracțiunii ci doar pentru stabilirea cuantumului pedepsei.
Ca mobil al acestei infracțiuni putem aminti: furia, gelozia, dușmănia, răzbunarea. Aceste impulsuri negative care direcționează în mod negativ personalitatea și mai ales comportamentul uman, se nasc și se dezvoltă mai ales când sunt sub influența unor factori activi biologic, cum ar fi: consumul de alcool sau de droguri.
Scopul acestor infracțiuni, finalitatea pe care dorește să o confere făptuitorul faptei sale ilicite, este foarte diversificat, fiind determinat de o serie de condiții de ordin social, economic sau cultural.
Statisticile polițienești operative, cât și practica judiciară dovedesc faptul că infracțiunea de vătămare corporală gravă și, de regulă, infracțiunile comise cu violentă, sunt specifice păturii sociale submedii sau familiilor dezorganizate, din această cauză scopul nu poate fi specific.
După cum observăm, aceste elemente nu au o importanță covârșitoare în determinarea sau existența elementului material al acestei fapte însă, cu ajutorul lor se poate realiza o mai bună individualizare a pedepsei, lucru foarte bun pentru înfăptuirea corectă a justiției.
Secțiunea a III a: Forme. Modalități. Sancțiuni
1. Forme
a).Actele pregătitoare, adică acele activități întreprinse de făptuitor pentru săvârșirea infracțiunii, deși posibile, nu se pedepsesc. Ele ar putea fi pedepsibile dacă ar fi înfăptuite de alte persoane decât făptuitorul, caz în care ne aflăm în fața unei complicități anterioare.
Dacă autorul comite acte preparatorii, acestea vor fi absorbite de activitatea de autorat iar delimitarea acestor acte are o importanță deosebită mai ales pentru individualizarea pedepsei.
b) Tentativa la infracțiunea de vătămare corporală gravă este posibilă, însă ea nu cade sub incidența legii penale in varianta tipică. La faptele incriminate de art. 182 alin. 3 Cod penal, când infracțiunea s-a comis cu intenție directa, tentativa se pedepsește.
c) Consumarea infracțiunii are loc în momentul în care se produce rezultatul descris de norma incriminatoare, adică vătămarea corporală care necesită pentru vindecare cel puțin 60 de zile de îngrijiri medicale.
În concluzie, din cele enumerate mai sus, rezultă că infracțiunea de vătămare corporală gravă, sub aspectul formei este o infracțiune materială instantanee și de daună, săvârșită atât printr-o acțiune cât și prin inacțiune.
2 Modalități
A. Modalități normative
Infracțiunea de vătămare corporală gravă are ca modalități normative, fapta descrisa în art.182 alin. 1 Cod penal pe de o parte, și modalitățile agravate prevăzute de art. 182 alin. 2 si 3 C. penal, pe de altă parte.
a)Varianta tip – este cuprinsă în primul aliniat al art. 182 C. penal, fiind delimitată de toate consecințele care constituie elementul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală gravă:
-o vătămare care necesită spre vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile;Prin îngrijiri medicale se înțelege supunerea la un tratament medical adecvat, aplicat chiar și empiric, nu neapărat de către un medic.
În acest sens, prin sentința penală nr. 2414/22iunie 1992, pronunțată de Judecătoria Constanța, a fost condamnat la închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 182 alin.1C.penal, inculpatul N.I. Pentru a pronunța această sentință, instant a reținut că la data de 15 octombrie 1991, inculpatul i-a aplicat părții vătămate lovituri de cuțit, care au necesitat îngrijiri medicale pe o durată de 60-70de zile, așa cum reiese din certificatul medico-legal nr. 3441/8noiembrie 1991, eliberat de Serviciul medico-legal județean Constanța.
Împotriva sentinței a declarat recurs inculpatul, susținând printre altele că, deși conform certificatului medico-legal au fost necesare 60-70 zile de îngrijiri medicale, totuși, din actele dosarului rezultă că în această perioadă la care se referă certificatul medico-legal, persoana vătămată a prestat activități în majoritatea timpului, de muncă, la unitatea la care este angajat, astfel încât se impune o nouă expertizare pentru a se stabili timpul real necesar pentru îngrijiri medicale ca urmare a faptei inculpatului.
În aplicarea prevederilor art. 182, alin 1 C. penal, nu prezintă relevantă faptul că, în perioada la care se referă certificatul medico-legal în ceea ce privește timpul de îngrijiri medicale necesare vindecării, persoana vătămată s-a deplasat de acasă, ori chiar a prestat efectiv muncă, atât timp cât din probe nu rezultă că deplasările au avut ca efect o agravare a consecințelor vătămătoare, produse prin actul de agresiune. Ceea ce a înțeles legiuitorul să sancționeze este numai săvârșirea agresiunii incriminate de prevederile art. 182 alin. 1C.penal. Legea nu obligă persoana vătămată să stea în pat în perioada la care se referă certificatul medico-legal, întrucât vindecarea leziunilor se face de la caz la caz, uneori prin, alteori fără imobilizare. În speță, loviturile fiind aplicate în abdomen, persoana vătămată a fost în măsură să presteze chiar și muncă și nu rezultă că prin aceasta s-a agravat starea sănătății sale în raport cu cea existentă după aplicarea loviturilor. Împrejurarea că în perioada îngrijirilor medicale cel vătămat prestează munca ar putea să aibă relevanță numai în ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor civile; în speță, persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.
Soluția Tribunalului județean Constanța ridică anumite controverse. Într-o opinie, se susține că tratamentul medical pentru vindecare nu presupune, în mod necesar, în toate cazurile, nici internare în spital, nici imobilizare la pat și nici măcar repaus permanent și obligatoriu la domiciliu. Vindecarea, ca efect al tratamentului aplicat, nu se poate produce în mod brusc, prin trecerea directă de la starea de vătămare acută la starea de sănătate completă. Dimpotrivă, ea presupune un proces organic lent care se înfăptuiește în decursul timpului și în care trecerea de la starea de vătămare corporală acută la cea de sănătate se face treptat, progresiv. De aceea, regenerarea treptată a forțelor organismului poate, la un moment dat, în cursul procesului de vindecare, să determine, deși vindecarea nu s-a produs încă, recăpătarea capacității de muncă a persoanei vătămate.
Nu se poate pune semnul egalității între durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare și durata incapacității de muncă determinate de fapta inculpatului cum, de asemenea, nu se poate pune semnul egalității între recăpătarea capacității celui vătămat de a-și duce munca în cadrul exercitării atribuției, funcției și scopul în vederea căruia se aplică tratamentul medical. Tratamentul se poate aplica și concomitent cu activitatea dusă în cadrul serviciului, fără ca prin aceasta să se înlăture semnificația sa sub aspectul încadrării juridice a faptei care l-a făcut necesar.
Sub aspectul laturii civile, recăpătarea capacității de muncă poate produce anumite efecte juridice, în ceea ce privește determinarea prejudiciului.
Într-o altă opinie, contrară celei enunțate mai sus, se susține că există două moduri prin care se poate stabili durata îngrijirilor medicale; putem sublinia că este procedura uzuală care se folosește de obicei în cauzele penale. Această modalitate este un pronostic medical prin care se caracterizează vătămarea produsă, imediat după săvârșirea faptei, prin care se stabilește numărul de zile necesare pentru vindecare, de unde reiese și gradul de pericol social al infracțiunii, având un rol determinant în încadrarea juridică a faptei.
Cea de-a doua modalitate de calculare a numărului zilelor de îngrijiri medicale constă în timpul efectiv necesar îngrijirilor medicale; același autor consideră că este sigur că, în acest fel se ajunge la fixarea unor aspecte concrete și certe reflectând realitatea faptelor, în materialitatea lor obiectivă.
Atunci când textul de lege emite un criteriu precis pentru stabilirea gradului de pericol social al faptelor, criteriul constând în gravitatea urmărilor acestor fapte, gravitate care este determinată de stabilirea unei durate de îngrijiri medicale, este necesar ca această durată să fie constatată precis și concret.
Aprecierea apriorică poate fi infirmată ca efect al unor împrejurări variabile și incerte, cum ar fi: natura variată a vătămării, complexul de caracteristici specifice ale unui anumit organism, pregătirea neegală a medicilor care fac constatarea, reacțiile neașteptate ale organismului față de un anumit tratament.
Ca atare, se consideră că prin orice apreciere apriorică intră un anumit coeficient de incertitudine, în schimb, constatarea finală, bazată pe aprecieri concrete și efective reprezintă o apreciere a realității, deci că poate sta la baza stabilirii adevărului ca principiu general valabil al activității justiției. Din aceste lucruri rezultă că cererea care se face într-o cauză penală de a se admite o expertiză medico-legală pentru a verifica după efectuarea tratamentului, durata exactă a îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare nu poate fi respinsă. Admiterea acestei cereri ar constitui o garanție concretă a respectării dreptului la apărare și ar putea consolida temeiul probatoriu pe care, în cele din urmă, s-ar fi sprijinit soluția cauzei.
Dintre aceste două opinii, atât practica judiciară cât și doctrina au admis ca viabilă pe prima dintre ele, în sensul că, pentru existența infracțiunii, nu are relevanță că în perioada îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, persoana vătămată a efectuat deplasări sau s-a prezentat la serviciu. Fapta constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă și în cazul în care durata îngrijirilor medicale s-a prelungit peste 60 de zile datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical, dacă nu s-a dovedit ca partea vătămată a urmărit cu bună-știință să întârzie vindecarea leziunilor ce i-au fost provocate, în scopul obținerii unei pedepse mai grele pentru făptuitor.
În concluzie, admiterea unei cereri pentru efectuarea unei expertize medico-legale, survenite după o examinare prealabilă a persoanei vătămate, în scopul schimbării încadrării juridice a faptei de vătămare corporală gravă, în condițiile în care persoana vătămată a efectuat unele activități de serviciu, nu este valabilă.
Constituie infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C. penal dacă durata îngrijirilor medicale s-a prelungit datorită aplicării cu întârziere a tratamentului medical; în speță, victimei, în certificatul medico-legal i se reținuseră 9 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Ulterior, plaga s-a agravat, necesitând spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale. Prin urmare, ne aflăm în fața unei infracțiuni progresive, în sensul că urmările se prelungesc după consumarea faptei, încadrarea juridică fiind în funcție de durata îngrijirilor medicale până în momentul epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente infracțiunii au încetat.
Totodată, se retine infracțiunea de vătămare corporală gravă și în împrejurarea în care prelungirea duratei îngrijirilor medicale a fost favorizată de o leziune preexistentă. Este lipsită de relevanță existența unei leziuni anterioare, de vreme ce cauza care a declanșat efectul, și în consecință , îngrijirile medicale – indiferent de durată – l-a constituit actul de lovire a victimei și producerea sau redeschiderea unei fracturi, cu toate urmările medicale ce decurg din aceasta. În speța, inculpatul a lovit victima cu un lemn, cauzându-i o fractură a antebrațului pentru a cărei vindecare este necesară o durată de îngrijiri medicale de 80-90de zile, în loc de 40-50, datorită unei fracturi mai vechi, la același nivel, motiv pentru care procesul de osificare s-a realizat cu mai multă dificultate.
b).Variantele agravate prevăzute de alin. 2 si 3 ale art.182 :
-provocarea unei boli incurabile, boală care să nu poată fi susceptibilă de vindecare în condițiile evoluției contemporane a științei medicale. Această consecință a fost inclusă în urmarea descrisă de numărul de îngrijiri medicale.
-pierderea unui simț sau organ sau încetarea funcționării acestuia; Trebuie să se înțeleagă unul dintre cele cinci simțuri pe care le poseda omul încă de la naștere.
În speță s-a reținut existența infracțiunii de vătămare corporală gravă în cazul faptei comise de D.I. Acesta, pe fondul consumului de băuturi alcoolice împreună cu persoana vătămată, G.V., au ajuns la anumite controverse care s-au finalizat cu o confruntare între cele două persoane. De la distanță relativ mică, 5-6 metri, inculpatul a aruncat cu o piatră în victimă, provocându-i pierderea unui ochi. Ca urmare a acestui fapt, victima și-a alterat considerabil și vederea, unul dintre simțurile vitale ale persoanei umane.
Într-o altă împrejurare, inculpatul M.V., aflându-se în stare de ebrietate a început să își acuze concubina că îl înșeală. După ce cearta dintre cei doi s-a agravat, pe fondul tensiunii nervoase care se afla între cei doi, inculpatul a luat un pahar cu apă și l-a aruncat în capul victimei provocându-i pierderea vederii la un ochi și leziuni ce au necesitat spre vindecare 35 zile de îngrijiri medicale. Fapta constituie vătămare corporală gravă, chiar dacă nu întrunește condiția îngrijirilor medicale, întrucât s-a produs pierderea nu totală ci parțială a unui simț, nu și a organului care exercită acest simț.
-o infirmitate permanentă fizică sau psihică; Cu alte cuvinte, prin consecința descrisă de legea penală se înțelege un prejudiciu cu caracter permanent care poate fi de ordin strict morfologic, morfofuncțional sau numai funcțional.
Infirmitatea se asociază și cu scăderea, tulburarea sau încetarea unei funcții a unui organ pereche, compensată de organul restant (ochi, rinichi). Uneori caracterul de permanență al infirmității încetează prin anumite intervenții chirurgicale, alteori, deși realitatea prejudiciului anatomic nu poate fi contestată, prin importanța sa minimă morfologică sau morfofuncțională, nu constituie o infirmitate(de exmplu, lipsa unei porțiuni mici a falangei, a unui țesut tegumentar)
În speță, se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă prin provocarea unei infirmități fizice și psihice în fapta inculpaților D.L.,C.M.,B.V..Aceștia, supărați de tratamentul exigent pe care îl aplica profesorul lor, B.E., în seara zilei de 12 decembrie 1997, l-au așteptat după sfârșitul orelor prevăzute în programul școlar, într-un loc întunecos, unde i-au aplicat mai multe lovituri în zona abdominală, dorsală și în regiunea capului, după care l-au aruncat într-o ghenă. În urma căzăturii, victima s-a lovit la cap, provocându-i-se o fractură a țesutului osos în zona craniului.
În urma infracțiunii savârșite, din certficatul medico-legal au rezultat 55 de zile de îngrijiri medicale și lipsa de țesut osos la nivelul craniului pe o suprafață destul de mare. Deși prin intervenția medicală și prin tratament, prejudiciiul morfologic a fost reparat, infirmitatea persistă prin localizarea și gravitatea loviturii inițiale chiar dacă s-a aplicat aloplastia. Pe plan psihic, urmările faptei se caracterizează printr-o stare de nervozitate și tensiune permanentă.
După cum se observă, fapta, prin pericolul social ridicat pe care îl prezintă, ar fi putut constitui infracțiunea de tentativă de omor, dar din cercetările efectuate a rezultat intenția făptuitorilor de a-i aplica o corecție, cu scopul de a deveni un profesor mai indulgent.
Prin urmare, insțant a hotărât pedepsirea tuturor infractorilor la 5 ani de închisoare, cu plata despăgubirilor cauzate ca urmare a încetării capacității de muncă pe o perioadă de 1 an.
Constituie infracțiunea prevăzută de art.182 alin. 2 C. penal cu producerea unei infirmități și fapta persoanei care , în dorința de a lovi anumite persoane, aruncă cu pietre asupra acestora pe un drum public, pe care se găsesc și alte persoane, și lovește pe mai multe dintre ele, care nu făceau parte dintre cele vizate de infractor în mod direct, provocându-le infirmități fizice și reducerea capacității de muncă.
Fapta nu este săvârșită cu intenție directă, dar nici din culpă (inculpatul în mod ușuratic a sperat că rezultatul nu se va produce) sau a neprevederii (inculpatul nu a prevăzut rezultatul, deși putea și trebuia să-l prevadă) ci cu praeterintenție(el și-a dat seama că poate lovi și alte persoane decat cele vizate în mod direct, și deși nu dorea acest rezultat a acceptat producerea lui).
În speță, la o nuntă în satul Hărpășești din județul Suceava, tinerii din acea localitate au intrat în conflict cu cei din satul vecin, Doroșcanicari. Aceștia din urmă, știind că sunt în inferioritate, au început să fugă, îndreptându-se spre un drum care era foarte circulat de populația satului. Tinerii din Hărpășești au pornit în urmărirea lor, aruncând cu pietre după ei, deși știau că se află pe un drum public, moment în care au lovit o bătrână care ieșise la poartă să vadă ce se întâmplă. Piatra a lovit victima în zona maxilarului, provocându-i o deteriorare cu caracter permanent a funcției masticatorii, ceea ce echivalează cu o infirmitate fizică.
Aceeași infracțiune de vătămare corporală gravă în forma agravată se reține și în cazul în care persoana învinuită a prins victima de umeri și a îmbrâncit-o făcând-o să cadă pe o suprafată asfaltată. În cădere, victima s-a împiedicat și a căzut, provocându-i-se o fractură a apofiizei stiloide radiale, persoana vătămată rămânând cu o limitare a mușchillor articulației mâinii stângi. Fapta de prindere și împingere s-a comis cu intenție iar fapta de împiedicare și vătămare s-a produs prin culpa făptuitorului care trebuia să prevadă, în împrejurările în care a avut loc fapta că, victima, în etate de 75 de ani, împinsă cu putere ar fi putut să se împiedice și să cadă, iar în cădere să sufere vreo vătămare a integrității corporale; în consecință, fapta a fost comisă cu praeterintenție.
– producerea unei sluțiri; Această consecință vătămătoare se suprapune frecvent cu noțiunea de infirmitate sau pierdere a unui organ.
Existența sluțirii presupune îndeplinirea următoarelor criterii: vătămarea sau leziunea produsă să aibă un caracter permanent; deformarea să fie evidentă; să persiste după epuizarea metodelor de tratament reparator.
Când persoana vătămată, cu intenție refuză tratamentul medical, al cărui rezultat este cert favorabil, (cum ar fi repararea unei edentații post-trumatice) nu se poate aprecia că este vorba de o desfigurare. Această consecință capătă un caracter complex, depășind granița legii penale, în situația în care persoana vătămată are o anumită ocupație (actor, crainic, orator) sau funcție care presupune contactul direct cu publicul, deoarece existența leziunilor deformatoare impune schimbarea profesiei, astfel încât, pe lângă pedeapsa cuprinsă în norma incriminatoare, făptuitorul va fi obligat ți la plata unor despăgubiri considerabile, în raport cu prejudiciul material și moral creat (trebuie avut in vedere că victimile își întrerup carierea pentru care au muncit din greu și care ar fi putut să le aducă numeroase avantaje materiale).
Soluțiile referitoare la sluțire au , de obicei, ca obiect, vătămari produse la nivelul feței, cu preponderență fiind afectată zona maxilo-buco-facială, iar în cadrul acesteia, pierderea dinților ca urmare a violențelor exercitate de făptuitor ocupă locul principal.
În speță, se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă în sarcina inculpatului care a lovit persoana vătămată în zona feței, cauzandu-i fractura dintelui frontal 22 și o plagă la buza superioară ce a necesitat pentru vindecare sub 20 de zile de îngrijiri medicale.Împotriva hotărârii ramase definitive s-a declarat recurs extraordinar, susținându-se că fractura unui singur dinte frontal nu poate fi considerată sluțire deoarece, prin tratament protetic poate fi reparată.Instanța ierarhic superioară a considerat, pe bună dreptate, că recursul este neîntemeiat, argumentând că pierderea unui dinte frontal creeaza o dizarmonie esențială in fizionomia persoanei vătămate, reprezentând un prejudiciu estetic ireversibil. Faptul că dintele putea fi înlocuit cu o proteza este irelevant deoarece lucrarea dentară, deși într-o anumită măsură ascunde prejudiciul estetic suferit, nu-l poate înlătura.
Sluțirea prin provocarea pierderii dinților nu ar putea fi condiționată de numărul și de poziția lor ci de consecințele produse sub aspect funcțional și estetic. În mod just, doctrina a apreciat că și pierderea unui singur dinte înseamnă adesea sacrificarea altor doi dinți laterali pentru a putea monta o proteză, iar aceasta, oricât de perfectă ar fi, nu va putea substitui niciodată complet înlocuirea dintelui natural, atât sub aspect funcțional cât și estetic. Sub acest aspect ar fi justificat ca instanțele de judecată din Romania să alinieze în fiecare caz în parte consecințele produse de pierderea dinților(ca urmare a violențelor exercitate de inculpat)spre a verifica dacă, în raport de situația concretă a victimei, pierderea unuia sau a mai multor dinți, indiferent de locul unde erau situați, nu s-a produs sluțire victimei, după cum prin pierderea unui singur dinte s-au produs asemenea consecințe, după cum am putut observa din speța descrisă anterior.
În asemenea circumstanțe, practica judiciară a considerat că nu există infracțiunea de vătămare corporală gravă în teza privind sluțirea, dacă prin fapta inculpatului s-a cauzat victimei un traumatism al buzei superioare din care a rezultat necesitatea extragerii a doi dinți incisivi ai persoanei vătămate și a unor îngrijiri medicale de 14 zile. Sluțirea nu există în situația în care cei doi dinți ai victimei au fost înlocuiți de o proteză, ceea ce a restabilit total funcția masticatorie a acestora și aspectul normal al figurii.
De asemenea, nu constituie infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 2 C. pen, în teza privind sluțirea dacă prin fapta inculpatului s-a produs pierderea de către persoana vătămată a unicului dinte pe care îl avea sau dacă infractorul i-a tăiat victimei părul sau i-a ras sprâncenele, pentru că ambele sunt supuse unui proces natural de regenerare, prin urmare pierderea suferită de victimă în ceea ce privește înfățisarea este numai temporară.
Într-o altă stare de fapt, inculpatul G.I., aflat în stare de ebrietate, în timpul unei altercații cu E.I, l-a mușcat pe acesta de nas și de pavilionul urechii stângi, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 30-35 zile de îngrijiri medicale ăi un grav prejudiciu estetic.
În astfel de situații există sluțire pentru că restabilirea post-traumatică a aspectului feței nu se poate realiza printr-un proces normal de vindecare ci numai prin efectuarea unei lucrări artificiale prin care defectele estetice pot fi ascunse sau atenuate dar nu înlaturate complet.
Au mai fost considerate sluțiri producerea uneia sau mai multor cicatrici faciale vizibile care alterează înfățișarea fizică a victimei. În concluzie, în aprecierea acestei modalități sunt esențiale urmele ireversibile, atât din punct de vedere funcțional cât și estetic.
– provocarea avortului; Pentru aprecierea acestei consecințe dăunătoare surprinse de art. 182 alin.2 C. pen. trebuie să avem în vedere două criterii și anume: victima să fie însărcinată și făptuitorul să fie în cunoștință de cauză sau să fi putu să-și dea seama de această împrejurare.
În speță, inculpatul V.I, care trăia în concubinaj cu victima L.D, pe fondul unor sentimente de gelozie, i-a aplicat acesteia mai multe lovituri în abdomen și în zona feței, provocându-i leziuni ce au necesitat spre vindecare 55 zile de îngrijiri medicale. Din cercetările efectuate de organele judiciare și din constatarea medico-legală a rezultat că victima era însărcinată în luna a III-a , iar inculpatul știa acest lucru, însă, după cum a declarat acesta din urmă, el a dorit să-i aplice aceste lovituri în scop de corecție, pentru a nu-l mai înșela și nicidecum în scopul provocării avortului; de aceea a atacat cu recurs hotărârea instanței de fond, pentru a nu se reține în sarcina sa infracțiunea de vătămare coporală gravă. Recursul, pe bună dreptate, a fost considerat ca fiind neîntemeiat, astfel încât făptuitorul a fost condamnat la executarea pedepsei cu închisoarea pe o perioadă de 4 ani, pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin 1C. penal, în teza privind provocarea avortului, dupa vechea reglementare.
Specialiștii în medicină legală au considerat că poate constitui infracțiunea de vătămare corporală gravă și avortul post-traumatic, în anumite condiții, putând avea drept consecință chiar pierderea capacității de procreare(cum ar fi rupturile uterine, infecții grave necesitând histeroctomie).
– punerea în primejdie a vieții persoanei; Această consecință vătămătoare cuprinsă în norma de incriminare a dat naștere la numeroase probleme care trebuie soluționate în timpul cercetării, probleme care sunt cu atât mai dificile cu cât privesc latura subiectivă a făptuitorului. Această dispoziție se află la granița a două infracțiuni deosebit de priculoase pentru ființa umană și anume vătămarea corporală gravă și tentativa de omor. Pentru a se reține infracțiunea de vătămare corporală gravă la teza privind punerea în primejdie a vieții persoanei, făptuitorul, sub aspectul laturii subiective, trebuie să acționeze numai în vederea vătămării victimei dar în condiții susceptibile de a-i provoca moartea.
În speță, fapta inculpatului care a lovit victima în antebrațul stâng cu un corp contondent ascuțit, provocând secționarea arterei radiale, ceea ce a determinat o hemoragie care a pus în pericol viața victimei, constituie infrcțiunea de vătămare corporală gravă și nu tentativă de omor. În fapt, inculpatul a comis fapta pentru a-l putea desprinde pe prietenul său care era trântit jos și imobilizat de victimă. Din împrejurările enumerate mai sus rezultă că inculpatul a acționat nu cu intenția de a ucide ci de a determina victima să îl lase în pace pe prietenul său.
Într-o altă situație, fapta de a lovi fără intensitate puternică victima asupra tuturor zonelor corpului, și nu cu precădere asupra zonelor vitale, victima suferind totuși leziuni care i-au pus în pericol viața, constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută și pedepsită de art. 182 alin.2 C. penal.
În speță, în luna aprilie a anului 1991, inculpatul M.I. a cunoscut pe partea vătămată P.D., necăsătorită, cu care a întreținut relații de prietenie și apoi intime. După o scurtă despărțire, în 27 septembrie 1991, partea vătămată l-a căutat pe inculpat. La inițiativa acestuia din urmă, cei doi au închiriat o cameră la hotelul “Central” din Mediaș, intenționând să rămînă peste noapte. Ajunși în camera, aceștia au consumat băuturi alcoolice apoi au întreținut relații intime.În urma unor discuți și a unor cantități mari de alcool ingerat, inculpatul, într-un acces de gelozie, a început să aplice lovituri părții vătămate, la început cu palmele, cu pumnii, apoi cu picioarele și în sfarșit, a tras-o de păr. Apoi inculpatul a cerut victimei să mai desfacă o sticlă cu vin, perioada în care s-a mai liniștit și a încetat să o mai lovească. După un timp, seria actelor agresive la adresa victimei a reînceput, de această dată cu o intensitate mai mare, dat fiind faptul că inculpatul a început să o lovească cu resturile unei sticle sparte, pe toată suprafața corpului, până a observat că îi curge sânge, motiv pentru care a dus-o în baie și a început să o spele.
Din depozițiile martorilor rezultă că agresivitatea făptuitorului la adresa victimei a încetat pe o perioadă de două ore, până când administratorul și paznicul hotelului au intrat în camera unde se aflau părțile și, cu ajutorul inculpatului, sesizând starea gravă a sănătății victimei (leziuni pe aproximativ 80% din suprafața corpului), au solicitat intervenția salvării. Transportată la spital , victima a fost salvată.
Pentru această faptă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tentativă de omor însă în baza art. 334 C.pr.pen, instanța de judecată a schimbat încadrarea juridică a faptei, reținânâd în sarcina inculpatului comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă, în varianta punerii în primejdie a vieții victimei. Împotriva acestei hotărâri, procurorul a declarat recurs extraordinar, care a fost considerat de instanța superioară ca neîntemeiat.
Din împrejurările prezentate mai sus reiese cu claritate că intenția făptuitorului nu a fost de a ucide victima, fiindcă din probele administrate la dosar a rezultat că făptuitorul a spălat persoana vătămată de mai multe ori când aceasta sângera, iar când a realizat posibilitatea morții victimei, a încercat să o înlăture, ajutând administratorul și paznicul hotelului să ducă victima la spital.
Doctrina franceză a stabilit, în raport de intenția specifică a făptuitorului de a ucide victima, trei elemente esențiele:intensitatea, obiectul și mobilul. Inculpatul, în vârstă de 32 de ani, bine clădit fizic, dacă ar fi dat cu toată forța, sigur ar fi putut provoca moartea victimei, însă prin loviturile sale, acesta a produs victimei hematoame, plăgi și echimoze și nu i-a provocat nici o fractură sau traumtisme ale unor organe interne.
Or, pentru realizarea infracțiunii de omor, Curtea Suprema de Justiție a considerat că victima trebuie să prezinte fracturi multiple, desprinderi de organe interne, răni adânci și multiple, lovirea cu mare intensitate a unor zone vitale (cap, regiunea toracică), arsuri grave, atunci când infracțiunea se comite în această modalitate. În speță, aceste elemente de calificare a intenției inculpatului lipsesc, el nefolosindu-se de nici unul din instrumentele apte să producă moartea victimei, neacționând asupra unor zone considerate ca fiind vitale și fără o intensitate mare a loviturilor aplicate victimei. Rezultatul socialmente periculos a fost punerea în primejdie a vieții, reușindu-se, în sfârșit, cu ajutorul făptuitorului, salvarea victimei.
În concluzie, aprecierea Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește fapta descrisă mai sus este pe deplin justificată fiindcă sub aspectul laturii subiective, sub aspectul probelor administrate în cauză, putem considera că infracțiunea a fost comisă cu praeterintenție; cu alte cuvinte, făptuitorul a acționat cu intenți în ceea ce privește aplicarea loviturilor, din dorința de a aplica victimei o corecție, însă rezultatul infracțiunii care constă în punerea în primejdie a vieții victimei s-a obținut din culpă.
-fapta comisă în scopul producerii consecințelor prevăzute la aliniatele 1 si 2, este o altă formă agravată prevazută de alin. 3 al art. 182
Cuvântul cheie al textului normei de incriminare, după cum lesne putem observa este “scop”. În legătură cu acest termen, în doctrina penală s-au formulat mai multe opinii.Unii au argumentat judicios poziția subiectivă a făptuitorului prin prisma acestui cuvânt, susținând că infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma agravată nu se poate comite decât cu intenție directă (făptuitorul prevede posibilitatea producerii rezultatului vătămator și depune toate diligențele pentru ca acesta să se producă).Alții susțin că infracțiunea prevăzută la art.182 alin.1 C.Pen, în varianta agravată,poate fi comisă atât cu intenție directă cât și cu intenție indirectă, menționând că termenul scop este folosit nu pentru a califica intenția ci pentru a deosebi ipoteza producerii consecințelor cu praeterintenție de consecințele produse cu intenție.
Într-o altă opinie, s-a argumentat complementar, că termenul scop nu are sensul de finalitate, ce se situează în afara infracțiuni, ci de rezultat și se înfățișează ca o cerință esențială a laturii obiective a infracțiunii, cerință ce trebuie efectiv realizată.
După părerea mea, opinia justificată este prima, respectiv cea conform căreia infracțiunea de vătămare corporală gravă nu poate fi comisă decât cu intenție directă. Termenul scop, la care se face referință în textul legal și care condiționează existența infracțiunii, nu caracterizează decât exclusiv intenția directă a făptuitorului, fiindcă cel care urmărește acest scop precis, implicit, fără rezerve de îndoială pe plan psihic, urmărește rezultatul vizat de scop. Aceasta este semnificația cuvântului la care se face referire pentru că scopul infracțiunii înseamnă “reprezentarea finalității ultime a acțiunii în realizarea căreia subiectul activ urmărește să-și îndrepte toate eforturile”. Din această afirmație rezultă că infracțiunea de vătămare corporală gravă, în varianta alin.2, nu se poate comite cu intenție indirectă în sensul art.19 pct.1lit.bC.en:”autorul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui” pentru că scopul urmărit, ca element al laturii subiective, nu se poate confunda cu urmarea faptei care este specifică laturii obiective a infracțiunii.
Aceasta variantă agravată a infracțiunii, care presupune sub aspectul laturii subiective existența intenției directe, nu o putem întâlni la anumite consecințe vătămătoare dintre cele enumerate în textul legii penale la art.182 alin.2, cum ar fi :provocarea avortului sau punerea în pericol a vieții persoanei. Infracțiunea de vătămare corporală gravă, în tezele enumerate mai sus, nu se poate comite decât cu praeterintenție, fiindcă dacă ar exista intenția directă a făptuitorului s-ar schimba implicit și încadrarea juridică a faptei ăn provocarea ilegală a avortului, fapta prevazută și pedepsită de art.185 C.pen sau tentativă de omor, faptă prevăzută și pedepsită de art.174 alin.2 C.pen.
În speță, instanța a condamnat pe inculpatul G.V. la 6 ani de închisoare pentru vătămare corporală gravă, faptă prevăzută și pedepsită potrivit vechii reglementări de art.182 alin.1 si 2 cu aplicarea art.37 lit.bC.penal, reținându-se că la data de 17 octombrie 1994 i-a tăiat concubinei sale nasul, buza superioară și obrajii, cauzându-i o sluțire. Aflând că ea îl înșeală, acesta s-a hotărât să-i provoace o sluțire, de unde rezultă că a acționat cu intenție directă.
Conform art.188 din Legea 3/1978,”cel care prin fapta sa a adus daune sănătății unei persoane, va suporta cheltuielile ocazionate de asistența medicală a victimei”.
Tribunalul Suceava, prin decizia 24/15.01.1996, a admis apelul procurorului și a desființat în parte sentința pronunțată, obligându-l pe inculpat să plătească despăgubiri cu titlu de cheltuieli medicale, cu dobânda legală de la rămânerea definitivă a hotărârii, până la achitarea debitelor. Calificarea faptei a fost făcută corect de instanța de fond;ceea ce a omis aceasta a fost plata despăgubirilor, fapt care a fost remediat de instanța ierarhic superioară.
Tot infracțiunea de vătămare corporală gravă, în sensul alin.3 constituie fapta inculpatei D.B. de a tăia organul genital al soțului ei, în timp ce acesta dormea și de a-l arunca pe geam, pe motiv că soțul o înșelase cu o vecină.Intenția directă cu care a acționat făptuitoarea reiese chiar din împrejurările comiterii faptei: soțul ei dormind, nu avea posibilitatea de a se apăra; din această cauză, soția a acționat având în minte scopul precis conturat de a aplica bărbatului ei o corecție dar și pentru a se răzbuna pe acesta pentru faptul că a umilit-o în cadrul colectivității în care trăia.
B.Modalitați faptice
În raport cu modalitățile normative, există numeroase modalități faptice în care pot fi comise infracțiunile de vătămare corporală gravă, determinate de datele concrete ale fiecărei fapte, cum ar fi: locul și timpul în care s-a comis fapta prevăzută de legea penală, mijloacele folosite, relațiile dintre subiecți.
În funcție de aceste modalități, se ține seama în determinarea pericolului social al faptei și, pe cale de consecință, la încadrarea juridică a faptei și individualizarea pedepsei.
3.Sancțiuni
Infracțiunea de vătămare corporală gravă este sancționată în modalitatea ei simplă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 7 ani. Dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, se aplică pedeapsa sub minimul special, putând coborî până la minimul general prevăzut de art.76 lit.d C. penal.
În modalitatea agravată prevazută de art.182 alin.2 C.penal, această infracțiune este sancționată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 2 și 10 ani, iar dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, această pedeapsă poate coborî sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni, conform art.76 lit.c C.penal.
În modalitatea prevăzută de alin. 3, când fapta a fost săvârșită în scopul producerii consecințelor prevăzute la alin. 1 si 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani.
În ambele cazuri, dacă se constată existența unor circumstanțe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul ei special conform art. 78 alin. 1 C.penal. Dacă acesta este neîndestulător, se va adăuga un spor de până la 5 ani, care nu poate depăși 1/3 din maximul ei special (deci până la 2 ani și 4 luni în cazul modalității simple și până la 2 ani și 8 luni în cazul modalității agravate).
Tentativa, atunci când se pedepsește, se sancționează cu pedeapsa închisorii cuprinse între 1 an și 6 luni și 4 ani.
În comparație cu Codul penal anterior(1936), modalitatea simplă prevăzută de art.182 C. penal, este defavorabilă infractorului, în sensul că maximul special al pedepsei este mai ridicat în vreme ce minimul special a rămas același. Dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, dispozițiile Codului penal anterior sunt mai puțin favorabile infractorului deoarece permit coborârea pedepsei până la 3 luni închisoare, conform art. 57 din Codul penal anterior, în timp ce conform dispozițiilor noului Cod, pedeapsa poate fi coborâtă până la 15 zile închisoare conform art.76 alin.1 lit.d.
Dacă infracțiunea s-a comis asupra unui ascendent în linie directă sau asura unei persoane sub 15 ani, aceasta este considerată circumstanță agravantă. Dispozițiile Codului penal anterior, din acest punct de vedere, sunt mai favorabile infractorului deoarece prevăd sporirea maximului special până la 8 ani închisoare, (în comparație cu 9,4 ani conform art. 182 alin.1 combinat cu art.78 alin. 1 C. penal).
Sub aspectul modalității agravante prevăzute de art.182 alin.3 C. penal, în comparație cu dispozițiile Codului penal anterior, sunt mai favorabile, deoarece în Codul penal actual, maximul special al pedepsei este inferior celui din Codul penal anterior, minimul special fiind același.
Dacă se constată existența unor circumstanțe atenuante, pedeapsa nu poate coborî sub 3 luni, atât în baza actualului cod , cât și în baza Codului penal anterior, conform disozițiilor art. 157 pct.2 lit.b, combinat cu art.474.
Dacă avem un subiect pasiv calificat, ascendent în linie directă sau o persoană sub 15 ani, pedeapsa în Codul penal anterior era cuprinsă între 4 și 10 ani închisoare, ceea ce înseamnă că, dacă instanța va dori să aplice o pedeapsă mai severă, va trebui să țină seama de dispozițiile Codului penal , adică această pedeapsă nu va putea depăși 10 ani iar dacă va dori să aplice o pedeapsă mai blândă, de asemenea, va trebui să țină seama de dispozițiile Codului penal, și anume aceasta nu va putea fi mai mică de 3 ani.
La modalitatea agravată cuprinsă în actualul Cod penal, este necesar să semnalăm că este sancționată și forma tentativei în art.182 alin.4, în timp ce în vechiul Cod penal, era sancționată numai fapta consumată.
Dacă prin acțiunile sau inacțiunile făptuitorului s-au produs mai multe urmări vătămătoare din cele prevăzute la art.182, acea persoana va răspunde pentru o singură infracțiune în forma agravata, urmând ca la aplicarea pedepsei să se țină cont de gravitatea socială a faptei savârșite.
CAPITOLUL III
DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ DE ALTE INFRACȚIUNI PREVAZUTE DE CODUL PENAL
Infracțiunea de vătămare corporală gravă este o faptă penală care ocupă un loc distinct în cadrul infracțiunilor contra persoanei, fiind foarte des întâlnită, practica judiciară penală demonstrând că nu de puține ori, omul, sub impactul unor impusuri de ordin social sau psihologic, recurge la acte de violență și agresiune în rezolvarea diferitelor raporturi juridice conflictuale în care este implicat. Nu puține sunt situațiile cănd această faptă penală apare în concurs cu alte infracțiuni, este absorbită de alte fapte prevăzute de legea penală sau se află, sub aspectul conținutului constitutiv, la limita încadrării juridice, cu alte infracțiuni.
De aceea, apare ca o necesitate, prezentarea comparativă a infracțiunii de vătămare corporală gravă cu alte infracțiuni, în scopul unei depline înțelegeri a conținutului constitutiv dar și pentru aplicarea cu justețe a normelor incriminatorii cuprinse în Codul penal român.
1.De tentativa de omor
Nu de puține ori, organele judiciare s-au aflat în dificultate în ceea ce privește încadrarea juridică a faptei la art.182 alin.2 (în vechea reglementare alin. 1) sau la art.174 alin.2 C. penal.
În speță, s-a reținut că în data de 11.11.1999, inculpatul S.I., în urma unor certuri repetate pe care le-a avut cu socrul său, partea vătămată, T.S., i-a aplicat acestuia o lovitură cu briceagul în zona coastei, cauzându-i o plagă tăiată-înțepată cu secționarea arterei femurale stângi. Din expertiza medico-legală au rezultat 30-45 zile de îngrijiri medicale necesare vindecării victimei și punerea în pericol a vieții acestuia.
Analizând probatoriul în cauză, instanța a apreciat că deși instrumentul folosit era apt pentru ucidere iar zona vizată era una vitală, inculpatul nu a acționat cu intenția de a ucide, lovind la întâmplare, fără a viza în mod special o anumită regiune sau organ vital, de aceea s-a reținut împotriva sa comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieții victimei.
Într-o altă speță, inculpatul a consumat băuturi alcoolice, stare în care s-a urcat la volan și a început să conducă autoturismul proprietate personală în mare viteză, fără a poseda permis de conducere. Întrucât motorul, fiind ambalat producea un zgomot specific, trei polițiști aflați în exercițiul funcțiunii, au procedat la oprirea autoturismului. Inculpatul nu a ținut cont de semnalizare și, pe cale de consecință nu a acționat sistemul de frânare, lovind frontal unul dintre polițiști și părăsind locul faptei, împrejurare de unde reiese cu claritate intenția de a ucide.
Prima instanță a schimbat încadrarea juridică din tentativă de omor în cea de vătămare corporală gravă din culpă, faptă prevăzută și pedepsită de art.184 alin.2-4 C.penal. Curtea de apel a admis recursul declarat de procuror și partea civilă și a schimbat încadrarea juridică, revenindu-se la tentativă de omor, soluție considerată corectă și de instanța supremă.
Din cele două fapte prezentate mai sus putem concluziona că ambele infracțiuni, respectiv vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieții persoanei și cea de tentativă de omor, au același obiect juridic și anume viața persoanei.Aceleași infracțiuni au și o urmare imediată comună și anume primejduirea vieții persoanei, care prezintă două accepțiuni: a)una juridică, care constă în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei, prin punerea în executare a unei acțiuni apte de a produce suprimarea acesteia(moartea) și caracterizate de intenția de omor;b)o altă accepțiune este cea medico-legală care constă în crearea unui pericol iminent pentru viața persoanei, generat de natura și gravitatea vătămărilor corporale produse prin fapta comisă, pericol ce poate fi imediat, tardiv sau potențial, important fiind ca leziunea să fie susceptibilă de a provoca moartea victimei, indiferent de îndepărtarea lui, prin tratament medical sau prin reactivitatea crescută a organismului.
Infracțiunea de vătămare corporală gravă nu poate avea în vedere decât cea de-a doua accepție, cea medico-legală.
Punerea în primejdie a vieții persoanei, în sens medico-legal, reprezintă în acest fel unicul criteriu de încadrare juridică a faptei de vătămare corporală gravă, ceea ce la infracțiunea de tentativa de omor acest criteriu nu poate reprezenta decât un element de fapt, fiind necesar să se coroboreze cu alte circumstanțe reale și personale – de ordin juridic -cum sunt de pildă, intenția, premeditarea, regiunea corporală vizată și instrumentul folosit în comiterea infracțiunii.
În unanimitate, doctrina a considerat că , criteriul subiectiv care diferențiază infracțiunile de vătămare corporală gravă și tentativa de omor trebuie deduse din elementele obiective ale faptei: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta pot să releve sau nu intenția de a ucide; natura obiectului vulnerant cu care a fost lovită victima, cu alte cuvinte, instrumentul folosit, trebuie să fie apt de a produce leziunile și, implcit, starea morbidă.
În acest sens, observăm intenția de a ucide în speța în care s-a reținut că inculpatul a lovit partea vătămată cu un cuțit, cauzându-i o leziune penetrantă a hemitoracelui, leziune ce pune în pericol viața victimei.Din raportul de constatare medico-legală, s-a reținut că victimei i s-a produs o plagă înjunghiată penetrantă în hemitoracele stâng, cu hemopneumotorax și emfizem subcutanat pentru care s-a intervenit chirurgical, leziunile punând în pericol viața victimei.Astfel, instanța supremă a considerat că fapta comisă de inculpat, pe bună dreptate constituie elementul material al infracțiunii de tentativă de omor și nu vătămare corporală gravă.
De asemenea, constituie infracțiune de tentativă de omor și nu vătămare corporală gravă fapta inculpataului de a arunca partea vătămată de pe podul de peste râul Mureș, de la o înălțime de 5,15 metri, în urma căreia victima a suferit leziuni ce au necesitat pentru vindecare 70-80 zile de îngrijiri medicale, cu punerea în pericol a vieții acestuia.
În speță, în mod corect, prima instanță a apreciat că făptuitorul a acționat cu intenția de a ucide, că a acceptat și prevăzut posibilitatea producerii morții părții vătămate, deși nu a urmărit acest lucru, rezultatul letal neproducându-se datorită faptului că victima a căzut într-o zonă nămoloasă și cu frunze .
2.De provocarea ilegală a avortului
Infracțiunea de provocare ilegală a avortului este prevazută și pedepsită de art.185 C.penal și constă în "întreruperea cursului sarcinii săvârșite în orice condiții, fără acordul femeii însărcinate".
Ambele infracțiuni aflate în discuție sunt asemănătoare sub aspectul urmării imediate și anume provocarea fără acordul femeii însărcinate a unui avort.Ceea ce diferențiază aceste două infracțiuni este obiectul juridic care, la infracțiunea prevăzută de art.185 îl constituie relațiile sociale care se nasc și se dezvoltă în legătură cu apărarea vieții, integrității corporale a femeii împotriva faptelor de întrerupere a cursului sarcinii în mod ilegal, dezvoltarea intrauterină a fătului și asigurării natalității, pe când la infracțiunea de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, obiectul juridic îl constituie protejarea femeii împotriva actelor de vătămare corporală.
Diferențierea între infracțiunile prezentate mai sus apare și sub aspectul laturii subiective, în sensul că în cazul faptei de vătămare corporală gravă, acțiunea făptuitorulul se declanșează nemijlocit asupra corpului femeii, urmărind producerea de vătămari corporale.Chiar dacă faptuitorul realizează pe plan mintal că femeia este însărcinată și că prin activitatea ilicită ar putea provoca avortul, el nu urmărește acest fapt, considerând fără temei că el nu se va produce.Astfel, fapta de vătămare corporală gravă, în teza privind provocarea avortului, sub aspectul laturii subiective, se comite cu praeterintenție (fapta de vătămare corporală gravă asupra corpului femeii se produce cu intenție directă iar provocarea avortului, din culpă). În cazul infracțiunii de provocare ilegală a avortului, acțiunea făptuitorului urmărește nemijlocit atât corpul femeii însărcinate cât și produsul de concepție; cu alte cuvinte, făptuitorul urmărește să provoace avortul fără a produce femeii vreo vătămare, alta decât cea inerentă avortului.
Dacă subiectul activ nu cunoaște starea de fapt a femeii însărcinate în momentul comiterii faptei, în ambele situații nu există infracțiune deoarece nu se poate invoca, pe bună dreptate eroarea de fapt.
3. De purtarea abuzivă în varianta agravată
Infracțiunea de purtare abuzivă în forma agravată este oglindită în art. 250 alin.2 C. penal și constă în “loviri sau alte violențe săvârșite asupra unui funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu”.
Asemănarea constă în faptul că ambele infracțiuni vizează incriminarea unei agresiuni asupra unui subiect pasiv calificat. Dacă urmările acestei acțiuni ilicite produc victimei leziuni ce necesită spre vindecare nu mai mult de 20 de zile faptele de loviri sau alte violențe sunt absorbite de infracțiunea de purtare abuzivă.
Dacă asupra subiectului activ circumstanțiat se produc vătămari corporale, în sensul art.182 C.penal, atunci infracțiunea de purtare abuzivă se află în concurs cu fapta de vătămare corporală gravă.
4.De lovituri cauzatoare de moarte
Infracțiunea de loviri sau vătămari cauzatoare de moarte, cuprinsă în art.183 C.penal, presupune :”provocarea morții victimei ca urmare a comiterii vreuneia dintre faptele prevăzute de art.180-182”.
Această infracțiune, prin urmarea sa imediată, se aseamănă mai mult cu infracțiunea de omucidere, însă prin obiectul juridic special și prin cel material cât și datorită aspectului subiectiv al ei, această infracțiune se aseamănă cu cea de vătămare corporală gravă în teza privind punerea în pericol a vieții victimei, cu deosebirea că în cazul infracțiunii de la art.183, rezultatul este cu mult mai grav decât o vătămare corporală gravă, și anume constă în moartea victimei. Comiterea acestei fapte penale cu praeter intenție constituie și rațiunea care a stat la baza voinței legiuitorului de a situa această infracțiune în secțiunea faptelor penale care vizează integritatea corporală și sănătatea persoanei.
5. De tâlhărie
Infracțiunea de tâlhărie, încadrată la art. 211 C. penal, constă în furtul comis prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștientă sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii, ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
În ceea ce privește infracțiunea de tâlhărie, în comparație cu cea de vătămare corporală gravă, putem afirma că, fiind o infracțiune îndreptată împotriva patrimoniului, obiectul material este un bun mobil, pe când corpul persoanei este un obiect material adiacent. Prin urmare, vătămările corporale produse unei persoane în scopul de a o deposeda de anumite bunuri, sunt absorbite de infracțiunea de tâlhărie, cu condiția ca aceste vătămări să fie comise, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenție. Dacă făptuitorul a acționat cu intențieîn ceea ce privește producerea urmării, adică prevăzând-o a urmărit sau acceptat producerea ei, răspunderea sa penală se stabilește nu pentru modalitatea agravată a infracțiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracțiuni alcătuit din infracțiunea de tâlhărie și cea de vătămare corporală gravă, în forma simplă(art. 182 alin. 1) sau în forma agravată când s-a produs vreuna dintre consecințele prevazute de art 182 alin.2 C. penal.
În speță, nu constituie infracțiunea de vătămare corporală gravă ci tâlhărie, fapta inculpatului care, cu prilejul comiterii unui furt, pentru a-i asigura scăparea,pricinuiește victimei o vătămare corporală care ar putea constitui sluțire.
Încadrarea juridică în speța prezentată mai sus, o consider justificată, fiindcă făptuitorul a acționat cu intenție numai în vederea comiterii furtului, însă în mod subsidiar s-a folosit de violență pentru a-și asigura scăparea, a prevăzut urmarea actelor sale de agresiune însă nu le-a urmărit, considerând fără temei că nu se vor produce; deci, din punct de vedere al laturii subiective, făptuitorul a comis fapta cu praeterintenție, ceea ce constituie forma de vinovăție specifică în cazul tâlhăriei în forma agravată, prin urmare, soluția dată de instanță este pe deplin justificată.
6.De infracțiunea de viol în varianta agravată
Violul, în varianta art.197 alin.1 modificat prin Ordonanța de Urgentă nr.89 din 29 iunie 2001 constă în “Actul sexual,de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de același sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de a-și exprima voința”.Fapta este mai gravă dacă potrivit alin. 2 lit. c “s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale și a sănătății”.
Varianta agravată a infracțiunii de viol se reține numai dacă vătămarea corporală gravă a victimei a fost comisă din culpă.Prin urmare, forma de vinovăție a infracțiuni de viol în varianta agravată trebuie să fie praeterintenția, caz în care infracțiunea de vătămare corporală gravă este absorbită de infracțiunea de viol.Dacă făptuitorul comite fapta prevazută la art. 182 cu intenție directă, el va răspunde pentru un concurs de infracțiuni, și anume viol și vătămare corporală gravă.
Există, de exemplu, această agravantă, dacă victima, spre a se salva după ce a fost violată, a escaladat balconul,voind să coboare un etaj, s-a dezechilibrat și a căzut suferind leziuni ce au necesitat spre vindecare mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale.
7.De infracțiunea de rele tratamente aplicate
minorului
Infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului este prevăzută de art.306 C.penal și constă în “punerea în primejdie, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului de către părinți sau de către orice altă persoană căreia minorul i-a fost încredințat spre creștere sau educare”.
Scopul acestei infracțiuni este protejarea minorului de fapte de violență menite a prejuducia dezvoltarea sa psihică sau fizică.Desigur că legea permite părinților sau persoanei căreia I-a fost încredințat minorul spre creștere și educare să recurgă în unele situații la luarea unor măsuri mai severe, însă cu respectarea anumitor limite pentru a nu dăuna sănătății sau dezvoltării psihice, intelectuale și morale a minorului. Aplicarea unor corecții minorului nu înseamnă producerea, la adăpostul legii, a unor vătămari ci, dimpotrivă, dacă prin fapta subiecților activi circumstanțiați se produc leziuni ce dăunează integrității corporale și sănătății minorului, există concurs de infracțiuni.Astfel, în practica judiciară s-a decis că fapta educatorului de a lovi cu un băț pe minorul internat în casa copilului ca urmare a unor abateri comise de acesta și de a-i produce leziuni ce au necesitat spre vindecare 60-65 zile de îngrijiri medicale nu constituie infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului ci infracțiunea de vătămare corporală gravă .
8.De infracțiunea de încăierare
Prin încăierare, în conformitate cu art.322 C. penal, se înțelege “participarea la o încăierare între mai multe persoane. Fapta prezintă un caracter mai grav dacă s-au produs fapte de vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății unei persoane și nu se cunoaște autorul și prezintă un maximum de gravitate dacă, în condițiile aratate mai sus, s-a produs moartea victimei”.
Există încăierare numai atunci când mai multe persoane împărțite în grupuri adverse își aplică unii altora lovituri sau alte violențe, când toți au calitatea de subiecți pasivi dar pot avea în același timp și calitatea de subiecți activi.Astfel, observăm că în cadrul acestei infracțiuni se poate realiza elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă.
Dacă urmarea imediată a infracțiunii de încăierare constă în vătămare simplă (art. 181), aceasta se absoarbe în conținutul infracțiunii care devine o infracțiune complexă față de încăierarea simplă, aceasta indiferent dacă se știe sau nu cine a comis vătămarea. Dacă vătămarea corporală este gravă și nu se știe cine a produs această urmare imediată, va exista varianta agravată a infracțiunii prevăzute de art. 322 C. penal ; dacă se știe cine a cauzat vătămarea corporală gravă, va exista concurs de infracțiuni.
CAPITOLUL IV
ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ
Secțiunea I: Aspecte de metodică criminalistică privind infracțiunea de vătămare corporală gravă
1.Probleme care trebuie soluționate cu ocazia
cercetării.
Unul din cele mai importante aspecte în ce privește infracțiunea prevăzută la art. 182 alin.1 C.penal este metodica inevstigării ei.
Odată ce s-a primit o sesizare sau după ce organele de poliție s-au sesizat din oficiu despre comiterea unei astfel de infracțiuni, trebuie să se soluționeze anumite probleme, ca:
Existența sau inexistența faptei, în sensul dacă făptuitorul a aplicat victimei lovituri ori nu a luat anumite măsuri care, în final, au avut drept rezultat vătămarea gravă a integrității corporale și a sănătății victimei;
O altă problemă de o importanță vitală în stabilirea existenței elementului material al acestei fapte este confirmarea legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea vătămătoare a făptuitorului și rezultatul socialmente periculos al faptei.Dacă nu se poate stabili o astfel de legătură, practic nu putem vorbi de existența unui făptuitor ci ne aflăm în fața unei lucrări penale cu autor necunoscut;
Stabilirea datei și locului săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă; soluționarea unei astfel de probleme are o importanță deosebită, mai ales din următoarele considerente:
Vătămarea corporală gravă, prin natura ei, este o faptă penală care poate lăsa urme la locul faptei; dacă se stabilește cu exactitate locul comiterii infracțiunii ia naștere posibilitatea efectivă, concretă de a descoperi urme și mijloace de probă care pot fi valorificate prin dispunerea constatărilor tehnico-știintifice sau a epertizelor medico-legale;
Cunoaștere aspectelor legate de locul și data comiterii infracțiunii permite stabilirea cu exactitate a prezenței făptuitorului sau a victimei în locul precizat în sesizare , a activităților desfășurate de acesta înainte, în timpul și după comiterea infracțiunii și, de aici, posibilitatea de a fi sesizate anumite înscenări;
Cunoașterea acestor aspecte permite corelarea constatărilor făcute direct de organul de cercetare penală cu actele medicale prezentate de victimă. În anumite situații, data comiterii infracțiunii condiționează existența infracțiunii de vătămare corporală gravă și corecta încadrare a faptei, în sensul că dacă la data comiterii infracțiunii victima îndeplinea o anumită funcție ce implică exercițiul autorității de stat, fapta prezintă conținutul infracțiunii de ultraj;
O altă problemă care trebuie lămurită cu ocazia cercetărilor este identificarea făptuitorilor, calitatea lor și contribuția lor la comiterea infracțiunii.
În cazul vătămării corporale grave, calitatea făptuitorului nu prezintă nici un fel de importanță sub aspectul existenței conținutului constitutiv al infracțiunii sau, cu alte cuvinte, legea nu cere o calificare a subiectului activ pentru existența faptei; în consecință, subiectul activ nu este circumstanțiat, aceasta din punct al individualizării faptei, prin prisma legii penale, însă, sub aspectul metodicii criminalistice, calitatea persoanei are o importanță considerabilă din următoarele motive: face legătura cu victima (cum ar fi situația unei răzbunări), pentru a verifica martorii.
Pentru instanța de judecată, calificarea subiectului activ privește, în special, individualizarea pedepsei, fiindcă, dacă fapta este comisă de un ascendent în linie directă asupra unui urmaș sau colateral de-al său, calitatea lor constituie o circumstanță agravantă.
Stabilirea numărului făptuitorilor și contribuția lor la comiterea infracțiunii prezintă relevanță mai ales în faza de judecată, în ceea ce privește individualizarea pedepsei.
Stabilirea concursului de infracțiuni; Atât practica judiciară cât și doctrina au stabilit că există atâtea infracțiuni de vătămare corporală gravă câte victime sunt de pe urma comiterii faptei prevăzute de legea penală.
Nu există concurs de infracțiuni dacă, în urma acțiunii sau inacțiunii făptuitorului rezultă mai multe consecințe dăunătoare dintre cele prevăzute la art.182 alin.1 C.pen, însă acest fapt are o importanță sporită la individualizarea pedepsei.
Alteori, infracțiunea de vătămare corporală gravă poate fi comisă în concurs cu infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (după ce autorul aplică victimei corecția, o leagă în scopul de a o împiedica să anunțe organele judiciare)sau cu infracțiunea de violare de domiciliu(în speță, s-a reținut că fără consimțământul victimei, făptuitorul pătrunde în apartamentul acesteia iar aceasta, de frică se aruncă de la etajul I, cauzându-i-se leziuni ce au necesitat spre vindecare 110-115 zile de îngrijiri medicale).
În astfel de situații, obligațiile organelor de cercetare penală sunt multiple: să adune toate probele cu privire la infracțiunea în cauză, să stabilească infracțiunile concurente și să administreze probele pentru a argumenta existența infracțiunilor și totodată, să stabilească pentru fiecare infracțiune concurentă, strategia de anchetă.
Stabilirea consecințelor dăunatoare ale faptei sub raportul prevederilor legii penale și actele care demonstrează aceste urmări dăunătoare.În speță, este vorba de certificatul medico-legal care trebuie eliberat cu operativitate, în cel mai scurt timp posibil de la comiterea faptei, astfel încât, acest act, care constituie o probă puternică la dosar, să oglindească cu obiectivitate și cât mai detaliat urmările faptei prevăzute de legea penală, atât sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale cât și al consecințelor prevăzute de art. 182 alin. 1 C.penal.
2.Activități specifice care se întreprind cu
ocazia cercetării infracțiunii de vătămare
corporală gravă
a) cercetarea la fața locului; Este una dintre activitățile cele mai importante care se efectuează odată cu ajungerea echipei de cercetare la fața locului. Această activitate, pentru a produce efectele scontate, trebuie să urmarească anumite reguli, bine stabilite de doctrina criminalistică:
căutarea unor urme de natură biologică :sânge, salivă, fire de păr, resturi de țesut; acestea vor fi ridicate, conservate, trimise spre examinare la specialiști de la Institutul de Medicină Legală sau alte subunități de profil subordonate acestuia;
căutarea de instrumente folosite de infractori și urmele făcute de acestea; este vorba de căutarea și ridicarea obiectelor corp-delict cu ajutorul căroara s-a comis infracțiunea; importanța acestor obiecte rezidă din faptul că se pot preleva de pe ele urme biologice, papilare care, prin comparație, pot duce la identificarea făptuitorului și la dovedirea prezenței sale la locul faptei;
examinarea corpului victimei pentru a se descoperi și a se consemna în procesul verbal: leziunile existente, zona corpului în care acestea se află, natura lor (dacă au fost provocate prin lovire, tăiere, prin înțepare cu diferite corpuri contendente);
întocmirea schiței locului faptei, în scopul de a avea o reprezentare cât mai exactă și mai detaliată a modului în care s-a săvârșit fapta;
identificarea martorilor oculari și ascultarea urgentă a lor, a celor ce au perceput direct împrejurările comiterii faptei; este vorba de "luarea la cald" a unor declarații de la persoane care au asistat efectiv la săvîrșirea infracțiunii. Aceste declarații sunt foarte importante mai ales sub aspectul conținutului infracțional, care ajută organul de cercetare penală la elucidarea faptei (se pot afla semnalmentele făptuitorilor, numărul lor, cum au acționat și, de aici, poate rezulta intenția sau praeterintenția, lucruri esențiale în încadrarea juridică a faptei).
b) dispunerea constatării medico-legale pentru a stabili: existența leziunilor, natura lor, mecanismul de producere a acestora, vechimea lor, numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare în scopul încadrării juridice corecte a faptei comise de infractor.
c) dispunerea constatărilor tehnico-științifice în raport cu urmele descoperite la fața locului sau cu prilejul desfășurării altor activități de urmărire penală (percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, reconstituirea, etc.)Dintre aceste constatări putem aminti:
constatarea tehnico-stiintifică bio-criminalistică pentru a stabili dacă urmele de salivă, de sânge descoperite la fața locului sunt de natură umană sau animală, identificarea grupei sangvine, coroborarea cu alte probe;
expertiza dactiloscopică a impresiunilor papilare descoperite și ridicate de la locul faptei, pentru a identifica făptuitorul și a dovedi vinovăția acestuia.
constatarea tehnico-științifică grafoscopică: identificarea și descifrarea unor înscrisuri de amenințare, situație în care urmărirea penală se extinde și la alte fapte, cum ar fi șantajul;
constatarea traseologică: identificarea și cercetarea urmelor de încălțăminte sau a urmelor făcute de mijloacele de transport pentru a dezvălui direcția în care s-a îndreptat făptuitorul;
d) efectuarea perchezitiei domiciliare care se efectuează asupra unei persoane suspecte, atunci când există probe temeinice că ar fi putut comite infracțiunea. Scopul acestei activități este de a descoperi instrumente sau obiecte cu care a acționat făptuitorul, obiecte de îmbrăcăminte de pe care se pot ridica urme biologice, încălțăminte, pentru a se face comparație cu urmele traseologice descoperite la locul faptei.
e) ascultarea victimei, ocazie cu care se face un plan de ascultare care ar trebui să conțină, printre altele, întrebări cu privire la: data și locul unde a fost agresată, dacă l-a vazut pe infractor, semnalmentele acestuia, acțiunile pe care le-a întreprins ulterior acțiunii, dacă a existat provocare din partea victimei și în ce a constat, modul în care a acționat făptuitorul și cei care l-au ajutat, în caz de participație, ce activități a întreprins victima pentru a se apăra, să numească persoane care cunosc despre împrejurările comiterii faptei și modul în care au aflat despre aceasta, să specifice, dacă știe, situații în care făptuitorul a mai comis astfel de fapte și cine sunt victimele.
f) identificarea și ascultarea martorilor și anume a celor care au fost de față la comiterea faptei, cu care s-a aflat pe traseul făcut de victimă dupa comiterea faptei până acasă, cei care au cunoștință despre existența unor stări conflictuale între infractor și victimă și faptul că făptuitorul s-a exprimat de mai multe ori sub formă de amenințări la adresa victimei; persoanele care au descoperit victima și i-au acordat primul ajutor; vecinii, în legătura cu modul de comportare în societate al făptuitorului; persoane care au confecționat pentru făptuitor anumite obiecte sau instrumente fără a ști care este precis destinația acestora;
g) ascultarea făptuitorului; I se pun întrebări în legătură cu modul în care a comis fapta prevăzută de legea penală, întrebări care să stabilească provocarea din partea victimei și a motivelor pentru care învinuitul a depășit legitima apărare;
h) prezentarea spre recunoaștere a persoanei are loc în momentul în care făptuitorul nu este cunoscut și este necesară identificarea lui din rândul cercului de suspecți.
Stabilirea și efectuarea acestor elemente de metodică criminalistică este foarte importantă pentru stiința dreptului penal și, în genere, pentru înfăptuirea justiției. Dacă dreptul penal construiește fundamentul teoretic cu privire la relațiile sociale ce trebuie protejate, criminalistica, prin regulile ei bine determinate, contribuie la dovedirea elementelor constitutive ale infracțiunii și la identificarea și prinderea făptuitorilor.
Secțiunea a II-a: Aspecte de medicină legală privind infracțiunea de vătămare corporală gravă
Termenul de vătămare corporală gravă, consacrat pentru orice prejudicii aduse sănătății morale, fizice sau sociale a persoanei, definește, sub aspect juridic, o categorie de fapte antisociale, clasificate în ceea ce privește gravitatea lor, după un criteriu eminamente medical. Tocmai acest criteriu ne determină să acordam o atenție deosebită medicinii legale în raport cu infracțiunea de vătămare corporală gravă, în scopul deslușirii cât mai juste a conținutului legal al acestei fapte antisociale.
Vătămarea corporală gravă este provocată prin acțiunea unor agenți traumatici mecanici asupra organismului, care are ca rezultat producerea unor leziuni caracteristice. Cu unele excepții, agresiunile mecanice determină modificări morfologice externe ce depind de o serie de factori : natura agentului vulnerant, forma, dimensiunea și consistența acestuia, energia cinetică a corpului în mișcare.
Din punct de vedere al mecanismului de producere, se face deosebire între lovirea activă (agentul traumatic mecanic în mișcare lovește corpul aflat în poziție staționară) și lovirea pasivă (corpul aflat în mișcare se lovește de un agent vulnerant fix). Au fost propuse câteva criterii de clasificare a leziunilor traumatice externe, mai importante fiind criteriul morfologic și cel care ține seama de natura agentului vulnerant. Leziunile traumatice (primare) pot fi: fără întreruperea continuității epidermului (echimoza, hematomul) și cu soluție de continuitate (excoriația, plăgile).
La rândul lor, plăgile capătă denumirea agentului vulnerant. Deosebim în acest sens: 1)plaga zdrobită(contuză), cu varietățile: plesnită, sfâșiată, mușcată, scalpare; 2)plaga înțepată; 3)plaga tăiată; 4)plaga tăiată înțepată(înjunghiată) , toate trei varietățile fiind produse de obiecte ascuțite; 5)plaga despicată; 6)plaga împușcată.
A.Leziuni traumatice externe cu păstrarea
continuității epidermului
1)Echimoza
Este una dintre cele mai importante și cele mai frecvente leziuni traumatice externe, apărând în diferite împrejurări, mai ales în agresiuni, loviri cu sau de un corp dur. Orice traumatism contuziv sau compresia are drept consecintă mici rupturi capilare dermo-hipodermice și, în condițiile existenței circulației, o extravazare cu infiltrație sangvină a țesuturilor din jur. Ca atare, echimoza este o leziune care nu poate apărea decât în timpul vieții, de obicei la locul unde acționează agentul vulnerant; ele pot apărea și la distanță, prin difuzarea sângelui de-a lungul fasciilor, tendoanelor și a altor spații prin propagarea undei de șoc.
Importanța medico-legală a echimozelor constă în faptul că atestă realitatea traumatismului, permit uneori aprecierea mecanismului de producere și chiar a agentului vulnerant, a timpului scurs de la producere.
2)Hematomul
Este o acumulare de sange în țesut, fiind urmarea unui traumatism contuziv puternic, ce determină ruperea unor vase cu un calibru mai mare decat în cazul echimozelor, dar cu păstrarea în general, a continuității epidermului.
Fiind acumulări mai mari de sânge, hematoamele pot determina tulburări uneori grave, prin compresie. Deasemenea, ele pot fi generatoare de șoc traumatic, atunci când sunt numeroase și întinse pe suprafețe mari. În aceste cazuri, hematoamele impun acordarea unui număr mare de zile de îngrijiri medicale și chiar punerea în pericol a vieții, o consecință vătămătoare specifică infracțiunii de vătămare corporală gravă.
B.Leziuni traumatice externe cu soluție de
continuitate tegumentară
1)Excoriația
Este produsă prin frecarea unui corp dur cu o suprafață rugoasă sau a unui obiect ascuțit cu vârf sau lamă de piele, rezultând o detașare a epidermului în sensul diecției de mișcare.
Denumirea de excoriație -zgârietură- corespunde unei leziuni lineare , în vreme ce întinderea în suprafață- jupuitura- ar trebui denumită zona excoriată sau jupuitură. Evoluția decurge, de regulă, fără complicații, după câteva zile crusta începe să se detașeze, începând cu zonele superficial lezate, persistând apoi o urmă depigmentară care dispare, de regulă, în 7-10 zile fără cicatrizare. Infecția posibilă prelungește această evoluție. În general, pentru excoriații nu se acordă zile de îngrijiri medicale.
2)Plaga
Plăgile sau rănile sunt soluții de continuitate ale tegumentelor a căror denumire este dată de instrumentul cu care sunt produse.
Plăgile pot fi superficiale sau profunde, acestea din urmă, la rândul lor, pot fi: penetrante (în cavități: craniene, toracice, abdominale) sau nepenetrante.
Din punct de vedere al evoluției, plăgile pot fi simple sau complicate, cea mai frecventă complicație fiind infecția. Evoluția plăgilor poate fi modificată de tulburări circulatorii locale sau generale și de unele boli metabolice: diabetul.
Plăgile simple, neinfectate, necesită, în general, 7-8 zile de îngrijiri medicale.De obicei, aceste leziuni se întâlnesc la toate vătămările corporale care necesită o anumită durată de îngrijiri medicale pentru vindecare, însă specifice infracțiunii de vătămare corporală gravă sunt producerea unor consecințe enumerate efectiv în textul incriminator al art.182 alin.1 C. penal.
Una dintre cele mai importante probe la dosarul cu privire la o vătămare corporală gravă este expertiza medico-legală care este obligatorie în toate cazurile în care se aduce atingere integrității corporale și sănătății unei persoane.
C. Expertiza sau constatarea medico-legală
Aceste acte procedurale se execută la cererea părții lezate sau a organelor judiciare. Ținând seama de gravitatea leziunilor prevăzute în art.182 alin.1C. penal și de faptul că nu mai poate avea loc împăcarea părților, în această împrejurare, medicul-legist are obligația- în cazul expertizelor efectuate la cererea părților- de a încunoștiința organele judiciare competente în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
În afara consemnării datelor medicale obiective, cuprinzând anamneza (rezultată din afirmațiile victimei), felul leziunii, localizarea, dimensiunile, profunzimea, modificările suferite în timp, obiectivele lucrării medicale au scopul de a oferi justiției elementele necesare încadrării corecte a faptei.
Astfel, raportul medicului legist trebuie să consemneze:
a)realitatea traumatismului – aspectul morfologic și topografia leziunilor;
b)mecanismul de producere – lovire activă, cădere, comprimare;
c)tipul obiectului cu care s-au produs leziunile -corp contondent, tăietor, înțepător.
d)data producerii leziunilor și dacă aceasta este în concordanță cu afirmațiile persoanei lezate;
e)gravitatea leziunilor traumatice exprimată prin aprecierea duratei îngrijirilor medicale necesare în vederea vindecării;
f)probabilitatea sau posibilitatea apariției de complicații,în cazul examinărilor recente sau realitatea acestora, în examinările la interval mai mare după traumatism, cu precizarea legăturii de cauzalitate dintre acțiunea inițială și aceste complicații;
g)posibilitatea sau confirmarea apariției de sechele cu caracter permanet și cu producerea unei infirmități;
h)pierderea unui organ sau afectarea funcționării acestuia;
i)existența unor leziuni cu potențial de a produce o sluțire sau confirmarea acesteia, în cazul examinărilor tardive ;
j)producerea unui avort posttraumatic ;
k)punerea în primejdie a vieții victimei;
l)eventualitatea unei autoagresiuni, simularea sau agravarea unor modificări posttraumatice și exploatarea unor leziuni mai vechi.
În mod obișnuit, constatarea medico-legală se efectuează la scurt timp după producerea leziunilor, prin examinarea directă a victimei iar uneori , cu efectuarea unor exploatări de laborator sau a unui consultant de specialitate.
1.Aprecierea gravității unui traumatism prin
criteriul duratei îngrijirilor medical
În cazul leziunilor traumatice produse în cazul agresiunilor sau din culpă, este obligatorie aprecierea duratei îngrijirilor medicale, aceasta constituind elementul fundamental necesar la încadrarea juridică a faptei de vătămare corporală gravă.
Durata îngrijirilor medicale, pentru o leziune posttraumatică reprezintă tratamentul real efectuat sau necesar în vederea vindecării unor leziuni , aceasta fiind independentă de durata concediului medical, a spitalizării sau a altor criterii medicale,dar nu medico-legale.
Există situații când traumatizatul, deși necesită îngrijiri medicale, nu le efectuează, vindecrea producându-se spontan sau după apariția de complicații trăite sau neglijate. În aceste situații, medicl legist trebuie să țină seama de gravitatea leziunilor inițiale, de localizarea și profunzimea acestora și să aprecieze necesitatea și durata îngriirilor medicale, în raport cu aceste considerente și nu cu atitudinea expertizatului.
În cazul în care complicațiile locale -de obicei septice – sunt consecința nerespectării indicațiilor terapeutice sau a întrețineri voluntare a acestora, este nevoie ca acest fapt să fie menționat, arătându-se cauza eventualei prelungiri a îngrijirilor medicale și implicit, raportul de cauzalitate cu leziunea inițială. Tot în acest context, se poate constata faptul că unele afecțiuni preexistente (diabet, afecțiuni hematologice, arteriopatii, reactivitate deosebită) pot constitui cauze de prelungire a duratei îngrijirilor medicale sau chiar a constituirii unor infirmități. Este indicat ca medicul examinator să consemneze acești factori care pot determina întârzierea procesului reparator și să precizeze durata obisnuită a tratamentului necesar în cazul unei evoluții normale.
Leziuni traumatice foarte grave, necesitând mai mult de 60 de zile de îngrijiri medicale ,de cele mai multe ori însoțite de sechele sau alte consecințe prevăzute de art.182 alin.1C.penal sunt:
traumatisme cranio-cerebrale cu fracturi multiple, contuzie cerebrală gravă, comă prelungită, compresie cerebrală prin hematom extra sau subdural, care necesită spitalizare mai mult de 40 de zile;
fracturi multiple ale masivului facial, îndeosebi a mandibulei;
traumatisme toracice sau abdominale grave cu complicații septice ce necesită intervenții chirurgicale repetate cu spitalizare de minimum 40 de zile
fracturi multieschiloase cu deplasare ale oaselor lungi necesitând imobilizarea de minimum 40 de zile
în mod obișnuit fracturile de humerus, femur, tibie (cu excepția unor cazuri în care evoluția clinică și radiologică este foarte bună sau a cazurilor care beneficiază de tratament chirurgical, imobilizarea fiind de până la 30-40 de zile.
2.Aspecte medico-legale privind noțiunea de
pierdere a unui simț sau organ sau încetarea
funcției acestuia
Prin organ se înțelege o formație anatomică diferențiată, având un țesut, o vascularizație și o inervație proprie, îndeplinind independent sau împreună cu un alt organ simetric, ori cu un alt țesut sau organ, o anumită funcție.
O situație frecvent discutată în practică este cea a leziunilor dentare. Deși dintele, ca entitate morfologică, având un țesut, o vascularizație și o inervație proprie, poate fi considerat un organ, ținând seama că întreaga dentiție constituie o parte a sistemului masticator, se apreciază că “pierderea unui organ” în cazul leziunilor dentare, nu poate fi considerată ca atare, decât în cazurile extrem de rare de edentație completă posttraumatică. Întrucât, chiar în această situație, rolul de masticație al dinților este reparabil prin protezare, nu poate fi vorba nici de pierderea unei funcții .În schimb, funcția de masticație poate fi pierdută în anchilozele temporo-mandibulare sau în leziunile mutilante ale mandibulei.
3.Aspecte medico-legale privind noțiunea de
infirmitate fizică sau psihică
Această noțiune se suprapune, de obicei, aceleia de pierdere a unui organ ori a funcției acestuia, însă se deosebește de noțiunea de invaliditate care include în mod obligatoriu un deficit funcțional, chiar dacă acesta nu este asociat cu o modificare anatomică.
Această diferențiere este foarte importantă pentru a înlătura anumite confuzii, întâlnite uneori în practica medico-legală; deși prevederile Codului penal se referă numai la infirmitate și nu la invaliditate, cu eventuale repercusiuni asupra capacității de muncă, apar probleme ridicate de Codul civil.Astfel,o infirmitate permanentă fără modificări funcționale sau cu deficite minime, poate exista în lipsa unei invalidități, în timp ce aceasta din urmă coexistă întotdeauna cu o infirmitate.
În cazul modificărilor psihice sunt indisensabile alături de examinarea de specialitate(clinică și paraclinică) și examinarea psihologică precum și cunoașterea stării anterioare traumatismului, cunoscut fiind faptul că anumite deficiențe sau afecțiuni psihice preexistente sunt adeseori atribuite de către victime sau de către expert, în urma unor examinari superficiale sau incomplete.
4.Aspecte medico-legale privind noțiunea de
sluțire
Prin sluțire se înțelege o deformare evidentă, morfologică sau estetică a unei regiuni anatomice, indiferent de localizarea sa dar care creează victimei un grav prejudiciu fizic și psihologic.
Astfel, leziunile sechelare cuprinse în această noțiune nu se limitează numai la față, ci la orice modificare anatomică, care nu doar prin localizare ci și prin aspect, întindere și morfologie constituie un prejudiciu estetic important, indiferent de regiunea corporală interesată.
În unele situații, noțiunea de sluțire se suprapune cu cea de infirmitate sau pierderea unui organ (amputarea unor membre sau părți ale acestora, lipsa unui glob ocular sau a pavilionului urechii, cicatrici întinse, retracțile sau cheloide).
După lege, prejudiciul estetic va fi însemnat și ireversibil după următoarele criterii: ireversibilitate, dezarmonie evidentă, gravitate vădită ce schimbă în rău înfățișarea nativă a persoanei.
Caracterul de permanență prin care trebuie să se individualizeze sluțirea impune ca aprecierea medico-legală finală să fie făcută la un intreval mai mare de timp de la producerea traumatismlui și după epuizarea tuturor metodelor terapeutice de chirurgie plastică și reparatorie și de fizio-terapie. Constatarea existenței unei sluțiri, în cazuri limită, cu modificări mai mult sau mai puțin evidente, este de multe ori subiectivă, cu excepția cazurilor când ne aflăm în fața unei mutilări efective(pierderea unuia dintre membre prezintă un caracter deformant neîndoielnic).
Un aspect de care trebuie să țină seama medicul legist în aprecierea unei fapte ca fiind sluțire îl constituie și unele criterii legate de persoana expertizatului, și anume :sexul, vârsta, profesia.
5.Aspecte medico-legale privind avortul
posttraumatic
Avortul posttraumatic constituie acea consecință a infracțiunii de vătămare corporală gravă care este produsă de un traumatism mecanic.
Principalele pobleme medico-legale în aceste cazuri sunt:
a)felul, localizarea și intensitatea leziunilor traumatice;
b)prezența și vârsta sarcinii în momentul lovirii;
c)realitatea avortului, data primelor semne și evoluția acestuia;
d)dacă există legătură de cauzalitate între leziunile suferite de victimă și întreruperea cursului sarcinii.
În cazul examinării la intervale mai mari de la agresiune, când eventualele leziuni traumatice s-au vindecat sau în cazul în care , după producerea avortului au dispărut semnele de sarcină sau de stare postabortivă, originea traumatică a avortului este greu de demonstrat și poate fi făcută numai pe baza unor date medicale clinice, obiective și complete și prin excluderea altei cauze de producere a avortului.
Reconstitirea în mod cronologic a datei traumatismlui, a apariției primelor semne de avort, a evoluțiiei acestuia până la eliminarea produsului de concepție, ca și examenul clinic local și general al traumatizatei sunt obligatorii în vederea precizării raportului de cauzalitate și în excluderea unei eventuale simulări sau a unor manopere produse în scop abortiv.
În cazul sarcinilor aproape de termen , declanșarea prematură a travaliului, urmată de moartea produsului de concepție (fie direct prin traumatism fie prin imaturitate) este încadrabilă în același articol de lege.
6.Aspecte medico-legale privind noțiunea de
punere în primejdie a vieții persoanei
În conformitate cu prevederile art.182 alin.1C. penal, indiferent de durata îngrijirilor medicale, o leziune poate fi gravă și să constituie, în consecință, vătămare corporală gravă și prin punerea în primejdie a vieții persoanei.
Acest aspect se cere rezolvat de expertiza medico-legală în cauze diferite, motivarea concluziei necesitând o bună documentație medicală, o analiză concretă a cazului sub aspect medical și din care să rezulte o alterare evidentă a stării generale a bolnavului, cu modificări de conștiință, respirație sau circulație, modificări care să facă posibilă evoluția gravă cu iminență sau prezumție de deces.
În mod concret, noțiunea de “punere în primejdie a vieții persoanei” trebuie să se refere fie la gravitatea inițială a loviturii fie la imineneța sau la apariția de complicații care pot duce la moartea victimei.
Varietatea mare a reactivității organismului uman arată că în unele cazuri, chiar dacă leziunea este gravă, vindecarea se poate produce fără ca nici un moment, viața victimei să fie pusă în pericol, în timp ce în altele o leziune relativ ușoară, pe fondul unor afecțiuni preexistente sau chiar direct poate determina complicații grave care pun în primejdie viața sau chiar moartea persoanei vătămate. Sub acest asppect, al variabilității reactivității organice și al unor eventuale afecțiuni preexistente, problema periculozității pentru viață a unei leziuni este de mute ori greu de apreciat, în general neexistând o unitate de concepție a medicilor legiști.
Noțiunea de periculozitate pentru viața unei persoane, din punct de vedere medico-legal, poate îmbraca aspecte deosebite:unul de certituidine, care poate fi evaluat imediat după producerea leziunii (stare de șoc, come, insuficiență cardio-circulatorie sau respiratorie acută) sau tardiv (prin examinarea tuturor datelor medicale consemnate pe parcursul evoluției) și unul de prezumție care se referă la aprecierea potențialului de periculozitate al unei leziuni în funcție de gravitatea acestuia și de evoluția obișnuită (de exemplu, plagile penetrante toracice sau abdominale).
De aceea, pentru aprecierea unei leziuni ca periculoasă pentru viață, aceasta trebuie să constituie un pericol iminent, imediat sau tardiv sau potențial, ca vătămarea să determine moartea, indiferent dacă acest pericol a fost îndepărtat prin tratament medical sau datorită reactivității organice crescute.
Leziuni sau sindroame posttraumatice care pun în pericol viața sunt:
a) traumatisme cranio-cerebrale cu sau fără fracturi craniene prezentând modificări neurologice clinice și paraclinice evidente care să demonstreze o contuzie cerebrală prin hematom extra sau subdural, hemoragie intracerebrală, comă și complicațiile acestor traumatisme ;
b)traumatismul vertebro-medular :leziuni vertebro-medulare înalte, cervicale sau toracale, cu leziuni neurologice evidente:tetraplegie, paraplegie, tulburări circulatorii și respiratorii;
c)traumatisme toracice: leziuni cardiace și pericardice deschise, , cu contuzie cardiacă cu rănirea miocardului, hemopericardului sau traumatisme închise,cu contuzie cardiacă verificată E.K.G., leziuni penetrante toracice evidente clinic și radiologic prin hemotorax,pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicații secundare (pleurezie sero-fibrinoasă purulentă);traumatisme toracice închise cu fracturi multiple costale determinând insuficiență respiratorie acută, hemotorax, pneumotorax, emfizem subcutanat sau complicații de tip hemoragic sau septic;
d) traumatisme abdominale: leziuni penetrante, evidențiate clinic sau chirurgical prin hemoperitoneu, leziuni ale organelor parenchimatoase sau cavitare cu sau fără peritonită; traumatism abdominal închis cu leziuni vasculare sau ale organelor interne, complicații posibile constând în hemoragie internă și peritonită.
Modificari clinice generale apărute după traumatisme:
starea de vomă verificată clinic;
insuficiență respiratorie acută:asfixie prin aspirat, intoxicații;
insuficiență cardio-circulatorie acută;stările de colaps;
șocul traumatic, hemoragic, combustional, peritonial;
stările toxico-septice;
sindromul de strivire;
intoxicații acute sau cronice;
reacții alergice survenite după aplicarea unui tratament efectuat pentru o leziune traumatică;
leziuni produse prin diferiți agenți biologici:mușcături de animale, toxinfecții alimentare, intoxicații cu ciuperci, ruperea unui chist hidatic după lovire.
Este imperios necesar ca fiecare caz să fie examinat medico-legal cu mare atenție fiidcă fiecare caz are particularitățile sale și în cazul în care aprecierea medico-legală se face după o perioadă de spitalizare a victimei, este obligatorie studierea tuturor datelor medicale. Numai în acest fel, concluziile medico-legale sunt argumentate, evitându-se noi examinări sau existența de opinii diferite.
Secțiunea a III-a :Aspecte criminologice privind comiterea infracțiunii de vătămare corporală gravă
Criminologia este știința care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acestuia.
Cu alte cuvinte, criminologia are în vedere pârghiile sociale care înlesnesc săvârșirea faptelor ilicite, care contravin ordinii de drept într-un stat, fapt care vine în ajutorul dreptului penal prin aceea că îi furnizează acestuia diferite stări de fapt care contravin valorilor general acceptate într-o societate. Studiile criminologice își găsesc finalitate în normele incriminatorii ale dreptului penal iar în sens larg, mai oferă și mijloacele de prevenire a fenomenelor antisociale.
Dacă dreptul penal studiază conținutul abstract al unei norme penale pentru a-i aisgura concordanța față de relațiile sociale care trebuie apărate, criminologia abordeză criminalitatea în complexitatea sa precum și modalitățile prin care acest flagel al societății moderne poate fi combătut.
Scopul imediat al cercetării știintifice în criminologie este reprezentat de identificarea, analizarea și explicarea cauzelor criminalității pentru a crea astfel premisele necesare atingerii scopului general al acestei discipline, și anume acela de a contribui la fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și stârpirea fenomenului infracțional.
Infracționalitatea, în general, și infracțiunea de vătămare corporală gravă, în special, are la bază anumite cauze care o facilitează și care o determină.
Acțiunile omului, privit pe de o parte ca o componentă a sistemului social de care este legat printr-o multitudine de relații, dar și ca sistem individual cu dimensiuni biologice și sociale pe de altă parte, sunt rezultatul impactului dintre infrastructura sa bio-psihologică și condiționările specifice mediului din care face parte.
Criminalitatea, ca fenom social, are la bază anumite cauze care se mai numesc și factori criminogeni. Ei se clasifică astfel:
1.Factorii de mediu, sunt considerați de unii autori cauze, de alții doar circumstanțe care, de la caz la caz, favorizează comiterea infracțiunii;
2.Factorii economici determină în mare măsură criminalitatea unui stat însă cum acesta este un fenomen complex, nu putem nega existența sa și într-o societate prosperă. Dintre acești factori amintim:
industrializarea; afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate cu efecte care accentuează starea de stres a muncitorilor și a populației.Totodată, acest factor generează un sistem relațional foarte strans cu un mediu impersonal, creând în același timp, o specializare cu efecte de înstrăinare, omul neavând posibilitatea să-ți manifeste spiritul creator;
somajul semnifică totodată și scăderea bruscă a nivelului de trai, generând o instabilitate emoțională care nu de putine ori își pune accentul aupra infracționalității, mai ales la infracțiunile săvârșite cu violență, cum este și cea de vătămare corporală gravă;
nivelul de trai; dacă la început doar sărăcia a fost privită ca un factor criminogen, Edwin Sutherland a evocat "criminalitatea gulerelor albe". Deci pe lângă sărăcie la limitele sale alarmante care îi poate determina inexorabil pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni se adaugă și dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun, care la rândul ei împinge spre delincvență un număr mare de persoane;
crizele economice determină implicit lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, astfel încât, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.
3.Factorii demografici, cum ar fi:
rata natalității; exploziile demografice sunt detrminate de creșterea semnificativă a delincvenței juvenile;
mobilitatea socială și urbanizarea.
4.Factorii socio-culturali au un rol important în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor,care în final conduc la comiterea de infracțiuni
familia; are rolul de socializare a individului, imprimând copilului un standard valoric precum și atitudini de aderare ori de lipsă de cooperare față de anumite valori sociale. Orice perturbare în interiorul structurii familiei are efecte imporatnte asupra copilului, atât la nivelul adaptării sale în societate cât și asupra structurii sale de personalitate;
nivelul de instruire școlară influentează calitativ infracționalitatea prin alegera unor forme infracționale mai puțin primitive. Comiterea infracțiunilor de vătămare corporală gravă, prin prisma acestui factor, este specifică, de obicei, persoanelor a căror instruire școlară este precară
religia; deși joacă un rol puternic în prevenție și combaterea infracționalității, există multe cazuri în care indivizii înteleg să imprime cu forța anumite dogme religioase, aceasta fiind situația sectelor religioase;
starea civila și-a pus amprente asupra criminalității. Studiile criminologice relevă faptul ca soții sunt cei mai predispuși la comiterea infracțiunilor cu violență;
impactul activităților în timpul liber, capătă un potențial criminogen în cazul persoanelor care înteleg să-și petreacă timpul liber într-un mod periculos din punct de vedere social, cum ar fi asocierea în grupuri sau bande în vederea comiterii de infracțiuni. Infracțiunile de vătămare corporală gravă, în general, se întâlnesc mai ales atunci când au loc conflicte între grupuri.
Alți factori socio-culturali mai sunt:impactul mijloacelor de informare în masă (violența video), discriminare (refuzul de a trata un grup conform aspirațiilor sale), specificul național, influențele criminogene internaționale, toxicomania (alcoolismul determină majoritatea infracțiunilor comise cu violență, în speță și infracțiunea de vătămare corporală gravă) și nu în ultimul rând, profesia.
5.Factorii politici
Au o influență deosebită în criminologie, mai ales în două situații: războiul (mediul social politic în care se instaurează dezordinea și anarhia social-economica), revoluția (care creează o stare de haos în interiorul unei societăți și constituie un moment prielnic comiterii unor fapte antisociale, mai ales infracțiuni care vizează persoana sub toate aspectele sale).
Numeroși autori consideră că aceste cauze ale fenomenului social al criminalității (macrocriminologia) în general, creează climatul favorabil, prielnic savarsirii unor infracțiuni. In definitiv, singurul element al societății care contează în tot acest tablou criminologic este omul, privit ca individualitate, de aceea este absolut necesar să se studieze și cauzele crimei ca act individual (microcriminologia). Această problemetică este rezultatul concepției conform căreia fapta antisocială, la fel ca și fapta licită, este rezultatul unui proces de interacțiune dinamică, dialectică între personalitatea individului și situația concretă de viață; prin urmare, clarificarea etiologiei actului infracțional presupune relevarea rolului personalității infractorului, a situației concrete de viață în care se comite actul infracțional și a mecanismelor psihologice care permit procesul complex al trecerii la comiterea actului interzis de legea penală.
Personalitatea infractorului – este un complex criminologic care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noșiunea juridico-penală de infractor.
Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de dezvoltare și conservare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii factori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) și ansmblul factorilor mediului social (factori exogeni).
Dispozițiile individuale native care constituie premisa personalității sunt influențate decisiv de condițiile sociale, economice, culturale și politice în care se dezvoltă ființa umană.
În realitate, personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediul social răsfrângându-se asupra componentelor persoanlității, aptitudinile, temperamentul, caracterul).
În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învătarea și interiorizarea complexului socio-cultural pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare în complexul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate și originalitate, care exprimă , într-un mod constant, durabil și predictibil, un amplu repertoriu de aptitudini, opinii și acțiuni compatibile cu modelul cultural și normativ al societății respective. De aceea personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluție a ființei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relațiilor sociale. În consecință, personalitatea umană este produsul epocii în care trăiește omul și pe care o reflectă la nivelul conștiinței, acționând totodată, constructiv sau distructiv asupra sa.
Datorită interacțiunilor permanente care au loc între factorii endogeni și cei exogeni, personalitatea nu este o structura statică, ci una dinamică, despre care se știe că se formează până în jurul vârstei de 25 de ani.
Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale (familie, școală, medii de producție, etc) ca și personalitatea nondelicventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea socială acordată acestora.
Orientarea antisocială a personalității este un proces de durată, în care subiectul asimilează cu preponderentă informațiile perturbante care îi sosesc din mediul social.
Caracterizarea unei informații ca fiind perturbantă are în vedere proprietatea acesteia de a-l împiedica pe individ să asimileze cu preponderență sistemul de norme și valori reale, acordând prioritate
antinormelor și nonvalorilor. Eficiența modelatoare a informațiilor perturbante este în relație directă cu trăsăturile de caracter ale individului. Când individul este tânăr și sistemul de valori sociale nu este bine structurat la nivelul conștiinței sale, impactul informațiilor perturbante va fi semnificativ, având repercusiuni mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat inițial în acte de conduită negative care, cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială, infracțională.
Dintre componentele mediului psiho-social care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologică s-a îndreptat mai ales asupra familiei, școlii și locului de muncă.
Familia reprezintă principala instanță de socializare al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilirea personalității adulților.
Conduita antisocială apare îndeosebi în acele familii lipsite de preocupare de a asigura copiilor o asimilare corectă a ansamblului normelor și valorilor unei societăți, ori care, în mod intenționat asigură acestora modele de socializare negative.
Hotărâtor pentru formarea personalității copiilor este climatul conjugal (calitatea relațiilor dintre soți, pe de o parte, și dintre aceștia și copii pe de altă parte) și modelul comportamental al părinților.De aceea în familiile în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară, consumă des băuturi alcoolice, unde predomină lăcomia, egoismul, dorința permanentă de înavuțire sau au antecedente penale, riscul apariției comportamentului antisocial la copii este mult mai ridicat.
Un climat familial violent lasă urme adânci asupra psihicului copiilor, care la maturitate devin prezumtivi subiecți activi ai infracțiunilor comise cu violență, inclusiv ai infracțiunilor de vătămare corporală gravă.
Școala este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștintele profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive,
pregătind pentru viață generația tânără.Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător constituie o cale sigură spre delincvență.
Profesia, prin ea însăși, nu ar trebui să constituie decât o modalitate de a evita delincvența, prin asigurarea unor venituri oneste.
Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă faptul că majoritate subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre ei neavând nici o calificare.
În concluzie, socializarea adultului se construiește pe fondul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanțe, factori și agenți caracterizați prin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerințele rolurilor sociale, în așa fel încât prescripțiile socio-culturale ale mediului psihosocială devin constante și repere de bază ale personalității .
Situația preinfracțională.
Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existența unui anumit tip de personalitate ci și a unei situații concrete de viață, deoarece actul infracțional constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situații determinate.Cu alte cuvinte, o faptă ilicită trebuie să fie precedată de o anumită stare de fapt care o favorizează și anume de o situație preinfracțională (ansamblu de circumstanțe exterioare individului, delincvent sau care precedă actul infracțional).Acest concept presupune existența a două elemente:evenimentul sau seria de evenimente care detrmină apariția ideii infracționale în mintea infractorului și circumstanțele în care fapta antisocială se pregătește și se execută.Fără îndoială ca între diversele elemente ale situației preinfracționale, victima are un rol deosebit de important. Ea poate fi provocatoare (fapt specific infracțiunii de vătămare corporală gravă), neglijentă sau indiferentă față de producerea infracțiunii.
Mecanismul trecerii la act.
Acest element diferențiază infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață. Personalitatea prezintă interes sub aspectul orientării sale antisociale (diferența de grad) precum și a trăsăturilor de caracter care o susțin: egocentrismul, agresivitatea, indiferența afectivă și labilitatea. Odată întrunite aceste criterii, urmează perioada de deliberare, în care infractorul optează în plan psihologic între mai multe variante de comportament. De regulă, în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă, această deliberare ori lipsește ori are o durată foarte scurtă, fiindcă, în formele lor simple, acestea sunt infracțiuni care sunt comise cu praeterintenție.
Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracțiunii.
Desi infracțiunea prevazută la art.182 alin.1 C. penal este o infracțiune spontană, ea este tot expresia unei personalități orientate negativ, caracterizate prin impulsivitate, agresivitae sau neglijență față de valorile sociale care sunt protejate de norma penală.
Secțiunea a IV-a: Aspecte de psihologie judiciară privind infracțiunea de vătămare corporală gravă
După cum se poate observa din secțiunea anterioară, în comiterea actelor cu violență și implicit a vătămării corporale grave, un rol foarte important îl joacă factorul social, însă factorul determinant în comiterea unor fapte antisociale îl are personalitatea umană fiindcă ea stă la baza creării unei diferențieri fundamentale între infractori și noninfractori (de exemplu, unii oameni comit fapte antisociale, alții nu, deși trăiesc în aceleași condiții sociale).
În acest proces de prevenire și combatere a infracționalității, flagel social care a atins cote alarmante în zilele noastre, psihologia judiciară joacă un rol foarte important contribuind, prin informațiile pe care le oferă, la aplicarea justă a normelor penale. Cu ajutorul acestei discipline putem aprecia elementele de culpă, vinovăție, intenție, prevedere, stare emoțională, conduită simulată, responsabilitate și, în genere, prin transparența către subiectul existent sub învelișul normei penale, ajută la o bună dozare a pedepselor și la o încadrare juridică corespunzătoare a faptei.
După cum știm, infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma ei tipică, este o infracțiune praeterintenționată, iar sub aspectul laturii subiective ea se diferențiază simțitor de alte infracțiuni, cum ar fi tentativa de omor sau provocarea ilegală a avortului. Pentru a desluși cât mai bine elementele de vinovăție ale unei infracțiuni, atenția organului judiciar, inevitabil, se îndreaptă către analiza persoanei infractorului, sub aspectul vieții sale psihice, context în care cunoștintele lui de psihologie judiciară sunt indispensabile.
1.Personalitatea umană și actul infracțional
Prin personalitate se înțelege sinteza tuturor elementelor care concură la conformația mintală a unui subiect, căruia îi dă o fizionomie proprie, specifică.
Personalitatea se prezintă sub forma unei piramide biotipologice a cărei bază este formată de ereditate, cele patru suprafețe fiind formate din amprenta morfologică, de temperament, caracter și inteligență, vârful piramidei constituiind sinteza globală a personalității.
Condițiile trecerii la act sunt comandate de un nucleu al personalității ale cărui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă.
Personalitatea este inseparabilă nu numai de organism dar și de mediu, unii autori (J.Pinatel) considerând că este necesar să se studieze personalitatea în cauză însă există situații specifice, periculoase, în care ocazia nu trebuie să fie căutată. Actul criminal care rezultă dintr-o situație specifică constituie răspunsul unei personalități la acea situație. Dar există situații nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată.În aceste cazuri, personalitatea este cea care domină situația, iar actul criminal ce rezultă de aici este o consecință directă a activității personalității respective. Din această scurtă analiză reiese că factorii de mediu influențează atât formarea personalităților cât și a situațiilor; mediul poate fi criminogen nu numai prin sporirea ocaziilor de a comite crime ci, în egala măsură, și prin faptul ca ușurează structura personalității criminale.
2.Componentele personalității
a)Componentele biopsihologice
Cuprind toată zestrea nativă a individului, indiferent că unele caracteristici se găsesc la predecesori (caracteristici ereditare) sau nu (caracteristici înnascute).Asemenea componente sunt:
calitățile și deficiențele majore ale organismului, cele vizibile dar și cele mai puțin vizibile, își pun amprenta în mod decisiv asupra personalității. Sub acest aspect, persoanele care au o statură mică sau alte deficiențe de ordin fizic își creează un sentiment de inferioritate care adesea incită la comportamente compensatorii ("vitejia"lui Hitler) dar de cele mai multe ori degenerează în comportamente deviante.
temperamentul constă în acele caracteristici formale care se referă la modul cum se desfașoară viața psihică a individului
înzestrarea aptitudinală a personalității se referă la abilitatea naturală de a dobândi cunoștinte ori îndemânări de ordin general sau special
b)Componente sociale.
Se referă la efectele acțiunii unor agenți de natură socio-culturala (mediul social, fenomenul învățăturii ca substrat și mecanism al educației spontane și instituționalizate) traduse în structuri achiziționate (caracter, atitudini) care, pe măsura consolidării lor, devin forte motrice sau motive care modelează comportamentul.
Prin caracter se înțelege ansamblul trăsăturilor esențiale și calitativ specifice care se exprimă în activitatea omului în mod relativ stabil și permanent.
3.Persoane predispuse prin structura
psihologică la comiterea infracțiunii de vătămare
corporală gravă
Încă din cele mai vechi timpuri s-a observat că există clase de indivizi care au unele caracteristici comune sau grupuri de astfel de caracteristici, fie pe latura intereselor,a modului de gândire, fie pe cea a temperamentului, a constituției lor fizice. Hipocrat a ales drept criteriu al tipologiei sale predominanța uneia dintre cele patru humori ale organismului uman (sânge, bila galbenă, bila neagră, flegma) stipulând, în consecință, existența a patru tipuri temperamentale fundamentale:sangvinic, melancolic, coleric, flegmatic.Dintre toate aceste tipuri, colericul, din punct de vedere temperamental, este predispus la comiterea faptelor cu violență, deoarece este cel mai irascibil.
O altă tipologie este cea creată de C.G.Jung care, axându-se pe criterii de natură psihologică, a considerat că există două tipuri extreme:cel introvertit și cel extravertit, între care se plasează tipul intermediar (ambivert) având caracteristici din ambele tipuri extreme.
Extravertitul tipic se caracterizează prin următoarele trăsături: este sociabil, are mulți prieteni, mereu simțe nevoia să aibă cu cine vorbi, îi place să riște, să acționeze sub inspirația momentului și uneori în mod impulsiv.Îi plac glumele, păcălelile, mereu este gata de ripostă, nu-și face griji, tot timpul este activ, tinde spre agresivitate și își pierde cumpătul ușor.Sentimentele sale nu sunt sub un control riguros iar în genere, el nu este o persoană demnă de încredere. Din cele arătate mai sus, rezultă că persoanele care sunt în mare parte extrovertite, din punct de vedere temperemantal, sunt predispuse la comiterea de fapte ilicite violente, în speță, și la infracțiunea de vătămare corporală gravă.
Organul judiciar care anchetează un făptuitor extravertit trebuie să fie destul de suspicios în ceea ce privește declarațiile acestuia, întrucât el nu este o persoană de încredere și în scopul dezvinovățirii sale este capabil să pună organele judiciare pe piste false.
Introvertitul tipic este o persoană liniștită, retrasă,care prețuiește mai mult cărțile decât oamenii, față de care, cu excepția unor prieteni intimi, este foarte rezervat. Își face planuri de viitor și de obicei nu-i place să acționeze sub impulsul momentului. Tinde să ia totul în serios și duce o viață ordonată. Își controlează foarte strâns sentimentele, prea rar se comportă în mod agresiv și nu-și pierde ușor cumpătul.
Deși este înclinat spre pesimism, el, în general, este un om de încredere, deoarece pune mare preț pe valorile etice.
Secțiunea a V-a: Aspecte procesuale privind infracțiunea de vătămare corporală gravă
Din punct de vedere al dreptului procesual penal, infracțiunea de vătămare corporală gravă se individualizează față de celelalte fapte antisociale din grupa infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății persoanei, prin faptul că acțiunea penală se declanșează din oficiu, iar acest lucru oglindește cu claritate și gradul de pericol social ridicat al acestei infracțiuni.
Regulile de competență și de procedură sunt cele obișnuite, în sensul că fapta este de competența judecătoriei, în primă instanță.Nu puține au fost situațiile în care acțiunea penală s-a exercitat concomitent cu acțiunea civilă; acest lucru se datorează faptului că infracțiunea de vătămare corporală gravă este o infracțiune de rezultat, creând atât prejudicii de ordin moral cât și material, prejudicii care nu se pot înlătura decât pe calea acțiunii civile prin plata unor despăgubiri.
În cauzele penale privind infracțiunea de vătămare corporală gravă este necesar să se dovedească, fie că a fost necesară o perioadă de îngrijiri medicale de peste 60 de zile, fie că s-a produs vreuna dintre consecințele enumerate de legea penală (pentru forma agravată). Pentru ilustrarea acestor aspecte, în scopul respectării principiului aflării adevărului, este necesar ca procurorul sau avocatul să se folosească de următoarele probe care să ducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției persoanei invinuite.În acest sens se folosesc următoarele mijloace de probă:
Declarația învinuitului sau inculpatului;această probă poate duce la aflarea adevărului numai dacă este coroborată cu alte fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.În cursul urmăririi penale, dacă există pluralitate de subiecți activi, fiecare învinuit va fi ascultat separat, după care se consemnează în scris, i se citește făptuitorului și se semnează pe fiecare pagină atât de organul de urmărire penala care a procedat la ascultarea învinuitului cât și de persoana ascultată.Dacă învinuitul refuză să semneze, se face mențiune în declarația scrisă.
Declarația persoanei vătămate, cu deosebirea că, din punct de vedere al tacticii ascultării regulile sunt puțin modificate.
Declarațiile martorilor au valoare probatorie relativă, putând duce la aflarea adevărului numai privite în ansamblul probelor administrate în cauza penală.
Înainte de a fi ascultat, martorul depune jurământul și i se pune în vedere de către organul judiciar că, în caz de nerespectare a acestui jurământ, comite infracțiunea de mărturie mincinoasă.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri este o măsură procedurală care are o importanță deosebită în cazul infracțiunii de vătămare corporală gravă;de exemplu, ridicarea de înscrisuri cu amenințări poate reflecta o stare conflictuală preexistentă faptei prevăzute de legea penală la art.182 C.penal.
Efectuarea de percheziții domiciliare în vederea identificării și ridicării mijloacelor materiale de probă și a corpurilor delicte, ridicarea de haine pe care se află pete de sânge a victimei, arma sau obiectul cu care a fost comisă infracțiunea.
La efectuarea acestor acte procedurale, organul judiciar trebuie să asigure prezența unor martori asistenți, cel puțin doi, care trebuie să îndeplinească anumite condiții prevăzute expres de lege: să aibă peste 14 ani, să nu aibă interes în cauză, să nu facă parte din aceeași unitate cu organul care efectuează actul procedural.
Dacă una dintre părțile implicate într-un caz de vătămare corporală gravă nu cunoaște limba română, sau nu se poate exprima, atunci organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu are posibilitatea să se înțeleagă cu acesta, motiv pentru care îi asigură prezența unui interpret.
Expertizele sau constatările medico-legale sau alte acte medicale care inspiră încredere, cum ar fi fișa de internare, au o valoare probatorie deosebită pentru că pot dovedi existența sau inexistența consecințelor prevăzute la art.182 C.penal.
Efectuarea expertizelor și a constatărilor medico-legale se cere organului medico-legal de către organul de urmărire penală, în scopul examinării medicale a corpului victimei pentru a constata existența diferitelor urme ale infracțiunii de vătămare corporală gravă.
Uneori, aceste constatări pot ilustra existența intenției nu numai pentru cauzarea vătămării dar și pentru producerea consecințelor acesteia. Intenția, cu privire la producerea acestor urmări vătămătoare prevăzute în norma de incriminare penală poate rezulta uneori, expres, adică din "modus operandi", care poate reieși din examinările medicale (natura loviturilor, profunzimea plăgilor tăiate sau înțepate, locul unde s-au aplicat aceste lovituri); alteori , această intenție va putea fi dovedită folosind în acest scop orice mijloace de probă (declarația martorilor, înscrisurile).
În tot cursul urmăririi penale dar și al judecății, făptuitorul infracțiunii prevazute de art.182C.penal are dreptul să fie asistat de un apărător, iar organele judiciare sunt obligate să-l înștiinteze de acest lucru.
Sunt cazuri expres prevăzute de lege când asistența juduciară se asigură obligatoriu, cum ar fi statutul învinuitului de militar în termen sau militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii militare de învătământ. Alte cazuri de obligativitate a asigurării asistenței judiciare este faptul că făptuitorul este minor sau internat într-un centru de reeducare ori într-un institut medical-educativ sau este arestat într-o altă cauză.Alte cazuri prevăzute de lege în acest sens și specific pentru infracțiunea de vătmare corporală gravă este cuantumul pedepsei aplicate în cazul comiterii acestei infracțiuni și anume faptul că ea depășește 5 ani.
BIBLIOGRAFIE
1.Antoniu G., Vasiliu T., Papadopol V.
“Cod penal- comentat și adnotat”, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1975
2.Antoniu G.,Breban C.
“Comentarii de practică judiciară penală”, vol. III, Editura Academiei Române, București,1992
3.Antoniu G.,Marin Popa, Danes St.
“Codul penal pe înțelesul tuturor”, București,1972
4.Avrigeanu T.
“Noul Cod al Federașiei Ruse” în Revista Româna de drept penal nr. 3/1998
5.Barb C.
“Ocrotirea persoanei în dreptul penal”
6.Bercheșan V.
“Tratat de metodică criminalistică”, Editura Carpați, Craiova,1994
7.Beliș V.
“Tratat de medicină legală”, vol. I
8.Bogdan T., Sântea I.
“Analiza psihologică a victimei. Rolul victimei în procesul penal”, Editura Ministerului de Interne, București,1988
9.Boroi A.
“Drept penal român. Partea generală”, Editura All Back, București, 2002
10.Clocotici D., în Revista Româna de Drept nr.3/1973
11.Crișu C., Crișu N., Crișu St.
“Doctrina și jurisprudență româna” 1989-1994, Editura Argessis,1995
12. Codul penal și codul de procedură penală
13.Declarația Universală a Drepturilor Omului
14.Drepturile Omului și Poliția, în Actele seminarului de la Strassbourg,1995
15.Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A.
“Drept penal român, Partea specială”, Editura Europa Nova, București ,1997
16. Dobrinoiu V.,Nistoreanu Gh., Molnar I., Boroi A.
“Drept penal român, Partea generală”, Editura Europa Nova, București ,1997
17.Dobrinescu I.
“Infracțiuni contra vieții persoanei”, Editura Academiei Române,București,1987
18.Dongoroz V., Oancea I., Kahane S., Bulai C.
“Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea specială”, partea a III a, Editura Academiei Române, București,1971
19.Gâzdac V.
“Diferența dintre scop și urmarea imediată”, în Revista Româna de drept nr. 4/1993
20.Gassu R.
“Criminologie”, Edit. Dalloz, Paris,1990
21.Hanga V.
“Istoria dreptului românesc”, vol.I, Editura Academiei Române, București, 1980
22.Loghin O., Avram Filipaș
“Drept penal român. Partea specială”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1992
23.Loghin O., Toader Tudorel
“Drept penal român. Partea specială” Casa de editură și presă Șansa Srl, București,1997
24.Mateut Gh., Micle Blag în Revista româna de drept nr. 10/1993
25.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T.
“Psihologie judiciară” Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1997
26.Nistoreanu G., Păun C.
“Criminologie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
27.Pletea C.
“Violența îndreptată împotriva persoanei”, Editura “Paralela 45”, Pitești,1999
28. Pinatel Jean
“Traite de droit penal et de criminologie”, Ed. Dalloz, Paris, 1987
29.Rădulescu S.
“Anomie, deviantă și patologie socială”, Editura Hyperion, București,1994
30.Scripcariu Gh., Terbancea M.
“Patologie medico-legală”, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1983
31.Sima C.
“Codul penal adnotat”, Editura Atlas Lex, București,1996
32.Stănoiu R.M.
“Introducere în criminologie”, Editura Academiei Române, București,1989
33.Zlătescu Moroianu I.
“Drepturile omului”, Editura Andre, București, 1993
CUPRINS
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PERSOANEI………………………………………………………………pag.2
Secțiunea I:Referințe istorice și elemente de drept comparat…………………………………………………………….………….pag.2
Secțiunea II:Regimul juridic al infracțiunilor contra persoanei………………………………………………………………………pag.10
Secțiunea III:Necesitatea reglementării infracțiunilor contra persoanei…..…………………………………………….. ….. ……………pag.13
Secțiunea IV:Aspecte comune………………………………………….pag.17
CAPITOLUL II:ANALIZA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ………………………………………………………………………………….pag.29
Secțiunea I:……………………………………………………………………pag.29
1.Conținutul legal……………………………………………………..pag.29
2.Condiții preexistente………………………………………………pag.30
Secțiunea II:………………………………………………………………….pag.32
1.Latura obiectivă…………………………………………………….pag.32
2.Latura subiectivă…………………………………………………..pag.38
Secțiunea III:Forme. Modalități.Sancțiuni…………………………..pag.41
CAPITOLUL III: DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ DE ALTE INFRACȚIUNI PREVAZUTE DE CODUL PENAL………………………………………………………………………………….pag.61
1.De tentativa de omor……………………………………………………pag.61
2.De provocarea ilegală a avortului…………………………………..pag.64
3.De purtarea abuzivă în varianta agravată……………………….pag.65
4.De lovituri cauzatoare de moarte…………………………………..pag.66
5.De tîlharie…………………………………………………………………..pag.66
6.De infracțiunea de viol în varianta agravată…………………….pag.68
7.De infracțiunea de rele tratamente aplicate minorului……….pag.68
8.De infracțiunea de încăierare………………………………………..pag.69
CAPITOLUL IV : ALTE ASPECTE PRIVIND INFRACȚIUNEA DE VĂTĂMARE CORPORALĂ GRAVĂ…………………………………………..pag.71
Secțiunea I :Aspecte de metodică criminalistică privind infracțiunea de vătămare corporală gravă……………………………………………pag.71
Secțiunea II : Aspecte de medicină legală privind infracțiunea de vătămare corporală gravă……………………………………………….pag.77
Secțiunea III : Aspecte criminologice privind infracțiunea de vătămare corporală gravă……………………………………………….pag.89
Secțiunea IV : Aspecte de psihologie judiciară privind infracțiunea de vătămare corporală gravă……………………………………………….pag.97
Secțiunea V : Aspecte procesuale privind infracțiunea de vătămare corporală gravă…………………………………………………………….pag.101
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Vatamare Corporala Grava (ID: 124890)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.