Vasilica (pintea)temelie (1) 26 Mai 2018 [304300]
[anonimizat] I
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC :
Conf.univ.dr. Luminița Drugă
CANDIDAT: [anonimizat]. Vasilica Pîntea (Temelie)
BACĂU 2018
STILURILE FUNCȚIONALE ÎNTRE DIACRONIE ȘI SINCRONIE: [anonimizat] :
Conf.univ.dr. Luminița Drugă
CANDIDAT: [anonimizat]. Vasilica Pîntea (Temelie)
BACĂU 2018
[anonimizat]: www.ub.ro/dppd ;
Textul din conținutul lucrării se scrie cu font Times New Roman 12, la 1,5 rânduri, pe o singură parte a foii, format A4;
Margini stânga=3 cm, dreapta=2 cm, sus=2cm, jos=2cm;
Titlul: „[anonimizat] I” și „Titlul exact al lucrării” se va scrie cu font Times New Roman 18, bold;
Nr.pagini va fi minim 70, maxim 150 pagini;
[anonimizat];
[anonimizat], anexe, bibliografie;
Legarea se face tip carte;
Pe prima foaie a lucrării va fi avizul profesorului coordonator si semnătura acestuia;
Penultima foaie din lucrare va fi declaratia de autenticitate (model pe site www.ub.ro/dppd) semnată si datată;
[anonimizat].
Pentru candidat: [anonimizat]+numele de căsătorie în paranteză.
CUPRINS
ARGUMENT………………………………………………………………………………………………………………….
CAP. I: IMPORTANȚA ORELOR DE LIMBĂ ȘI COMUNICARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL
LICEAL ………………………………………………………………………………………………………………………
I.1. Obiective generale ale receptării limbii române în școală………………………………………………
I.2. [anonimizat]…………………………………………………….
CAP. II : STIL ȘI LIMBAJ ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN
II.1.STILISTICĂ FUNCȚIONALĂ……………………………………………………………
II.1.1. Definiția stilului……………………………………………………………………………
II.1.2 Calitățile generale ale stilurilor…………………………………………………………………………………
II. 1. 3.Calitățile particulare ale stilurilor ………………………………………………………………………….
II. 1.4. Stilul științific…………………………………………………………………………………………….
II.1.5. Stilul oficial………………………………………………………………………………………………………..
II. 1.6. Stilul publisitic…………………………………………………………………………………………………..
II. 1.7. Stilul beletristic………………………………………………………………………………………………..
II. 1.8. Stilul colocvial………………………………………………………………………….
II.1.9. Stilul epistolar……………………………………………………………………………………………………
II.1.10. Stilul oratoric…………………………………………………………………………….
II.2.LIMBAJUL………………………………………………………………………………………………………………
II.2.1 Funcțiile limbajului…………………………………………………………………………………………….
II.2.2. Limbajul standard…………………………………………………………………………
II.2.3. Limbajul literar……………………………………………………………
II.2.4. Limbajul colocvial………………………………………………………………………..
II.2.5. Limbajul popular…………………………………………………………………………..
II.2.6. Limbajul arhaic…………………………………………………………………………….
II.2.9. Registrele particulare
CAP.III. METODOLOGIA CERCETĂRII- TRADIȚIONAL ȘI MODERN ÎN ABORDAREA LIMBAJULUI TEHNICO- ȘTIINȚIFIC……………………………
III.1. Metode didactice tradiționale în abordarea limbajului tehnico-științific…………………
III.2. Metode didactice moderne în abordarea limbajului tehnico-științific…………………
III.3.Metoda cadranelor: Textul științific………………………………………………………………………….
CAP. IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR- VALORIFICAREA EXPERIENȚEI DIDACTICE PRIN METODELE DE LUCRU APLICATE………………
IV.1. Obiectivele cercetării și ipoteza de lucru……………………………………………………………………..
IV. 2. Eșantionul martor și eșantionul experimental………………………………………………………
IV. 3. Metode și tehnici de cercetare psihopedagogică utilizate în cercetare……………………………..
IV. 4. Etapele cercetării……………………………………………………………………………………………………..
CAP.V.CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………
BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………………………………….
ANEXE…………………………………………………………………………………………
ARGUMENT
Motto: Cuvintele sunt imaginea sufletului.
Goethe
Limba română poate fi considerată un punct de reper în ceea ce privește evoluția relațiilor interumane prin intermediul decriptării semnificațiilor multiple ale verbului a comunica. Una dintre semnificațiile atribuite verbului a comunica este a pune în legătură cu, în contact cu…, de aceea, fiecare dintre indivizi comunică și se comunică indiferent de statutul social avut sau de circumstanțele în care se află prin apelarea la diferite tertipuri specifice tipului de limbaj abordat. Limbajul este comunicarea însăși indiferent de reperele spațio-temporale.
Pornind de la mitul Facerii și de la opinia argheziană conform căreia poezia există peste tot, în fabrici, în uzine, ea trebuie descoperită, am ales ca punct de pornire în acest demers, limbajul tehnico-științific pe care l-aș putea include în două bifurcații: limbajul pur matematic și cel al științelor naturii, două jumătăți care fuzionează în perfecțiune în cadrul specializărilor realiste, abordate și dintr-o perspectivă umanistă explorând conotațiile, chiar și prin prisma denotativului.
Așa cum lacrimile sunt limbajul mut al durerii (Voltaire), dansul constituie limbajul ascuns al sufletului (Martha Graham), iar poezia este limbajul redus la esențele lui (Ezra Weston Loomis Pound), textul este casa cu mii de ferestre ce continuă să aștepte interpretarea făcând apel atât la Realia, cât și la Utopia.
Aceste multiple interpretări sporesc importanța disciplinei limba și literatura română în procesul de învățământ, justificându-i concomitent și necesitatea studierii acesteia, abordând o perspectivă interdisciplinară.
Parafrazându-l pe Emil Cioran, limbajul este ubicuu, deoarece nu ceea ce gândim despre limbaj ne interesează de cele mai multe ori, ci felul în care-l uzităm, propriul limbaj devenind instrumentul și nu reflecția asupra instrumentului. Astfel, o abordare interdisciplinară a unui text lărgește orizontul cognitiv al elevului modern eliminând formulele stereotipe îndelung utilizate în mod abuziv. Multitudinea limbajelor explică setea nestăvilită de cunoaștere a insului ducând știința pe cele mai înalte trepte.
Aparent, aplicațiile pe cele două domenii de activitate diferite par să nu aibă niciun punct comun, însă, adoptând o privire in extenso, există similitudini. Modelul comunicării validează specificul orelor de limbă și literatură română, la nivel liceal, trecând, pas cu pas, de la competență la performanță.
Competențele generale și cele specifice prevăzute în programa de limba și literatura română au în prim-plan componenta limbajului: „Studiul limbii române se axează pe două coordonate principale: (a) normativă și (b) funcțională, având ca obiectiv formarea la elevi a unor deprinderi de a folosi limba română corect, adecvat și eficient în producerea și receptarea textelor orale și scrise. Se recomandă studiul unor texte care nu aparțin domeniului ficțiunii literare. Se va urmări cu prioritate sesizarea diferențelor privitoare la scopul comunicării, la situația de comunicare, la ceea ce se comunică și la reacția receptorului. Se vor studia, în acest scop, cel puțin 4 texte […], câte unul din fiecare dintre următoarele categorii:
• text memorialistic (amintiri, memorii, mărturii, jurnal intim, jurnal de călătorie etc.)
• text epistolar (corespondență privată, corespondență oficială etc.)
• text jurnalistic (reportaj, interviu, articol, anunț publicitar etc.)
• text juridic-administrative sau științific (lege, regulament, raport, referat, studiu științific etc.)
• text argumentativ (eseu, discurs oratoric, prelegere etc.).“
Cu toate acestea, abordarea textului tehnico-științific din perspectiva obiectului de studiu pe care-l reprezint, constituie o provocare adresată elevilor și, totodată, un element ce vine în sprijinul acestora la proba de competențe lingvistice a examenului de limba și literatura română ce impune identificarea corectă a stilului funcțional în care se regăsește un astfel de tip de text, dar și enunțarea și exemplificarea a cel puțin două trăsături definitorii pe baza textului la prima vedere.
Profesorul de limba și literatura română are în sprijinul său și producerea de mesaje orale și scrise în diferite contexte de comunicare ceea ce facilitează deschiderea elevului modern și asupra celorlate obiecte de studiu.
În vederea realizării acestui demers, ne propunem ilustrarea multiplelor tipuri de limbaje menite să capteze atenția elevului trecând dincolo de structura fanicului spre cea a cripticului, inițiindu-l în tainele nonficționalului. Astfel, limbajul este un nex între emițător și receptor, indiferent de contextul în care se află fiecare dintre cele două entități, iar metodele didactice abordate vor fi nu doar în manieră tradițională, ci și în cea modernă.
Consider că era în care profesorul era doar un model încorsetat în rigiditate, cu o bizară deficiență de imaginație a apus, astăzi profesorul trebuie să se redefinească îmbrăcând haina medierii, fiind parte a reușitei elevului, tratându-l cu egalitate și fiind însetat de o perfecționare continuă. Esențializarea materiei nu impune decât un progres vădit. Acesta deconstruiește și construiește creativ domeniul limbajului textului (non)ficțional.
I. IMPORTANȚA ORELOR DE LIMBĂ ȘI COMUNICARE ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL
LICEAL
Într-o societate în care timpul nu mai are răgaz cu lumea, în care omul uită de sine, în care goana continuă a cuvântului bine ales investește în funcții sau detronează caractere ori modele, orele de limbă și literatură română ocupă un loc de cinste în rândul celorlalte discipline studiate în ciclul liceal din simplul fapt că atunci când comunicăm, ori scriem, ori devenim persuasivi, ori acuzăm sau aducem un laudatio, ne slujim de cuvinte. Lexemul capătă forță nesăbuită indiferent de contextul în care este rostit. Consider că prin intermediul orelor de limbă și comunicare, elevul dobândește deprinderile necesare adaptării și reușitei în societatea în care își desfășoară activitatea imediată și chiar tardivă.
Limba și literatura română este o disciplină complexă, încărcată de dinamism, care se deosebește de alte materii prezente în planul-cadru, indiferent de profilul ori specializarea elevilor, acestea fiind centrate asupra unor zone de cunoaștere conturate minuțios. Complexitatea și dinamismul acestei materii se evidențiază în manierele diferite de organizare a conținuturilor.
Structurarea conținuturilor programei, într-o primă variantă, este cea care preia conturul domeniilor de referință exprimate în denumirea disciplinei: limbă și literatură. Iată tabloul complet al posibilităților de structurare a conținuturilor pe cele două paliere:
Modelul are însă o tradiție de-a lungul timpului, păstrându-și actualitatea. De aceea, didactica și-a conturat, în decursul anilor, două subdomenii: didactica limbii și didactica literaturii, fiecare modelând strategii și metode propice actului instructiv-educativ. În ciuda restructurărilor radicale realizate în școala românească, amintind aici prin reforma anilor ’90, cele două domenii continuă să-și păstreze individualitatea în cadrul aceleiași discipline.
Există însă și o altă modalitate de structurare a conținuturilor programelor, și anume, cea reprezentată de cele patru capacități fundamentale care se manifestă în situația de comunicare: capacitatea de producere și cea de comprehensiune a textului oral și capacitatea de producere și cea de comprehensiune a textului scris.
Acest model definește programele actuale, documente ce-și subliniază intenția de a depăși dihotomia limbă-literatură. În locul acestei compartimentări, se propune un nou exemplu: cel comunicativ-funcțional. Avantajele acestuia sunt indiscutabile: el permite punerea în relație a scrisului și oralului, stabilirea unor corelații între procese diferite. În felul acesta, parcursul didactic țintește atât soliditatea achizițiilor, cât și operaționalitatea lor.
Alina Pamfil abordează această problematică, punctând o redesenare a subdomeniilor didacticii. Este vorba despre o didactică a redactării și de o didactică a oralului. În același timp, se poate discuta și de conturarea unei didactici a lecturii, în centrul căreia se află problematica textului literar. Acest tip de text are cel mai mare impact formativ asupra elevilor, funcționarea limbajului atinge maximele condensării, complexității și exemplarității.
I.1. Obiective generale ale receptării limbii române în școală
Limba română urmărește conștientizarea interesului elevilor privind corectitudinea mesajului scris și cel oral. Cităm din textul programei: „În vederea formării unei culturi literare, precum și a unui univers afectiv și atitudinal coerent, ar fi de dorit ca elevul:
a) să înțeleagă semnificația limbii și literaturii române în conturarea identității naționale și în integrarea acesteia în contextul culturii universale;
b) să interiorizeze valorile culturale, naționale și universale, vehiculate prin limbă și literatură ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale;
c) să-și structureze un sistem axiologic coerent, fundament al unei personalități autonome și independente, integrate dinamic în societate;
d) să-și dezvolte disponibilitățile de receptare a mesajelor orale și scrise, sensibilitatea, precum și interesul pentru lectura textelor literare și non literare;
e) să stăpânească modalitățile principale de înțelegere și interpretare a unor texte literare și non literare”.
Dacă într-o etapă anterioară, învățarea acestei discipline ce aparține ariei limbă și comunicare urmărea realizarea unui orizont cultural format din cât mai multe cunoștințe, reforma actuală pune accentul pe formarea de competențe venind în sprijinul elevului pe tot parcursul celor patru ani de liceu, dar și ca prag al reușitei la proba A a examenului național de bacalaureat: Competențe lingvistice limba română.
Gheorghe și Constanța Dumitriu explică această mutație fundamentală, considerând că înainte, procesul de predare-învățare era conceput din perspectiva următoarei ierarhii a obiectivelor: cunoștințe, priceperi și obișnuințe; atitudini și capacități intelectuale. Actualmente, știința contemporană impune inversarea obiectivelor pedagogice sub forma atitudinilor și capacităților intelectuale, priceperilor și obișnuințelor, dar și a cunoștințelor.
Trăsăturile distinctive ale disciplinei sunt acum deschiderea, extinderea, de-canonizarea, de-școlarizarea. Formarea de competențe presupune așezarea elevului în centrul activității didactice și ancorarea procesului de predare-învățare în noi domenii de referință.
Într-o etapă anterioară, studiul disciplinei a urmărit să formeze un orizont cultural vast, compus din cât mai multe cunoștințe. Domeniile vizate erau limba standard, văzută ca set de reguli coercitive și literatura națională. Spre deosebire de etapa precedentă, reforma actuală plasează accentul de pe asimilarea de cunoștințe pe formarea de competențe (competența de comunicare și competența culturală).
Este de subliniat faptul că în clasele IX-XII, orele de limbă și comunicare recomandate de programe și existente în manualele școlare alternative se fac diferit, în funcție de obiectivele urmărite și de structura textelor propuse de autori. Acest studiu parcurge anumite trepte, de la prezentarea trăsăturilor definitorii ale textului nonliterar, până la relații semantice, funcțiile limbii ori stilurile funcționale. Din punct de vedere metodologic, limbajul tehnico-științific trebuie privit ca proces de cunoaștere determinat de nivelul capacităților intelectuale și de experiența de viață a elevilor pentru o mai bună comprehensiune atât a textelor ficționale, cât și a celor nonficționale. La aceste clase, analiza textuală nu se poate aplica în toată complexitatea ei, fie datorită cunoștințelor limitate de teorie literară, fie incapacității elevilor de a sesiza corelații cu limbajul matematic sau cel al științelor naturale.
Așadar, în receptarea textelor, elevii trebuie să capete anumite competențe, opinează Vistian Goia. Este vorba despre competența lectorală, literară, comunicativă și culturală. De obicei, noțiunea de competență e asociată cu cea de performanță. Competența lectorală presupune totalitatea cunoștințelor necesare citirii și înțelegerii textelor. Competența comunicativă înseamnă nu numai cunoașterea limbii, a vorbirii curente, ci presupune capacitatea de a alege stilul și strategia corespunzătoare unei situații date. Competența literară nu se reduce la achiziții de cunoștințe, ci are ca trăsătură principală creativitatea. Există apoi competența culturală, un fel de mică enciclopedie sau tezaur sapiențial cu care este înzestrat elevul.
I.2. Specificul modelului comunicativ – funcțional
Viziunea actuală asupra studiului limbii și literaturii române este concretizată în modelul
comunicativ-funcțional. Acest mod de abordare corespunde întru totul exigențelor învățământului actual din România. Dincolo de regândirea conținuturilor și de modificarea viziunii asupra dezvoltării cogniției și a limbajului, crearea modelului comunicativ a adus cu sine și o nouă orientare metodologică. Mai întâi, aceasta a presupus integrarea și diversificarea metodei active.
Elevul devine astfel, agent voluntar, implicat activ și, mai ales, conștient de propria sa educație. Învățarea prin cooperare utilizează, la rându-i, în egală măsură, metoda activă. Totuși, principiile muncii în echipă sunt incluse în activitățile procesului de învățare, iar educația prin interacțiune socială devine o modalitate ce completează atât dezvoltarea cognitivă, cât și cea lingvistică.
Încercările de redimensionare, ce datează de la începutul anilor '90, au marcat o nouă etapă în diacronia modelului. Prima etapă a dominat anii '80, cea de-a doua s-a conturat după un deceniu urmărind echilibrarea raportului dintre capacități și cunoștințe, așezate împreună sub semnul aceleiași competențe de comunicare.
Aceeași Alina Pamfil notează câteva principii, pornind de la această descriere a modelului comunicativ, după cum urmează:
1. Accentuarea rolului interactiv al limbajului, exersarea tuturor funcțiilor acestuia (poetică, referențială, conativă, fatică, expresivă, metalingvistică) în contexte variate
și semnificante;
2. Configurarea unor strategii didactice active ce dețin rolul de a urmări utilizarea limbii într-un anumit context pentru a facilita comprehensiunea mesajului;
3. Abordarea literaturii ca orizont divers, dinamic și deschis interpretărilor multiple;
4. Abordarea lecturii ca dialog cu textul și prin text, cu celălalt și cu sine însuși;
4. Structurarea unor parcursuri didactice explicite și coerente, capabile să coreleze domeniile
disciplinei și activitățile de asimilare a cunoștințelor cu activitățile aplicative în vederea înțelegerii textuale pe toate nivelurile limbii în interiorul acesteia și trans- ori interdisciplinar.
Punerea în practică a modelului comunicațional și a principiilor lui reprezintă un demers destul de dificil și incitant în același timp pentru ambii poli educaționali: educabilul și cadrul didactic. Spre deosebire de varianta tradițională care separa școala de realitate, noua abordare încearcă să creeze o zonă de confluență a științei de carte cu viața.
CAPITOLUL II: STIL ȘI LIMBAJ ÎNTRE TRADIȚIONAL ȘI MODERN
II.1.STILISTICĂ FUNCȚIONALĂ
Limba reprezintă una din caracteristicile de bază ale ființei umane, a fiecărui individ, deoarece fără limbă, omul nu ar mai fi o ființă umană. Funcția de bază a limbii este, în primul rând, cea de a permite oamenilor să comunice între ei, să se înțeleagă indiferent de vârstă, categorie socială ori preferințe. Aceasta nu este specifică ființei umane, fiindcă și alte ființe utilizează anumite forme de comunicare, însă doar omul are puterea și capabilitatea de vorbire. Acestea determină ființa umană la nivel sociologic și de grup, ca membru al unei comunități sociale în cadrul căreia se utilizează o anumită limbă. Aici apar și caracteristici individuale ale fiecărui individ. Limba și-a făcut apariția, dăinuie și se dezvoltă interdependent de mediul și comunitatea în care este utilizată. Această interdependență reiese și din experiența umană nelimitată care transgresează barierele temporale și spațiale.
Conform opiniei lui Ion Coteanu, limba reprezintă concomitent și expresia relației între om și natură, între om și societate și față de el însuși. Totodată, aceasta este o formă a creației umane care modifică atât societatea, cât și limba însăși. Toate acestea fac ca limba să fie complexă precum viața umană, permițând multiple modificări, însă doar în cadrul anumitor sisteme și procese. Relația între limbă și societate este de independență, limba trebuind să ofere ființei umane, sub aspect social și psihic, o viață decentă, fiind mijloc de comunicare și, nu numai atât, ci și instrument pentru reflecții filosofice și cel al inspirației poetice.
Astfel, limba este un fenomen social care permite comunicarea în cadrul anumitor grupuri umane, oferindu-le în același timp și posibilitatea de a-și exprima optim toate elementele caracteristice comunității umane. Limba este mult mai mult decât un simplu mijloc de transmitere a informațiilor. Este un element de identitate națională și culturală. În același timp, limba reprezintă capacitatea de comunicare cu ajutorul sistemului de semne verbale articulate.
Tatiana Slama-Cazacu pune punctul pe i în ceea ce privește triada elementelor de bază ale limbii ca sistem de semne, aducând în relief următoarele aspecte:
Limba este un semn de semne cu o structură determinată în care locul și rolul anumitor părți componente este stabilit în funcție de alte părți și de ansamblul însuși.
Limba este un sistem de semne care are la bază principiul simbolizării, reușind să realizeze deosebirea între mijloc de exprimare și obiectul desemnat, între aspecte și relații cu lumea în care viețuiește.
Limba este un sistem de reguli pentru conexiunea dintre sunet și semnificație.
Doar ființa umană are putința de a utiliza, cu excepția semnelor naturale (când fulgeră și tună, înseamnă că va ploua) și semne convenționale, respectiv semne intuite de societate, numite simboluri. Aptitudinea de a crea simboluri verbale, dar și recunoașterea și folosirea acestora, sunt caracteristici care-l diferențiază pe om de animale.
Vorbirea naturală este un dar divin și aparține fiecărei persoane. Aceasta se concretizează în trei planuri:
a) aptitudine;
b) cunoaștere (competență);
c) utilizare (acțiune, act, practică).
Înainte de toate, limba înseamnă comunicare interumană, un instrument de bază, fără ea nu ar putea fi organizate și nu ar exista comunități sociale. De aici, reiese că limba este o premisă importantă pentru existența societății umane.
Însă, limba, își are rolul doar în societate, deci în comunitatea socială. Datorită acestui fapt se poate concluziona că între limbă și societate există o relație de interdependență. Putem afirma că limba și societatea au apărut simultan, într-o fuziune permanentă. Numai în acest fel, ele pot coexista și dăinui din generație în generație.
Limba e privită asemeni unei capacități verbale ca formă de exprimare și comunicare între oameni, permițându-le transmiterea informației de la emitățor la receptor. Cu ajutorul acesteia, insul percepe lumea și pe sine, meditând și creând diferite texte. De aici, rezultă încă o caracteristică specifică limbii.
O proprietate importantă a limbii este și capacitatea acesteia de dislocare sau transpunere în spațiu și timp, nefiind legată de ceea ce se întâmplă acum și aici. Se poate vorbi despre lucruri depărtate spațial și temporal sau chiar despre cele inexistente, apelând la simbolizare.
Se știe că ființa umană este nu doar marcată de limbă, ci este chiar determinată de aceasta. Deși capacitatea verbală este o însușire naturală a fiecărui individ, limba se transmite și se asimilează pe cale culturală. De aici, rezultă schimbările permanente și modificările aferente ale limbii.
Din cele afirmate până acum, reiese că limba este un fenomen unic, fiind indispensabilă, utilizată de fiecare individ și comunitate, în primul rând ca mijloc de comunicare. De aici și necesitatea acordării unei atenții deosebite comunicării și transmiterii informațiilor.
Oamenii pot comunica și se pot întelege și prin alte moduri, prin gesturi, cu ajutorul semnalelor fumigene etc., dar și folosind diferite sisteme simbolice deduse din vorbirea curentă (matematică, fizică, chimie, muzică).Toate acestea sunt complementare limbii umane, având denumirea de forme de comunicare nonverbală și paraverbală.
Există totodată și o etică a vorbirii, referindu-ne la aprecierea lui Alexandru Metea care apare în planul practic și cel spiritual. În plan practic, este vorba de convingere, distracție și angajare în treburi de interes comun uzând nu doar de mijloace lingvistice. La nivel spiritual, putem vorbi de categorii mentale și valori morale cu ajutorul cărora individul și societatea pot fi stimulați să se angajeze în treburi de interes general.
Limba reprezintă mijlocul prin care se ființează comunicarea interumană, fiind un sistem de semne, de fapt o structură de semne verbale. Pentru a putea îndeplini această funcție într-o comunitate fie ea și etnică, limba trebuie să cuprindă același sistem fonetic, morfologic, sintactic și lexical. De pildă, semnificația unui număr mare de cuvinte aparținând unei limbi este cunoscută de către toți membrii comunității care vorbesc aceeași limbă. Totuși, știința reușește să deosebească noțiunea de limbă și cea de vorbire.
Ca atare, limba este un fenomen de comunicare și se bazează pe capacitatea utilizării semnelor verbale, în timp ce vorbirea este capacitatea de folosire a acestor semne și utilizarea individuală a mijloacelor lingvistice de către membrii comunității în comunicarea lor cotidiană.
Limba este deci, sistem de semne verbale, iar vorbirea reprezintă realizarea, materializarea acestui sistem. Vorbirea fiecărui membru al comunității lingvistice este specifică, ea depinde de mediul social, de nivelul educațional al individului etc. Spre exemplu, vorbirea unui copil diferă de cea a unui bătrân, deși vorbesc aceeași limbă.
Limba și vorbirea sunt interdependente: limba a evoluat sub forma unei vorbiri organizate, iar vorbirea s-a dezvoltat în baza limbii. Aceasta înseamnă că nu poate exista limba fără vorbire/limbaj și invers. Vorbirea/limbajul rezultă din limbă, fiind realizarea sonoră a acesteia. Prin limbă se oglindește personalitatea lingvistică.
Știința modernă despre limbă, care poartă numele de lingvistică scoate în evidență faptul că formele analogice ale vorbirii de creare a limbii sunt exprimarea (vorbirea orală) și scrierea (exprimarea scrisă). Gestica sau gesticularea este o formă neverbală de comunicare, având funcția de a evidenția și completa exprimarea (vorbirea orală), precum și de a întări informația scrisă. Ca atare, vorbirea orală și scrisă reprezintă materializarea limbii, iar gestica, un element auxiliar. Exprimarea orală (vorbirea orală) este o formă de concretizare a limbii în care predomină elementele auditiv-sonore, înfăptuindu-se cu ajutorul mecanismelor de vorbire și auditive. Aceasta presupune că vocea este baza comunicării, rezultând de aici practic și vorbirea orală. Ne referim desigur la actul autentic de exprimare în momentul producerii sunetelor și al vorbirii în întregime. Elementele de bază ale exprimării sunt: vocea, gestul, mimica, canalul de comunicare, timpul util și elementul auditiv. Cuvântul este baza de plecare a exprimării orale.
Exprimarea orală (vorbirea orală) este primară, iar scrierea secundară, cea din urmă, fiind reprezentarea grafico-vizuală a vorbirii orale. Exprimarea este însă deosebit de complexă, având o paletă largă de elemente cu ajutorul cărora se obține informația suplimentară sau ce accentuează ori detaliază (intonația, ritmul, tempo, pauza).
În același timp însă, exprimarea orală scoate la iveală și ceea ce vorbitorul nu dorește sau ceea ce dorește să ascundă. Elementele care-l demască pe vorbitor atât în sens pozitiv, cât și negativ sunt articularea, accentul, pronunțarea regională etc. De aici, rezultă importanța exprimării mai ales când este vorba de prima impresie sau prima încercare de a comunica, dar și tardiv.
Folosind terminologia economiei de piață, iată o comparație interesantă: conținutul exprimării orale (al vorbirii orale) este produsul, iar exprimarea în sine, forma, ambalajul acesteia. Să ne reamintim că produsele se cumpără și cu privirea și cu urechile, deși calitatea rămâne cea mai importantă!
Scrierea (vorbirea scrisă) este forma de concretizare a limbii în care predomină imaginea grafico-vizuală a vorbirii. Scrisul a apărut ca rezultat al convenției civile, marcând trecerea societății umane la un nivel superior de dezvoltare.
Oricum, având în vedere că la baza scrierii se află imaginea grafico-vizuală, în scris nu se pot exprima toate nuanțele, mai ales elementele vorbirii gesticulative, sau cele care definesc exprimarea orală (intonație, tempo, ritm, pauză, accent etc.)
Aspectul estetic al comunicării, al vorbirii apare, ca și celelalte aspecte, în limbajul cotidian. Cert este că limba este o formă de comunicare interumană, cea mai utilizată de la început și până dincolo de noi înșine.
II.1.1. Definiția stilului
Multiplele încercări de a defini termenul stil țin de etimologia acestuia din latinescul stylus însemnând condei, provenind dintr-o metaforă, strâns legată de sensul inițial al lexemului. Reprezintă o „însumare a trăsăturilor caracteristice care particularizează modul de exprimare al unui individ sau al unui grup socialmente definit“.
Stilul încadrează individul într-o sferă proprie de a resimți atât lumea, cât și viața. Renumitul lingvist Karl Vossler considera stilul întrebuințarea individuală a limbii, considerând fiecare fapt de limbă a fi o creație individuală asemeni produselor spiritului estetic, în timp ce Buffon, debitorul liberalismului atomist al secolului XVIII-lea, era de părere că stilul este omul însuși, recunoscând un caracter natural al acestuia, un chip de a întrebuința instrumentul general al limbii ce-l diferențiază de ceilalți. Tardiv, acesta reușește să insereze ideea modernă a individualității stilului.
Stilul își face apariția abia după stilistica lingvistică, reprezentând obiectul cercetării filosofilor, esteticienilor, antropologilor încă din Antichitate. Retorica antică e cea care concepe stilul ca un element esențial al oratoriei, elocutio, fiind un sistem de norme prin aplicarea cărora se pot realiza scopurile vizate într-o expunere orală sau scrisă.
Stoicii conferă acestei vocabule o signaletică etică, recomandând selectarea mijloacelor de expresie în deplină concordanță cu intenția operei. Vechii antici din perioada clasică, Lysias, Demostene, Tucidide relevă sobrietatea și claritatea, precum și puritatea expresiei ca semn al bunului gust.
Trecând în spațiul autohton, Ileana Oancea consideră că stilul aparține unui inventar conceptual pe care istoria l-a regândit periodic, prin acesta, omul reușind să se definească în toată complexitatea naturii sale, în raționalitate, dar și în subiectivitate esențială.
În secolul XIX, se poate vorbi de un caracter profund didactic la Radu Melidon, Timotei Cipariu în ceea ce privește prozodia, ori G.Ionescu-Gion și Ion Manliu, axându-se asupra studiilor de poetică, iar B. P.Hasdeu face multiple considerații asupra limbii și stilului.
La începutul secolului XX, stilul este gândit asemeni unui fenomen de limbaj, orientând întreaga mișcare stilistică a secolului. Charles Bally percepe stilul ca un aspect individual al artei literare. Însă, acesta include stilul în cercetarea faptelor expresive ale limbii, deoarece limbajul poetic operează, nu cu mijloace ale expresiei spontane, ci cu un produs elaborat al acestora, cu mijloace străine comunicării naturale. Lingvistul nu consideră stilul ca obiect al stilisticii pe care o definește la stylistique étudie donc les faits d′expression du language au point, de vu de leur contenu affectif, c′est-à-dire l′expression des faits de la sensibilité par le language sur la sensibilité.
Leo Spitzer afirmă că faptele stilistice din expresia comună se află la temelia limbii scriitorului, iar cele de stil se regăsesc și în limbajul vorbitorului obișnuit. Pentru el, stilul este un loc comun unde își dau întâlnire limba și literatura.
În DEX, întâlnim următoarele definiții ale termenului stil: I. 1. Mod specific de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești, pentru anumite scopuri ale comunicării; fel propriu de a se exprima al unei persoane; spec. totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține anumite efecte de ordin artistic. ♦ Talentul, arta de a exprima ideile și sentimentele într-o formă aleasă, personală. ♦ Limbaj. ♦ (Rar) Construcția caracteristică a frazei într-o limbă. 2. Totalitatea particularităților de manifestare specifice unui popor, unei colectivități sau unui individ. ♦ Mod, fel de a fi, de a acționa, de a se comporta. 3. Fiecare dintre cele două principale sisteme de calculare a timpului calendaristic, între care există o diferență de 13 zile. II. Condei de metal sau de os, ascuțit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară. III. (Bot.) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care pornește de la ovar și se termină cu stigmatul. Din fr. style, lat. stilus.
De asemenea, dicționarul explică și înțelesul sintagmei stil calendaristic, denumire folosită pentru cele două sisteme de calendar: calendarul iulian- 46 î.Hr., numit și stil vechi și calendarul Gregorian- 1582, numit și stil nou, între care exista inițial o diferență de 10 zile, acum însă există o diferență de 13 zile. În România, calendarul gregorian a fost introdus în anul 1919, ziua de 1 aprilie, stil vechi, devenind 14 aprilie, stil nou.
Tudor Vianu dă o definiție stilului dintr-o perspectivă literară, văzut ca o unitate a structurii artistice într-un anumit grup de opere ce sunt raportate la agentul lor precum: artistul, națiunea, epoca, cercul de cultură. Acesta continuă raportându-se la dubla intenția a limbajului, adăugând: „ceea ce vom numi stilul unui scriitor va fi ansamblul notațiilor pe care el le adaugă expresiilor sale tranzitive și prin care comunicarea sa dobândește un fel de a fi subiectiv, împreună cu interesul propriu-zis artistic“.
Ion Coteanu are o perspectivă funcțională, considerând stilul ca o adecvare a schemei limbii la ceea ce ar trebui exprimat. Acesta atrage atenția că indiferent cum i-am privi originea, stilul nu e mesajul, ci, mai degrabă, o sumă de proprietăți, suma regulilor pe baza cărora un emițător alege, combină și, eventual, modifică materialul de limbă pe care-l are la dispoziție. Mesajul e spațiul lingvistic, materialul în sine ce asigură concretizarea stilului.
Totuși, stilul aparține domeniului restrâns al limbii scrise, ținând seama de contextul culturii române contemporane în care stilistica lingvistică se divide în două direcții principale:
o stilistică a expresivității, reprezentată de Ștefan Munteanu, bine încadrată în tradiția estetico-filozofică;
o stilistică funcțională, reprezentată de Ion Coteanu, cu rădăcini adânci în sociolingvistică și lingvistica funcțională pragheză.
O altă definiție a stilului îi aparține lui Dumitru Irimia, în opinia căruia, stilul reprezintă unitatea fundamentală a dimensiunii stilistice a oricărui enunț, cu o unitate minimală supraordonată privită ca o marcă stilistică și comparată ca o rezultantă a interacțiunii celor două axe: context-cod și emițător-receptor.
Dicționarul de termeni lingvistici aduce o nouă abordare a acestui termen, considerându-l totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice, precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – al unui ins, al unei categorii sau colectivități de vorbitori.
În concepția lingviștilor ruși, noțiunea de stil este strâns legată de sfera de activitate, oferind un punct de vedere socio-stilistic bazat pe o nouă idee, pe cea a existenței stilurilor funcționale.
Lingvistul american Michael Rifaterre susține că stilul reprezintă o exagerare (expresivă, afectivă sau estetică) adăugată informației exprimate de textul lingvistic, fără ca sensul să fie alterat.
Preocupările pentru stil sunt prezente în spațiul românesc la cărturari precum: Dimitrie Cantemir pentru care limba latină e modelatoarea limbii literare, Miron Costin, Dosoftei, Eustatievici, Macarie, manifestând un interes sporit pentru limbă și stil.
Garabet Ibrăileanu înțelege prin stil, un element component al artei literare respirând prin și cu ochii literaturii tot ceea ce-l înconjoară.
Continue căutări pentru determinarea obiectului stilisticii s-au manifestat în secolul XX. Amintim aici stilistica estetică, avându-i ca reprezentanți pe Ovid Densusianu, Eugen Lovinescu, Mihail Dragomirescu care încearcă să treacă dincolo de stereotipie spre realitatea lingvistică.
Perioada interbelică dezvoltă o stilistică filosofică și estetică prin Lucian Blaga ce se axează pe stil ca fenomen de cultură, alături de Liviu Rusu și Tudor Vianu care aplică analiza stilistică pe diferite straturi, în timp ce Ștefan Munteanu dezvoltă o stilistică a expresivității, iar lingvistul Gheorghe Ivănescu găsește o reîntoarcere la antici. Nu trebuie dați uitării nici: Ileana Oancea, o adeptă a istoriei stilisticii, Eugen Câmpeanu, Gheorghe Bulgăr, Ladislau Galdi, Dumitru Irimia, cei care degustă stilistica lingvistică. G.I.Tohăneanu, Mihaela Mancaș, Elena Slave, Paula Diaconescu – atenți ai stilisticii literare actuale, Paul Miclău, Elena Dragoș, Solomon Marcus ori Mircea Borcilă – analiști convinși ai poeticii, Emanuel Vasiliu ori Tatiana Slama Cazacu sau Sanda Galopentia-Eretescu, Carmen Vlad – inovatori ai psiholingvisticii.
Totuși, stilurile funcționale sunt variante culturale ale limbii literare care sed iferențiază prin rolul și trăsăturile lor lingvistice, ținând seama de cerințele și specificul comunicării n diferite sectoare ale culturii. În cadrul actual de evoluție, limba română literară se ramifică n patru variante funcționale de bază:
stilul științific;
stilul juridico-administrativ;
stilul publicistic;
stilul artistic (beletristic).
Orice stil funcțional este o categorie generic-abstractă, subordonându-i-se multiple subvariante. De pildă, există variante nelimitate de stil beletristic, la fel cum există pentru stilul științific. Stilurile funcționale au un anumit specificși trăsăturii proprii, comună rămânând doar obligația de a se supune tuturor normelor de exprimare îngrijită și corectă. Văzute ca rezultate direct al evoluției dinamice și permanente a limbii, stilurile funcționale dețin și un caracter istoric, apariția acestora nefiind concomitentă. Astfel, din punct de vedere cronologic, în interiorul limbii române ca limbă de cultură, prima ramificație observată a fost cea juridic-administrativă, începuturile sale au fost creionate de actele ce au avut un caracter strict administrativ și diplomatic, încă din secolul al XVI-lea, la care se adaugă codicele de legi din secolul următor.
Premisa stilului științific a deținut-o, parțial vorbind, literatura istoriografică și mai ales încercările multiple ale lui Dimitrie Cantemir de a forma și de a îmbogăți cu neologisme savantee ori terminologii adecvate pentru diverse sfere ale culturii, amintind aici: istoria, filosofia, științele naturale, folcloristica, arheologia ori filologia.
Stilul artistic a fost și el anticipat de cronici prin elemente de tehnică narativă și compozițională (descriere, dialog, relatare, portret literar), învecinat cu stilul savant, popular, sentențios, paremiologic sau de vetustele încercări de versificație de la Miron Costin și Dosoftei. Dobândește autonomie la finalul secolului al XVIII-lea.
Cel din urmă stil, ca situare temporală este stilul publicistic, existența acestuia fiind dependentă nu doar de zorii, ci și de dezvoltarea presei, mult mai tardiv, în primele decenii ale secolului XIX-lea.
În egală măsură, pentru cercetătorul actual, există nu numai stiliști, dar și stiluri, nu numai scriitori individuali, dar și grupări care îi adoptă și curente care-i poartă dincolo de barierele temporale și spațiale.
De la limba română comună și până la varianta cea mai modernă a limbii literare, poporul român și generații de oameni de știință, cărturari, scriitori au reprezentat contribuția colectivă la studierea și la cultivarea limbii naționale. În acest spirit, un autor necunoscut, cu o conștiință trează, instituia estetica limbajului în 1795, inserată în Înștiințarea societății filosofești a neamului românesc: Toate neamurile au avut sârguință ca să-și împodobească stilul limbii sale cu usebită și ntocmită cuvântare, cât putem zice că prin poliirea stilului și deprinderea în nvățături s-au nălțat firea a multor neamuri până la cea mai înaltă stare a nemuririi.
II.1.2 Calitățile generale ale stilurilor
A discuta despre calitățile stilului presupune o abordare in extenso a acestuia care se concretizează mai întâi în elemente de generalitate și, apoi, în cele supuse particularului spre o mai bună comprehensiune a operei, indiferent de limitele domeniului căruia aparține. Discutând pe îndelete atât calitățile generale ale stilului, cât și cele particulare, luăm spre exemplificare pasaje din textul sadovenian, Valea Frumoasei, cel care instituie o poezie a prozei românești, filă cu filă, lăsând lectorul să guste din eternitate.
Calități generale:
Claritatea constituie formularea clară, justă, coezivă a gândurilor, a convingerilor și a conceptelor. Aceasta ia ființă prin utilizarea unor lexeme a căror signaletică este unanim recunoscută și prin îndepărtarea termenilor prea specializați, neobișnuiți, aflați în ambiguitate, a construcțiilor pleonastice, echivoce, paradoxale. Totodată, vizează absența ambiguității, respectarea întru totul a topicii prozaice, comunicarea mesajului într-un chip limpede, deslușit.
Decupajul următor este o elocvență a clarității:
Se află undeva în Țara Ardealului, între ținuturile Inidoarei și Albei, o apă viforoasă. Oamenii dinspre câmpie îi spun Sebeșul: cei vechi de pe înălțimi îi zic încă Frumoasa. Abundența toponimelor conferă autenticitate textului scris, observând utilizarea sensului denotativ, ceea ce susține acuratețea ideilor exprimate. Cuvintele alese aparțin fondului principal lexical care nu îngreunează nicicum capacitatea de comprehensiune a crâmpeiului literar.
Corectitudinea denotă prețuirea rigorilor limbii literare în constituirea comunicării (gramaticale, ortografice, ortoepice și de punctuație).
Din nou, exemplul nu întârzie să-și facă simțită apariția: Cărțile din bibliotecă nu-ți spun nimic. Pot fi uneori prilej de rezonanțe, dacă ai fost martor fără viclenie al uzinelor misterioase comandate de soare. Zi cu zi și clipă cu clipă, a pătruns în ființa mea în aparență insensibilă, prin ochi, prin auz, prin miros, în forme infinite, jocul vieții înoit prin moarte; imens etajat și inextricabil, amestecat în cicluri pentru care timpul nostru e indiferent. Observăm că normele gramaticale sunt respectate cu sfințenie, propunând lectorului un model de acuratețe a limbajului. Ortografia și punctuația deschid o nouă poartă spre procedeele expresivității (re)descoperite de către lectorul model. Locuțiunile accentuează mesajul textual, iar utilizarea persoanei întâi transmite uniperspectivismul ca mod de abordare a lucrării.
Concizia deține funcția majoră în utilizarea mijloacelor lingvistice strict necesare comunicării. În acest sens, este bine ca textul să abunde în uzitarea frazelor scurte, să fie exprimată doar o idee într-o singură frază, să evite, pe cât posibil, perifrazele și vocabulele inutile, să acorde un respect deosebit principiului economiei în exprimare, să facă apel la enunțuri adecvate lungimii informației de transmis.
Există câteva pasaje literare din textul sadovenian Valea Frumoasei, în care concizia poate fi identificată cu ușurință: „Ce oră poate să fie? Nu mai știu. De mult trebuie să fi trecut amiaza. Probabil că în sudul Basarabiei e cer de secetă. Poate ici-colo, cătră țărmul Mării, trec ușoare averse. Prietenii mei de la Braniște mă așteaptă…”. În acest decupaj, naratorul poartă un dialog cu sinele despre exactitatea orei, dându-și seama că este așteptat de amicii de la Braniște.
Dialogul oferă nenumărate exemple de concizie, personajele răspunzând succint la frazele interogative: „- Ce facem, Broz?
– Facem bine.” / „ – Moș Popacioc, află-se păstrăvi în apa asta?
– Ba.
– Dar mai înainte vreme, fost-au?
– Fost.”
Precizia- selectarea cu exactitate a tuturor mijloacelor lingvistice adecvate mesajului în vederea acurateței ideilor transmise, fără niciun fel de divagație.
Cu un limbaj precis, condeiul sadovenian conduce lectorul pagină cu pagină până în coasta Parângului din hotarul Gorjului: „ Acolo, între codri, la 1200 de metri înălțime, se deschide șesul acestor două ape; tot acolo în șesul acela înalt ajunge și pârâul Șerpilor. Aceste ape limpezi în care joacă păstrăvul și zlăvoaca vin din depărtări și din adâncimi de codri- unele din coasta Parângului, în hotarul Gorjului.”
Proprietatea – utilizarea lexemelor adecvate în ceea ce privește echivalența între intenție și expresie, implicând totodată însușirea înțelesurilor primare, derivate, conotative ale cuvântului, în funcție de tipologia în care se încadrează textul respectiv.
Valea Frumoasei este un loc plăcut ochiului naratarului, adresat unui împătimit al pescuitului și vânătorii, asemeni unui pansament vizual și acustic în decupaje cu iz liric, înnobilate cu multiple cuvinte din câmpul semantic al florei (brazi, iască, mesteceni, lipan, stuf, pin pitic, bisacăn, mur) ori al faunei (cocoșul de iernucă, vătuii, vițeii, căprioarele, ciutele, lupii, cerbul, calul, murgul, cocoșul sălbatic, tetrasul, vacile, oile, pajura, pescărușul, păstrăvul, cormoranul, crapul, vidra, mierla de apă, chiticul, vulturul, eretele, costrașul, plătica, știuca, bibanul, iepurele, omida, râsul, capra roșie, pelicanul, gaița, alunarul, șarpele de apă, tomniții, ciocănitoarea neagră, lipanul, salmonidul, păstrăvul- irideu, leptocefalii, jderul, cățelandrul de vânătoare), ceea ce înscrie proza lui Mihail Sadoveanu în sfera modernității.
Puritatea – constă în utilizarea cuvintelor admise de norma literară, evitând blocajele în comunicare.
Opera sadoveniană este un exercițiu al purității limbii secolului al XX-lea, cu o comprehensiune desăvârșită în actualitate prin apariția registrului neologic. Lexeme precum: flagel, ihneumonic, decadență, denatalitate sunt exemple elocvente.
Calități particulare:
Eufonia – deține un rol fundamental în realizarea dimensiunii emoționale a limbajului. În textul liric, este evidențiată prin elementele de prozodie (rimă, ritm și metru). În celelalte categorii de texte, eufonia este plăsmuită prin rânduirea cuvintelor în așa manieră, încât acestea să aibă o armonie sonoră, prin excluderea cacofoniilor.
Vocea textului integrează pe alocuri și crâmpeie din lirica populară expuse de Sivu, doctorului Țupa în textul Înșelări, în momentul în care aducea vorba de mosoarele de ață ale celui de-al doilea personaj: „ Am și albă – am și neagră. Asta mi-i averea-ntreagă…”
Oralitatea – este calitatea stilului de a părea vorbit în fața unui auditoriu, fiind caracterizată de prezența unor cuvinte, expresii, zicători, onomatopeelor, vocativelor, imperativelor, dativului etic, termenilor argotici, enunțurilor exclamative și interogative, precum și de forme familiare ale vorbirii.
În textul literar luat în discuție, oralitatea se manifestă ca aparență de dialog între narator-receptor (cititorul ideal): „ Cine să fi învățat oare pe meșterii noștri cei bătrâni să răstocească apa?… Dar ce răufăcător al lumii vechi a observat că la malul Frumoasei crește o buruiană cu foaia lată, care se chiamă lipan, care buruiană a lipanului cuprinde în ea moartea peștelui?”.
Armonia – surprinde echilibrul, cadența, ritmul prin armonizarea componentelor comunicării.
Fie că este vorba despre o adevărată lecție de topografie, ori de mici detalii pescărești și vânătorești, naratorul intradiegetic reușește să capteze și să mențină atenția lectorului pe tot parcursul diegetic liniar care nu este nicidecum de suprafață, ci unul in extenso, dincolo de limitele superficialului. Pescuitul este însăși definiția armoniei omului cu natura, deoarece naratorul mărturisește că în tinerețe, pe când mergea la păstrăvi, a învățat acest obicei vânătoresc de la păsările din Deltă. Acolo, cormoranii se înșiruiau și păleau cu aripile în apă, abătând peștele în cotloanele puțin adânci unde îl înghit apoi cu repeziciune. Asemeni acestui model, abat și pescarii cu ghionderele crapii la plasă.
Demnitatea – se referă la utilizarea cuvintelor și expresiilor admise de limba literară.
În unul din pasajele pline de confesiune, naratorul uniscient își aduce regretul neștiinței despre arta pescuitului: „ Cărțile din bibliotecă nu-ți spun nimic. Pot fi uneori prilej de rezonanțe, dacă ai fost martor fără viclenie al uzinelor misterioase comandate de soare. Zi cu zi și clipă cu clipă, a pătruns în ființa mea aparență insensibilă, prin ochi, prin auz, prin miros, în forme infinite, jocul vieții înoit prin moarte, imens etajat și inextricabil amestecat în cicluri pentru care timpul nostru omenesc e indiferent.”
Cursivitatea – vizează fluența și coerența comunicării în plan semantic.
Opera sadoveniană realizează, prin succesiunea evenimențială a cărei logică nu întârzie să apară, coeziunea la nivel sintactic prin intermediul cuvintelor cu rol joncțional ca adverbe sau conjuncții, asigurând un nex formal și semantic între segmentele textuale pentru o mai bună decriptare a structurii de adâncime: Dar după ce m-a văzut că am intrat și eu în afacerea lui s-a retras…i-am pus între pleoape un clomburel de brădui. Și m-am întors la locul de unde pornise întâmplarea. Trebuia să cetesc și acolo semnele.
Simplitatea – rezultă din întrebuințarea unor structuri sintactice obișnuite, cu o largă circulație în limbă, dar care nu dăunează profunzimii ideilor: Iată însă că în noaptea asta a dat Dumnezeu o ninsoare ușoară și i s-au astupat cu desăvârșire urmele. Ninsoarea a fulguit și asupra lui și l-a scuns deplin. S-a mai întâmplat ca ciutele să se apropie îndestulător nu pentru foamea lui, care e totdeauna cumplită, ci pentru arcurile lui de criță.
Variația stilistică – asociază două sau mai multe registre stilistice.
Mihail Sadoveanu este un izvor al acurateții stilistice, dând dovadă de un acut simț al limbii prin îmbinarea cu ușurință a registrului regional cu cel neologic, fără ca lectorul să observe. Alternanța contrapunctică a celor două registre îi conferă măiestrie Ceahlăului prozei românești: ghiare, punctată, cucoși, bala, capital respectabil.
Naturalețea – este evidențiată printr-o exprimare facilă ca rezultat a stăpânirii impecabile a limbii.
Cititorul este condus, pas cu pas, în filonul literar de la Roze, spre Dealul Greierușilor, la moara de apă, Charmette, Lacul Lebedelor, Iazul Zânelor, Gîrla lupului, Pietrăria Urieșilor, Dealul Balaurului, fără să simtă povara semantică a regionalismelor sau să fie izbit de cuvinte a căror signaletică le este ascunsă.
Finețea – presupune subtilitatea exprimării ideilor și este exemplificată în operă în pasajul în care vocea actorială mărturisește că doar în sânul naturii, omul poate cunoaște sentimentul veșniciei, când clipa este tristețea lui Cronos: Nu-i riguros exact, credeam atunci, că păstrăvii apar numaidecât la vânătoarea lor în ceasul amiezii. Eram gata să mă încredințez că nu au obicei niciodată să iasă. Aveam sentimentul covârșitor că ora de aur care trecuse e pierdută cu desăvârșire, pentru totdeauna pierdută. Tristețea este că toate ceasurile vieții noastre trec și rămân iremediabil.
Umorul unui text se remarcă prin înclinația spre ludic, spre glumă și spre ironie.
Există numeroase pasaje savuroase, menite să aducă zâmbetul pe buzele celui care lecturează, prezentând conversațiile dintre tovarășii de drum: Ieronim Stoichiță, Ionel Pop, Pavel-baci, Toma Orășanu, atunci când compară păstrăvul cu un căpcăun al semenilor.
Defecte ale stilului:
I. Opus clarității:
– obscuritate – ilizibilitate, incorectitudinea pronunției.
– nonsens – contradicție între termeni.
– paradox – opinie aflată în contradicție celei general acceptate.
– echivocul – ambiguitate, neclaritate.
– pleonasmul/ tautologia – repetarea unor vocabule având același înțeles.
II. Opus proprietății: amestecul de elemente tipice unor stiluri diferite.
III. Opus preciziei:
– prolixitatea–comunicarea împovărată de cuvinte în plus.
– digresiunea – abatere de la ideea de bază.
IV. Opus corectitudinii:
– solecism – absența acordului dintre subiect și predicat.
– anacolut – discontinuitatea sintactică.
V. Opus purității: abuz în utilizarea lexemelor cu sensuri argotice, neologice, arhaice.
VI. Opus naturaleței: afectarea, emfaza – utilizarea cuvintelor prețioase, având menirea de a uimi lectorul.
VII. Opus simplității: superficialitatea, simplismul.
VIII. Opus armoniei: cacofonia – succesiunea unor sunete dizarmonice.
IX. Opus demnității: formularea trivială.
X. Opus retorismului: exagerare.
XI. Opus fineții: depășirea firescului.
XII. Opus umorului: excesul sobrietății.
XIII. Opus ironiei: exagerarea ce conduce la zeflemea.
XIV. Opus conciziei: confuzia în exprimare.
XV. Opus oralității: lipsa penetranței în cadrul unei intervenții orale.
Cercetătorii V. Marin și Cristinel Munteanu punctează că stilurile funcționale dețin un caracter istoric și își fac apariția în funcție de anumiți factori extralingvistici: evoluția culturală a societății, dar și dezvoltarea anumitor domenii de activitate.
Una dintre primele taxonomii ale stilurilor a fost făcută de Iorgu Iordan care distinge: stilul literar propriu-zis, științific și tehnic, oficial, oratoric, familiar, publicistic.
Aceeași problemă a stilurilor este abordată și de Stelian Dumistrăcel în studiul numit: Limbajul publicistic românesc, propunând trei stiluri funcționale: tehnico-științific, beletristic, comunicării publice și private.
Există totuși taxonomii ale stilurilor făcute și din alte perspective: cea a caracterului expresiv – nonexpresiv în care P. Diaconescu evidențiază două funcții ale limbii: marcată expresiv – estetic ce exprimă atitudinea față de mesaj ca atare și cea nemarcată expresiv – estetic ce organizează vorbirea spre factorii comunicării. Aici include: stilul tehnico – științific prin cele două funcții ale limbajului – referențială și cognitivă, stilul oficial – administrativ, dominat de funcția conativă și stilul publicistic, aflat în slujba funcției fatice.
În România literară și problemele ei principale, Ion Coteanu recunoaște trei stiluri de bază ale limbii române: artistic, științific și administrativ, reducându- le apoi la două: artistic și tehnico- științific.
Iorgu Iordan clasifică stilurile funcționale din punct de vedere a criteriului sociocultural:
– literar- propriu- zis (artistic);
– științific și tehnic;
– oficial;
– oratoric;
– familiar;
– publicistic.
Luând în considerație diversitatea textuală propriu-zisă, în opera pragmaticienilor din Spania, există șase categorii de texte: tehnico-științifice, juridico- administrative, periodistice, publicitare, din domeniul științelor umanistice și literare.
Din perspectiva logosului, există trei stiluri funcționale: stilul beletristic, centrat pe uzul poetic, având ca finalitate plăcutul, stilul științific (uzul științific), axat pe descoperirea a ceea ce este just și stilul comunicării publice și private (uzul practic), urmărind utilul.
Aristotel numește stilurile funcționale uzuri: uzul științific, uzul poetic și practic.
Bȕhler vorbește în baza relației dintre funcții: denotare, manifestare și apel, iar scriitorul pașoptist, Ion Heliade-Rădulescu, le numește limbi:
– limba științelor sau a duhului;
– limba inimei sau a sentimentului;
– limba politicii.
Dintre toate acestea, Stelian Dumistrăcel consideră că rezultă doar trei stiluri funcționale, primare:
– tehnico-științific;
– beletristic;
– comunicării publice și private.
II. 1.4. Stilul științific
Este definit de Dumitru Irimia în studiul Structura stilistică a limbii române contemporane ca fiind „ expresie a întrebuințării limbii în domeniul cunoașterii științifice a lumii”.
Structura acestui stil e confundată adesea cu evoluția normelor limbii literare. În exclusivitate, este „ o reflectare a funcției referențiale (cognitive) a limbii”.
Încă din secolul al XVII-a, în anumite cronici și scrieri religioase apar crâmpeie ale stilului științific, cristalizate apoi în secolul al XVIII-lea, în operele lui Dimitrie Cantemir din considerentul îmbogățirii limbii române prin intermediul terminologiei științifice necesare. Totuși, crearea stilului științific este pusă în discuție odată cu pătrunderea culturii moderne apusene pe aceste meleaguri, fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul neogrecesc ori rusesc, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului următor prin tarducerile unor cărți de popularizare a diferitelor științe și manuale școlare, apărute atât în Transilvania și Banat, cât și în Principate. Unele nu au văzut lumina tiparului, dar simplul fapt că au ajuns până astăzi în mai multe copii manuscrise demonstrează intensa circulație în epocă. Enumerăm aici: geografia tradusă la mănăstirea Cozia, în 1766, având titlul Cosmogrȧfie adecă isvodirea lumii, geografia tradusă din limba neogreacă la Iași în anul 1780 cu titlul Gheogrȧfie noauă, în 1785, apare traducerea opereiabatelui Joseph Delaporte, A toată lumea călătorie sau înștiințare de lumea nouă și cea veche, tratatul de medicină al doctorului maghiar Francisc Pȧriz Pȧpai, Pax corporis, tradus în limba română sub numele Meșteșugul doftoriii, manualul din 1790 tradus din limba italiană de către Amfilohie Hotiniul, sub numele de Gramatica fizicii, manuale de aritmetică și geografie traduse din italiană de același interpret la Iași, în 1795, gramatica limbii române, întocmită de Ienăchiță Văcărescu și publicată și la Rîmnic, și la Viena în 1787, manualul de logică și etică tradus de Samuil Micu, în 1781 și tipărit apoi în 1799-1800, la Sibiu și Buda, manualul de aritmetică din 1777 de la Viena, cel tradus de Gheorghe Șincai în 1785, gramatica limbii române alcătuită 1797 de Radu Tempea la Buda, manualul de retorică în 1798, de Ioan Molnar din limba franceză.
Cărțile românești cu un conținut științific de la sfârșitul secolului al XVIII-lea oferă exemple nenumărate pentru îmbogățirea lexicului, datorită faptului că în această perioadă limba română se confrunta cu influența puternică a mai multor limbi străine. Neavând un sistem fonetic și morfologic bine stabilit pentru a putea româniza imediat cuvintele străine pătrunse în limbă, anumiți termeni de circulație internațională, pătrunși în limba română, păstrează aspectul fonetic sau grafic din limbile respective. Astfel, sunt evidente neologismele de proveniență latină, germană, italiană sau maghiară, în scrierile celor din Ardeal, în timp ce în lucrările moldovenilor, sunt inserate neologisme de sorginte neogreacă, franceză, italiană sau rusă. Tocmai această frecvență a neologismelor neadaptate la sistemul fonetic al limbii române constituie o anumită particularitate a stilului științific de la finele secolului al XVIII-lea.
Scrierile intelectualilor cu formație culturală latino-romanică din această perioadă păstrează termeni științifici regăsiți astăzi sub aceeași formă. Un exemplu concret este traducerea geografiei lui Amfilohie Hotiniul care a introdus cuvinte existente și astăzi în limbă: atlas, glob, eclipsă, pol, tropic, fie în Gramatica fizicii: cometă, golf, magnet, recipient, timpan, fie în logica lui Samuil Micu: dilemă, condiție, ipotetic, teoremă, fie n istoria universală tradusă de Ioan Molnar: alianță, decret, protecție, securitate.
Un alt aspect al stilului științific din această perioadă este abundența calcurilor lingvistice. Acest fenomen a reprezentat o necesitate a secolului al XVIII-lea, în locul termenilor străini corespunzători care ar fi împovărat procesul de asimilare a termenilor respectivi: ficătire pentru hepatită, fărîmătură pentru fracție, în manualul de aritmetică tradus în 1793 în Muntenia. Numărul acestor calcuri scade odată cu evoluția limbii. Totuși, o consecință a abundenței acestora a fost absența clarității și a preciziei, atât de necesare comprehensiunii stilului științific. Calcurii care au existat în limba noastră până în secolul al XIX-lea au fost: cercare, probă, arătare, demonstrație, lungime, longitudine, lățime, latitudine, curgere, curent. Lexeme utilizate de Gheorghe Șincai în 1785 în aritmetica sa, irizează și astăzi lexicul matematicii: împărțitor, denmulțit, înmulțitor, împărțire, dempărțit, înmulțire.
În secolul al XVIII-lea, fraza avea un pronunțat caracter arhaic și, de aceea, traducerile intelectualilor din această perioadă reflectau sintaxa limbilor străine cu care erau familiarizați. Una din legile mișcării corpurilor traduse din limba italiană în 1790 devine insuficient de clară: Pentru că toate trupurile vor petrece întru a lor stare de odihnă și de clătire în linée dreaptă, afară de nu le va sili vreo putere străină a schimba îndreptare.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în prefața de la Gramatica fizicii, Amfilohie Hotiniul se simte dator să mărturisească greutățile pe care le întâmpină în efortul pe tărâmul științei: „ întru adîncime învățăturilor sînt multi cuvinti și tălmăciri cu greu a să diprinde și a să înțălege dintru întăi obicinuite prin învățături a să scri și a să înțălege putere lor pe limbă streină, fiind foarte cu greu altor limbii care n-au cuvinti îndestul ca să poată deodată a zice și a cunoaște tîlcul și aceluieși cuvînt.”
Matei Millo vine în contradicție cu Amfilohie Hotiniul, precizând în 1795 în prefața Aritmeticii traduse: „ Numirile pravilelor aritmeticești, numerile lucrătoare sînt numite în limba moldovinească, sîlindu-mă, în cît s-au putut, a nu amesteca streine cuvinte. Căci moldovenii, cînd să vor sîli pentru slava limbii a nu amesteca la grai și scrisoare streine cuvinte, iar cuvintele care lipsăsc să să alcătuiască în ființa limbii, cu adevărat că nu s-ar afla în această sărăcii. Dar să urmează cu totul împotrivă, că și cuvintele care sînt în lucrare nu să pun, ce amestică cuvinte grecești.”
Ioan Molnar în cele două traduceri realizate în 1785 (Economia stupilor), respectiv 1800 (Istorie universală adecă de obște), recunoaște că a împrumutat cuvinte de la maica noastră limbă latinească, aceeași idee fiind îmbrățișată și de Samuil Micu: „Iară unde lipsește limba noastră cea românească și nu avem cuvinte cu care să putem spune unele cuvinte, mai ales întru învățături și în științe, atunci cu socoteală și numai cât este lipsa putem să ne ntindem să luom cuvinte ori din cea grecească, ca din cea mai învățată, ori din cea latinească, ca de la a noastră maică.”
Primii 30 de ani ai secolului al XIX-lea, dezvoltă stilul științific tot prin manualele școlare și cărțile de popularizare a științei, înflorind și numărul acestora în tipografiile din Viena, Sibiu și Brașov cu o difuzare în mod sistematic în Transilvania și în Banat. Văd lumina tiparului opere precum: Povățuire cătră economia de cîmp, 1806, Gheorghe Șincai, Povățuire cătră aritmetică, Învățătură firească spre surparea superștiției norodului, Hronica românilor și a mai multor neamuri. Petru Maior publică și el la Buda între anii 1812 și 1816: Învățătură pentru prăsirea pomilor, Învățătură pentru ferirea și doftoria boalelor…vitelor, Învățătură despre agonisirea viței de vie.
În studiul de filosofie al lui Poteca sunt introduse neologisme existente și astăzi în limbă, de tipul: amanet, anatomie, arhitect, astronom, armonie, conștiință, disertație, idealism, moralitate, omonim, superstiție, teorie, universalitate, experiență, empirism, ediție, examen, flegmatic, pragmatic, pubertate.
Se poate vorbi de o nouă dezvoltare a stilului științific al limbii române începând cu anul 1830, moment în care pacea de la Adrianopole din 1829 creează condiții economice și politice propice Țării Românești și Moldovei să imprime un ritm alert procesului de creare a culturii naționale.
În perioada pașoptismului, 1830-1860, numeroși medici, ingineri, profesori și publiciști contribuie la dezvoltarea stilului științific printr-un limbaj adecvat cu noțiuni științifice noi, menționându-l aici pe Ion Eliade Rădulescu, considerat unul din creatorii terminologiei matematice în limba română, prin traducerea manualului de aritmetică după Francoeur, în 1832.
Gheorghe Asachi oferă următoarea definiție fracției: „ Cuvântul fracție însămnează fărmătură sau parte de un tot sau întreg. Deci, unimile ce compun pe o fracție sînt mai mici decît unimea care să numește prințipală sau de căpitenie cătră acea spre care ele să alăturează. Unimile unei fracții sînt ecvale între ele și, absolut socotite, au tot acele proprietăți ce și numerile întregi: un ban, fracția unui leu, este cătră un ban precum întregul leu este cătră un leu.
Spre a exprima o fracție, trebui mainainte a însămna cîte părți avem de numărul întreg și apoi de care feli sînt acele părți care acaesta să poate face prin un număr și prin un nume, încît zicînd douî palme, trii palme, să însămnează cum că avem douî, trii unimi cu ceime de palmă.”
După revoluția de la 1848, școlile fiind închise, profesorilor, care nu erau refugiați sau exilați, li s-a dat sarcină să traducă diferite manuale școlare, fiecare pentru specialitatea sa, publicându-se: Elemente de trigonometrie dreptliniată și sferică, Elemente de aritmetică raționată, Tratație asupra geometriei descriptive, Manualul sănătății sau medicina și farmacia domestice, Minunile naturei și Istoria naturei, Curs elementar de agricultură și de economie rurală, Rudiment agricol universal, Prescurtare de himie, Noțiuni generale de fizică.
În Moldova, s-au remarcat următoarele dovezi ale stilului științific în perioada 1830-1860: Manual elementar de geografie, Vitele albe din Englitera, Dascălul agronomiei sa mînoducătorul practic în toate ramurile economiei, Despre holera epidemiască.
De asemenea, nu trebuie dată uitării nici contribuția presei la dezvoltarea stilului științific: „Foaia duminecii”-1837, Brașov, „Icoana lumei”- Iași, „Foaia pentru minte, inimă și literatură”- 1838, Gheorghe Bariț.
După 1830, stilul științific al limbii române se îmbogățește cu un număr considerabil de lexeme mprumutate din limba franceză: austral, boreal, continent, insulă, fluviu, nadir, zenit, acustic, dermă, frontal,pulmonar, vertebral, femur, ganglion, dorsal, maxilar, ligament, glandă, craniu.
Debutul etapei de creație științifică românească se realizează dincolo de 1860, prin nume sonore precum: Emanoil Bacaloglu, Petru Poni, Ion Ionescu de la Brad, Grigore Ștefănescu, Vasile Conta, Victor Babeș, B.P.Hasdeu. Sarcina principală a acestora a vizat revizuirea și precizarea terminologiei științifice vechi pentru a ajunge la nivelul științei și tehnicii celei mai noi.
Începutul secolului XIX e dominat în acest stil de: lucrările Școlii Ardelene, apare frecvent termenul neliterar la Petru Maior, scrierile lui Nicolae Bălcescu, relevând elemente de limbă vorbită, opera lui Hasdeu prin subdialectul moldovenesc. Un alt domeniu în care își face simțită prezența stilul științific este critica literară a lui Titu Maiorescu ori tratatul lui Petru Maior, Învățătură pentru prăsirea pomilor- Buda, 1812/1813, unde utilizează lexeme precum: bărbătuș de floare = stamină, flori muierușe = flori feminine, scafă = calicui, îmboierirea pomilor = înnobilare prin altoire.
În prelungirea acestei linii de gândire, Solomon Marcus consideră că limbajul științific reprezintă, în mod optim, ipostaza rațională a ființei umane, constituit în gradul zero al limbajului.
Terminologia științelor naturale, în special a botanicii, prezintă elemente pur științifice, la fel cum la începutul secolului XX, cărțile de matematică uzitează termeni care suplinesc lipsa terminologiei neologice: concave, convexe, coeziune.
Planul referențial nu mai primește o interpretare doar la modul empiric, ci este angajat unei proceduri de investigare a cărei finalitate este cunoașterea științifică, uzitând de metode supuse tendinței de maximă formalizare. Dobândește o maximă abstractizare. Actul lingvistic cunoaște atât codul lingvistic (sistemul propriei limbi reflectat în normă, creând cadrul obligatoriu desfășurării comunicării), cât și codul metalingvistic ce acordă obiectivitate și universalitate semnificațiilor în același timp cu o mai bună cunoaștere conceptuală.
Semnul lingvistic servește transmiterii cât mai exacte a unei informații științifice, fiind emis și receptat, nicidecum destinat. Receptorul este unul avizat domeniului în cauză, un destinatar în funcție de care emițătorul și organizează discursul. Cel din urmă se arată a fi un bun cunoscător al respectivei laturi științifice, preocupat în mod esențial de mesajul pe care îl are de transmis, în vederea receptării și decodificării facile a acestuia într-o expresie lingvistică neutră, capabilă să înlăture orice ambiguitate în impunerea conținutului semantic denotativ, anulând conotațiile multiple. Semnul limgvistic este tranzitiv, iar semnificația transparentă.
În orientarea sa către lumea obiectelor și către cea a semnelor lingvistice, subiectul vorbitor parcurge trei trepte ale cunoașterii:
senzorială – relevă contactul direct, implicit cu lumea obiectelor și complexul sonor;
perceptivă – treapta reprezentăriiconcrete, individuale, nu doar a obiectelor nelingvistice, ci și a complexului sonor lingvistic;
conceptuală – treapta trecerii reprezentărilor individuale într-o serie de imagini sociale, abstracticizate: „ De la o mie de stejari am căpătato mie de reprezentări, acea mie de reprezentări a constituit un sâmbure comun: ideea stejarului; pentru mia de reprezentări am o mie de cuvinte, acea mie de cuvinte a constituit un sâmbure comun, cuvântul-tip stejar.”
Sinonimia este infinită, deoarece, din punct de vedere teoretic, unui semnificat i se poate asocia orice semnificant ce își asumă un rol de a transporta semnificația ca atare. Aceasta depinde de competența și performanța lingvistică a emițătorului, dar și de planul paradigmatic al limbii. Astfel, semnul lingvistic științific este traductibil fără rest.
Semnificația este universală și obiectivă, iar traductibilitatea absolută. De asemenea, este închisă prin natura comunicării științifice, asigurând semnificației constanță în timp și spațiu. Decodificarea exactă a textului reprezintă reconstituirea semnificației în datele introduse de emițător.
Organizarea semnului lingvistic în procesul elaborării textului este orientată de două particularități primordiale comunicării științifice:
desfășurarea pe bază de raționamente – impune principiile unei structurări logice: de la cunoscut la necunoscut, de la general la particular;
situarea în interiorul opoziției adevărat-fals – determină specificul raportului dintre emiterea și receptarea textului. Relațiile stilului științific cu celelalte stiluri se desfășoară într-un singur sens, dinspre stilul științific către celelalte și doar la nivel lexical.Termeni specifici din codul metalingvistic pătrund în stilul beletristic fie ca mărci ale unui stil în stil, prin care se introduc o serie de date privind personaje și situații,
fie ca elemente devenite semne poetice. Valea Frumoasei este un ecou al virginității naturii, metafora supremației frumosului sadovenian care încântă chiar și novicele în tainele lecturii cucerindu-l pagină cu pagină.
Nivelul fonematic surprinde fonemul considerat ca imagine acustică. Este de subliniat că în diferite perioade, stilul științific a fost un factor activ în promovarea și consolidarea sistemului fonematic al limbii literare. Determină o creștere a frecvenței laringale h prin prezența termenilor de origine greacă precum hema-, hemo-, helio-, hidro- etc.
Nivelul morfematic vizează suprapunerea între stilul științific și limba literară comună prin desfășurarea unui izomorfism între planul expresiei și cel semantic. Determină o frecvență ridicată a substantivelor proprii: casa Hardy, București, Braniște, Frumoasa, Tărtărău, Basarabia, Maramureș, Babadag, Valea Sălanelor, Pârâul Șerpilor. Totuși, substantivul propriu poate dezvolta mai multe funcții:
descriptivă;
apreciativă;
simbolică, deținând în textul științific o funcție semnatică primordială de identificare.
Textul științific cuprinde o frecvență relevantă a substantivelor abstracte: album, faptă, discurs, antologie, bunătate, inerție, invazie, echilibrator, repeziciune.
Ținând seama de flexiunea nominală și pronominală, predomină nominativul în flexiunea cauzală, în detrimentul cazurilor personale: dativul, acuzativul precedat de prepoziția-morfem pe și vocativul. În flexiunea după număr și persoană a pronumelor, abundă persoana a III-a, persoana a II-a fiind ca și absentă, iar persoana I introduce o discordanță între planul limbii și cel ontologic. Adjectivele generice ori categoriale determină categoria comparației din cele două direcții:
– creșterea din punct de vedere numeric a adjectivelor ce refuză întru totul comparația (eternă, simultan, viu, mort);
– predominarea gradului pozitiv și frecvența foarte scăzută a superlativului absolut (neliniștit, tumultoasă, ritmat, melodios, împovărat, potolit, uscat).
Categoria gramaticală a timpului este dominată de frecvența prezentului ce dezvoltă multiple valori specifice, un prezent atemporal, privit ca instrument al definirii diferitelor concepte: „Focul a fost prima instituție. Vânatul și pescuitul a doua…undița e un instrument care are la un capăt un animal mic și la altul un animal mare.”
Ilustrează și un prezent pantemporal ca instrument al comentării fenomenelor supus investigației, regăsit în textele interpretative: „ E omul cel vechi al muntelui și al codrului. Cunoaște mersul anotimpurilor, crugul lunei, mișcarea stelelor, semnificația vânturilor. Știe obiceiurile dihăniilor, cunoaște orânduiala domnilor de la orașe, care vin aici în petrecere.”
Conturează și un prezent dinamic, perceput ca instrument al analizei unor evenimente istorice, social-culturale, individual-umane: „ Acolo, între codri, la 1200 de metri înălțime, se deschide șesul acestor două ape; tot acolo n șesul acela înalt ajunge și pârâul Șerpilor.”
Prezentul descriptiv constituie un instrument ce reliefează ideile esențiale dintr-un text de exegeză a unei opere literare ori științifice. Criticul literar Leonida Maniu opina că natura la Sadoveanu constituie o entitate veșnică și schimbătoare ce sugerează aspectele originare, dar și iminența prefacerilor, incită la meditație și se prelungește într-o durată spirituală.
Un alt timp verbal adus în discuție este imperfectul, timp al perspectivei, ce extinde orizontul cultural în care este situat obiectul investigației științei literare atât pe plan orizontal, cât și pe plan vertical, pe scara timpului: „ S-a uitat țintă înspre păduri; pădurile erau cât lumea asta, până în soare și până în pâcla cea trandafirie a depărtărilor.”
Viitorul realizează descrieri similare de perspectivă prin evenimentele ulterioare: „ Curând vor veni și acolo șapte vaci slabe, după rânduiala pe care o face soarele în răstimpurile lui de activitate, răstimpuri astronomice de unsprezece ani și de treizeci de ani.”
Nivelul sintactic reliefează următoarele trăsături dominante:
dezvoltarea raporturilor de complementaritate n interiorul frazei sau cu propoziții in absentia;
absența propozițiilor sintetice;
dezvoltarea unor structuri redundante;
tendința de expansiune a grupului nominal și verbal și concentarea expresiei;
eterogenitatea simbolică a enunțului;
depersonalizarea raportului subiect-predicat;
dezvoltarea unor anumite raporturi sintactice;
desfășurarea enunțului sintactic după anumite modele date.
Nivelul lexical punctează:
univocitate semantică prin absența ipostazei emotive a funcției expresive prin sensul denotativ: brad, rărunchi, vânat, păstrăv, costrăș, plătică;
marea mobilitate a lexicului, evidențiată printr-o legătură strânsă cu dezvoltarea științei și tehnicii: sensibil, catastrofă, alternativ, expediție;
concentrare maximă a vocabularului printr-un inventar restrâns de lexeme din domeniul strâns legat de floră și faună: iască, stuf, mesteacăn, cerb, vițel;
specificitatea constituirii de noi termeni prin intermediul derivării și compunerii: păstrăvar, negricios, păstrăv-irideu, cățelandru de vânătoare;
structura specifică a lexicului. prin terminologie specifică (vânătoare și pescuit: undiță, momeală, pușcă).
Caracteristicile acestuia sunt:
– impunerea funcțiilor referențial- denominativă și metalingvistică, menite să anihileze acțiunea celorlalte funcții (funcțiile conativă și fatică sunt absente, iar funcția poetică se subordonează modului specific în care acționează funcția referențială, în timp ce funcției expresive i se anulează aspectul emotiv);
– organizarea pe două straturi în funcție de cele două tipuri de cunoaștere: empiric (relație permanentă cu planul referențial) și conceptuală;
– emiterea și receptarea semnului lingvistic;
– caracter obiectiv, sobru;
– grad maxim de densitate;
– desfășurarea pe bază de raționamente;
– situarea în interiorul opoziției adevărat- fals;
– dezvoltarea componentei informative;
– utilizarea metalimbajului;
– precizia și proprietatea limbajului specific domeniului;
– prezența neologismelor de circulație internațională;
– sensul denotativ;
– termeni monosemantici;
– expresivitate zero;
– utilizarea citatului ca material demonstrativ;
– desfășurarea logică a ideilor;
– succesiunea întrebare- răspuns ca modalitate de construcție a discursului științific;
– la nivel lexical (terminologie proprie, cuvinte formate cu prefixoide și elemente de compunere savantă ori termeni de circulație internațională);
– la nivel morfologic (sunt frecvente modul infinitiv cu valoare de imperativ, în note și observații, persoana I singular e înlocuită cu I, plural);
– la nivel sintactic (predomină subordonarea față de coordonare);
– la nivel stilistic ( procedee ce au ca scop organizarea discursului științific).
Forme de manifestare:
tratatul;
disertația;
proiectul;
descrierea științifică;
sinteza;
referatul;
articolul;
prospectul tehnic;
sesiunile științifice;
prelegerea;
expunerea;
colocviul;
studiile;
prezentările;
demonstrațiile tehnice;
comunicările științifice.
Un exemplu concret împrumutat din sfera matematicii este metoda comparației realizată în cinci pași:
Pasul I: Se stabilesc simbolurile și cu ajutorul lor se transcrie conținutul problemei.
Pasul II: Se compară cele două situații diferite, aducându-le, eventual, la același termen de comparație.
Pasul III: Se elimină una dintre necunoscute.
Pasul IV: Din relația nou obținută se determină cealaltă necunoscută.
Pasul V: Într-una din situațiile inițiale se înlocuiește necunoscuta cu valoarea găsită și se determină și cealaltă necunoscută.
Este de apreciat că această metodă se poate aplica cu ușurință și în opera sadoveniană aleasă spre analiză, prin prisma chimiei ori cea a biologiei, relevând flora și fauna inserate în diegeză.
APA – apa viforoasă se afla în Ardeal, între ținuturile Inidoarei și Albei, cei de la câmpie îi spun Sebeș, iar cei vechi, Frumoasa.
FLORĂ
Brazi – conifere cu frunze aciculare învelite în ceară pentru a împiedica procesul de transpirație; arbori care produc rășină și conuri (flori bărbătești și femeiești);
Stuf – plantă caracteristică Deltei Dunării și zonelor inundabile ce alcătuiește formațiuni plutitoare numite plauri, loc de refugiu pentru păsările migratoare sau cele specifice locului;
Iască – ciupercă parazită necomestibilă care crește pe trunchiurile arborilor, ducând la distrugerea structurii interne a arborelui; ciuperca are culoare cenușie deschisă, dar cu timpul devine neagră;
Mure – fructele murului cu un mare conținut de vitamine, acizi organici, foarte gustoase și benefice sănătății;
Lipan – pește care trăiește în ape dulci sau în zona inferioară a râurilor, asemănător păstrăvului; are corpul alungit, cap mic, bot ascuțit, colorit verziu-cenușiu pe spate, iar abdomenul argintiu sau roșu;
Mesteacăn – arbore înrudit cu stejarul și fagul, cu scoarță fină, ce se rupe ușor și de culoare albă și dungată;
Pinul pitic – cel mai mic conifer din lume numit pin pitic siberian ce atinge 1,5 m înălțime, cu frunza aciformă și conuri de dimensiuni foarte mici.
FAUNĂ
Cocoșul de ieruncă – pasăre înrudită cu cocoșul de munte și cocoșul de mesteacăn răspândită în tot lanțul carpatic, penaj maro-cenușiu și prezintă o pată neagră sub bărbie;
Căprioare – mamifere, animale sălbatice rumegătoare caracteristice pădurilor de deal și șes, cu picioare subțiri, coadă scurtă și corp zvelt;
Ciută – femela cerbului lipsită de coarne;
Viței – mamifere rumegătoare, pui de vacă cu vârsta până la 1 an;
Lupi – mamifere carnivore organizate în haite atunci când vânează, de culoare brun-cenușie cu variații multiple, în funcție de sezon; animale care asigură menținerea echilibrului ecologic, deoarece nu consumă doar animale vii, dar și cadavre;
Cerb – mamifer erbivor rumegător, de culoare brun-roșcată, coarne ramificate, întâlnit la câmpie, în zona poienilor și luminișurilor;
Cal – mamifer erbivor nerumegător, copitat, adaptat depunerii unui efort intens prin alergare, corp zvelt, gât puternic, trunchi cu piept lat, membre lungi și musculoase, domestic de către om, dar cu origini sălbatice;
Murg – cal brun, negru, negricios, castaniu închis;
Cocoși sălbatici – cocoși de munte, păsări considerate monumente ale naturii, ocrotite de lege, prezente în pădurile de conifere de la altitudini mari, cu penaj colorat; masculii au penaj brun-închis, piept de culoare verde cu luciu metalic;
Vaci – mamifere rumegătoare mari, domestice, folosite pentru carne, piele, lapte, tracțiune; cap cu bot lung, buze umede, ochi mari, urechi mobile, trunchi voluminos, coadă lungă, cu o cută de piele numită salbă;
Oi – mamifere rumegătoare domestice, copitate, crescute pentru lână, piele, blană, carne, lapte;
Pajură – pasăre răpitoare mică, cu gheare puternice, lungi și ascuțite, cioc tăios, care trăiește în regiunile de munte;
Pescăruși – păsări acvatice care trăiesc în zona mărilor, a coastelor, penaj alb-cenușiu, cioc puternic și încovoiat, ce se hrănesc cu pești sau alte animale acvatice;
Păstrăv – pește răpitor, carnivor, agil, adaptat zonei superioare a răului, bine oxigenată, cu corp alungit, musculos, înotătoare bine dezvoltate, cu spatele cenușiu-albăstrui, abdomen albicios, pete negre pe corp și dungi multicolore pe mijloc;
Cormoran – pasăre de baltă, specifică Deltei Dunării, de culoare neagră sau albastru-închis, mare consumatoare de pește, cioc curbat la capăt, gât lung, coadă rotunjită și pene rigide;
Crap – pește omnivor de apă dulce, mare, greoi, care trăiește în zona inferioară a râului, spate negricios, abdomen albicios, se hrănește atât cu alge, cât și cu animale acvatice mici;
Vidră – mamifer semiacvatic, cu blană deasă, unsuroasă, culoare cenușie-brună, ce se hrănesc cu animale acvatice, sapă vizuini în malul apelor;
Mierla de apă – pasăre care trăiește în zona râurilor de munte, pe spate brună-negricioasă și pe piept albicioasă;
Pești – organisme acvatice, vertebrate, răpitori (carnivori), fitofagi (consumă alge) sau omnivori (regim alimentar mixt), cu fecundație externă sau internă, ce trăiesc în lacuri sau râuri, în mări sau oceane, corp prevăzut cu solzi și mucus, înotătoare ce-i asigură deplasarea;
Vultur – pasăre răpitoare de zi, cioc lung, ascuțit, gheare luni, ascuțite, tăioase, trăiește în zone stâncoase de unde își urmărește prada;
Erete – păsări răpitoare de zi, coadă lungă, picioare lungi, cioc scurt, curbat, ce prezintă un disc facial format din pene rigide, care trăiesc în zona pajiștilor și terenurilor agricole;
Plătică – pește aplatizat lateral de culoare verzuie-cenușie, trăiește în ape line sau în Delta Dunării, caută larve de țânțari, viermi, moluște în mâlul de pe fundul apei;
Știucă – pește răpitor, carnivor, corp alungit, cilindric, bot lung ca de rață, gură largă, dinți puternici, mărunți și bine ascuțiți, înotătoare codală musculoasă, numit ,,rechinul apelor dulci”, deoarece este un răpitor feroce, atacând pești, dar și animale acvatice de dimensiuni mai mari;
Biban – pește răpitor de apă dulce, argintiu-verzui, apreciat pentru carnea albă, moale, fără oase;
Iepure – mamifer rozător, trăiește în zona de câmpie, incisivi cu creștere continuă, membre posterioare lungi, musculoase, adaptate pentru sărit și membre anterioare, scurte, adaptate pentru amortizarea saltului;
Omizi – larve de fluturi cu corp vermiform, stadiu în dezvoltarea fluturilor numită metamorfoză; larve care consumă frunzele arborilor și produc mari pagube;
Fluturi – nevertebrate din grupa lepidoptere, ce prezintă metamorfoză, au aripi fine, membranoase, prevăzute cu solzi fini; au rol important în realizarea procesului de polenizare; există fluturi diurni, nocturni și crepusculari;
Râs – felină sălbatică, înrudită cu pisica sălbatică și pisica de casă, specie ocrotită de lege, vârful cozii este negru, vârful urechilor prezintă un smoc de peri, carnivoră, prădătoare și teritorială, activă noaptea;
Limax – animal nevertebrat din grupa moluște; melc cu cochilia redusă, întâlnit în grădinile de legume sau livezi, produce pagube;
Pelican – pasăre acvatică, migratoare, întâlnită în Delta Dunării, bun zburător, bun înotător, numit ,,sanitar piscicol”, deoarece se hrănește cu animale bolnave, cu cioc lung prevăzut cu o pungă portocalie în care își acumulează hrana;
Gaiță – pasăre întâlnită în pădurile de conifere și foioase, de mărime mijlocie, cu penaj cenușiu-roșcat, aripi de culoare pestriță, în caz de pericol eliberează strigăte de alarmă;
Alunar – pasăre de munte de culoare pestriță care se hrănește cu alune, ghindă, semințe, insecte;
Pisică – animal domestic, carnivor, vertebrat, felină cu simțuri dezvoltate, gheare retractile, pernuțe moi la nivelul degetelor, dentiție dezvoltată și măsele specializate pentru spargerea oaselor și consumarea măduvei osoase numite carnasiere;
Țap – masculul caprei negre, căprioarei sau caprei domestice;
Șarpe de apă – vertebrat din grupa reptile, animal poikiloterm (temperatura corpului variabilă în funcție de temperatura mediului), corp zvelt, cap lung și îngust, răpitor sub apă, se hrănește cu animale acvatice;
Ciocănitoare neagră – cea mai mare ciocănitoare din Europa, pasăre agățătoare, penaj negru lucios, cu o creastă roșie la mascul, coadă lungă cu rol de sprijin, gheare ascuțite, pasăre sedentară, se hrănește cu insecte, fiind numită ,,doctorul pădurii”;
Somn – pește răpitor ce trăiește în lacuri și în fluviile mari, în locuri adânci și ape tulburi, corp lung, cap turtit, gură largă, mustăți mari, animal nocturn, se hrănește cu pești, raci, păsări;
Salmonid – somon, pește răpitor, migrator, trăiește în bazinele nord-atlantice, cu mare valoare economică;
Păstrăv-irideu – păstrăv curcubeu, pește originar din America de Nord, corpul este multicolor, cu irizații, adaptat la condițiile mediului acvatic din țara noastră, crescut în păstrăvării;
Leptocefali – larve de pești cu corp sticlos, puternic aplatizat, alungit, trăiește în zonele pelagice, nu au hemoglobină; au fost considerate specii distincte de pești;
Jder – animal carnivor arboricol sau terestru, blană de culoare cafenie-aurie, blană prețioasă, corp alungit, mlădios, se hrănește cu șoareci, șobolani, insecte, ouă de păsări, animale domestice;
Cățelandru de vânătoare – câine folosit la vânătoare.
Toate aceste specii de plante și animale oferă lectorului o dovadă de mânuire a condeiului sadovenian și o bună documentare din sfera științelor naturale care incită spre cunoaștere.
II.1.5. Stilul oficial
Stilul juridico – administrativ desemnează o variantă funcțională a limbii întrebuințată în domeniul relațiilor oficiale dintre cetățean și insituțiile statului. S-a constituit odată cu apariția primelor texte juridice din secolul al XVII-lea: Pravila de la Govora- 1640, Pravila lui Vasile Lupu – 1640, Pravila lui Matei Basarab – 1652. De asemenea, este cel mai conservator dintre stiluri în care un rol primordial îl deține funcțiia referențial – denominativă, condiționată de funcția metalingvistică și conotativă.
Acest stil prezintă numeroase construcții șablon prin amploarea formulelor de politețe și a frazeologiei convenționale. Acesta reflectă stilistic modelul frazelor străine lși tendința de a moderniza nu doar lexicul, ci și structura contextului. Simplitatea limbii actelor redactate de Tudor Vladimirescu uimește secolul al XIX-lea, venind în sprijinul oamenilor simpli, comparativ cu cea a documentelor redactate într-un limbaj greoi de autori cu o pregătire asiduă în domeniul juridic care nu favorizează o bună înțelegere a textelor juridic-administrative de către reprezentanții poporului fără a fi școliți în domeniu, limba acestor texte impunând termeni cu o răspândire largă în cadrul societății pestrițe: „ Că eu alta nu sînt decît un om luat de către tot norodul țării, cel amărît și dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii reptăților. Iar tagma jefuitorilor – căci nu le place una ca aceasta – a ridicat arme de moarte asupra patriei.”
Tot în aceeași perioadă, un pitac domnesc își redactează textul într-un stil greoi, abuzând de fraze de o complicitate obscură: „ Și pentru căci aceasta nu era publicarisită spre a fi știută la toți de obște, a pururea să întâmpla pricini…Pentru care s-au făcut poruncile domnii mele la dumnealui caimacamul Craiovii și la toate isprăvnicaturile să o publicuiască la toți de obște și să îngrijească a să păzi de acum înainte atît la măsurătoarea locurilor de arături, cât și a pogoanilor de vii…”
În secolul al XIX-lea, acest stil funcțional presupunea aprecierea exactă a situației lingvistice din acel moment istoric, rezumându-se la raportul sincronie – diacronie. Este cel mai închis dintre stiluri. Determină dezvoltarea a trei variante stilistice:
varianta conservatoare ( raportul dintre cetățean și instituțiile statului se desfășoară într-un singur sens);
varianta desfășurată în ambele sensuri;
varianta oratorică.
Principalele caracteristici ale acestui stil de la începutul secolului XIX sunt:
– aspect îngrijit;
– lexic exclusiv popular ( fur pentru hoț, gâlceavă pentru ceartă, pârâș – reclamant, despărțanie – divorț);
– expresivitate zero;
– e colorat de prezența elementelor de limbă vorbită.
Este instrumentul de comunicare în sfera tuturor activităților publice: în domeniul administrativ și în cel economic, în justiție, în spațiul diplomației, al existenței politice, militare. Este un stil nonartistic, având ca dominantă funcția informativă.
Textele cuprind capitole, secțiuni, articole prin intermediul cărora e definit codul metalingvistic de care e condiționat mesajul. În afara faptului că înglobează funcția neparticipativă, cea expresivă se supune funcției conative. Impune raportul dintre text și destinatar, subliniind că prin stilul juridico – administrativ, limba provoacă „transformări substanțiale în chiar planul ontologic al lumii obiective, în dimensiunile ei social-umane.”
O analiză completă a acestui stil funcțional este adusă în discuție de către Umberto Eco, scoțând în evidență cuvântul activ al judecătorului: el spune 30 de ani și acuzatul se duce în carceră într-adevăr pentru 30 ani.
Trăsături definitorii:
– univocitate semantică;
– semnificație obiectivă;
– neutralitatea opoziției masculin-feminin ( inculpat, petent);
– absența vocativului;
– prezența însemnată a infinitivului și participiului;
– depersonalizarea enunțului juridic;
– uniformitate arhitecturală;
– structuri-tip;
– folosirea atributului frecvent și amplu dezvoltat;
– dominantă lexicală;
– concentrare maximă a vocabularului;
– caracter stabil al lexicului;
– masa vocabularului este dată de termeni aparținând limbii literare comune;
– formulare lapidară, corespunzând normelor limbii literare sub toate aspectele ei;
– claritatea și precizia informațiilor redactate;
– impersonalitate;
– argumentare construită prin fraze văduvite de relief;
– nivelul lexical ( sens denotativ, stereotipie, clișeu lingvistic);
– nivelul sintactic ( tipare sintactice oficializate, coordonarea în frază; raporturile sintactice presupun: alternarea specifică a structurilor sintactice cu enunțuri cu structură minimală, depersonalizarea enunțurilor sintactice, dezvoltarea de cadre sintactice fixe și desfășurarea specifică a raporturilor sintactice);
– nivelul morfologic ( expresii verbale impersonale, locuțiuni adverbiale specifice și locuțiuni prepoziționale, imperativul și prezumtivul lipsesc, în favoarea prezentului impersonal al indicativului și conjunctivului prezent).
Structura vocabularului este definită de două categorii: elemente populare pricină, înșelăciune, picină și elemente neologice: instanță, petent, curatelă, cod penal.
Forme de manifestare:
cererea;
adeverința;
informarea;
procesul-verbal;
raportul;
circulara;
nota;
referatul;
chitanța;
recomandarea;
curriculum vitae;
discursul;
toastul.
II. 1.6. Stilul publisitic
Apariția acestui stil este pusă pe seama primelor ziare la mijlocul secolului al XVII-lea. E considerat un stil cu probleme de delimitare, fiind intermediar între stilul artistic și cel științific.
Până în 1850, coexistau variante regionale sau provinciale ale limbii literare cu ajutorul directorilor primelor gazete: Gheorghe Asachi și Mihail Kogălniceanu în Moldova, I.H.Rădulescu și Cezar Bolliac în Muntenia, Gheorghe Barițiu în Transilvania. După 1850, redactarea ziarelor devine o profesie, apărând redactorii și corespondenții de presă ca specialiști în diverse tipuri de text publicistic.
În anul 1884, ziare precum: „Voința națională”, în coloanele căruia I.L.Caragiale publica foiletoane teatrale, „Epoca”, aflat sub conducerea lui Delavrancea, Lupta lui George Panu, reușesc să învioreze dezvoltarea stilului publicistic.
Față de stilul presei de până la 1860, în ultimele patru decenii ale secolului trecut, se observă un progres vădit în răspândirea unor norme unice, fonetice și gramaticale. Elementele fonetice regionale sunt în descreștere în limbajul textelor publicistice. Astfel, prepoziția prin apare sub forma regională pîn, după ca dupe, dar sunt răspândite și formele verbale iotacizante: piarză, să scază, crează.
În articolele publicate în presa vremii, Eminescu și Caragiale au criticat toate abuzurile care făceau ca limba să fie de neînțeles pentru cei mai mulți dintre vorbitori.
La nivel morfologic, limba stilului publicistic din secolul al XIX-lea se caracterizează prin:
1. uzitarea singularului în locul pluralului în ceea ce privește numele de popoare: puteri mult mai mari decît era turcul;
2. postpunerea articolului după nume: Krețulescului;
3. întrebuințarea formei unice au și pentru singular și pentru plural: s-au ridicat Tudor;
4. forme de plural în –e: inime;
5. oscilații în folosirea unor forme de genitiv-dativ la substantive: inimei;
6. folosirea adjectivului și pronumelui nehotărât veriun, veriuă: veriun amănunt;
7. apariția a formei articulate a pronumelui relativ carele;
8. utilizarea unor forme de viitor ca va să moară;
9. apariția formelor verbale în – isi: se prundărisește.
La nivelul lexicului, coexistă termenii vechi, populari, regionali, cu cei neologici, presa rămânând un factor decisiv în răspândirea neologismelor, în special a termenilor politici noi. Există o serie de locuțiuni și expresii populare inserate în publicistica vremii: cu musca pe căciulă, îmi luai catrafusele, ajunsese cuțitul la os, altă căciulă, se fac luntre și punte, nici în clin, nici în mânecă, moară stricată, își dete arama pe față, dar și termeni științifici la popularizarea cărora contribuie și presa: eclipsă, intoxicație, oxige, absolutism, avantgardă, comitet central, antagonism, tuberculoză, antidinastic.
Între anii 1829 și 1860, stilul publicistic cunoaște un real progres prin combaterea elementelor regionale, renunțarea la cachierea unor modele străine chiar și în știrile externe, abandonarea exceselor retorice.
Aria lui de răspândire a atins apogeul în epoca internetului prin numeroasele texte produse de cei specializați în acest domeniu (reprezentări mass-media), dar și de reprezentanță ai speciei umane cu o implicare emoțională, socială, politică, economică. Este în permanență renovare. Dacă inițial era reprezentat de presă, de textul scris, ulterior i s-a adăugat varianta audiovizuală, iar astăzi reușește să reflecte mișcarea în istoria umanității fiind mereu deschis spre celelalte stiluri. E apropiat de stilul științific prin articole de popularizare a științei, de stilul beletristic prin foileton, reportaj, editorial, evocări, de cel administrativ prin comunicate de presă și mica publicitate.
S-a instituit pe baza normelor limbii literare, fiind un stil de esență modernă cuprinzând în sfera sa o varietate de mijloace și forme orale și scrise de comunicare ce vin să informeze publicul în calitatea sa de receptor, vizând elemente cotidiene din realitatea socială, politică, culturală, artistică, științifică, sportivă. Are funcție de mediatizare și de influențare a opiniei publice.
Textele publicistice prezintă trăsături specifice care iau ființă din necesitatea unei informări rapide, exacte, expresive și persuasive, mereu deschis noului, dar reușind totuși să păstreze un echilibruîntre tradiție și inovație.
Făcând trimitere la receptivitatea la inovație, dar și la conținutul său variat, încă de la apariția primelor ziare românești, stilul publicistic a fost unul dintre cele mai importante instrumente în procesul de inserare și adaptare a neologismelor, precum și în efortul continuu de perfecționare privind aspectul corectitudinii, a normelor literare din secolul al XIX-lea.
Este de menționat faptul că presa din acest secol a contribuit la stabilirea și la impunerea unui exemplu concret de normă scrisă, considerată în același timp literară.
Apariția presei a constituit un atribut al unei lumi ce tindea spre modernitate, putând constata colaborarea marilor noștri scriitori clasici ai literaturii, începând cu Mihai Eminescu,
I. L.Caragiale, Ioan Slavici și continuând cu Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, George Călinescu, lăsând lectorul să descopere interferențe multiple între stilul publicistic și cel beletristic.
Rodica Zafiu spune că publicistica are o structură hibridă rezultând dintr-un amestec de stil literar și stil științific.
Rovența Frumușani declară actualmente: „ mass-media concentrează puterea economică și socială ( logica profitului dictează structurile și practicile oligopolurilor mediatice). Din acest motiv, profitul economic și nu angajarea socială primează, altfel spus, apare pericolul jurnalismului de piață care abdică de la funcția critică și culturală, fiind guvernat doar de mize financiare și de hegemonie.” Autoarea completează despre publicistica actuală că seamănă mai mult cu o scenă de teatru în care se desfășoară, zi de zi, spectacole cu fizionomii dintre cele mai uimitoare, precum și dintre cele din categoria bizarului, care se derulează de la informații expuse în mod necontrolat, de cele mai multe ori sterile, prost selectate, la diverse opinii, atitudini de o pregnanță ieșită din comun, scandaloase, alteori grotești.
Caracteristici:
– funcție referențială și conativă;
– destinatarul se impune, înainte de toate, emițătorului, orientându-l prin transmiterea informațiilor și consolidarea diverselor convingeri social-politice și ideologice
– structurarea textuală în funcție de destinatar;
– motivare dublu- funcțională;
– sinonimie/polisemie determinată;
– varietatea semnificației;
– raportul text-mesaj oscilează între cei doi poli care sunt totuși condiționați lingvistic și extralingvistic prin concentrare minimă și semantică maximă în publicitate;
– fixarea normelor limbii române;
– abundența adjectivelor apreciative, circumstanțiale, tehnice;
– substantive postverbale (începerea);
– frecvența redusă a persoanei a II-a și dominarea netă a persoanei a III-a;
– frecvența redusă a imperativului;
– nivelul sintactic (construcții nominale, elipsa);
– stereotipia unor structuri sintactice (superlativizare, abundența adverbelor);
– încălcarea nefuncțională a normelor de combinare a semnelor lingvistice în enunț, specifice limbii literare;
– concentrația lexicului;
– eterogenitate prin observarea gradului de cultură;
– specificitatea constituirii de noi termeni;
– internaționalizarea vocabularului;
– pătrunderea unor aspecte neromânești de structură fonetică;
– organizarea eliptică a enunțului (frecvența enunțurilor interogative);
– caracter bipolar: în sine prin comunicarea unor informații despre realitățile social-politice, economice și în raportul cu protagoniștii prin interpretarea datelor.
Lucian Blaga aduce aprecieri scriitorului moldovean în revista „Steaua” în 1960, descoperind hierofania liricului cu filonul epic într-un stil inegalabil: „ Mihail Sadoveanu, cel mai de seamă poet în proză al nostru, singular în felul său și pe plan universal, este însăși natura care se contemplă pe sine și se tălmăcește singură în termeni supremi de conștiință.”
O privire contemporană a acestui ținut edenic o conferă Mihaela Stănescu în articolul „Valea Frumoasei: de-a lungul ‹‹apei viforoase›› descrise de Sadoveanu”:
Valea Frumoasei (Foto: Shutterstock.com)
„Izvorând din Munții Cindrelului, un pârău de munte se preface, în drumul său la vale, într-un râu repede, care, pe cea mai mare parte din cursul său, poartă numele de râul Sebeș. În partea sa de sus însă, această ‹‹apă viforoasă››, cum o numea Mihail Sadoveanu, poartă un nume vechi și fascinant: Frumoasa.
Ce altceva i-ar fi putut îndemna pe oameni să dea unei ape repezi de munte numele de Frumoasa, dacă nu priveliștile minunate pe care le străbate în calea ei? Valea Frumoasei, nemurită de Sadoveanu – care, dându-i acest nume, se referă totuși la râul Sebeș -, este și azi același ținut plin de vrajă.
Dar, în ciuda construcțiilor hidrotehnice moderne, Valea Frumoasei încă amintește de sălbatica spledoare care i-a inspirat lui Mihail Sadoveanu descrieri de o neasemuită forță poetică: ‹‹În cea mai mare parte a cursului ei […], râpile împădurite ale muntelui se urcă oblu spre cer. […] Volbura apei tună între codri. Au trebuit sute de mii de ani puhoiului să spargă stânca și s-o lucreze cu bătaia-i nedomolită…››
Cândva drum al păstorilor ce-și urcau turmele spre înălțimi, Valea Frumoasei e azi mai puțin a ciobanilor și mai mult a turiștilor, mai ales că pe aici trece și una dintre șoselele cele mai spectaculoase – chiar cea mai grozavă, spun unii – din România, celebra Transalpina (DN 67C), care merge peste coama barajului de la Oașa, acolo unde Valea Frumoasei devine Valea Sebeșului, la granița dintre județele Alba și Sibiu.
Deși azi prea rar auzim, precum Sadoveanu, ‹‹deasupra, în apa lină a cerului, țipătul pajurei”, mărețele tablouri descrise de el – „păduri după păduri, și iarăși păduri nesfârșite; […] piscuri cu pete de omăt. Munți, râpi, codri, goluri …››, încă se mai înșiră de-a lungul râului năvalnic, îmbinându-se cu priveliștile vechilor așezări, pentru a alcătui, în ciuda multelor deceniilor scurse și a schimbărilor petrecute, un drum la fel de îmbietor acum ca și în 1938, când marele scriitor a publicat „Valea Frumoasei”.
Iată același loc într-o abordare diferită, dar apreciat la fel de mult ca-n proza sadoveniană. Izul de altădată izbește ochiul cititorului, convingându-l să plece pe poteca timpului în descoperirea virginității naturii. E singurul ce are puterea de a-l face pe om să uite de el însuși, de ai lui și de veșnicul inamic, Timpul.
II. 1.7. Stilul beletristic
Acest stil funcțional constituie varianta stilistică cea mai omogenă și mai conservatoare, situându-se în interiorul limbajului popular, în viziunea lui Dumitru Irimia. Este situat la polul opus celui științific. Rolul predominant îl au funcțiile poetică și expresivă. Funcția expresivă este „ reacția cititorului la referentul interior al textului literar, pe fondul unei stări speciale de spirit în procesul de decodificarea mesajului și împlinire a semnificației textului, stare numită foarte diferit de-a lungul timpului, de la catharsis-ul antichității la ‹‹înălțarea metafizică›› a lui Shopenhauer și Titu Maiorescu și la ‹‹bucuria estetică›› a lui J.P.Sartre.”
Emițătorul și receptorul nu-și alternează rolurile, se află în poziții asimetrice. Cel dintâi percepe, contemplă și investighează realitatea, o recreează ținând seama de condițiile stării de inspirație din universul său subiectiv. Lectorul interpretează textul, dar niciodată identic cu el însuși.
Stilul artistic rămâne cel mai spectaculos stil sub raportul inovației expresive și al varietății, fiind influențat de multiple cauze:
existența genurilor și a speciilor literare;
dependența de o serie de orientări/ curente literare;
diversitatea categoriilor estetice în care se integrează (tragic, comic, dramatic, grotesc, absurd, parabolic);
formule retorice adoptate (stil oratoric, savant,satiric, polemic, sentențios, oral, popular);
personalitatea scriitorului;
formația intelectuală.
Se caracterizează prin mesajul estetic și dezvoltarea acestuia atât din punctul de vedere al expresiei, cât și din cel de vedere al semanticii ca reper al originalității textuale. Realizează o nouă formă de comunicare, cea artistică, definită întru totul prin funcția poetică. Capătă o dublă finalitate: cunoașterea artistică, adresată inițiatului în tainele actului creator și delectarea estetică. Este propriu comunicării în operele literar-artistice. Face apel la elemente din toate stilurile și din toate sferele limbii, filtrate de sensul conotativ al cuvintelor. Denotă expresia unei componente esențiale a culturii populare și se adresează planului de adâncime al textului de unde ființează mesajul.
Există , totuși, un spațiu de suprapunere între limbajul popular și stilul luat în discuție prin crearea unui raport de interdependență între conformația literaturii folclorice și maniera orală de transmitere a acesteia prin:
– caracterul specific popular al imaginii;
– relația realitate-ficțiune;
– participarea afectivă a emițătorului/creatorului;
– implicarea receptorului în filonul narativ.
Trăsătura specifică acestui stil funcțional este aceea de a construi lumi posibile, fiind nevoie într-o primă fază de imaginație(phantasia). Coexistă aici funcția expresivă cu cea poetică prin abundeța expresiilor idiomatice (îngâna verzi și uscate, de nu-i atingea cineva cu prăjina la nas etc.).
Granița dintre ficțiune și realitate reușește să se dizolve în amplificarea narațiunii de sorginte populară în care lumea supranaturalului se împletește cu Realia până la a se unifica cu aceasta. Se caracterizează prin: prezența ambilor protagoniști (naratorul și naratarul), caracterul inopinat și afectiv al comunicării. Recurge la dativul etic, numit de Ion Coteanu dativul participării (mi ți-l împlântă în pământ), la adjective apreciative (biata fată, spurcata de soră), la imprecații (bată-l norocul!). Prin intermediul expresiilor paremiologice, naratorul „definește metaforic situații, personaje”, făcând appel la fondul înțelepciunii populare, reușind să confrunte particularul cu generalul prin exprimarea unei atitudini subiective față de situații, personaje, evenimente. Dacă interjecția prezentativă iată urmărește îndeaproape comunicarea, adverbele exclamative când și unde raportează o sensibilizare a unei stări acute, tensionate ce derivă din implicarea afectivă în evoluția firului diegetic, iar propozițiile interogative exclamative reprezintă uimirea și surpriza: Când ce să vezi?
Prin enunțuri interogative sau exclamative, prin diverse construcții și propoziții incidente ori schimbări de persoană de la persoana I la a III-a, naratorul, familiarizat cu dialogul și comunicând n prezența lectorului, îl face părtaș la parcursul acțiunii. I se adresează direct, solicitându-i atenția: „Prietinul nostru se întreba nedumerit: Ce să fie? La o depărtare de cinci sute de pași, sălbătăciunile nu-l putuseră simți; nu le era prielnică nici adierea aerului, ca să adulmece prezența omului.” Alteori, încearcă să-i apropie receptorului cadrul situațional al desfășurării evenimențiale din perspectiva cronotopului, apelând prin construcții comparative la date din cunoașterea empirică imediată: „ În tăcere, încordați și atenți, ca și râșii, ca și lupii și ca alți vânători, am aruncat strunele cu muscă în locuri cunoscute și celebre, care de mult sunt înscrise pe tabelele pescarilor de la Braniște.”
I.Heliade Rădulescu vorbește despre „limba inimei sau a sentimentului”, corespunzându-i, în opinia lui Vendryes, limbajul afectiv, sensibilitatea la Caracostea, affectus la Vives și manifestarea la Bühler.
Prin gradul de expresivitate spre care tinde, stilul artistic se află la pol opus cu stilul științific și cu cel juridico-administrativ a căror expresivitate este zero. Valorifică ambiguitățile, iar structurile lingvistice au un grad ridicat de originalitate.
În esența sa, cunoașterea artistică implică două perspective: lectura lingvistică a enunțului (fanicul) și recitirea enunțului în baza principiului imaginii artistice (cripticul). Sincronizarea funcțiilor, estetică și poetică, duce conturarea unei stări date de mesajul textual.
Caracteristici:
– constituirea, reconstituirea și împlinirea semnificației;
– dezvoltarea stării estetice;
– dubla motivare (asocierea dintre conținut și formă în artă);
– sinonimie zero (textul lingvistic este intraductibil în mod absolut);
– polisemie maximă;
– caracterul deschis semnificației (subiectivitate maximă);
– instabilitatea semnificației (ambiguitatea și nedeterminarea semnului);
– mesajul are carcacter deschis, depășind ca volum, delimitarea textuală;
– pluralitate de convenții estetice (referent ficțional, instanțe ficționale);
– expresivitate maximă;
– convenționalitate (comunicare = expresia unei realități imaginare de autor);
– permeabilitate tuturor mijloacelor de expresie;
– funcție estetică;
– originalitate;
– stratul sonor creează eufonie;
– nivelul lexical (sinonimie zero, polisemie maximă, caracter deschis semnificației, lexeme compuse: Cocoșul de ieruncă, Șarpe de apă, Păstrăv-irideu- o madalitate de formare a unei onomastici a cărei trăsătură principală este dezvoltarea unei relații de motivare din punct de vedere morfologic a semnului lingvistic);
– nivelul sintactic (inversiuni, inserții, dislocări, elipse, împletiri inedite de propoziții, structura textului binară- subordonată + regentă sau două principale coordonate: Ca să poți să-i oferi acest dar păstrăvului, e nevoie să fii și invizibil față de el./ Se poate rupe buza, se poate rupe struna.);
– nivelul morfologic este eterogen (categoria persoanei, temporalitatea verbal/adverbial, defalcarea modurilor sunt pregnante în textele epice și dramatice, în timp ce formele flexionare ale grupului nominal își fac apariția în sfera liricului; particularitățile de organizare a semnului lingvistic sunt forme evidente de desfășurare a narativității; substantivele proprii și depășesc aracterul strict denominativ, devenind expresia simbolică a funcției narative, substantivele au determinare nehotărâtă- Era o fiară puternică…Era un sărman de mulță ani… ; în flexiunea verbului, predomină imperfectul, reușind să dezvolte valori multiple: descriptiv, narativ, oniric: Slujba lui era grea…Știam în tot lungul râului…Căci acea pasere de proporții modeste era o rămășiță vecină cu veacul dinosaurului de sus; simpla intervenție a prezentului, alternând cu imperfectul și cu perfectul simplu, dinamizează acțiunea aducând-o în contemporaneitatea actului narativ: Nu știu cespunea. Vine la brad și prinde să-l scuture. – Scutură tu, că nici nu-mi pasă, zic eu. Dar pe urmă am văzut că el nu scutura. El se suia în brădui. Să știi dumneata că ursul se suie în brad ca și omul. Însă eu, atuncea, nu știam. Credeam că stă jos și scutură. Când numai ce-l văd sub picioarele mele. Până atunci tăcusem și mă strânsesem ghem și vorbeam eu singur n gând cu mine și cu dânsul.”. Repetiția tautologică reușește să-și afirme și să-și accentueze caracterul pseudotautologic prin exprimarea aspectului durativ: Mîncă cât mîncă; construcțiile ternare au o funcție de organizare arhitectonică specifică frazelor: Merse, merse și iar merse; întrebuințarea conjuncției subordonatoare dacă ambiguizează raportul sintactic: dacă nu o realizam în ziua aceea, o visam pentru o zi următoare);
– nivelul stilistic capătă importanță majoră prin pluralitatea de sensuri.
În prelungirea acestei linii de gândire, exemplificăm următorul decupaj: „… Mai departe, după alte zece zigzaguri ale potecii, am pătruns între brazi, într-o lumină amurgită care cuprinde în ea taina unor singurătăți mai adânci, spre râpi și ponoare.”
Textul artistic este structurat pe două straturi esențiale:
– limba scriitorului (respectă norma literară în vigoare);
– limba personajelor (registrul personajelor care deviază de la normă → oralitatea stilului, prin faptul că acest stil este deținător al unei acoperiri a limbii, total deschis anulării granițelor istorice, dialectale, sociale, chiar și față de celelalte stiluri.
Capătă un rol decisiv în a amplifica orizontul de cuprindere stilistică a limbii literare comune, dezvoltându-se în cele două variante ale limbii naționale: vorbită și literară.
Pe axa diacronică, acest stil prezintă mai multe interferențe de tip : romantic, realist, naturalist etc. și pe axa sincronică, interferențe ale celor trei genuri literare arhicunoscute : epic, liric și dramatic, adăugându-se aici și genurile epistolar și memorialistic, disociind planul naratorului de cel al narațiunii.
Dumitru Irimia aduce completări acestui stil privind nivelurile : fonematic, morfematic, sintactic și lexical.
Nivelul fonematic împletește cu măiestrie artistică elementele de versificație cu accentul și intonația. La nivelul lecturii artistice, capătă o importanță aparte aliterațiile și repetițiile care dezvoltă un rol activ în construirea unei armonii expresive prin declanșarea stării estetice.
Nivelul morfematic subliniază abundeța substantivul, adjectivului, ainterjecției care apare chiar și în planul naratorului, alături de interferența persoanei I cu a III-a în discursul textual. În anumite texte a căror trăsătură definitorie o constituie oralitatea, dativul pronumelui personal înlocuiește adjectivul posesiv: – Vra să zică ți-i soț ?Chiar și timpurile verbale relevă un anumit grad de complexitate în cadrul acestui stil. Timpul gramatical nu se confundă cu timpul ontologic (privit ca o rezultantă a polemicii unui timp real cu altul imaginar) și cel artistic ce distinge între:
– timpul narațiunii (al personajelor și al evenimentelor);
– timpul enunțării (al naratorului subiectiv, personaj, intradiegetic, homodiegetic, uniscient/ obiectiv, extradiegetic, heterodiegetic, omniscient/ colportor / autodiegetic);
– timpul receptării (al cititorului).
Nivelul sintactic specifică un anumit caracter deschis al organizării sintactice, împletirea celor două planuri stilistic-narative în figuri sintactice specifice, transformarea topicii în instrument al procesului de semnificare artistică și dezvoltarea de structuri ritmice și imagistice specifice.
În ceea ce privește nivelul lexical, stilul beletristic prezintă următoarele caracteristici:
deschiderea către toate categoriile lexicale (arhaisme, regionalisme, neologisme);
concentrare minimă;
polisemia termenilor lexicali, un singur lexem putând dezvolta sensuri nebănuite ;
sfărâmare, prin metaforă, a granițelor semantic-lexicale dintre câmpurile semantice ale vocabularului limbii literare ;
forța creatoare a scriitorului ce lasă lectorul să descopere metafora deschisă spre două universuri: obiectiv – real, subiectiv – imaginar.
II. 1.8. Stilul colocvial
Cunoscut și sub numele de stilul familiar, acesta garantează comunicarea în cadrul relațiilor particulare, în planul cotidianului. Este stilul funcțional uzitat de fiecare vorbitor al oricărei limbi, însușit din primii ani de existență.
Actul de comunicare ilustrează următoarele scopuri: informativ, persuasiv, pragmatic, ludic, educativ, delectare, prohibitiv, manifestarea anumitor trăiri afective. Acest stil funcțional propune o suită de compuneri scrise, de tipul: epistolar ( diverse tipuri de scrisori, carte poștală, telegramă, invitație, telegramă, bilet), memorialistic (literatura diaristică), gnomic (cugetări).
Caracteristici:
prețuirea calităților generale ale stilului;
ignorarea frecventă a normelor literare;
oscilația între abundență și economie în exprimare;
încărcătură afectivă deosebită;
naturalețea comunicării;
prezența unor elemente socio-profesionale sau regionale;
existența oralității prin: zicale, proverbe, abrevieri;
nivelul lexical (termeni de argou și de jargon, regionalisme, neologisme, diminutive, augumentative, cuvinte peiorative, clișee lingvistice);
nivelul morfo-sintactic (aproximări prin numerale și substantive, forme pronominale și verbale regionale, inversiuni, elipse, superlative expresive, interjecții, vocative, imperative).
Un exemplu stilului prezentat mai sus este replica personajului Pavel-baci: „ – Când va fi
să fie primejdia astălaltă, chiamă și tu ursu. Atunci are să fugă maică-ta. Iar tu vină iarăși la pârâu și-ți vezi de treabă.”
II.1.9. Stilul epistolar
Ilustrează trăsăturile specifice a căror necesitate este vădită în redactarea unei scrisori, cuprinzând următoarea triadă formală:
stilul epistolar familial:
vizează corespondență privată prin următoarele tipuri de epistole:
familială;
de dragoste;
de mulțumire;
de condoleanțe;
telegrama;
ilustratele;
biletul;
felicitarea;
e-mail-uri.
implică relații foarte apropiate, cordiale presupunând utilizarea unei serii de diminutive, incluzând formule de adresare ce țin de intimitate, dar și un real conținut personal;
formula de încheiere demonstrează relația apropiată dintre expeditor și destinatar;
tipuri de scrisori:
familiale;
amicale;
de felicitare;
de condoleanțe;
de dragoste;
de mulțumire.
stilul epistolar oficial:
ilustrarea corespondenței cu un interes administrativ și juridic:
memorii;
scrisori de afaceri;
oferte de serviciu;
reclamații;
cereri;
curriculum vitae;
ordine de plată.
prezentarea relației dintre o persoană fizică și o instituție;
este fondat pe schimbul de informații;
obiectivitate și concizie;
stil neutru;
exactitatea datelor;
înregistrarea în registrul unității;
folosirea în relații de afaceri, de colaborare politică, științifică sau culturală;
tipuri de scrisori:
de cerere-ofertă;
de ofertă-răspuns;
de recomandare;
de intenție;
de felicitare.
corespondența literară
schimbul de scrisori dintre două personalități culturale.
Este conceput la persoana a II-a, singular ori plural, ținând seama de gradul de intimitate dintre emițător și receptor.
Caracteristici:
comunicări trimise de expeditor destinatarului prin modalități diverse (curier, poștă, e-mail);
dimensiuni variabile;
subiectivism accentuat;
conținut divers.
O altă receptare a plenitudinii operei sadoveniene o reprezintă și acest text epistolar preluat din revista „România literară”, respectând stereotipia unei astfel de compoziții. Expeditorul se vede îndatorat să informeze și ceilalți frați cu privire la istoria neamului său. E un act gratuit, fondat pe ideea de pur patriotism:
Copou – Iași, 1 august 1931
Domnule prim-ministru, prea iubite maistre,
Am expediat astăzi la Vălenii de Munte o cărticică pe care, nu știu de ce, îmi închipui că n-o cunoști.
Am scris-o anume, după război, pentru frații noștri din provinciile alipite, care nu cunoșteau deloc, cum încă nu cunosc nici acum, istoria neamului. Menirea ei era să fie foarte bine împrăștiată, Casa Școalelor n-a făcut asta decât într-o mică măsură.
Cărți pentru popor am mai scris și în alte rânduri, am considerat asta ca o datorie a mea. Într-o vreme eram preocupat de o revistă populară de sfaturi practice și educație.
Am încercat în două rânduri. Pe urmă am ajuns la convingerea că e prea devreme și că acum am putea să ne mulțumim c-o publicație anuală, un fel de almanah cu calendar, cu zodii, cu felurite amestecuri din cărțile pe care le caută țăranii, în care s-ar putea strecura anume lucruri, pe care omul să și le însușească oarecum prin surprindere.
Mă gândeam să prefac vestitul calendar pe 150 de ani, cu zodii, și să-l tipărim la Mănăstirea Neamțului, unde este o foarte bună tipografie.
Dacă vei fi dispus și vei avea timp, am putea vorbi despre asta la 13 august, când vin să-mi țin la Văleni conferința de anul acesta.
Atunci voi supune aprecierii domniei tale și partea mea de lucru la cartea de citire pe care o alcătuiesc în tovărășie cu Ion Simionescu și Izabela Sadoveanu.
Am adresat câteva rânduri domnișoarei Magda Iorga, întrebând-o dacă ar consimți să facă acestei opere ilustrațiile.
Vei hotărî atunci domnia ta acest lucru, precum și tipărirea cărții.
Cu deosebită prietenie, al domniei tale,
Mihail Sadoveanu
II.1.10. Stilul oratoric
Cuprinde compuneri destinate pentru a fi rostite în fața unui auditoriu. Folosește procedeele definitorii tehnicii vorbirii libere, în public pentru convingerea auditoriului. Poate fi:
– oficial;
– neoficial.
Caracteristici:
– compuneri având ca destinație rostirea în fața unui public;
– utilizarea procedeelor specifice tehnicii vorbirii libere, cu rol de a convinge auditoriul;
– respectarea părților specifice compunerii;
– tipuri: alocuțiunea, toastul, cuvântarea, intervenția, prelegerea, discursul.
Exemplul vădit aici este discursul de recepție din 1921 când este ales membru al Academiei Române, aducând elogiu literaturii populare.
II.2.LIMBAJUL
Limba este considerată un dar al lui Dumnezeu, limbajul având un caracter divin.
La o primă definiție, limbajul reprezintă orice sistem de semne simbolice folosite pentru intercomunicare socială, adică orice sistem de semne care servește pentru a exprima și a comunica idei și sentimente sau conținuturi ale conștiinței.
Definit de regulă ca „sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele, limbă, grai sau ca „ limba unei comunități umane istoricește constituită” ori ca „ mod specific de exprimare a sentimentelor și a gândurilor în cadrul limbii comune sau naționale”, fie ca „sistem de semne, socialmente codificate, care nu fac apel la cuvinte sau la scriere”; la nivel figurat, denotă un „mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc.” sau un „mod de folosire a unei limbi, în special a lexicului, specific anumitor profesii, grupuri sociale”, iar în sistemul informativ, reprezintă un „sistem de caractere și simboluri folosit în programare”.
Etimologia termenului duce spre franțuzismul langage care nu se îndepărtează deloc de sensul atribuit astăzi. În egală măsură, limbajul uman se ocupă doar de semnele care nutresc o valoare simbolică, comparativ cu pseudolimbajul albinelor, deoarece semnele sale nu capătă valoare simbolică.
Ținând seama de limbajul verbal, există identitate între intuitive și expresie, dar nu și între comunicare și expresie ori receptare și expresie: Non idem est si duo dicunt idem. Este de precizat că limbajul uman ființează prin procesul comunicării a cărui finalitate se realizează prin intercomunicare și intercomprehensiune.
Încă de la mitul Facerii, limbajul a fost considerat o creație divină, amintind de traseul evoluției de la sorgintea divină a acestuia la cea umană, interpretările nu au întârziat să apară. Limbile naturale constituie motorul cunoașterii folosind un limbaj colocvial, familiar, informal. Un timp îndelungat, poziția teologică a stopat comprehensiunea limbajului prin prisma creației umane.
În secolul al XIX-lea, limbile au fost private ca organisme vii. Acestea se nasc, cresc și mor, putând vorbi de limbi – mame și limbi – fiice.
Wilhelm von Humbold reușește să deosebească două aspecte esențiale ale limbajului:
limbajul ca ENERGEIA (creare continuă de acte lingvistice);
limbajul ca ERGON (produs, limbă).
Tardiv, în perioada modernă, Ferdinand de Saussure evidențiază două aspecte esențiale ale limbajului:
parole (act lingvistic, vorbire);
langue (limbă), subliniind că nimic nu există în limbă care să nu fi fost înainte în vorbire.
Indiferent de tipul de limbaj, literar sau științific, acesta însumează două dimensiuni: psiho-afectivă și logică.
Există numeroase familii de limbi, după cum urmează:
I. Familia limbilor indo-europene (jumătate din globul pământesc):
– ramura limbilor indo-iraniene: limbile indiene (indiana veche, vedica, sanscrita, indiana medie-pǟli, indiana modernă-panjabi, asami, gujorati, rindhi, kashmiri, limba țigănească);
– limbile iraniene persane: sogdiana, saka, horezmica, beluciana, tabjika, afghana, oseta, kurda;
– limbile italice: latino-falisc, osca, umbriana, falisca, etrusca;
– limbile romanice: româna, dalmata, italiana, sarda, occitana, franceza, catalana, spaniola, portugheza, reto-romana;
– limbile celtice: irlandeza, scoțiana, manx, galeza, bretona;
– limbile germanice: gotica, islandeza, norvegiana, daneza, suedeza, germana, idis, olandeza, flamanda, afrikaans, frizona, engleza;
– limbile slave: slava veche, rusa, ucraineana, bielorusa, polona, ceha, slovaca, polaba, soraba, casuba, bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena;
– limbile baltice: lituaniana, letona, greaca, armeana, albaneza, hitita, toharica;
– limbile fino-ugrice: finlandeza, estona, sama, vepsa, isuri, voda, levona, komi-permiana, komi-siriana, mordvine, udmurta;
– limbile turcice: turca, tătara, azerbaidjana, azbeka, turcmena, ciuvasa, baskira, uigura, gagauza, orhona, cumano, uigura, hazara;
-limbile irbero (basco-caucaziene): abaza, adighee, kabardina, ubiha, cecena, ingusa, batbika, kistina, veinah, cartvela, gruzina, mengrela, ceana, zana, basca;
II. Familia limbilor semito-hamitice: accadiana, cananeana, ebraica, feniciana, arameica, moalita, mandeica, aisora, araba, etiopiana;
III. Ramura limbilor hamite: egipteana, copta, berbere, kursite, kausa;
IV. Familia limbilor bantu: bantu și suahili;
V. Familia limbilor mongolice: mongola, buriat-mongola, halhasa, cirata, kalmika, dagura, mongura;
VI. Familia limbilor tunguso-manciuriene: evenki, evena, neghidala, solona, manciuriana, namaica, ulcica, orocen;
VII. Limbile poleosiberiene: ciukota (luorovetlana), eschimosa, koroaka, iukaghira, ciuvanta, ghiliaka, keta (ostiaka), assama, arina, kota;
VIII. Limbile samoede: iurak, ienisei, tevgi, selkup, kamas;
IX. Familia limbilor dravidiene: andhra, dravida, telugu, tamila, kanara, maleyalam, kotra, tulu, kodagu, toda, bhil, oraon, bragui, munda, klewari;
X. Familia limbilor malaro-polineziene: indoneziana, djwaneza, sunda, malaeza, bali, madura, toraja, bugi, tagalos, malgasa, hawaiana, samoana, maori, batok, lubu, acek, gavo, bahasa indonesia, kawi;
XI. Limbile chino-tibetane: thai-chineza, lao, lui, kuin, vietnameza, anamita, tibetana, birmana;
XII. Limbile amerindiene: eschimosa, aleuta, athapasca, algonquina, marga.
La Aristotel, limbajul semantic/logos semantikos constituie limbajul în esența sa, iar limbajul apofantic/logos apophantikos este enunțul, judecata ce poate fi adevărată sau falsă, limbajul poetic/ logos poietikos, desemnând uzul limbii ca expresie a imaginației și limbajul pragmatic/logos pragmatikos, uzul limbii ca formă de acțiune.
Eugen Coșeriu amintește de un reper epistemologic solid și constant, întelegând prin limbajul filosofului și al omului de știință, logosul apofantic (stilul tehnico-științific), prin limbajul oratorului, logosul pragmatic (stilul comunicării publice și private), iar prin limbajul poetului, logosul poietic (stilul beletristic).
J. Vendryes amintește de cele trei tipuri de limbaje:
– logic sau intelectual;
– afectiv;
– activ.
În desenul de mai jos este prezentă cea mai uzitată dintre taxonomiile limbajului:
Tudor Vianu numește limbajul artistic, reflexiv și pe cel și cel științific, tranzitiv, în timp ce Ion Coteanu realizează o schemă amplă raportată la diasistem, identificând două tipuri de limbaje: cultivat și popular, artistic și non-artistic. Limbajul artistic este limbajul în care sistemul verbal se transformă în mod constant în simbol, prin valorificarea conotațiilor, iar limbajul non-artistic e dominat de denotații.
II.2.1 Funcțiile limbajului
Funcțiile limbajului desemnează un element de nexură între o anumită formă lingvistică și situația/contextul/poziția socială ori interpersonală în care această formă lingvistică este uzitată. De asemenea, totalizează comunicarea fiecărei idei și exprimarea oricărui soi de atitudine.
Context (Referent)
funcția referențială (denotativă)
Mesaj – funcția poetică (estetică)
Emițător Destinatar
funcția conativă (persuasivă)
funcția emotivă (expresivă)
Contact
funcția fatică
Cod
funcția metalingvistică
Roman Jakobson opinează că studiul funcțiilor limbii impune o scurtă trecere în revistă a factorilor constitutivi ca act de vorbire ori comunicare verbală. Emițătorul (cel care se adresează) transmite un mesaj destinatarului (receptorul). Pentru ca mesajul să-și îndeplinească funcția, acesta are nevoie de un context, un cod parțial comun ambilor poli ai comunicării și de un contact cu receptor pentru a conferi posibilitatea să stabilească sau să mențină comunicarea. Aceasta coordonează enunțul în forme diverse, ceea ce duce la apariția unor diferite tipuri de mesaj, care presupun funcțiile limbajului.
Emițătorul/locutorul reprezintă izvorul informativ, având în dotare atât un aparat, cât și un mecanism de codare. În cadrul comunicării verbale, locutorul / emițătorul va selecționa semnele existente în codul lingvistic îmbinându-le, astfel încât să respecte întru totul normele gramaticale. De cele mai multe ori, emițătorul este însăși sursa enunțului, fiind totuși și excepții în care cele două situații se disociază (cel care propagă informația este doar un emițător care nu-și asumă paternitatea acesteia, respectiv informația provine de la altcineva, el este un simplu transmițător).
Acestuia îi este atribuită funcția expresivă / emotivă ce transmite starea sa afectivă, indiferent de circumstanțele în care se află, printr-o varietate de procedee lingvistice: interjecții, deixis verbal și pronominal de persoana I, superlativul redat prin modalități stilistice. Prin această funcție, este exprimată în mod vădit subiectivitatea locutorului prin intermediul stărilor, sentimentelor și valorilor sale. Apare în mod dominant în limbajul copiilor sau în cel al lirismului subiectiv, dar este regăsită și în filele sadoveniene:
„M-am întristat:
– Ai cumva motive, stimate prietene, să decretezi realmente decăderea în vânat a acestor codri și pustiirea acestui râu?
– Din nefericire, am motive, a suspinat tovarășul nostru Sivu. Nu vedeți, s-a îndârjit el, că stau degeaba cu undița în mână?”
Textul citat are drept scop fundamental transmiterea sentimentelor de regret și nostalgie față de motivul latinesc fugit irreparabile tempus. Odată cu trecerea timpului, vânatul cade într-un declin iremediabil.
Receptorul/interlocutorul este destinatarul informației în orice situație de comunicare, vizat de emițător. Acesta și decodează mesajul. Privind comunicarea verbală, receptorul apelează la memorie, prin decodificarea mesajului. De asemenea, acestuia îi este cu putință să actualizeze cunoștințele de limbă necesare comprehensiunii semnificației inserate în mesajul primit de la emițător.
De cele mai multe ori, receptorul este și destinatarul informației propriu-zise, dar este de menționat că există și unele situații de comunicare în care cele două unghiuri se disociază (a rosti ceva cuiva pentru a auzi altcineva, care se află, de asemenea, în vecinătate). Emițătorul și receptorul sunt cunoscuți și sub numele de actanți.
Funcția conativă / persuasivă / retorică / de apel este axată pe receptor. Vizează efectul de persuasiune a mesajului asupra acestuia și recurge adesea la folosirea cazului vocativ și a modului verbal imperativ. Are o frecvență sporită în domeniul publicitar. Prin funcția conativă, se încearcă influențarea receptorului, de convingerea spre acțiune a interlocutorului printr-un enunț cu valențe imperative, printr-o implorare etc. Această funcție este pregnantă în comunicarea în cadrul vieții cotidiene și în stilul oficial-administrativ, dar și în Valea Frumoasei:
„– Fii atent, stăruia prietinul Sivu.”
Referentul denotă situația, obiectul, realitatea despre care/ce se comunică . Acesta se adresează funcției referențiale. Sunt trasnsmise informații despre lumea reală sau imaginară. Această funcție este dominantă în limbajul științific, dar are o pondere impozantă în orice tip de comunicare, chiar și în cea artistică: „ În sfârșit, orele de pescuit: de la 7 la 11 dimineața și de la 2 la 5 după amiază.
Cine-i cât de puțin pescar observă că aceste ore de pescuit corespund cu ceasurile de odihnă ale peștelui. Ar mai fi trebuit să se adaoge că nu-i voie să dai cu undița pe vreme frumoasă.
Într-adevăr, înainte de ora 7 dimineața și după ora 5 după prânz, am văzut peștișorii din Iazul Zînelor umblând fără grijă după treburile lor, adică după mâncare. Cât timp stau pescarii pe mal…” Cronotopul bine determinat este o caracteristică a prozei sadoveniene încadrată în realism.
Contextul își manifestă prezența prin intermediul circumstanțelor în care are loc comunicarea, privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea ori statutul social și relațiile dintre cei care interacționează.
Funcția cognitivă vizează contextul, situația în care se face comunicarea. Este relevantă în pasaje narative în care vocea textului clarifică lectorului contextului:
„ – Sînt aici și vidre? Îl întreb eu, după ce ne suim la drum și pornim iarăși în susul apei.
– Sînt și vidre destule, mă încredințează el.
– Însă cormoranii își au locurile lor către limanul mării, în apele cele mari ale fluviului, și în singurătățile Deltei. Apa Frumoasei e păzită…”
Un alt exemplu poate fi dat de stilul colocvial / familiar, prin diferite dialoguri implicate în cazul desfășurării unei anchete centartă asupra clarificării contextului etc.
Mesajul înglobează secvența de semnale verbale și / sau nonverbale pe care emițătorul o transmite către receptor. Pentru a ajunge la comprehensiune, mesajul trebuie alcătuit din entități / părți cunoscute în mod egal de emițător și de receptor. Sintagma definitorie pentru mesaj este „vehiculul informației”.
Funcția poetică încadrează mesajul prin care este pus în valoare. Atrage atenția prin forma în care este structurat, organizat. Prin această funcție, mesajul nu mai exprimă un simplu instrument, un vehicul prin care se transmite ceva, ci un text în toată plenitudinea sa. Predomină în textele lirice alături de funcția emotivă, dar apare și în jocurile de cuvinte-calambururi, în expresii și locuțiuni populare, în sloganuri, proverbe, zicători.
La Sadoveanu, exemplele nu încetează să-și facă apariția în pasajele descriptive: „ Lorena e numai câmpii dulce-ondulate și dealuri line. Ici și colo câte o înălțime modestă încununată de păduri. În toate părțile unde bate ochiul, buchete de arbori și colțuri de dumbravă” ori în decupajul: „ Cărțile din bibliotecă nu-ți spun nimic. Pot fi uneori prilej de rezonanțe, dacă ai fost martor fără viclenie al uzinelor misterioase comandate de soare. Zi cu zi și clipă de clipă au pătruns în ființa mea în aparență sensibilă, prin ochi, prin auz, prin miros, în forme infinite, jocul vieții înoit prin moarte; imens etajat și inextricabil amestecat n cicluri pentru care timpul nostru omenesc e indiferent.”
Un exemplu elocvent poate fi și poezia N-ai să vii a lui Nichita Stănescu: Capul face, capul trage; N-ai să vii și n-ai să morți / N-ai să șapte între sorți, / N-ai să iarnă, primăvară / N-ai să doamnă, domnișoară.
Codul se definește ca un sistem de semne cu ajutorul căruia sunt construite mesajele. Este utilizat în actul comunicării inter-umane și reprezentat de limba naturală. Există coduri care au la bază multiple semnale sonore, grafice sau vizuale ( alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo-muților, semnele de circulație).
Funcția metalingvistică este raportată la cod. Principala intenție este de a se clarifica în cadrul mesajului codul care a fost utilizat. Prin intermediul acesteia este controlat „codul”, lexemele sensul, discutându-le sensul sau forma pentru a facilita comprehensiunea lor corectă. Este o funcție cu o pregnanță deosebită în stilul științific, unde deslușirea conceptelor uzitate este esențială.
În prezentarea florei și faunei, Mihail Sadoveanu apelează, nu de puține ori, la informații de sorginte științifică. La acesta, cocoșul de iernucă este „pasărea cu pene de coloarea frunzelor uscate de fag și cu ochii cercuiți roș”, buruiana lipan este „o buruiană cu foaia lată care se cheamă lipa, care buruiană a lipanului cuprinde în ea moartea peștelui”, iar salmonidul este „un tip feroce și un distrugător emerit al faunei ce-l împresoară”.
Alte exemple sunt date de: analizele gramaticale, dicționarele, ghicitorile etc., orice proces de însușire a unei limbi implică dialoguri menite să clarifice anumiți termeni.
Metoda falsei ipoteze: Algoritmul de rezolvare a problemelor prin această metodă începe cu o ipoteză (presupunere) „toate de un fel” sau arbitrară. Se continuă cu un raționament ce se finalizează cu o comparație cu una din datele problemei, în urma căruia se stabilește în unele cazuri, cu cât, iar în altele, de câte ori este nepotrivită ipoteza făcută. Această nepotrivire, dintre presupunere și enunț, explică denumirea de metodă a falsei ipoteze.
Canalul constă în suportul fizic ce facilitează transmiterea oricărui mesaj, fiind reprezentat atât în cazul comunicării verbale orale de aerul prin care se propagă undele sonore, cât și în cazul comunicării scrise de: scrisoare, bilet, telegramă.
Se întâlnește și în comunicarea rapidă la distanță, concretizat prin: telefon, fax, poșta electronică.
Funcția fatică este validată prin canal, menținându-se contactul dintre interlocutori, prin diverse verificări și confirmări. Domină în comunicarea la distanță, uneori putând fi perturbat de diferite zgomote.
Un astfel de exemplu este prezent în textul literar Înșelări în care ființele de hârtie Sivu și Țupa descriu perioada de după război când cei săraci rămăseseră tot mai săraci, iar mulți dintre bogați sărăciseră, fiind perturbați doar de cântecul păsărilor pădurii sau întrebări de tipul:
Ce mai faci?;
Ce mai zici?, care nu au rolul decât de a menține discuția.
Alte funcții ale limbajului sunt:
funcția de mijloc de comunicare între membrii unei societăți;
funcția denominativă/constitutive/mentală prin existența unui inventar de semne ce denumesc percepțiile gândirii ceea ce reliefează că limba reprezintă un instrument al gândirii. Limbajul e cel care permite gândirii să fixeze toate datele căpătate prin intermediul senzațiilor și percepțiilor ;
funcția expresivă se axează asupra expresivității și a procedeelor sintactice (ordinea cuvintelor) și morfosintactice (timpurile verbale);
funcția poetică, deoarece mesajul provoacă emoții artistice, limbajul devenind forma de expresie a artei literare.
II.2.2. Limbajul standard
Se definește ca o variantă stilistică a limbii literare folosită în condiții prozaice de comunicare. Este văduvit de mărci afective. Se recomandă a fi utilizat în situațiile oficiale de comunicare, în mass-media și în actul instructiv-educativ.
Putem vorbi de o serie de consecințe ale folosirii acestui tip de limbaj: absența expresivității, suprimarea spontaneității și implicării afective, sensul denotativ al vocabulelor, abandonarea termenilor arhaici, regionali, populari, a elementelor de jargon și argou, toate acestea fiind înlocuite cu lexeme din sfera limbii literare.
Deși textul sadovenian Valea Frumoasei a văzut lumina tiparului în 1936, acesta dovedește o acuratețe a limbii, înțeles cu ușurință de naratarul contemporan, ceea ce dovedește un caracter modern al textului, fapt susținut de exegetul Leonida Maniu, cel care opinează că la o asemenea magie a scriiturii, un anumit loc geografic, străbătut de vânători și pescari, are puterea de a-și estompa relieful alunecând spre illud tempus, în lumea mitului și în sfera eternității. Scriitorul transmite totul cu un conținut accesibil.
II.2.3. Limbajul literar
Limbajul literar nu reflectă realul sub forma unor propoziții enuțiative rezumate la simple propoziții, observații, constatări. Eugen Coșeriu vorbește despre relația dintre semnificant (învelișul sonor) și semnificat (ideea la care face referință ansamblul sonor).
Acesta este intim legat de viața socială, civilizație, dezvoltarea gândirii, artă. Pe lângă percepere și pricepere, în limbajul literar își face simțită prezența, transfigurarea realității și a mozaicului divers al vieții în continua mișcare apelând la figurile de stil, ceea ce accentuează cunoașterea prin pricepere.
Conform opiniei lui Tudor Vianu, limbajul artistic e domeniul în care simbolul lingvistic devine simbol artistic sub imboldul funcției estetice, iar Ștefan Munteanu este de părere că expresivitateaa sigură limbajului artistic condiția de a se împotrivi arbitrarului. Denotă un procedeu specific și complex bazat pe o dublă dependent: o relație între două forme ale elementelor semnului lingvistic (expresie-conținut) și o relație între această unitate și realitatea desemnată.
II.2.4. Limbajul colocvial
Predomină în vorbirea curentă. Exprimă conversația dintre două sau mai multe persoane cu statut social similar sau între care există un grad de intimidate: rudenie, prietenie. Conferă impresia de spontaneitate și naturalețe prin implicarea afectivă. Capătă o mare expresivitate. Nelipsită poate fi și ironia în anumite situații de comunicare. Își face simțită prezența în corespondență.
II.2.5. Limbajul popular
Limbajul popular reprezintă „instrumentul principal al culturii populare prin esența ei de natură orală și colectivă […], competența fundamental a variantei orale a limbii naționale.” Este văzut asemeni unei istorii vetuste, dezvoltând în timp, un sistem propriu de procedee și mărci stilistice care poartă amprenta modalității orale de uzanță a limbii. De asemenea, constituie cel dintâi nivel stilistic al limbii. Recurge la locuțiuni reflectând istoria, gândirea și sentimentele poporului.
În volumul Mihai Eminescu despre cultură și artă, articolul „Despre locuțiuni”, poetul nepereche afirma: „ Adevărata bogăție a unei limbi constă întotdeauna în locuțiuni, în acele tiparuri neschimbate, cari se formează în curs de mii de ani și dau fiecărei limbi o fizionomie proprie. Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre de la moși-strămoși.” Deține expresivitate din simplul fapt că cele două dimensiuni (semantică și stilistică) fuzionează.
Desfășurarea dialogului include simultan doi factori din cei trei implicați în raportul în care își deține începuturile dimensiunea stilistică a textului de sorginte lingvistică, emițătorul și receptorul, alături de referent. Spontaneitatea și intervenția elementului afectiv constituie trăsături obligatorii ale limbajului popular.
Limbajul popular se adresează funcției stilistice a limbii în cadrul comunicării orale. Acesta împletește cu ușurință funcția referențială cu cea expresivă și cea conativă. Plaul expresiei unui text transmis pe cale orală este izomorf construirii planului semantic, având ca marcă generală expresivitatea stilistică, definită de către Dumitru Irimia „capacitatea structurii verbale a textului de a construi și a revela în același timp, în mod sugestiv, mesajul pe care îl transmite, și mai ales o componentă a mesajului, cea subiectivă.”. Prin intermediul acesteia, cele două dimensiuni, cea semantică și cea stilistică, se întrepătrund. De exemplu, în enunțul Ce fată deșteaptăăă!, prelungirea diftongului ea și a vocalei ă poate exprima simultan admirația subiectului-vorbitor față de obiectul-substrat al mesajului său , alături de superlativul adjectivului deșteaptă.
Un alt exemplu poate fi comparația deștept ca oaia care, prin superlativul însușirii exprimată de antonimul adjectivului deștept, subînțeles în situația de față, surpinde ironia vindicativă a subiectului în cauză.
Toate procedeele stilistice asigură expresivitatea textului lingvistic la fiecare nivel al limbii, după cum urmează:
1. Nivelul fonetic
Particularitățile articulatorii ale sunetelor generează fenomene fonetice diferite, atent ghidate de funcția poetică, împletite meticulos în raporturi de intercondiționare cu :
– elemente lingvistice supra-segmentale : 1. accent ;
2. intonație.
– elemente prozodice : 1. măsură;
2. rimă interioară;
3. ritm;
4. aliterații.
În cadrul acestui nivel, emițătorul apelează la un inventar redus de semne de punctuație : semnul exclamării, semnul întrebării, puncte de suspensie și ghilimele, folosind și diferite verbe dicendi : a răcni, a striga, a urla, a murmura, a îngâna, a bodogăni etc., la forme modale precum : prezumtivul și imperativul. În literatura artistică, se conturează otrăsătură stilistică definitorie a operei unui scriitor : oralitatea. Aceasta își face simțită prezența și n textul sadovenian pus pe masa de disecție, n decupaje de tipul: „ ORALITATE
2. Nivelul morfematic
Surprinde două dominante semantico-stilistice, interdependente:
– forme flexionare polisemantice ;
– sensuri afective.
În ceea ce privește flexiunea nominală, patronimele primesc, de regulă, gen/ număr (Ioneasca, Moldovenii), dativul desinențial intră în cadrul unor grupuri de cuvinte relativ fixe (Stai locului! Du-te dracului!), substantivizarea prin vocativ a adjectivului (Deșteptule!), exprimarea subiectivă a superlativului (frumoasăăă, nebună rău, isteț între isteți).
Flexiunea pronominală impune scoate în evidență : pronumele de politețe ce devin purtătoare ale componentei afective (dumneavoastră poaet marca ironia ori dumneata, nemulțumirea), formele populare ale pronumelor demonstrative de depărtare (ăsta, ăla, aia) exprimă atitudinea disprețuitoare a interlocutorului, persoana a II-a poate marca fie apropierea, fie reverența, în timp ce dativul posesiv invocă implicarea afectivă a subiectului vorbitor în conținutul semantic al mesajului transmis (Calul mi ți-l trânti…).
Flexiunea verbală înnobilează pronumele reflexiv în sintagma verbelor pronominale, acesta devenind un vădit modificator al sensului lexical sau al planului semantic înscris în generalitate. Se creează nexuri între exprimarea denotativă a unui conținut și cea a unei stări afective. Persoana a treia devine uneori un instrument al nedeterminării când însoțește și verbe intranzitive (Nu se moare din asta/ Se fumează cam mult aici). Chiar și imperativul transmite o stare de maximă tensiune, indignare, spaimă (Mișcă! Ferește!).
Timpurile verbale dezvoltă registre semantice bogate: prezentul dezvoltă sensul de pantemporal, platicizează discursul, dinamizând sau sensibilizând imaginea evenimentelor desfășurate în trecut; atunci când este utilizat cu valoare de viitor, prezentul inserează n mesaj un grad sporit de certitudine (Mâine plec la pescuit.).
Perfectul compus prezintă o componentă afectivă în structura mesajul (Am tăcut- traduce că din acest moment, nu mai scot niciun lexem), alteori exprimând o stare de modestie, jenă, discreție, delicatețe ntr-o nuanță a viitorului (am să vă rog).
Imperfectul sfielii/al modestiei situează acțiunea în momentul vorbirii (Voiam să vă rog…). În alte situații, imperfectul devine timp perfectiv, sinonimizând cu perfectul compus (Știam de atunci că așa are să fie…). În limbajul copiilor, imperfectul capătă sensul de prezent perpetuu ( Eu eram băiatul și te rugam să-mi cumperi o mașinuță). De asemenea, poate exprima, fără pic de greșeală, irealul sau potențialul, fiind sinonim cu optativul (Dacă soseam mai devreme, îl găseam…).
Adverbul descoperă noi sensuri ontologice, preponderent afective (acolo), superlativul evidenței unui aspect din realitate (Se vede cât de colo că minte) sau superlativul intensității unei acțiuni ce se exprimă prin locuțiuni verbale (Râde cu gura până la urechi).
Interjecțiile sunt dovezi elocvente ale limbajului popular tocmai prin natura lor de expresie lingvistică spontană a unor stări afective ori intelectuale: entuziasm, admirație (bravo!), admonestare (halal!), dispreț (ptiu!), interjecții adresative (măi, bre), volitive (ia, hai), cele care însoțesc diferite gesteme (na, poftim).
Onomatopeile reflectă componentă narativă a dialogului (Abia a făcut un pas și trosc!), adoptând o exprimare copiativă a unor fenomene reale.
3. Nivelul lexical
Cuvintele, expresiile și locuțiunile au rolul de a denumi și de a aduce aprecieri obiectelor din realitatea extralingvistică. Sistemul lexical al oricărei limbi se formează în expresie a viziunii despre lume, caracteristică poporului ce o vorbește zi de zi, în special prin vocabularul popular. Reprezintă sursa inițială a expresivității stilistice a limbajului popular, prin:
– caracterul concret al termenilor;
– caracterul slăbit al constrângerilor socio-cultuale în actualizarea limbii.
Caracterul expresiv este dat de: originea lexemelor, structura onomatopeică, alcătuirea morfologică, dezvoltarea sensului conotativ, caracterul polisemantic, procesul metaforic, ironie, sarcasm, tandrețe, derivate augmentative/diminutivale, termeni compuși deschiși creării permanente de noi înțelesuri, progresul semantic.
4. Nivelul sintactic
Organizarea sintactică a oricărui text se înscrie în expresivitatea stilistică a limbajului popular prin procedee ce privesc:
– opoziția afirmativ-negativ (întrebuințarea frecventă a adverbelor- fraze : da, nu, adăugând aici intonația ce reflectă atitudinile și stările afective ale emițătorului);
– exprimarea modalității sintactice (surprinde atitudinea despre realitatea despre care comunică : utilizarea imperativului, verbul a putea);
– structura și dezvoltarea enunțurilor/raporturilor sintactice (au un rol decisiv n orientarea stării afective prin: propoziții optative, imperative, structuri invocative);
– unități sintactice (dețin amprenta caracterului dialogat prin spontaneitatea comunicării pe cale orală, evident în topica subiectivă);
– enunțuri sintetice (poartă numele de cuvinte-frază sau propoziții neanalizabile prin dublul caracter al limbajului: dialogat și spontan);
– enunțuri brevilocvente (construcții fixe : singur cuc, beat criță/ structuri invocative : Ce Dumnezeu! De ce naiba?);
– enunțuri eliptice (fragmentarismul unei gândiri complete prin enunțarea stării afective: Cine sapă groapa altuia…);
– subînțelegerea (o anumită stare afectivă impune neexprimarea obiectului ce a provocat-o : Să știi că…);
– sintaxa mixtă (dată de împletirea elementelor de limbaj verbal cu cel nonverbal, îmbinând limbajul sonor, articulat, cu cel verbal, cinetic sau traducând privirea interogativă);
– repetiția (potențarea planului semantic al termenului reluat: gol-goluț, of-of-of!) și tautologia (raport semantic de identificare, emițătorul alegând să fie ironic-disprețuitor : Impertinentu-i tot impertinent, ferm în atitudine și convingeri: Școala-i școală);
– relații sintactice (raporturile de subordonare sunt dominate de cele de coordonare);
– relația de incidență (în limba vorbită, fraza este fragmentată de interjecții, cuvinte și construcții exclamative, invocative, construcții și propozițiia incidente);
– anacolutul (nominativum pendens- construcții cu subiect suspendat, apariția unei discontinuități la nivelul categoriilor gramaticale de număr și persoană, vizând subiectul: După ce a dat colțul, mai ia-i urma de poți!);
– topică subiectivă (Multe lucruri urâte se spun despre…- realizează multiple schimbări de poziție);
– vorbirea (in)directă (în organizarea dialogată a comunicării orale intervin adeseori dezvoltări narative fie emițătorul reproduce un dialog purtat deja, fie reproduce un dialog anterior prin dezvoltarea unui raport de subordonare în care se află acesta față de un verb de declarație).
II.2.6. Limbajul arhaic
Are un iz al depărtărilor și capătă o funcție a evocării. Creează culoarea epocii căreia îi aparține, vizibilă la nivelurile: fonetic, morfologic, lexical și stilistic.
Sadoveanu inserează în filonul epic numeroase arhaisme, de tipul: tainițe, să zvârlă, prietin, subt, halice, să șușuie, plăvie, volbură, smeuriș, păreche.
II.2.7. Registrele particulare
Sunt definite ca o serie de varietăți din interiorul limbii care se manifestă în procesul vorbirii,fiind determinate social și cultural. Apar și sub denumirea de limbaje, diferențiate lexical și sintactic, de la un vorbitor la altul ori pe grupe de interlocutori.
Arhaic
Este registrul ce presupune folosirea limbii dintr-o perioadă veche. Pune în evidență dimensiunea istorică a limbajului. Ceea ce impresionează este faptul că plasează instanțele comunicării artistice în trecut, prin readucerea în prezent a unui limbaj învechit, scos din uz. Sunt revitalizate anumite construcții sau tipare lingvistice vetuste.Valorile stilistice întrunite de acesta sunt:
culoarea temporală și locală;
pitorescul;
melodicitatea;
ineditul;
livrescul;
aspectul căutat literar;
artificialitatea.
Decupajul următor conferă textului un iz al trecutului: „Care să fie semnul Diavolului? ca să-l știe el ceti. Cum îl cetește, cum înțelege că trebuie să se ferească. Frumusețea însă nu poate fi semn blăstămat.”
Regional
Oferă o viziune integratoare prin utilizarea cuvintelor răspândite într-o anumită arie geografică. Este un martor al identității geografic-lingvistice prin culoarea locală, numită și realism descriptiv. Ocupă un rol deosebit în caracterizarea personajelor prin intermediul limbajului. Valorile stilistice sunt:
autenticitatea;
oralitatea;
umorul;
pitorescul.
Scurtul decupaj are rolul de a scoate în evidență vorbirea autentică din teritoriile Moldovei : „– Sunt cerbi ?
– D-apoi or fi…”
Familiar
Este cel specific comunicării obișnuite, fără niciun fel de restricții gramaticale și lexicale. Este de punctat că în opera literară, registrul stilistic familiar reprezintă un spațiu de interferență a stilului beletristic cu cel colocvial. Se caracterizează prin spontaneitate. Asemeni registrului anterior, deține rol stilistic în caracterizarea personajelor sau a unui mediu cultural/socioprofesional. Valorile stilistice sunt:
naturalețea;
spontaneitatea;
oralitatea;
expresivitatea;
autenticitatea.
Neologic
Este specific comunicării elevate, intelectuale, întâlnit în comunicarea oamenilor instruiți, trecând dincolo de ipostaza novicelui în tainele limbii. Dominanta stilistică impune un număr mare de neologisme specializate în sfera anumitor domenii de activitate. În cadul literaturii, se diferențiază facil planul naratorului, de cel al ființelor de hârtie.Valorile stilistice sunt:
finețea;
puritatea;
demnitatea.
Textul literar Valea Frumoasei impresionează ochii lectorului și prin inserarea neologismelor, disociind clar planul auctorial, de cel actorial, presărat cu arhaisme și regionalisme: „ Înmulțirea necontenit mai spornică la ihneumon ajunge să determine distrugerea omizilor. Flagelul ihneumonic devine o binefacere pentru grădinile și pădurile omului, însă păstrăvul nu va mai avea fluturi și decadența lui începe.”
Solemn
Are în vedere specificul anumitor specii literare precum: tragedia, imnul, oda. O altă denumire este dată de sintagma: stil înalt. Determină o tonalitate gravă, ceremonioasă ce se realizează prin categoria estetică a sublimului, dar și printr-un lexic rafinat și printr-o suită de figuri retorice. Menirea sa este să emoționeze puternic, să confere o măreție sobră ideilor, evenimentelor, personalităților evocate/personajelor.
Parodic
E registrul stilistic ce face uz de imitarea unei opera aparținând genului înalt, având unicul scop de a o compromite. Se adresează fie intertextualității, fie hipertextualității. Discursul capătă gravitate simulată sau, dimpotrivă, un caracter pregnant satiric. Efectul artistic se realizează prin de-construirea textului-sursă și prin efecte inopinate generate de noul context al noii stilistici.
Ironic
Se descrie prin disimularea unei atitudini împovărată de critică sub o laudă aparentă. Astfel, se trece treptat de la ironia bonomă, la dispreț, de la maliție, la sarcasm. Tudor Vianu opinează că formulările ironice n-au alt mijloc de a se face recunoscute afară de intonațiile cu care sunt debitate.
Prin ironie, se stabilește un orizont de profunzime a semnificației, marcând ruptura între aparență și esență, precum și distanțarea critică și disprețuitoare a emițătorului în ipostaza naratorului, personajului/eului liric și a lectorului de un anumit referent stabilit de la început (personaj, obiect, eveniment) pe care îl persiflează. Tot exegetul Tudor Vianu este cel care adaugă că esența ironiei este să provoace tocmai afectele contrarii acelora legate de expresiile întrebuințate.
Gnomic
Pune în lumină creațiile și secvențele textuale în care sunt enunțate cugetări asupra condiției umane. Dominanta stilistică ține de un discurs conceptualizat ce instituie multiple formulări sentențioase, dar și utilizarea unor structuri lingvistice impersonale (persoane gramaticale cu valoare generică). Expresivitatea artistică a acestui registru este justificată de limbajul cu mare valoare cognitivă: formulări memorabile care exprimă raportul om/univers, om/existență, cunoaștere, creație, timp etc., așa cum în prefață, autorul ilustrează motivul latinesc fugit irreparabile tempus.
CAP.III. METODOLOGIA CERCETĂRII- TRADIȚIONAL ȘI MODERN ÎN ABORDAREA LIMBAJULUI TEHNICO- ȘTIINȚIFIC
Motto: „Adevăratul cititor, la fel cu adevăratul drumeț, e acela care citește de dragul de a citi, care-și face din satisfacțiile ce-i procură lectura deprinderi superioare și care nu obosește niciodată.”
Perpessicius
Abordarea elementelor de comunicare reprezintă o modalitate inedită de cultivare a receptivității față limbajul tehnico-științific de către elevi. În acest context, profesorului îi revine sarcina de a găsi metode, de a face elevul să fie receptiv la aceste noțiuni, atât din punct de vedere al receptării mesajului, cât și din punct de vedere al construcției textuale. Predarea nu trebuie să vizeze transmiterea excesivă de date pur teoretice, considerându-le interpretări unice, ba mai mult, trebuie să faciliteze trecerea de la competiție spre performanță în comunicare și relaționarea cu ceilalți. Alegerea și combinarea metodelor asigură eficientizarea procesului de predare.
III.1. METODE DIDACTICE
Metode didactice în care predomină acțiunile de comunicare
Metode orale:
expozitive: Expunere cu oponent – trăsături distinctive ale textului liric/narativ;
interogative:
conversația euristică: Particularitățile textului științific;
dezbaterea: Conțin limbajele tehnico-științifice emoții?
problematizarea: Scopul textului științific este pur informativ?
brainstormingul: Cum poate fi interpretat, din punct de vedere simbolic, motivul vânătorii inserat în opera sadoveniană Valea Frumoasei?
Metode scrise:
După ritmul lecturii: lectură lentă/rapidă (pe orice tip de text – critic sau literar);
După modul lecturii:
lectură critică: Comentați noțiunea de entitate fictivă hieratică, pornind de la următoarea afirmație: „Natura nu enumai spectacol, căci atunci interesul nu ar depăși clipa, care la poetul Țării de dincolo de negură se integrează tacit unei filosofii…“ (Constantin Ciopraga, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare);
lectura paralelă: Identificați mărci comune ale oralității în baladele Ursul și ……………..;
lectura explicativă – pe orice tip de text – se realizează prin explicarea vocabulelor și expresiilor noi, numirea secvențelor etc.
lectura problematizată;
lectura –investigație: analiza de text;
lectura selectivă: Selectați texte aparținând temei naturii încadrabile în specia literară – povestire;
lectura analitică: identificați mitul pescarului în opere aparținând unor curente literare diferite;
lectura liberă;
lectura creativă: Lecturați textul propus și realizați un rezumat în care să corelați momentele subiectului cu motive literare.
Metode oral – vizuale: tehnici audio și video (audierea textelor recitate/cântate);
Metode la nivelul limbajului intern:
reflecția personală: Acceptă virginitatea naturii, ideea morții?
introspecția: Scrieți un text în care să reflectați asupra problemei: „Ce nume simbolic din tradiția autohtonă ați alege toponimului sadovenian Valea Frumoasei și din ce motiv l-ați alege?”
Metodele didactice de explorare a realității bazate pe contact direct sau indirect cu realitatea
Metode de explorare directă
Observarea sistematică:
observația independentă: Observați structura unui text aparținând stilului publicistic/ oficial/ epistolar;
metoda fișelor: Recitiți Broz și Necazurile păstrăvilor și ale păstrăvarilor și realizați fișe de citate, descriptive și de selectare;
analiza prin ecorșeu: Pornind de la afirmația „Viața e ca și cartea: un text între două coperte“, alcătuiți un eseu structurat cu tema Izul originar al naturii în operele aparținând perioadei interbelice;
Experimentul
Cercetarea documentelor literare: Amintiri, text diaristic sadovenian despre plăcerea drumeției în natură;
Metode de explorare indirecte: metoda demonstrației, având drept scop demonstrarea imaginilor, obiectelor reale sau reprezentărilor grafice.
Metodele didactice în care predomină acțiunea practică, operațională
Metode de acțiune reală:
exercițiul: exerciții de observare, exerciții de lectură, exerciții aplicative;
algoritmizarea;
lucrările practice: Realizați o fișă biografică în urma vizitei la casa memorială a lui Mihail Sadoveanu de la Vînători-Neamț, realizând elemente de nexură cu motivele literare care irizează întreg corpusul textual luat spre analiză;
studiul de caz: Prezentați într-un studiu comparativ motivul pădurii așa cum apare el în diverse specii studiate în perioada liceală, nu doar aparținând genului epic, ci și genului liric ori dramatic din Epoca Marilor Clasici, perioada (inter)postbelică ori contemporană;
elaborarea de proiecte: Realizați proiectul interdisciplinar cu tema Pădurea, de la eternitate spre perisabilitate. Elevii clasei a X-a B, profil umanist, specializarea Științe sociale, au fost împărțiți în grupe de câte 3-4 elevi, având ca finalitate realizarea de proiecte pornind de la textul literar găsind similitudini în lumea biologiei, chimiei, fizicii și matematicii dincolo de conotația lexemului. În elaborarea fiecărui proiect, elevii au folosit cunoștințele însușite la disciplinele realiste din cadrul ariei curriculare Matematică și știință, spre o mai bună comprehensiune a textelor lecturate. Toate proiectele au fost elaborate în anul școlar trecut. Oferim spre exemplificare imagini ale produselor finale realizate cu migală și atenție desăvârșită:
Viteza rezultă din fracția ce include distanța contra timp.
activități creative: Realizați portrete ale personajelor din operele romanești sadoveniene, menite să elimine timpii morți din cadrul orelor în care se prezintă particularitățile de construcție a personajelor.
Metode de acțiune fictivă:
jocul didactic;
dramatizarea;
procesul literar.
Metodele didactice în care predomină acțiunea de programare specială a instruirii
Metoda activității cu fișele în instruirea programată: fișe de cunoaștere, fișe de exerciții destinate consolidării noțiunilor, fișe de control
Metode algoritmice de instruire
Instruirea asistată de calculator
Predarea elementelor naturii poate fi abordată din toate aceste perspective, însă clasificarea și înșiruirea modalităților enunțate poate fi îmbogățită prin încercări creative ale profesorului.
Alina Pamfil asociază cele patru categorii de abordare a predării cu patru metode care le corespund. Prezentăm mai jos categoriile de abordare:
Demers deductiv (se pornește de la general către particular, de la definiție la exemple și analiză);
Demers inductiv (se pornește invers, de la particular către general, de la analiza de text la definirea unei noțiuni de teorie literară);
Demers analogic (e un parcurs ce constă în transferarea la același nivel, dar într-un context nou a unor aspecte deja cunoscute);
Demers dialectic (se caracterizează printr-o abordare contradictorie ce permite tratarea unor date prin confruntare simultană, de exemplu: predarea simultană a aliterației și asonanței, abordarea simultană a descrierii – tablou cu cea portret cu scopul diferențierii lor).
Metodele ce le corespund sunt, după cum urmează:
metoda dogmatică (expozitivă, în care profesorul este deținătorul cunoștințelor iar elevul reproduce cu fidelitate conceptele construite);
metoda socratică, în care elevul este ghidat de profesor prin implicare, colaborare;
metoda activă, în care elevul este elementul central, profesorul îl ghidează, orientează prin tehnici precum discuția, dezbaterea, disimularea, lucru pe echipe etc.
metoda non-directivă, în care elevii sunt implicați în proiecte propuse și realizate chiar de ei.
Vom observa că, pornind de la această „așezare“ științifică a tipurilor de demers educativ și a metodelor aplicative, separăm abordările pentru cele două clase, pe care le vom numi după numele celor două clase, a IX-a C – 4 ore, demers a și b, metode 1 și 2, a IX-a B – 4 ore, demers c și d, metode 3 și 4.
III. 1. Metode didactice tradiționale în abordarea limbajului tehnico-științific
Una din competențele receptării limbii și literaturii în școală este cea a receptării textelor literare și nonliterare, având drept scop formarea interesului pentru lectura acestora și modelarea gustului estetic al elevilor. Procesul de predare presupune, în cazul nostru, însușirea cunoștințelor legate de elementele folclorice. Tehnica numită reacția cititorului urmărește corelarea descoperirilor personale ale elevului în raport cu textul lecturat sau audiat și interpretarea textelor realizând legături tematice; se înscriu în această tehnică: impresia la prima lectură, scrierea liberă, jurnalul dublu, reacția cititorului după studiul textului. Acestea au fost aplicate abordării de tip G. Facem mențiunea că, în cazul ambelor abordări, ora anterioară testului inițial a fost una de cunoaștere a vieții și operei lui Mihail Sadoveanu. De asemenea, vor intra în discuția ambelor abordări elementele naturii din suita povestirilor din Valea Frumoasei.
III.2.1. Metode didactice tradiționale în abordarea textului tehnico-științific în opera lui Mihail Sadoveanu
Căutător perpetuu al naturii, Mihail Sadoveanu trebuie discutat și privit dinăuntrul ființei nealterate de jungla urbană, raportat neîncetat la împrejurările în care a fost creată opera și în corelare cu mitul Facerii. Profesorul are misiunea de a dezvolta receptarea profundă a valorilor textelor literare și dezvoltarea gustului pentru frumos în orice formă, integrându-le într-un sistem de valori literare și naționale.
Metode tradiționale precum lectura explicativă, dirijată, expresivă, conversația liberă pornind de la text, exerciții de explorare a expresivității, exerciții de redactare (comentarii de texte literare) sunt combinate cu lucrul cu manualul/cartea, analiza literară, expunerea/prelegerea, problematizarea.
Prima oră va fi dedicată aplicării testului inițial, iar în orele ce vor urma se va realiza abordarea consecutivă a fiecărui stil funcțional, precum și identificarea limbajelor sau registrelor stilistice, lectură explicativă, analiză literară, conversația liberă, problematizare, exerciții de explorare a expresivității și exerciții de redactare.
III.2.2. Metode didactice moderne în abordarea textului tehnico-științific în opera lui Mihail Sadoveanu
„ În categoria metodelor activ-participative sunt incluse toate acele metode care duc la formele active ale învățării, adică învățarea explorativă, învățare prin rezolvare de probleme, learning by doing (învățare prin acțiune), învățarea creativă; sunt metode care antrenează elevii în efectuarea unor activități de studiu independent, de muncă cu cartea, învățare prin cercetare, realizare de lucruri practice, exerciții de creație etc“. Putem îndrăzni să spunem că aceste metode pornesc de la ideea de activitate personală de învățare, presupunând implicare, dorință de a explora și explica.
Cunoașterea stilurilor funcționale și, implicit, a textului tehnico-științific prin intermediul acestor metode cultivă receptivitatea literară și facilitează gustul estetic al elevului, devenind vădit interesat de sensibilitatea și conștiința apartenenței sale la valori culturale. Din acest motiv, am diversificat metodele de abordare a acestui tip de text pe segmentul de timp alocat întregului experiment, cât și la nivelul de timp alocat fiecărei ore, separat.
La fel ca și în cazul clasei martor, prima oră va fi dedicată aplicării testului inițial, iar în orele ce vor urma se va realiza abordarea consecutivă a fiecărui stil funcțional, precum și identificarea elementelor definitorii ale textului (non)literar prin metode activ-participative variate, incluzând aici și excursia didactică/proiectul educațional la Casa memorială din Vînători Neamț, pentru ilustrarea particularităților tipurilor de limbaje pornind de la opera literară Valea Frumoasei a lui Mihail Sadoveanu.
Ora imediat următoare aplicării testului inițial va fi abordată cu ajutorul a diverse metode. Elevilor li se cere frontal să aleagă dintr-un set de texte propuse de către profesor câte un text literar, științific, publicistic, oratoric, oficial, epistolar. În analiza fiecărui tip de text ales, se aplică tehnica impresiei la prima vedere, dorindu-se o reacție a cititorului prin răspunsuri la câteva întrebări:
1. Ce aspecte definitorii ai observat la acest text?
2. De ce ai ales acest text?
3. Ce emoții ai trăit la prima lectură?
Acest moment poate fi considerat moment-ancoră. Tot ca moment-ancoră poate fi folosită și tehnica scrierii libere (freewritingul), tehnică ce are drept scop constatarea reacției cititorului. Profesorul lansează cerința de scriere liberă, limitată temporal la un interval de 5-10 minute, având cerința: Realizează un comentariu – reacție la lectură pornind de la enunțul: „Textul m-a impresionat prin….“. Prin aplicarea acestei tehnici nu se urmărește coerența textului produs, ci exprimarea liberă a propriei reacții. După acest moment, se pot citi 3-4 astfel de reacții la lectură în fața clasei.
Imaginile selectate din proiectele realizate meticulos de către elevii clasei a X-a B, exprimă mai mult decât cuvintele. Au dat frâu liber imaginației și au transmis emoțiile lor în pornind de la abordarea chimiei, fizicii și matematicii.
Jurnalul dublu este o altă modalitate eficientă de provocare a reacției cititorului. După părerea noastră, pentru o aplicare eficientă în cazul lecției de față, este necesară o pregătire prealabilă a jurnalului dublu și prezentarea acestuia în clasă în momentul-ancoră. Metoda constă în împărțirea pe vertical a spațiului unei foi de caiet; pe partea stângă a foii se pot nota pasaje relevante pentru cititor, iar pe partea dreaptă, propriile reacții la text. Acestea pot fi completate cu câteva întrebări, care pot fi adresate elevilor și anticipativ ca întrebări de sprijin:
Ce s-ar putea schimba în acest text?
Prin ce mijloace a reușit autorul să îți capteze atenția?
La ce te-ai gândit în momentul lecturii?
Ce ar fi putut fi spus altfel?
La ultima întrebare, elevii cu o sensibilitate deosebită asupra lecturii, au propus o exprimare pur matematică prin formule care ar putea uimi chiar și ochiul sadovenian, însă originalitatea juvenilă încântă privirea oricărui novice în tainele corpusului textual:
VF reprezintă simbolul pentru Valea Frumoasei, în timp ce O desemnează oamenii, iar P, păstrăvii care se pierd în zile ca haos temporal.
Cd sunt codrii de brazi aneantizați care au fost tăiați fără milă de mii și mii de inși (1000), moartea și nașterea altora sunt ca un Tanatos (M-N) spre o nouă cosmogonie, amintind de pasărea Phoenix.
Vs, vocile singurătății, sunt formate din două componente: bucuria iubirii (Bi) întru viața biruitoare (Vb), spre un drum fără cale de întoarcere (Cm), criza morții.
De șapte decenii (7d), mii și mii de oameni (Ox) au invadat văile pâraielor (Vp), dar străinii (S) au pătruns n aceste teritorii și au tăiat fără milă brazii (Tb).
Păstrăvii (P) devin uneori pentru oameni (O), vânați (V) și prigoniți (P), ducând o viață neprihănită (Vn).
De două ori pe zi (2xz), exploatatorii de pești (E) au avut și o altă îndeletnicire, tăierea copacilor (Tc), ceea ce a condus la o catastrofă sistematizată (Cs).
De 70 de ani (70a), corintenii (Cr) și tirolezii (Ti), alături de căpâlnași (Cp), lăzureni (L) și venetici (V), toți având aceeași credință ortodoxă (Co), au populat Valea Frumoasei.
Demersul didactic de cunoaștere a textului tehnico-științific se realizează prin lucrul pe perechi. Gândiți / lucrați în perechi / comunicați poate fi metoda alternativă propusă pentru participarea activă a elevilor la propria lor instruire. Profesorul lansează o întrebare legată de conținutul lecției respective, elevii reflectă asupra ei într-un timp dat, apoi se grupează în diade pentru a discuta, în perechi, răspunsurile. În final, fiecare diadă ia pe rând cuvântul și își împărtășește concluziile cu privire la subiectul abordat. Practic, se cere ca în fiecare pereche sarcinile să fie împărțite, astfel încât un membru al echipei să identifice elemente definitorii ale acestui tip de text, iar celălalt să le sintetizeze pe un miniposter.
Se discută în continuare pe textul Pescuit cu undița la apa Frumoasei, utilizându-se diagramaVenn.
O altă metodă care poate fi utilizată pentru discutarea elementelor de folclor din textele anunțate este cea a brainstormingului (metoda asaltului de idei). Ea are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluții privind rezolvarea unei probleme. Enunțăm câteva din ideile formulate prin această metodă:
încadrarea în taxonomia textelor;
mitul naturii;
motive vegetale;
comuniunea om-natură;
raportul ficțiune-realitate.
Momentul de feedback s-a realizat prin metoda cvintetului. Metodă creativă, cvintetul are rolul de a sintetiza un conținut. Schema de construcție a sa este fixă. Astfel, primul vers va fi întotdeauna un cuvânt cheie, de obicei substantiv; versul al doilea este alcătuit din două adjective descriptive raportate la substantiv; al treilea vers va conține trei cuvinte care exprimă o acțiune, adesea la modul gerunziu; al patrulea vers este alcătuit din patru cuvinte și va exprima sentimentele față de subiect; ultimul vers, al cincilea, este un cuvânt care sintetizează tot ceea ce s-a prezentat până acum. Exemplificăm aplicarea metodei cu următorul cvintet:
V1: limbaj
V2: sugestiv, dojenitor
V3: căutând, notând, publicând,
V4: orice limbaj informează receptorul
V5: diversitate
Abordarea limbajului tehnico-științific se face utilizând ca moment-ancoră al primei părți a orei miijloace rebusistice, de tipul:
Identificați cuvântul de pe coloana A-B, răspunzând la întrebările de mai jos:
1. Coexistența a două principii sau a două elemente diferite, opuse.
2. Om instruit
3.Titlul unei poezii lirice în care se slăvește dătătoarea de viață, poezie studiată împreună anul acesta.
4. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc.
5. Ființă blândă și evlavioasă care trăiește pe Apa Sâmbetei, la marginea pământului.
6. Discordie, dușmănie, ură, conflict, gâlceavă.
După acest moment, elevii vor vedea un scurt documentar despre ținuturile pescarilor și vor nota trei termeni populari prezenți în aceasta, motivându-și alegerea. Pe videoproiector este prezentată lucrarea plastică Cioban, de N.Grigorescu.
Emanuel Nodea, La pescuit
Pornind de la ideea că Valea Frumoasei este un text absolut nou privirii liceenilor, se poate realiza lectura textului creat de Mihail Sadoveanu, după care se poate aplica metoda starburst. Această metodă este similară brainstormingului și are drept scop realizarea de corelații prin implicarea întregului colectiv. Întrebările de început sunt: cine?, ce?, unde?, când?, cum? și pot da naștere la alte întrebări. Grafic, metoda arată astfel:
Cum?
Când? Ce?
Unde? Cine?
Pălăriile gânditoare (metoda thinking hats) este o metodă interactivă, de gândire critică, ce presupune interpretarea de roluri de către participanții care și aleg una dintre șase pălării – figurine decupate sau simple simboluri – de diferite culori, cărora le corespund semnificații și implicit, modalități diferite de interpretare. Culoarea pălăriei este cea care definește rolul: pălăria albă este neutră, participanții sunt învățați să gândească obiectiv; pălăria roșie dă frâu liber sentimentelor, oferă o perspectivă emoțională asupra evenimentelor. Pălăria neagră este perspectiva gândirii negativiste, pesimiste; pălăria galbenă este simbolul gândirii pozitive și constructive, al optimismului. Cel ce stă sub pălăria verde trebuie să fie creativ. Gândirea laterală este specifică acestui tip de pălărie. Cere un efort de creație. Pălăria albastră este dirijorul orchestrei și cere ajutorul celorlalte pălării. Gânditorul pălăriei albastre definește problema și conduce întrebările, reconcentrează informațiile pe parcursul activității și formulează ideile principale și concluziile la sfârșit. Monitorizează jocul și are în vedere respectarea regulilor. Un exemplu de întrebări posibile în acest joc este:
Am aplicat eficient această metodă elevilor împărțiți pe grupe, corespunzând celor 6 moduri de gândire asociate pălăriilor.
Pălăria albă (Analizează):
Ce teme și motive populare sunt prezente în textul Valea Frumoasei?
Ce genuri și specii literare sunt prezente în genul epic?
Care sunt trăsăturile textului narativ?
Pălăria roșie (Compară):
Ce asemănări și ce deosebiri există între textul literar și textul tehnico-științific, având în vedere:
Scopul textului
Denotație și conotație
Lexic specific
Pălăria neagră (Argumentează următoarele pasaje):
„Peștele- simbol arhetipal cu numeroase asemănări și interferențe cu șarpele mitologic…apare atât ca simbol matricial feminin, cât și ca simbol falic. n prima sa ipostază, îl aflăm n imaginea monstrului marin care înghite și regurgitează (cf. mitul lui Iona înghițit de un chit), iar cel de-al doilea sens este prezent în basmele unde eroinele rămân gravide mâncând un pește sau numai un os de pește. ”
„ Ursul- apare în religiile vechi drept întruchipare a divinității naturii care moare și renaște în fiecare an. n multe tradiții, ursul se prezintă ca erou civilizator, strămoș totemic, stăpân al lumii de jos, geamăn zoomorf al omului, ocupând un loc intermediar între animalitate și umanitate.”
Pălăria galbenă (Asociază):
Romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu cu varianta Mioriței culeasă de Alecsandri, din prisma motto-ului: ,,Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne…“
Modul în care se preiau secvențe din Miorița în Nuntă princiară de Anton Holban și în Tânguire de mior de Micea Nedelciu.
Pălăria verde (Aplică):
Identifică elementele epice, lirice și dramatice.
Identifică elemente de oralitate în povestirile sadoveniene (diminutive, forme de dativ etic, vocative, viitorul popular, imperative).
Identifică elemente de stilistică a textului literar (epitet, personificare, comparație metaforică, antiteză, alegorie).
Pălăria albastră (Descrie):
Portretul lui Broz
Ce concluzie se poate trage în raport cu textul?
Metoda Frisco seamănă cu cea prezentată anterior, deoarece presupune, ca și aceasta, interpretarea unor roluri, de data aceasta în număr de patru: conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul. Metoda are următoarele etape: etapa propunerii problemei de către profesor sau elevi; etapa organizării colectivului, în care se explică rolurile și se stabilesc ,,actorii” care le vor interpreta; etapa dezbaterii colective în care sunt interpretate rolurile și susținute punctele de vedere; etapa sistematizării ideilor emise și a concluzionării. Elevii participanți trebuie să cunoască foarte bine însușirile atribuite fiecărui rol:
Conservatorul: este bine să se păstreze mentalul poporului (toți suntem datori cu o moarte, ne întoarcem de unde am venit).
Exuberantul: Pescarul ar fi trebuit să fie mult mai convingător și mai insistent în a-și convinge vânatul de necesitatea unei exeistenței.
Pesimistul: Chiar dacă peștele ar fugi de nadele frumos colorate, ar asculta sfatul fortunei labilis și s-ar apăra ,nu avem certitudinea că finalitatea demersului nu ar coincide cu lipsa oricărei intervenții asupra destinului.
Optimistul: Atitudinea păstrăvului în fața morții nu trebuie să fie una fatalistă, dovadă stă aici ciclicitatea naturii.
O altă metodă pe care o considerăm adecvată discuției elementelor științifice ale textului literar Valea Frumoasei este Dezbaterea. Subiectul dezbaterii se poate anunța la începutul orei. Clasa se organizează în două echipe reprezentate de doi vorbitori și o echipă de doi judecători. Ideile sunt susținute de fiecare echipă cu argumente, fiecărei echipe revenindu-i sarcina de a găsi contraargumente pentru teoriile celeilalte. Timpul intervențiilor va fi cronometrat astfel încât să existe un echilibru temporal: afirmator (1) – 5 minute; întrebarea negatorilor și răspunsul prompt – 2 minute; negator (1) – 5 minute; întrebarea afirmatorilor și răspunsul prompt – 2 minute; afirmator(2) – 5 minute; întrebarea negatorilor și răspunsul prompt – 2 minute; negator (2) – 5 minute; deliberarea și desemnarea câștigătorilor- 5 minute.
Metoda mozaicului (jigsaw) este bazată pe conceptul de team learning, deci pe învățarea în echipă – deloc întâmplător, este denumită și metoda grupurilor independente. Presupune împărțirea clasei de elevi în grupe de lucru, în cadrul cărora fiecare membru primește o sarcină de studiu în care trebuie să devină expert, în așa fel încât ulterior să își inițieze și colegii cu privire la subiectul respectiv. Etapele acestei metode sunt: pregătirea materialului de lucru, organizarea colectivului în echipe de învățare de câte 4-5 elevi, constituirea grupurilor de experți, reîntoarcerea în echipa inițială de învățare și evaluarea.
Partea a doua a orei își propune abordarea speciei literare povestirea. Drept moment -ancoră folosim afirmația autorului: „Se afla undeva în Țara Ardealului, între ținuturile Inidoarei și Albei, o apă viforoasă; oamenii dinspre câmpie îi zic Sebeșul, cei mai vechi de pe înălțimi îi zic Frumoasa (…). Acolo-i împărăția sălbăticiunilor, cât țin munții și sihlele.“ Pretabilă pentru acest moment al orei este și tehnica Știu/Vreau să știu/Am învățat.
Aplicarea modelului Știu/ Vreau să știu/ Am învățat presupune parcurgerea a trei pași: accesarea a ceea ce știm, determinarea a ceea ce dorim să învățăm și reactualizarea a aceea ce am învățat. Completarea primelor două coloane se poate realiza oral, pe bază de conversație, iar cea de-a treia se poate realiza în scris, fie în timp ce se lecturează textul, fie imediat ce textul a fost parcurs integral.
Metoda constă în completarea unei fișe de lucru, prin activități de grup sau individual.
Exemplu:
Etapa Știu implică accesarea cunoștințelor anterioare. Etapa Vreau să știu presupune formularea unor întrebări, enunțarea unor neclarități. Etapa Am învățat se realizează în scris, de către elevi, după ce conținutul lecției a fost predat. Elevilor li se cere să bifeze întrebările la care au găsit răspuns, iar pentru cele rămase cu răspuns parțial sau fără răspuns se sugerează lecturi au explicații suplimentare apte să furnizeze răspunsuri la aceste întrebări.
Timpul alocat textului Valea Frumoasei a fost valorificat prin metoda cubului, o metodă complexă, utilizabilă atât pentru descoperire cât și pentru fixare și sistematizare a cunoștințelor. Cele șase fațete ale cubului sunt relaționate cu verbele de comandă: descrie, analizează, compară, aplică, asociază, argumentează.
Descrie: particularitățile stilului beletristic
Analizează: temele majore ale literaturii identificabile în Valea Frumoasei: comuniunea om-natură, iubirea, binele și răul, dorul, jalea, înstrăinarea, ireversibilitatea timpului, revolta etc.
Compară: variante ale temei vânătorii
Aplică: identifică elemente ale oralității stilului în textul lui Mihail Sadoveanu
Asociază: Valea Frumoasei cu opere contemporane ce tratează această temă
Argumentează: conceptul de originalitate
Metoda cadranelor poate înlocui metoda cubului, fiind și ea o metodă de sistematizare. În vederea aplicării metodelor, elevii se împart în patru grupe, cărora li se repartizează pe grupe sarcina cadranului aferent.
Fixarea elementelor limbajului tehnico-științific din opera lui Mihail Sadoveanu se realizează prin metodele piramida lecturii și șarpele (joc didactic cunoscut și sub denumirea evantaiul).
Conform teoriei, discuția de tip piramidă se desfășoară după următoarele reguli:
se propune o listă de șase cugetări, care să aibă legătură cu textul studiat;
elevii lucrează individual; fiecare elev alege, din cele șase cugetări, numai trei cu care sunt de acord în cea mai mare măsură;
elevii lucrează în perechi; prin discuții și negociere, aleg numai două cugetări acceptate de ambii elevi în egală măsură;
elevii lucrează în grupe de câte 5 – 6 și aleg o singură cugetare, care întrunește adeziunea majorității membrilor echipei;
întreaga clasă votează, stabilindu-se o singură cugetare, acceptată ca validă de majoritatea.
Votul va genera discuții pro și contra.
În cazul nostru, piramida lecturii este ușor modificată și propune discuția simbolului arborelui, simbol pe care l-am enunțat în capitolul precedent și pe care îl considerăm axis mundi, dar și mediator în scala parte-întreg: frunză-copac-codru. Elevii vor primi sarcina de a desena un copac cu nouă niveluri, pe al cărui trunchi se poate nota axis mundi. Valorificarea nivelului de bază se va realiza prin notarea de șapte semnificații ale coroanei arborelui precum:
Loc de întâlnire pentru tineri (Raiul- Mihail Sadoveanu) ;
Loc de odihnă și adăpost pentru călătorii străini și haiduci (Singurătate- Mihail Sadoveanu);
Cel de al doilea nivel are drept cerință enunțarea de șase proverbe/ziceri populare legate de copaci, din care enunțăm: Pe copac îl țin rădăcinile, iar pe om neamurile; cu un copac nu faci pădure; numai c-o lovitură copacul nu cade etc.
Cerința pentru următorul nivel este ca elevii să numească cinci texte ce au ca titlu/tematică/simbol – copacul, sub diversele sale denumiri sau specii dendrologice: Bradul – Vasile Alecsandri, Dan, căpitan de plai – Vasile Alecsandri, La umbra nucului bătrân – Mihai Eminescu, Stejarii – Radu Gyr etc.
Conform nivelului al patrulea, elevii vor trebui să numească patru copaci comentând succint semnificația lor mitică la români.
Bradul este pentru români simbolul permanenței, demnității și al rezistenței la intemperii. În folclor, bradul este nelipsit la momentele cele mai importante ale vieții: se plantează la naștere, se împodobește de Crăciun și la nuntă. (în opera lui Mihail Sadoveanu, bradul se întâlnește în texte precum: Badea Toma, Cuc și păstrăvi)
Mesteacănul simbolizează stâlpul cosmic, arborele sacru. (Raiul)
Nivelul următor cere elevilor să numească trei obiecte cu specific național, în care este păstrat simbolul arborelui (prosopul cusut/țesut, cămașa/ia, covorul).
În spațiul de pe penultimul nivel elevii vor relata semnificația copacului la ritualurile de nuntă și înmormântare la români.
– Arborele cosmic în mentalitatea populară este singura ,,cale de trecere în lumea de dincolo“ a sufletului defunctului – copac funerar.
– În vechime, exista obiceiul de a împodobi un brad (bradul de nuntă) cu năframe, panglici și flori de hârtie în curtea unde se făcea o nuntă.
Vârful va fi completat cu o sententiae personală legată de copac.
Metoda șarpelui are drept scop fixarea trăsăturilor literaturii populare, respectiv caracter anonim, colectiv etc. prin joc. Se pliază în formă de evantai o foaie format A4 care va circula astfel pliată la toți elevii, grupați pe patru rânduri. Fiecare dintre ei va trebui să completeze câte un pliu cu o propoziție inspirată de motivul popular al florii/frunzei/timpului/drumului.
Exemplificăm metoda aplicată cu creația colectivă cea mai reușită. Prima etapă va consta în notarea gândurilor, urmând ca în etapa a doua acestea să fie amestecate, în vederea încercării de realizare a unei creații populare:
Drumul cel mai scurt e drumul drept.
Ai grijă cu cine mergi pe drumul vieții!
Alege-ți singur drumul în viață!
Nu arunca mizeria în drum!
Călătorule, ia apă la drum!
Merg fără să știu de drum…
Un suflet pustiu e în drumul plin de lume.
Mi-e teamă, stau pe loc și nu mai știu cum arată drumul…
Uneori drumul e fără sfârșit.
Drum bun, iubire!
Sadoveanu – culegător de folclor (excursia didactică/proiectul educațional)
Proiectul educațional a fost desfășurat pe parcursul anului școlar în perioada de timp anterioară studiului textului aparținând lui Mihail Sadoveanu. Proiectul cuprinde concursuri, expoziții, vizite culturale, lectură publică.
Titlu proiect: Prietenii cărții
Durata proiectului: anul școlar 2017 – 2018
Argument
A educa înseamna a-i face pe copii să-și însușească prin experiență un sistem de valori care să le dea posibilitatea să se integreze în mod inteligent și moral intr-o lume in continuă evoluție.
Lectura textelor lui Mihail Sadoveanu contribuie la însușirea celor mai prețioase comori ale literaturii noastre. Interesul lor este sporit de faptul că răspund necesităților lor de a ști, de a cunoaște, de a înțelege, de bine și de frumos.
Grup țintă: elevi ai clasei a X-a, cadre didactice, bibliotecari, părinți.
Resurse materiale: cărți, fișe, diplome, calculator, coli de hârtie/desen, carioci/creioane colorate
Locul de desfășurare: în sala de clasă, la biblioteca din școală, amfiteatrul colegiului.
Obiective generale: Promovarea și îmbunătățirea competențelor de lectură a copiilor printr-un demers didactic eficient și creativ, atragerea adolescenților în lumea cărții și promovarea lecturii.
Obiective specifice:
valorificarea competențelor profesionale și creatoare ale cadrelor didactice;
realizarea procesului de învățământ în funcție de așteptările elevilor și ale părinților;
înregistrarea de date bibliografice referitoare la Mihail Sadoveanu;
citirea poeziilor alese sau propuse;
lectura textelor inspirate de textele citite;
realizarea de creații plastice inspirate de opera sadoveniană;
realizarea unui schimb de experiență util și necesar pentru identificarea unor abordări educaționale inovative, originale, creative în proiecte și programe educative.
Rezumatul proiectului
Turul bibliotecii județene și obținerea de către elevi a permisului de cititor;
Aventuri în Marea Vieților închise în Bibliotecă – concurs de scriere creativă, aplicație pe autor/scriere liberă (proză, poezie, pamflet, poezie de inspirație folclorică, eseu) cu teme la alegere;
Concurs de prezentare a unei cărți preferate din opera lui Mihail Sadoveanu/ Concurs de interpretare de texte din opera scriitorului;
Ilustrarea, pe grupe, a unui text dat și expunerea lucrărilor (desene, pictură, ppt, filme, schițe, scheme etc. ).
Sustenabilitate: fonduri proprii
Evaluarea proiectului: expunerea desenelor, lectura compunerilor proprii;
publicarea lor în revista școlii și pe bloguri personale, aprecieri verbale.
JURNAL DE EXCURSIE
Excursia tematică se constituie într-un instrument de formare și educare a comportamentului civic de grup a grupului țintă. Acest tip de activitate dezvoltă deprinderea de a corela informația tematică cu realitatea teritorială obiectivă, de a dezvolta observația selectivă și interdisciplinară, de a compara realități teritoriale pe diferite tematici.
Vizitarea Casei Mihail Sadoveanu din Vînători-Neamț are drept scop culegerea de informații, pregătirea pentru înțelegerea și asimilarea cunoștințelor, cunoașterea contextului socio-cultural în care a trăit, identificarea parțială a izvoarelor de creație, colecționarea materialelor didactice etc. Elevii sunt familiarizați în prealabil cu tematica pusă în discuție. Excursiile sunt întotdeauna prilej de bucurie, de relaxare, de cunoaștere și, de aceea, elevii sunt încântați de organizarea lor.
Voi prezenta , pe scurt, activitatea propusă :
Traseul excursiei: Bacău –Vînători- Neamț și retur
Felul activității : excursie tematică
Scop : cunoașterea valorilor cultural-literare și valorificarea cunoștințelor dobândite în cadrul orelor
Obiective propuse sunt:
familiarizarea elevilor cu comportamentul adecvat vizitării unor obiective turistice;
formarea deprinderilor de a comunica, de a asculta cu atenție ghidul, de a pune întrebări legate de subiect;
însușirea/îmbogățirea cunoștințelor legate de punctul turistic vizitat.
Publicul vizat : elevii clasei a X-a
Îndrumători : profesor, muzeograf
Observații: Vizitarea obiectivelor propuse i-a antrenat pe copii in discuții antrenante și nu doar la audierea unor prelegeri. În cadrul acestei activități, elevii au fost împărțiți în grupe, fiecare având sarcini precise (grupa documentariștilor, grupa „cronicarilor”, grupa reporterilor/fotografilor). Produsele muncii lor își vor găsi locul în portofoliul realizat la sfâșitul excursiei.
Evaluare: Elevii vor realiza un portofoliu, cuprinzând imagini, citate, date bibliografice, impresii personale.
GRUPA FOTOGRAFILOR a imortalizat imaginea casei-muzeu, elemente de decor, un colț din lumea Neamțului și a identificat, folosind surse web, fotografii ale scriitorului din diferite etape ale vieții.
Casa memorială și bustul lui Mihail Sadoveanu
Intrarea în curtea Casei Memoriale
Masa de lucru a scriitorului
O vale prea Frumoasă
Sadoveanu- portret
Galerie portrete Mihail Sadoveanu
GRUPA DOCUMENTARIȘTILOR a avut drept sarcină realizarea unui istoric al vieții și activității literare a lui Mihail Sadoveanu, folosind atât surse clasice, cât și moderne, completate de experiența vizitei la Vînători-Neamț.
Casa Mihail Sadoveanu de la Vânători -Neamț este un muzeu județean ce a fost dedicate întru totul arhicunoscutului scriitorul Mihail Sadoveanu. Aceasta a fost înființată în 1964 – 1966 atât cu sprijinul Muzeului Literaturii Române din București, cât și cu cel al familiei Sadoveanu.
Inaugurarea muzeului s-a făcut în august 1966, iar în 1970 afost trecut în administrația Complexului Muzeal Neamț. La 1 ianuarie 1994, muzeul revine în administrația Muzeului Literaturii Române din București. Adăugăm aici că scriitorul a locuit în clădirea actualului muzeu între anii 1944 și 1961, fiind reședința sa de vară.
Corpul clădirii a fost construit în 1937 cu efortul mitropolitului Visarion Puiu, având o destinație unică, aceea de palat arhieresc. Devenind casă de oaspeți, construcția este pusă la dispoziția scriitorului în 1944, fiind cedată în 1949 spre folosință pe viață. Apoi, casa ajunge donație statului pe timp nelimitat pentru a fi folosită ca muzeu. Între 1964 și 1966, a fost restaurată asiduu.
Ceea ce atrage atenția în mod special este ambianța de epocă și expunerea obiectelor memoriale: portretele părinților, portret și bust ale scriitorului, o icoană din secolul al XVIII-lea, o masă florentină, un șah de fildeș, pianul, sabia de samurai, obiecte de vânătoare și pescuit, cărțile din biblioteca roz: 75 volume, 61 ediții princeps ori volume de documente istorice.
Exponate
Exponatele aflate în casa memorială de la Vînători-Neamț au menirea de a reconstitui, cronologic, etape din viața scriitorului Mihail Sadoveanu, precum și momente legate de activitatea sa literară. Sunt expuse aici obiecte de mobilier originale (birou, pianină, oglindă, dulap, paturi), tablouri în ulei și fotografii de familie (portretele părinților și ale familiei), stampe, fotocopii după manuscrise, scrisori, ediții de opere, documente originale, aspecte privind creația dramatică și transpunerea ei scenică, diferite obiecte cu valoare memorială.
Biografia lui Mihail Sadoveanu
CIMEC – Muzeul Mihail Sadoveanu
GRUPA CRONICARILOR
Eleva M.Ș. de la clasa a X-a B nota:
,,În sfârșit – a venit ziua cu excursia la care deja visam toți de mult timp. Ajunsă în curtea școlii, am auzit de la câțiva colegi că nu au putut dormi aproape deloc. Memorialul de călătorie e o ieșire – binemeritată – din rutina școlară.
Înarmați cu câte un aparat foto, surprindeam cu atenție concentrată lucruri, persoane, situații inedite. (…). Ne-am întâlnit cu ghidul, care ne-a povestit despre locuință, despre mormântul de acolo și ce am putea observa făcând un tur al cetății.”
,,Sunt născut în Pașcani, la anul 1880.”
IMPRESII ALE ELEVILOR
1. (N.Ș.)
2. (C.O.)
3. (D.M.)
4. ,,M-a provocat drumul moldav (cum ar fi fost oare în căruță sau trăsură?), casa – credeam că e un conac mai mare – și împrejurimile, peisajul….îmi închipuiam țăranii muncind din greu în depărtare și visătorul poet privindu-i, schițând, de la distanță, tablouri idilice, prin care juna Rodica voioasă trece…; jocul figurilor de stil a fost o plăcută provocare. Atât. “ (Ș.R.A.)
5. ,,
Pentru a marca desprinderea de luminoasa luncă a Siretului, am amintit călătorilor mei vorbele exegetului George Călinescu ce consideră că „după acest scurt studiu al primitivilor în lanțurile civilizației, autorul se întoarce în locurile cu omenirea rară“.
În concluzie, consider că acest memorial de călătorie si-a atins scopul propus, din punct de vedere tematic, cultural, educativ.
Acum, fiindcă avem experiență, curaj – însă și dorință de cercetare și valorificare a datelor, cred că ne vom pune de acord să continuăm călătoriile spirituale; viitoarea țintă e județul Iași– pe urmele lui Mihail Sadoveanu, în locul nașterii sale.
Abordarea elementelor limbajului tehnico-științific, cu aplicație directă pe opera literară sadoveniană Valea Frumoasei se realizează experimental și prin abordarea textului literar din perspectiva Teoriei Inteligențelor Multiple (Gardner). Ne-am gândit la această metodă deoarece oferă elevilor posibilitatea de a pune în valoare cunoștințele și aptitudinile dobândite până în acest moment. Teoria lui Gardner fructifică diferențele de înțelegere și învățare, pentru că nu învățăm toți în același mod, avem stiluri și atitudini de învățare diferite și, prin urmare, avem nevoie de un tratament diferit, individualizat. Studiile au arătat că, pus în fața a variate situații de învățare, elevul va învăța eficient doar optând pentru un stil de învățare care i se potrivește.
Inteligența lingvistică reprezintă capacitatea vorbitorului de a folosi eficient cuvintele, fie în registrul oral – fie în registrul scris. Un elev cu tipul acesta de inteligență va agrea în mod deosebit să citească, să scrie, să povestească, să facă jocuri de cuvinte.
Elevii care posedă acest tip de inteligență au abilitatea de a opera cu: structurile și regulile de structurare a limbajului (de ex. punctuația cu valoare stilistică), nivelul fonetic al limbajului (aliterații), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul pragmatic al limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcția retorică), în scopul de a rememora informația (funcția mnezică), în scopul de a explica ceva (funcția peripatetică), în scopul de a furniza informații despre limbajul însuși (funcția metalingvistică). Cu alte cuvinte, acest elev este persuasiv și e un analist lingvistic remarcabil.
Inteligența logico-matematică include capacitatea de a utiliza raționamente inductive și deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a înțelege relațiile complexe dintre concepte, idei și lucruri. Deprinderea de a emite raționamente are aplicabilitate în multe arii ale cunoașterii și include, de asemenea, capacitatea de a utiliza gândirea logică în știință, studii sociale, literatură. Acest tip de inteligență cuprinde și capacitatea de a clasifica, a anticipa, a stabili priorități, a formula ipoteze științifice și a înțelege relațiile de cauzalitate.
Inteligența naturalistă se manifestă prin capacitatea de a înțelege lumea prin intermediul mediului în care se formează și se dezvoltă. Această formă de inteligență este stimulată prin antrenarea elevilor în activități de cunoaștere a mediului, prin contactul direct cu natura, activități ecologice, activități de cunoaștere și îngrijire a plantelor, animalelor etc.
Inteligența vizual – spațială, o inteligență a „imaginilor și tablourilor”, cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe cale vizuală, precum și capacitatea de a recrea propriile experiențe vizuale. Percepția vizuală se combină cu un set de cunoștințe prealabile, cu experiența, cu reacțiile emoționale, cu imaginile preexistente – pentru a crea o nouă viziune, oferită celorlalți ca experiență. Acest tip de inteligență se manifestă prin descifrarea și elaborarea de hărți, grafice, diagrame, fotografii, filme, povestiri după imagini, pictură, colaje, arte vizuale etc. Elevii cu inteligență spațială au capacitatea de a percepe cu deosebită acuitate culorile, liniile, formele, spațiul; pot percepe relațiile dintre aceste elemente. De asemenea, ei pot vizualiza, pot reprezenta grafic imagini în spațiu, pot să-și înțeleagă propria poziție într-un spațiu matriceal.
Inteligența corporală-kinestezică se manifestă în mișcarea creativă, abilități mimetice, exerciții fizice care presupun forță, dexteritate, viteză sau flexibilitate, abilități practice, utilizarea și interpretarea limbajului corporal, exerciții de relaxare fizică, coordonarea (armonia) dintre trup și spirit.
Inteligența muzicală-ritmică se conturează prin gradul de sensibilitate pe care individul îl are la sunet și prin capacitatea de a răspunde emoțional la acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii își dezvoltă conștiința muzicală, își dezvoltă și fundamentele acestui tip de inteligență; elevul ce posedă o astfel de inteligență se manifestă în cântat, murmurat, fluierat, ascultarea muzicii, folosirea instrumentelor muzicale, analiza muzicii, bateri de ritm, legarea melodiilor cu concepte, crearea de noi melodii.
Inteligența interpersonală reprezintă abilitatea de a sesiza și de a evalua cu rapiditate stările, intențiile, motivațiile și sentimentele celorlalți. Elevii au deprinderi de comunicare non-verbală, deprinderi de colaborare, capacitate de rezolvare a conflictelor, de lucru consensual, capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a-i motiva pe cei din jur, în vederea atingerii de scopuri comune.
Inteligența intrapersonală presupune capacitatea de a avea o reprezentare de sine corectă (de a cunoaște calitățile și punctele slabe), de a avea conștiința stărilor interioare, a propriilor intenții, motivații, de a-ți cunoaște temperamentul și dorințele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină, autoînțelegere și autoevaluare.
Teoria inteligențelor multiple oferă un număr mare de instrumente didactice a căror utilizare asigură centrarea demersului didactic pe elev. Tehnicile didactice utilizate în procesul educativ pot fi grupate în funcție de tipul de inteligență identificat ca fiind predominant pe baza stilurilor de învățare. Competențele urmărite sunt diversificate și corelate cu tipul de inteligență vizat. Astfel, ne-am gândit că prin această metodă să realizăm o activitate antrenantă și eficientă.
Scopul propus al experimentului vizează abordarea textului din viziune transdisciplinară:
elevul devine participant activ la actul didactic;
receptarea elementelor folclorice din perspectiva inteligențelor multiple presupune interpretarea textului literar propus și producerea unor mesaje specifice (text, imagine, ritm muzical, kinestezie).
Exercițiul didactic este structurat pe câteva secvențe care să permită organizarea activității didactice din perspectiva lucrului în echipă.
Inteligența verbală-lingvistică este, după părerea noastră, foarte solicitantă. Elevii identifică diferite corelații ale textului sadovenian cu obiectele de studiu din anul școlar actual.
Alte observații ale elevilor legate de elementele limbajului tehnico-științific din opera Valea Frumoasei:
la nivel obviu, titlul operei este un toponim, aici având rolul de a sublinia relația de afectivitate a omului cu natura; iar la nivel obtuz apare conturarea imaginii edenului terestru;
interjecția „iată” – element de oralitate;
motivul cifrelor: 3, 4, 8, 10, 11, 20;
epitetul califică moral;
undița are valoare simbolică, fiind o prelungire a ființei în neființă, o punte între viață și moarte;
elementul-simbol, codrul, reprezintă în folclorul românesc dăinuirea eternă a naturii;
Inteligența logică-matematică grupează elevii care observă că narațiunea este rectilinie și monitorizează modul de utilizare a timpurilor și modurilor verbale: pornind de la indicativ prezent, imperativ, forme de viitor popular.
Inteligența muzicală-ritmică surprinde trăirile interioare ale personajelor, este particularizată după aspectul liric, dramatic sau epic al fragmentului de text. Elevii cântă (fluier, vioară, flaut), recită – transmițând într-o altă formă trările personajelor.
Elevii din grupa de inteligență corporală-kinestezică au mimat trările personajelor: dezamăgirea, uimirea, afecțiunea – în cazul lui Pavel baci și neliniștea, căutarea – în cazul lui Broz.
Grupa elevilor cu inteligența vizuală-spațială a ales să imagineze în mod clasic și simbolic pe badea Toma, dar și lupul. Imaginea celor două personaje are în fundal motivul latinesc fugit ireeparabile tempus.
Inteligența naturalistă ne dezvăluie un temperament sangvinic al baciului Pavel, caracterizat prin calm, echilibru sufletesc, dar nu în totalitate, căci el are și câte ceva din semnele melancolicului (viață interioară agitată, marcată printr-o încărcătură adâncă sufletească, nevoit să-și lase familia în favoarea meseriei).
Elevii cu inteligența interpersonală au explicat gândurile și trăirile personajelor: păstorul Pavel trăiește sentimente de uimire, milă, dragoste, speranță.
Inteligența intrapersonală definește frumusețea, simplitatea, dar și unicitatea sentimentelor omenești în fața naturii.
Observații. Atitudinea elevilor a fost una pozitivă, nemanifestând reticențe în privința sarcinilor primite; au participat activ la toate activitățile, implicându-se în finalizarea sarcinilor, au fost entuziasmați de lucrul în grup, lucru ilustrat și de chestionarul aplicat elevilor la finalul activităților propuse (Anexe). Sinelg, jocul figurilor de stil, eseul de 5 minute, 6/3/5, metoda tablourilor sunt alte metode moderne aplicabile pentru identificarea și cunoașterea elementelor limbajului tehnico-științific. Punctele tari ale unui astfel de experiment, în care folosim metode activ-participative, sunt multiple și sunt în conformitate cu cerințele Curriculumului Național. Ele dezvoltă creativitatea, imaginația elevilor, permit abordări originale și intersiciplinare.
Deopotrivă, activitățile activ-participative sunt condiționate de flexibilitate și deschiderea cadrului didactic față de cerințele și exigențele învățământului contemporan. Modul în care este aplicată o metodă sau un complex de metode la nivelul de înțelegere al elevilor face ca aceasta să fie mai mult sau mai puțin eficientă. Niciunei metode nu i se poate da credit total, astfel încât este necesară alternarea metodelor și/sau asocierea lor pentru eficientizarea procesului educațional. Alegerea metodei reprezintă alegerea profesorului în funcție de subiect, profilul psihologic al elevului, stilul lui de învățare. Diversificarea metodelor aplicate în cadrul aceleiași ore mărește posibilitatea de a antrena atenția, de a spori numărul de aplicații practice și însușirea de noi informații, eficientizează timpul, alungă monotonia. Totodată, implicarea elevilor înseamnă și responsabilizarea lor și, implicit, diversificarea raporturilor de relații dintre profesor și elevi.
CAP. IV. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR- VALORIFICAREA EXPERIENȚEI DIDACTICE PRIN METODELE DE LUCRU APLICATE
IV. 4. Etapele cercetării……………………………………………………………………………………………………..
IV.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII ȘI IPOTEZA DE LUCRU
IV.1.1. Preliminarii
Cercetarea pedagogică se definește ca fiind „o strategie proiectată și realizată în scopul de a surprinde relații și fapte noi între componentele acțiunii educaționale și de a elabora, pe această bază, soluții optime pentru problemele procesului educațional (A. Gugiuman și colab.,1993). Este un demers rațional, organizat în vederea surprinderii relațiilor funcționale și cauzale dintre variabilele acțiunii educaționale practice (I. Drăgan, I. Nicola)”.
Deținând un caracter multidisciplinar, cercetarea pedagogică solicită din partea profesorului-cercetător cunoștințe de psihologie, pedagogie, sociologie, statistică, de logică, etică etc. Profesorul trebuie să stăpânească o serie de concepte-cheie, necesare în proiectarea, organizarea, desfășurarea și finalizarea unei cercetări pedagogice.
Cercetarea pedagogică este o acțiune de observare și investigare, pe baza căreia cunoaștem, ameliorăm sau inovăm fenomenul educațional. Practica educativă constituie, pentru cercetare, o sursă de cunoaștere, un mijloc de experimentare, de verificare a ipotezelor și de generalizare a experienței pozitive. În același timp, cercetarea pedagogică, prin concluziile ei, contribuie la inovarea și perfecționarea procesului de învățământ și de educație.
În pedagogie, cercetarea ia forma inovațiilor. Inovația este o operație conștientă care are ca scop introducerea și utilizarea unei schimbări care ameliorează calitatea procesului de învățământ. Inovarea în învățământ este o realitate, însă inovarea pedagogiei este o mișcare de la tradiție la modernitate, prin introducerea unor schimbări, în scopul sporirii eficienței procesului de instruire și formare a personalității omului contemporan. Formele cercetării sunt:
cercetarea pedagogică aplicativă (care trebuie să rezolve problemele educației curente, imediate, pe termen relativ scurt, în strânsă legătură cu reforma învățământului);
cercetarea fundamentală (de dezvoltare, de perspectivă) care abordează problemele educative cu caracter teoretic pe termen lung, în viitor. Cercetarea pedagogică fundamentală concepe și proiectează educația, învățământul, școala viitorului.
Printre funcțiile cercetării pedagogice se numără: funcția explicativă, praxiologică, predictivă, sistematizatoare și referențial-informațională.
Ideea directoare a cercetării o reprezintă ipoteza, deoarece în funcție de aceasta sunt alese apoi metodele, tehnicile și procedeele de colectare a datelor, de analiză și interpretare. Ipoteza este un enunț referitor la relația dintre variabilele independente și cele dependente, fiind probabilă, potențială, verificarea acesteia urmând să fie făcută prin cercetare. Pornind de la datele ce le oferă realitatea educațională și de la teoretizările realizate până la un moment dat, ipoteza le depășește, la început, pe plan ideal, sub forma anticipării, previziunii, urmând ca cercetarea propriu-zisă să confirme sau să infirme cele presupuse în ipoteză.
Ipoteza ia naștere din observarea faptelor, însă trebuie formulată în termenii oferiți de dezvoltarea științei contemporane (I. Radu), de ansamblul informațiilor deja existente. Se știe că datele ce pot fi culese sunt în principiu numeroase, însă ipoteza de lucru furnizează criteriul de selecție a datelor pertinente, în vederea cunoașterii utilității lor în cadrul testării. Ipoteza reprezintă un răspuns provizoriu la întrebarea de început a cercetării, ea fiind progresiv revăzută și corectată de-a lungul etapei de documentare și de elaborare a problematicii cercetării. Pentru a ști valoarea răspunsului, este necesară confruntarea datelor observației sau ale experimentului.
Dacă luăm drept criteriu de clasificare originea ipotezelor se disting: ipoteze induse și ipoteze deduse (C. Havarneanu). Ipotezele induse au la bază observarea directă a faptelor și se prezintă ca răspunsuri posibile la întrebările pe care și le pune cercetătorul în legătură cu existența unei relații dintre fapte. Ipoteza poate fi formulată doar atunci când se găsește o relație între faptele observate.
Ipotezele deduse decurg pe cale rațională din relații deja cunoscute sau din teorii. Adeseori, se consideră că ipoteza nu este decât un răspuns parțial la problema pusă. Pentru a acoperi diversele aspecte ale problemei este necesară conjugarea mai multor concepte și ipoteze, articulate logic unele cu altele, într-un model de analiză. Dacă se încearcă descrierea demersului de construire a ipotezei pornind de la întrebarea: „Care sunt factorii ce contribuie la creșterea randamentului școlar?”, pot fi formulate mai multe ipoteze pornind de la următoarele idei:
factorii psihologici au un rol important în reușita școlară a elevilor (nivelul dezvoltării intelectuale, rolul motivației, voinței influențează reușita lor școlară);
factorii biologici (starea de sănătate, rezistența la efort) condiționează reușita școlară;
reușita școlară este influențată de nivelul de educație al părinților (cu cât părinții sunt mai conștienți de rolul pe care îl au în educația copilului, cu atât mai mult contextul cultural va fi mai favorabil dezvoltării intelectuale a copilului);
importanța disponibilităților părinților față de copil (dacă ambii părinți au profesii care nu le lasă mult timp pentru a se interesa de copil, rezultatele școlare vor fi slabe);
reușita școlară ar fi mai frecventă în mediile favorizate din punct de vedere material;
factorii pedagogici au un rol important în reușita școlară (organizarea școlară, calitatea programelor și a manualelor, competența și trăsăturile de personalitate ale profesorului).
Toate aceste idei pot genera ipoteze ce ar putea fi apoi verificate prin observație sau experiment, însă luate separat unele de altele, chiar confirmate, ele nu ar constitui un model și nu ar permite înțelegerea interacțiunii între factorii reușitei școlare. Se constată că întrebarea formulată este foarte generală și că diversele ei fațete pot constitui întrebări de plecare pentru mai multe cercetări. Pentru ca modelul de ansamblu al cercetării să fie confirmat, ar trebui ca fiecare ipoteză să fie confirmată, iar rezultatele experimentului să demonstreze că procentul de reușită scolară este mai ridicat când toate relațiile asociate (un nivel ridicat de inteligență, motivație crescută pentru învățare, nivelul de pregătire profesională a părinților etc.) sunt prezente.
La clasa a IX –a B, clasa experiment, am formulat ipoteza: Utilizarea metodelor moderne poate duce la optimizarea receptării diverselor tipuri de LIMBAJE.
După elaborarea ipotezei urmează testarea sau verificarea ei. Deoarece în cercetarea psihopedagogică, infirmarea ipotezei înseamnă eșec în activitatea instructiv-educativă, ca cercetător, trebuie urmărit pe tot parcursul desfășurării cercetării realizarea unei concordanțe între ipoteză și rezultatele parțial obținute, în vederea coordonării lor relative (I. Nicola).
După ce a fost confirmată, ipoteza devine generator de oportunități de îmbunătățire și eficientizare a practicii educaționale și, de asemenea, poate sugera noi ipoteze pentru inițierea unor noi cercetări în domeniu.
Obiectivele cercetării întreprinse au fost:
O1. identificarea acelor metode și mijloace ce sunt utile în realizarea de către elevi a progresului școlar;
O2. identificarea nivelului dezvoltării intelectuale a elevilor;
O3. evaluarea nivelului de cunoștințe, priceperi, deprinderi, capacități ale elevilor clasei a IX-a;
O4. corelarea cerințelor programei școlare pentru clasa a IX-a cu nivelul dezvoltării intelectuale a elevilor;
O5. elaborarea unui demers metodic propriu în vederea valorificării la maximum a metodelor și mijloacelor;
O6. organizarea și desfășurarea activității experimentale;
O7. analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute de către elevi pe parcursul experimentului;
O8. formularea concluziilor și precizarea unor direcții de urmat în optimizarea procesului învățării la elevi.
IV.1..2. Organizarea cercetării
În cercetările din domeniul psihologiei și științelor educației nu poate fi inclusă întreaga populație în raport cu tema de cercetare. De aceea, se procedează la selectarea unei părți din această populație numită eșantion. Prin eșantion, se înțelege numărul de indivizi aleși dintr-o populație pentru a fi supuși investigației; operația de selectare a persoanelor ce vor forma eșantionul se numește eșantionare. Astfel, se investighează un număr redus de persoane dintr-o populație și concluziile rezultate în urma prelucrării datelor se extrapolează la acea populație.
Pentru aceasta, eșantionul trebuie să răspundă unor cerințe statistice și anume să fie reprezentativ, omogen, să aibă o mărime corespunzătoare, să corespundă rigurozităților. Ideal ar fi ca selectarea subiecților să fie aleatoare, însă acest lucru nu este întotdeauna posibil. Astfel, de cele mai multe ori, cercetările psihopedagogice se efectuează asupra unor grupuri naturale – de exemplu clase de elevi – care pot îndeplini cerința de a fi reprezentative, cu condiția ca actuala lor compoziție să nu fie rezultatul unor selecții anterioare.
Întrucât deseori în practica educațională nu există posibilitatea construirii a două eșantioane (eșantionul experimental și eșantionul de control), cercetarea se poate desfășura și asupra unui singur eșantion cum de altfel este cazul lucrării de față. Astfel, se realizează o testare inițială a situației, apoi se introduce factorul experimental, în final realizându-se retestarea. Diferențele constatate între evaluarea inițială și finală sunt atribuite acestui factor experimental. Important este ca cercetătorul să evite intervenția unor factori exteriori aleatori, necontrolați de către el, ce ar putea distorsiona rezultatele și concluziile.
IV.1..3. Metodologia cercetării
În sens larg, metodologia cercetării reprezintă baza logică și sinteza procedeelor științifice fundamentale de colectare, organizare și prelucrare a datelor empirice și de construire a unor modele teoretice explicative (L. Vlăsceanu, 1984).
Principalele clase de elemente ce intră în componența metodologiei cercetării sunt:
enunțurile teoretice fundamentale admise ca referințe pentru structura paradigmatică a unei teorii și convertite în principii metodologice ce orientează cercetarea;
metodele și tehnicile de culegere a informațiilor, datelor;
tehnicile și procedeele de prelucrare a datelor, de sistematizare, ordonare, corelare a acestora în vederea luării unei decizii cu privire la semnificațiile lor teoretice;
procedeele cu ajutorul cărora se realizează analiza, interpretarea, construcția teoretică în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicații, predicții teoretice.
Metoda de cercetare științifică se definește ca un ansamblu de operații intelectuale prin care o disciplină sau o ramură a cunoașterii caută să ajungă la adevăruri pe care urmează să le demonstreze, să le verifice. Metodica este definită ca un sistem de prescripții, procedee, tehnici, mijloace, prin care se concretizează aplicarea unei metode sau a unui grup de metode, modelul concret de lucru în cercetare. Tehnica este definită în general, ca ansamblul de prescripții metodologice (reguli, procedee) pentru o acțiune eficientă. Procedeul este maniera de acțiune, de utilizare a instrumentelor de investigare. La rândul lor, instrumentele sunt uneltele materiale de care se folosește cercetătorul pentru cunoașterea științifică a fenomenelor cercetate (de exemplu, foaia de observație).
Metodologia cercetării pedagogice presupune:
raportarea la un sistem teoretic general cu valoare explicativă;
realizarea de investigații empirice care să conducă la noi enunțuri teoretice cu privire la diferitele componente ale acțiunii educaționale;
utilizarea unor procedee operaționale pentru testarea ipotezelor și coroborarea rezultatelor cercetării parțiale.
La definitivarea problematicii cercetării, contribuie întreaga activitate de documentare, convorbirile, dezbaterile și clarificările rezultate. Astfel, pe baza informării bibliografice, a schemelor, modelelor explicative, a paradigmelor furnizate de lucrările de referință, am adoptat un cadru teoretic ce corespunde temei alese și explicitează propria problematică: redefinește cât mai bine obiectul cercetării, precizează unghiul, perspective de abordare, reformulează intrebarea de plecare, astfel încât ea să devină întrebarea centrală a cercetării.
Prin specificul său, fenomenul pedagogic este multidimensional și multideterminat. Aproape toate fenomenele psihopedagogice iradiază și converg spre ceea ce se înțelege prin randament școlar, rezultate școlare. Aceasta înseamnă că intervin mai mulți factori, fiecare cu repercusiuni directe și indirecte asupra fenomenului urmărit la un moment dat. De aceea, este necesară transpunerea variabilelor în indicatori, itemi de cercetare.
În general, alegerea metodelor de culegere a datelor se efectuează pe baza unor rațiuni deontologice, dar și din temeiuri tehnice, istorice. În funcție de problema studiată și de domeniul cercetat, uneori se aleg metode ce respectă autenticitatea fenomenelor studiate, alteori metode ce evidențiază relațiile cauzale dintre fenomene. De cele mai multe ori, în cercetarea psihopedagogică se folosesc metode diverse pentru a strânge unele informații complementare, deficiențele unei metode fiind suplinite de o altă metodă.
Sintetizând, din mai multe puncte de vedere, se delimitează următoarea clasificare a metodelor de cercetare psihopedagogică, propusă de I. Nicola, (1996):
metode de descriere și măsurare a diferitelor aspecte și manifestări ale faptului pedagogic;
metode acțional-experimentale;
metode matematico- statistice.
O altă clasificare a metodelor de cercetare este propusă de Ana Gugiuman și colaboratorii, (1993):
metode de cercetare prin studiul documentelor: metoda istorică, metoda monografică, metoda comparativă, metoda analizei documentelor școlare și produselor activității;
metoda de cercetare concretă a colectivităților școlare: observația, metoda anchetei, studiul de caz, metode sociometrice, experimentul, metoda aprecierii obiective;
metode de prelucrare și interpretare a informațiilor.
În continuare, sunt prezentate acele metode folosite în lucrarea de față:
Metoda observației este privită ca furnizor de informații bogate referitoare la manifestările comportamentale ale elevilor. Subliniez faptul că în activitatea curentă la clasă, sunt interesată de realizarea obiectivelor pedagogice concomitent cu observarea spontană a conduitelor de comunicare, de învățare, socio-afective ale elevilor.
Redăm în continuare o grilă de observare a comportamentului, propusă de I. Radu, 1993, în care în dreptul faptelor de conduită sunt prezentate ipotezele plauzibile cu privire la presupusa categorie de temperament. Se notează cu XX ipoteza cea mai plauzibilă și cu X încadrarea doar plauzibilă în studierea unui caz sau altul.
Numele și prenumele elevului:……………………………
Clasa:………
Școala:………………………………….
GRILA DE OBSERVARE A COMPORTAMENTULUI
Metoda experimentului psihopedagogic, definită drept cea mai importantă metodă ce oferă date precise și obiective, are ca principală caracteristică provocarea intenționată a manifestării fenomenului, pe de o parte, și varietatea condițiilor de manifestare a acestora, pe de altă parte. De asemenea, această metodă presupune intervenția activă a cadrului didactic prin factorii de progres. Se va realiza o testare inițială, se introduce noua strategie de lucru, se dă o testare finală și se compară rezultatele. În cadrul experimentului se notează efectele modificărilor aduse asupra activității și conduitei elevilor. Se menține un control riguros asupra condițiilor care ar putea influența activitatea psihică a subiectului, modificând doar variabila independentă, conform planului elaborat. Am apelat la această metodă, deoarece furnizează date de ordin cantitativ și calitativ, cu un mai mare grad de precizie. Aceste date sunt concludente, mai ușor de prelucrat și interpretat cu ajutorul metodelor și tehnicilor statistico- matematice. Profesorul trebuie să elimine pe cât posibil variabilele-parazit, dacă nu există evenimente de distrugere a acțiunilor de experimentare având în vedere și că maturizarea subiecților nu se realizează considerabil pe parcursul experimentului, instrumentele de măsură rămânând invariante.
Metoda analizei produselor activității și a cercetării documentelor furnizează informații despre procesele psihice și unele trasături de personalitate ale elevilor prin prisma obiectivării lor în produsele activității: reprezentări, caiete de teme, lucrări scrise. Rezultatele școlare ale elevilor se oglindesc în diferite documente: catalogul școlar, portofolii. Produsele activității școlare ale elevilor poartă amprenta, pe de o parte a cerințelor speciale ale obiectivelor de învățământ, iar pe de altă parte, a caracteristicilor lor individuale. Produsele activității sunt analizate atât în procesul lor de definitivare, cât și în forma lor finită.
Metoda statistică constă în prelucrarea, analiza, sistematizarea, interpretarea datelor obținute în urma măsurătorilor efectuate. Măsurarea constă în atribuirea caracteristicior studiate, valori numerice în raport cu ipoteza, cu metodele de culegere a informatiilor și tipul de variabilă cercetată. Înregistrarea (numărarea) presupune consemnarea prezenței sau absenței unei particularități observate în comportament. Populația statistică o constituie elevii claselor martor și experiment, volumul populației statistice este de numărul de elevi, caracteristica populației este nota obținută în urma testării (caracteristica este calitativă – nota). Datele din tabelele sintetice pot fi reprezentate grafic într-un sistem de două axe: axa abciselor pe care se reprezintă caracteristica- nota (sau numele elevilor) și axa ordonatelor pe care se reprezintă efectivul- numărul de elevi (sau notele obținute la cele două teste- inițial și final). Formele de reprezentare grafică a datelor din tabele cel mai des utilizate sunt: reprezentarea în batoane, histograma, diagrama circulară, poligonul frecvențelor.
Metoda testelor de cunoștințe este utilizată pentru a determina nivelul dezvoltării intelectuale a elevilor și care marchează o etapă importantă spre un diagnostic obiectiv și științific al aptitudinilor. Este cunoscut faptul că testul trebuie să îndeplinească anumite condiții, și anume:
standardizarea- crearea acelorași condiții pentru toți subiecții supuși testării, fără a favoriza pe unii și defavoriza pe alții. Se standardizează conținutul probei, instructajul dat subiecților în legătură cu sarcina ce trebuie îndeplinită, timpul de aplicare a probei, modul de cotare a reacțiilor;
validitatea- testul să măsoare exact ceea ce își propune;
etalonarea- unitatea de măsură, etalonul la care se raportează rezultatele obținute;
fidelitatea- se referă la însușirea testelor de a permite obținerea unor performanțe relative asemănătoare la o nouă aplicare.
Rezultatele obținute prin aplicarea testelor trebuie corelate cu rezultatele obținute prin aplicarea celorlalte metode.
Ipoteza specifică: Metodele clasice și metodele moderne se pot folosi deopotrivă pentru cunoașterea și însușirea elementelor care diferențiază limbajul tehnico-științific de celelalte, precum și a elementelor definitorii a stilurilor funcționale (științific, oficial, publicistic, beletristic, epistolar, colocvial).
Dintre metodele clasice amintim: exercițiul, conversația, observația, lectura expresivă etc. iar dintre cele moderne amintim: cvintetul, profesor pentru cinci minute, brainstorming-ul cu mapa cu imagini, exercițiul de creație etc. În lucrarea de față, ne-am propus să verificăm dacă utilizarea metodelor moderne are drept efect menținerea unui interes ridicat pentru componenta de limbă și comunicare a disciplinei limba și literatura română și rezultate mai bune în receptare – față de metodele clasice, aceasta reprezentând ipoteza de la care am pornit în activitatea noastră de cercetare.
De asemenea, ne-am propus să cercetăm capacitatea și modul de receptare a elementelor specifice limbajului tehnico-științific, dar și elementele definitorii ale tuturor stilurilor funcționale și registrelor limbii, cu aplicabilitate la Colegiul ,,Mihai Eminescu” din Bacău. Activitatea de cercetare s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2017 – 2018, împreună cu elevii claselor amintite. Elevii au fost implicați în diferite activități, atât în mediu formal, cât și în mediu nonformal, prin proiecte educaționale și excursii.
Obiectivele cercetării:
O1: cunoașterea nivelului inițial al pregătirii elevilor, considerat ca punct de plecare pentru organizarea experimentului;
O2: utilizarea metodelor moderne și evidențierea lor prin strategiile didactice specifice, în vederea însușirii corecte a elementelor definitorii ale limbajului tehnico-științific și ale celor stilurilor funcționale științific, oficial, publicistic, beletristic, epistolar, colocvial;
O3: evaluarea contribuției strategiilor de predare/învățare la creșterea performanței elevilor;
O4: înregistrarea progreselor, în urma aplicării factorului de progres.
Competențele ce vizează cunoașterea particularităților compoziționale sunt:
identificarea elementelor definitorii ale limbajului tehnico-științific;
identificarea elementelor definitorii ale stilurilor funcționale;
cunoașterea și identificarea elementelor ce țin de structura textului literar;
cunoașterea și identificarea întrebărilor la care răspunde textul nonliterar;
prezentarea și reprezentarea semnificațiilor unor texte aparținând anumitor stiluri;
formularea de aprecieri personale referitoare la textele studiate (figuri de stil, imagini poetice etc);
comentarea unor secvențe din textele studiate și relaționarea lor cu titlul;
identificarea temei și a motivelor într-un text dat;
relaționarea tematică a unui text dat cu altul/altele;
descrierea unor tablouri, fenomene ale naturii, persoane/personaje;
precizarea unor elemente de spațiu și timp în textele date;
caracterizarea unor personaje;
identificarea naratorului;
identificarea perspectivei narative;
identificarea și interpretarea unor procedee de expresivitate artistică (metaforă, epitet, repetiție lexicală/repetiție fonetică, antiteză, comparație etc.) în stilul beletristic;
decodarea unor simboluri;
argumentarea unui punct de vedere;
redactarea unor texte după cerințe date.
Ipoteza nulă: rezultatele pozitive în procesul de cunoaștere a elementelor specifice diferitelor limbaje , precum și a particularităților stilurilor funcționale, se află în strânsă legătură cu utilizarea unor strategii moderne, diferite de cele clasice, în cunoașterea și studiul operei.
IV. 2. Eșantionul martor și eșantionul experimental
Activitatea numită prin tema cercetării s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2017-2018, la două clase a IX-a: B, respectiv C, din care clasa a IX-a C are profil umanist, specializarea- filologie, iar a IX-a B – profil umanist, specializarea- științe socio-umane la Colegiul ,,Mihai Eminescu” din Bacău. Colectivul clasei a IX-a B, care va reprezenta eșantionul experimental, conține 30 de elevi, dintre care 11băieți, iar eșantionul clasei martor, reprezentat de clasa a IX-a C, are 30 de elevi, dintre care – 14 băieți și diferența – fete. Cele două clase reprezintă eșantioane independente, dar se compară între ele. Subiecții cuprinși în eșantion prezintă echilibru și omogenitate în privința vârstei și nivelului de dezvoltare intelectuală. Sunt motivați să își însușească în mod eficient noțiunile discutate în cadrul orelor de limbă și literatură română, stabilind între ei atât relații concurențiale, cât și relații de colaborare. Fiind la profil umanist, specializarea științe socio-umane, respectiv filologie, nivelul celor două clase este omogen, deoarece nu s-a păstrat ierarhia inițială, elevii fiind repartizați în colective în funcție de prima limbă străină studiată.
IV. 3. Metode și tehnici de cercetare psihopedagogică utilizate în cercetare
Metoda de bază utilizată în această lucrare a fost experimentul psihopedagogic constatativ-formativ. Consemnăm faptul că experimentul constatativ vizează măsurarea și consemnarea unei situații la un moment dat. Partea formativă a experimentului presupune intervenția prin metode și tehnici, folosirea lor având drept consecință schimbări pozitive, prin introducerea unor „factori de progres.”
Datele cumulate și consemnate sunt reprezentate grafic prin diagrame și histograme. Intervenția realizată prin introducerea factorului de progres ne indică superioritatea acestei strategii didactice, care a parcurs etapele necesare desfășurării acestui experiment didactic:
testarea inițială a atât a clasei martor, cât și a clasei experimentale cu scopul evaluării competențelor;
introducerea factorului de progres – respectiv aplicarea de noi strategii didactice – în lotul experimental;
testarea finală a celor două clase prin „aplicarea probelor folosite la testarea inițială” și compararea performanțelor obținute.
Experimentul psihopedagogic realizat ne conduce la ideea că metodele activ-participative au o eficiență sporită în raport cu cele tradiționale și ne-a ajutat să verificăm superioritatea noilor strategii didactice aplicate.
Din punctul nostru de vedere, metoda folosită în lucrare prezintă și avantaje și dezavantaje. Punctele tari ale experimentului ar fi: posibilitatea de a lucra în echipă, de a comunica mai bine și mai eficient, dezvoltarea învățării activ-participative prin abordarea originală și creativă a textului literar. Principalul factor slab al experimentului este factorul timp, urmat de cel pecuniar.
Metodele care sunt folosite în secundar sunt: metoda testelor (cu scopul de a descoperi nivelul intelectual și stilul de învățare al elevilor), observația, calculul statistic (procentaj, medie aritmetică a rezultatelor), analiza rezultatelor (produselor) activității. Pe întreg parcursul lucrării am ținut seamă de corespondența între ipoteza cercetării, obiectivele acesteia și experimentul desfășurat.
IV. 4. ETAPELE CERCETĂRII
În vederea demonstrării ipotezei, am aplicat teste de cunoaștere a stilului de învățare. După acest moment, am evaluat nivelul inițial al cunoștințelor elevilor, atât din punct de vedere al cunoașterii particularităților stilurilor funcționale, cât și al cunoașterii elementelor ce diferențiază limbajele. Aplicarea testelor privind stilul de învățare a avut rol constatativ, iar cele care evaluează nivelul inițial, rol de diagnoză. Pe baza lor, după măsurarea răspunsurilor, a urmat un program diferențiat de instruire, iar la finalul acestuia s-a realizat o nouă evaluare. Practic, cercetarea s-a realizat pe parcursul următoarelor etape:
1. Etapa constatativă. Testul de cunoaștere a stilului de învățare ne va servi după demararea etapei constatative în vederea aplicării teoriei inteligențelor multiple. Testul aplicat este unul standard și îl vom reda în anexe. Nivelul inițial de cunoaștere se stabilește prin aplicarea unui test de evaluare inițială (de 50 minute) în prima oră alocată, la ambele clase.
Redăm în cele ce urmează conținutul și punctajul probei inițiale:
NUME ȘI PRENUME………………………………………
CLASA……………..
TEST DE EVALUARE
I.Marcați prin încercuire enunțurile adevărate și prin X pe cele false. Completează spațiile
punctate acolo unde este cazul. 30 p
Textul științific
Are funcție exclusiv referențială; 1p
Transmite informații științifice, tehnice; 1p
Respectă normele limbii literare; 1p
Emițătorul este nespecializat, iar receptorul poate fi specializat sau nespecializat; 1p
Este utilizată o terminologie specifică fiecărui domeniu și tehnicii, precum și o serie de neologisme, multe de circulație international; 1 p
Este frecvent monosemantism; 1p
Este văduvit de figuri de stil; 1 p
Se utilizează citatul ca punct de plecare într-o argumentare; 1p
Nu deține un scop informativ; 1p
Elementele constitutive ale unei comunicări eficiente sunt:
1. emițătorul
Poate fi (ne)specializat. Emițătorul din Codul familiei se numește…………………………………….. 1 p
Reprezintă o……………………., un grup sau o organizație care transmite un mesaj altei persoane sau grup de personae. 1 p
Inițiază procesul de………………………………………….. prin stabilirea primului transfer de informație. 1 p
În Legea privind protecția și promovarea drepturilor copilului, emițătorul este…………1 p
În cazul operelor populare, transmise prin viu grai de la o generație la alta (exemplu, Miorița), emițătorul este…………………………………………………………………………………………….1 p
2. mesajul
Deține un scop…………………………………………………………………………………………………1 p
Este circumscris de tema textului (Tema romanului eliadesc Maitreyi este………………)1 p
3. receptorul
Acesta poate fi atât specializat (exemplu………………………….), cât și nespecializat (exemplu……………………………………….) 1 p
Un text științific impune un receptor………………………………………………..1 p
4. canalul
Este un………………………………………………………………………………….de comunicare 1 p
Verifică trecerea fizică a mesajului (exemplu de trecere a unui mesaj din mass-media…………………………………………………………………………………..) 1 p
5. codul
Este un ansamblu de semen comun emițătorului și …………………………….. 1 p
Există o paletă largă privind taxonomia codului (exemplu…………………………………………………………………………………..) 1 p
Implică nu doar semnele verbale, ci și cele……………………………………………….1 p
6. referentul
În exemplul: Spectacolul începe la ora 10, referentul vizează ………………………….. 1 p
Un referent situational se referă la……………………………………………… 1 p
Implică persoana a ……………………………………………….1 p
II. Se dă textul : 25p
Așadar, interesul pentru analiza câmpurilor lexico-semantice este justificat de aspecte teoretice, metodologice, pe de o parte, și aplicative, pe de altă parte. Astfel, compararea aceluiași câmp semantic în două sau mai multe limbi diferite pune cu claritate în evidență diferențele de sens și de lexicalizare (semne deosebite, cuvinte inexistente și opoziîii diferite de la o limbă la alta). Sesizarea acestor diferențe interesează atât tipologia limbilor, cât și învățarea lexicală dintr-o limbă sau din diferite limbi. Niciun vorbitor nu dispune cu ușurință de întreg inventarul unui câmp semantic. În schimb, după descrierile științifice se pot valorifica rezultatele pe diverse căi, lexicografice sau didactice.
(Angela Bidu-Vrânceanu, Câmpurile lexico-semantice, în revista Limba și literatura română)
Precizați :
– ce tip de text este acesta; 5 p
– informația pe care o prezintă; 5 p
– modul în care este structurat; 5 p
– persoana la care este redactat textul; 5 p
– sensul lexemelor utilizate; 5 p
III. Potriviți, prin asociere, termenii prezenți în cele două coloane: 5 p
….1) sensul denotativ a) destinatar
…. 2) monosemantic b) avizat
…3) receptor c) sensul propriu
…4) specializat d) informație
…5) mesaj e) un singur sens
IV. Rezolvați cerințele pornind de la următorul text: 30 p
Vopsirea automobilelor
Vopsirea caroseriilor și a elementelor lor se face în două scopuri și anume : de protejare a suprafețelor metalice împotriva coroziunii și pentru estetică.
Vopseaua trebuie să reziste la acțiunea agenților externi și la șocurile pe care le suportă caroseria și cadrul în timpul exploatării automobilului. Calitatea peliculei de vopsea depinde, în primul rând, de calitatea elementelor componente ale vopselei, de modul de pregătire a suprafețelor ce urmează a fi vopsite și de condițiile în care se execută vopsirea.
Se recomandă, mai ales în cadrul reparațiilor, să se folosească același tip de vopsea ca și vopseaua inițială.
( Gh. Frățilă, M.V. Popa – Automobile)
1. Precizează ce anume se descrie în textul citat. 3 p
2. Exemplifică două elemete ale descrierii științifice! 6 p
3. Identifică câmpul semantic predominant. 3 p
4. Ce scop are descrierea de mai sus? 3 p
5. Transcrie trei substantive și trei adjective. 6 p
7. Transcrie o construcție impersonală. 3 p
9. Ilustrează , din text, două caracteristici ale textului științific. 6 p
Concluzii în urma corectării testului
Punctele tari :
au capacitatea de a identifica substantive, adjective din textul dat;
au capacitatea de a ilustra sensul cuvintelor;
recunosc tipul de text;
exemplifică diferite elemente ale descrierii;
recunosc și asociază elemente definitorii ale textului literar și al celui nonliterar;
respectarea normelor limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie și de punctuație, așezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea, încadrarea în limitele de spațiu indicate).
Punctele slabe:
sunt deficitari în mânuirea conceptelor specifive textului științific (funcție referențială, limbaj specific);
nu respectă elementele constitutive ale unei comunicări eficiente;
nu integrează adecvat termeni specifici limbajuui științific în enunțuri;
nu cunosc caracterul impersonal;
confundă limbajul expresiv cu cel monosemantic;
nu exprimă un punct de vedere argumentat, clar și exemplificat privind rolul greșelii ca experiență necesară a acumulării experienței de viață;
de foarte multe ori, descrierea literară devine prolixă;
au dificultăți de organizare coerentă, logică și expresivă a ideilor în scris.
a) Diagnoza
Media clasei martor este de 6,89
iar cea a clasei experiment este 6,53
ceea ce arată că majoritatea elevilor au un nivel mediu de cunoștințe.
b) Prognoza
Aplicarea testului initial, atât la clasa martor cât și la cea experiment, a fost realizată în vederea evaluării celor două clase considerate eșantioane ale cercetării noastre. Putem considera că pentru unii elevi rezultatele obținute constituie un progres în raport cu pregătirea personală, dar că nu au atins pragul maxim posibil, drept pentru care ne vom propune realizarea acestui lucru folosindu-ne de metode diferite pentru cele două eșantioane.
c) Măsuri amelioratorii:
rezolvarea de exerciții aplicate, pentru o identificare corectă a tipurilor de narator, a perspectivei narative și a focalizării;
elevii vor fi implicați în rezolvarea unor aplicații cu un grad variat de dificultate;
se va insista asupra activităților de învățare ce vizează redactarea textelor diverse adaptate la anumite situații de comunicare (texte informative, argumentative);
se va insista asupra identificării corecte a expresivității mijloacelor artistice;
exerciții de redactarea unor texte argumentative, pornind de la citate literare sau nonliterare;
lectura unor texte diverse, cu scopul de a înțelege semnificațiile acestora și de a putea comenta sensul lor global;
comentarea unor secvențe din textele studiate sau a titlului unor texte;
elevii vor fi implicați în simulări ale probei orale de bacalaureat, pentru a se încadra într-un timp determinat și pentru a se obișnui cu notarea pe baza specificului unei astfel de probe;
exerciții de exprimare a propriei opinii și de motivare a acesteia în raport cu o situație reală sau cu o secvență textuală dată / text studiat și de integrare corectă a argumentelor și a conectorilor adecvați la nivelul propoziției și al frazei.
Se va repeta testarea după diversificarea metodelor actului educativ pentru a observa și măsura progresul claselor eșantion.
Rezultatele obținute la clasa a XII-a B, clasa experiment:
Diagrama notelor clasei a XII-a B
Diagrama frecvenței notelor
Diagrama note teste inițiale-finale/elev:
Poligonul frecvențelor:
Rezultatele obținute la clasa a XII-a C, clasa martor:
Diagrama frecvenței notelor
Diagrama note teste inițiale-finale/elev
Poligonul frecvențelor
2. Etapa formativ – ameliorativă
Odată planificată materia în conformitate cu programa școlară și ținând cont de momentul de evaluare inițială, am elaborat cerințe coroborate cu metodele moderne ce urmează a fi aplicate și am elaborat planul activităților extracurriculare. Scopul declarat este cel de a determina însușirea temeinică a conținuturilor și de a provoca interesul față de subiectul cercetării noastre. Acest lucru se va realiza ținând cont de triada: concepte operaționale – resurse – strategii didactice.
Strategiile concepute pentru această etapă vizează valențe formative; se urmărește realizarea de atitudini active și practice, cu rol de creare a percepției apartenenței la cultura română, prin discuția unor texte literare variate ca specie literară.
În această etapă, se vor aplica în activitățile didactice metode diversificate, în conformitate cu particularitățile vârstei și în strânsă relație cu rezultatele evaluării inițiale, cu scopul ameliorării situației constatate în prima etapă a cercetării. Astfel, se vor aplica metode moderne și strategii noi de predare-învățare numai la clasa experimentală (prezentate în capitolul anterior), în timp ce la clasa-martor se vor aplica metode clasice. Reamintim că la clasa de control profesorul a apelat preponderent la o expunere complexă (conținând noțiuni teoretic-informative, dar și aplicații), conversație, observații dirijate, iar clasa a fost solicitată să participe la oră doar prin întrebări directe sau frontale. Clasa experimentală a fost implicată direct în abordarea temei noastre, într-un mod diferit, prin utilizarea de către profesor a metodelor activ-participative, metode ce pun elevul în prim plan, transformându-l din obiect – în subiect al învățării. Orele au fost organizate sub forma unor lecții mixte, respectând etapele orei, dar utilizându-se, diferențiat, în fiecare oră, alte metode moderne, exemplificând cu metoda lucrului pe echipe, metoda cubului, metoda cadranelor, metoda pălăriilor gânditoare, perspectiva inteligențelor multiple etc. Elevii implicați (cei de la clasa a XII-a B, profil de științe socio-umane) au deja noțiuni teoretice legate de particularitățile textului literar și ale celui nonliterar, dar și abilități de analiză a celor patru tipuri de texte. La clasa experimentală, activitatea de receptare s-a desfășurat prin ore mixte, având drept moment ancoră mijloace rebusistice, tehnica scrierii libere, jurnalul dublu, comentează un citat etc. Gândiți / lucrați în perechi / comunicați este unul din principiile după care se identifică și se consolidează noțiunile de narator, perspectivă narativă, descriere, argumentare, informare, anticipat sau ajutat de brainstorming. Fixarea, sau după caz, momentul de feed-back se realizează prin diagrama Ven sau prin metoda cvintetului. Dintre metodele aplicate amintim metoda pălăriilor gânditoare, metoda cubului, metoda frisco, metoda mozaicului. În interpretarea textelor, elevii au fost implicați și prin teoria inteligențelor multiple. Etapa de obținere a feed-back-ului se bazează pe metode precum Știu/Vreau să știu/Am învățat și metoda cadranelor. Nu au fost uitate nici exercițiile de creativitate, care au fost unele mixte ca scop: discuția de tip piramidă, șarpele, aplicate în ultimele momente ale orei. Modul de aplicare (concret și detaliat) a metodelor asupra particularităților literare și nonliterare și asupra celor patru tipuri de texte, precum și rezultatele inspirate ale elevilor – în urma utilizării metodelor activ-participative – este prezentat și argumentat în capitolul anterior, drept pentru care ne-am propus doar să reamintim pe câteva dintre ele.
3. Etapa evaluării finale își propune verificarea nivelului atins prin raportare la cel inițial. Testul s-a desfășurat în ultima oră alocată studiului textelor , la fiecare dintre clase înregistrându-se rezultatele prezentate anterior. Retestarea a folosit probe similare celor din evaluarea inițială, ar timpul efectiv de lucru a fost de 50 de minute, identic cu cel alocat testării inițiale. Redăm în cele ce urmează conținutul probei și punctajul aferent.
TEST DE EVALUARE
NUME ȘI PRENUME……………………………. CLASA…………
1.Se dă următorul nucleu narativ :Un cumplit accident auto are loc în fața casei lui Andrei.
Redactați trei micronarațiuni care să corespundă următoarelor cerințe:
Focalizare neutră 0,5p
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Perspectivă laolaltă cu 0,5p
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Narator intradiegetic 0,5p
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
2.Alcătuiți o știre de cinci rânduri în care să includeți următoarele cuvinte: primărie, bulevardul Magheru, polițiști, tonete, 48 de ore.1p
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
3.Pornind de la următoarea imagine , realizați A:o descriere literară (trei rânduri) și B:una nonliterară (trei rânduri).0,75p*2
A………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
B……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
4.Se dă următorul text:
Am avut, după 1989, vreo douăzeci de miniștri ai educației și tot soiul de proiecte legislative „reformatoare“. „Foarte dinamic peisaj!“ – îți vine să spui. Ar trebui să ne confruntăm cu un „sistem“ suplu, modern, cu proceduri și standarde „la zi“. Realitatea e, însă, ca să zicem așa, „mai complexă“.Miniștrii cu adevărat onorabili se pot număra pe degetele de la o mînă (Mihai Șora, Gheorghe Ștefan, Mircea Miclea, Andrei Marga și încă vreo doi-trei). Bun! Toată lumea știe că lucrurile merg prost. După bombăneala de rigoare se pune, totuși, întrebarea „ce e de făcut?“. Dincolo de felurite discursuri electorale, nimeni nu pare preocupat în mod autentic de căutarea unor soluții. Cu atît mai binevenită, mai curajoasă, mai responsabilă mi se pare inițiativa Societății Academice Române și a Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România, care, împreună cu Federația Studenților din Elveția, au pus temeiul unei Coaliții pentru Universități Curate.
Primul obiectiv al organizatorilor (asistați cu energie și competență de doamna Alina Mungiu-Pippidi) pare să fie stabilirea unui diagnostic exact. Nu există terapeutică fără analiza bolii, a simptomelor ei, a riscurilor de cronicizare sau de explozie acută. S-a trecut, deci, la monitorizarea aplicată, pe mai multe paliere, a 55 de universități românești: paginile lor de web, procesele verbale ale ședințelor de conducere, procedurile de evaluare și promovare etc. Rezultatele sunt departe de a fi încurajatoare
În ce mă privește, am avut de făcut, în intervenția mea, următoarele observații:
1.„Industria“ doctoratelor din România a ajuns să încurajeze, pe scară mare, impostura.
2.Fiecare componentă a sistemului tinde să dea vina pe celelalte, îngreunînd, astfel, conlucrarea lucidă în vederea ieșirii din criză. Profesorii și studenții veștejesc guvernul, guvernul se supără pe studenți și profesori, profesorii pe studenți, studenții pe profesori etc.
3. Un program solid de reformă a învățămîntului ar trebui să includă și învățămîntul secundar. Cauza multor rele se află în modul cum sunt concepute programele didactice din liceu, manualele, distribuția pe ore a diferitelor discipline. La care se adaugă nivelul de pregătire a cadrelor didactice, aflat în cădere liberă. De foarte multe ori, elevii, viitori studenți, ies din școală cu grave lacune de cultură, proști vorbitori de limba română, incapabili de disciplină intelectuală, amorfi.
Evident, sunt multe de spus și încă și mai multe de făcut. Deocamdată, inițiativa Coaliției pentru Universități Curate este prima încercare articulată de a sistematiza indiciile „din teritoriu“ și de a anticipa eventuale soluții de însănătoșire. Să sperăm că toți cei interesați o vor lua în serios.
Andrei Pleșu-Învățământul românesc,ce-i de făcut?
Acesta este un text:0,25p
Informativ; Descriptiv; Narativ; Argumentativ;
Ilustrează, cu două exemple din text, două trăsături ale textului identificat:0,50p
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
C. Propune un alt titlu pentru text:…………………………………………………………………………………..…0,25p
D.Concepe un text argumentativ de 20 de rânduri în care să îți expui părerea referitor la opinia autorului conform căreia De foarte multe ori, elevii, viitori studenți, ies din școală cu grave lacune de cultură, proști vorbitori de limba română, incapabili de disciplină intelectuală, amorfi.4p
În elaborarea textului de tip argumentativ, trebuie:
să respecți construcția discursului de tip argumentativ: structurarea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri;
să ai conținutul și structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a propriei opinii față de ideea exprimată în afirmația dată, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente;
să respecți normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie și de punctuație.
Concluzii în urma corectării testului final
Punctele tari :
elevii au capacitatea de a formula enunțuri care să ilustreze diverse concepte operaționale referitoare la textul narativ;
sunt capabili de a recunoaște un tip de text;
menționează argumente pentru încadrarea unui text într-o anumită tipologie și ilustrează cu exemple trăsăturile definitorii;
respectă construcția discursului de tip argumentativ: structurarea ideilor în scris, utilizarea mijloacelor lingvistice adecvate exprimării unei aprecieri;
fac distincția dintre perspectiva narativă și focalizare;
redactează un text informativ pornind de la date concrete furnizate;
respectă normele limbii literare ( am observat un registru stilistic adecvat, normele de exprimare, de ortografie și de punctuație – aplicate corespunzator, așezarea corectă a textului în pagină, lizibilitatea, încadrarea în limitele de spațiu indicate.
Punctele slabe:
lipsă de coerență între prezentarea de argumente și exprimarea unui punct de vedere personal;
nu utilizează corect în compoziția argumentativă cerințele privind conținutul și structura adecvate argumentării: formularea ipotezei/ a propriei opinii față de ideea exprimată în afirmația dată, enunțarea și dezvoltarea corespunzătoare a două argumente adecvate ipotezei, formularea unei concluzii pertinente;
prezintă dificultăți de utilizare a conectorilor argumentativi în diferitele paragrafe ale textului;
dificultăți de organizare coerentă, logică și expresivă a ideilor în scris.
Interpretare și măsuri :
a)Diagnoza
Media clasei martor este de 6,75 iar cea a clasei experiment este 7,12 ceea ce arată că majoritatea elevilor clasei experiment au un nivel superior de cunoștințe față de testul anterior.
b)Prognoza
Aplicarea testului final, atât la clasa martor cât și la cea experiment, după modelul testării anterioare, a fost realizat în vederea observării evoluției celor două clase considerate eșantioane ale cercetării noastre.
Măsuri amelioratorii: căutarea, cercetarea și realizarea de exerciții aplicative cât mai variate, atât din literatură, cât și din dfera textelor nonliterare, – urmate de interpretarea acestora .
Prezentăm mai jos, evoluția celor două clase în timpul cercetării experimentale:
Concluziile cercetării:
Structurând, din punct de vedere al aplicării teoriei în practică, observăm constituirea unui eșantion experimental asupra căruia intervine ,,factorul de progres“ – în vederea realizării de modificări – și eșantionul de control, folosit ca martor, eșantion în care nu se intervine, deși are o compoziție asemănătoare primului eșantion. La sfârșitul experimentului am comparat cele două eșantioane și se concluzionează că diferența este datorată intervenției factorului experimental.
Procedeul controlului statistic constă aici în testarea în prealabil a celor două eșantioane, calcularea, pe baza datelor înregistrate, a unor indici statistici (de exemplu, calcularea mediei mediilor fiecărei clase – experimentale și martor – și stabilirea diferenței între cele două medii). Ca mod de cercetare pedagogică am utilizat căi variate: metode de măsurare a diferitelor aspecte ale actului educațional (prin testele inițial și final), metode acțional-experimentale și metode matematico-statistice, de prelucrare și interpretare a informațiilor.
Observăm că există un progres reliefat de notele testului final la clasa experiment. Este de remarcat însă că în urma folosirii metodelor moderne de activizare a procesului didactic la clasa experiment s-a realizat un progres de 0,59 de sutimi, pe când la clasa martor deși s-a pornit de la o medie mai mare, nu s-a înregistrat o evoluție, lucru reliefat de grafice.
Aspectele experimentale prezentate confirmă ipoteza de la care s-a pornit, și anume faptul că se remarcă un progres semnificativ în situația folosirii metodelor de abordare activ-participativă a celor patru tipuri de texte avute în vedere. Elevii devin mai activi și au o atitudine diferită – față de cea pe care o au în lecția clasică. Avem convingerea că, prin abordările realizate, competențele obținute se vor menține mult timp.
Lucrarea conține o paletă largă de exemple de metode aplicate la tematica lucrării abordate și, din acest motiv, ne considerăm îndreptățiți să considerăm că cercetarea de față și-a atins scopul.
V.CONCLUZII
Dinamica socio-culturală a perioadei pe care o parcurgem, deschiderea spre o componentă pragmatică a sistemului de învățământ de tipul a ști să faci, ne determină să considerăm că este necesară o foarte bună pregătire a elevului ca bun vorbitor de limbă română, ca un subiect care nu doar înțelege, ci și produce texte viabile, de aceea considerăm că demersul nostru de a ne apleca asupra structurilor discursive în textele literare și nonliterare (narativ, descriptiv, argumentativ și informativ) este binevenit.
În acest context, rolul profesorului devine mult mai important, deoarece el nu mai reprezintă un simplu transmițător de informații, ci un pol de cunoaștere – care trebuie să-și gestioneze știinta interdisciplinar, activ și atractiv. Indiferent de mediul școlar sau extrașcolar în care se desfășoară procesul instructiv-educativ, se impune învățarea de tip inovator și adaptat noilor generații.
Lucrarea noastră, Abordări didactice ale structurilor discursive în textele literare și nonliterare (narativ, descriptiv, argumentativ și informativ). Studiu de caz: textul informativ , , și-a propus să demonstreze că tipurile de texte avute în vedere se pot cunoaște și aprofunda prin diverse metode. În acest sens, ne-am propus cunoașterea dinamicii textuale și discursive – printr-o amplă gamă de procedee și metode – astfel ca orele de limbă română ce vor avea în discuție subiectul amintit să stârnească interesul elevilor și să îi facă să depășească gradul de suprafață al lecturii, pătrunzând în esența sa. Pentru aceasta s-au ales texte literare și nonliterare variate, specii literare diferite și activități stimulative, astfel încât elevii să poată aplica cunoștințele acumulate anterior, cu o intervenție minimală din partea profesorului. Experiența didactică personală ne-a arătat că e nevoie de o strategie complexă pentru ca procesul educativ să fie unul în care profesorul are rolul unui mediator și/sau manager, iar elevii să fie implicați în activități cât mai variate. Preocupările lucrării s-au îndreptat spre consolidarea principiului că actul de comunicare nu ar trebui să fie privit izolat, ci mereu din perspectivă pragmatică, drept comunicare pentru altul.
Ipoteza cercetării noastre constă în ideea că, deși parcurs în mod teoretic, încadrarea într-o tipologie textuală este încă, deficitară, ridicând probleme. Astfel, studierea aprofundată a elementelor definitorii ale textelor literare și nonliterare (narativ, descriptiv, argumentativ, informativ), are rolul de a stimula interesul elevilor pentru cunoașterea, identificarea și interpretarea acestora în contextul existenței cotidiene. Mai mult decât atât, pornind de la rezultatele obținute la testul inițial, mi-am propus să verific eficiența metodelor activ-participative în cunoașterea/recunoașterea tipologiei textuale, aplicându-le la clasa experiment, în raport cu o altă clasă, unde parcurgerea acestor elemente s-a produs pe „poteca bătătorită“ a metodelor tradiționale. Subliniem că cele două clase-eșantion (eșantioane independente omogene) sunt echilibrate din punct de vedere al numărului și vârstei elevilor participanți la cercetarea noastră, cât și ca nivel al dezvoltării intelectuale și al evaluării inițiale.
Dintre obiectivele generale ale cercetării, amintim: sistematizarea și aplicarea metodelor de identificare a specificului fiecărui tip de text, validarea metodelor identificate și utilizate prin experiment, interpretarea și analiza datelor obținute, formularea unor concluzii prin raportare la eșantion.
Pentru a concretiza obiectivele propuse, am pornit în lucrarea noastră cu un prim capitol, intitulat Importanța orelor de limbă și comunicare în învățământul liceal, capitol care își propune o fixare a locului pe care această componentă a disciplinei îl ocupă în programă, în condițiile regândirii modalităților și conținuturilor de predare prin orientarea către un model comunicativ-funcțional. Din această perspectivă accentul se deplasează către aspectul pragmatic al comunicării, vizând o comunicare eficientă, dirijată întotdeauna către alteritate.
Discursul și textul. Aspecte teoretice reprezintă tema de discuție pentru cel de-al doilea capitol al lucrării, spațiu dedicat unei încercări de a prezenta , fără a avea nicidecum pretenția exhaustivității,diversele încercări de a defini cei doi termeni din perspectivă semiotică, semantică, pragmatică etc. Ne-am aplecat în acest amplu capitol asupra tipologiilor textuale încercând uneori o prezentare diacronică a conceptului, alteori surprinzând opinii controversate precum în cazul textului informativ.
Lucrarea noastră își propune, începând cu capitolul următor, aplicarea noțiunilor pomenite – pe cele două clase eșantion – astfel: pe clasa martor – metode clasice, iar pentru clasa eșantion – metode activ-participative.
Capitolul al III-lea, Tradițional și modern în abordarea strategiilor discursive în textele literare și nonliterare (narativ, descriptiv, argumentativ și informativ), pornește de la o buna cunoaștere e metodelor de predare, atât metode clasice, cât și metode moderne, ilustrate în lucrări de profil: Metodica predării limbii și literaturii române în liceu, Constanța Bărboi, (EDP, 1983), Metode de învățământ, Ioan Cerghit (Polirom, 2012), Limba și literatura română în gimnaziu: structuri didactice deschise, Alina Pamfil (Paralela 45, 2006), Didactica literaturii române, Emanuela Ilie (Polirom, 2010), Alternative didactice, Livia Ciupercă și Cristina Chiprian (Spiru Haret, 2002), Metodica predării limbii și literaturii române în școală, Constantin Parfene (Polirom, 1999). Baza teoretică oferită de aceste lucrări a fost adaptată situațiilor concrete de aplicabilitate a lor în raport cu textele discutate.
Trăsăturile diferitelor tipuri de texte au fost abordate prin metode variate precum tehnica impresiei la prima vedere, scrierea liberă sau gândiți/lucrați/comunicați, ultima metodă fiind concretizată prin realizarea în perechi de minipostere ce conțin elemente specifice textului narativ, descriptiv, argumentativ și informativ. Feed-back-ul s-a realizat prin metoda cvintetului.
Abordarea celor patru tipuri de texte s-a realizat prin mijloace rebusistice, prin metoda starburst, aceasta putând fi substituită de metoda frisco – bazată pe dezbatere, cu indicarea de către profesor a atribuțiilor echipelor, dar și cu indicarea timpului dezbaterii.
Toate tipurile de texte sunt abordabile din dubla perspectivă a comentării citatului sau prin aplicarea metodei Știu/Vreau să știu/Am învățat. Aceasta din urmă prezintă avantajul unui scurt moment de feed-back, presupunând accesarea a ceea ce știm, determinarea a ceea ce dorim să învățăm și apoi, în finalul lecției, reactualizarea a ceea ce am învățat. Timpul propriu-zis alocat discuției acestora este fructificat prin metode de sistematizare și fixare – precum ecranizarea, golul de informații, harta vocilor sau metoda cadranelor.
Un rol important în abordarea noastră îl are excursia didactică . Excursia didactică și-a propus mai ales producerea de texte pornind de la opera literară Pădurea spânzuraților. Ofertantă mai ales prin raportare la textul narativ și descriptiv, romanul a constituit punctul de plecare al excursiei la Ansamblul Monumental Emil Rebreanu de la Ghimeș Palanca , prilej cu care elevii și-au încercat măiestria în producerea de texte informative și argumentative având ca punct de plecare gânduri inscripționate pe monument. Activitatea a presupus lucrul pe echipe; astfel: grupa fotografilor a identificat și imortalizat imagini legate de familia eroului care a constituit punctul de plecare pentru personajul Bologa ; grupa documentariștilor a realizat un scurt istoric al vieții și activității lui Emil Rebreanu, folosind atât surse clasice (cu precădere opera Geneza romanului ‹‹Pădurea spânzuraților›› scrisă de Tiberiu Rebreanu,fratele lui Emil și al lui Liviu Rebreanu), cât și moderne; grupa cronicarilor a avut drept sarcină realizarea unui memorial de călătorie, din care am redat câteva impresii în cercetarea noastră.
Atât opera mai sus amintită, cât și romanul Darul lui Jonas al scriitoarei Lois Lowry (ambele folosite ca puncte de plecare în redactarea de texte argumentative și informative) au fost abordate din perspectiva Teoriei Inteligențelor Multiple. Teoria lui Gardner fructifică diferențele de înțelegere și învățare – pentru că nu învățăm toți în același mod; avem stiluri și atitudini de învățare diferite și, prin urmare, avem nevoie de un tratament diferit, individualizat. Studiile au arătat că, pus în fața a variate situații de învățare, elevul va învăța eficient doar optând pentru un stil de învățare care i se potrivește.
În urma aplicării metodelor activ-participative, atitudinea elevilor a fost una pozitivă, nemanifestând reticențe în privința sarcinilor primite și participând activ la toate activitățile, implicându-se în finalizarea atribuțiilor.
Punctele tari ale unui astfel de experiment, în care folosim metode activ-participative, sunt multiple și în conformitate cu cerințele Curriculumului Național. Ele dezvoltă creativitatea, imaginația elevilor, permit abordări originale și intersiciplinare. Alegerea metodei reprezintă alegerea profesorului în funcție de subiect, profilul psihologic al elevului, stilul lui de învățare. Diversificarea metodelor aplicate în cadrul aceleiași ore mărește posibilitatea de a antrena atenția, de a spori numărul de aplicații practice și însușirea de noi informații, eficientizează timpul, alungă monotonia. Totodată, implicarea elevilor înseamnă și responsabilizarea lor și, implicit, diversificarea raporturilor de relații dintre profesor și elevi.
Tot în acest capitol am inclus și considerații despre textul informativ în subcapitolul intitulat Studiu de caz: Textul informativ în care am atras atenția asupra tratării superficiale a acestui tip de text în documente normative ale disciplinei noastre și asupra terminologiei deficitare care are drept consecințe lacune în actul de predare și evaluare.
Ultimul capitol reprezintă valorificarea experiențelor didactice separate prin metodele de lucru aplicate. Primul studiu de caz reflectă utilizarea metodelor clasice, în timp ce al doilea fructifică metodele activ-participative. Ne-am propus să demonstrez că folosirea combinată a metodelor tradiționale cu unele metode moderne va contribui la o învățare (inter)activă și la o dezvoltare a creativității și expresivității limbajului oral. Deși astfel de metode sunt mai puțin familiare, rezultatele aplicării lor se dovedesc, de obicei, superioare – față de cele obținute prin aplicarea metodelor tradiționale. Efectele obținute sunt pozitive; astfel, se dezvoltă spiritul de inițiativă, flexibilitatea intelectului, cât și formarea unor deprinderi practice.
Interpretarea rezultatelor a condus la confirmarea ipotezei de lucru: utilizarea metodelor tradiționale, combinate cu unele metode moderne, conduce la rezultate superioare față de cele obținute doar prin aplicarea unor metode tradiționale; faptul acesta contribuie la o învățare activă și mai eficientă, la dezvoltarea creativității și la dezvoltarea personalității acestora sub aspect cognitiv, educativ și formativ. Prin rezultatele obținute nu se neagă eficiența metodelor didactice tradiționale, însă se observă o mai bună valorizare a conținuturilor predate prin uzul metodelor ,,noi“ sau asocierea/alternarea lor cu cele clasice. Acest lucru se poate realiza ținându-se cont de particularitățile clasei de elevi, de spontaneitatatea și deschiderea lor și, nu în ultimul rând, de talentul profesorului de a relaționa cu ei prin cultivarea spontaneității și eliminarea unei atitudini statice în abordarea lecțiilor ce au conținut lingvistic.
Pentru ca rezultatele să fie concludente, am optat pentru utilizarea modalităților tradiționale de predare la clasa a XII-a C, profil științe socio-umane, iar la clasa a XII-B, profil științe socio-umane , am optat pentru metode moderne. Dacă în prima situație s-a folosit expunerea, conversația euristică, observația – toate acestea concentrate pe activitatea profesorului –, în cea de-a doua situație s-a transformat elevul în membru activ în procesul de descoperire și cunoaștere, prin schimbarea lui din obiect – în subiect al învățării. Profesorul are puterea decizională și capacitatea de a alege ceea ce știe că se pretează propriului colectiv de elevi. Metoda de cercetare psihopedagogică folosită este experimentul psihopedagogic constatativ-formativ, secondată de metoda testelor, calculul statistic, analiza rezultatelor. În realizarea experimentului pomenit am parcurs următoarele stadii: etapa constatativă (testul inițial), etapa formativ-ameliorativă (introducerea ,,factorului de progres“ – reprezentat de aplicarea metodelor activ-participative) și etapa evaluării finale (test final). Reamintim că în etapa formativ-ameliorativă s-au aplicat în activitățile didactice metode diversificate, în conformitate cu particularitățile vârstei și în strânsă relație cu rezultatele evaluării inițiale, cu scopul ameliorării situației constatate în prima etapă a cercetării. Astfel, s-au pus în practică metode moderne și strategii noi de predare-învățare numai la clasa experimentală (prezentate în capitolul anterior), în timp ce la clasa-martor s-au folosit metode clasice. Reamintim că la clasa de control profesorul a apelat preponderent la o expunere complexă (conținând noțiuni teoretic-informative, dar și aplicații), conversație, observații dirijate, iar clasa a fost solicitată să participe la oră doar prin întrebări directe sau frontale. Clasa experimentală a fost implicată direct în abordarea temei noastre, într-un mod diferit, prin utilizarea de către profesor a metodelor activ-participative, metode ce pun elevul în prim plan, transformându-l din obiect – în subiect al învățării.
Așadar, aspectele experimentale prezentate confirmă ipoteza de la care s-a pornit, observându-se un progres semnificativ în situația folosirii metodelor de abordare activ-participativă a celor patru tipuri de texte (argumentativ, descriptiv, narativ, informativ). Elevii devin mai activi, au o atitudine diferită față de cea pe care o au în lecția clasică, iar evaluările curente sau finale indică eficiența acestor metode.
Studiul structurilor discursive ale textelor literare și nonliterare oferă profesorului posibilitatea de a pregăti elevii pentru o mai buna stăpânire a competenței lingvistice, deschizându-le orizontul spre o societate în plină metamorfozare.
În concluzie, corelarea particularităților celor patru tipuri de texte (argumentativ, narativ, descriptiv, informativ) literare și nonliterare cu un demers didactic modern, adaptat, reprezintă progresul învățării active și creative.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Vasilica (pintea)temelie (1) 26 Mai 2018 [304300] (ID: 304300)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.