Vasiliada Paradigma a Slujirii Sociale

CUPRINS

INTRODUCERE/4

CAPITOLUL I

I. Temeiuri Scripturistice privind mila creștină/7

I.1. Temeiuri scripturistice pentru activitatea filantropică a Bisericii/7

I.2. Forme de filantropie în perioada apostolică/10

I.2.2. Persoanele care se bucurau de primirea asistenței sociale a Bisericii/19

CAPITOLUL II

II. Sfântul Vasile cel Mare – creatorul instituțiilor de caritate în Biserică/21

II.1. Sfântul Vasile cel Mare – creatorul „Vasiliadei”/21

CAPITOLUL III

III. Organizarea instituțiilor de asistență socială în Biserica primară/28

III.1. Instituțiile de asistență socială în Biserica primară/28

III.2. Colectarea fondurilor în secolele IV – VI/34

III.3. Administrarea fondurilor destinate asistenței sociale/37

III.4. Mănăstirile – instituții ale filantropiei creștine/38

III.5. Asociații de caritate/41

III.6. Legătura dintre Biserică și instituțiile de asistență socială/42

CAPITOLUL IV

IV. Cadrul Legislativ privind asistența socială astăzi/46

IV.1. Prevederi ale Statului Român cu privire la asistența socială/46

IV.2. Prevederi în Statutul de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române privind asistența socială/54

IV.3. Forme și instituții de asistență socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române/56

V. CONCLUZII/84

VI. BIBLIOGRAFIE/87

VII. CURRICULUM VITAE/94

VIII. DECLARAȚIE/97

INTRODUCERE

Esența creștinismului și mai ales a misiunii creștine constă în propovăduirea neîncetată și sub toate formele posibile a Evangheliei lui Iisus Hristos tuturor oamenilor „drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor. Amin” (Matei 28, 19-20). Odată cu această propovăduire, misionarii creștini, aduc în fața oamenilor și alte elemente deosebit de importante, extrase din Sfânta Evanghelie: iubirea, iertarea divină și mai ales momentul Învierii din morți a Mântuitorului Hristos. Însă propovăduirea Evangheliei, fără aplicabilitatea cuvântului lui Dumnezeu, nu ar avea nici o valoare. Credința fără fapte este moartă spunea apostolul, la fel și proprovăduirea Evangheliei fără lucrarea cuvântului s-ar reduce la o pură și simplă teorie.

Omul, ca urmare a faptului că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, este chemat și dator să ajungă la asemănarea cu El. Și cum putem ajunge mai simplu și mai bine la asemănarea cu Dumnezeu, dacă nu prin manifestarea dragostei față de aproapele nostru, pentru că „mântuirea individuală este condiționată de dragostea față de semeni”. Prin filantropie omul exprimă toată dragostea de care este capabil, față de Dumnezeu Creatorul Său.

Alături de credință, de rugăciune și de alte multe aspecte care țin de partea spirituală a omului, Biserica a căutat întotdeauna să folosească și mijloacele omenești de ajutorare a aproapelui, atât morală cât și materială. În Biserica primară actele de caritate se făceau în cerc restrâns, și în mod spontan. Cu timpul ele au evoluat, cercul lor fiind extins, iar Biserica lucrează cu regularitate.

„Chemarea pe care de veacuri Biserica o face oamenilor de a duce o viață demnă, cinstită și în credință a fost întotdeauna dublată de diferite sisteme de sprijin moral și material pentru cei aflați în impas, pentru copiii orfani, pentru bolnavii cu anumite deficiențe fizice și psihice, pentru alte categorii de oameni, care la un moment dat necesită ocrotire socială, astfel ca, într-un timp cât se poate de scurt, aceștia să fie redați societății. Ocrotirea socială, pe care Biserica o îndreaptă spre anumite categorii de oameni, își găsește împlinirea doar prin perspectiva obiectivului religios pe care îl urmărește.”

Prin asistență socială se înțelege „un asamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților, cu probleme speciale, aflate temporar în dificultate, care din cauza unor motive de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii, un mod normal, decent de viață”.

Prin filantropie se înțelege:

„Art.1. Activitatea filantropică și de sponsorizare

(1) Prin noțiunea de activitate filantropică se înțelege acordarea de ajutor material benevol, imparțial și necondiționat sau prestarea de servicii gratuite de către persoane fizice sau juridice pentru o persoană (un grup de persoane), fără a cere în schimb vreo recompensă, plată sau executare a anumitor obligații și fără a obține vreun profit.

(2) Activitatea de sponsorizare se desfășoară de către persoane fizice și juridice benevol, la solicitare, și constă în acordarea de mijloace financiare sau de alte bunuri pentru susținerea unor acțiuni de interes public.

(3) Transmiterea de mijloace bănești și de alte mijloace materiale, acordarea de asistență sub orice altă formă persoanelor juridice care urmăresc obținerea de profit, susținerea partidelor politice și altor organizații social-politice nu sînt activități filantropice”.

În abordarea lucrării ”Vasiliada – paradigmă a slujirii sociale”, voi aduce un spor în înțelegerea misiunii slujirii aproapelui, ca datoriei creștine.

În elaborarea lucrării ”Vasiliada – paradigmă a slujirii sociale”, am consultat lucrări de specialitate, reviste, Sfânta Scriptură, scrieri ale Sfinților Părinți și ale teologilor moderni. Lucrarea ”Vasiliada – paradigmă a slujirii sociale”, este structurată pe patru capitole, după cum urmează:

În capitolul I sunt tratate temeiuri scripturistice privind mila creștină, formele de filantropie:

Agapa – mese ale iubirii creștine;

Philantropia – iubirea lui Dumnezeu către oameni;

Diaconia – slujirea la mese.

În capitolul al II – lea este prezentat Sfântul Vasile cel Mare, creatorul instituțiilor de caritate în Biserică. Sfântul Vasile cel Mare – creatorul Vasiliadei.

În capitolul al III – lea este prezentată Organizarea instituțiilor de asistență socială în Biserica primară: Instituțiile de asistență socială; mânăstirile – instituții ale filantropiei creștine; legătura dintre Biserică și instituțiile de asistență socială.

În capitolul al IV – lea este prezentat cadrul legislativ privind asistența socială (Legea 292/2011; Statutul de organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române); forme și instituții de asistență socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

CAPITOLUL I

I. Temeiuri Scripturistice privind mila creștină

Misiuniea creștină constă în propovăduirea neîncetată și sub toate formele posibile a Evangheliei „drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacurilor. Amin” (Matei 28, 19-20). Odată cu această propovăduire, misionarii creștini, aduc în fața oamenilor și alte elemente deosebit de importante, extrase din Sfânta Evanghelie: iubirea, iertarea divină și mai ales momentul Învierii din morți al Mântuitorului Hristos. Trebuie reținut un aspect foarte important când vorbim de propovăduirea Evangheliei, și anume acela că fără aplicabilitatea cuvântului lui Dumnezeu, totul s-ar reduce la o pură și simplă teorie.

De aceea Biserica încă de la începutul ei, adică putem spune fără să greșim, chiar înainte de a lua ființă Biserica creștină, a pus în aplicare tot cuvântul lui Dumnezeu.

Din acest motiv găsim în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul Testament, cât și în Noul Testament, foarte multe exemple în care este prezentată mila și ajutorarea aproapelui. „În Vechiul Testament întâlnim și preotul și doctorul implicați în actul de tămăduirii trupești. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufletești și trupești de către Iisus Hristos și apostolii Săi, punând bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din care fac parte clerical și medical ortodox. […] Preotul și doctorul creștin, împreună cu obștea rugătoare și de bine făcătoare în sens samarinean, lucrează laolaltă prin daruri specifice, astfel încât cercetarea și vindecarea bolnavilor converg într-un act divino-uman eclesial”.

I.1. Temeiuri scripturistice pentru activitatea filantropică a Bisericii

În Vechiul Testament, filantropia este prezentă, dar nu putem vorbi aici de o organizare deosebită. Iubirea față de aproapele era identică, sau se confunda cu morala pe care o propovăduiau profeții Vechiului Testament. „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Levitic 19, 18). Poporul ales de Dumnezeu nu a cunoscut foarte mult sărăcia, datorită faptului că Legea a luat mult sub ocrotirea sa pe cei sărmani, dar mai ales prin faptul că oamenii înstăriți erau foarte mult sensibilizați în a face multe acte de caritate pentru aproapele lor, aflat în suferință: „La nici o văduvă și la nici un orfan să nu le faceți rău! Iar de le veți face rău și vor striga către Mine, voi auzi plângerea lor” (Ieșire, 22, 22-23). În ultima carte a Pentateuhului, Deuteronomul, se vorbește despre ocrotirea săracilor de către cei bogați, ocrotire care este dorită și iubită de Dumnezeu: „Totdeauna vor fi săraci în țară, și pentru aceasta, zice, îți dau poruncă: să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de cel sărac și față de cel lipsit din țara ta” (Deut. 15, 11). Tot Pentateuhul lui Moise, dar de data aceasta cartea Leviticului, vorbește despre prescripțiile pe care slujitorii sanctuarului și credincioșii legământului erau datori să le păzească. Aceste prescripții îndemnau pe cei amintiți să se implice în ajutorarea tuturor celor care au nevoi (străini, săraci, orfani, văduve).

Deși în acea perioadă nu putem spune că se cunoșteau foarte bine și foarte exact termenii de asistență socială, totuți filantropia, îmbrăca diverse forme: „Când veți secera holdele voastre în pământul vostru, să nu seceri tot, pâmă la fir în ogorul tău, și ceea ce rămâne după secerișul tău să nu aduni; și în via ta să nu culegi strugurii rămași, nici boabele ce cad în via ta să nu le aduni; lasă-le pe acestea săracului și străinului că Eu sunt DomnulDumnezeul tău” (Lev. 19, 9-10, 23, 22). Încă de atunci se poate vedea o deosebită grijă și un bogat sentiment de milă pe care le dețineau oamenii din poporul ales de Dumnezeu și care erau îndreptate către toate persoanele care aveau nevoie. Tot în Vechiul Testament apare imaginea dreptului Iov, care ste considerat „Tată al săracilor” (Iov, 29, 16).

Epoca profețiilor Vechiului Testament este una în care filantropia cunoaște o nouă dezvoltare importantă. Dacă citim cu atenție și trăire cărțile profeților, putem observa că ei sunt foarte actuali. Referitor la acest aspect, Părintele profesor Petre Semen spunea: „Ei (profeții), au arătat că atunci când o societate este prea ahtiată după acumularea de bogății, bunurile nu numai că nu pot fi distribuite cu onestitate, dar devin de-a dreptul restrictive pentru anumite categorii sociale”. Scopul profețiilor era acela de a realiza o relație justă între viața socială și cea religioasă. De aceea ei doreau „schimbarea conștiințelor și a inimilor semenilor lor, militând de fapt pentru realizarea unor mutații spirituale”. Făceau acest lucru deoarece erau conștienți de faptul că nu puteau aplica Legea mozaică privind filantropia decât dacă se producea o schimbare în mentalitatea oamenilor față de bunurile materiale.

Unitatea dintre oameni după modelul unirii dintre Persoanele Sfintei Treimi implică în mod necesar și obligatoriu ideea de solidaritate. În Vechiul Testament găsim temeiul teologic al unității umane, el ne oferă temeiul și baza solidarității umane, al slujirii unui om pentru aproapele lor în scopul refacerii solidarității umane.

Dar cu toate acestea cele mai importante argumente pentru iubirea față de aproapele și pentru slujirea lui ni le oferă Noul Testament, acestea fiind legate în mod direct de Persoana Divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos.

Dumnezeu, Cel care ne spune că este „singurul și adevăratul Dumnezeu” (Ioan, 1 după acumularea de bogății, bunurile nu numai că nu pot fi distribuite cu onestitate, dar devin de-a dreptul restrictive pentru anumite categorii sociale”. Scopul profețiilor era acela de a realiza o relație justă între viața socială și cea religioasă. De aceea ei doreau „schimbarea conștiințelor și a inimilor semenilor lor, militând de fapt pentru realizarea unor mutații spirituale”. Făceau acest lucru deoarece erau conștienți de faptul că nu puteau aplica Legea mozaică privind filantropia decât dacă se producea o schimbare în mentalitatea oamenilor față de bunurile materiale.

Dumnezeu, Cel care ne spune că este „singurul și adevăratul Dumnezeu” (Ioan, 17, 3), este modelul absolut de filantrop, este, dacă se poate spune, filantropul prin excelență. Din toată activitatea Mântuitorului de pe pământ, și mai ales din puctul culminant al acestei activități, Moartea și Învierea Lui, vedem realitatea celor spuse mai sus. Dumnezeu din marea Lui dragoste pe care o are față de noi „pe Fiul Săi Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan, 3, 16).

Omul, ca urmare a faptului că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, este chemat și dator să ajungă la asemănarea cu Acesta. Și cum putem ajunge mai simplu și mai bine la asemănarea cu Dumnezeu, dacă nu prin manifestarea dragostei față de aproapele nostru. Prin filantropie omul exprimă toată dragostea de care este el capabil, față de Dumnezeu Creatorul Său.

La începutul Bisericii milostenia nu trebuia arătată și nici consemnată undeva, ea trebuia făcută în intimitate: „tu însă, când faci milostenie, să nu știe stânfa ta ce face dreapta ta” (Matei 6, 3). Despre începutul filantropiei aflăm: „Originea filantropiei divine, se află în coexistență veșnică, în iubirea reciprocă, a Persoanelor Preasfintei Treimi. Actul doveditor al filantropiei creștine îl constituie crearea lumii, în general, și a omului, în special, iar explicitarea lucrărilor divine trebuie căutată în nesfârșita și eterna dragoste a lui Dumnezeu față de om”. Sfântul Ioan Evanghelistul spunea: „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin el viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci Fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan, 4, 9-10).

În Noul Testament iubirea față de oameni este prezentată sub forma mai multor termeni. „Termenul curent folosit pentru descrierea relațiilor dintre oameni este agape, însă în decursul timpului acesta pare asă fi fost înlocuit cu philantropia (iubirea lui Dumnezeu către oameni). Un alt termen folosit des în Noul Testament este diaconia, care are mai multe înțelesuri: slujirea la mese (cf. Luca 17, 8; Ioan 12, 2), slujirea în comunitate (cf. Faptele Ap. 19, 22). Caritate este un alt termen ce definește iubirea de aproapele”.

Mântuitorul Hristos ne-a lăsat și unele modele de filantropie pe care El însuși le-a săvârșit. Aici putem aduce ca argument tranasformarea apei în vin, la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), săturarea oamenilor cu pâine și pește (Matei 14, 15-21), sau multitudinea minunilor pe care Mântuitorul le-a săvârșit în care a alinat suferințele oamenilor (Matei, 8; 9 etc.).

În învățăturile Sale pe care le-a lăsat nouă, El a scos de multe ori în evidență importanța pe care o are iubirea omului față de aproapele său. În adeverirea celor spuse putem da ca exemplu porunca cea nouă pe care El a dat-o Ucenicilor Săi: „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți Ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35).

Mai avem alte învățături din care reise ideea de filantropie. Expresia prin care se concretizează filantropia o constituie mila, Mântuitorul în cele nouă fericiri (Matei 5, 7) înclude actele de milostenie, acestea constituiind condiția pentru intrarea în împărăția cerurilor pentru creștini la Judecata de Apoi, Mântuitorul identificându-Se cu dezmoșteniții soartei (Matei 25, 31-46). De aici rezultă că filantropia creștină „își are izvorul ei în Tatăl ceresc, pilda, în Mântuitorul și motivul ei, în iubirea lui Dumnezeu față de om și a omului față de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt”.

I.2. Forme de filantropie în perioada apostolică

Porunca iubirii „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți Ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35), pe care Mântuitorul ne-a dat-o a fost înțeleasă de fiecare în modul său propriu, dar lucrul îmbucurător a fost că fiecare mod a fost în sensul bun al cuvântului, a fost pentru ajutorarea aproapelui. Deși modurile de ajutorare erau la început unele rudimentare, ele au fost foarte eficiente pentru societatea de atunci.

Sfinții Apostoli au fost cei au resimțit cel mai bine și mai de aproape mare dragoste a lui Dumnezeu, dragoste pe care a împărțit-o tuturor oamenilor. Aceștia la rândul lor sunt datori să o apere și să o înfrumusețeze.

În Biserica creștină, de-a lungul timpului filantropia s-a manifestat sub diferite aspecte: ofranda, colecta și agapa. „Preocuparea morală de a acorda ajutor celor aflați în nevoie a fost asumată, încă din primele secole după Hristos, de către Biserică, întrucât creștinismul s-a afirmat mai ales ca o religie care opunea vieții terestre, materiale, o viață spirituală. În consecință, Biserica primelor secole creștine a considerat că asistența social acordată mai ales săracilor constituie o datorie de onoare, încărcată de semnificații morale” .

Înainte de a prezenta cele mai importante forme de filantropie din perioada apostolică trebuie să menționăm faptul că realitatea sărăciei, a suferinței umane și a celorlalte necesități omenești a constituit și constituie o problemă de rezolvat pentru fiecare stat și societate, deoarece este o problemă socială cu consecințe nefaste și adesea de neprevăzut pentru acestea. „De aceea, societățile moderne au creat diferite structuri și instituții de asistență socială bazate pe etica socială modernă, care caută să creeze o nouă instituție socială, noi raporturi între oameni, fără ca acestea să aibă la bază iubirea și mila față de oameni. De aceea, acestor abordări și rezolvări sociale li se aduc diferite critici, care se extind și la alte confesiuni creștine”.

Punerea în practică a învățăturilor și mai ales a exemplului Mântuitorului Iisus Hristos referitor la filantropie, a fost prezentă încă din perioada apostolică, sub diferite forme.

Prima comunitate creștină se prezenta ca o familie extinsă și unită din care făceau parte toți oamenii botezați în numele Domnului Iisus Hristos. Acest mod de a viețui autentic, a fost înființat de Mântuitorul Iisus Hristos și continuat de Sfinții Apostoli. „De asemenea, Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime constituie o experiență fundamentală a creștinismului primar, care i-a transformat pe ucenicii Mântuitorului în martori bucuroși ai Învierii și vestitori curajoși ai mesajului Său. Se marchează acum, în mod văzut, punctul de plecare și actul de naștere al Bisericii (gr. ekklesia). Prima comunitate creștină avea caracterul unei familii lărgite, cu un mod de viață autentic, inițiat de Mântuitorul Hristos și întărit de Sfinții Săi Apostoli”.

Acest mod de conviețuire era stăruit de patru termeni prezentați în cartea Faptele Apostolilor: „Și stăruiau în învățătura apostolilor și în împărtășire, în frângerea pâinii și în rugăciune” (Faptele Ap. 2, 42). Primii doi termeni se referă la statutul din interiorul familiei, iar ultimii doi se referă strict la viața liturgică.

„Comuniunea (gr. Koinônia) primilor creștini botezați, se referea la mai multe aspecte:

relația intimă care unește persoanele sau care se stabilește între lucruri;

o datorie de respect și generozitate;

manifestarea concretă a acestui sens comunitar, ca fiind un dar făcut pentru a-i ajuta pe cei care sunt legați între ei;

participarea la ceea ce implică pe alții, la sentimentele lor, la aciunile lor, la dificultățile lor”.

Comuniunea era înțeleasă și percepută ca folosirea în comun a bunurilor materiale și mai ales participarea într-o comuniune unită la viața duhovnicească în Iisus Hristos. Aceasta avea două dimensiuni extrem de importante: dimensiunea orizontală, în care îți manifestai dragostea față de semeni și dimensiunea verticală în care îți exprimai dragostea față de Dumnezeu, Creatorul și Răscumpărătorul. Pentru ei proprietatea nu însemna distingerea săracilor de bogați, a celor lipsiți de bunuri materiale de cei îndestulați de ele, ci însemna o mare apropiere. „Proprietatea nu este o realitate care divide, ci un mijloc care ne înfrățește, nu constituie un motiv de a împărți comunitatea în bogați și săraci, ci un mijloc de a constitui un tip de egalitate socială până la dispariția – în mod paradoxal – a sărăciei. Prin puterea lucrătoare a Duhului, frații de aceeași credință, fără a renunța la proprietate, încearcă să realizeze o egalitate, astfel încât să nu fie „nimeni în lipsă” (Fapte 4, 34). Idealul spre care se tinde nu este acela al spolierii de bunuri pentru a deveni săraci, ci, printr-o dragoste jertfelnică și dăruitoare, al contribuirii la îmbunătățirea situației fraților săraci sau a celor în nevoi”.

Din păcate, în urma unor neînțelegeri, a lipsei de venituri, forma aceasta de filantropie a dispărut, ea nemaifiind întâlnită mai târziu în viața și practica Bisericii Creștine.

Ofranda. În perioada primară a creștinismului, nu se aducea episcopului ca daruri

miei sau turturele, așa cum se aducea în Vechiul Testament, „pentru că jertfa cea nouă nu mai era sângeroasă, ci aduceau în primul rând pâine, vin și apă, ofrande nevinovate, cu folosința cărora avea să se săvârșească jertfa cea fără de sânge”. Se aduceau ca jertfă nesângeroasă: grâu, struguri, lapte și mierea pentru a fii binecuvântate de episcop, iar untdelemnul se aducea pentru săvârșirea ungerilor. Aceste ofrande erau primite de episcop, erau sfințite, din aceste se împărtășea poporul, iar ceea ce nu se întrebuința la Sfânta Euharistie, erau reținute pentru Biserică, pentru tebuința preoților slujitori, care trăiau din aceste ofrande fiind săraci, iar ce rămânea se împărțea săracilor.

Colecta. O altă formă de filantropie întâlnită în epoca apostolică era colecta care se

folosea pentru ajutorarea unor biserici aflate în nevoie, dar și pentru săraci. Ofrandele aduse de creștini (pâine, vin), pentru săvârșirea Sfintei Euharistii erau de multe ori foarte numeroase. Din această cauză prisosul era împărțit de diaconi săracilor. Mai existau și anumite colecte formate din bani și obiecte foarte scumpe, care erau împărțite de către diaconi Bisericilor sărace. O singură categorie de oameni nu erau ajutați cu nici un chip, și anume, cei care refuzau să muncească și mai ales cei care duceau o viață imorală.

Despre colectele care erau făcute pentru susținerea unor Biserici vorbește cartea Faptele Apostolilor: „Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorarea fraților care locuiau în Iudeea; Ceea ce au și făcut, trimițând preoților prin mâna lui Barnaba și a lui Saul” (Faptele Ap. 11, 29-30). Ca o completare la cele spuse în Faptele Apostolilor, Sfântul apostol Pavel spune, atât în Epistola către Romani: „Acum însă mă duc la Ierusalim, ca să slujesc sfinților. Căci Macedonia și Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții de la Ierusalim. Căci ei au binevoit și sunt datori față de ei. Căci dacă neamurile s-au împărtășit de cele duhovnicești ale or, datori sunt și ei să le slujească în cele trupești” (Rom. 15, 25-27), cât și în Epistola I către Corinteni: „Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinți, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, așa să faceți și voi. În ziua întâi a săptămânii (Duminica), fiecare dintre voi să-și pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni. Iar când voi veni, pe cei pe care îi veți socoti, pe aceia îi voi trimite cu scrisori să ducă darul vostru la Ierusalim” (I Cor. 16, 1-3).

Agapa. Cea mai întâlnită formă de filantropie din epoca Sfinților Apostoli era însă

agapa. Este forma de milostenie de proveniență exlusiv creștină, luând naștere în Biserica din Ierusalim. Ele erau socotite ca fiind „mese cultice zilnice, indisolubil legate de săvârșirea Tainei Sfintei Euharistii”.

Agapele aveau o bază foarte profundă, fiind întemeiate de Însuși Mântuitorul Hristos: „Modelul merge la Mântuitorul Iisus Hristos (Cina cea de Taină) și s-a extins în toate comunitățile creștine”. Astfel, El a instituit Sfânta Euharistie la o masă comună în Ierusalim. Urmând exemplul acestei mese, Sfinții Apostoli au practicat și au dezvoltat instituția agapelor (= mese ale iubirii creștine). Agapele au fost intoduse la început în comunitate din Ierusalim și mai apoi în celelalte comunități creștine. Ele aveau loc „acolo unde se adunau creștinii pentru săvârșirea cultului divin, așa încât cea dintâi formă de agapă este agapa euharistică, adică agapa cu caracter liturgic”. La aceste agape se referea Sfântul Apostol Pavel, când mustră pe corinteni „Când vă adunați voi împreună nu este a mânca cina Domnului. Că fiecare își pune cina sa mai înainte spre mâncare; și unuleste flămând , iar altul este beat. Au doară n-aveți case ca să mâncați s–au să beți? Sau defăimați Biserica lui Dumnezeu și rușinați pe cei lipsiți” (I Corinteni 11, 20-21).

Agapele se făceau și după funeraliile unui creștin, când toți se așezau la masă, fără ca cineva să se considere superior sau înjosit,sau să se trufească, sau ă se îmbete, ci doar momente consacrate rugăciunii. Episcopii, preoții și diaconii aveau locul lor de cinste la această masă.

La agape participau și cei sărmani, din această cauză fiind socotite tot forme de filantropie creștină: „În zilele acelea, înmulțindu-se ucenicii, eleniștii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi” (Faptele Ap. 6, 1).

Efectul agapelor era unul foarte profund. În dragostea lor reciprocă, creștinii erau atât de atașați și uniți între ei, într-o intensă nevoie de a trăi împreună cu ceilalți, încât nimeni nu simțea nevoia să se izoleze de ceilalți, să mănânce separat de ei, într-un spirit egoist, ci fiecare dorea să împartă cu fratele să ceea ce și el a primit prin grija lui Dumnezeu. Aceeași masă reunea pe toți creștinii comunității, bogați sau săraci, sclavi sau stăpâni, văduve, fecioare, orfani, oameni de condiție medie, episcopul, preoții, diaconii și cântăreții, clericii intineranți sau rezidenții.

Era o masă comună, la care cel mai interesant era, că rangurile fuzionau. Agapa era vehicolul puternic care ajuta și mai ales dezvolta într-o mare măsură creștinismul, Această formă de filantropie se adresa tuturor persoanelor, le deschidea locuri unde se rugau și luau masa împreună, instituirea agapei răspunzând nevoilor continue religioase din fiecare om. Mai ales pentru omul sărac care cunoaștea că statul nu iubește pe nimeni și nu avea o familie în sânul căreia să-și rezolve problemele, agapa reprezenta întâlnirea unei societăți în miniatură, fundamentată mai ales pe iubirea dintre oameni. Pentru el agapa însemna totul, mai ales bucuria, care de multe ori era efortul sau biruința.

Gestul acesta avea menirea de a dezvolta dragostea creștină, ca sentiment de întrajutorare între membrii comunității (prelungit față de cei din afara ei), pentru că sursa abundenței alimentelor se datora dărniciei creștinilor, care înțelegeau astfel să valorifice propriile bunuri în folosul aproapelui și al autozidirii prin fapte bune.

Făcând o comparație foarte interesantă vedem că, dacă ierarhia avea în grijă administrarea harului primit, îndeplinind astfel funcția de iconomi, membrii bisericii, credincioșii, erau și ei iconomi adică administratori, în nici un caz stâpâni asupra propriilor bunuri, pentru că acestea nu sunt dobândite de ei ci sunt primite de la Dumnezeu, spre a le folosii lipsiți de egoism. Agapa avea în acest sens un rol deosebit, pentru că echilibra diferențele sociale dintre membrii comunității, aplicându-le un tratament comun, orice separare având caracter se scindare a comuniunii și în consecință a comunității. De acum, creștinii nu mai erau iudei sau elini, robi sau liberi, ci alcătuiau cu toții o singură comunitate sub oblăduirea lui Hristos, plină de solidaritate.

Agapele creștine se desfășurau ca principiu în jurul unei mese, iar întâistătătorul comunității ședea pe scaun, așa cum este reprezentat în picturile mai multor catacombe. Între reprezentările Bisericii primare realizate în catacombele Romei, șase fresce prezintă participanții la agape stând întinși pe paturi alături de care, în patru dintre ele, o singură persoană stă așeazată pe scaun. Cu timpul, odată cu pătrunderea în Imperiu a obiceiului gal de a mânca stând pe un scaun, în jurul unei mese mai mari, de formă dreptunghiulară cu patru picioare, toți creștinii au servit agapa stând în această poziție mai solemnă.

Membrii comunităților creștine, fiind din ce în ce mai numeroși nu puteau pune întreaga mâncare pe o unică masă, la care să se așeze toți credincioșii, decât în măsura în care dispuneau de spațiu suficient. Uneori, puteau fi așezate chiar mai multe mese în aceeași încăpere, păstrând astfel caracterul comunitar al agapei prin împreună participarea creștinilor la actele cultului și prin consumarea acelorași bucate. Deși bucuria duhovniceacă era dominantă, totuși, regulile modestiei și ale decenței specific creștine erau menținute, agapa fiind manifestarea unei bucurii spirituale duhovnicești. Cu timpul, vesela întrebuințată la agape a fost dedicată acestui act liturgic, dobândind deja simboluri creștine aplicate sau incizate, iar paharele de sticlă cu picior, fără toarte, au început să poarte adesea inscripționări care reproduceau aclamații liturgice.

Pentru creștini agapele nu reprezentau un prilej de conversație sau petrecere tumultuoasă, ci un moment cultic solemn și în același timp festiv, de întâlnire cu Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că aceste agape nu erau altceva decât o aducere aminte a Euharistiei, care, amintea de moartea jertfelnică pentru păcatele noastre a lui Iisus Hristos.

Pe parcursul acestei mese se frângea pâinea și se oferea tutuor Sfînta Împărtășanie, iar apoi cei prezenți mâncau din bucatele aduse la masă (pâine, pește, vin, fructe), continuând cu mulțumirea adusă pentru împărtășire și mai ales cu predica conducătorilor Bisericii, o nouă predică cu aplicații moral-practice a celor citite mai înainte. Nu lipseau de aici proorociile harismaticilor, cântându-se imne și laude lui Dumnezeu.

Trebuie precizat un aspect important și anume faptul că la început nu exista o anumită ordine, ci etapele urmau în funcție de circumstanțe sau mai ales de inspirația de moment a întâistătătorului, care putea să fie un apostol, un episcop sau un preot. Cu timpul, pe măsura cristalizării ierarhiei locale, s-a putut introduce o disciplină clară, devenită tradiție cu timpul, model și pentru alte comunități, dar orice hrănire în comun a creștinilor din aceleași alimente putea fi considerată o agapă.

Din cauza anumitori factori agapele au încetat în anumite zone creștine, s-au împuținat

în altele, iar în alte regiuni au fost folosite doar în scop caritativ. „Se știe că, încă din secolul I, agapele au devenit motivul unor certuri și neorânduieli, contrare spiritului creștin în general, dar, mai ales, stării duhovnicești necesare pentru împărtășirea cu Sfintele Taine. De aceea, pe la jumătatea secolului al II-lea, agapele erau organizate după Liturghie și doar cu scop caritativ. Tot atunci se generalizează ideea împărtășirii pe nemâncate, chiar dacă regula a fost fixată oficial abia în anul 393, la Sinodul din Hippone (și în mod repetat la Cartagina, în anul 419) – ceea ce nu exclude existența unor excepții pentru regula ajunării, chiar și la vremea aceea”.

În Biserica Apuseană agapele au fost prezente, dar numai până în secolul VIII, când au dispărut nefiind interzise de cineva. După unii agapele au dispărut din două motive:

„1. Imposibilitatea de a organiza agapele în zilele de duminici și sărbători

imediat după Liturghie și pe lângă biserică (mai ales că se înmulțiseră bisericile, iar numărul de clerici era mai mic pentru fiecare din ele).

2. Organizarea unui sistem de ajutorare socială mai organizat și mai eficient,

fără ca acesta să fie legat strâns de Liturghie și de zilele praznicale”.

Ca o concluzie trebuie să subliniem, pentru a nu induce pe nimeni în eroare că agapele au avut numai roluri sociale și filantropice, și nicidecum sacramentale.

Toate formele de filantropie de care am vorbit mai sus, exceptând folosirea bunurilor în comun, au fost practicate de Biserică în toate perioadele până în zilele noastre.

I.2.1. Distribuirea agapelor. Persoane rânduite cu distribuirea agapelor: diaconii, diaconițele, frații și surorile de caritate.

Pentru distiribuirea ofrandelor colectate și pentru servirea la mese se înființează

diaconatele:

Diaconii. În cartea Faptele Apostolilor vedem împrejurările ce i-a determinat

pe Sfinții Apostoli să instituie diaconatul: „Și în zilele acelea înmulțindu-se ucenicii, au făcut cârtire Elinii, împotriva Evreilor, căci văduvele lor se treceau cu vederea întru slujba cea de toate zilele. Și chemând cei 12 pe mulțimea ucenicilor, au zis: nu este cu plăcere nouă ca lăsând Cuvântul lui Dumnezeusă slujim meselor. Socotiți, drept aceea, fraților, dintre voi șapte bărbațimărturisiți și plini de Duhul Sfânt și înțelepciune pe care să-i rânduim la treaba aceasta. Și a plăcut cuvântul acesta, înaintea a toată mulțimea și au ales pe Ștefan bărbat plin de credințăși de Duh Sfânt, și pe Filip și pe Prohor și pe Nicanor și pe Timon și pe Parmena și pe Niculae, nemernicul cantiohian pe care i-au pus înaintea Apostolilor și rugându-se și-a pus peste dânșii mâinile” (Faptele Apostolilor 6, 1-6). Acest exemplu al Bisericii din Ierusalim a fost urmat și de celelalte Biserici, care și-au pus diaconii lor, în număr de șapte, aflați sub directa îndrumare a episcopului, însărcinați cu slujba cea dintâi sub a apostolilor, cu slujirea la mese și cu milostenia, luând această grijă a episcopului, lăsându-i grija învățăturii și a rugăciunii. Astfel, episcopul avea siguranța că ajutoarele nu se vor deturna sau vor merge la unii în dauna celor mai săraci, deoarece, diaconii aveau aveau îndatorirea de a trece numele celor săraci în registre. În afară de funcțiile liturgice pe care le îndeplineau, diaconilor le revenea sarcina de a ajuta episcopul, în administrarea fondurilor, pe care credincișii mai bogați și mai cu dare de mână le donau Bisericii și le puneau la dispoziția lor, în folosul fraților mai săraci și care vor fii repartizate între cei care aveau nevoie de ele.

Diaconii trebuiau să aibă cunoștință de nevolile celor săraci, să se informeze de greutățile lor, să caute pe săracii cei mai rușinoși, care nu îndrăzneau să ceară din cauza timidității sau a rușinii, să descopere suferințele celor aflați în nevoi, ascunse și mai ales să viziteze pe bolnavi.

Aceste fapte descoperite erau aduse la cunoștința episcopului, comunicate numele celor descoperiți și săraci, cărora le oferea ajutoare din partea episcopului. Diaconii erau urechea, „ochiul, gura inima și sufletul episcopului”. Ei aveau această îndatorire zilnică, „a carității, după cum episcopul și preoții îndeplineau serviciul săptămânal al rugăciunii și al Sfintei Jertfe”.

Diaconițele. Pentru evitarea neplăcerilor de conduită și pentru corectitudinea

primilor creștini, pentru a nu se lăsa loc de interpretăr, bănuieli, mai ales că ajutoarele primite trebuiau, deseori, duse acasă la persoanele sărace, sau era nevoie pentru vizitarea, la domiciliu a persoanelor bolnave, sărace, serviciu care se asociază milosteniei. Diaconițele aveau datoria de a îndeplini servicii de asistență socială, față de femeile sărace și bolnave, iar diaconii le îndeplineau față de bărbații săraci și bolnavi. Sfântul Apostol Pavel ne vorbește despre diaconițe în Epistola către Romani „și vă încredințez pe Febe, sora noastră, care este diaconiță a Bisericii din Chenhrea, ca s-o primiți în Domnul, cu vrednicia cuvenită sfinților și să-i fiți de ajutor la orice ar avea nevoie de ajutorul vostru. Căci și ea a ajutat pe mulți și pe mine însumi”(Romani 16, 1-2).

În serviciul diaconițelor erau alese văduve de cel puțin 60 de ani, care fusese măritate decât o dată, cu moralitate ireproșabilă, care crescuseră copii, spălase picioarele sfinților, ospătase străinii, ajutase pe cei în nevoi, credincioase, sobre, pline de pudoare, fără clevetire.

Frații și surorile de caritate. În perioada apostolică, pe lângă diaconi și

diaconițe, găsim și alți creștini, mai ales femei, care făceau servicii caritabile de asistență socială, din iubire față de semeni, fără a fii înrolați oficial în serviciul Bisericii. Întâlnim în serviciul Bisericii pe Gaius (III Ioan 1,1; 1,6), Ștefana (I Corinteni 1, 16), Filimon (Filimon 1,1; 1,5), Epafrodit (Filipeni 2, 25-30), Onisifor (II Timotei 1, 16) etc. La Iope o întâlnim pe Tavita, cea care era regretattă de întreaga comunitate, iar văduvele sărace arătau hainele primite de la ea. La Roma o întâlnim pe Febe (Romani 16, 1), Maria (Romani 16, 6), Aquila și Priscila (Romani 16, 3-4) etc.

Acest fapt ne arată că în perioada primară a creștinismului exista o asistență socială, particulară, liberă, în afară de asistența oficială a Bisericii, acestea făcându-se la recomandarea Sfintei Evanghelii și a Sfinților Apostoli.

I.2.2. Persoanele care se bucurau de primirea asistenței sociale a Bisericii

a) Printre cei săraci întreținuți de Biserică se numărau și preoții slujitori ai altarelor, deoarece aceștia chiar dacă vreodată au fost bogați donaseră totul Bisericii, la intrarea lor în creștinism și în cler. Deci, cei ce primeau în primul rân întreținerea Bisericii erau episcopii, preoții și diaconii, care își aveau părțile lor din prinoasele aduse de credincioși, din colecte și de la agape;

b) După cler urmau văduvele care ajutau pe slujitorii Bisericii, și urmau celelalte văduve, recomandate de Sfinții Apostoli, pentru asistență, pentru motivul că aceste persoane erau lipsite de ajutorul soților și trebuiau ajutate de cineva, și în mod special de Biserică. Sfântul Apostol Pavel recomanda ca văduvele trecute de 60 de ani și care nu puteau fii îngrijite de alte persoane în familie să fie trecute imediate pe listele săracilor, constatându-se văduve asistate în Biserică chiar de a doua zi după Cincizecime „Și în zilele acelea înmulțindu-se ucenicii, au făcut cârtire Elinii (iudei), împotriva Evreilor, căci văduvele lor se treceau cu vederea întru slujba cea de toate zilele”(Faptele Apostolilor 6, 1);

c) După văduve, persoanele asistate social în Biserică erau orfanii, pentru motivul că prin moartea părinților nu mai aveau cine să-i susțină;

d) Urmau infirmii;

e) Apoi bătrânii. Aceștia erau hrăniți de Biserică, îmbrăcați, susținuți în timpul vieții lor până la moarte, nefiind părăsiți după moarte, ci li se făcea funeralii de care se minunau păgânii, aromatele consacrate morții creștinilor, erau consacrate de păgâni pentru zeii lor;

f) prizonierii;

g) bolnavii;

h) săracii de orice categorie;

i) naufragiații;

j) străinii sosiți în localitate,așezați totdeauna la masă cu cinste.

Orice creștin sărac avea datoria să muncească, nu să cerșească, îngeunând astfel tezaurul Bisericii, numărându-se printre săracii ei. Toți trebuiau să muncească „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Sfântul Apostol Pavel susținea că munca este operă de caritate, când servește la facera milosteniei „lucrând puteți ajuta pe cei ce suferă” (Faptele Apostolilor 20, 35).

CAPITOLUL II

II. Sfântul Vasile cel Mare – creatorul instituțiilor de caritate în Biserică

II.1. Sfântul Vasile cel Mare – creatorul „Vasiliadei”

Sfântul Vasile cel Mare face parte din categoria capadocienilor, fiind unul dintre cei trei Sfinți Părinți, și mai mult decât atât, singurul care s-a bucurat de cinstea deosebit de importantă de a fi calificat cu atributul cel Mare. A fost numit așa, datorită marilor daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu: apărător al învățăturilor dreptei credințe, mare personalitate în rândul Bisericii, unul dintre mari părinți ai monahismului din Răsărit și nu în ultimul rând, autor al uneia dintre cele mai frumoase Sfinte Liturghii.

Sfântul Vasile cel Mare se naște în Cezareea Capadociei, în anul 330, având marea binecuvântare de la Bunul Dumnezeu, de a se naște într-o familie înzestrată din toate punctele de vedere și cel mai important, din punct de vedere spiritual. Mama Sfântului Vasile se numea Emilia, iar tatăl era retorul Vasile. Împreună au avut zece copii. Bunica sa era Macrina, o ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Din această familie numeroasă au dat Bisericii cinci sfinți: Sfântul Vasile cel Mare, Sfânta Macrina cea Tânără, Sfântul Grigorie al Nissei, Sfântul Petru al Sevastiei, Navcratie pustnicul și bunica lor Macrina ce Bătrână.

Educația Sfântului Vasile a fost făcută întâi în familie, cu tatăl său, alături se sora sa Macrina, iar apoi a urmat școlile din Cezareea, Constantinopol și mai apoi Atena. Cel mai bun prieten pe care l-a avut a fost Sfântul Grigorie de Nazianz. „Viața lor studențească e model pentru teologii de totdeauna. Cunoșteau doar două drumuri: al școlii și al Bisericii. S-a întors în patria sa pe la anul 355. A profesat câtva timp retorica și avocatura, dar a fost câștigat pentru misiunea bisericească de sora sa Macrina. A renunțat la lume și a intrat în monahism după ce a fost botezat”.

După ce a împărțit averea sa săracilor, a mers să guste monahismul adevărat în Siria, Palestina, Egipt și Mesopotamia. „S-a hotărât să organizeze viața monahală după criteriul obștei. Pentru acest scop a chemat pe Sfântul Grigorie Teologul la mănăstirea înființată de el în Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici el a îmbinat munca manuală cu rugăciunea și râvna caldă intelectuală. Aici a scris el Regulile vieții monahale (Regulile mari și mici) și a pus bazele Filocaliei cu Sfântul Grigorie”.

A fost hirotonit preot de episcopul Eusebiu în anul 364, iar prima dată s-a remarcat cu adevărat în anul 368, când în timpul unei mari foamete a reușit să organizeze într-un mod demn de lăudat, asistența socială. „După moartea lui Eusebiu în 370, este numit succesor al acestuia în scaunul episcopal de Cezareea, mitropolit de Capadocia și exarh al diecezei politice a Pontului. Conștient de importanța misiunii sale, Vasile s-a ostenit să fie la înălțimea răspunderilor care îi reveneau”.

Luptând cu multă neînfricare împotriva arianismului și împotriva împăratului Valens, a fost pedepsit prin împărțirea în două a diocezei. „În interiorul eparhiei, Sfântul Vasile s-a impus printr-o uriașă activitate dogmatică, pastorală și socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni”.

Binefacerea și milostenia este cel mai de căpetenie punct în predica socială a Sfinților părinți Ioan Gură de Aur, Sfântul cel Mare și Grigore de Nazianz. Obligația milosteniei este recomandată înaintea postului și a rugăciunii cu lacrimi, înaintea prinoaselor aduse la biserică și chiar a fecioriei. Este recomandată ca cel mai bun mijloc de închinare lui Dumnezeu, iar uneori ca mijloc de iertare a păcatelor.

Sfinții Părinți au căutat să trezească în sufletele credincioșilor, milostenia, care are un puternic caracter social, fiind pus în slujba echilibrării vieții sociale. Unul dintre cei mai mari susținători ai orânduirii și dreptății sociale a fost Sfântul Vasile cel Mare.

Predica Mântuitorului Hristos are în vedere atât mântuirea sufletească a credincioșilor, cât și izbăvirea sufletească, în mijlocul realității sociale. Astfel, Mântuitorul acorda o mare atenție relațiilor sociale între oameni, relații de bună conviețuire, bazate pe principii moral-religioase, ale noii lor religii și pe iubirea aproapelui. „Mântuitorul combate toate viciile vremii Sale, mamonismul, egoismul și individualismul antisocial al bogaților avari și nemiloși – care cheltuiesc averea pe satisfacerea poftelor lor și nu ajută pe cei săraci și bolnavi”, manifestând „un puternic simț pentru înfrățirea obștească și o nețărmurită dragoste pentru mulțimi”.

Această linie a iubirii creștine propovăduită de Mântuitorul a fost urmată și de sfinții Apostoli, care, prin predica lor, au reușit să determine pe primii creștini să trăiască în bune relații cu semenii lor. Situația de comuniune din Biserică nu a dăinuit mult, și biserica a fost nevoită să recurgă, prin slujitorii ei, la combaterea nedreptății și abuzurilor sociale, luptând pentru cauzele celor lipsiți, aflați în nevoi, pentru cei bolnavi și pentru nedreptatea socială.

Era „un cunoscător deplin al problemelor timpului său”. În timpul Sfântului Vasile cel Mare, din punct de vedere social exista o inegalitate între clasele sociale, bine distinctă. Pământurile aparțineau unui număr mic de oameni, iar averile nu erau totdeauna din moșteniri legitime sau obținute prin muncă cinstită. Specula și cămătăria era principalul mijloc de obținere al al averilor. Bogații făceau uz de bogățiile lor, iar săracii erau umiliți de fiecare dată, crud prin sărăcia lor. Proprietatea era protejată în detrimentu libertății și nici chiar de viața acestuia, „pentru a menține inviolabile drepturile proprietarului”.

„Nedreptățile sociale ale vremii sunt aspru sancționate de Sfântul Vasile cel Mare”. Sub raport moral situația nu se prezenta mai bine, deoarece la o îmbogățire ilicită apar inevitabil și viciile. Lăcomia și luxul alimenta decadența morală și exploata pe cei săraci: egoismul, nedreptatea și avariția, la care se adaugă sclavagismul și comerțul cu sclavi.

Cunoscând aceste rele sociale, Sfântul Vasile cel Mare a luat atitudine, combătând „metehnele ce otrăveau viața socială”. Astfel Sfântul Vasile ce Mare a organizat la marginea Cezareei Capadociei, o adevărată cetate a asistenței sociale, punându-și în slujba transformării acestei societăți vicioase, toată credința sa manifestată prin dăruire.

Sfântul Vasile cel Mare a trăit într-o societate marcată de diferențe „între bogați și săraci, a avut mereu în imagine tabloul Bisericii primare, prin cuvântul său și prin faptele sale străduindu-se să determine o schimbare majoră în ceea ce privește raporturile dintre oameni”.

Sfântul Vasile cel Mare este una dintre cele mai mari personalități ale creștinismului. A fost nu numai un mare învățat ci, și un aspru ascet, un vrednic episcop și un mare filantrop. A înființat instituții de asistență socială ca: azile pentru bătrâni, spițerii, case pentru reeducarea fetelor alunecate școli tehnice, spitale chiar și pentru cei leproși, toate acestea purtând numele generic de Vasiliade. După moartea sa întâmlată la 1 ianuarie 379, a primit numele de cel Mare. Biserica Ortodoxă îl cinstește de două ori pe an la 1 ianuarie și 30 ianuarie, împreună cu Sfântul Grigorie de Nazianz și Sfântul Ioan Gură de Aur.

Vorbind despre importanța acțiunilor pe care Sfântul Vasile le-a întreprins în organizarea activităților sociale, putem spune că el „a adus o contribuție de o importanță deosebită nu doar în organizarea activităților caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci și în dezvoltarea învățăturii Bisericii despre tămăduirea omului și practica medicală, ca unul ce avea și cunoștințe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii”.

Vedem clar că primele spitale și centre de ajutorare socială au apărut în sânul Bisericii. „Biserica Ortodoxă este aceea care a luat inițiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii și tratamentului sistematic al pacienților într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i și foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase și salutare sinergii între tradiția creștină ortodoxă și medicina rațională”.

Cea mai concretă acțiune filantropica a Sfântului Vasile cel Mare a avut loc în timpul unei secete petrecute în anul 369. Cu acest prilej Sfântul Vasile cel Mare a ținut o serie de predici cu această temă în care certa și mustra pe cei bogați pentru nepăsarea lor, reuși să-i determine pe unii dintre ei să-și deschidă hambarele pentru a hrăni și pe cei sărmani. „Sfântul Grigorie Teologul relatează cu amănunte această campanie, iar Sfântul Grigore de Nyssa afirmă că sfântul Vasile cel Mare și-a vândut toate bunurile, ca să poată cumpăra alimente”. În urma acestei calamități naturale pune bazele celei mai ample acțiuni filantropice, cunoscut în istorie sub numele de „Vasiliada”. El apus bazele unui întreg sistem de asistență socială din care făcea parte: case de îngrijire a săracilor, azile pentru bătrâni, farmacii, un cămin pentru străini, a înființat primul spital și l-a dotat cu personal necesar. „Acest așezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituții în Capadocia și în alte provincii. Anul înălțării celor dintâi clădiri ale marelui așezământ de asistență socială și medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găsește înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume”.

Așezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex foarte modern și era construit pentru a suplinii statul în domeniul medical. „Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în șase categorii importante: săracii, străinii și cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni și infirmi, leproșii și bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiționale, cât și inovatoare, au fost combinate în așezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit”.

De ridicarea acestor așezăminte s-au bucurat foarte mult oamenii care l-au ridicat în slăvi pe Sfântul Vasile, mulțumindu-i pentru binecuvântarea pe care a adus-o peste ei: „După ridicarea marelui așezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii și de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui așezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, și nimeni nu pleca de acolo fără să-și lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocința celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale”.

În jurul Bisericii se grupau casa episcopului, așa cum a dorit el, care locuia lângă bolnavii și săracii lui, clădirile destinate diferitelor trepte și ranguri ale clerului, amenajate special pentru a oferii ajutor și o cât mai mare ospitalitate. Erau chiar rezervate apartamente guvernatorului provinciei. Urmau pavilioanele călătorilor și pelerinilor, ospiciile bătrânilor, spitalul bolnavilor. Era amenajat și un pavilion pentru leproși, căruia împăratul Valens le dăruise venitul mai multor imobile. Urmau pavilionul medicilor, al infirmiarilor, al oamenilor de serviciu, grajdurile, dependiențele.

Această clădire era o adevărată cetate, unde existau lucrători în construcții, fie pentru întreținerea așezământului.

Sfântul Vasile cel Mare face și el o descriere foarte interesantă și frumoasă a așezărilor sale sociale, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei. „S-ar putea, oare, susține că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreț construită și înconjurată de locuințe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistrați și de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălțăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputința îi silește să ceară ajutor; și cui strică dacă le dăm mângâierea și alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras și cărăuși? La așezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meșteșugari, de cei ce sunt de trebuință în orice clipă, de cei care se pricep să facă viețuirea mai ușoară; ne trebuie case pentru meșteșugari și tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, așa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie și căruia I se cuvine toată cinstirea”.

De ridicarea acestor așezăminte s-au bucurat foarte multi oamenii care l-au ridicat în slăvi pe Sfântul Vasile, mulțumindu-i pentru binecuvântarea pe care a adus-o peste ei: „După ridicarea marelui așezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii și de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui așezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, și nimeni nu pleca de acolo fără să-și lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocința celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale”.

Exemplul Sfântului Vasile cel Mare este urmat în tot Imperiul Roman. Marcian, economul Bisericii din Constantinopol, cu bunurile sale construiește un Xenodohion. La fel a făcut și Ioan cel Milostiv în Alexandria.

CAPITOLUL III

III. Organizarea instituțiilor de asistență socială în Biserica primară

III.1. Instituțiile de asistență socială în Biserica primară

De aceea în Biserica primară s-au înființat foarte multe centre de asistență socială. Printre centrele înființate amintim: xenodohiile, noscomiile, ghirocomiile, partenocomiile, brefotrofiile, orfanotrofiile, gherontocomiile, ptohiile. Acestea au luat ființă după momentul în care Constantin cel Mare a acordat libertate tuturor creștinilor.

În cadrul comunităților creștine s-au creat și dezvoltat instituțiile de asistență socială, în care s-a manifestat filantropia sub diverse forme, instituții care funcționează până astăzi.

Aceste așezăminte sociale au fost înființate, după unele prototipuri existente în lumea păgână. „Aceasta nu înseamnă că noile așezăminte create de Biserică ar trebui reduse la simple forme noi ale unor instituții vechi; din contră, conținutul și sensul lor nou le face să nu se poată confunda cu cele din cetatea antică păgână, care totuși au existat în forma posibilă atunci și cu rosturile tot atunci posibile”.

Dar cu toate asemănările dintre instituțiile vechi și cele noi, trebuie să recunoaștem adevăratul merit al instituțiilor noi de caritate, merit care a umbrit cu mult bucuriile pe care vechiile instituții le aduceau oamenilor. „Acest cuprins nou este reprezentat prin dragoste nefățarnică și neinteresată de aproapele, dragoste care depășește cercul familiar, social, național și religios, răzbind dincolo de orice limite care se interpun între uman și divin și ancorând peste toate acestea, în Dumnezeu care dragoste este (I Ioan 4, 8)”.

Girocomiile. Un așezământ social îl reprezintă ghirocomiile, sau într-un limbaj mai

accesibil, azilele pentru văduve. Acestea au luat ființă datorită regulilor care erau atunci. „Înainte de a se putea organiza fiecare comunitate creștină, după rânduiala dată de către Sfinții Apostoli, trebuia ca văduvele (I Tim. 5, 9) mai vârstnice, care trăiau în înfrânare și care se dedicau slujirii Bisericii (I Tim. 5, 11; 5, 16; I Cor. 7, 8) să fie ajutate și chiar întreținute de obște. Firește însă, că datorită situației grele de ființe abandonate la voia întâmplării, în care ajungeau cele mai multe dintre văduve, se impunea ajutorarea tuturora. La început însă, cu mijloacele de care dispuneau grupările sau comunitățile mici de credincioși, acest lucru nu era cu putință”.

Trebuie însă să menționăm un aspect foarte important referitor la aceste adăposturi, și anume acela că erau sub două forme: într-una se ducea viață de obște și erau numite case ale văduvelor, iar altele „adevăratele azile pentru văduve, sau ghirocomiile, ca azile speciale pentru adăpostirea și întreținerea văduvelor, nu sunt acestea, ci cele create pentru văduvele nenorocite, care nu se găseau direct în slujba Bisericii ca cele din societatea văduvelor”.

Înainte de a fi create aceste adăposturi pentru văduve, întreținerea acestora se făcea din bunurile comune care erau strânse și destinate să asigure buna viețuire a membrilor Bisericii. Dar cu toate acestea ele beneficiau de o atenție mai deosebită decât ceilalți membrii ai bisericii, exact cum a învățat și Sfânta Scriptură (Fapte 6, 16).

În special cei șapte diaconi, care erau însărcinați de comunitate cu administrarea bunurilor și mai ales cu distribuirea lor celor care erau în suferințe și aveau mare nevoie de ele, arată marea grijă care trebuie acordată văduvelor.

Însă au fost momente foarte grele în viața Bisericii și a comunităților de creștini, motiv pentru care nu s-au mai putut suporta costurile pentru îngrijirea suferinzilor și a celor aflați în mari nevoi. Din această cauză s-au căutat alte metode de a alina suferința unora. Una dintre ideile cele mai bune, și care a fost dovedită prin punerea ei în aplicare, a fost construirea unor azile special destinate pentru îngrijirea și adăpostirea în bune condiții a văduvelor. Aceste azile au fost realizate în casele unde văduvele aflate în slujba Bisericii trăiau în comunitate.

Existența unor azile pentru văduve, sau (ghirocomii) a fost prezentată o dată cu

celelalte centre de asistență socială din Biserica primară, cu toate că a fost foarte puțin pomenită existența lor în toate scierile și manuscrisele existente din acea perioadă. „Din vremea lui Constantin cel Mare se pomenește un ghirocomion întemeiat de maica sa Elena, la Constantinopol, precum și că în complexul de așezăminte de asistență socială creat de Sfântul Zotic, tot în zilele lui Constantin și cunoscut sub numele de Zoticon, erau îngrijite și văduvele sărace, adică exista și un azil pentru văduve”.

Existența acestor azile pentru văduve a fost atestată și prezentată și în scrierile istorice de mai târziu, chiar Evdochia, soția Împăratului Teodosie al II-lea a mers la Ierusalim pentru a înființa acolo o ghirocomie.

Dacă până în secolul IX, azilele pentru văduve au beneficiat de scutirea de la impozitele către stat, odată cu venirea lui Nichifor I, au fost supuse și ele la unele impozite, la fel ca celelalte instituții.

Administrarea acestor instituții de asistență socială, intra îngrija episcopului sau a preotului din acel loc, care era ajutat de diaconi și de alți oameni aflați sub comanda sa.

O problemă delicată, pe care mai apoi au reușit să o remedieze prin canonul 38 de la Cartagina, era vizitarea acestor azile de preoți sau episcopi neînsoțiți. Prin acest canon ei erau obligați să aibe un însoțitor delegat de episcop sau preot, iar astfel să înlăture orice speculație care se făcea privind vizitele lor.

Pentru ajutorarea și îngrijirea văduvelor din ghirocomii au fost folosite văduvele care erau dedicate întru totul slujirii lui Dumnezeu și a Bisericii, iar mai apoi s-a trecut la ajutor din partea diaconițelor.

Aceste așezăminte au durat până în epoca postbizantină, dar atunci erau unite cu alte forme de asistență socială pentru femei bătrâne.

Xenodohiile sau casele de oaspeți pentru primirea străinilor, era un așezământ de

milostenie, un fel de casă mamă, „trunchiul tuturor fundațiilor filantroice”. În acest așezământ erau adăpostiți atât oaspeți cât și infirmi și săraci. Un astfel de așezământ a fost creat de Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei în anul 369, cunoscut sub numele de Vasiliada, după numele ierarhului care l-a fondat.

Biserica avea locul central și era cel mai expusă în acțiunile ei social-filantropice.

Noscomiile sau spitatlul pentru bolnavi, s-a detașat din trunchiul xenodohionului.

Primele spitale, în Constantinopol sun ridicate la inițiativa și cu sprijinul material al împărătesei Elena, mama Împăratului Roman Constantin cel Mare. La aceste spitale a contribuit și Zotic, care constrise un spital pentru infirmi și neputincioși numit lobotrophion. Sfântul Ioan Hrisostom, patriarhul Constantinopolului, din economiile arhiepiscopiei repară și construiește mai multe spitale în Constantinopol. Exemplul său este urmat și de alți ierarhi.

Fericitul Augustin este fondatorul unui ospiciu pentru bolnavi, la Cartagina. Aceste ospicii pentru nebuni și fioroși, care până în acel timp erau tratați ca și criminali și erau închiși pe viață în închisiorile publice, încep a fi tratați omenește și salvați de la moarte. În aceste ospicii slujeau infrmieri, cunoscuți sub numele de parabolani, deoarece erau devotați și se expuneau permanent la primejdii. Acești parabolani erau asociați clericilor și erau de un număr inferior, erau experimentați și aveau cunoștințe medicale. În aceste ospicii slujeau și văduvele asistate de Biserică și alte persoane care se ofereau voluntar.

Brefotrofiile sau leagănele de copii mici părăsiți sau găsiți sunt alte forme de asistență

socială existente în Biserica primară. Aceasta a fost înființată pentru a ajuta cea mai neajutorată persoană din lumea asta. Persoana care are cea mai multă nevoie de dragoste părintească, în primul rând, și persoana care are nevoie de foarte multă protecție. Copii nou-născuți, în loc să fie ajutați să crească într-un mediu frumos, într-un mediu care să îl ajute foarte mult să se dezvolte, erau aruncați în locuri ferite și poate numai unde unii mai aveau șansa de a fi salvați.

Brefotrofiile au apărut în lumea veche tocmai din cauza creșterii numărului de părinți care recurgeau la astfel de gesturi. „În lumea veche, aceștia erau așezați pe la ușile templelor și ale clădirilor publice, la porțile cetăților, prin foruri și prin portice. Milostivirea creștinilor i-a făcut să-și îndrepte purtarea de grijă și lucrarea dragostei și către aceste ființe osândite fără nici o vină. De aceea, cu bună vreme, pe lângă îngrijirea individuală a unora ca aceștia și alături de cea asigurată de comunități prin întreținerea lor, la oricine s-ar fi găsit spre a fi crescuți, s-a trecut la îngrijirea lor mai organizată, prin case sau așezăminte bisericești destinate exclusiv adăpostirii și creșterii copiilor găsiți”.

Avem dovezi că aceste case existau încă din vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare „și ele erau deservite mai ales de văduve și fecioare. Ele au luat apoi o dezvoltare paralelă cu a celorlalte așezăminte de asistență socială ale Bisericii, mai ales că în două edicte speciale (din anii 315 și 322) însuși Constantin cel Mare a luat măsuri de ajutorare a părinților care nu ar fi avut cu ce să-și crească copiii, ca astfel să se înlăture uciderea sau părăsirea acestora”.

Desigur că aceste centre nu erau necesare în număr exagerat de mare, motiv pentru care, acolo unde erau cazuri de abandonuri de prunci puțin numeroase, brefotrofiile erau incluse în orfanotrofii.

Cei care lucrau în astfel de centre erau opriți prin lege să înstrăineze bunurile cu care erau dotate. Personalul care se ocupa de îngrijirea copiilor erau văduvele, fecioarele și diaconițele.

Orfanotrofiile. Cea mai extinsă formă de asistență socială și putem spune că și cea

mai longevivă, deoarece a durat până în zilele noastre, a fost cea de orfanotrofie. În zilele noastre aceste centre se numesc orfelinate și găzduiesc copii până la vârsta majoratului, asigurându-le condiții decente de trai.

Aceste centre nu au avut nici un fel de rădăcină în lumea veche păgână, ci au fost organizate pentru prima dată în sânul Bisericii creștine, fiind o formă foarte elocventă de manifestare a dragostei creștine. Spun acest lucru deoarece în casele special folosite pentru aceste centre, pe lângă copii orfani proveniți din părinți creștini, erau adăpostiți și îngrijiți și copii necreștinilor. Aceștia erau îngrijiți la fel ca și ceilalți de diaconițe, fecioare, văduve și unde era cazul și de clerici. Toți aceștia lucrau sub directa supraveghere a episcopului. Începutul acestor centre a fost unul puțin dificil, pentru că din lipsă de spații, erau adăpostiți la comun și băieți și fete. Mai apoi, odată cu dezvoltarea acestui fenomen, centrele s-au despărțit.

Orfanotrofiile au fost construite din iubire pentru copii abandonați, fiind o

manifestare a iubirii față de aproapele. „Cel mai vestit orfelinat făcând însă parte dintr-un complex de instituții de asistență socială, pare a fi orfelinatul Sfântului Zotic, întemeiat în vremea lui Constantin cel Mare, la Constantinopol, de către Zoticus, unul din cei doisprezece senatori romani, care l-au urmat pe împărat în noua capitală a imperiului, după anul 330. Acest prea milostiv bărbat, după ce a ajuns în Bizanț, a intrat în cler și, ca prezbiter, cu ajutorul primit de la Constantin cel Mare și de la Biserică, s-a dedicat ajutorării celor lipsiți, organizând un Orfelinat, un spital (Nosocomion), un așezământ pentru săraci (Ptohocomion), altul pentru primirea străinilor (Xenodohion) și probabil și unul pentru văduve (Ghirocomion). Pentru evlavia lui, pentru marea și jertfelnica lui dărnicie în slujba celor lipsiți sau loviți de soartă, ca și pentru alte virtuți, Zoticus a fost așezat în rândul sfinților, după moartea sa martirică suferită sub Constanțiu, dându-i-se numele caracteristic pentru vrednicia sa și anume cel de Ocrotitor al orfanilor”.

Atestarea unui număr însemnat de orfelinate în acea perioadă, era atestată de multele legi care făceau referire, în special, la aceste centre sociale. Au fost date foarte multe legi, prin care orfelinatele se bucurau de multe privilegii și drepturi. „Prin aceste legi, li s-au asigurat orfelinatelor o mulțime de drepturi și de privilegii care consacră pe de o parte personalitatea lor juridică, iar pe de altă parte, le situează în rândul așezămintelor bisericești și chiar pe o poziție de egalitate sub raportul dreptului, cu episcopiile care totuși le tutelează. Într-un mod cât se poate de clar, li se recunoaște și li se garantează orfelinatelor personalitatea juridică, recunoscându-li-se un drept al lor de proprietate independent de al altor unități bisericești, un anume regim juridic al prescripției acestui drept, apoi un altul al achiziției, al schimbului și al înstrăinării proprietății, apoi al taxelor și impozitelor, al construcțiilor de imobile și al administrării și gestiunii lor; cu alte cuvinte li se recunoaște un patrimoniu și o administrație independentă. Dreptul de proprietate al orfelinatelor ca instituții aparte, ca unități bisericești independente sau autonome, este recunoscut și asigurat prin toate legile împăraților bizantini care se referă la dobândirea și administrarea bunurilor, ca și la orice fel de privilegii ale acestor așezăminte”.

Toți cei care lucrau în administrarea orfelinatelor, clerici sau laici, trebuiau să dea seama de activitatea desfășurată de ei, episcopului, care era autoritate superioară în centru.

Partenocomiile. O altă formă de asistență socială din Biserica primară erau

partenocomiile, sau casele de adăpost pentru fecioare. Acestea au luat ființă aproximativ în aceeași perioadă cu casele pentru văduve. Persoanele îngrijite aici puteau locui atât în familile din care făceau parte, sau puteau fi sub supravegherea văduvelor care erau în slujba Bisericii. Mai apoi însă, pentru a putea fi supravegheate și îngrijite mai bine, s-au format partenocomiile. „Acestea sunt amintite încă în vremea Sfântului Antonie și în vremea lui Constantin cel Mare. De asemenea și în vremea lui Iulian Apostatul (361-363). Canonul 44 Cartagina impune respectarea rânduielii de a se organiza partenone, pentru ca prin ele să fie ferite și fecioarele și Biserica de defăimare, și dispune ca îngrijirea fecioarelor să fie încredințată de către episcopi și prezbiteri, unor femei cinstite, adică văduvelor afierosite”.

Trebuie subliniat aici un aspect deosebit de important, și anume acela că aceste adăposturi nu era destinate și folosite numai pentru fecioarele promise de tinere lui Dumnezeu, ci și acelor fete care erau aflate sub anumite primejdii și mai ales celor care rămâneau orfane și nu se puteau întreține singure în lume.

Rolul cel mai important și esența acestor partenocomii a fost adăpostirea și ajutorarea tuturor fecioarelor care nu mai aveau nici un sprijin în viață și care era lăsate pradă tuturor batjocoririlor și răutăților existente în acea vreme.

Putem spune că aceste centre de asistență socială pentru fecioare nu au durat foarte mult. „Dintre toate centrele de asistență socială, partenocomiile au durat cel mai puțin, afiliindu-se cu vremea mănăstirilor de călugărițe și contopindu-se cu acestea”.

Gherontocomiile sau azilele pentru bătrânii infirmi.

Ptohiile sau azilele pentru săraci, cum îi spunea Sfântul Grigorie de Nazianz, deoarece

în aceste locuri erau adăpostiți și ajutați săracii.

III.2. Colectarea fondurilor în secolele IV – VI

În secolele IV-VI Biserica a căutat să asigure dreptul de proprietate, ca principiu primordial, într-o perioadă în care acest drept era amenințat atât de fisc cât și de hoți, apoi a căutat să ridice la adevărata ei valoare munca. În etapa imediată, Biserica trece la opera ei de asistență socială.

După Edictul de la Milan din 13 ianuarie 313, creștinismul a devenit religie liberă și a putut face uz de resursele ei adunate prin milostenie, în epoca de aur a Bisericii, ca Religie îngăduită de statul Roman.

Odată cu recunoașterea creștinismului a crescut și numărul creștinilor, au crescut și nevoile, dar nu au crescut în aceeași proporție și resursele materiale, resursele milosteniei creștine.

În această perioadă Biserica strângea fonduri prin: „zeciuială, pârgă, ofrandă, colectă regulată sau ocazională, legatele și donațiunile parțiale sau totale, mobiliare sau imobiliare”.

Pârga și zeciuiala. Creștinii obișnuiau să ofere prinoase lui Dumnezeu, fie pentru slujitorii Bisericii și pentru săraci: pârgă, adică primele roade din recoltele lor, fie zeciuială, adică o cotă parte din ceea ce au produs sau din recolta lor.

Ofrandele la altar. Credincioșii creștini aduceau regulat orande la altar, pentru Sfânta Liturghie, fiecare după nevoința sa, ofrande, fie în bani fie în lucruri materiale, acestea înlocuind jertfele ce se aduceau la altar, în legea cea veche și purtau numele de obligațiuni sau sacrificii. Cei ce ofereau aceste daruri erau trecuți în dipticele sau pomelnicele bisericii urmând a fii pomeniți de către diacon, cu glas tare, înainte de Sfânta Împărtășanie.

Colectele. Acestea erau regulate sau ocazionale. Aceste se făceau Duminica, ziua Învierii Mântuitorului, ziua în care a fost distruse moartea și păcatul și ni s-a dăruit harul dumnezeiesc și nemurirea. Aceste colecte erau săptămânale, altele însoțeau posturile bisericești. Fie la începutul postului, biserica amintea faptul că milostenia este necesară mântuirii sufletului și credincioșii trebuie să dea colectorului ceea ce avea strâns. Credinciosul era dator să aibă în casă o cutie în care să strângă câte ceva pentru milostenie. Fiecare preot ținea predici speciale, în timpul postului, pentru milostenie. În afără de aceste colecte existau și colectele extrordinare, în vremuri de calamități: foamete, secetă, când Biserica și slujitorii ei veneau în ajutorul celor aflați în nevoi cu cele agonisite.

În timpul Sfântului Vasile cel Mare, Cezareea Capadociei a căzut unei foamete

cumplite. Sfântul Vasile cel Mare se dă pe sine exemplu, pentru a-i determina pe cei bogați și pe cei înstăriți să-l urmeze pentru milostenie. El mustră și condamnă pe cei ce nu practică milostenia, deși mulți dintre ei erau virtuoși.

Legatele. Creștinii bogați lăsau prin testament averea pentru opere de binefacere. Despre legatele pioase ne vorbește istoricul Sozomen, în istoria bisericească, „cunoscând dărnicia Sfântului Epifanie către săraci, îi lăsa multe legate: el era foarte darnic către acei ce fuseseră scăpătați, fie prin naufragiu, fie printr-o altă nenorocire oarecare; și după ce a cheltuit toată averea sa prin milostenie, el făcea o egală binefacere și cu avutul bisericii sale, care fusese îmbogățită prin darurile a o mulțime de persoane din diferite provincii, care având în vedere că Epifanie e un episcop de o deosebită pietate și care ar distribui milosteniile lor, potrivit intențiilor lor, îi lăsaseră prin testament”.

Donațiunile sunt tot o formă de milostenie, care erau foarte considerabile. Spre exemplu în Ancira, o persoană pe nume Severian cu soția lui, încurajau pe copii lor astfel: „După noi, toată averea noastră să vă aparțină, dar din timpul vieții, lăsați-ne să distribuim ajutoare bisericilor, ospiciilor, săracilor și mânăstirilor”.

Pe lângă donațiuni existatu și donațiunile credincioșilor destinate vieții monahale. Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz etc. Au dăruit întâi averea săracilor averea lor apoi au îmbrățișat monahismul.

Împărații romani au dat legi favorabile legatelor și donațiunilor făcute Bisericii.

Donațiunile ordinare puteau fii anulate dacă nu era specificat cui era făcută donația. Împărații Valentinian al III – lea și Marcian declara legale donațiunile făcute săracilor chiar dacă nu era specificată o persoană anume. Împăratul Iustinian a determinat cui trebuie să se facă donația, deoarece ereau donații în care era indicat numele lui Iisus Hristos, sau numele unui sfânt, sau uni înger, împăratul a hotărât ca donația să se facă Bisericii locului unde a fost făcut testamentul, întrebuințate de Biserica respectivă, economul acesteia, în scopul îngijirii săracilor.

Pentru a nu se înstrăina bunurile primite prin donație, împărații au acordat scutiri de dări și privilegii donațiilor pioase. Împăratul Iustinian scutește de la înregistrarea donațiilor făcute bisericii, ospiciilor și săracilor care nu întreceau valoarea de 500 de solidi. Împărații înșiși făceau donații în favoarea săracilor, donații pe care Biserica le administra. De exemplu, se făcea donații în ziua instalării lor. Tot acum se distribuia alimente, pâine etc., însă nu le distribuia slujitorii bisericii, nici nu se făcea la biserici sau ospicii, ci în grădinile publice și se împărțea de către magistrați.

III.3. Administrarea fondurilor destinate asistenței sociale

Fondurile strânse în vederea ajutorării săracilor, erau bine și corect administrate. Împăratul constantin cel Mare a legiferat , principiul proprietății bisericești, și ratificat în numele puterii publice, constituirea lor fiind spre cinstirea lui Dumnezeu, prin săracii Săi. Prin acest drept Biserica putea să posede averi și era îndreptățită a le administra în funcție de necesitățile ei. Din moment ce Bisericii îi era recunoscut dreptul, prin legile civile, de a poseda și administra proprietăți, donațiile au început să crească considerabil. În acest sens, în anul 321 Bisericii i se recunoaște dreptul de a primii donații din partea credincioșilor. Împăratul Justinian I (527 – 565), „se ocupă cu de-amănuntul de organizarea mânăstirilor, de organizarea așezămintelor de asistență socială a Bisericii și de o mulțime de alte treburi bisericești, așa încât legislația sa în materie bisericească reprezintă ca volum mai mult decât legislația tuturor sinoadelor ecumenice și locale laolaltă”. Prin legile sale se recunoaște inalienabilitatea averilor bisericești, și scutirea lor de impozite și taxe. Urmând acestor legiferări Biserica a strâns averi considerabile.

Canonul 38 apostolic prevede ca episcopul trebuie să aibă grijă de averea bisericii și bunurile ei să fie administrate în consecință, fiind supravegheat de Dumnezeu, nefiindu-i îngăduit să-și însușească bunurile ei, decât pentru a se întreține. Nici rudelor sale nu-i era îngăduit să dea din averea Bisericii, numai dacă acestea erau sărace, sau dăcă erau asistate la fel ca ceilați săraci.

Pentru a-și lua această grijă episcopii, mai întâi cei din Răsărit, și-au angajat economi, în conformitate cu canoanele bisericești: 10 al Sfântului Teofil al Alexandriei, 26 al Sinodului IV ecumenic, 11 al sinodului VII ecumenic etc. În Biserica Apuseană se apelează la toți preoții pentru a duce la această misiune de administrare a averii Bisericii.

Responsabilii cu averea Bisericii:

Economul este doar administrator, însă răspunzătorul este tot episcopul, care va da seama înaintea lui Dumnezeu. Economii mai erau numiți: economii săracilor, hrănitorii orfanilor. Economii aveau dreptul de tutelă asupra bunurilor de caritate. Aceste drepturi erau conferite prin edicte imperiale.

Diaconii și ipodiacnii erau numiți „mâna, gura și sufletul episcopului”, fiind factori economici necesari episcopului pentru distribuirea milosteniilor. Aceștia aveau datoria de a ține un registru în care erau trecute familiile sărace, pentru a fii ajutorate. În acest sens numărul diaconilor a crescut, încât împăratul Iustinian fixase numărul lor la o sută, iar al ipodiaconilor la 99 și al diaconițelor la 40.

Diaconițele erau alese dintre văduvele de peste 60 de ani și asistate de Biserică. Împăratul Valentinian al II –le a coborât vârsta diaconițelor la 50 de ani, iar sinodul IV ecumenic, prin canonul 15 fixează vârsta diaconițelor la 40 de ani.

Arhipresbiterul și arhidiaconul erau slujitorii ce făceau legătura între preoți și episcopi, ajutându-i pe aceștia în exercitarea atribuțiunilor de asistență socială.

III.4. Mănăstirile – instituții ale filantropiei creștine

Una dintre principalele și poate cele mai importante societăți sociale și filantropice din Biserica veche, este mănăstirea. Rădăcinile monahismului sunt foarte vechi, ele fiind prezente încă din primele veacuri ale creștinismului. Cauzele apariției monahismului sunt foarte profunde, el apărând „odată cu pătrunderea maselor de păgâni în creștinism, o dată cu legalizarea acestuia când se aduc tot felul de obiceiuri și datini, încât datorită superficialității vieții duhovnicești, credincioși dornici să trăiască viața creștină în profunzimea ei, s-au retras din tumultul vijelios al lumii, spre a asculta glasul lui Dumnezeu în pustiuri, asemenea lui Ilie, a Sfântului Ioan Botezătorul și chiar al Mântuitorului”.

Mânăstirile i-au naștere și se dezvoltă paralel cu așezămintele sociale. Mânăstirile ele „au devenit centre de instrucție religioasă, de evlavie, de mare râvnă după desăvârșire. Monahii, plini de iubirea aproapelui, se roagă pentru mântuirea întregii omeniri, pentru ca ei să nu se intereseze numai de mântuirea proprie”.

Plecarea monahului din lume nu însemna, sub nici un fel ruperea legăturilor pentru totdeauna cu societatea și cu aproapele, ci apropierea mai puternică și uneori mai simțitoare de Dumnezeu. Izolarea îl ajuta pe omul care o căuta să își recunoască fără nici o greutate slăbiciunile și lipsurile de care dădea dovadă și să le înlocuiască cu virtuți. „Sufletele care doreau profunzimea trăirii creștine, o vor căuta prin izolarea de tradiționalismul formal care nu-i mai satisfăcea. La început s-au retras la marginea cetăților, apoi în izolarea pustiului, și pe urmă s-au organizat în comunități frățești, spre a-și uni și împlini în comun idealul desăvârșirii creștine, pe care lumea cu forfota ei tulburătoare, plină de plăceri și patimi, nu-l mai putea oferi încât în monahism s-au întâlnit toți cei care disprețuiau deșertăciunile lumești, toți cei care aveau oroare de bicisnicia și josnicia vieții, toți cei dezgustați de existența lor lipsită de perspective, toți cei care simțeau nevoia de a se pune în slujba unui ideal superior: fecioare fără prihană, mame care nu se puteau mângâia pentru că fiii lor nu mai erau, înțelepți și filosofi dezamăgiți de știință vechilor școli ale Alexandriei, dar însetați de mai multă certitudine, ostași care au mărșăluit prin lume până au obosit trupește și sufletește, nedreptățiți și îngenunchiați ai unei societăți guvernate de legi nemiloase, mărturisitori ai credinței care, încă însângerați de pe urmă schingiuirilor la care-i supuseseră prigonitorii, veniseră să prindă noi puteri și să-și stâmpere curajul la izvorul răcoritor al rugăciunii și pocăinței”.

Monahul trebuie să facă ascultare, dar să nu se rupă niciodată de Sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Părintele diacon Ioniță Apostolache spunea că: „Dacă am reduce monahismul doar la viața ascetică, am plasa pe același nivel viața monahală creștină cu viața ascetică specifică unor forme de religiozitate păgână, de pildă, budismul. Putem să spunem că asceza este un mijloc, însă scopul vieții monahale este împărăția lui Dumnezeu. Astfel, cred că monahii de astăzi ar trebui să-și redescopere conștiința profetică, să redescopere sensul profund teologic al viețuirii monastice, articularea existenței lor proprii după loghioanele lui Hristos, să se apropie mai mult de de Sfântul Potir.

Este importantă ascultarea, dar ea nu trebuie să ne rupă de dumnezeiasca Liturghie, de cuvintele lui Hristos, Cuvântul întrupat, ci trebuie focalizată către îndumnezeire, către Sfânta Împărtășanie, către viața aceasta profetică genuină a monahismului. Cred că aceste două dimensiuni: ascetică și profetică, trebuie să împreună-lucreze, o separare a lor neputând fi decât profund nefericită”.

Mânăstirile i-au naștere și se dezvoltă paralel cu așezămintele sociale. Aceste instituții cu fonduri proprii trec la distribuirea milosteniei.

„În secolul III ia naștere monahismul, instituțiile care pe lângă folosul Bisericii, a adus neprețuit de mari servicii omenirii. Mânăstirile încep a fi niște adevărate școli de rugăciune, de muncă și de caritate”. O mânăstire era un atelier, unde rugăciunea se unea cu munca, iar munca nu se făcea doar pentru trebuința monahului, cât pentru trebuințele săracilor. Ajutorarea săracilor era justificarea muncii din mânăstiri.

Vorbind despre activitatea socială sau filantropică a monahilor, putem spune că ea a devenit la foarte mulți monahi, cea mai importantă activitate din viața lor. Austeritatea vieții din mânăstiri producea venit nu doar pentru mânăstire ci, pentru săracii pe care îi întrețineau mânăstirile.

Am vorbit mai sus de activitatea bogată pe care Sfântul Vasile cel Mare a realizat-o cu Vasiliadele. Cuviosul Agaton a fost un alt mare sfânt care s-a învrednicit a ajuta aproapele care se afla în suferință. Atât de mult și-a dorit să facă bine, încât voia ca atunci când întâlnea pe cineva aflat în suferință și necaz al trupului, să ia asupra sa toată boala și neputința aproapelui, socotind prin aceasta, cea mai însemnată dovadă de droagoste pentru aproapele.

Dar mănăstirile nu se ocupau numai de vindecarea bolilor celor care aveau nevoie de tratament ci, înfăptuiau și alte opere filantropice. „Ei apărau poporul oprimat de potentații zilei și chiar de abuzuri ale unor împărați, dacă era cazul. De plidă, când s-a mâniat împăratul Teodosie cel Mare și împotriva locuitorilor Antiohiei, deoarece au distrus statuile sale și pe cele ale membrilor familiei sale, aflate în oraș, din pricina noilor impozite care le-au fost impuse, și a cerut uciderea multora dintre locuitori, Sfântul Ioan Hrisostom a adunat pe toți monahii din împrejurimile cetății și s-au prezentat în fața judecătorilor spunând: Dacă vreți neapărat să omorâți oameni, omorâți-ne pe noi. Judecătorii s-au rușinat și antiohienii au fost salvați”.

S-au construit și foarte multe spitale celebre pe lângă mănăstirile existente: „un spital monastic celebru a fost, în secolul al XII-lea, cel al Mânăstirii Pantocratorului. Tipiconul acestei mânăstiri descrie în detaliu două instituții filantropice monastice: prima, o casă de îngrijire pentru 24 de bătrâni și infirmi și a doua, un spital pentru 50 de pacienți. Este menționat, de asemenea, numărul mare de medici și asistente medicale, remunerarea pe care o primeau și avansarea lor în ranguri medicale superioare. Așadar, spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase și salutare sinergii între tradiția creștină ortodoxă și medicina rațională”.

În Țara noastră, mănăstirile au avut o fructuoasă activitate filantropică, dacă nu mai importantă, cel puțin asemănătoare cu cea din țările vecine. „Primele așezăminte în care se desfășurau activități sociale au fost așa-numitele bolnițe mânăstirești, unde erau îngrijiți călugării bolnavi. În anul 1704 spătarul Mihai Cantacuzino a întemeiat o mânăstire și primul spital din Țara Românească, cu o capacitate de 24 paturi”.

Se atrage atenția că, „în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se constată un fenomen remarcabil: apariția pe lângă marile mânăstiri a unei noi bolnițe, cu caracter de spitale, sub influența instituțiilor laice de acest gen, fenomen ilustrat mai ales de așezămintele create la Neamț, din inițiativa starețului Paisie Velicicovschi”.

Însă cu toate acestea „cât de pozitivă și cât de eficace a fost lucrarea tuturor societăților religioase din Biserica veche, se poate aprecia din contribuția lor deosebit de importantă la consolidarea și răspândirea creștinismului în lumea veche. La aceiași operă într-o măsură mai mare decât monahismul și adeseori și decât lucrarea misionară obișnuită, au contribuit și instituțiile sau așezămintele de asistență socială ale Bisericii vechi, care s-au dezvoltat în strânsă legătură cu societățile religioase pe care le-am văzut”.

III.5. Asociații de caritate

Asociațiile caritabile au naștere în sânul Bisericii. Pe lângă așezămintele filantropice enumerate, în sânul Bisericii au mai existat o serie de asociații pioase sau corporațiuni caritabile, dintre care enumerăm:

Copiatae, vespillones, erau asociații care se ocupau cu înmormântarea morților în chip deosebit. Aceste persoane erau chiar din rândul slujitorilor Bisericii, în catalogul clerical, după ușieri și anagnoști;

Parabolanii, și ei făceau parte din cler. Această asociație a luat ființă în sec. III, în timpul unei epidemii, la îndemnul arhiereului Dionisie al Alexandriei. Numele lor vine de la faptul că alergau la paturile bolnavilor, unându-și viața în pericol, fără frică, indiferent dacă boala era contagioasă;

Corporațiile meșteșugarilor, erau un fel de ostași ai carității, fiind mereu la ordinele episcopului. Această asociație doar episcopul o putea controla și îi ordona dându-i directive, în interesul asistenței sociale.

III.6. Legătura dintre Biserică și instituțiile de asistență socială

Demersul teologic primordial la care ar trebui să trimită reflecția cu privire la problemele sociale cu care Biserica se vede confruntată trebuie să aibă în mod necesar caracterul unei explorări și redescoperiri a tradiției diaconale-filantropice a Bisericii. Tensiunea creată între modelul activității sociale a Bisericii vechi și starea de fapt actuală poate fi sursa unei reale dezbateri teologice pe probleme etice.

Astfel, după 1989, în încercarea de a recupera anii pierduți în perioada totalitară în domeniul activității diaconale, Biserica a apelat de o manieră oarecum puțin reflectată, după modelul bisericilor occidentale, la serviciul așa-zișilor asistenți sociali. în acest sens, s-a constituit în cadrul Facultății de Teologie o specializare Teologie-Asistență Socială menită să formeze astfel de cadre.

Cu toate acestea, regimul asistenților sociali a rămas insuficient determinat teologic. Întrebarea cu privire la contextul ecleziologic al lor și al activității sociale a Bisericii rămâne deschisă. Astfel, dacă în Biserica primară activitatea filantropică a Bisericii era săvârșită în cadrul comunității euharistice de către diaconii hirotoniți, astăzi ea a devenit apanaj al diferitelor organizații de binefacere statale, private sau patronate de Biserică, care, din nefericire, nu sunt decât foarte slab ancorate eclezial, de cele mai multe ori reprezentând simple structuri paralele Bisericii.

Desigur, discuția cu privire la restaurarea dimensiunii filantropic-diaconale a diaconatului este mult prea complexă, având profunde implicații teologice. În orice caz însă, problema plasării ecleziale a asistenților sociali rămâne deschisă. Se impune în acest sens luarea cât mai atentă în discuție a relaționării asistenților sociali în special cu parohiile, dar și cu centrele eparhiale. „Dacă se va avea în vedere ca normele de aplicare să pună accentul pe reconstituirea parohiei în dragoste, jertfă și slujirea aproapelui, având ca motivație mântuirea sufletului și împlinirea poruncii dragostei, deci nu ca scop final performanța filantropiei, atunci aplicarea doctrinei sociale filantropice în practică se va derula cu succes și în firescul ei. Fără parohie, toată doctrina socială nu ar fi decât teorie, idealism naiv, utopie romantică. însă în parohie toate acestea sunt realizare istorică, posibilitate imediată, experiență concretă”.

Doar pornind de aici, se va putea purcede mai departe la luarea în discuție a reconsiderării teologice și a restaurării relației dintre diaconie și diaconat.

Ideea creștină care reiese din Taina divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos nu poate fi redusă de nimeni la o simplă ideologie. La fel cum am spus și în începutul lucrării, cuvintele Mântuitorului, nu sunt și nu au fost cuvinte goale, ci ele au fost mereu puse în aplicare de Biserica Creștină.

Conclucrarea dintre Biserică și stat cu privire la asistența socială ține întotdeauna, sau cel puțin trebuie să țină cont, că estența socială creștină este o cauză a connștiinței eshatologice. „Doctrina socială creștină nu este deloc o utopie, fiindcă ea emite judecăți morale care urmăresc să orienteze comportamentul, practica umană îndreptată spre o incidență istorică, adică spre realizarea idealului: conștiința eshatologică. Faptul că, bunăoară, idealul nu va fi niciodată realizat deplin în această lume (dar va fi în cerul și pământul nou: deci va fi împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu în timpurile de pe urmă) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline în vederea unei colaborări a omului, pe cât îi stă în putință, la planul lui Dumnezeu. Doctrina socială creștină indică o mișcare spre realizarea deplină a realității omului, mișcare în care umanitatea și Dumnezeu conlucrează, și care se va împlini deplin la sfârșitul veacurilor, dar care începe să se realizeze încă de pe acum, în istorie”.

Biserica se implică și s-a implicat foarte mult în problemele care depind de ea, ajutând într-o mare măsură instituțiile de asistență socială. Implicarea ei este făcută la diferite nivele: ajută individual fiecare persoană în parte, ajută cuplurile, grupurile, se implică organizațional și la nivel comunitar. Biserica are o implicare și în cadrul cuplurilor, completând munca depusă de instituțiile de asistență socială. Dacă cele din urmă se ocupă în mare parte de susținerea materială a familiei, Biserica, pe lângă ajutorul financiar și material pe care îl oferă, nu de puține ori, se ocupă și de alte părți mai sensibile: comunicarea între persoanele din cadrul cuplului, rezolvarea problemelor spirituale care apar datorită unor neajunsuri de ordin financiar. „Intervenția în cazul cuplului este legată de probleme relaționale, de comunicare, planificare familială, nevoi care solicită intervenția unui asistent social specializat. În cadrul cuplului cele mai importante probleme apar la nivelul relațional și, din acest motiv, este nevoie de consiliere maritală, prin realizarea anumitor grupuri de suport emoțional și spiritual. Acest aspect poate fi foarte bine realizat în cadrul comunității eclesiale, unde cupluri cu experiență pot să sprijine cuplurile tinere în a depăși perioadele de criză relațională care apar aproape inevitabil în cadrul fiecărui cuplu. Slujitorul Bisericii trebuie să ajute cuplul la îmbunătățirea relațiilor prin anumite discuții cu privire la comunicare și relaționare unul la altul. De asemenea, el trebuie să creeze sistemul de suport social și spiritual care să-i sprijine în viitor”.

Dacă este să vorbim de intervenția la nivel individual, putem spune că Biserica ajută fiecare persoană să scape de problemele personale (ex. Taina Sfintei Spovedanii), ajută individul să se integreze în cadrul unor grupuri și să revină în comunitate. „Metoda studiului de caz este cea mai veche metodă din cadrul slujirii sociale și se referă la ajutorarea materială a individului în cauză. În cazul unor nevoi de natură emoțională sau rațională se va aplica metoda de consiliere unu la unu, care este destul de limitată și se bazează pe deprinderile consilierului care poate să-l sfătuiască și să-1 îndrume pe individul aflat în dificultate”.

Biserica are o implicare și în cadrul cuplurilor, completând munca depusă de instituțiile de asistență socială, pe lângă ajutorul financiar și material pe care îl oferă, nu de puține ori, se ocupă și de alte părți mai sensibile: comunicarea între persoanele din cadrul cuplului, rezolvarea problemelor spirituale care apar datorită unor neajunsuri de ordin financiar. „Intervenția în cazul cuplului este legată de probleme relaționale, de comunicare, planificare familială, nevoi care solicită intervenția unui asistent social specializat”.

Vorbind despre implicarea Bisericii în acțiunile sociale din cadrul grupurilor, organizațiilor și la nivel comunitar, putem spune că ea este una foarte semnificativă și deosebit de importantă. Mai întâi Biserica are intervenții în cadrul anumitor grupuri, acolo unde armonia a fost perturbată din cauza unor probleme venite din exterior, sau mai grav, din interior. Implicarea în acțiunile unor organizații este și ea destul de prezentă, în special în România. Există în toate Bisericile Organizații Nonguvernamentale, care după puterile lor și nivelul de cunoștințe, pot prelua anumite sarcini din partea unor asociații sociale. „Aceste ONG-uri, fiind parte integrantă a unor biserici sau, în anumite cazuri, aflându-se în colaborare cu o biserică, au resurse umane și materiale provenite din interiorul Bisericii. Astfel voluntarii pot prelua o parte din prestațiile de servicii care nu cer o calificare specială, cu toate că ei participă la anumite cursuri de specializare organizate de asistentul social din cadrul organizației. Resursele materiale pot fi atât în natură (îmbrăcăminte, alimente, bunuri de uz casnic), cât și financiare”.

La nivelul comunitar, Biserica de cele mai multe ori ajută instituțiile competente în acel domeniu să rezolve problemele sau nevoile existente în comunitate. De multe ori implicarea Bisericii în comunitate a avut rezultate neașteptat de pozitive, datorită seriozității și profesionalismului de care a dat dovadă deoarece „solidaritatea umană față de lume are ca fundament solidaritatea noastră cu Dumnezeu”.

În societatea actuală, la fel ca și în cea veche, din păcate, fiecare persoană urmărește propriul interes. Din această cauză „Biserica este chemată să se implice activ în rezolvarea problemelor sociale ale comunităților, de pe poziția și cu mijloacele care îi sunt specifice în temeiul misiunii ontologice de slujire a aproapelui și pe baza experienței unice, pe care o deține în acest sens. Realitatea sărăciei, a suferinței umane și a celorlalte necesități au constituit dintotdeauna probleme de rezolvat pentru fiecare stat și societate. Societățile moderne au creat un complex de structuri și instituții de asistență socială bazate pe etica socială modernă și pe raporturi strict funcționale. În completarea acestora Biserica adaugă dragostea și mila creștină, activând în acest sens cu un sistem propriu de intervenție socială”.

CAPITOLUL IV

IV. Cadrul Legislativ privind asistența socială astăzi

IV.1. Prevederi ale Statului Român cu privire la asistența socială

Statul Român are o serie și o gamă foarte largă și variată de servicii pivind asistența socială. Acestea „reprezintă activitatea sau ansamblul de activități realizate pentru a răspunde nevoilor sociale, precum și celor speciale, individuale, familiale sau de grup, în vederea depășirii situațiilor de dificultate, prevenirii și combaterii riscului de excluziune socială, promovării incluziunii sociale și creșterii calității vieții. Serviciile sociale sunt de interes general și se organizează în forme/structuri diverse, în funcție de specificul activității/activităților derulate și de nevoile particulare ale fiecărei categorii de beneficiari”.

În România legea pentru asistența socială este legea 292/2011. Această lege a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I., nr. 905, din 20 decembrie 2011. Serviciile de asistență socială sunt clasificate în această lege, în funcție de scopul lor în „în servicii de asistență și suport pentru asigurarea nevoilor de bază ale persoanei, cum sunt :

servicii de îngrijire personală;

servicii de recuperare/reabilitare;

servicii de inserție/reinserție socială”.

Capitolul II din această lege se referă la beneficiile și mai ales la beneficiarii sistemului de asistență socială din România.

„SECȚIUNEA 1

Definirea și clasificarea beneficiilor de asistență socială

Art. 7. — Beneficiile de asistență socială reprezintă o formă de suplimentare sau de substituire a veniturilor individuale/familiale obținute din muncă, în vederea asigurării unui nivel de trai minimal, precum și o formă de sprijin în scopul promovării incluziunii sociale și creșterii calității vieții anumitor categorii de persoane ale căror drepturi sociale sunt prevăzute expres de lege.

Art. 8. — (1) Beneficiile de asistență socială, în funcție de condițiile de eligibilitate, se clasifică astfel:

a) beneficii de asistență socială selective, bazate pe testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;

b) beneficii de asistență socială universale, acordate fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure sau familiei;

c) beneficii de asistență socială categoriale, acordate pentru anumite categorii de beneficiari, cu sau fără testarea mijloacelor de trai ale persoanei singure ori familiei”.

Articolul 9 precizează beneficiarii sistemului de asigurări de sănătate:

„Art. 9. — (1) Beneficiile de asistență socială, în funcție de scopul lor, se clasifică astfel:

a) beneficii de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune socială;

b) beneficii de asistență socială pentru susținerea copilului și familiei;

c) beneficii de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale;

d) beneficii de asistență socială pentru situații deosebite.

(2) Beneficiile de asistență socială se acordă în bani sau în natură și cuprind alocații, indemnizații, ajutoare sociale și facilități…

(5) Beneficiile de asistență socială în natură prevăzute la alin. (2) pot fi ajutoare materiale constând în bunuri de folosință personală sau îndelungată și alimentare, acordate individual ori în cadrul unor programe destinate facilitării accesului la educație, sănătate și ocupare…

(9) Beneficiile de asistență socială finanțate din bugetul de stat și, după caz, din bugetele locale se acordă sub rezerva achitării de către beneficiar a obligațiilor de plată față de bugetul local”.

Secțiunea a doua a legii 292/2011 stabilește categoriile de asistați sociali:

„SECȚIUNEA a 2-a

Categorii de beneficii de asistență socială

Art. 11. — Beneficiile de asistență socială pentru prevenirea și combaterea sărăciei și riscului de excluziune socială se acordă pe perioade determinate de timp sau pentru situații punctuale și pot cuprinde următoarele categorii principale:”

a) … de sărăcie;

b) ajutoare sociale comunitare susținute din bugetele locale, … situații de dificultate temporară;

d) burse sociale, pentru facilitarea accesului la educație, susținute din bugetul de stat și/sau din bugetele locale;

e) ajutoare în natură, alimentare și materiale, inclusiv pentru programele de sprijin educațional pentru copiii proveniți din familii defavorizate, susținute din bugetul de stat și/sau bugetele locale, de exemplu: programe pentru suplimente alimentare, rechizite necesare în procesul de educație;

„Art. 12. — Beneficiile pentru susținerea copilului și a familiei au în vedere nașterea, educația și întreținerea copiilor și cuprind următoarele categorii principale:

a) alocații pentru copii;

b) alocații pentru copiii lipsiți, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților;

c) indemnizații pentru creșterea copiilor;

d) facilități, în condițiile legii.

Art. 13. — (1) Beneficiile de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale se acordă atât pentru asigurarea nevoilor de bază ale vieții, cât și în scopul promovării și garantării exercitării de către acestea a drepturilor și libertăților fundamentale și participării depline la viața societății.

(2) Principalele categorii de beneficii de asistență socială pentru sprijinirea persoanelor cu nevoi speciale sunt următoarele:

a) alocații pentru persoanele cu dizabilități;

b) indemnizații de îngrijire;

c) facilități, în condițiile legii.

Art. 14. — (1) Nivelurile, respectiv cuantumurile beneficiilor de asistență socială se stabilesc în raport cu indicatorul social de referință, prin aplicarea unui indice social de inserție.

(2) Indicatorul social de referință (ISR) reprezintă unitatea exprimată în lei la nivelul căreia se raportează beneficiile de asistență socială, suportate din bugetul de stat, acordate atât în vederea asigurării protecției persoanelor în cadrul sistemului de asistență socială, cât și în vederea stimulării persoanelor beneficiare ale sistemului de asistență socială, pentru a se încadra în muncă.

(3) Valoarea indicatorului social de referință este cea prevăzută de Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Indicele social de inserție (ISI) este coeficientul de multiplicare aplicabil indicatorului social de referință și se stabilește în raport cu tipul de familie, precum și cu scopul beneficiului de asistență socială.

(5) Nivelul beneficiilor de asistență socială cumulate de o persoană singură sau, după caz, de o familie nu poate depăși un coeficient raportat la valoarea indicatorului social de referință. Coeficientul se stabilește anual prin hotărâre a Guvernului, în funcție de tipul familiei și al beneficiilor de asistență socială la care aceasta sau membrii acesteia, respectiv persoana singură au dreptul”.

În secțiunea a III – a sunt stabilite modalitățile de beneficii pentru asistații sociali:

„SECȚIUNEA a 3-a

Administrarea beneficiilor de asistență socială

Art. 15. — (1) Statul acordă beneficiile de asistență socială prin autoritățile administrației publice centrale sau locale, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare în domeniu.

(2) Beneficiile de asistență socială acordate de autoritățile administrației publice centrale, direct sau prin instituțiile aflate în subordinea acestora, se stabilesc în bani sau în natură și reprezintă măsuri financiare destinate asigurării unui standard minim de viață, susținerii familiei și copilului, promovării și garantării exercitării de către persoanele cu nevoi speciale a drepturilor și libertăților fundamentale.

(3) Beneficiile de asistență socială acordate de autoritățile administrației publice locale se stabilesc în bani sau în natură și sunt măsuri complementare celor prevăzute la alin. (2), susținute din bugetele locale.

Art. 16. — (1) Dreptul la beneficii de asistență socială se acordă la cererea scrisă a persoanei îndreptățite, a reprezentantului familiei sau a reprezentantului legal al persoanei îndreptățite”.

Pentru a beneficia de ajutor din partea Statului se depune cerere catre Primărie:

Art. 16. – „4) Pentru solicitarea beneficiilor de asistență socială finanțate din bugetul de stat se utilizează un formular unic de cerere. Formularul unic de cerere se stabilește prin hotărâre a Guvernului, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(5) Pentru beneficiile de asistență socială acordate din bugetele locale, autoritățile administrației publice locale utilizează formulare de cerere aprobate prin hotărâri ale consiliilor locale.

Art. 17. — (1) Cererea, însoțită de documentele justificative, se depune și se înregistrează la autoritatea administrației publice locale în a cărei rază teritorială domiciliază, își are reședința sau, după caz, locuiește/trăiește familia ori persoana singură care solicită unul sau mai multe beneficii de asistență socială.

(2) Pentru beneficiile de asistență socială plătite din bugetul de stat, cererea, certificată de primar, se transmite până pe data de 5 a lunii următoare, pentru luna anterioară, la structura sau, după caz, la serviciul deconcentrat din subordinea plătitorului dreptului, pe bază de borderou, al cărui model se stabilește prin hotărâre a Guvernului, în termen de 120 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(3) Verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate se realizează de către autoritățile administrației publice centrale sau locale, în funcție de tipul și natura beneficiului de asistență socială, pe baza documentelor doveditoare ce însoțesc cererea, a informațiilor furnizate de celelalte baze de date deținute de autorități ale administrației publice centrale și locale, precum și a altor proceduri stabilite de lege.

Art. 18. — (1) Soluționarea cererii privind acordarea dreptului se face prin actul administrativ emis de autoritatea administrației publice centrale sau locale.

(2) Verificarea îndeplinirii de către solicitant a condițiilor de acordare a dreptului se realizează pe baza actelor doveditoare și a informațiilor și procedurilor prevăzute la art. 17 alin. (3).

(3) În situația în care sunt îndeplinite condițiile legale, dreptul la beneficiile de asistență socială se acordă începând cu luna următoare depunerii cererii.

(4) Încetarea dreptului se face începând cu luna următoare celei în care nu mai sunt îndeplinite condițiile de eligibilitate.

(5) Procedura de înregistrare și soluționare a cererii de acordare a beneficiilor de asistență socială se reglementează prin legi speciale.

Art. 19. — Autoritățile administrației publice centrale și locale, precum și instituțiile publice furnizează, fără plată, autorităților administrației publice centrale sau locale care asigură beneficiile de asistență socială, date și informații din bazele de date deținute, gestionate sau administrate, necesare pentru realizarea verificărilor prevăzute la art. 17 alin. (3) și art. 18 alin.(2)”.

În secțiunea a IV – a sunt stabilite modalitățile de anchetă socială, sistemul de beneficii

pentru includerea în ancheta socială:

„SECȚIUNEA a 4-a

Noțiuni specifice sistemului de beneficii de asistență socială

Art. 22. — (1) Prin familie se înțelege soțul și soția sau soțul, soția și copiii lor necăsătoriți, care au domiciliul ori reședința comună înscrisă în actele de identitate și care gospodăresc împreună.

(2) Se consideră familie și frații fără copii, care gospodăresc împreună și au domiciliul sau reședința comună, separat de domiciliul ori reședința părinților.

(3) Se asimilează termenului familie, bărbatul și femeia necăsătoriți, cu copiii lor și ai fiecăruia dintre ei, care locuiesc și gospodăresc împreună, dacă aceasta se consemnează în ancheta socială.

(4) Familia extinsă desemnează copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.

(5) Termenul familie monoparentală desemnează familia formată din persoana singură și copilul/copiii aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta.

(6) Prin persoană singură, se înțelege persoana care se află în una dintre următoarele situații:

a) este necăsătorită;

b) este văduvă;

c) este divorțată;

d) al cărei soț/soție este declarat/declarată dispărut/dispărută prin hotărâre judecătorească;

e) al cărei soț/soție este arestat/arestată preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate și nu participă la întreținerea copiilor;

f) nu a împlinit vârsta de 18 ani și se află în una dintre situațiile prevăzute la lit. a)—e);

g) a fost numită tutore sau i s-au încredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copii și se află în una dintre situațiile prevăzute la lit. a)—e).

(7) Prin termenul copil se înțelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, în condițiile legii”.

Familia poate fii reprezentată în fața legii, atât de tată cât și de mamă.

„Art. 23. — (1) Reprezentantul familiei este membrul familiei care are capacitate deplină de exercițiu a drepturilor civile și care solicită, în numele familiei, acordarea drepturilor la beneficii de asistență socială. Reprezentantul familiei se stabilește de către soți sau, în caz de neînțelegere între aceștia, de către autoritatea tutelară.

(2) În cazul familiei monoparentale, reprezentantul familiei este persoana singură.

(3) În cazul persoanei singure care are copii în întreținere și nu a împlinit vârsta de 18 ani, reprezentantul familiei este persoana singură, dacă are capacitate deplină de exercițiu sau, după caz, reprezentantul legal/ocrotitorul legal al acesteia.

(4) Reprezentantul legal este persoana desemnată, în condițiile legii, să reprezinte interesul persoanei lipsite de capacitate deplină de exercițiu a drepturilor civile sau al persoanei lipsite de discernământ.

(5) Reprezentantul legal al copilului este părintele sau persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile și să îndeplinească obligațiile părintești față de copil”.

Locuința de domiciliul poate fii închiriat sau proprietate personală.

„Art. 24. — (1) Prin locuința de domiciliu sau reședință se înțelege construcția aflată în proprietate personală ori închiriată sau asupra căreia exercită un drept de folosință în condițiile legii, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, formată din una sau mai multe camere, care acoperă condițiile minimale de odihnă, preparare a hranei, educație și igienă ale persoanei singure sau familiei, conform anexei nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Se asimilează locuinței de domiciliu sau reședinței și locuința de necesitate, precum și locuința socială, astfel cum sunt acestea definite potrivit prevederilor Legii nr. 114/1996 republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(3) Prin locuință cu condiții improprii se înțelege locuința improvizată sau construcția cu destinație de locuință care nu îndeplinește cerințele minimale prevăzute la lit. A din anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(4) Prin persoană fără locuință se înțelege persoana care nu are stabilit un domiciliu sau o reședință, potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2005 privind

evidența, domiciliul, reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, republicată, nu deține o locuință principală sau, după caz, o locuință secundară”.

Capitolul III din această lege se referă la sistemul de servicii sociale, și are la rândul ei patru secțiuni. Celelalte capitole se referă strict la probleme din interiorul serviciilor (finanțarea asistenței sociale, personalul din sistemul de asistență socială ș.a.), dar care nu caută să fie importante pentru subiectul abordat în această lucrare.

IV.2. Prevederi în Statutul de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române privind asistența socială

În Statul de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, Capitolul IV, partea a III – a – Instituții bisericești cu scop misionar, se specifică la litera C. Centre sociale, medicale, culturale și educaționale

”Art. 169 – La nivelul Patriarhiei Române și al eparhiilor se pot înființa și organiza, sub directa îndrumare a chiriarhului, centre sociale, medicale, culturale și educaționale, în conformitate cu prevederile statutare, regulamentare și legale în vigoare.”

La nivelul parohiei, Statul de Organizare și Funcționare al Bisericii Ortodoxe Române, Capitolul II, Despre personalitatea juridică, Secțiunea I, F Comitetul Parohial, prevede:

”Art. 67– (1) Comitetul parohial are cinci servicii, fiecare fiind condus de un coordonator numit de către biroul de conducere.

(2) Serviciile Comitetului parohial au următoarele atribuții:

a. Serviciul social:

1. cooperează permanent cu asistenții sociali ai parohiei, protopopiatului și Centrului eparhial;

2. cooptează în Comitetul parohial, pentru colaborare, pe asistentul social sau lucrătorul social de la primăria locală, sau, după caz, îl invită la ședințele Comitetului parohial;

3. colaborează cu unitățile medicale și sprijină diferite programe de sănătate;

4. se ocupă cu ajutorarea săracilor, orfanilor, văduvelor și a vârstnicilor;

5. sprijină integrarea socială a deținuților eliberați din penitenciare;

6. sprijină reinserția socială a tinerilor instituționalizați care, după împlinirea vârstei de 18 ani, au părăsit centrele de plasament;

7. cooperează cu organizații neguvernamentale în condițiile legislației bisericești în vigoare;

8. sprijină programul de asistență maternală și adopțiile naționale;

9. promovează și susține programe social-filantropice ale parohiei; sprijină și întreține cantina socială a parohiei;

10. cooperează în permanență cu preoții misionari din sistemul de sănătate, penitenciare și armată, azile, orfelinate etc.;

11. cu acordul autorității bisericești superioare, colectează ajutoare în situații de urgență și sprijină constituirea unui fond financiar pentru astfel de situații;

12. sprijină programele de prevenire și eradicare a violenței în familie, de combatere a traficului de ființe umane, a drogurilor și altele, precum și acordarea asistenței spirituale și materiale familiilor din care părinții au plecat la muncă sau studii în străinătate ori au emigrat definitiv”.

IV.3. Forme și instituții de asistență socială în cadrul Bisericii Ortodoxe Române

Până în momentul de față am prezentat misiune filantropică sub toate aspectele ei, începând de la temeiurile scripturistice care stau la baza formării ei și continuând cu prezentarea unor centre de asistență socială din Biserica Veche și mai ales cadrul legislativ în care își desfășoară activitatea în România. În continuare vom prezenta activitatea social-filantropică prezentă în Biserica Ortodoxă Română, activitatea ce este foarte rodnică și interesantă.

În România activitatea social-filantropică a început la fel ca și în alte zone, prin punerea în practică a învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos referitoare la ajutorarea aproapelui.

Așa cum am spus într-un capitol precedent, primele forme stabile de asistență socială din România, au fost construite pe lângă mănăstirile deja existente, model asemănător cu alte țări.

Biserica Ortodoxă Română, încă de la început, a fost esențială în dezvoltarea așezămintelor sociale, fiind foarte interesată de rezolvarea problemelor existente în rândul oamenilor. La început toate acțiunile întreprinse de Biserică erau dese, dar se intervenea doar unde nevoia o cerea. „Încă de la încreștinare și de la nașterea noastră ca popor, Biserica s-a implicat în social pe modelul apostolic al diaconiei, al milei și filantropiei în slujirea aproapelui. Urmașii Apostolilor care au fost misionari pe teritoriul țării noastre nu au slujit doar sfântului altar ci au slujit cu siguranță și oamenilor, mai ales celor nevoiași. Chiar dacă acțiunile lor nu au îmbrăcat o formă instituțională, organizată, ele au rămas în memoria colectivă și s-au păstrat în tradiția bisericii, urmând ca mai târziu să se constituie într-o bază solidă pe care să se fundamenteze acțiunile sociale organizate”.

Până în secolul al XVI-lea aproape toate acțiunile de ajutorare se făceau în interiorul mănăstirilor, acestea „având un puternic caracter religios, faza de evoluție fiind asemănătoare celorlalte țări”.

Primele centre organizate de asistență socială din patria noastră au apărut în secolul al XVI-lea și se numeau bolnițe. Acestea au funcționat după toate învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos. Mănăstirile au slujit ca azile pentru ocrotirea bolnavilor, dar și ca orfelinate și adăposturi pentru pelerini și străini.

În Mitropolia Ungrovlahiei au existat foarte multe astfel de centre: la Bistrița, Cozia, Argeș, Hurezi, Neamț, Prislop, Vodița. „Cea mai veche bolniță din țara noastră pare să fi existat la Schitul Jghiaburi, ctitorit de domnitorul Radu Negru. Dar cea mai veche bolniță, atestată documentar este cea de la Bistrița, ridicată de Barbu Craiovescu. Urmează, apoi, bolnița Mânăstirii Cozia, al cărei ctitor este necunoscut. Unii istorici îl socotesc ctitor pe Radu Paisie, alții susțin că localul bolniței a existat din timpul voievodului Mircea cel Bătrân”.

În Mitropolia Moldovei, Mitropolitul Anastasie Crimca, ctitorul mănăstiri Dragomirna, este și primul constructor al unui spital la Suceava, fapt atestat documentar.

Datorită pătrunderii medicii laice, și în special a medicilor pregătiți în acest domeniu, spitalele mănăstirești încetează activitatea până în secolul al XVIII-lea. O singură bolnită a făcut excepție de la această regulă, și anume cea de la mănăstirea Precista din Roman, care s-a transformat în spital special și modern.

În secolul al XVII-lea, apar în Țara Românească, câteva spitale mănăstirești, mici ca dimensiuni, dar care sunt asemănătoare cu spitalele care se vor dezvolta un secol mai târziu.

În secolul al XVIII-lea se dezvoltă mai multe bolnițe pe meleagurile noastre. La mănăstirea Hurezu, va fi construit un spital cu 40 de locuri, care va adăposti prizonierii turci capturați în Războiul de Independență. Datorită regulilor care interziceau într-o mănăstire obștea mixtă, spitalul se va muta în afara zidurilor mănăstirești.

În anul 1738 se va construi o altă bolniță, de data asta în afara mănăstiri, la Polovragi.

Datorită faptului că mănăstirea avea o preocupare foarte intensă privind asistența socială, mitropolitul Antim Ivireanul a dat o serie de beneficii locașurilor de cult. „Deoarece asistența socială se realiza din veniturile mânăstirești, prima dispoziție a mitropolitului Antim Ivireanu a fost de a rândui ca mânăstirea să fie slobodă, nesupusă, nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”.

În Țara Românească au mai fost și alte spitale construite ca o cauză pentru apariția tot mai puternică a mănăstirilor. Astfel apare bolniță la mănăstirea Țigănești, Pasărea, ospiciul Sfânta Vineri din București, Dudu din Craoiva, Sărindar din București. Au fost de asemenea ridicate și multe azile (la Târgoviște – ridicat de Bălașa Doamna; azilul din Mahalaua Ceaușului David; azilul din Valea Scheilor).

În Moldova secolului XVIII, situația era identică cu cea din Țara Românească, Apare bolniță la Râșca, la Slatina, la Secu, Văratec, Agapia. Azile au fost la Golia și Neamț.

În timpul domniilor fanariote, majoritatea spitalelor mănăstirești și-au încetat activitatea, datorită lipsei de personal, dar și de fonduri.

Spitalul Colțea ctitorit de spătarul Cantacuzino, a fost un model pentru celelalte spitale create mai târziu în afara zidurilor mănăstirești, dar care erau sprijinite de același spirit frumos ca și în cazul bolnițelor. „Aceste spitale din Muntenia și Moldova întrec cadrele strâmte ale bolnițelor de odinioară, constituind o etapă de trecere de la bolnițele medicale spre spital în înțelesul modem al cuvântului”.

Despre asistența socială din Transilvania și Basarabia nu se poate vorbi foarte multe, cunoscută fiind istoria diferită din aceste două zone. O personalitate importantă a fost Mitropolitul Andrei Șaguna, care „a intrat în istorie prin realizările sale memoriale, între care a reîntemeiat Mitropolia și a organizat-o, autor al Statutului Organic, întemeietor al Institutului Pedagogic-Teologic și al Telegrafului român (1853). A susținut întemeierea Astrei și a fost primul ei președinte, a înființat peste 400 de școli confesionale românești și două gimnazii la Brașov și Brad, a susținut drepturile românilor la Curtea imperială. Ca filantrop, înființează Fundația dascălilor săraci și Francisc Iosefina (1853)”.

În Basarabia situația a fost puțin mai diferită, „deși după încorporarea ei, în 1812, în teritoriul Rusiei țariste, organizarea bisericească s-a schimbat, parohiile au rămas bogate. Acest lucru a facilitat desfășurarea unor acțiuni filantropice. Asistența socială se desfășoară prin frății, asociații care veneau în sprijinul celor săraci. Prima frăție a fost cea din Chișinău, cu numele Alexandru Nevschi, cu un azil pentru săraci și bolnavi. Au mai existat frății și în Chișinău, Tighina, Cetatea Albă ș.a”.

În perioada comunistă, istoria este una foarte sumbră iar despre asistența socială din Biserica Ortodoxă Română se poate vorbi foarte puțin. În acea perioadă de tristă amintire Biserica a pierdut toate instituțiile de asistență socială pe care le deținea. A mai rămas doar o singură formă de filantropie și aceea foarte rar întâlnită numită cutia milei.

Este cunoscut și de toată lumea știu faptul că în neagra perioadă comunistă, Biserica a avut parte de mari încercări, pe care cu ajutorul unor oameni de seamă, a reușit să le treacă cu bine. Referitor la asistența socială, nu avem de prezentat lucruri foarte frumoase, deoarece toate centrele de asistență socială sau fundațiile de protecție socială care erau în grija și sub ocrotirea Bisericii, au trecut în jurisdicția statului. Din acest moment asistența socială practicată era total diferită de ceea ce s-a întâmplat până atunci. Pentru simplul motiv că era comandată în mod direct, autoritar și deplind de către stat, nu doar ajutată sau direcționată către anumite aspecte, se respingea pluralismul de inițiativă și se baza numai pe o ideologie ateistă din toate punctele de vedere, respingând în acest sens din start toate mijloacele sau inițiativele de implicare a Bisericii Ortodoxe, și nu numai. Mai mult decât toate, averile Bisericii cu care erau întreținute aceste așezăminte, au fost confiscate de statul comunist ateu. Prin aceasta se dorea nu numai oprirea implicării Bisericii în filantropie și asistență socială, dar și încercarea de distrugere a ei.

Cu toate acestea nu trebuie să eliminăm acțiunile sociale, care totuși au mai fost prezente în Biserică. Acestea au continuat să existe, dar nu la o scară așa largă cum s-a întâmplat până în acele momente, în instituțiile de asistență socială ale Statului. El au fost prezente în continuare în plan parohial, mănăstiresc și nu în ultimul rând în plan familial. Niciodată, chiar și în cele mai negre perioade, Biserica nu a eliminat din viața ei filantropia, chiar și în perioadele de prigonire (cum a fost comunismul), la porțile sale găsindu-se în permanență oameni sărmani care au primit răspuns și ajutor la problemele lor.

Anul 1989 a eliminat toate asupririle îndreptate de stat asupra Bisericii, aducând schimbări majore printre care libertatea de a organiza și desfășura operele de asistență socială într-un cadru profesional, bazat pe democrație. Odată cu eliberarea de sub jugul comunist, Biserica a reîncercat să-și organizeze asistența socială prin înființarea unor noi centre moderne cu personal calificat sau, în unele cazuri, prin reluarea activității în unele centre mai vechi. Toate acestea au încercat să răspundă cât mai bine noului context social, care prezenta anumite trăsături distincte și care a avut nevoie de intervenția Bisericii privind anumite aspecte:

„libertatea prost înțeleasă, generatoare de delincvență, apărută ca o refulare după anii de control strict ai regimului comunist;

confruntarea societății românești cu o criză profundă la nivelul tuturor instituțiilor (instalarea anomiei);

reorientarea oamenilor spre credință și Biserică;

în mod justificat sau nu, oamenii așteaptă din partea Bisericii ceea ce alte instituții nu le pot oferi;

o încredere crescută în instituția Bisericii, încredere ce a rămas constantă de-a lungul perioadei de tranziție”.

Pentru a putea desfășura opera filantropică în bune condiții și cu bune rezultate pentru ambele părți, Biserica are o serie de beneficii care îi oferă un statut privilegiat și mai ales un loc foarte important în ceea ce privește implicarea în problemele privind asistența socială. În continuare amintim cele mai importante dintre aceste beneficii:

„Biserica este motivată, prin însăși rațiunea ei de a exista, pentru activitatea de sprijinire a persoanelor în nevoie;

Biserica se găsește într-o poziție privilegiată în abordarea sărăciei, atât în raport cu diferitele instituții neguvernamentale, cât și în raport cu unele instituții ale statului, cu competență în domeniu. Această poziție este subliniată prin trei aspecte:

o activitate de asistență socială nu poate fi susținută eficient fără o activitate rodnică de voluntariat, iar biserica din România deține actualmente o bază care poate fi ușor sensibilizată;

sensibilizarea instituțiilor cu capital privat sau a persoanelor care dețin o bază financiară solidă, în vederea implicării lor în domeniul ocrotirii persoanelor defavorizate, poate fi realizată mai eficient prin intermediul Bisericii decât prin orice altă instituție, datorită încrederii de care aceasta se bucură în societatea românească;

pe lângă motivația pur umanitară a implicării sale în prevenirea sărăciei, persoanele care acționează în numele Bisericii sunt motivați și prin credința în Dumnezeu, care nu poate fi veridică fără concretizarea ei în acte de sprijin a celui aflat în suferință”.

Pe lângă aceste beneficii trebuie să conștientizăm faptul că lumea în care trăim nu face decât să înmulțească acțiunile sociale pe care Biserica trebuie să le facă. Ritmul tot mai mare în care se produc anumite dezastre naturale, sau pur și simplu răutatea pe care o produc oamenii semenilor, motivează suplimentar Biserica să întreprindă anumite acțiuni sociale și filantropice. „Provocările sociale cărora Biserica este chemată să le facă față au crescut considerabil în ultimii ani, iar multitudinea lor îndreptățește ideea că trăim vremuri istorice, de un dinamism și de o complexitate fără precedent. În acest context, intensificarea lucrării social-filantropice a Bisericii se impune ca o necesitate urgentă, deoarece problemele românilor sunt problemele credincioșilor ei”.

Biserica are o rodnică activitate social-filantropică care este împărțită în mai multe direcții, începând cu propovăduirea Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, o Evanghelie în care duhul iubirii și al slujirii aproapelui este permanent prezent și continuând cu activitățile sociale și filantropice propriu-zise desfășurate de fiecare preot în parte în parohia sa. „Activitatea social – filantropică a Bisericii lui Hristos se regăsește, în primul rând, în procesul de transmitere și învățare a preceptelor Evanghelice ale iubirii și slujirii aproapelui și în al doilea rând, practic, prin serviciile social-filantropice și medicale oferite oamenilor în nevoi și suferință, prin activitatea fiecărui preot în parohia sa și prin serviciile specializate acreditate de Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale oferite de entitățile social-filantropice, ONG-urile bisericești și unitățile medicale”.

Mai sus am menționat cadrul legal în care se desfășoară asistența socială în România. Aducând o completare, trebuie să menționez un lucru deosebit de important, și anume faptul că Biserica dispune de toate cadrele legale pentru a desfășura activitatea socială în bună rânduială și mai ales în condițiile impuse de stat. Este adevărat, că de multe ori Biserica trece granițele legii, dar în sensul bun al cuvântului, acordând o asistență mult mai sporită și mult mai profesională decât menționează legea. Tocmai din dorința de a face lucrurile cât mai bune Biserica a propus statului român trecerea sistemului de asistență socială sub jurisdicția ei. În aceste condiții statul nu ar mai trebui decât să susțină financiar desfășurarea cât mai eficientă a operelor sociale și filantropice. „În prezent, Biserica desfășoară activități de asistență socială prin sistemul propriu, având suport de organizare legile emise de stat, promovând politicile sociale și măsurile de protecție socială pe care le regăsim în întreaga societate, ea punând la dispoziție resursele umane și logistica de care dispune. Nu în ultimul rând putem menționa că în cadrul serviciului social bisericesc se desfășoară proiecte care au ca sursă de realizare și resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invită statul și în același timp îi propune ca sistemul național de asistență socială să treacă în slujba bisericii, aceasta din urmă punând la dispoziție cele menționate mai sus, iar statul ca factor determinant într-o societate să-i dea bisericii capital financiar pentru finanțarea întregului sistem. Biserica oferă prin personalul său clerical care are statut de lider într-o societate mobilizarea și antrenarea oamenilor ca și a comunității într-o implicare directă în rezolvarea problemelor sociale”.

Regândirea teologică profundă a locului și morfologiei activității sociale a Bisericii, nu presupune un exercițiu romantic de întoarcere (imposibilă, de fapt) la realitatea comunităților creștine primare descrise de către Sfântul Evanghelist Luca (Faptele Apostolilor 2, 44-47; 4, 32-35). Trăim în cadrul unei realități sociale complet diferite de cea a Bisericii apostolice, în care Biserica nu se mai află în opoziție cu statul, la fel cum, de altfel, ea nu mai reprezintă nici singurul izvor al vieții morale și spirituale ca până la finele sec. al XVIII-lea.

De aceea se impune o colaborare a Bisericii cu statul în problemele cu caracter filantropic, un parteneriat social între stat și Biserică, fără ca acesta să împieteze cumva asupra încercării de regândire și reașezare teologică a activității filantropice a Bisericii.

Se cuvine meditat în acest sens în ce măsură statul român, după modelul altor state occidentale, nu ar putea ceda o bună parte din atribuțiile sociale ale sale Bisericii, poate chiar prin implementarea unui gen de impozit de genul Kirchensteuer-ului german, menit să îndrepte cu precădere spre activitățile caritabile ale Bisericii și poate chiar spre salarizarea clerului și a asistenților sociali. Faptul acesta, care ar da posibilitate Bisericii să dispună de niște fonduri stabile și, în același timp, mai mari în activitatea ei de binefacere, este cu atât mai important, cu cât după 1989 domeniul cel mai deficitar al vieții publice a fost protecția socială.

În același timp, este esențial ca acest parteneriat să nu conducă la birocratizarea slujirii sociale a Bisericii, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în țări precum Germania, unde modelul birocrației statale s-a impus și în cadrul societăților de binefacere ale bisericilor, de tipul Diakonie sau Caritas. Așa se face, că aici, din sumele destinate activității sociale a bisericii luterane sau catolice, mai mult de jumătate nu ajung la destinatar, ci sunt îngropate în finanțarea unui aparat birocratic stufos și ineficient.

Ceea ce frapează atât la documentele oficiale, cât și la propunerile de teze centrale pentru o doctrină socială a Bisericii sau dezbaterile de până acum o reprezintă o anumită clișeizare tematică. Teme clasice ca „Biserică și stat”, într-o mare măsură depășite revin cu obstinație, în timp ce teme ca Biserica și societatea civilă sau, mai ales Biserica și spațiul public sunt încă aproape cvasiabsente în peisajul reflecției și activității sociale a Bisericii. Acest fapt este cu atât mai frapant, cu cât cele mai importante prefaceri la nivelul vieții sociale după cel de-al doilea Război Mondial i-au suferit economia prin fenomenul de gîobalizare și viața civilă, prin dezintegrarea spațiului public într-o multitudine de spații publice secundare. Faptul este cu atât mai frapant, cu cât probleme stringente cu care se confruntă Biserica precum problema includerii reale a laicatului, a credincioșilor activând profesional în astfel de sfere publice, în misiunea Bisericii au de a face în mod direct cu astfel de teme.

De asemenea, maniera în care teme clasice ca, de pildă, Etica creștină și dreptul secular sunt abordate (în cazul fericit în care sunt efectiv tratate!) este profund ideologică și învechită, deși articularea unei legi fundamentale a Uniunii Europene și implementarea ei este tema centrală a ultimilor ani de zile.

Aspectul cel mai important în misiunea Bisericii prin etica socială este însă faptul de a redescoperi și a face cunoscută dimensiunea liturgică a activității ei filantropice. În acest sens, punctul de plecare și de sosire într-un asemenea demers, cadrul, dar și izvorul de viață morală prin excelență, nu poate fi decât Sfânta Liturghie.

Este fundamental în acest sens faptul că, în ultimul timp, o serie de teologi ortodocși, sesizând caracterul liturgic al activității sociale a Bisericii, au vorbit, în continuarea Sfinților Părinți, despre o adevărată liturghie a slujirii aproapelui care se săvârșește în lume, în continuarea Sf. Liturghii, de o liturghie după liturghie. Sacramentul altarului este astfel indisolubil legat de sacramentul fratelui și al surorii și invers, liturghia aproapelui nu poate purcede decât din Sf. Liturghie euharistică. În lipsa acestei legături indisolubile, activitatea filantropică a Bisericii se transformă în activism van și zbatere deșartă care nu poate da roade.

În momentul de față în România desfășoară activitatea mai multe birouri de asistență socială (1 în cadrul Administrației Patriarhale, 15 la nivelul de centru eparhial, 14 la nivelul protopopiatelor și 6 la nivelul parohiilor). Sunt angajați peste 178 de asistenți sociali și peste 65 de preoți misionari.

Asistența socială este împărțită pe diferite sectoare, pentru o administrare cât mai corectă și mai ușoară și pentru a reuși să răspundă tuturor cererilor și nevoilor.

Despre asistența socială care se desfășoară în unitățile de protecție socială, spitale și penitenciare, putem spune că urmărește o serie largă de obiective:

organizarea și mai ales devoltarea servicilor de asistență socială, la nivel de parohie, pentru persoanele aflate în situații de risc social;

discutarea și ajutorarea famililor pentru a se putea preveni cât mai mult abandonarea copiilor și a bătrânilor în centre speciale;

organizarea unor activități sociale și educative și mai ales culturale în instituțiile mai sus amintite cu ocazia unor evenimente și sărbători importante;

efectuarea de vizite în spitale și penitenciare la persoanele care sunt uitate de familie și prieteni;

efectuarea unor ședințe de consiliere cu persoanele care au nevoie de acest lucru, cu tinerii aflați în închisoare.

În cuprinsul Patriarhiei Române s-au efectuat și multe activități filantropice ca urmare a unor calamități naturale. Biserica Ortodoxă Română a pus tot sprijinul de care era capabilă la ajutorarea persoanelor afectate de aceste dezastre naturale. Tot Biserica Ortodoxă Română, a trimis ajutorul solicitat și persoanelor aflate în afara teritoriului ei (victimele cutremurului din Asia de Sud-Est).

Biserica are un rol deosebit de mare în realizarea progresului social și mai ales în dezvoltarea relațiilor dintre oameni. Relațiile nu trebuie să fie unele reci, ci asemenea îndemnurilor Mântuitorului, unele bazate pe ajutorare reciprocă în momentele esențiale ale vieții. Oamenii îndrumați de păstorul lor (preotul), trebuie să găsească cea mai bună și mai folositoare metodă pentru a putea ajuta la progresul societății. Tocmai de aceea Biserica este chemată să se alăture statului în elaborarea unor metode cât mai viabile pentru realizarea unei sănătăți naționale, în care fiecare cetățean să poată realiza dreptul la sănătatea sufletească și trupească. „Biserica însăși este o societate complexă, și nu doar mașinăria administrativă care se ocupă de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar într-o democrație de tip liberal este legitim ca Biserica să-i explice Statului ce trebuie să facă cu avuția materială publică și chiar să se ofere să suplinească slăbiciunile acestuia fie și din statutul de parte a societații civile” .

Biserica are o misiune foarte importantă și în domeniul medical, acolo unde trebuie să conlucreze cu medicii specializați în diferite domenii, la redarea sănătății fizice și psihice a oamenilor. „Misiunea Bisericii în domeniul medical este o datorie nu numai pentru clerici, ci și pentru laicii ortodocși care lucrează în domeniul sănătății, care sunt chemați să creeze toate condițiile pentru ca bolnavii să se bucure, fie direct, fie indirect de mângâiere religioasă…Biserica îi cheamă pe laici să dea bolnavilor tot ajutorul care stă în puterea lor și care să ușureze suferința omenească cu iubire și grijă afectuoasă”.

Rolul preoților este unul foarte important. Ei, ca niște medici de suflete, trebuie să conștientizeze medicii de rolul deosebit de important pe care îl au în societate. Ei trebuie să lucreze întocmai ca doctorii fără de arginiți, singura lor preocupare fiind însănătoșirea cât mai grabnică a pacientului. Trebuie să înțeleagă că Dumnezeu lucrează prin mâna lor și că ei au datoria sfântă de a ajuta semenii cât mai bine cu putință. „Valențele terapeutice ale medicului se valorifică prin cuvânt, prin atitudine, gesturi, prin solicitudine (capacitatea omului de a răspunde la chemarea bolnavului oricând și oriunde, adică la orice oră și în orice loc), prin alegerea și prescrierea tratamentului, prin urmărirea evoluției până la vindecare sau până la deces”.

Cu toate acestea există mulți Sfinți Părinți care subliniază limita la care ar trebui să se oprească adorarea medicului și în care trebuie să înceapă cinstirea și mulțumirea adusă lui Dumnezeu. Aceștia spun că degeaba medicul dorește să ajute pe om și încearcă din răsputeri să îl vindece, dacă Dumnezeu care este medicul suprem nu ajută acest lucru. De multe ori de întrebăm de ce un om a trecut la cele veșnice deși era pe mâna celui mai bun doctor în suferința pe care o avea. Trebuie să recunoaștem că răspunsul la această problemă nu este decât unul singur. Dumnezeu știe cel mai bine ce ne trebuie și până unde trebuie să meargă viața noastră. „Recunoscând valoarea științei și a practicii medicale, Sfinții Părinți subliniază totodată limitele acestora și adesea îi pun în gardă pe bolnavi împotriva tentației de a absolutiza medicina și pe medici și, în consecință, de a uita că Dumnezeu este, în ultimă analiză, unicul Doctor și singurul izvor al oricărei vindecări”. De altfel, Părinții învață că „puterea de vindecare I se atribuie în ultimă instanță lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor,. Medicul nu este decât un mijlocitor, iar medicamentele aparțin, ele însele, naturii create de Dumnezeu, de unde sunt fie direct extrase, fie prelucrate prin activitatea inteligenței umane. Puterea medicului și a medicinii este astfel legitimată, dar și relativizată”.

Fiind încredințați de faptul că „Biserica este o comunitate care tămăduiește”, creștinismul este cel care poate ajuta foarte mult medicina mai ales prin conștientizarea medicilor de a privi bolnavii ca oameni alcătuiți din trup și suflet care pe lângă viața aceasta trebuie să se îngrijească și de cea viitoare. Tocmai de aceasta medicina trebuie să lucreze sau mai bine zis să conlucreze foarte bine cu preoția.

În Patriarhia Română mai funcționează și o serie de centre sociale.

Centrul social Casa Barnabas din capitală, care își desfășoară activitatea pentru persoanele cu venituri mici sau pentru familile în care există violență domestică. „În momentul de față, 50 de persoane cu venituri reduse primesc zilnic o masă caldă. De asemenea, clădirea a fost renovată și au fost achiziționate aparate de gătit moderne. Aprovizionarea cantinei se face săptămânal, iar de sărbători sau o dată pe lună cei asistați primesc pachete alimentare suplimentare. Asistații trebuie să aibă venituri sub 300 lei și sunt selectați în urma unor anchete sociale realizate de către asistenții sociali ai Sectorului Social-Filantropic al Arhiepiscopiei Bucureștilor. La cantina Casa Barnabas se organizează și parastase, în folosul celor asistați social”.

Centru de îngrijiri paleative Sfântul Nectarie „Centrul se adresează persoanelor adulte aflate în faze terminale ale unor boli incurabile care nu au familie sau care nu pot fi îngrijiți în familie. Beneficiarii sunt admiși în limita numărului de locuri disponibile la momentul solicitării acestora. Centrul dispune de 8 locuri dintre care 4 locuri sunt pentru beneficiarii care au solicitat Arhiepiscopiei Bucureștilor internarea și 4 locuri sunt pentru beneficiarii D.G.A.S.P.C. Sectorul II al Capitalei”.

Cabinetul medical Sfântul Alexandru. „Oferă consultații gratuite și medicamente persoanelor aflate în imposibilitate financiară. În cursul anului 2010 au fost consultate 396 de persoane – cazuri sociale. Au primit medicamente din dotarea cabinetului 253 de persoane, 145 persoane fiind îndrumate către farmacia Sf. Ecaterina, prin programul farmaceutic Sorin Voicu. Au fost consultate 32 de persoane angajate în cadrul Arhiepiscopiei Bucureștilor și Administrației Patriarhale, oferindu-li-se medicamente gratuite și bilete de trimitere pentru consultații de specialitate”.

Există și multe cantine (Sfântul Haralambie, Sfântul Luca din Botoșani, Sfântul Ștefan din Iași, Sfânta Teodora din Târgu Neamț, Samariteanul milostiv din Galați, Cantina socială din Târgoviște etc.).

Un lucru deosebit de bun și de îmbucurător este acela că majoritatea Facultăților de teologie au deschis secții de Teologie-asistență socială, care urmare a transformării filantropiei creștine într-un adevărat obiect de studiu și într-o adevărată știință. În secolul nostru, îndeosebi în ultimele ani, în diferite state ale lumii asistența socială a devenit o adevărată știință, prin abordarea diferitelor problemelor sociale și multiplicarea formelor instituționalizate de asistență socială specializată. În acest sens Biserica Ortodoxă Română a luat inițiativa ca în facultățile de teologie ortodoxă să fie înființate specializării de teologie-asistență socială. Se urmărește, specializarea profesională a studenților, și imprimarea în sufletele lor a dragostei față de Dumnezeu și față de aproapele. Aceste inițiative va determina pe viitorii asistenți sociali să-și privească profesia ca pe o misiune divină ce trebuie îndeplinită, și nu doar ca pe o simplă meserie. Misiunea lor va fi benefică din partea Bisericii deoarece vor fi folosiți în activitatea sa filantropică, precum și în instituțiile statului.

Dincolo de această problemă a locului ecleziologic și a specificului eclezial al asistenților sociali creștini, se cuvine meditat asupra felului în care Facultatea de Teologie formează persoane care să se angajeze în sectorul activității diaconale-filantropice a Bisericii. Este de văzut astfel în ce măsură transformarea specializării Asistență Socială în Teologie socială (în sensul respectării normelor UE – Bologna) corespunde sau nu misiunii sociale a Bisericii Ortodoxe.

Specializarea Asistență Socială din cadrul facultăților de teologie românești a fost constituită (premeditat sau nu) mai curând după o logică teologică protestantă conform căreia nu Biserica în sensul de comunitate euharistică, ci fundațiile cu caracter filantropic de pe lângă Biserica în sensul ei instituțional ar exercita activitatea cu caracter diaconal-filantropic. În mod asemănător a fost gândită opera diaconală în Biserica evanghelică din Germania în sec. al XIX-lea, când problemele de ordin social au devenit stringente în urma industrializării forțate a țării.

La rândul lor, viitoarele secții de Teologie socială se vor confrunta, în primul rând, cu dezavantajul dat de caracterul neclar al unui asemenea concept absent până de curând din limbajul teologic. El nu face decât să preia sfera semantică a conceptelor de etică socială sau morală socială într-un construct lingvistic ce trimite la o anumită modă teologică occidentală (a se vedea, de pildă, conceptul de teologie politică inițiat în anii '30 de Cari Schmitt si folosit de o manieră inflationară în anii '60 – 70).

Dincolo de acest fapt, asocierea conceptului de teologie socială cu ideea elaborării unei așa-zise gândiri sociale a Bisericii după modelul fundamentelor concepției sociale a Bisericii Ortodoxe Rus editate de către Sinodul episcopal jubiliar al Bisericii Ortodoxe Ruse în 2000 nu poate fi decât discutabilă. Ideea unei doctrine sociale a Bisericii stabilite odată pentru totdeauna este, una prin excelență romano-catolică, străină de duhul Ortodoxiei.

Vedem așadar că filantropia creștină a avut rădăcini încă în perioada Vechiului Testament, dar mai ales în perioada venirii Mântuitorului în lume. El a dat porunca filantropiei, atunci când a zis ca fiecare om să iubească pe aproapele său ca pe sine însuși. Totodată această acțiune filantropică a rămas până în zilele noastre ca o motivație și mai ales ca o obligație a Bisericii de a ajuta semenul aflat în necaz deoarece Biserica încă de la întemeiere ei și până astăzi, și-a îndeplinit misiunea, filantropică sub diferite forme, ținând cont de posibilitățile materiale disponibile și de împrejurările favorabile unei astfel de activități.

În Arhiepiscopia Târgoviștei există o serie de centre pentru asistență socială:

Asociația Centrul Diaconal ”Casa Creștină”. Asociația Centrul Diaconal Casa

Creștină este o organizatie cu caracter social filantropic si cultural, profesionala, autonoma, apolitica si fara scop lucrativ, cu personalitate juridica de drept privat fara scop patriomonial înființată în anul 2004. Asociația deruleaza proiecte ce vin in intampinarea persoanelor in situatie de risc si astfel promoveaza egalitatea sanselor, parteneriatul social, cooperarea interregionala, accesul femeilor la orice forma de pregatire profesionala, cat si sprijinirea persoanelor defavorizate, inclusiv romi. Incepand cu anul 2010, in colaborare cu DGASPC Dambovita, dezvolta proiecte comunitare adresate familiilor aflate in situatii de risc, pentru protejarea copiilor si sustinerea accesului la educatie. In colaborare cu Centrul de Evaluare Prevenire si Consilier Antidrog Dambovita si Penitenciarul Margineni a fost derulat proiectul STRADAV – consiliere pentru persoanele private de libertate din Panitenciarul Margineni, fosti consumatori de droguri, care au devenit formatori in cadrul proiectului, pentru a vorbi colegilor lor, dar si tinerilor din comunitatile dambovitene despre pericolul drogurilor. Începând cu anul 2011, Asociația a primit autorizare CNFPA pentru organizarea de cursuri de formare profesională pentru adulți pentru calificarea Lucrător social, conform Autorizației seria DB nr. 000418 Pregătirea teoretică se desfășoară în spațiul Centrului de Formare Profesională al Arhiepiscopiei Târgoviștei, iar pregătirea practică în cadrul serviciilor sociale ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Dâmbovița, în baza Protocolului de colaborare instituțională încheiat între cele două organizații. Pentru realizarea formării profesionale sunt cooptați 4 formatori, licențiați în teologie, asistență socială sau psihologie, toți fiind certificați ca formatori.

Asociația Centrul Diaconal ”Casa Creștină„ – Centrul Social Creștin. Inaugurat

în data 20 decembrie 2013, Centrul Social Creștin face parte din cadrul Asociației Centrul Diaconal Casa Creștină.

În cadrul Centrului Social Creștin funcționează: Centru de Consiliere, care va oferi asistență psihologică pentru copil și familie, consiliere pentru eradicarea violenței familiale, informare și orientare antidrog, consiliere socială și juridico-administrativă și asistență social-filantropică; Centrul pentru tineret, care va sprijini formarea voluntarilor pentru diferite activități; spațiu pentru activități de creație, serviciu de informare și documentare pentru tineret; și Centrul de formare profesională, acreditat CNFPA, pentru ocupațiile: animator socio-educativ și lucrător social.

Asociatia Centrul Diaconal "Casa Crestina" – Caminul social de tip familial- SF.

Ierarh Nicolae.

Căminul Social de tip familial Sf. Ier. Nicolae face parte din cadrul Asociației Centrul Diaconal Casa Creștină. Acesta are ca scop asigurarea accesului copiilor / tinerilor separați temporar de părinții lor, la găzduire, îngrijire, educație și pregătire în vedere reintegrării sau integrării familiale și socio-profesionale. Își doreste creșterea calității, îngrijirii și protecției copilului separat temporar de părinții săi , iar ca obiectiv specific are reintegrarea în familia naturală sau lărgită a beneficiarilor, cu suport din partea parohiei și a comunităților locale.

În prezent, în cămin sunt 6 copii care beneficiază de măsura de protecție specială, respectiv plasament, conform legii.

CENTRUL REZIDENȚIAL PENTRU VÂRSTNICI AL PAROHIEI EROILOR.

Acest centru a fost inaugurat în cursul anului 2007, ca Centrul rezidențial pentru vârstnici de pe lângă Parohia Eroilor Târgoviște. Fondator a fost Pr. Gheorghe Chivulescu, paroh al Parohiei Eroilor, care a inițiat zidirea unui așezământ impresionant pentru îngrijirea vârstnicilor singuri, părăsiți, aflați în lipsuri și nevoia de îngrijire sau comunicare.

„Așezământul este situat în cadrul Complexului bisericesc al Parohiei Eroilor, lângă impunătoarea biserică cu hramul „Înălțarea Domnului”, închinată Eroilor Neamului. Clădirea, cuprinzând un parter, etaj și mansardă, are 16 dormitoare, putând găzdui până la 32 de persoane, spații de socializare și servire a mesei, spații administrative și tehnice, utilate corespunzător acestei activități. În prezent, 20 de persoane se bucură de o atenție deosebită din partea angajaților și voluntarilor, având parte, atât de îngrijire materială, dar, mai ales, spirituală.

Fundația înființată în acest scop, prezidată onorific de Ierarhul locului, a beneficiat de colaborarea deosebită a Consiliului Local Târgoviște, a Consiliului Județean Dâmbovița, precum și a Arhiepiscopiei Târgoviștei sau a altor sponsori locali”.

Acest centru păstrează o permanentă legătură cu parohia Eroilor din Târgoviște, prin participarea vârstnicilor la viața Bisericii și prin sprijinul acordat activității Centrului rezidențial din partea comunității, prin Comitetul Parohial și prin voluntariatul tinerilor din parohie.

„Serviciile oferite de centru pensionarelor sunt cazare, menaj, 3 mese pe zi la cantina din cadrul centrului, acces la bibliotecă și la mijloacele de comunicație (telefon, internet, presă)”.

Așezământul Ortodox Casa Martha – Sf. Ștefan. Așezământul Ortodox Sf. Ștefan

Casa Martha a luat ființă din dorința de a sprijini recuperarea socio-medicală și comportamentală a tinerelor cu vârstă de peste 18 ani, care au părăsit sistemul de ocrotire socială al statului, cu probleme datorate neglijării parentale, abuzului fizic și psihic, situației materiale precare, decesului părinților, delincvenței juvenile etc. Așezământul Casa martha – Sf. Ștefan colaborează cu Societatea Casa Martha din Elveția, care a închiriat, în anul 2003, o reședință generoasă unde sunt găzduite 6 tinere, cu vârste între 18 și 32 de ani. „În cadrul așezământului asistența medicală este asigurată de un cadru medical calificat. Suplimentar, există o colaborare cu medici de specialitate pentru tinerele cu probleme de sănătate deosebite (HIV, epilepsie, schizofrenie sau oligofrenie). După 10 ani de activitate, prin așezământ au trecut 26 de tinere a căror viață s-a schimbat în bine, o parte din ele fiind acum căsătorite, altele fiind angajate, iar celelalte asistate permanent și îndrumate într-un cadru organizat, deprinzând îndeletniciri necesare traiului cotidian. Pentru integrarea profesională a tinerelor au fost oferite cursuri de croitorie, câteva dintre acestea primind locuri de muncă în cadrul unei fabrici de confecții cu care așezământul colaborează”.

Parohia Cojasca. În Paroha Cojasca, din cadrul Protoieria Târgoviște Sud, se

desfășoară o frumoasă activitatea filantropică încă din anul 1998. Activitatea social-filantropică, în cadrul parohiei a început prin organizarea de pomeniri pentru cei adormiți în incinta Sfintei Biserici, în cancelaria parohială și în curtea Bisericii, masa fiind servită în condiții improprii.

În anul 2005, au început lucrările de construcție a unei cantinei sociale ce este dotată cu terasă și în anul 2007, unei capelei. Duminica are loc agapa ce este pregătită de 11 voluntari, masă pregătită pentru circa 100-150 persoane defavorizate și alte 15 persoane nedeplasabile care primesc hrană acasă. Activitate social-filantropică este posibilă sub îndrumarea Consiliului parohial și Comitetului parohial, și sub coordonarea celoi doi preoți ai parohiei. Fondurile necesare cantinei provin din donații, sponsorizări și fondurile proprii ale parohiei. Cantina socială are toate avizele necesare (sanitar- veterinar, sanepid, pompieri) pentru a-și desfășura activitatea.

Parohia Glodeni. În cadrul parohiei Glodeni, din Protoieria Pucioasa începând cu

anul 2007, se desfășoară o frumoasă activitate filantropică. Astfel, în anul 2007 a fost construită și dată în folosință Cantina socială „Cuvioasa Parascheva”, unde circa 80 de persoane primesc hrană caldă în fiecare Duminică și a toate sărbătorile din timpul săptămânii. La persoanele dizabilități sau nedeplasabile primesc hrană acasă prin membrii comitetului parohial și tinerii voluntari ai parohiei.

Clădirea a fost constrită în aproximativ 5 luni și dotarea în care își desfășoară activitatea cantina socială a fost realizată, cu ajutorul enoriașilor. Clădirea se află în curtea Bisericii și are o capacitate de circa 90 de persoane. Cantina este complet utilată, la standarde corespunzătoare, iar toată activitatea se realizează pe bază de voluntariat, plecând de la personalul din bucătărie și al celor care servesc la masă, până la tinerii voluntari care duc hrană celor nedeplasabili sau aflați în imposibilitatea de a se deplasa. „Cantina socială are toate avizele necesare (sanitar- veterinar, sanepid, pompieri) pentru a-și desfășura activitatea. Fondurile necesare pentru buna desfășurare a activităților cantinei sunt rezultate din donațiile credincioșilor, sponsorizări și fondurie proprii ale parohiei. Un mare merit pentru buna desfășurare a activității social-filantropice a parohiei noastre îl are Comitetul de femei, care se îngrijește atât de asigurarea alimentelor pentru cantină cât și pentru organizarea de colecte pentru diversele activități desfășurate împreună cu asistenții sociali (distribuirea de alimente la Penitenciarul Mărgineni, distribuirea de haine și alimente persoanelor defavorizate etc)”.

Parohia Urziceanca. În cadrul Parohiei Urziceanca funcționează o Cantina socială a

deschisă în anul 2006, la sărbătoarea Bunei Vestiri, în data de 25 martie, prin osteneala Consiliului Parohial al Parohiei Urziceanca și a membrilor adunării Parohiale. În cadrul acestei cantine se „oferă hrană caldă unui număr de 60 de persoane sărace din parohie, în fiecare duminică și sărbătoare se oferă. Atunci când posibilitățile Parohiei sunt mai mari, pe lângă hrana caldă săptămânală, cele 60 de persoane sărace, primesc și hrană rece pentru o săptămână. Pentru persoanele care nu se pot deplasa, parohia asigură transportul alimentelor la casele credincioșilor, cu ajutorul unor voluntari din parohie. De asemenea, copiii primesc diferite ajutoare de Sfintele Paști și de Crăciun. Constucția clădirii în care își desfășoară activitatea cantina socială a fost realizată în aproximativ 6 luni, cu ajutorul enoriașilor. Ea se află în curtea bisericii și are o capacitate de 80 de persoane. Aceasta este utilată corespunzător, iar toată activitatea se realizează pe bază de voluntariat. Fondurile necesare pentru buna desfășurare a activităților cantinei sunt rezultate din donațiile credincioșilor, sponsorizări și fondurile proprii ale parohiei. Cantina socială are toate avizele necesare (sanitar- veterinar, sanepid, pompieri) pentru a-și desfășura activitatea”.

Pliant 1

Pliant 2

Pliant 3

În cadrul Parohiei Vișina II, se desfășoară o frumoasă activitate social-filantropică . În cele ce urmează voi prezenta rezultatele activității desfășurate în această parohie cu ocazia Sfintei Sărbători a Nașterii Domnului.

V. CONCLUZII

Lucrarea socială a Bisericii creștine, chiar din primele zile, era în folosul omului, pentru a acorda omului valoarea lui și aceasta să fie acordată în numele lui Dumnezeu. Această lucrare a început din perioada apostolică și va continua în secolele următoare până în zilele noastre.

Sfinții Apostoli au îndemnat permanent pe credincioși la fapte de caritate, ei înșiși fiind modele de urmat.

Sfânta Biserică face deosebire între omul ce poate lucra și cel ce nu poate lucra. Cel ce poate lucra să muncească lucrul cinstit, emancipat, remunerat, iar cel ce nu poate lucra să primeasă milostenie.

Mijloacele prin care se strângeau milosteniile în Biserica apostolică erau: ofrandele, colectele și agapele. Distribuirea agapelor se făcea prin persoane rânduite cu distribuirea lor: diaconii, diaconițele, frații și surorile de caritate.

Persoanele care se bucurau de primirea asistenței sociale a Bisericii:

a) Printre cei săraci întreținuți de Biserică se numărau și preoții slujitori ai altarelor;

b) După cler urmau văduvele care ajutau pe slujitorii Bisericii, și urmau celelalte văduve, recomandate de Sfinții Apostoli;

c) După văduve, persoanele asistate social în Biserică erau orfanii;

d) Urmau infirmii;

e) Apoi bătrânii;

f) prizonierii;

g) bolnavii;

h) săracii de orice categorie;

i) naufragiații;

j) străinii sosiți în localitate,așezați totdeauna la masă cu cinste.

Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei trei Sfinți Părinți, a fost numit așa, datorită marilor daruri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu: apărător al învățăturilor dreptei credințe, mare personalitate în rândul Bisericii, unul dintre mari părinți ai monahismului din Răsărit și nu în ultimul rând, autor al uneia dintre cele mai frumoase Sfinte Liturghii.

Acțiunea filantropică a Sfântului Vasile cel Mare a avut loc în timpul unei secete petrecute în anul 369. Cu acest prilej Sfântul Vasile cel Mare a ținut o serie de predici cu această temă în care certa și mustra pe cei bogați pentru nepăsarea lor, reuși să-i determine pe unii dintre ei să-și deschidă hambarele pentru a hrăni și pe cei sărmani. În urma acestei calamități naturale pune bazele celei mai ample acțiuni filantropice, cunoscut în istorie sub numele de Vasiliada. El apus bazele unui întreg sistem de asistență socială din care făcea parte: case de îngrijire a săracilor, azile pentru bătrâni, farmacii, un cămin pentru străini, a înființat primul spital și l-a dotat cu personal necesar. Așezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex foarte modern și era construit pentru a suplinii statul în domeniul medical.

În Biserica primară s-au înființat foarte multe centre de asistență socială. Printre centrele înființate amintim: xenodohiile, noscomiile, ghirocomiile, partenocomiile, brefotrofiile, orfanotrofiile, gherontocomiile, ptohiile. Acestea au luat ființă după momentul în care Constantin cel Mare a acordat libertate tuturor creștinilor.

În această perioadă Biserica strângea fonduri prin: zeciuială, pârgă, ofrandă, colectă regulată sau ocazională, legatele și donațiunile parțiale sau totale, mobiliare sau imobiliare.

Există o strânsă legătura dintre Biserică și instituțiile de asistență socială. Demersul teologic primordial la care ar trebui să trimită reflecția cu privire la problemele sociale cu care Biserica se vede confruntată trebuie să aibă în mod necesar caracterul unei explorări și redescoperiri a tradiției diaconale-filantropice a Bisericii. Tensiunea creată între modelul activității sociale a Bisericii vechi și starea de fapt actuală poate fi sursa unei reale dezbateri teologice pe probleme etice.