Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie Cuprins Cuprins 2 1. Obiectul și problematica sociologie 4 1.1. Constituirea sociologiei ca știință 4… [612606]

Vasile Mihai Cucerzan
Introducere în sociologie
Cluj-Napoca
2010

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Cuprins
Cuprins 2
1. Obiectul și problematica sociologie 4
1.1. Constituirea sociologiei ca știință 4
1.2. Temele majore ale sociologiei 7
1.3. Sociologia în sistemul științelor despre societate 8
1.4. Funcțiile sociologiei și importanța sa 9
2. Aspecte metodologice în sociologie 10
2.1. Cadru teoretic 10
2.2. Ancheta sociologică i sondajul de opinie 11 ș
2.3. Interviul 14
2.4. Experimentul 14
2.5. Observa ia ț
2.6. Analiza documentelor
2.7. Studiul de caz
2.8. Metode sociometrice 14
3. Individul și societatea 17
3.1. Personalitatea umană. Definiții și tipologii
3.2. Personalitate de bază și personalitate de status 19
3.3. Poziție, status și rol social 19
3.4. Grupurile sociale 20
3.5. Globalizarea 23
4. Socializarea 26
4.1. Procesul socializării 26
4.2. Socializare și educație 28
5. Familia și gospodăria 30
5.1. Definiții 30
5.2. Funcții ale familiei 30
5.3. Tipuri de familii și gospodării 31
5.4. Alegerea partenerului conjugal 32
2

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
5.5. Divorțialectatea și recăsătoria 32
5.6. Familia și societatea 32
6. Stratificarea socială 34
6.1. Aspecte teoretice 34
6.2. Cauze ale stratificării 34
6.3. Tehnici de stratificare 36
6.4. Efectele stratificării 36
7. Mobilitatea socială 39
7.1. Definiție și concepte fundamentale 39
7.2. Tipuri de mobilitate socială 39
7.3. Caracteristici ale mobilității sociale contemporane 42
8. Probleme ale relațiilor interetnice 44
8.1. Dimensiunile obiective și subiective ale etnicității 44
8.2. Națiunea 44
8.3. Prejudecăți și discriminări 45
8.4. Reacții la condiția de minoritate 45
9. Comunicarea de mas ă 47
9.1. Conceptul de comunicare 47
9.2. Schema generală a comunicării 47
9.3. Forme ale comunicări 47
9.3. Caracteristici ale comunicării de masă; funcții și efecte47
10. Agronomia socială
Glosar51
Bibliografie 53

3

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
4

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
1. Obiectul și problematica sociologiei
1.1. Constituirea sociologiei ca știință
1.2. Temele majore ale sociologiei
1.3. Sociologia în sistemul științelor despre societate
1.4. Funcțiile sociologiei și importanța sa
1.1. Termenul „sociologie” se compune din cuvântul latin
socius (soț, asociat…) și din elinul logos (cuvânt, teorie, știință). Ad
litteram, după etimologie, sociologia ar fi „știința însoțirii”,
„asocierii.” Conform unei caracterizări generale sociologia este
„știința societății, știința formelor de viață socială, de conviețuire și
cooperare a unor ființe.”(Tr. Herseni) Dacă asocierile sunt între plante,
este vorba de fitosociologie (ori sociologie vegetală), dacă sunt între
animale este vorba de zoosociologie (ori sociologie animală). Când nu
figurează determinativele „fito”- sau „zoo”- ci simplu „sociologie”
este în cauză știința despre anumite aspecte ale societății omenești.
Denumirea acestei științe socio-umane precum și o parte din
fundamentele ei se datorează filosofului francez Auguste Comte
(1798-1857), întemeietorul pozitivismului. Până în timpul acestui
autor cercetarea societății avea un caracter filosofic, speculativ
(recurgându-se la principii generale) și se numea „filosofie socială”,
„filosofia istoriei”, „fizică socială.” A. Comte (v. Curs de filosofie
pozitivă), formulând „legea celor trei stări”, considera că în evoluția
gândirii umane (și a societății) există următoarele „stări” sau etape:
1.teologică (sau fictivă) în cadrul căreia spiritul uman, „își
reprezintă fenomenele ca fiind produse de acțiunea directă și
continuă a agenților supranaturali”;
5

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
2.metafizică (sau abstractă): „agenții supranaturali din
societatea teologică sunt înlocuiți de forțe abstracte” precum
Natura:
3.științifică sau pozitivă. Spiritul suprem ia în considerare
faptele și „legile lor afective, adică relațiile invariabile de
succesiuni și similitudini.” Această „stare” este caracterizată
de A. Comte prin culegerea și corelarea sistematică de fapte
observate, precum și prin abandonarea speculației
neverificabile privitoare la cauzele și scopurile ultime.
În concepția acestui autor societatea trebuie să fie studiată sistematic,
în realitatea ei, așa cum este studiată natura de către „științele
pozitive.” „Știința, spunea el, e baza predicției; predicția e baza
acțiunii.”
Karl Marx (1818-1883) aduce ca teză principală (v.
Manifestul Partidului Comunist – 1848, Contribuții la critica
economiei politice – 1859, Capitalul – 1867) afirmația conform căreia
„existența socială [adică viața materială a societății – n.n.] determină
conștiința socială”; „Anatomia societății trebuie căutată în
economie.” Câteva din contribuțiile sale:
– istoria societății este o succesiune de moduri de producție
(forțe de producție și relații de producție);
– pune bazele unei sociologii a claselor sociale definite prin:
a) locul ocupat în cadrul raporturilor de producție;
b) participare la antagonismele sociale manifestată în lupta pentru
putere;
c) conștiința de clasă;
– „lupta de clasă” este „motorul dezvoltării istorice care duce,
finalmente, prin revoluțiile sociale cauzate de contradicțiile dintre
forțele de producție și relațiile de producție, la comunism.”
6

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Herbert Spencer (1820-1903), filosof, sociolog și psiholog,
adept al pozitivismului (v. Sistem de filosofie sintetică ). S-a ocupat,
între altele, de explicarea politicii, religiei, familiei, de problemele
muncii și ale stratificării sociale. Este considerat părintele
„darwinismului social”: legile selecției naturale explică adaptarea,
succesul și progresul social. Întrucât esența lucrurilor este
incognoscibilă, știința trebuie să sistematizeze datele aparatului
senzorial.
Gabriel Tarde (1843-1904) așează la baza legăturii sociale
principiul imitației: „imitația joacă în cadrul societăților un rol analog
aceluia al eredității în cazul organismelor” ( Le lois de l’imitation ,
1890).
Există două legi fundamentale care se raportează la sensul
imitației:
a) acționează dinspre interior către exterior (stările de spirit
precum sentimentele, raționamentele, dorințele) sunt copiate înaintea
actelor;
b) acțiunea imitației este de la superior la inferior: clasele
sociale superioare oferă un model pe care îl adoptă apoi clasele
inferioare.
Faptul social se realizează pornind de la interacțiunile
conștiințelor individuale; trăind împreună, oamenii (indivizi, grupuri,
clase, popoare) gândesc și acționează la fel; imitația explică
repetabilitatea faptelor, apariția instituțiilor.
Emile Durkheim (1858-1917) stabilește următoarele reguli ale
metodei sociologice (1898):
1.faptele sociale trebuie să fie considerate lucruri („Se numește
lucru tot ceea ce este dat, tot ceea ce se prezintă sau mai
degrabă se impune prin observație”);
7

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
2.sociologul, pentru a-și constitui obiectul de studiu, trebuie să
izoleze și să definească acea categorie de fapte pe care își
propune să le studieze;
3.socialul trebuie să fie explicat prin social, faptele sociale
neputând să fie reduse la motivații și comportamente
individuale.
Caracterizând solidaritatea socială (v. De la division du travail
social, 1893), Durkheim arată că la baza acestei solidarități este
diviziunea muncii. Există două forme istorice de solidaritate socială:
1. prima, aflată în societățile cu solidaritate mecanică (societăți
„primitive”, „inferioare”); în cadrul acestora conștiința individuală și
conștiința colectivă a oamenilor sunt unite, indivizii fiind legați de
asemănarea reciprocă;
2. a doua formă de solidaritate socială definește societățile cu
solidaritate organică (societăți „industriale”, „superioare”). În cazul
acestora solidaritatea nu mai provine din asemănare ci din
diferențierea tot mai accentuată a indivizilor; rolurile în cadrul
sistemului social devin, în baza diviziunii muncii, tot mai
compartimentate și complementare.
În Sinuciderea (1897), primul studiu concret de sociologie,
arată că mediul social explică aproape în întregime comportamentul
individual al oamenilor.
Max Weber (1864-1920) a tratat, între altele: raportul economic-
social, formele de putere, sociologia comparată a religiilor,
raționalitatea comportamentelor sau birocratizarea societăților
moderne. În concepția sa acțiunile umane pot să fie analizate plecând
de la patru tipuri ideale fundamentale:
1.acțiunea tradițională (ținând de obiceiuri, aparține
majorității acțiunilor cotidiene);
2.acțiunea afectivă (determinată de pasiuni);
8

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
3.afecțiune rațională în valoare (este animată de valori etnice,
estetice sau religioase);
4.acțiunea rațională în finalitate (este o acțiune instrumentală
orientată spre un scop utilitar implicând o echivalență între
corpuri și mijloace – v. Economie și societate ).
În lucrarea Etica protestantă și spiritul capitalist (1904-1905)
susține, în opoziție cu Marx, că în anumite contexte istorice ideile sunt
cauze iar nu efecte ale unor schimbări esențiale. Astfel etica
protestantă produce capitalismul.
Georg Simmel (1858-1916) a studiat, între altele, rolul societal al
interacțiunilor din grupurile formale și informale (v. infra).
Leopold von Wiese (1876-1969): obiectul sociologic este studiul
„formelor sociale” considerate ca raporturi de ordin psihic de
apropiere (asociere) și de îndepărtare (disociere); a mai studiat
problema grupurilor (familia, clubul, sindicatele), colectivitățile
„abstracte” (statul, biserica) etc.
G. Gurwith (1899-1965) a fost unul dintre întemeietorii
microsociologiei (studiul grupurilor mici) negând legile macrosociale.
Alți sociologi și alte probleme: F. Tönnies (comunități și
societăți); C. H. Cooley (grupurile prime și grupurile secundare); P.
Sorokin (mobilitatea socială), Theodor Adorno, Pierre Bourdieu, Paul
Lazarsfeld, Claude Lévi-Strauss, Henri Mendras, Robert Merton,
Talcott Parsons, Alexis de Tocqueville, Florian Znaniecki, R. Boudon
etc.
*
* *
9

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Sociologia românească tradițională este eminamente o sociologie
a ruralului. Situația se datorează mai multor factori: valoarea istorică
determinantă a satului în formarea și dezvoltarea poporului român, a
culturii și civilizației sale; marea majoritate a populației trăia și lucra
în mediul rural, majoritatea oamenilor de cultură români au avut
origine rurală etc.
Între realizările și reprezentanții sociologiei românești :
– „Școala monografică de la București” inițiată și condusă de
către Dimitrie Gusti (1880-1955), a efectuat ample cercetări de teren
în diferite zone rurale (între reprezentanți: Tr. Herseni, A. Golopenția,
M. Vulcănescu, H.H. Stahl);
Oamenii de cultură români au acordat o atenție deosebită
satului românesc. Cauzele acestei atenții se află în faptul că
majoritatea absolută a populației românești a trăit la sat, că în mediul
sătesc s-au format poporul român, limba și cultura sa materială și
spirituală, că quasi-totalitatea oamenilor de cultură și știință români au
provenit din spațiul rural. Între autorii care s-au referit la sat, schițând
unele analize, au fost, între alții, D. Cantemir (Descriptio Moldaviae ),
Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele ), apoi I. Eliade
Rădulescu, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, M. Eminescu ș.a.
Sintetizând opiniile despre satul și ruralul românesc anterioare lui D.
Gusti, constatăm că acestea sunt: a) curentul liberal (I. C. Brătianu, I.
Ghica); b) curentul junimist (T. Maiorescu, M. Eminescu, A. D.
Xenopol, Th. Rosetti); c) doctrinele sociale ale agronomilor (I.
Ionescu de la Brad, C. Garoflid); d) curentul socialist (C. Dobrogeanu-
Gherea) (v. D. S. Luminosu, Sociologie rurală, 1996, pass.).
Primele monografii au apărut în secolul al XIX-lea, ca
monografii a unor județe și plase. În anul 1893, în gazeta Foaia
poporului s-a instituit un concurs literar cu premii pentru monografiile
10

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
comunelor românești din comitatul Sibiu. Drept urmare s-au realizat
13 monografii sătești și au fost premiate acelea consacrate comunelor
Orlad, Gura Râului, Rehau. Ulterior s-au realizat și alte lucrări cu
caracter monografic, unele și la inițiativa unor învățători și preoți
precum și folcloriști.
Prin Dimitrie Gusti, întemeietorul școlii monografice de la
București s-a trecut la studiul cercetării științifice, aprofundate a
satului românesc, pe baze teoretice și metodologice moderne.
Conform sistemului sociologic, ruralul ar reprezenta un ansamblu de
manifestări economice, spirituale juridice și politice care ființează
datorită cadrelor (cosmologic, biologic, psihologic și istoric) fiind
guvernate de „legea paralelismului sociologic”. Prezentăm pe scurt
aceste cadre și manifestări preconizate de Gusti în lumina unei
cercetări sociologice: cadrul cosmologic (așezarea geografică, clima,
hidrosfera, litosfera și biosfera); studierea sa evidențiază legăturile
satului cu mediul geografic; cadrul biologic (recensământul
populației, mișcarea sa, condițiile igienico-sanitare); cercetarea acestui
„cadru” urmărește relațiile dintre viața socială a satului și situația sa
biologică ); cadrul psihic (solidaritatea sufletească a satului,
cooperarea socială, personalitățile, cercurile de simpatie) pune în
valoare corelația dintre viața sufletească a locuitorilor și viața lor
socială; cadrul istoric (trecutul satului, atitudinea locuitorilor față de
acest trecut) are în atenție legăturile satului cu propriul trecut, relația
lui cu tradițiile. Manifestările economice se referă la viața materială a
satului direcțiile de activitate economică, natura și capitalul, uneltele,
îmbunătățirile funciare, rentabilitate, meserii și comerț); manifestările
spirituale definesc starea culturală generală a satului (limba, școala,
religia, biblioteca și căminul cultural, folclorul și etnografia);
manifestările etico-juridice exprimă viața morală (concepții și norme,
abateri, sancțiuni morale) și juridică (obiceiuri juridice, contracte,
11

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
moșteniri, procese civile și penale); manifestările politice și
administrative se referă la atitudinea satului față de viața politică
(partide, alegeri) și administrativă (locală, județeană și națională).
„Unitățile sociale” recomandate de Gusti spre a fi studiate sociologic
sunt: familia și gospodăria, categoria socială. Legea paralelismului
sociologic ar feri – după D. Gusti – sistemul său sociologic de
unilateralitatea celorlalte sisteme. „Voința socială, ca motivare a
existenței, relațiilor și proceselor unităților sociale – scrie Gusti – nu
este o construcție arbitrară a spiritului. Ea poate fi oricând descoperită
și precis caracterizată prin raportarea manifestărilor economice,
spirituale, politice și juridice, la ansamblul cadrelor […] ceea ce
constituie legea paralelismului sociologic. Un întreit paralelism:
înlăuntrul cadrelor, un paralelism între cadrele extrasociale:
cosmologic și biologic, pe de o parte; apoi un paralelism în sânul
manifestărilor între cele constitutive: economică și spirituală și
regulative – politică și juridică; în sfârșit, un paralelism între
ansamblul manifestărilor și ansamblul cadrelor. Paralelism înseamnă
că toate aceste categorii nu formează raporturi de subordonare logică
și nici nu pot fi reduse unele la altele, adică nu formează între ele
înlănțuiri cauzale, ci numai condiții reciproce, existențiale; ele nu pot
fi înțelese decât în unitatea lor structurală ca totalitate sui-generis” (D.
Gusti, Sistemul de sociologie, etică și polietică , în Opere, I, p. 117-
118). Raportată la cunoașterea realității sociale, „legea paralelismului
social” duce la următoarele idei: a) societatea este o unitate autonomă
de manifestări spirituale și economice, organizate juridic și politic și
condiționate cosmic, psihic și istoric; b) natura acestei unități este
voința socială; c) o unitate oarecare întrunește un sistem de voințe
sociale (subunități) structural organizate în raporturi dinamice
(procese) unele cu altele; d) scopul monografiei rurale este
caracterizarea voinței sociale (s. n.). Satul, comuna, zona etc. ar
reprezenta astfel un ansamblu de manifestări (economice, spirituale
12

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
etc.) care există datorită cadrelor (cosmologic, biologic etc.) guvernate
de legea analizată mai sus. Sintetic, există două categorii de cadre:
cadrul natural (cosmic și biologic) și cadrul social (istoric și politic),
care, activând asupra voinței sociale, creează valorile sociale,
economice, spirituale, politice și juridice.
Cercetările sistematice de teren, inițiate de către D. Gusti, au
întrunit cu timpul specialiști din diferite științe și, ulterior, „echipele
regale studențești”. S-au făcut asemenea cercetări la Goicea Mare
(1925), Rușețul Brăilei (1926), Nerej (efectuate în 1926, cercetările
din această comună se vor publica în monografia Nerej – un village
d’une region arhaique – 1938, coordonator fiind H.H. Stahl), la Fundu
Moldovei din Bucovina (1928), Țara Oltului, în special comuna
Drăguș (1929, 1932, 1933 când au participat 89 de cercetători iar
rezultatele investigațiilor au fost finalizate în vol. Drăguș – un sat din
Țara Oltului, coordonator Tr. Herseni), Runcu – Gorj (1930), Cornova
în Basarabia (1931), Șanț – Năsăud (1935, 1936), plasa Dâmbovnic
(1939), Hodac – Mureș (1945), aceasta din urmă sub conducerea lui
A. Golopenția. Întrerupte după cel de al doilea război mondial,
cercetările de sociologie rurală concretă au fost reluate după 1965: la
Belinț, apoi prin monografiile urbanizării zonelor Brașov, Slatina și
Iași. Ample campanii de teren, în spiritul acelora interbelice s-au
desfășurat la Buciumu – Sălaj (1968 – 1969), încheiate prin vol.
Buciumi – un sat din Țara de sub Munte coordonat de O. Bădina, D.
Dumitriu și Oct. Neamțu), la Gârbou – Sălaj sub conducerea lui I.
Aluaș, G. Em. Marica și I. Venczel. Se întreprind cercetări sociologice
regionale, Țara Oașului (1974 – 1976) și Munții Apuseni (1980 –
1985), ambele conduse de I. Aluaș .
La Ia i, în domeniul sociologiei generale, remarcăm ș
activitatea lui Petre Andrei (1891-1940).
13

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
În Clujul de odinioară, în domeniul sociologiei, îndeosebi a
sociologiei culturii, s-au ilustrat V. Bărbat, G. Em. Marica sau M.
Șerban. Mihai Șerban a fost un reprezentant de marcă al „ agronomiei
sociale” conform căreia „agricultura nu este un scop în sine, ci un
mijloc pentru ridicarea materială și culturală a populației în general
și a populației agricole în special .”
1.2. Temele majore ale sociologiei (generale) concretizează
definiția sa: studiu explicativ al realității sociale în totalitatea ei
precum și al unor segmente și procese ale acesteia aflate în
interacțiune. Astfel, ea se ocupă, între altele în partea sa teoretică, de
societate ca întreg organic structurat (oferind astfel o abordare
sistematică), raportul individ-societate (aici, între preocupări,
personalitatea umană, grupurile sociale, societatea globală-
globalizarea), socializarea, familia și gospodăria , stratificarea
socială (status-uri, straturi și clase sociale), mobilitatea socială
(forme, cauze și consecințe), comunicarea de masă (funcțiile și
formele comunicării de masă, sociologia mass-media, opinia publică),
relațiile interetnice, cultura, religia, politica etc. În partea sa
metodologică, sociologia tratează metodele și tehnicile de cercetare
sociologică a societății (ancheta sociologică și sondajul de opinie,
interviul, observația, experimentul, analiza documentelor).
1.3. Referindu-ne la raportul sociologiei cu alte științe
sociale, pornim de la constatarea conform căreia sociologia ca știință a
societății studiază o seamă de aspecte mai generale ale acesteia (v.
supra temele majore), principiile sale fundamentale de organizare și
funcționare îndeosebi în lumina interacțiunii lor. Împărțim acest sector
al expunerii în două secvențe: a) raportul sociologiei (generale) cu o
seamă de științe sociale „particulare”; b) raportul său cu sociologiile
„de ramură.” Între științele care studiază aspectele mai concrete
14

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
(particulare) ale societății, științe cu care sociologia întreține relații
active, sunt istoria, dreptul, politologia, economia, folclorul și
etnografia, antropologia socială și culturală ș.a. Desigur că înțelegerea
realităților socio-umane contemporane nu se poate dispensa de
cunoașterea evoluției lor în timp în cadrul mai larg al istoriei locale,
zonale ori naționale, de cunoașterea substratului lor juridico-
economic, politic și cultural sau, când este vorba de experiența
tradițională, de perspectiva etno-folclorică. Relații directe dezvoltă
sociologia generală cu sociologiile de ramură: economică, juridică,
politică, industrială și agrară, urbană și rurală, comercială și
financiară, a culturii, a religiei etc. Raportul între sociologia generală
și acelea de ramură este o aplicare a raportului general-particular.
În funcție de domeniul de realitate socială cercetat, sociologia
are ca diviziuni: microsociologia (studiul grupurilor umane mici,
bazate pe relații interpersonale directe – relații „informale”;
macrosociologia (studiul grupurilor sau colectivităților mari bazate pe
relații organizaționale și instituționale – relații „formale”; sociologia
concretă sau empirică (investigarea nemijlocită a relațiilor sociale- v.
problema metodei în sociologie); sociologia experimentală (cercetarea
formelor sociale prin experimente respectiv în condiții experimentale);
sociologia aplicată (sau sociotehnică, inginerie socială, tehnologie
socială – se referă la „construcțiile și reconstrucțiile sociale, reforme și
revoluții”). O disciplină aparte este psihosociologia (psihologia
socială) care studiază aspectele sociale ale vieții sufletești și aspectele
psihice ale vieții sociale.
În alt sistem de referință există sociologii naționale (se
dezvoltă în funcție de particularitățile concret-istorice), sociologii
continentale (europeană, americană, asiatică, africană, australiană),
sociologii internaționale (relațiile dintre țări cu diferite grade de
dezvoltare), sociologia mondială (a întregii planete).
15

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Conexiunile multiple dintre sociologie și diferitele științe
particulare se manifestă și prin cercetările multidisciplinare (aspectele
complexe ale relațiilor sociale sunt studiate în același timp de către
specialiști din variate domenii păstrându-și fiecare identitatea teoretică
și metodologică), cercetările interdisciplinare (se realizează prin
echipe mixte de cercetare și prin existența unui program comun),
cercetările transdisciplinare (echipe mixte, temă comună pentru
completarea reciprocă a perspectivei și rezultatelor). Astfel unitatea și
diversitatea relațiilor sociale se pune în lumină și prin diversitatea și
unitatea cercetărilor asupra sa. Se observă totodată că aceste raporturi
exprimă tendințele specifice cunoașterii contemporane; specializarea
crescândă și integrarea în unitatea particular-general.
1.4. Funcțiile sociologiei sunt, în expresia sintetică a lor:
cognitivă, prospectivă și praxiologică.
Prin funcția cognitivă sociologia explică esențialul societății a
formelor de asociere și a relațiilor dintre ele prin cauzalitatea și
legitatea fenomenelor sale.
Prin funcția prospectivă sau predictivă, pe baza cunoașterii
realității sociale, sociologia formulează prognoze asupra viitorului
acesteia.
Prin funcția praxiologică sau aplicativă, ținând seama de
realitatea socială și de perspectivele sale de viitor, sociologia
formulează anumite propuneri, soluții alternative pentru dezvoltarea
optimă a acestei realități.
Importanța sociologiei se întemeiază pe funcțiile sale. Astfel,
grație funcției sale cognitive, ne ajută să înțelegem științific esențialul
societății, al produselor sale fundamentale, datorită funcției
prospective, să înțelegem perspectivele sale de viitor- respectiv ale
domeniului de realitate socială sau fenomenului studiat; datorită
16

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
funcției praxiologice, sociologia poate să contribuie la realizarea
programelor de progres social.
Prin metodologia sa, sociologia generală oferă sociologiilor
de ramură precum și cercetătorilor altor științe orientate spre social,
metode generale de cercetare, metode care sunt particularizate și
aplicate în funcție de realitatea studiată.
17

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
2. Aspecte metodologice în sociologie
2.1. Cadru teoretic
2.2. Ancheta sociologică i sondajul de opinie ș
2.3. Interviul
2.4. Experimentul
2.5. Observa ia ț
2.6. Analiza documentelor
2.7. Studiul de caz
2.8. Metode sociometrice

2.1. Termenul metodă desemnează o modalitate sistematică de
cercetare (și, în planul acțiunii concrete, de transformare a realității).
În domeniul cercetării științifice, metoda reprezintă „totalitatea
mijloacelor, modalităților prin care o știință ajunge la rezultatele sale.”
(Tr. Rotariu) Există o metodologie generală, comună tuturor științelor,
și metodologii particulare specifice fiecărei științe. Metodologia
sociologică se constituie dintr-un nivel teoretic (aspectele
epistemologice, de teorie a cercetării științifice) și unul tehnic
(tehnicile și procedeele investigației concrete). Într-un sistem mai
cuprinzător, metodele sunt didactice (de transmitere de cunoștințe),
logice (inducție, deducție, demonstrație etc.) și metode euristice (de
cercetare științifică – așa ca și în sociologie).
Tr. Rotariu reține următoarele semnificații ale conceptului de
metodă: a) principiu fundamental care orientează o cercetare (de ex.
metoda structuralistă, istorico-monografică, interdisciplinară, etc.) și
b) modalitate efectivă de cercetare a realității (observația științifică și
experimentul științific). În funcție de tehnicile de cercetare, autorul
citat propune următoarea clasificare a metodelor sociologice: a)
observația propriu-zisă; b) interviul; c) ancheta sociologică și sondajul
de opinie; d) analiza documentelor; e) experimentul.
18

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
În funcție de amplasamentul în care se derulează, cercetările
pot fi clasificate în studii de teren, de laborator și de bibliotecă.
O altă clasificare distinge între studiile macro (cercetări la
nivel național etc) și studiile micro (care cerceteată o comunitate mai
restrânsă).
De asemenea, literatura de specialitate menționează existența
studiilor transversale (menite să culeagă informații de la o populație
într-un anumit moment în timp) și longitudinale (menite să strângă
informații de la o populație într-o anumită perioadă a timpului, cu
scopul de a-i oferi cercetătorului posibilitatea de a surprinde
modificările care au intervenit în decursul acelei perioade).
Tehnica sociologică se referă în mod special la culegerea și
înregistrarea informațiilor. Literatura de specialitate se referă la:
a) tehnici de observație sociologică (tehnica observatorului
participant, interviul);
b) tehnici experimentale (testele psihologice, testele sociometrice);
c) tehnici monografice (sociografice, bugetele de familie);
d) tehnici ale anchetei sociologice (eșantionarea, tehnicile sondajului
de opinie).
Instrumentul de cercetare reprezintă un mijloc prin care se
captează informația (ex. chestionarul, ghidul de interviu). Procedeul
sociologic se referă stricto sensu, la faza de prelucrare și analiză a
informațiilor obținute pe teren.
2.2. Ancheta sociologică
Ancheta sociologică „presupune o investigare sistematică a unei
populații definită prin obiectul anchetei, populație restrânsă la un
eșantion calculat.” (Muchielli, 1969). „Ancheta este o metodă de
19

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
strângere a informației de la o masă de indivizi umani cu ajutorul unui
instrument specific: chestionarul.” (Tr. Rotariu)
Ancheta sociologică se realizează prin culegerea de informații
pe teren de către sociolog – sau operator. Fiind o cercetare sistematică
și metodică, „ancheta” de acest fel urmărește, în mare, (după același
Muchielli):
a)anumite date personale ale subiecților (familiale, de
școlarizare și profesionale etc);
b)informații privitoare la mediul în care trăiește subiectul
(condiții de viață, relații din cadrul familiei etc.)
c)date relative la comportamentul membrilor eșantionului;
d)informații despre nivelul de informare și opiniile
populației studiate (aspirații, așteptări etc.)
e)atitudini și motivații.
Etapele unei anchete sociologice (designul anchetei):
1)alegerea temei
2)stabilirea obiectivelor generale, a obiectivelor specifice și
precizarea ipotezelor;
3)studierea bibliografiei;
4)soluționarea problemele metodologice: alegerea tehnicii
de cercetare, operaționalizarea conceptelor, construcția
instrumentului de cercetare, alcătuirea eșantionului;
5)colectarea datelor pe teren;
6)analiza rezultatelor și concluzii.
20

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
V. R.Boehm, Research in the „Real World” – a Conceptual Problem , în Personnel
Psychology, vol. 33, 1980, p. 496
1). Alegerea temei. Orice studiu se aseamănă cu un cerc: debutează cu
menționarea unei probleme și se finalizează cu soluționarea ei. În
alegerea unei teme se ține cont de importanța respectivului subiect, de
valoarea sa educațională, socială și științifică, de actualitatea sa, de
21Determinarea
domeniului de studiu
Studiul bibliografiei
din domeniu
Formularea
ipotezelor
Designul studiului
Analiza datelorEfectuarea studiului
Rezultatele
confirmă
ipotezele?Elaborarea unei
explicații
alternativePrezentarea
rezultatelorDa Nu

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
dificultățile care vor fi implicate în decursul cercetării, viabilitate,
costuri etc.
2) Stabilirea obiectivelor anchetei înseamnă, în principal, elaborarea
proiectului cercetării în raport de comanda beneficiarului. În această
fază este circumscrisă problema, timpul necesar cercetării, forța de
muncă, cheltuielile, cunoașterea mediului în care se va efectua
cercetarea. Totodată, în această etapă se formulează ipotezele de lucru.
Ipoteza reprezintă o explicație preliminară pe care cercetătorul o
asumă în legătură cu rezultatele finale ale studiului. Ipoteza se
deosebește de problemă, întrucât este o soluție sugerată a acesteia și
poate fi validată în urma testării sau verificării.
3) Studierea bibliografiei . În acest moment se realizează
documentarea, studiindu-se bibliografic stadiul actual al cercetărilor.
Studiul bibliografiei presupune trecerea în revistă a altor cercetări care
au avut ca obiect aceeași problematică, metodologie sau rezultate.
4) Soluționarea problemelor metodologice. Această etapă presupune:
a) Alegerea tehnicii de cercetare: orală (față în față sau prin telefon)
sau în scris (prin poștă, internet, autocompletarea chestionarului etc);
b) Operaționalizarea conceptelor . (Operațiune care presupune
trecerea de la concept abstract la variabile, indicatori și indici
specifici. Indicatorul reprezintă un concept care redă un element
observabil, măsurabil, referitor la anumite aspecte ale realității sociale.
Este conceptul care face ca ceva anume sa poata fi observat și măsurat
direct, nemijlocit. În termeni statistici, indicatorul este „o
caracteristică”, exprimată numeric a unei categorii economice, sociale,
22

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
fiind noțiunea pentru o expresie numerică determinată pe baza de
observații statistice.
c) Construcția instrumentului (chestionarului). Această etapă
presupune rezolvarea problemelor de conținut și de formă. Prima
categorie de probleme este traducerea, prin operaționalizare, a
conținutului cercetării în indicatori, care vor sta la originea întrebărilor
din chestionar. A doua categorie se referă la ordinea întrebărilor,
aranjarea în pagină a acestora, stabilirea modului de înregistrare a
răspunsurilor etc.
Chestionarul – instrumentul de bază al anchetei sociologice
reprezintă „o suită de întrebări standardizate la care intervievatul nu
poate să dea decât răspunsuri prefabricate și în număr limitat.”
(Stumph, Hugnes, 1973) După Tr. Rotariu chestionarul, ca instrument
al cercetării sociologice, „poate fi înțeles ca o mulțime de întrebări, de
regulă scrise, adresate subiecților în forme variate, într-o anumită
succesiune, pe baza unor considerente logice și psihologice.”
Folosind drept criterii ale clasificării chestionarelor tipul
întrebărilor puse (A) și modul de aplicare (B) există:
A. a) după conținut, chestionare cu întrebări:
– factuale, (vizează „identificarea” subiecților după locul
nașterii- rural sau urban-, sex, vârstă, ultima școală absolvită, ocupația
actuală, situația civilă ș.a.);
– de opinie (date de ordin subiectiv precum studiul
motivației, atitudinilor, intereselor etc.),
– de cunoștințe (vor să trateze nivelul de cunoaștere al
subiectului într-un anumit domeniu).
b) după formă, exista chestionare cu întrebări:
23

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
– închise („precodificate”), solicită răspunsuri fixate
(școala absolvită: 4 clase, 7-8 clase, 10-12 clase etc.);
– deschise (libere, „postcodificate ”) solicită exprimări
personale în funcție de realitatea fiecărui respondent. Întrebările
deschise sunt cele care permit subiectului să formuleze un răspuns
liber.
Adeseori unul și același chestionar are un caracter mixt: factual,
de opinie și de cunoștințe); semideschise respectiv semiînchise (se
referă la situații neprevăzute, altele decât variantele prevăzute în
chestionar).
De asemenea, în cadrul unui chestionar pot exista întrebări filtru.
Ele au rolul de a-i identifica și selecționa pe indivizii care sunt
capabili sa răspunda la întrebări.
Întrebările închise folosesc diverse scale de măsurare pentru a
culege răspunsurile subiecților. Aceste scale atribuie valori
variabilelor studiate, fapt care face posibilă obținerea unor rezultate
exprimate numeric, chiar dacă respectivele variabile sunt calitative
(opinii, atitudini, motivații etc.).
B. După modul de aplicare există:
a) chestionare cu autoadministrare (relativ mai simple; se expediază
respondenților prin poștă, la intrarea în schimb, în pauză, etc.);
b) chestionare administrate de către operatori de anchetă (sunt mai
complexe).
Condițiile unui chestionar corect, eficient:
-să aibă o problemă clară și precisă;
-întrebări clare, succinte și la obiect;
-să poată fi mânuite comod, fără eforturi deosebite etc.
24

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Pentru a se asigura obiectivitatea cercetării adică nivelul său
științific, operatorul nu trebuie să sugereze ori să privilegieze un
răspuns, nici prin „comunicare verbală”, nici prin „comunicare
nonverbală” (precum mimică, gesturi etc). În sprijinul obiectivității
pledează și anonimatul subiecților.
Există patru tipuri de scale de măsurare utilizate în cercetarea
sociologică:
1. Scala nominală, care împarte populația studiată în clase sau
categorii disjuncte, fiecărei clase fiindu-i atribuită o etichetă sau un
nume. De exemplu: Care este starea Dvs. civilă ?
1.Necăsătorit 2.Căsătorit 3.Divorțat 4.Văduv
Scala dihotomică reperezintă un caz particular al scalei
nominale, având doar două raspunsuri posibile: “da” și “nu”.
Exemplu: Sunteți membru al vreunui partid politic ? 1. Da 2. Nu
2. Scala ordinală este utilizată pentru a da posibilitatea
subiectului să ordoneze o serie de variante de răspuns în funcție de
preferințele sale. Scala ordinală permite realizarea unei ierarhii a
obiectelor studiate, fără a ne spune însă nimic despre distanțele dintre
aceste elemente în cadrul clasamentului. Iată un exemplu de scală
ordinală:
Ordonați în funcție de preferințele dvs. următorele mărci
auto (1 – cea mai bună, 7 – cea mai prostă):
1.Mercedes 2.Audi 3.Fiat 4.Renault 5.BMW 6.Dacia 7.Skoda
3. Scala de interval este o scală cu origine arbitrară, ale cărei
trepte sunt aflate la distanță egală unele de altele. Aceasta scală este
25

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
folosită cel mai adesea pentru a exprima numeric variabilele calitative
supuse studiului. Cu datele culese cu ajutorul scalei de interval pot fi
calculați indicatori statistici precum media, dispersia, coeficientul de
corelație etc. Singura operațiune nepermisă pe o astfel de scală este
raportul (deoarece originea scalei este arbitrară). Scalele de interval
cel mai des folosite.
• Scala cu diferențială semantică (bipolară sau Osgood): Exemplu:
Cum apreciați prețul abonamentului Radio-TV ?
1. foarte mic
2.
3.
4.
5. foarte mare
• Scala Likert (a acordului i dezacordului). S șcala are cinci sau șapte
gradații, care indică intensitatea acordului sau dezacordului
respondentului asupra unei afirmații/caracteristici . Ex. Agricultura
României se îndreaptă într-o direcție bună.
1. dezacord total
2. dezacord
3. nu știu
4. acord
5. acord total
• Scala graduală: Ex. Cât de mulțumit sunteți de activitatea primăriei?
1. Foarte mulțumit
9 2. Mulțumit
3. Așa și așa
26

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
4. Nemulțumit
5. Foarte nemulțumit
• Scala cu diferențierea importanței : Ex. Cât de importante vi se par
reclamele TV în facilizarea alegerii unui produs?
1. foarte importante
2. oarecum importante
3. așa și așa
4. puțin importante
5. deloc importante
4. Scala proporțională este folosită atunci când avem de-a face cu
variabile cantitative. Spre deosebire de scala de interval, originea
scalei proporționale nu este arbitrară, ci reală. Împărțită în intervale
egale, fiecăruia corespunzându-i un număr, această scală este bazată
pe utilizarea unor unități de măsură egale, care fac posibilă stabilirea
nu doar a ordinii, ci și a distanțelor între ele.
d) Eșantionarea este procedura prin care putem deduce
caracteristicile unei populații întregi, interogând doar câțiva indivizi
din aceasta. Tehnicile de astăzi ale cercetării estimează viitorul unei
probleme studiate cu o eroare de + sau – 1%.
Pentru a fi acceptabil din punct de vedere științific eșantionul
trebuie să fie reprezentativ, adică, rezultatele cercetării să se poată
generaliza. Reprezentativitatea constă în capacitatea eșantionului de a
reproduce cat mai fidel caracteristicile populației din care este extras.
Reprezentativitatea este în funcție de mărimea eșantionului,
gradul de omogenitate sau eterogenitate a populației cercetate și de
procedura de eșantionare (de ex. extragerea din urnă a numelui
subiecților).
27

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Alcătuirea eșantionului se face prin anumite tehnici: fișe de
prezență, state de funcțiuni sau de salarizare (aleatoare) ș.a.
Există, ca proceduri de eșantionare una probabilistă
(întâmplătoare) și neprobabilistă (nealeatoare).
Printre tipurile de eșantionare menționăm eșantionarea simplă
aleatoare (selectarea indivizilor se poate face fie prin tragere la sorți
fie prin folosirea unor tabele cu numere aleatorii ), eșantionarea prin
stratificare (extrăgând aleatoriu subiec i ț din fiecare strat al populației
în func ie de un anumit criteriu – vârsta, ț domiciliul rural-urban,
colarizareaș), multistadială (în care sunt alese anumite unități
geografice), pe cote (în care se încearcă respectarea unor cote în
cadrul popola iei) ț, multifazică (eșantionarea se face în mai multe
faze, în fiecare aplicându-se un chestionar, mai simplu pe
eșantionul cel mai mare și mai complex pe subeșantioanele mai
mici), precum și eșantioanele fixe sau panel ( în care este utilizat
același eșantion supus unor investigații repetate).
5) Colectarea datelor pe teren prezintă cel puțin două aspecte
principale: definitivarea instrumentelor de cercetare (interviu sau
chestionar) ceea ce presupune realizarea unei cercetări pilot respectiv
culegerea datelor.
În cadrul studiului pilot se recurge la un grup restrâns de
subiecți, se urmărește înțelegerea de către aceștia a instrumentelor
cercetării, verificarea instrumentelor de lucru.
28

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
6) Centralizarea i șanaliza rezultatelor de pe teren presupune lucrarea
lor cantitativă statistică prin operații de clasificare, comparare,
gruparea de factori, estimarea diferențelor. Urmează interpretarea
calitativă a datelor- esența cercetării.
Obiectivitatea cercetării, științificitatea ei, depind de
realizarea corectă a tuturor acestor etape- precum și de existența unui
corp calificat de operatori.
Cercetarea se încheie cu un raport al cercetării.
Structura unui asemenea raport:
A.introducere;
B.istoricul proiectului de cercetare;
C.rezumatul cercetărilor anterioare;
D.reformularea problemei;
E.prezentarea metodelor și tehnicilor de culegere
și prelucrare a datelor;
F.prezentarea datelor(cantitativ, statistic),
G.analiza și interpretarea datelor (aspectul
calitativ);
H.concluzii și sugestii.
2.3. Interviul
Interviul (engl. interview- întrevedere) este o metodă de
cercetare (în faza de strângere de informații) care presupune legătura
directă a cercetătorului cu subiectul și constă într-o conversație în
cadrul căreia celui intervievat îi sunt adresate o serie de întrebări cu
29

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
scopul de a fi obținute unele informații. Specific interviului este
dialogul „față în față.”
Există interviuri spontane (cotidiene, nespecializate),
interviuri deliberate, semiorganizate (fără un scop științific) și
interviuri științifice, sistematice.
Interviurile tiin ifice pot fi: interviuri ș ț structurate (întrebările
și succesiunea lor este stabilită dinainte), interviuri semistructurate (cu
teme prestabilite pe baza unui „ghid de interviuri”), interviuri
nestructurate (sau „calitative”; se realizează prin analiza internă a
structurii răspunsurilor, fără a se recurge la vreun factor exterior.
După numărul de participanți, avem interviu individual și de
grup. În funcție de componența grupului, putem avea:
– Interviul clasic de grup, în care grupul este unul natural (cum
ar fi funcționarii dintr-un birou). În general este nestructurat,
intervențiile intervievatorului trebuie să fie minime;
– Focus grupul este un interviu structurat aplicat asupra unui
grup special constituit cu ocazia interviului. Se folosește mult în
domeniul marketingului, în care se urmărește aflarea opiniilor despre
anumite produse sau servicii și pentru a completa anumite cercetări
sociologice. O variantă a interviului de grup focalizat este cea în care
sunt convocați experți (metoda Delphi), în care se urmărește ajungerea
la o soluție sau la evaluarea unor situații.
În orice caz, interviul facilitează cercetarea problemelor în
profunzime, în cadrul discuției cu un număr mai mic de subiecți.
2.4. Experimentul științific, spre deosebire de informația
(aceea ștințifică, firește) care presupune cercetarea fără nici o
intervenție a cercetătorului asupra obiectului, experimentul implică o
intervenție premeditată și directă asupra celor cercetate. Claude
Bernard arată că „observația este investigarea unui fenomen natural,
30

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
iar experiența este investigarea unui fenomen modificat de cercetător.”
Experimentul natural respectă condițiile naturale ale fenomenelor
(sociale) cercetate iar experimental artificial se realizează în condiții
create de cercetător. El poate intervenii în testarea unei ipoteze de
lucru sau a unei teorii, pentru analiza unor programe de reformă ș.a.
2.6. Metodele sociometrice de studiere au ca obiect inter-
relațiile preferențiale din cadrul microgrupurilor. Între oameni se
manifestă relații de atracție, de respingere și de indiferență. Metoda
care arată situația preferențială a subiectului în grupul din care face
parte este testul sociometric. În principiu acesta constă în înscrierea
răspunsurilor pe un tabel („matricea sociometrică”) spre a afla în ce
tip de relații (de atracție, respingere sau de indiferență) se află un
individ în grup. În acest scop membrii grupului sunt chestionați la
probleme cum ar fi: cu cine preferă să lucreze, să-și petreacă timpul
liber, cu cine preferă să meargă în excursie, etc. Alte metode
sociometrice, vizând aproximativ aceleași probleme sunt:
sociogramele individuale (se interesează de locul probabil al unui
individ în grup, situat cu premeditare în centrul acestuia iar relațiile cu
ceilalți membri ai grupului sunt marcate cu linii de legătură); testul
configurației sociale (se bazează pe testul sociometric însă oferă o
imagine globală, a grupului ca un tot). Psihodrama este metoda bazată
pe un „teatru spontan” în cadrul căreia indivizii joacă roluri deosebite
în acest fel putând să fie studiate comportamentele indivizilor și
grupurilor mici. Aceste probleme au fost studiate și de către I.L.
Moreno (originar din București), în cadrul sociometric: „tratamentul
cantitativ al relațiilor interumane preferențiale.” (A. Bjerstedt).
2.7. Prelucrarea datelor cercetării este în funcție și de nivelul
său teoretic, și de tehnica aflată la dispoziție. Dacă odinioară operațiile
de prelucrare se făceau manual, odată cu dezvoltarea tehnicii se
recurge la mijloacele cibernetice. Pentru a putea fi prelucrate statistic
31

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
alcătuirea chestionarelor are în vedere, între altele, ca informațiile să
poată să fie introduse ușor și rapid în calculator.
32

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
ANEXĂ
Patru dintre principalele metode folosite în cercetarea sociologică
Metode de cercetare Avantaje Limitări
Munca de teren De obicei produce
informațiile mai
bogate și mai
detaliate decât alte
metode.
Oferă cercetătorului
flexibilitatea de a
modifica strategii și
de a urma noi indicii.Informațiile pot fi
folosite doar pentru
studierea unor grupuri
sau comunități relativ
mici.
Descoperirile se pot
aplica doar grupurilor
sau comunităților
studiate: nu se poate
generaliza, pe baza
unui singur studiu de
muncă pe teren.
Ancheta Face posibilă
culegerea eficientă
de date despre
mulțimi mari de
indivizi.Materialul strâns
poate fi superficial;
acolo unde un
chestionar este
standardizat, pot fi
făcute observații pe
baza deosebirilor
importante dintre
punctele de vedere ale
celor care răspund.
Răspunsurile pot
reflecta ceea ce
oamenii susțin că
cred, nu ceea ce cred
ei cu adevărat.
33

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Cercetarea
documentarăPoate oferi izvoare
de materiale
detaliate, precum și
date despre numere
mari, în funcție de
tipul de documente
studiate.
Este deseori esențial
atunci când un studiu
este, fie complet
istoric, fie are o
dimensiune istorică
definită.Cercetătorul este
dependent de sursele
care există și care pot
fi doar parțiale.
Izvoarele pot fi greu
de interpretat, din
punctul de vedere al
măsurii în care
reprezintă tendințele
reale- cum ar fi în
cazul unor statistici
oficiale.
Experimentul Influența unor
variabile specifice
poate fi controlată de
către investigator.
De obicei este mai
ușor de repetat pentru
cercetători ulterior.Multe aspecte ale
vieții sociale nu pot fi
aduse în laborator.
Răspunsurile celor
studiați pot fi afectate
de situația lor
experimentală.
Sursa: A. Giddens, Sociologie , 2000, p. 589.
34

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
3. Individul și societatea
3.1. Personalitatea umană. Definiții și tipologii
3.2. Personalitate de bază și personalitate de status
3.3. Poziție, status și rol social
3.4. Grupurile sociale
3.5. Globalizarea
3. Individul și societatea
Realitatea socială este alcătuită din următoarele mari niveluri:
personalitatea socială, grupurile și raporturile sociale, sistemul social
global.
3.1. În definirea omului (a „personalității umane”) s-au
exprimat, cu mai amplă notorietate științifică perspectiva psihologică
și perspectiva sociologică.
Abordarea psihologică accentuează componenta psihologică a
personalității interpretând-o ca „organizare dimanică în individ a
sistemelor psiho-fizice care determină adaptarea specifică la
ambianță” (G.W. Alport); „ansamblul dispozițiilor, impulsurilor,
tendințelor biologice înnăscute în individ precum și dispozițiile și
tensințele cucerite prin experiență” (M. Princ) Phihanaliza (S. Freud)
se referă la studierea vieții psihice conștiente și inconștiente a
individului, viață ale cărei tendințe sau dorințe intră în conflict cu
convingerile morale ale acesteia și sunt alungate în subconștient de
unde au tendința să reapară sub o formă travestită.
Abordarea sociologică mizează pe contextul social în care
trăiește personalitatea. Ea se interesează de a) mecanismele prin care
individul adoptă valorile care îl afirmă ca ființă socială; b) ce este
social în indivizi. J. Szczepanski arată că în procesul socializării (v.
infra) societatea formează modurile de comportare, canalizează
35

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
satisfacerea nevoilor, și ceea ce se numește natura umană, indiferent
de felul cum este definită, este un produs social, este un ansamblu de
elemente ale culturii care au fost interiorizate.
Un alt sociolog polonez, Fl. Znaniecki indică patru elemente
sociogene de bază ale personalității:
a)idealul cultural transmis de societate în timpul socializării și,
îndeosebi, în procesul educației; „idealul cultural” este un model după
care individul ar trebui să-și formeze comportarea; este întruchiparea
trăsăturilor dorite în grupul din care individul face parte;
b)rolurile sociale îndeplinite în cadrul grupurilor sociale roluri
care constau în executarea unor activități complexe de către aceste
grupuri;
c)eul subiectiv: imaginea despre propria persoană formată sub
influența altor oameni;
d)eul reflectat: ansamblu de imagini despre sine, eul „descifrat”
din imaginile altor oameni despre noi înșine. El cuprinde: – imaginea
despre felul cum ne percep alți oameni; – imaginea despre felul cum
este apreciată înfățișarea și comportarea noastră; – reacțiile noastre la
aceste imagini.
Îmbinând, în mod critic și constructiv, aceste orientări, se
poate afirma că personalitatea este o sinteză de însușiri biopsihologice
și social-politice. Ea se realizează în cadrul socializării și este,
finalmente, un produs al ei (v. infra).
În decursul istoriei au fost propuse diferite clasificări ale
tipurilor de personalitate. Hipocrate realizează o clasificare a
temperamentelor: sanguin, melancolic, coleric și flegmatic. Eduard
Spranger clasifică personalitatea după tipul dominant de preocupări:
omul teoretic, omul economic, omul estetic, omul politic, omul
religios. C. G. Jung vorbește despre două tipuri, introvertit și
extrovertit și în fiecare dintre ele patru subtipuri: gânditor, afectiv,
intuitiv și senzual. În mod real putem spune că, mai degrabă decât
36

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
tipuri absolut pure, există combinații între diferitele tipuri de
personalitate în care pot să predomine atributele unui anumit tip.
Tipologia sociologică (Fl. Znaniecki ) afirmă că tipurile de
personalitate se formează sub influența rolurilor sociale cerute în
mediile (sociale) în care se realizează socializarea:
a)mediile educative formează tipul omului educat, „bine
crescut”;
b) locurile de muncă (fabrici, gospodării țărănești, etc)
determină tipul „omului muncii” în diferite domenii;
c)cercurile de prieteni crează tipul „omului de distracție”;
d)tipul „oamenilor originali” include indivizi cu anumite abateri
de la obișnuit (și nu neaparat negative).
Și în acest caz, realitatea umană prezintă mai degrabă tipuri
combinate, cu predominarea unuia dintre ele.
După D. Riesman există următoarele tipuri de personalitate
corespunzătoare unor tipuri de societate:
a)tradițional-directed (preeminența tradiției în viața cotidiană a
indivizilor);
b)inner-directed (individul, interiorizându-și anumite valori și
norme sociale, devine autonom față de transformările mediului
social);
c)other-directed (individul se conduce după opinia altora despre
el).
3.2. Personalitatea de bază este „configurația personală care
este adoptată de ansamblul membrilor societății, întrucât ea este
rezultatul experienței precoce pe care o au ei în comun” (A. Kardiner);
„Existența acestei configurații furnizează membrilor societății accepții
și valori comune și face posibil un răspuns emoțional unificat al
membrilor societății în situații în care sunt implicate valori comune”
(R. Linton)
37

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Personalitatea de status (statut) provine din faptul că „fiecare
societate are propriul ei tip de personalitate de bază și serii proprii de
personalități de statut care diferă în unele privințe, de cele ale oricărei
alte personalități” (R. Linton). (Este vorba, între altele, de influența
formativă a condițiilor concrete de muncă și de viață).
3.3. Poziția este „locul” ocupat de un individ în cadrul
grupului din care face parte. Această poziție presupune din partea lui
comportamente corespunzătoare, prestabilite (de ex. locul unui
specialist- profesor, economist, inginer etc. se definește prin anumite
comportamente înscrise în regulamente).
Status-ul unui individ este alcătuit din ansamblul drepturilor și
îndatoririlor care revin persoanei respective într-un anumit grup
social, exprimând poziția de bază a lui în grup. Rezumă ansamblul de
comportamente la care un individ se poate aștepta legitim, din partea
altor persoane (R. Linton).
Rolul este totalitatea comportamentelor pe care alții le
așteaptă de la un anumit individ (J. Stoetzel). El constă, de regulă,
într-un mod „tradițional” (deci conform așteptărilor) de a face
lucrurile într-un sistem dat de comportamente.
Fiecare grup social își creează modele proprii de rol (pattern-
uri) specifice care îi arată individului cum să se comporte în diferite
situații. Modelul (sau idealul) „cultural” al personalității reprezintă
întruchiparea celor mai dorite și mai așteptate și astfel mai apreciate
însușiri în cadrul grupului.
Rolurile „jucate” de o persoană în grup se constituie în seturi
de roluri (fiecare individ realizează mai multe roluri: soț, tată,
specialist, membru al unui partid, biserici etc.) Între diferitele roluri
poate să existe armonie sau conflicte; armonia se datorează pregătirii
adecvate pentru aceste roluri; conflictele se datorează pregătirii
inadecvate pentru ele sau unor schimbări socio-profesionale.
38

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Depășirea conflictelor de rol se face prin raționalizare,
compartimentare și adjudecare. Raționalizarea presupune redefinirea
situației individului în termeni (mai) „acceptabili din punct de vedere
social și personal.” Compartimentarea constă în divizarea setului de
roluri în părțile componente și identificarea într-un anumit moment
doar ca un rol. Adjudecarea reprezintă atribuirea unei alte persoane a
unei responsabilități.
Evaluarea rolurilor sociale se face în funcție de importanța
lor, importanță care le oferă o anumită poziție socială. Prestigiul
înseamnă aprecierea unei persoane după calitatea îndeplinirii rolului
său în grup (de unde recompensa ca promovare, apreciere…). Poziția
socială se exprimă și prin calitățile personale, nu doar prin prestigiul
în grup (:un individ cu o poziție socială mai înaltă în grup poate să fie,
în absența unor calități profesionale sau morale, mai puțin apreciat în
grup iar altul, cu o poziție socială mai mică să fie apreciat mai mult în
prezența unor asemenea calități). Astfel spus: un individ poate să
dețină o poziție socială înaltă însă un statut scăzut, iar un altul să
ocupe o poziție socială mai mică dar un statut mai înalt.
3.4. Grupul social definește „două sau mai multe persoane
care împart cu alte persoane aceleași norme (atitudini) față de anumite
situații și ale căror roluri sociale sunt îmbinate și sincronizate.” (Th.
Newcomb); „o pluralitate de persoane care sunt în interacțiune într-un
cadru dat” (W.J.Sprott); „un anumit număr de persoane legat printr-un
sistem de relații regelementate de către instituții, care posedă anumite
valori comune și care se deosebesc de alte comunități printr-un
principiu specific” (J.Szkzepanski).
Tipologia grupurilor se referă la grupuri primare și grupuri
secundare, micro și macro grupuri sociale, grupuri formale și grupuri
informale, grupuri de referință și grupuri de apartenență, grupuri de
presiune….
39

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Grupuri primare ( G.M. Cooley): „se caracterizează printr-o
asociație intimă, față în față și prin cooperare […]. Rezultatul asocierii
intime, psihologice constă într-o anumită fuziune a individualităților
într-un întreg comun […]. Poate că cel mai simplu fel de a descrie
această asociere este să spunem că există un <<noi>>; el implică acel
fel de simpatie și identificare reciprocă pentru care <<noi>> este
expresia naturală.” Există următoarele tipuri de grupuri primare
universale (Cooley): familia, grupul de joacă al copiilor, grupuri de
vecinătate (mai ales în satele tradiționale), comunitatea de bătrâni.
Grupurile secundare se caracterizează prin relații „reci”, impersonale,
contractuale, formale și funcționale. Sunt grupuri mari constituite și
funcționând pe bază de reguli formale (statute, regulamente).
Coeziune socială mai scăzută nepersonalizată, alimentată de
cooperarea obținută prin diviziunea rolurilor și a sarcinilor. Exemple:
asociațiile profesionale, consiliile de administrație, marile
organizații…
Microgrupurile sociale se caracterizează printr-un numar mic
de membri, relații personale „primare” puternice, structură simplă
(fără subgrupuri), au o anumită autonomie în stabilirea modalităților
de realizare a sarcinilor. Exemple: familia, clasa de elevi, grupa de
studenți, atelierul… Macrogrupurile au un număr mare de membri;
relații secundare, impersonale, mediate, trepte ierarhice, de regulă
organizare formală. Exemple: clasa socială, marile organizații sociale
și politice, poporul, națiunea…
Grupurile formale (T. Parsons) se disting prin relații
reglementate instituțional, cu norme de comportament înscrise în
regulamente, organizare ierarhică instituționalizată. Exemple:
societățile pe acțiuni, instituții școlare, științifice… Grupurile
informale (neformale): număr redus de membri, se constituie spontan,
pe bază de afinități și contacte personale, pot să acționeze și organizat,
sunt, îndeosebi „grupuri de opinie” împărtășind, în general, păreri
40

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
similare sau comune despre evenimente, au lideri recunoscutți spontan
(„lideri de opinie”).
Grupurile de referință (Merton) cuprind „un număr de oameni
care interacționează unii cu alții în conformitate cu anumite modele
stabilite anterior.” Grupul de referință este pozitiv dacă normele și
regulile sale sunt adoptate iar negativ când ele sunt respinse. După M.
Sherif acestea sunt grupurile la care „individul se atașează personal, în
calitate de membru actual, sau la care speră să se atașeze psihologic;
cele cu care se identifică sau dorește să se identifice.” Grupurile de
apartenență sunt grupurile la care individul spune (ori se presupune)
că îi aparține (real). Surse ale apartenenței de grup: nașterea (-familia),
prin alegere (profesiune, organizație politică), prin repartiție, în cadrul
grupului instituționalizat (repartiție decisă de persoane cu putere de
decizie). Apartenența la grup este reală, când individul participă
efectiv la activitatea grupului, respectiv ideologică atunci când
individul îi aparține doar subiectiv.
Grupul de presiune se constituie cu scopul de a exercita o
„presiune” exterioară de către un grup asupra altui grup, fie prin
simplă prezență, fie prin mijloace speciale (audio-vizuale).
După R. Boudon există următoarele categorii de grupuri:
a)grupul nominal sau categoria socială (indivizi care au cel
puțin o notă comună: vârstă, studii, ocupație etc.);
b)grupul latent (indivizi care au un interes comun: grupul
consumatorilor are interesul ca produsele să fie de bună calitate);
c)grupul organizat (structură bine definită și cu mecanisme de
decizie colectivă: sindicatul);
d)grupul semiorganizat (grup care își face o profesie din a
reprezenta interesele altora: grupul părinților, elevilor).
Grupul de muncă este o realitate socială constituită cu scopul
de a realiza împreună o anumită activitate productivă. Între membrii
41

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
unui asemenea grup există relații tehnice (de producție) și relații
afective.
În conformitate cu aceste relații, grupul de muncă are o
structură funcțională, referitoare la îndeplinirea obligațiilor de
producție și o structură afectivă referitoare la relațiile interpersonale
dintre componenții grupului. Structura grupului de muncă se referă și
la pozițiile ocupate de către indivizi și la rolurile acestora în grup. Un
membru al grupului poate să aibă, simultan, mai multe status-uri
(poziții) și roluri. Status-ul profesional este principal. Există și o
structură care se referă la existanța unei conduceri (poziția de „șef” al
grupului) și la subordonați. Eficiența unui grup de muncă se constituie
din realizarea status-urilor și rolurilor în grupul respectiv.
Dinamica grupului se explică în principal prin faptul că într-o
societate aflată în continuă schimbare (inclusiv în segmentul său
productiv), grupul trebuie să se adapteze continuu condițiilor și
exigențelor noi, atât în ceea ce privește structura și funcționarea sa, cât
și a calității socio-profesionale a membrilor săi.
Istoria omenirii este o trecere („progres”) de la individual
respectiv singular spre general respectiv universal la intersectarea
tuturor planurilor de viață și activitate umane:
-individ-familie-grup etnic-națiune
-individ-grup socio-profesional-clasă
-comunitatea continentală de state-comunitatea planetară.
Treptat, odată cu dependența, reciprocă și progresivă, a tuturor
formelor de organizare a substanței socio-umane, se dezvoltă și
necesitatea unirii lor sub deviza unor scopuri generale comune.
Oamenii depind, ca relație nemijlocită, unii de alții dar tot mai mult de
grupul din care fac parte, acesta de societate, națiune, stat. Încât
problemele „unuia” (pe fiecare din aceste forme de existență și
organizare a materiei umane), devin, treptat și eficient, problemele
tuturor. Nu este vorba, acordând prioritate universalului, întregului, de
42

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
o sacrificare a individului sau statului ci, dimpotrivă, de integrarea în
forme eficiente de manifestare și de soluționare a problemelor sale.
Procesul acesta este (v. supra) caracteristic întregii istorii a
omenirii. Pe plan economic și comercial, interdependența dintre
activitatea productivă a diferitelor unități de producție și dintre acestea
și activitatea comercială. Politic și militar a fost constituirea de
„imperii universale” (persan, macedo-elin, roman, bizantin, apoi, în
sec. 20 „sovietic”; Napoleon visase și el constituirea unui imperiu
universal, sub autoritate franceză; la fel Hitler sub sceptru german). Pe
plan spiritual-cultural, creștinismul s-a afirmat ca religie universală.
Lingvistic: elina (limba de cultură a antichității europene), latina
(limba oficială a imperiului roman, limba diplomatică și a științei și
cultura Evului Mediu european (apusean si central) până în epoca
modernă); apoi s-a impus franceza respectiv germana iar astăzi
engleza. O seamă de limbi artificiale presum esperanto au tins spre
universalitate.
Uniunea Europeană constituită, treptat în Europa ultimelor
decenii, reprezintă, în concepția și practica inițiatorilor săi, „un proiect
de integrare europeană inițiat în 1983 […] de mai multe state
occidentale cu scopul de a întări legăturile economice, sociale și
politice dintre țările participante pentru a analiza o uniune din ce în ce
mai strânsă între popoarele europene.” ( Dicționar al Uniunii
Europene, 2006). Prin evoluția lucrurilor, de la stadiul de proiect s-a
ajuns, treptat la U. E. ca realitate economică, socială și politică.
România a fost acceptată ca membră a U.E. în 1 ianuarie 2007. Deviza
uniunii este „unitate în diversitate.”
3.5. Globalizarea, fenomen istoric care afectează societatea
omenească în totalitatea sa, „reprezintă procesul prin care distanța
geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și
dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și
43

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un
potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.”
Oricare ar fi definițiile sau caracterizările globalizării, este
vorba în expresie logică de o preeminență crescândă a universalului în
raport cu particularul. Iată și alte definiții:
„Globalizarea se referă la toate acele procese prin care
popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială,
societate globală.” (M. Albrow)
„Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor
sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități
îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite
prin prisma altora similare petrecute la multe mile depărtare, și
invers.” (A. Giddens)
„Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolaltă
comunități de pe această planetă altădată dispersate și izolate, într-o
dependență mutuală și o unitate ale unei singure lumi.” (Em. Richter)
Așadar, globalizarea este un fenomen social multilateral, în care
părțile (naționale) se integrează progresiv în sistemul uman global în toate
planurile de viață economică, politică, socio-culturală. Astfel, conceput în
baza evoluției istorice a omenirii îndeosebi în ultimele decenii, fenomenul
globalizării este considerat ca fiind inevitabil și ireversibil. Însă, pe lângă
aspectele pozitive determinante (cum ar fi internaționalizarea producției, o
nouă diviziune internațională a muncii, extinderea și generalizarea valorilor
politico-juridice ale democrației, ale culturii și civilizației) există și aspecte
sau consecințe negative (o criză financiar-economică într-o parte a lumii, așa
cum este actualmente cea din SUA, afectează și restul omenirii). De
asemenea există riscul ca fenomenul globalizării să afecteze valorile
tradiționale ale specificului zonal sau local. Tocmai de aceea este de acceptat
sentința unui autor, Theodore Lewit: „Gândește global, dar acționează local.”
SOCIETATEA ÎN LUMEA MODERNĂ
Tipul Perioada Caracteristici
Societățile din Lumea Secolul XVIII până în Bazate pe producția
44

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Întâi prezent. industrială și libera
inițiativă generalizată.
Majoritatea oamenilor
locuiesc în orașe și
metropole, o mică parte
sunt angrenați în
meserii agricole.
Mari inegalități de
clasă, deși mai puțin
pronunțate decât în
statele tradiționale.
Comunități politice
distincte sau state-
națiuni, cuprinzând
națiunile occidentale,
Japonia, Australia și
Noua Zeelandă.
Societățile din Lumea
a Douaînceputul secolului al
XX-lea (după
Revoluția Rusă de la
1917), până la
începutul anilor '90Bazate pe industrie, dar
economia este
centralizată.
O mică parte din
populație lucrează în
agricultură; majoritatea
locuiește în orașe și
metropole. Inegalitățile
de clasă majore persistă.
Comunități politice
distincte sau state-
națiuni.
Până în 1989,
cuprindeau Uniunea
Sovietică și estul
Europei, dar
45

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
schimbările politice și
sociale le-au
transformat în sisteme
de liberă inițiativă
economică, devenind
treptat societăți din
Lumea Întâi.
Societățile din Lumea
a Treiasecolul al XVIII-lea
(majoritatea sunt foste
colonii) până în
prezentMajoritatea populației
lucrează în agricultură,
folosind metode de
producție tradiționale.
Unele produse agricole
sunt vândute pe piețele
mondiale.
Unele țări au sisteme de
liberă inițiativă, altele
sunt centralizate.
Comunități politice
distincte sau state-
națiuni, incluzând
China, India și
majoritatea națiunilor
africane și sud-
americane.
46

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Țările recent
industrializatedin 1970 până în
prezentFoste societăți din
Lumea a Treia, bazate
în prezent pe producția
industrială și în general
pe libera inițiativă.
Majoritatea populației
trăiește în orașe și
metropole, puține
persoane sunt implicate
în meserii agricole.
Inegalități de clasă
puternice, mai
pronunțate decât în
societățile din Lumea
Întâia. Venitul mediu pe
cap de locuitor este
considerabil mai mic
decât cel din societățile
Lumii Întâi.
Includ Hong Kong,
Coreea de Sud, Taiwan,
Brazilia și Mexic.

Sursa: A. Giddens, Sociologie , 2000, p. 74.
47

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
4. Socializarea
4.1. Procesul socializării
4.2. Socializare și educație
4.1. Socializarea reprezintă procesul complex al însușurii de
către om a unor valori, norme și roluri sociale, a modelelor sociale de
comportament, a mijloacelor sociale de comunicare. Scopul
socializării este pregătirea pentru viața socială, pentru asumarea unor
roluri și responsabilități sociale. Rezultatul acestui proces este omul ca
ființă socială.
Formele specifice de activitate și instituțiile în care se
realizează socializarea sunt: familia, școala, instituțiile culturale,
economice, politice- munca îndeosebi.
Mecanismele proprii socializării au la bază învățarea socială-
asimilarea experienței socio-umane.
Motivația socială, individuală și de grup, se exprimă prin
fenomene psiho-sociale specifice: trebuința de afirmare, de
reciprocitate, de autorealizare, nevoia de status social ridicat, trebuința
de autodepășire, de cooperare în vederea atingerii unor scopuri
comune.
În cadrul acestui proces este formată personalitatea de bază
corespunzătoare valorilor și normelor caracteristice societății date
precum și personalitatea de status- în funcție de condiții concrete de
viață și muncă.
Socializarea posedă o dimensiune psihologică (însușirea unor
cerințe sociale ca fenomen psihic), culturologică (însușirea valorilor și
normelor unei culturi) și o dimensiune sociologică (învățarea de roluri
sociale).
Socializarea primară este procesul prin care se formează
personalitatea de bază; socializarea secundară semnifică însușirea de
48

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
noi valori, norme, atitudini și comportamente. Socializarea continuă
este asimilarea de valori și norme în decursul vieții, în toate etapele
sale.
Socializarea anticipativă este procesul de pregătire a asumării
de către individ a unui nou rol social.
Socializarea pozitivă se petrece conform valorilor, normelor și
cerințelor admise de societate, fiind în concordanță cu ele.
Socializarea negativă are loc în opoziție cu valorile, normele și
cerințele admise de societate, fiind adeseori marginală în raport cu
societatea.
Conformismul este acceptarea mecanică a unor principii și
obiceiuri opuse convingerilor individului. Nonconformismul sau
devianța este o lipsă de atașament față de valorile și normele _
reprezentând o încălcare a lor.
Comportamentul deviant este o încălcare a normelor sociale
recunoscute. Devianța pozitivă reprezintă o evaziune de la valorile și
normele unui grup cu intenția de a le modifica. Aceea negativă este o
încălcare a normelor și regulilor de conduită și duce la
„comportamentul delincvent.”
Consecința socializării, ca proces, este socialitatea. La bază
este termenul latin socius (soț, asociat) care stă la originea denumirii
Sociologiei ca știință a relațiilor interumane (v. supra). Literatura
sociologică întrebuințează mai mulți termeni pentru a exprima
diferitele tipuri de legături interumane: sodalitate, sociabilitate,
socialitate, solidaritate, etc.
Sodalitatea (din lat. sodalis- camarad, coleg) este „capacitatea
umană de a întemeia grupuri, definite ca unități de activitate: cupluri,
familii, întreprinderi, echipe sportive, biserici, armate…”
Sociabilitatea desemnează „capacitatea umană de a forma
rețele, prin care unitățile de activitate, individuale sau colective,
transmit informațiile ce le exprimă interesele, gusturile, pasiunile,
49

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
opiniile…: relații de vecinătate, categorii de public, saloane, cercuri,
curți regale, piețe, clase sociale, civilizații…”;
Socialitatea exprimă „capacitatea umană de a menține
împreună grupurile și rețelele, de a le asigura coerența și coeziunea ce
le constituie în societăți: tribul, cetatea, națiunea ca forme de
solidaritate socială ce pot fi numite morfologii” ( apud, R. Boudon).
Solidaritatea exprimă relația socială de unitate, prin
comuniunea responsabilității și a interesului comun. Există o
solidaritate neorganizată (cum ar fi în cazul modei, panicei), și o
solidaritate organizată (de exemplu în cadrul organizațiilor,
sindicatului, etc.)
Câteva condiții care favorizează participarea la realizarea
intereselor grupului (după R. Boudon):
„-Dimensiunea grupului să fie mică și constribuția marginală
a fiecărui membru să fie importantă;
-Membrii grupului legați prin raporturi strânse de loialitate;
-Să existe mecanisme de coerciție sau de incitare directă;
-Grupul latent1 să fie fragmentat în grupuri restrânse, locale;
-Costul participării să fie nul sau negativ;
-O organizație exogenă să-și asume sarcina reprezentării
grupului latent.”
4.2. Socializarea (v. supra) se realizează prin interacțiunea
individului (minor) cu semenii săi, posesori de cunoștințe și deprinderi
sociale. Ca atare acest fenomen se referă îndeosebi la copilărie și
adolescență. „Îndeosebi” în copilărie și adolescență pentru că
socializarea este continuă, extinsă în întreaga biografie a insului. Când
1 Grupul indivizilor care au un interes comun (de exemplu grupul
consumatorilor- calitatea produselor). grup exterior grupului latent.
50

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
se dobândește un status nou, cu un rol nou, este vorba de o
resocializare.
Mecanismul principal al socializării este învățarea socială (v.
supra) („asimilare a experienței sociale…individuală sau colectivă…ce
constă în cunoștințe, reguli, norme, valori, etc.”L. Vlăsceanu).
Învățarea directă se realizează prin experiență nemijlocită, învățarea
indirectă presupune observarea celorlalți. Învățarea de roluri sociale
este un caz particular al învățării sociale care presupune însușirea unor
„așteptări de rol.”
Un rol deosebit în studierea științifică a învățării sociale prin
formarea și dezvoltarea judecăților morale la copii l-a avut J. Piaget.
El consideră că acest proces se realizează în trei etape principale:
etapa inițială- „morala heteronomă” în care conformarea la regulă
presupune prezența fizică a adulților; a doua etapă este aceea a
„realismului moral” prin care individul copil se raportează la norma
morală în sine; cea de a treia etapă este a „ moralei autonome”- etapă
în care normele sunt respectate din convingere intimă.
Socializarea la maturitate este reprezentată prin trei
componente: familia, profesia, socializarea în „instituții închise.” În
prima componentă este vorba de asimilarea rolului de soț soție,
tatămamă; socializarea pentru profesie necesită îndeosebi însușirea
aspectelor sociale ale unui context nou (precum și, în secundar,
însușirea meseriei); socializarea în instituțiile închise (armata,
mănăstirile, închisorile ș.a.) presupun o socializare prin supunerea
indivizilor față de un „numitor comun.”
Socializarea caracteristică ultimei perioade a vieții („vârsta a
treia”) implică însușirea unei identități sociale noi datorită unor situații
deosebite (slăbirea capacităților fizice și, în final, și intelectuale,
scăderea veniturilor etc.).
51

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Sociologia educației se ocupă de influența societății asupra
acțiunii educației precum și de efectele sociale ale acestei acțiuni.
Rolul principal în acest proces îl are școala. Funcțiile școlii sunt, în
cadrul acestui proces, de integrare morală (asimilarea de cunoștințe și
deprinderi de comportament social); de transmitere a moștenirii
culturale (a „culturii generale”, în special umaniste ca factor de
edificare morală); de pregătire profesională .
Există și funcții de „ alocare a statusurilor și de pregătire
pentru roluri sociale ” (prin absolvirea școlii, individul are șansa de a
ocupa o anumită poziție socială-status), precum și o funcție de „ re-
producere a structurii sociale ” (școala pregătește tinerii pentru a-i
înlocui cândva pe vârstnici).
52

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
5. Familia și gospodăria
5.1. Definiții
5.2. Funcții ale familiei
5.3. Tipuri de familii și gospodării
5.4. Alegerea partenerului conjugal
5.5. Divorțialectatea și recăsătoria
5.6. Familia și societatea
5.1. Familia poate să fie abordată în perspectivă
microsociologică (privitoare la problemele din interiorul familiei) și
macrosociologică (poziția și rolul său în societate).
Giddens definește familia astfel: „O familie este un grup de
persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă
responsabilitatea pentru creșterea copiilor.” Iar G. Murdok consideră
că familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună,
cooperare economică și reproducție. O definiție mai amplă arată că
„familia este un grup social _ prin căsătorie, alcătuit din persoane care
trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin
anumite relații natural biologice, psihologice, morale și juridice și care
răspund una pentru alta în fața societății.”
Gospodăria este „o unitate socială care 1. este alcătuită dintr-
una sau mai multe persoane; 2. ocupă un spațiu locativ determinat; 3.
deține un patrimoniu constând din bunuri imobiliare și mobiliare, între
care un set de obiecte casnice; 4. utilizează patrimoniul pentru
satisfacerea necesităților existențiale ale celor care fac parte din g.
[gospodărie]; 5. dispune de un buget propriu de venituri și cheltuieli.”
(Dicționar de sociologie rurală , 2005). Elementul socio-uman
principal al gospodăriei este familia (urbană sau rurală).
53

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
5.2. Funcțiile principale ale familiei sunt:
a) regularizarea comportamentului social (inclusiv în planul
relațiilor sexuale prin excluderea acelor întâmplătoare sau între
rudenii apropiate);
b) reglementarea modelor reproducerii (inclusiv prin
interzicerea unor forme de mariaj precum bigamia, poliandria);
c) organizarea producerii și a consumului; „funcția
economică” (în societățile preindustriale familia, prin gospodăriile
țărănești și atelierele meșteșugărești, avea în mod esențial o funcție
productivă; în societățile industriale și postindustriale funcția de
consum este funcția principală a familiei);
d) reproducerea socială („socializarea” copiilor prin acțiunea
instructiv-educativă de însușire a valorilor sociale de către copii);
e) afectivitate și protecție (asigurarea fundalului socio-afectiv
al membrilor);
f) acordarea status-ului social (născându-se într-o anumită
familie, individul moștenește bunuri materiale și o poziție socială-
clasă, etnie, biserică, etc.).
5.3. a) „Familia nucleară” (sau simplă): este familia compusă
dintr-o pereche maritală (soț-soție) și copii (descendenții săi) care
locuiesc și se gospodăresc împreună;
b) familia extinsă cuprinde, pe lângă nucleul familial, și alte
rudenii (părinții soțului și sau soției, frații și surorile soțului soției cu
fii lor, mătuși și unchi ai cuplului);
c) familia consangvină este familia din care provin indivizii
componenți; presupune „legături de sânge”;
d) familia patriarhală (rolul hotărâtor al bărbatului); familia
matriarhală (rolul dominant al femeii);
e) familia monogamă (formată din doi membrii căsătoriți
împreună);
54

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
f) familia poligamă este familia multiplă:
-poligamia (căsătoria simultană a unui bărbat cu mai multe
femei); poligamia sororală (soțiile sunt surori); poligamia nonsororală
(soțiile nu sunt surori);
-poliandria (căsătoria simultană a unei femei cu mai mulți
bărbați); poliandria fraternală (căsătoria cu frați ai soțului); poliandria
nonfraternală (căsătoria cu bărbați care nu sunt frați ai soțului).
A. Giddens arată că direcțiile schimbării în familiile
contemporane sunt:
a) „Influența familiilor lărgite și a altor grupuri bazate pe
relațiile de rudenie este în curs de scădere.
b) Se manifestă o tendință generală de liberă alegere a
partenerului marital.
c) Drepturile femeilor recunoscute au o deschidere tot mai
mare, atât în privința inițierii mariajului cât și în cea a luării de decizii
în interiorul familiei.
d) Căsătoriile între rude sunt tot mai puțin frecvente.
e) În societățile care erau altădată forme restrictive se observă
o mai mare libertate sexuală.
f) Se manifestă o tendință generală de extindere a drepturilor
copiilor.”
5.4. Alegerea soțului soției se face fie prin opțiune proprie, fie
prin opțiunea altora (părinți, alte rudenii, prieteni).
Există căsătorii homogamice (între indivizii cu statute socio-
demografice apropiate) și căsătorii heterogamice (soții au statute
socio-demografice diferite).
Există și căsătoria ca afacere (pentru avere, statut social,
capacități intelectuale, frumusețe fizică etc.). Tradițional este
„schimbul” între „argumentul” economic și social din partea
bărbatului și „argumentul” afectiv-erotic din partea femeii etc.
55

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Distribuirea sarcinilor în familie și gospodărie se face fie prin
decizii democratice (colective) fie prin decizii dictatoriale (asociate,
de regulă, cu puterea tatălui). Funcțiile în familie se pot „delega”
temporar (suprasolicitări, deplasări, boală ș.a.).
5.5. Caracteristic îndeosebi societății moderne și
contemporane, divorțul are mai multe cauze: emanciparea economică
a femeii; distanța dintre soți respectiv locuință și locul de muncă;
democratizarea și liberalizarea vieții sociale; sporirea permisivității,
ș.a.
Consecințele divorțialității sunt pozitive (atunci când se iese
dintr-o situație stresantă) și negative (îndeosebi asupra copiilor:
marginalizarea celor cu părinți divorțați, supraprotecția maternă-
răsfățul; există efecte negative și la părinții soților divorțați).
Avantajele recăsătoriei se manifestă în direcția beneficiilor
materiale, de confort, erotice, emoționale, etc. Se înregistrează o
dificultate sporită la femeile de peste 40 de ani de a-și găși un soț;
bărbații, de regulă se recăsătoresc cu femei mai tinere.
Ca dezavantaje și riscuri ale recăsătoriei sunt amintite
creșterea probabilității de divorț, existența copiilor dintr-o altă
căsătorie poate crea anumite contradicții, drame chiar.
Ca alternative față de familia clasică se citează cuplurile
conjugale fără copii (deliberat sau nu), mama celibatară, gospodăriile
formate dintr-o singură persoană, concubinajul.
5.6. Fiind o formă (fundamentală) de viață socială, familia
întreține, prin funcțiile sale, diferite relații cu societatea, de influență
reciprocă. Ca aspecte mai semnificative reținem: a) asistența asigurată
de către stat familiei (de ex. la constituirea familiei, relațiile dintre
membrii săi, în caz de moștenire sau divorț, locuință și habitat,
creșterea copiilor, ajutoare materiale pentru familiile sărace, etc.); b)
56

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
valoarea socialului în viața familiei se evidențiază pregnant în
procesul socializării copiilor; c) familia extinsă contribuie, alături de
aceea nucleară, la formarea și promovarea socială a tinerilor în plan
școlar, profesional, marital, habitual- comunitar, politic.
57

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
6. Stratificarea socială
6.1. Aspecte teoretice
6.2. Cauze ale stratificării
6.3. Tehnici de stratificare
6.4. Efectele stratificării
6.1. Înțelegerea corectă a națiunii de „stractificare socială”
necesită cunoașterea semnificației unor noțiuni precum: diferențierea
socială, ierarhizarea, evaluarea (valorizarea).
Diferențierea socială se datorează unor factori naturali
(înnăscuți) care duc la varietatea indivizilor umani și unor factori
sociali (activitatea, modul de a fi, comportamentul, etc.).
Ierarhizarea este o diferențiere verticală care introduce o
relație de ordine între indivizi ori status-uri (poziții sociale).
Evaluarea (valorizarea ) ca „apreciere” sau „prețuire” stă la
baza ierarhiei sociale.
Stratificarea socială apare atunci când este vorba de o ierarhie
socialmente recunoscută conform căreia indivizii ori pozițiile sociale
se „judecă” în termeni de inferior superior, adică atunci când se
manifestă inegalități sociale. Ea se manifestă la toate nivelurile de
organizare socială: micro, mezo și macro (socială). De exemplu în
cadrul organizațiilor (grupuri formale) se atribuie, prin regulamente de
funcționare, sarcinile, drepturile și recompensele fiecărui post.
6.2. Înainte de cercetarea științifică riguroasă, cu principii și
metode economico-sociale și politice, au pus fenomenul stratificării pe
seama naturii (cum ar fi deosebirea de înzestrare), a dispoziției divine
etc. Ulterior, în faza de analiză științifică, cauzele stratificării au fost
indicate ca fiind baza economică (la J.J. Rousseau inegalitatea dintre
oameni se bazează pe proprietate).
58

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Teoria funcționalistă consideră că la baza stratificării se află,
următoarele principii:
1. „Orice societate este un ansamblu de poziții structurate, cărora le
sunt asociate îndatoriri sau funcții”;
2. „Membrii societății trebuie repartizați în aceste poziții”;
3. „Îndatoririle aferente fiecărei poziții trebuie îndeplinite de către
membrii societății.”
Pentru ca ipotezele de diferențiere să fie realizate iar principiul de
stratificare să fie respectat, este necesar să existe: „a) un ansamblu de
recompense ierarhizate; b) un mod de repartizare a acestor
recompense în funcție de valorile respective ale pozițiilor.” Așa cum
arată Davis, „recompensele și distribuția lor devin o parte a ordinii
sociale și creează diferențierea.” Iar tipurile de recompense ale
societății pentru ai stimula pe cei competenți pentru asumarea unor
sarcini și funcții dificile sunt de factură economică (bunuri materiale),
estetică (divertisment și plăcere) și simbolică (notorietate, prestigiu).
Conform altor teorii, norme, sancțiunea și puterea constituie
fundamentul segregației și inegalității. Încât, conclude Dahrenberg,
„legea în sensul cel mai larg al cuvântului, rezumat al tuturor normelor
și sancțiunilor inclusiv cele needificate, este deopotrivă condiția
necesară și suficientă a inegalității sociale” ( apud, R. Boudon) „pe
scurt, rezumă Cherkaoui această teorie, stratificarea este consecința
imediată a controlului temperamentului social prin sancțiuni pozitive
sau negative.” Durkheim consideră că fără autoritate (sau putere) cu
greu se poate imagina un sistem de norme și sancțiuni. K. Marx arată
că la baza stratificării este structura economică manifestată exemplar
în structura de clasă.
Definind stratificarea drept „inegalități structurale între
diverse grupuri de oameni”, A. Giddens distinge următoarele sisteme
principale (de stratificare): sclavia, casta, starea și clasa. În cadrul
sclaviei, indivizii sclavi constituie proprietatea stăpânilor de sclavi.
59

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Casta (în portugheză casta înseamnă „rasă” ori „rasă pură”), întâlnită
clasic în India, desemnează un grup social „închis” și caracterizat prin
comunitatea de origine, prin profesiune și privilegii ale membrilor
acestui grup. Stările, întâlnite în fundalismul european, constau din
„pături sociale cu obligații și drepturi diferite ale unora față de ceilalți,
unele dintre aceste diferențe fiind stabilite prin lege” (Giddens). Astfel
în Europa (ca de exemplu în Franța de până la 1789), existau trei stări:
a) aristocrația și oamenii instruiți dar fără titluri de noblețe; b) clerul;
c) „starea a treia”- oamenii de rând- iobagii, oamenii liberi, meseriașii
și negustorii. (Între stări nu existau bariere rigide- ca în cazul catelor
indiene.
Frecvent utilizată în literatura sociologică americană și
europeană, noțiunea de clasă a fost larg dezbătută de către K. Marx. El
definește clasele sociale prin poziția acestora în cadrul modului de
producție punctul de reper fiind proprietatea respectiv sursa de
venituri; deosebirile de interese ce se pot transforma în conflicte
(lupte) de clasă, etc.
În societatea „occidentală” există o „clasă de sus” (oamenii
bogați, marii proprietari sau persoanele cu funcții înalte în stat), o
„clasă de mijloc” (majoritatea angajaților cu venituri medii), o „clasă
muncitoare” și o clasă țărănească (pe măsura dezvoltării societății,
clasa țăranească este în diminuare severă).
6.3. Referitor la „tehnicile de stratificare” trebuie precizat
faptul că este vorba ca , prin anumite categorii de profesii și/sau
ocupații, să se determine poziții sociale determinante. Astfel, între
aceste tehnici de stratificare după ocupații, este „clasificarea pe baza
prestigiului ocupațiilor.” În acest mod, o cercetare efectuată în anul
1993 pe un eșantion de 1645 elevi din clasa a XII-a, a arătat că, dintr-
un număr de 45 ocupații enumerate, pe primul loc se afla ocupația de
profesor universitar, judecător loc 2, deputat parlamentar loc 17,
60

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
polițist 24, portar 45. ( apud, Rotariu, Iluț…). O altă clasificare este
aceea pe baza unor „inidici complecși” are în vedere ocupația, vebitul,
tipul de locuință, zona rezidențială.
6.4.Cercetările asupra efectelor și consecințele stratificării (v.
M. Cherkaoui- în R. Boudon, Tratat de sociologie ) se referră la
următoarele aspecte de bază ale vieții sociale: fecunditatea,
socializarea, consumul și acțiunile. Astfel, în societățile preindustriale
fecunditatea se corelează pozitiv cu statutul (poziția socială): cu cât
este mai înalt statutul, cu atât este mai mare fecunditatea. De la
începutul revoluției industriale nivelul fecundității scade pe măsura
creșterii nivelului socio-economic. Socializarea este favorizată, de
exemplu, de statutul socio-economic, mai ridicat al familiei.
Asemănător consumul; însăși nevoile de consum sunt în funcție de
acest statut. În ceea ce privește acțiunile, s-a constatat, între altele, că
separarea rolurilor familiei de cele ale întreprinderii, a dus la o șansă
mai mare de reușită socio-economică.
Drept consecințe ale stratificării sunt citate: stratus-urile
(respectiv grupările de status), straturile și clasele sociale. Status-ul (v.
supra) desemnează îndeosebi poziția socială în raport cu alte poziții.
Stratul, ca noțiune, se utilizează în clasificările ierarhice pentru a
evidenția grupe de indivizi sau de poziții sociale de la aproximativ
același nivel al ierarhiei sociale. Clasele sociale desemnează grupuri
mari de oameni diferențiate față de alte grupuri prin proprietate, stil de
viață, mentalitate, nivel cultural etc.
„1. Stratificarea socială se referă la divizarea societății în
puteri sau state. Atunci când vorbim de stratificare socială, atragem
atenția asupra pozițiilor inegale ocupate de indivizi în societate.
Stratificarea conform genului și vârstei se întâlnește în toate
societățile. În societățile tradiționale dezvoltate și țările industrializate
61

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
din prezent există o stratificare în termeni de bogăție, proprietate și
acces la bunurile materiale și produsele culturale.
2. Se pot distinge patru tipuri majore de sisteme de
stratificare: sclavia, casta, starea și clasa. În timp ce primele trei
depind de inegalitățile sancționate din punct de vedere legal sau
religios, diviziunile de clasă nu sunt recunoscute în mod „oficial”, ci
izvorăsc din factorii economici care afectează material circumstanțele
existenței umane.
3. Teoriile cele mai însemnate și influente despre stratificare
sunt cele dezvoltate de către Marx și Weber. Marx pune accentul
principal pe clasă, pe care el o consideră a fi o caracteristică obiectivă
a structurii economice a societății. Se sesizează o desprindere
fundamentală între cei care posedă capital și muncitorii care nu
posedă capital. Weber acceptă o opinie similară, dar distinge două alte
aspecte ale stratificării, statutul și partidul. Statutul se referă la stima
sau „onoarea socială” acordată indivizilor sau grupurilor; partidul se
referă la mobilizarea activă a grupurilor pentru asigurarea unor țeluri
definite.
4. Majoritatea oamenilor din societățile moderne sunt mai
bogați astăzi decât la urmă cu câteva generații, cu toate că distribuția
averii și a venitului rămâne una inegală. Cei avuți folosesc diferite
mijloace pentru a-și transmite proprietățile de la o generație la alta.
Averea se referă la toate bunurile pe care le stăpânesc indivizi: bani
lichizi, economii și conturi curente, investiții în acțiuni, obligațiuni și
proprietăți, și alte investiții. Venitul se referă la salariile rezultate de pe
urma ocupațiilor plătite, plus banii rezultați din investiții.
5. Posedarea unor substanțiale sume de bani îndeosebi atunci
când averea este trecută de la o generație la alta reprezintă principala
caracteristică care deosebește clasa de sus de alte grupuri de clasă din
societate. Clasa de mijloc este compusă în mare parte din cei care au
ocupații de tip gulere albe, dar poate fi împărțită în vechea clasă de
62

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
mijloc (cum sunt proprietarii de afaceri), clasamijlocire de sus (experți
și manageri) și clasa mijlocie de jos (personal funcționăresc, profesori,
infirmiere etc.). Clasa muncitorească este compusă din oameni care
sunt angajați în slujbe de tip gulere albastre sau manuale. Subclasa
este alcătuită din cei care sunt săraci și nu au o ocupație. Majoritatea
celor din subclasă provin din grupuri entice minoritare.
6. Fiecare dintre aceste grupuri de clasă este afectat de
schimbare. Ca urmare a schimbărilor în structura ocupațională, clasa
muncitoare se contractă, în comparație cu alte clase. O controversă
deosebit de importantă se concentrează asupra gradului în care se
dezvoltă o subclasă dezafectată și fără rădăcini.
7. Analizele referitoare la stratificare au fost în mod
tradițional efectuată dintr-un punct de vedere masculin. Acest lucru se
datorează în parte presupunerii că inegalitățile de gen reflectă pur și
simplu diferențe de clasă; această presupunere este discutabilă în cel
mai înalt grad. În societățile moderne, genul influențează stratificarea
într-o anumită măsură în mod independent de clasă. ”
8. Poziția de clasă a unui individ este cel puțin parțial
dobândită; ea nu este pur și simplu „dată” de la naștere. Mobilitatea
socială, atât în sus cât și în jos în structura de clasă reprezintă o
trăsătură destul de comună.
9. Sărăcia rămâne răspândită în cadrul națiunilor bogate.
Există două metode de evaluare a sărăciei: una implică noțiunea de
„sărăcie de subzistență”, care este o lipsă a resurselor de bază necesare
menținerii sănătății și funcționării efective a trupului; cealaltă,
„sărăcia relativă”, implică evaluarea deosebirilor dintre condițiile de
trai ale unor grupuri și cele pe care le are majoritatea populației.
Inegalitatea economică poate fi relevantă pentru competitivitatea unei
țări în cadrul economiei globale. Unii pretind că cele mai prospere țări
industrializate din economia mondială au tendința de a fi cele în care
63

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
inegalitățile sunt relativ scăzute.” Sursa: A. Giddens, Sociologie, 2000,
p. 308-309
64

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
7. Mobilitatea socială
7.1. Definiție și concepte fundamentale
7.2. Tipuri de mobilitate socială
7.3. Caracteristici ale mobilității sociale contemporane
7.1. Problema mobilității sociale debutează în sociologie
odată cu lucrarea lui Pitirim Sorokin Social Mobility, apărută în 1927.
Prin mobilitate socială Sorokin înțelege, într-o formulare generală,
„fenomenul de deplasare a indivizilor în spațiul social.”
„Spațiul social” este „universul populației umane”- în cadrul
acestuia se realizează mobilitatea; „poziția socială” este „locul”
ocupat de un individ, grup sau fenomen social în raport cu ceilalți
oameni sau fenomene luat(e) ca subsistem(e) de referință (pentru a
determina poziția unui individ în spațiul social trebuie să se țină seama
de situația sa familială, cetățenie, naționalitate, religie sau confesiune
religioasă, ocupație, partid politic, locul deținut în ierarhia socială:
funcție de conducere ori simplu membru etc); conceptele „poziție
socială” sau „poziția în spațiul social” se exprimă prin status;
„dimensiunile spațiului social ” sunt date de grupurile umane între care
se face mișcarea, grupuri constituite pe criterii de rasă, sex, vârstă,
religie, naționalitate, ocupație, partid etc.- mobilitatea socială se
realizează ca trecere de la un grup la alt grup. „ Generalitatea
mobilității sociale” desemnează numărul de indivizi care și-au
modificat poziția în spațiul social într-o anumită perioadă;
„intensitatea mobilității sociale ” se referă la numărul de niveluri
parcurse de la un individ sau grup în cadrul mobilității sale.
7.2. Melvin Tumin a propus următoarea clasificare a
dimensiunilor mobilității sociale:
65

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
1. „Spațială (mobilitatea socială de jos în sus, de sus în jos și între
două poziții de același nivel); 2. temporală (mobilitatea intergenerații
și intragenerații); 3. contextul în care are loc mobilitatea (mobilitatea
profesională, mobilitatea instrucției); 4. mecanismele de mobilitate
(prin moștenire, reușită, înaintare în vârstă); 5. unitatea de mobilitate
(indivizi, familii, grupuri, pături, societăți); 6. deosebirea dintre
aspectele obiective și cele subiective ale mobilității sociale.”
Sociologia descrie ca tipuri principale de mobilitate socială:
mobilitatea orizontală , mobilitatea verticală , mobilitatea
intergenerațională, și intragenerațională, mobilitatea instrucțională ,
mobilitatea teritorială , mobilitatea ocupațională ș.a.
Mobilitatea orizontală desemnează o trecere de la un grup
social la alt grup în cadrul aceluiași nivel (de obicei prin schimbarea
conținutului muncii și/sau ca urmare a unei calificări noi); de
exemplu, un lucrător din agricultură poate să treacă de la un sector
legumicol la unul de cultură a cerealelor fără ca prin această trecere să
dobândească un alt statut social, superior sau inferior.
Mobilitatea verticală semnifică trecerea de la un nivel la alt
nivel. Acest tip de mobilitate este de două feluri: ascendentă, când
trecerea se face de la un nivel inferior la un nivel superior (de
exemplu: trecerea unui lucrător agricol, în baza unei calificări noi,
superioare, pe un alt post- bunăoară de tehnician sau, ca urmare a unei
decizii sau alegeri, trecerea de la calitatea de simplu membru la o
funcție de conducere); descendentă, când trecerea se face de la un
nivel superior la unul inferior (de exemplu: prin suprimarea- pierderea
funcției).
Mobilitatea intergenerațională descrie schimbarea statusului
unui individ sau grup în raport cu acela al ascendenților, părinți sau
bunici.
66

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Mobilitatea intragenerațională (sau „biografia socială”,
„mobilitatea biografică”) exprimă schimbările de status intervenite în
viața unui individ sau grup față de un status al său anterior.
Mobilitatea instrucțională implică modificările de status
survenite ca urmare a absolvirii unei școli.
Schimbarea conținutului activității semnifică o mobilitate
profesională sau ocupațională.
Mobilitatea naturală se referă la modificările de status prin
evenimentele majore ale vieții: naștere, căsătorie, moarte.
Mobilitatea structurală este „cantitatea de mobilitate
structurată de repartizările indivizilor în clase diferite de la o generație
la alta”; mobilitatea pură sau netă este „diferența dintre mobilitatea
totală și mobilitatea structurală.”
În funcție de numărul celor implicați în procesul de
mobilitate, aceasta este fie individuală (când este implicat un singur
individ), fie în grup (când sunt implicați mai mulți indivizi).
Când un individ sau un grup își schimbă reședința, este o
modalitate teritorială sau geografică. O formă specială a mobilității
sociale de tip teritorial este migrația. Aceasta se referă, așa cum arată
Dumitru Sandu, unul dintre cercetătorii săi, la „deplasarea unei
persoane- individual sau în cadrul unui grup- în afara comunității sale
de rezidență, în decursul unei perioade de referință date, pentru a
schimba domiciliul stabil și /sau locul de muncă obișnuit.”
După numărul celor care migrează există, în principal: o
migrație individuală și una în grup (v. supra); după motivul migrației
există „migrație pentru muncă”, „migrație pentru (prin) căsătorie”,
„de pensionare” „derivată” sau „de însoțire.” În funcție de sensul
migrației raportat la tipul de așezare- comunitate de plecare și de
sosire, avem următoarele direcții: urban-urban, rural-rural, rural-
urban, urban-rural. După durată, există „migrația definitivă” și
navetismul; „migrația sezonieră- părăsirea temporară și repetată a
67

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
localității de rezidență pentru a lucra într-o altă localitate (zonă) la
perioade marcate de anotimpuri”; „migrația la revenire- părăsirea
temporară și repetată a localității de rezidență.”
Emigrarea este migrația ca plecare din localitate, zonă sau
țară; imigrarea este migrația ca sosire. Navetismul, formă specifică a
mobilității teritoriale, „este o mișcare pendulatorie între două
localități, cea de domiciliu și cea în care se află locul de muncă sau
școală.”
Populația rurală a României a cunoscut toate aceste forme ale
migrației, cu mențiune specială pentru migrația de plecare ca ex.-
ruralizare și navetismul, des întâlnit în ultimele decenii.
Mohamed Cherkaoui consideră mobilitatea drept „rezultatul
unei selecții de indivizi în urma intervenției unei suite de mecanisme
proprii anumitor agenți, precum familia, școala, biserica, birocrațiile
[<birocrațiile moderne>, numite <canale de mobilitate>, sunt
organizațiile industriale; partidele politice, armata- v. infra]. Aceste
instanțe controlează, orientează, determină în mod direct poziția
indivizilor în interiorul propriei lor stratificări și indirect, statutul
membrilor societății la nivel macrosocial. Locul și importanța acestor
agenți de selecție variază de la o societate la alta: pentru o anumită
societate familia este instanța de orientare cea mai importantă, pentru
alta biserica sau armata; pentru o a treia școala și competența
dobândită în cadrul anumitor organizații.”
Cauzele mobilității sociale sunt fie de ordin personal
(căsătorie, studii, loc de muncă, etc.), fie colectiv (întregirea familiei,
a grupului etnic, etc.); sunt determinate economic (insecuritatea și
mizeria la locul de plecare, certitudinea sau măcar eventualitatea
câștigului la acela de sosire), politic (absența drepturilor democratice,
carențe ale acestora, persecuții), social (opresiune), religios (lipsa
libertății religioase și a condițiilor exercitării sale), etnic (revenirea la
grupul etnic matern: plecarea sașilor din România în ultimul deceniu
68

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
al sec. XX) etc. Adeseori asemenea cauze nu acționează în formă pură,
în mod singular, ci prin colaborarea mai multor cauze și motive.
Făcând distincție între cauze și motive, precizăm că primele (cauzele)
reprezintă motivele esențiale, profunde, determinante ale mobilității
(economice, familiale, etc); motivele sunt exprimate adesea prin
argumente oficiale, de circumstanță ale mobilității. Populația rurală a
României, integrată în mobilitatea socială a întregii societăți
românești, a cunoscut și cunoaște toate aceste forme de cauze și
motive ale mobilității sale.
7.3. Toate cercetările întreprinse asupra fenomenelor sociale
moderne și contemporane constată, odată cu accelerarea ritmului
istoric, o creștere spectaculoasă a mobilității sociale care antrenează
toate categoriile de populație rurală sau citadină. Dacă plasăm această
problemă în sistemul de referință al sensului, ascendent sau
descendent, al mobilității sociale, se constată o preeminență netă a
mobilității ascendente. Astfel, investigații efectuate în SUA și având în
vedere generațiile anilor 1930 și 1970 (concluziile acestor investigații
au, mutatis mutandis, o semnificație mai generală, valabilă pentru
majoritatea țărilor), constată:
(1)„o foarte puternică mobilitate între categoriile socio-
profesionale de la o generație la alta” (autorii evaluează la 60% și
chiar 70% bărbații care și-au schimbat meseria față de aceea a tatălui);
(2)„mobilitatea ascendentă este mult mai mare decât
mobilitatea descendentă”;
(3) „existența unei tendințe clare a mobilității ascendente”;
(4) „o corelație moderată între originea socială și destinul
social, atât în cazul fiecărei generații, cât și de la o generație la alta”;
(5) „o diferență semnificativă între șansele de mobilitate
netă.”
69

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Tendințele observate „coroborează teza scăderii moștenirii
sociale cu importanța crescândă a criteriilor universaliste ce se află la
baza repartizării indivizilor între diferite statute sociale. În afara
faptului constatat anterior, conform căruia se observă o reducere
progresivă a corelației dintre profesia fiului și aceea a tatălui, analiza
cohortelor succesive a arătat că nivelul de instrucție atins tinde să fie
distribuit în mod egal și că variază mai puțin intens decât în trecut în
funcție de originea socio-economică a familiei. Pe de altă parte, tind
să se reducă nu numai disparitățile economice regionale, ci și
handicapurile școlare pe care le-au cunoscut negrii și țăranii în trecut.”
Tratând problema mobilității sociale în contextul raportului
rural-urban respectiv agricultură, pe de altă parte, industrie și servicii
pe de alta, toate cercetările științifice ca, de altfel, toate observațiile
comune, constată o creștere continuă a urbanului și activităților sale în
detrimentul ruralului. Încât se consideră că unul din indicatorii
principali ai dezvoltării unei țări îl constituie tocmai raportul dintre
rural și urban respectiv dintre populația ocupată în agricultură și aceea
cuprinsă în alte ramuri de activitate. O țară este cu atât mai dezvoltată
cu cât este mai mică populația ocupată în agricultură și mai mare
aceea ocupată în activități non-agrare.
Câteva caracteristici ale mobilității sociale din România
ultimelor decenii care afectează situația ruralului românesc ar fi,
sintetic, următoarele:
-ex-ruralizarea și ex-agriculturizarea unor eșantioane
importante de populație rurală în condițiile în care sensibil apropiat de
50% din populația țării trăiește în mediul rural;
-practicarea pe scară largă a navetismului (pentru servicii și
școală);
-dacă în perioada imediat următoare încheierii cooperativizării
agriculturii, plecările de la sat la oraș se făceau îndeosebi fără o
70

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
calificare profesională, ulterior migrația de la sat la oraș se făcea în
baza unei meserii respectiv pentru studii;
-în perioada post-decembristă s-a dezvoltat, în proporții
aproape de masă, plecările în Occident (îndeosebi Italia, Franța,
Spania)
_: dobândirea unor surse de venituri; se poate aprecia că migrația
externă va continua și după intrarea României în UE;
-accentuarea procesului de revenire a unor orășeni (îndeosebi
a acelora care au părăsit odinioară satul) în mediul rural de baștină și
reluarea unor activități agrare;
-ex-ruralizarea și ex-agriculturizarea afectează în special
populația tânără în timp ce revenirea la sat caracterizează oamenii mai
în vârstă.
71

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
8. Probleme ale relațiilor interetnice
8.1. Dimensiunile obiective și subiective ale etnicității
8.2. Națiunea
8.3. Prejudecăți și discriminări
8.4. Reacții la condiția de minoritate
8.1. Etnia, desemnând apartenența la un anumit popor, este
una din problemele mult discutate îndeosebi în literatura social-
politică. Situația se datorează unor cauze profunde în viața omului,
antrenând toate sectoarele sale de activitate, atât în plan obiectiv,
precum și în plan subiectiv (inclusiv și îndeosebi afectiv și volitiv).
Dimensiunile obiective ale etnicității sunt:
-limba;
-originea;
-organizarea politică (având anumite laturi specifice);
-teritoriul;
-instituții caracteristice;
-produse culturale proprii;
-mentalitate comună exprimată în norme de comportament specifice,
instituționalizate;
-mod de viață caracteristic;
-deosebiri antropologico-fizice.
Dimensiunile subiective ale etnicității:
-mitologie proprie, credința referitoare la formarea etniei respective;
-conștientizarea unei comunități a sorții trecute și viitoare;
-conștiința unor virtuți respectiv defecte ale etniei.
Formele istorice de comunitate etnică sunt ginta, tribul,
poporul, națiunea (forma istorică a quasi-totalității omenirii
contemporane).
72

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
8.2. Analiza elementelor constitutive ale națiunii în diferitele
sale variante concrete de existență ne permite să sintetizăm, ținând
seama de ponderea diferită a acestor elemente în funcție de condițiile
de loc și timp, o expresie cuprinzătoare: națiunea este o formă istorică
de comunitate etnică formată prin originea și dezvoltarea (în general)
comună petrecută pe același teritoriu a unui popor compact care
vorbește aceeași limbă, constituie o unitate psihoculturală și
economică și are conștiința individualității sale (specifice) precum și
necesitatea, manifestată și ca voință politică, de a se organiza într-un
stat propriu, unitar.
Relațiile dintre națiuni, dintre națiuni și naționalități și acelea
dintre naționalități au fost, nu odată în istorie, teren de luptă
ideologică, politică, socio-economică și militară. Spre a ilustra
atașamentul oamenilor pentru propria națiune, Simion Bărnuțiu spune
în Discursul de la Blaj din 214 mai 1848: „Ce este apa pentru pești,
aeerul pentru zburătoare și pentru toate viețuitoarele, ceea ce este
lumina pentru vedere, soarele pentru creșterea plantelor, vorba pentru
cugetare, aceea este naționalitatea pentru fiecare popor […] prin ea
vorbim și astăzi cu părinții noștri, care au trăit înainte cu mii de ani,
prin ea ne vor cunoaște strănepoții și posteritatea peste mii de ani;
naționalitatea e îndemnul cel mai patent spre lucrarea pentru fericirea
genului omenesc.”
8.3. S-au manifestat și, pe alocuri, se mai ivesc o serie de
prejudecăți și discriminări de la ironizare sau blamare, până la
exterminarea fizică. Ca forme de prejudecăți amintim cele verbalizate
(blamarea unui grup etnic, folosirea unor aprecieri negative devenite
tradiționale, condamnarea), evitarea (restrângerea și chiar evitarea
unor contacte cu membrii aparținători etniei vizate), discriminare
(deosebiri pe criterii etnice în defavoarea unor criterii etnice), violența
73

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
asupra unor indivizi (dar și sau bunuri), exterminarea fizică (așa cum
s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial cu evreii și
alte grupuri etnice în lagărele naziste de exterminare).
Există mai multe forme ale discriminării: aceea oficializată
(legislația conține o serie de norme explicit discriminatorii; astfel în
legislația antievreiască a Germaniei naziste din 1935 se stipula că „un
evreu nu pate fi cetățean al Reichului. În problemele politice nu au
drept de vot; nu poate îndeplini funcții publice”; numerus clausus-
situație în care accesul unor minoritari, de ex. în învățământul
universitar, era restrânsă la un anumit număr închis). Prin
discriminarea instituționalizată indivizii aparținători unui grup etnic
minoritar sunt excluși sistematic de la anumite funcții și status-uri
sociale (chiar în absența unei legislații exprese în acest sens).
Discriminarea situațională se referă la manifestarea izolată a unor
forme de prejudecăți.
8.4. Ca reacții la condiția de minoritate sunt amintite:
-acceptarea locului „distinct” în societate; – respingerea grupului
propriu și atașarea îndeosebi față de grupul majoritar; – evitarea
(indivizii din grupul minoritar ocolesc o situație în care se manifestă
prejudecăți etnice); – agresiunea ca de ex. afișare în public a opulenței
iar nu neaparat confruntări cu majoritatea; – protestul ca formă
organizată de manifestare cu scopul de a sensibiliza opinia publică sau
de a impune unele revendicări (acordarea sau recunoașterea unor
drepturi, eliminarea unor forme ale discriminării etc.).
Ca soluții de remediere a problemelor interetnice sunt (ori s-
au încercat în discursul istoriei):
-anihilarea diferențelor etnice prin, de exemplu, asimilarea
grupului etnic minoritar de către acela majoritar (minoritatea renunță
la unele caracteristici etnice și preia elemente ale majorității-
enculturația). Asimilarea poate să fie de bunăvoie sau forțată;
74

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
-schimbarea compoziției etnice a populației de pe un anumit
teritoriu (prin schimb de populație, îndepărtarea geografică a
populației minoritare sau prin genocid);
-schimbarea configurației socio-politice prin retragerea
granițelor politice care să corespundă acelora etnice, sau prin
succesiune (separarea politico-teritorială).
-anihilarea diferențelor prin reorganizarea administrativă
-reprezentare proporțională cu numărul populației la toate
nivelurile vieții publice etc;
-o formă democratică a relațiilor interetnice o reprezintă
pluralismul cultural.
Teoreticienii problemei naționale, filosofi, politologi,
sociologi, sunt preocupați de viitorul etniilor și a relațiilor interetnice
în situații majore precum ar fi Uniunea Europeană, globalizarea,
apropierea continuă, ireversibilă dintre oameni, state și națiuni,
extinderea și chiar generalizarea unor modele unice (cum ar fi, de
pildă, astăzi cele de origine nord-americană). Soluția cea mai
democratică este aceea înscrisă în deviza U.E.: unitate în diversitate .
75

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
9. Comunicarea de mas ă
9.1. Conceptul de comunicare
9.2. Schema generală a comunicării
9.3. Forme ale comunicării
9.3. Caracteristici ale comunicării de masă; funcții și efecte.
9.1. Aspect fundamental al sociabilității, comunicarea
exprimă, într-o accepțiune generală, procesul transmiterii de
informații, proces în care mesajul (informația) pleacă de la emițător
(comunicator) spre receptor. Cu alte cuvinte o relație între ce se
transmite (conținutul comunicării), cum se transmite (formele
comunicării și mijloacele sale tehnice) și cum se receptează (în special
reacția celui care primește informația; nu este vorba despre un proces
univoc, ireversibil, ca de la A la B, ci de o activitate reciprocă a celor
doi termeni ai relației). „Comunicatorul, atunci când transmite un
mesaj, are în minte un anumit receptor și își modelează acțiunea prin
referire conștientă la acesta; în mod similar, receptorul, atunci când
acordă anumite semnificații mesajelor, se orientează către o sursă
umană” (McQuail, Comunicarea, 1999).
9.2. Schema generală a comunicării este: emițător-
informație(mesaj)-receptor. Comunicarea presupune o „succesiune de
evenimente”: „decizia de a transmite o semnificație, formularea
mesajului, formularea mesajului intenționat într-un mod, actul de
transmitere, receptarea.” (Denis McQuail)
9.3. Cum s-a arătat (v. supra) comunicarea este un atribut
esențial al socialității. Întrucât există asocieri de plante
(fitosociologia), asocieri de animale ( zoosociologia) și asocieri de
oameni și de relații interumane (sociologia propriu-zisă), comunicarea
76

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
se poate trata în funcție de aceste comportamente ale existenței. Astfel
putem vorbi de comunicarea în interiorul lumii vegetale, animale și
umane precum și între aceste domenii ale existenței.
Istoria culturii și civilizației umane, istoria omului în general,
este totodată o istorie a comunicării . Evoluția istorică s-a făcut prin
aprofundarea și extinderea conexiunilor interumane, comunicarea
fiind o consecință și o condiție a acestor conexiuni. Ea privește toate
formele de activitate umană, în toată existența sa istorică și actuală
având astfel un caracter universal.
Ca forme istorice (și actuale) de comunicare amintim:
comunicarea verbală (prin cuvinte și propozițiuni) și comunicarea
non-verbală (prin gesturi, mimică, obiecte purtătoare de verbal, etc.)
și comunicarea scrisă (ms.ori tipar) iar ca formare ale „comunicării
publice” telegraful (optic- prin smenale luminoase, electric-telegraful
propriu-zis). Forme ale comunicării „familiale” (și nu numai) sunt
fotografia și, odinioară, fonograful, apoi telefonul (particular sau de
afaceri, fix sau mobil), radioul, televiziunea și informatica (prin
internet).
Comunicarea de masă se referă la o serie de mijloace de
transmisie a unei mari și importante cantități de mesaje către un public
vast. Termenul care semnifică această realitate este mass-media (engl.
mass-masă + lat. media-mijloace). Se mai utilizează termenii:
„mijloace de comunicare de masă”, „mijloace de comunicare socială”,
„mijloace și tehnici de difuziune colectivă.” Mass-media cuprinde
presa scrisă, afișul, radioul, cinematograful, televiziunea și internetul.
Caracteristici:
-este o instituție socială, care întrunește personal calificat;
-natura publică a mesajelor;
-rapiditatea;
-audiența largă, anonimă și eterogenă.
77

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Funcții:
A. de comunicare intelectuală :
– informare (informații de actualitate);
– formare (formarea de opinii, atitudini, comportamente);
– expresie (de valori de cultură și civilizație, de ideologii);
B. psihosociale:
– integrare socială;
– divertisment;
– psihoterapeutică.
Efectele comunicării de masă sunt ilustrate de calitățile care i
se oferă: „a VI-a putere de stat”, „adevărata bombă atomică” etc. Nu
întâmplător, datorată impactului asupra mulțimii, prima țintă a
loviturilor de stat sunt posturile de radio și televiziune. Efectele
acestui fenomen sunt în funcție de receptorul mesajului, condițiile de
receptare și de mesajul însuși. Influența deosebită a mass-media se
exercită nu numai ca informare corectă, obiectivă, ci și prin
capacitatea de manipulare a mulțimilor.
*
Emiterea unui mesaj nu înseamnă și obținerea unei receptări
dorite. Mulți oameni, dacă nu chiar majoritatea lor nu cunosc
(suficient sau deloc) subiectele prezentate de către mass-media.
Publicul receptor are tendința de a acorda atenție îndeosebi mesajelor
care apriori îi interesează. Oamenii, conștient sau inconștient, interpun
un „filtru” acelor informații care nu concordă cu opiniile lor anterioare
și acceptă mai ușor informațiile care corespund propriilor așteptări.
*
Relațiile interpersonale constituie un factor decisiv în
selectarea informațiilor. Este în cauză influența grupurilor primare
(familia, apropiații, cercurile de prieteni și colegi, etc.).
78

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
*
Memoria selectivă reține (îndeosebi) mesajele care corespund
opiniilor și atitudinilor subiectului (de ex. argumentele candidatului
preferat la alegeri) și le respinge pe acelea contrare opiniilor și
intereselor sale. Un alt aspect constatat este faptul că de multe ori
informațiile (mesajele) nu sunt înțelese corect, respectiv așa cum
dorește emițătorul, sau le rețin aproximativ și incorect. Deseori se
manifestă „efectul bumerang”- invers efectului scontat de emițător (de
ex. publicitatea exagerată făcută unei personalități sau unui produs).
Gradul de încredere acordat mass-mediei poate să influențeze
influența acestuia. Bunăoară, înainte de 1989, propaganda privitoare la
„creșterea nivelului de trai” aflată în contradicție fragrantă cu
realitatea, a diminuat credibilitatea respectiv influența presei.
Cercetările IRSOP plasează pe primul plan al receptivității
emisiunile postului de radio „România-actualități”, apoi presa scrisă și
televiziunea.
Modul de prezentare a informațiilor poate să inducă o
percepție diferită a aceleiași informații (sau eveniment): textul
articolelor, punerea în pagină, tirajele, ilustrațiile în presa scrisă, orele
„de vârf”, timpul acordat etc. în aceea vorbită.
Devierile de la realitate se manifestă, între altele, prin
suprareprezentarea elitelor, a șefilor de state și de guverne, a
personajelor îmbogățite în comparație cu nivelul scăzut al
participanților la evenimente, sau a personalităților de valoare însă
modeste. Informațiile cu caracter extern și inter-național privilegiază,
adeseori, țările din care provin știrile despre evenimentele în care țara
respectivă este implicită. Femeile, cu excepția acelora folosite pentru
reclame comerciale, sunt mai puțin reprezentate decât bărbații. La fel
minoritățile etnice și culturale. Se constată și tendința de a acorda cât
mai mare atenție violențelor (atât pentru a preveni asemenea
79

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
evenimente- aspect pozitiv, dar și pentru a câștiga atenția
receptorului). Tendințele sunt în general de a privilegia interesele
locale sau acelea naționale (de exemplu în comentarea unor
evenimente sportive erorile de arbitraj se fac în beneficiul echipelor
străine , etc.).
Problemele comunicării de masă, ale comunicării în general,
sunt atât de importante încât se poate vorbi de secolul XXI, într-
adevăr, ca „secol al comunicării.”
80

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
10. Problematica dezvoltării rural-regionale
Regiunea este o realitate socio-umană care îmbină factorul
teritorial, preponderent geografic, cu acela demografic, realitate
caracterizată prin faptul de a fi o “zonă sau un complex de zone”
având împreună anumite specificități geografice și demografice, o
“entitate” sub-statală cu anumite atribuții administrative, un
“instrument” al economiei acestei entități. Însă oricâte elemente sunt
invocate spre a defini regiunea, apare ca evident faptul că ea
reprezintă:
a. o identitate materială (geografică, economică…) și
spirituală (de conștiință a acestei identități și de voința de a o constitui
și manifesta),
b. că această identitate este o identitate (distinctă) atât față de
stat (țara maternă) cât și față de continent,
c. că ea este un sistem de relații sociale (materiale și spirituale) definit
printr-o interdependență liber solicitată și acceptată între diferite spații
socio-umane având ca subiect comun zone învecinate acestora. Nu se
poate ignora că definirea – circumscrierea regiunii are în vedere un
spectru corespunzător de semnificații, de la acelea zise “locale”, în
interiorul unei țări, la acelea supranaționale, în afara granițelor țării.
Apreciem că factorul geografic este un element, deși sine qua non,
oarecum de “formă” al realității numită regiune.
Problematica generală a dezvoltării regionale cunoaște un
dinamism specific. Augmentată în ultima vreme tot mai mult prin
“zonele transfrontaliere”, acestă problematică vizează aspecte cum ar
fi: înlăturarea frontierelor interne ale Uniunii Europene, acestea
devenind, într-o exprimare fericită, “frontiere externe”; în anii 2004 și
2007 intrând noi state în componeneța sa, frontierele externe ale
statelor membre au devenit frontiere “interne” ale acesteia. Apoi, se
vorbește tot mai mult de trecerea de la noțiunea de “regiune” la aceea
de “spațiu de dezvoltare”.
Observând multitudinea problemelor caracteristice regiunii și
regionalizării pe continentul european, nu se poate să nu observăm
81

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
complexitatea și profunzimea acestora în contextul cauzelor care le-au
generat, a situației lor actuale și a efectelor imediate și mai îndepărtate
în viața politică, economică, juridica și culturală – respectiv în
mentalitatea și comportamentul oamenilor. Precum se vede, crearea de
regiuni frontaliere, transfrontaliere etc. – este un proces istoric obiectiv
afirmat în direcția apropierii oamenilor și popoarelor, în beneficiul
acestora. În acest sens documentele citate prevăd atenții deosebite față
de regiunile mai puțin dezvoltate.
Astfel, în Carta Regiunilor Frontaliere și Transfrontaliere
sunt precizate câteva din problemele majore ale unor asemenea
regiuni: structurile administrative, legislația privitoare la dezvoltarea
regională, protecția mediului, chestiuni sociale cum ar fi
transporturile, salariile, siguranța, preconcepțiile relative la vecinii de
dincolo de frontieră.
Însă oricât ar fi de complexe aceste probleme și dificile prin
complexitatea lor – este vorba de existența respectată a statelor
europene – subiecții de drept internațional, de relațiile dintre aceste
state, respectiv regiunile lor transfrontaliere. Oricum, crearea și
activitatea acestor regiuni nu trebuie să afecteze suveranitatea politică
a statelor, frontierele acestora, ci să realizeze “fluidizarea” lor în
cadrul unor conexiuni economice, comerciale, culturale. Asemenea
regiuni nu pot să fie rampe de lansare sau pretexte ale unor programe
cu finalități politice pe criterii etnice. Create din necesități obiective
(economice, comerciale, culturale), regiunile avute în vedere
contribuie la creșterea economică a populației, la dezvoltarea nivelului
său de viață materială și spirituală. Schimbări profunde se produc și în
conștiința și mentalitățile oamenilor, în comportamentul lor civic.
Crește gradul lor de responsabilitate socială, noile realități fiind în
acord cu voința și cu interesele cetățenilor vizați. În același timp se
dezvoltă solidaritatea lor internațională.
Considerăm că se poate vorbi de un aspect nou al socializării:
acela datorat acestor noi circumstanțe obiective și subiective și cu
profunde rădăcini și consecințe istorice și sociale. Oamenii se
formează socializându-se nu numai prin factorii interiori, naționali ai
țărilor în care s-au născut și cărora istoric și politic le aparțin, ci tot
82

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
mai mult în ambianța unui spațiu extra-statal comunitar. Vorbim astfel
de mediul “regional” (și mai departe european sau mondial) ca de un
factor sociogen.
Față de conceptul de “dezvoltare regională” acela de
“dezvoltare rurală” se manifestă ca în logică specia față de gen. Astfel
“dezvoltarea rurală” poate să fie considerată ca un caz particular al
dezvoltării regionale. Mai întâi trebuie să fie definită noțiunea de
“spațiu rural”. Reproducem formularea cuprinsă în Charta
Europeană a Spațiului Rural adoptată de Adunarea Parlamentului a
Consiliului Europei (1996); Titlul I, Articolul 2: “sensul noțiunii de
“spațiu rural” are în vedere o zonă interioară, inclusiv satele și micile
orașe, în care marea parte a terenurilor sunt utilizate pentru:
– agricultură, silvicultură, acvacultură și pescuit;
– activitățile economice și culturale a locuitorilor acestor zone
(artizanat, industrie, servicii etc.);
– zonele neurbane și de distracții utilizate (sau rezervațiile naturale);
– alte utilizări (în afara celor de locuit).53
Funcțiile spațiului rural, potrivit aceluiași document sunt:
-economică (promovarea unui sistem de producție care să asigure
necesitățile alimentare ale populației, beneficii ale populației agricole
la un nivel comparabil cu acela al altor “profesii liberale”, protecția
mediului, asigurarea regenerării mijloacelor de producție și a
materiilor prime necesare economiei etc);
-ecologică (conservarea resurselor naturale de viață);
-socio-culturală (spațiul rural să asigure și să extindă rolul său în viața
asociativă locală, dezvoltarea relațiilor dintre populația urbană și cea
rurală etc.).
Fiind vorba de un proces istoric profund și complex datorat
unei cauzalități cu rezonanțe structurale în toate sferele vieții sociale,
este util să procedăm la definirea unor cencepte esențiale privind
schimbarea. În acest sens, trecând de la general spre particular, avem
în atenție concepte sociologice (și nu numai) precum schimbarea
83

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
socială, dezvoltarea rurală, dezvoltarea durabilă, modernizarea rurală.
Schimbarea socială definește orice modificare esențială,
progresivă sau regresivă din societate, modificare ce afectectează
societatea umană în întregul său, anumite segmente ale acesteia (cum
ar fi în cazul nostru ruralul) ori anumite comunități respectiv grupuri
umane (socio-profesionale, etnice, economice, culturale etc.).
Sociologul francez Guy Rocher precizează că schimbarea are
un caracter colectiv, antrenează o comunitate întreagă sau un fragment
al ei, presupune o modificare apreciabilă a organizării locale, este
identificabilă în timp, are o anumită permanență și afectează evoluția
istorică a unei societăți (sau comunități) .

Dezvoltarea (socială) reprezintă trecerea de la o calitate la altă
calitate, pe traseul simplu-complex, inferior-superior în societate.
Dezvoltarea rurală definește ansamblul de manifestări pe acest
traseu în domeniul ruralului (în general într-o anumită regiune, zonă
sau localitate sătească . Ea trebuie să aibă ca scop creșterea calității
vieții (inclusiv a ruralilor) la nivelul societal; ea necesită acțiune
socială, programe de dezvoltare având în vedere specificul local; nu
trebuie să se rezume la zonele dezvoltate ci la toate, îndeosebi la
acelea mai rămase în urmă; programele dezvoltării rurale necesită
acțiuni la nivel regional sau local acelea de la nivel național sau
internațional neputând să epuizeze necesitățile și posibilitățile
existente.

Modernizarea rurală (sinonim pentru unii cu „dezvoltarea”,
pentru alții cu „urbanizarea”) poate să fie definită drept “ansamblul
schimbărilor și transformărilor care au avut [sau au loc – n.n.] la
nivelul unui sistem sau subsistem social a cărui stare este apreciată ca
dezirabilă, modalitate de schimbare a subsistemelor mai puțin
84

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
evoluate, cu posibilități reduse de autodinamism și care se
restructurează sub impactul unor subsisteme mai evoluate.” 58
Modernizarea ruralului se poate realiza fie prin urbanizare
(începând cu satele din vecinătatea imediată a orașelor), fie prin
urbanizarea unor sate mai îndepărtate față de oraș (tendința fiind acum
de a imita orașul de către sat, atât ca arhitectură, cât și ca dotare
interioară: mobilă, tehnică etc), fie în sfârșit prin dezvoltare pe o cale
proprie implicit prin respectarea tradiției. În legătură cu acest ultim
aspect, Charta Europeană a spațiului rural recomandă conservarea și
promovarea, “particularităților culturale și istorice ale spațiului rural”
respectându-se “identitatea comunității” ( Orientarea I), „protecția și
dezvoltarea tradițiilor și formelor de expresie culturală” ( Orientarea
II).
Folosit uneori în discuțiile despre modernizare, conceptul de
continuum rural-urban exprimă „apropierea” și asemănarea dintre sat
și oraș pe baza schimburilor reciproce și multiple (nu numai
economice și comerciale, ci și ca stil de viață, cultură și civilizație). În
consecință, analizând comparativ ruralul și urbanul definite de
Tönnies drept Gemeinschaft respectiv Gesellschaft, se poate accpta
că primul (satul) este tot mai aproape de ce-al doilea (orașul) ale cărui
valori le împărtășește (și totodată produce) în tot mai mare măsură.
Același destin îl are distincția lui Max Weber între rural – tradițional și
urban – rațional ca deplasare în favoarea urbanului.
O cercetătoare a problemei, Maria Cobianu, constată câteva
caracteristici ale modernizării rurale în etapa de tranziție, cu unele
posibile efecte negative asupra sa: o modernizare selectivă și inegală
favorabilă locuitorilor cu venituri mai ridicate; apariția unei generații
tinere fără interes față de activitățile agricole dar și față de școală;
disoluția vieții culturale (îndeosebi tradiționale) a satului.
85

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Exigențele modernizării satului și agriculturii românești
respectiv ale societății noastre în întregul său economic, social și
cultural, coroborate cu acelea ale integrării europene, necesită
realizarea cerințelor dezvoltării rurale durabile în România. Această
dezvoltare presupune în esența sa „realizarea unui echilibru între
cerința de conservare a spațiului rural, economic, ecologic și social –
cultural de la țară, pe de o parte, și tendința de «modernizare» a
activității economice și a vieții rurale, pe de altă parte. În același timp,
dezvoltarea rurală se află la confluența dintre tendința de expensiune a
urbanului, a dezvoltării (uneori agresivă) a industriei pe seama
spațiului rural și cerința de a menține ruralul, pe cât este posibil, la
valoarea, caracteristicile și dimensiunile sale actuale. Dezvoltarea
rurală durabilă este menită să satisfacă necesită ile prezentului fără să ț
compromită posibilitatea generațiilor urmjătoare de a-și satisface
propriile nevoi.
Principalul obiectiv al dezvoltării rurale durabile este
„menținerea și conservarea caracterului național al spațiului și
culturii rurale, iar, acolo unde s-au produs grave distrugeri
(ecologice, economice, socio-culturale) locale, regionale sau
naționale (cum a fost cazul țărilor foste comuniste, inclusiv a
României) se propune soluția reconstrucției sau restaurării acestor
zone, în sensul readucerii lor la standardele de ruralitate. ” (Ion Păun
Otiman, (2006), Dezvoltarea rurală durabilă în România , Editura
Academiei Române, București, p. 267);
Tot acest autor consideră că dezvoltarea rurală durabilă
presupune „îmbinarea armonioasă între componenta agricolă și
componenta economică rurală neagricolă, fundamentată pe
următoarele principii:
-concordia dintre economia rurală și mediul înconjurător (echilibrul
economie – ecologie); programele de dezvoltare durabilă, sustenabilă,
trebuie să cuprindă un orizont de timp mediu și lung; naturalizarea
86

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
spațiului rural prin păstrarea mediului natural cât mai intact; mediul
antropizat, creat de om, să fie cât mai apropiat de mediul natural;
folosirea, în activitatea economică rurală a resurselor naturale locale,
cu prioritate a resurselor regenerabile; diversificarea, prin
pluriactivitate, a structurii economiei agricole, în primul rând prin
extinderea economiilor agro-alimentare, a economiilor neagricole și a
serviciilor.”
Astfel conturat conceptul de dezvoltare rurală durabilă se referă
în proporție covârșitoare la aspectul economic al realității rurale. Prin
dezvoltarea economică se exprimă, pe plan calitativ, prin creșterea
unei economii de piață, prin trecerea de la o agricultură de asigurare a
supraviețuirii la o economie de piață și prin progresul industrializării.”
66 Se înțelege că rolul economicului trebuie interpretat în mod nuanțat,
în funcție de condițiile istorice, de loc și de timp, și de acelea
regionale, naționale sau locale. Oricum, de satisfacerea exigențelor
sale depinzând și celelalte aspecte ale vieții sociale. Însă, înainte de
toate, este factorul om, ca autor și beneficiar al tuturor componentelor
dezvoltării durabile a ruralului, precum și relațiile interumane în care
este angajat omul (ca individ sau grup social, profesional, etnic și
cultural). Prin urmare este necesară o extindere și totodată o
aprofundare de tip sociologic, multilaterală a acestui concept. Iar
aceasta cu atât mai mult cu cât ruralul cuprinde, pe lângă activitățile
economice agrare sau de îngrijire a mediului și alte activități:
spirituale și culturale, comerciale, politico-administrative. Pe de altă
parte opiniem că ar trebui să fie adăugat acestei descrieri a dezvoltării
rurale durabile și faptul că satul, ca sub-sistem al sistemului social
global, întreține cu acesta din urmă un complex de relații atât
economice, cât și culturale sau administrative. Astfel încât dezvoltarea
rurală este o parte organică a dezvoltării societății în întregul său. În
acest sens, toate activitățile, atât la nivel local, regional (intern) sau
statal, trebuie să aibă în atenție principală omul, omul concret (iar nu
87

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
categoria abstractă de om), la nivel de individ, grup (familial,
profesional și cultural) respectiv național. Sens în care instrucția și
educația trebuie ca, pe lângă formarea omului în acest sistem de
referință, să completeze acest sistem și să-l dezvolte la nivel regional
(extern) și european.
Ruralul românesc contemporan
88

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Ca și întreaga societate românească, satul se află din multe puncte
de vedere într-o situație inedită: trecerea sinuoasă, minată de
contradicții, de la sistemul social-politic totalitar spre unul democratic
și de la economia centralizată la (mai bine zis: spre) economia de
piață,
În planul relațiilor economice trecerea s-a făcut de la
proprietatea în termeni oficiali “de grup” (colectivistă) – în realitate o
formă oarecum mascată a proprietății de “stat” – respectiv proprietatea
“de stat”, la proprietatea individual-privată. În planul relațiilor sociale,
interumane, trecerea s-a realizat de la “colectivism” ca subordonare
impusă a individului și a microgrupurilor sociale (în speță familia) în
sistemul local grupal de producție (CAP sau IAS), la munca
individuală. S-a observat o anumită lipsă de interes și chiar apatie a
populației rurale față de aceste procese istorice. Este vorba de o
populație rurală în bună parte îmbătrânită iar cea tânără (încă?)
neinteresată în mod deosebit de agricultură. Consecința majoră a
acestei situații se exprimă în criza agriculturii românești. În mod
concret, factorii care explică situația, deocamdată precară, a satului
românesc sunt:
a.Pe teren economic fărâmințarea excesivă a proprietății funciare și
a loturilor de producție – proces început cu mult timp în urmă (ca
punct de reper Reforma agrară din 1921), proces stopat (însă brutal) în
timpul economiei centralizate și reluat, acum, după 1989; de unde:
b.Dificultatea, iar în multe cazuri imposibilitatea folosirii tehnicii și
a metodelor moderne de muncă;
c.Revenirea la instrumentele tehnice și munca tradițională, oarecum
etnografică (plugul, sapa și grapa de odinioară, carul cu boi etc)
Ca urmare a acestui complex de factori economici și sociali, a
lipsei de încredere a multora față de agricultura asociativă (confundată
uneori cu aceea de tip CAP în condițiile în care nu sunt cunoscute și
89

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
recunoscute specificul și avantajele unei agriculturi moderne,
asociative), s-a ajuns la restrângerea producției la unele necesități
imediate ale familiei (sau gospodăriei) cu prea puțină sau chiar
inexistentă orientare spre piață (așa numita “agricultură de
subzistență”).
Caracteristică satului românesc de astăzi este scăderea
numărului de locuitori, îmbătrânirea și feminizarea forței de muncă
precum și exodul intern (sat-oraș) respectiv extern. Dar aceste aspecte,
cu excepția migrației externe, continuă un proces derulat cu acuitate și
dramatism în deceniile anterioare. Motivația este asemănătoare: lipsa
de interes față de agricultură în condițiile în care aceasta (în ceea ce
privește dotarea tehinică, formele de activitate și în final de
rentabilitate) nu este în stare să asigure necesitățile și pretențiile
locuitorilor săi. Modelul este și acum orașul; și, în creștere, experiența
acumulată în alte țări.
Aflat în fața integrării europene, satul românesc prezintă o
situație oarecum contradictorie: rămânere în urmă în raport cu
realitatea europeană sub raportul producției agricole. Este instructiv că
o parte consistentă, în progres, a populației noastre rurale își vede, ca
realizabilă această dorință într-un cadru european. Însă este de
menționat și faptul că majoritatea subiecților văd îndeosebi beneficiile
(și acestea cât mai imediate), și prea puțin greutățile și riscurile
determinate de procesul integrării.
Cercetarea nostră ne-a condus la constatarea că satul
românesc nu este refractar față de progres. Deschiderea spre
beneficiile acestuia se manifestă preponderent prin modernizarea
gospodăriei, sporirea confortului acesteia, accesul prin tehnică la
informație, acumularea unor tehnologii moderne de muncă,
disponibilitatea pentru muncă (dar nu în agricultură). Aproape în
totalitate respondenții posedă televizor și radio, telefon (fix sau
mobil), mașină de spălat, frigidere și congelatoare, crește numărul
90

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
posesorilor de autoturisme. Însă toate aceste beneficii nu rezultă atât
din agricultură, cât din munca la oraș sau în străinătate.
Cândva, sociologul George Em. Marica spunea că „zilele
satului românesc sunt numărate”. În realitate, au fost și sunt încă (!)
„numărate” zilele satului românesc tradițional. Scriitorii, filosofii și
artiștii au deplâns, adeseori, acest fenomen. Sociologii (v. Școala lui
Dimitrie Gusti) au căutat să ofere o imagine veridică, obiectiv-
științifică a satului românesc contemporan lor cu scopul ameliorării,
prin reforme, a situației sale. Deocamdată încă nu se poate vorbi de o
extincție a satului. Este mai degrabă într-o fază prelungită de
schimbare și respectiv, de modernizare (realități observate și în cadrul
comunităților studiate), care îi afectează activitatea economică
productivă, relațiile interumane, modul de gândire. Deosebirea mai
mare, pe linia distinției vechi-nou, se face între diferitele grupe de
vârstă, bătrânii (mai conservatori) și tinerii (mai deschiși față de nou).
Este analizat felul în care se realizează efectiv, în viața economică,
socială și spirituală raportul dintre vechi și nou, măsura în care noul
neagă, în aspectele sale perimate, vechiul (cum ar fi practicarea
individuală, cu mijloace învechite, a agriculturii orientate îndeosebi
spre consumul propriu) și îl continuă prin valorile tradiționale. În
definitiv este vorba despre afirmarea unor concepte noi de „sat” șă
„țărani” (spre a ne referi la categoria socială încă determinantă a
satului), sau de continuarea, ajustată, sub influențe urbane insuficient
însușite, a unor mai vechi stări de lucruri? Dacă odinioară, (nu mai
departe decât în perioada interbelică) a fi țăran era un titlu de mândrie
(evocat, între alții de Lucian Blaga în Elogiul satului românesc sau de
Liviu Rebreanu în Lauda țăranului român ), ulterior (după război)
condiția de țăran era asociată unei stări de lucruri învechite, retrograde
chiar. Prin urmare, efortul factorilor de conducere a statului, regiunii,
județului sau comunei, conjugat cu acela al intelectualilor trebuie
91

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
orientat și spre reabilitarea acestei categorii sociale însă cât mai
aproape de standardele culturale europene.
Analizând comparativ, situația actuală a localităților cercetare
(comunele Tureni și Feleacu) cu câteva definiții ale satului observăm
că, menținându-se câteva note tradiționale, oarecum clasicizate
precum spațiul geografic restâns, cantitate respectiv densitate mai
mică a populației (în raport cu orașul), agricultura ca activitate
economică fundamentală, alte caracteristici ale sale se cer a fi
amendate. Astfel, definirea satului prin o serie de note cum ar fi
caracterul său izolat, autarhic și tradiționalist trebuie completată cu
afirmarea caracterului său tot mai deschis, receptiv față de influențele
noului îndeosebi de proveniență urbană.
Definiția propusă de George Em. Marica („satul este o unitate
geografică cu o populație agricolă și puțin numeroasă, puțin densă,
sedentară și omogenă, o unitate durabilă, puțin diferențiată și
stratificată, însă puțin integrată, o unitate nevoluntară și nefinală (chiar
o comunitathe de viață), o unitate primară și totală, adică o unitate
completă fără să fie complexă ci relativ simplă și o unitate autonomă
mai bine zis autarhică determinată de tradiție, care explică în mare
măsură fixitatea, stabilitatea, iraționalismul motivației sociale și
conformismul social puternic ce domnește la săteni ca și felul rutinar
al sociabilității lor, caracterizată prin predominarea raporturilor
personale, intime, directe, totale.”2) considerăm că poate să fie ajustată
în privința unor aspecte precum sedentarismul și chiar omogenitatea
populației rurale în întregul ei ( v. infra), durabilitatea acestei populații,
„autarhia dominată de tradiție”, „fixitatea, stabilitatea și iraționalismul
motivației sociale”. Oricum, transformările satului contemporan, pun,
cel puțin sub semnul întrebării, asemenea caracteristici tradiționale
2 Marica, George Em. (1997), Încercare de definiție a satului , în Studii
sociologice, Ediția: Gheorghe Cordoș și Traian Rotariu, Cluj-Napoca, Centrul
de Studii Transilvane
92

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
afectate în ultimele decenii de mobilitatea teritorială și socio-
profesională a populației sale. Am constatat o discrepanță, pe cale de
adâncire, între populația „veche”, autohtonă a satului, formată și ea în
bună măsură de către foști navetiști și aceea mai nouă – tineretul mai
susceptibil la schimbare și înnoire.
Referindu-se la spațiul rural (respectiv la sat), R. Muchielli
constată „slaba densitate a populației, faptul de a locui și munci în
mediul natural (în contact direct cu natura și în luptă cu ea),
puternicele și durabilele sentimente de apartenență la spațiu, la pământ
și obiceiurile locului, la grupurile umane cu care conviețuiește,
tendința unei fuziuni a grupului familial cu grupul de producție și
grupul de consum.”3 În baza studiilor teoretice consacrate problemelor
contemporane și a cercetărilor de teren de la Tureni și Feleacu,
observăm că sunt că sunt în scădere sentimentele de „apartenență la
spațiu” și în mod special acelea de apartenență la pământ și
„obiceiurile locului”. Toate acestea îndeosebi la tânăra generație.
În literatura istorică și filosofică s-a vorbit despre
„retragerea” românilor din istorie (aceea politică și militară desigur),
în lumea autarhică și tradițională a satului sau de „boicotarea istoriei”.
Dacă este ceva adevărat în aceste teorii, putem considera că acel
„ceva” ține de prudența satului și țăranului, de spiritul său conservator
și de absența unor forme de comunitate și activitate mai dinamice
precum orașul. Pentru că, orice s-ar spune, orașul a contribuit
întotdeauna, prin dinamismul și varietatea activităților și conexiunilor
sale, factorul de schimbare cel mai important. Iar aceasta, în toate
domeniile vieții economice, social-politice, cultural-științifice,
administrative etc. În toate țările și timpurile, schimbarea satului și
ruralului, parte integrantă a progresului istoric în general, s-a făcut în
3 R. Mucchielli (1976), Psycho-sociologie d′une commune rurale , Paris,
Entreprise Moderne d′Edition-Libraire Technique, Les Editions ESF, apud.
Dicționar de sociologie rurală , p. 454;
93

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
funcție de condițiile lor concrete. Experiența fostelor state comuniste
est-europene, printre care, desigur, România constituie în acest sens o
parte exemplară, prezintă o semnificativă parte de inedit în condițiile
în care aici trecerea la noul sistem social-politic și economic se face
de la o societate economic centralizată, cu un regim politic totalitarist,
spre, o societate democratică, descentralizată economic. Datorită
acestui „inedit”, „în domeniul ruralului, noțiunile și conceptele cu care
oprerează teoria și practica socială occidentală – ‹‹noi sate››, ‹‹noi
țărani››, ‹‹noi rurali››, ‹‹noi exploatații››, ‹‹sate post-moderne››, ‹‹
țărani producători de bunuri alimentare›› sau chiar ‹‹agricultori fără
pământ›› – sunt lipsiste de conținut în Europa de Est, unde vechea
țărănime nu și-a spus încă ultimul cuvânt și unde există nostalgia după
satul tradițional.” 4 Ca atare, în Europa de Est, inclusiv în Romania, în
Regiunea de Nord-Vest, schimbarea trebuie să țină seama de existența,
încă activă a ‹‹vechii țărănimi››, adică a tradiției respectiv a unor
tipare tradiționale de gândire și acțiune. Aceasta în pofida faptului că
satul tradițional, descris de literatura sociologică, folclorică sau
beletristică, a suferit, înseosebi dupa cel de-al doilea război mondial,
importante prefaceri: desființarea, prin cooperativizare, a vechilor
forme de proprietate și muncă, iar după decembrie 1989, „revenirea”
la economia de piață și la proprietatea privată.
Revenind, după experiența cercetărilor de teren efectuate la
Tureni și Feleacu, la problemele schimbării satului românesc prin
modernizarea sa, ne exprimăm părerea că această modernizare nu
trebuie făcută nici prin copierea, fără discernământ, a experienței
occidentale sau a aceleia urbane de la noi, tributară în mare parte
4 Mesnil, Marianne (1997), Quelques lectures autour de l′idee de nature
(Pour une approche antropologique), în vol. L′espace rural: approche
pluridisciplinaire, Cluj-Napoca, Edit. Risoprint, p.127; apud. Andrei Negru
(2004), Considerații privind schimbarea socială în mediul rural , în Studii și
cercetări din domeniul științelor sociale , vol. 12, Cluj-Napoca, Edit.
Argonaut, p. 199;
94

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
experienței occidentale, ci pe o cale care să îmbine atât tradiția internă
(rurală) cât și experiența externă, occidentală. Paradigma aceasta ne
aduce aminte discuțiile purtate odinioară pe marginea „formelor fără
fond” criticate, la sfârșitul secolului al XIX-lea de Mihai Eminescu și
Titu Maiorescu. Era vorba despre împrumutul unor forme occidentale
de viață socio-politică, juridică, economică, administrativă și
culturală, fără discernământ, fără o bază internă, în realitățile societății
românești. Problema este de a se realiza o sinteză între necesitățile și
posibilitățile interne – care să mențină identitatea satului românesc,
identitate realizată însă tot mai mult prin asimilarea experienței
occidentale. De fapt cercetătorii istoriei românilor, atât pe plan
material, cât și spiritual, au constatat spiritul de sinteză al poporului
român. Calea modernizării satului românesc, așa după acum arată unii
cercetătorii ai problemei, trebuie să se facă prin „orientarea către piață
a gospodăriei țărănești, prin tehnologizarea agriculturii,
profesionalizarea lucrătorilor și crearea de oportunități de lucru și
afirmarea în ocupații neagricole a populației eliberate din
agricultură.”5 În plus este necesară orientarea spre o organizare
asociativă a agricultorilor proprietari. Toate acestea deoarece fără
modernizare satul românesc nu numai că nu poate să progreseze, dar
este greu de închipuit cum ar putea să supraviețuiască.
Întrebarea este ce viitor au așezările noatre rurale inclusiv
comunele Tureni și Feleacu? Talcott Parsons considera că pentru a
supraviețui fiecare sistem (inclusiv cel rural n.n.) trebuie să
îndeplinească patru condiții fundamentale necesare ori să satisfacă
patru nevoi. Aceastea sunt: adaptarea (la mediul fizic); atingerea
scopului (mijloacele de organizare a resurselor pentru a-și atinge
scopul și a obține recompensa); integrarea (formele de coordonare
internă și modurile de abordare a diferențelor); latența sau păstrarea
5 V. Pasti, Mihaela Miroiu, C. Codiță (1997), România – starea de fapt , vol I,
Societatea, București, Edit. Nemira, p.65;
95

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
(mijloacele prin care își dobândește stabilitatea comparativă).”6
Aplicate satului românesc în general și a comunităților studiate în
special, observăm că acestea îndeplinesc doar parțial amintitele
condiții: în ceea ce privește adaptarea la mediul fizic (prin activitatea
economică); mai puțin la atingerea scopului (din cauza organizării
nerentabile a muncii), la condiția de integrare (din cauza deficiențelor
coordonării interne); în ceea ce privește „latența sau păstrarea”
problema se poate rezolva prin sinteza laturilor interne, autohtone, și
modelele asimilate din occident.
Între măsurile care trebuie întreprinse pentru apropierea cât
mai fermă de realitățile și pretențiile Uniunii Europene în sectorul
rural și agrar din Regiunea de Nord-Vest – și, prin extensie, de la
nivelul întregii țări – considerăm a fi, printre altele, următoarele:
-Pentru creșterea productivității muncii extinderea sistemului de
asociații în cadrul unei „agriculturi asociative” care să cuprindă fie
membri ai aceleiași familii, fie și alte persoane – cu toții proprietari și
pe baza voinței lor de asociere liberă;
-Procurarea și folosirea de tehnică agricolă performantă, adecvată
condițiilor locale;
-Orientarea producției nu numai spre consumul intern al familiilor, ci
(și) către piață;
-Reconsiderarea rolului concret al specialiștilor în agricultură (ingineri
agronomi, medici veterinari, economiști și contabili);
-Instruirea și educarea celor interesați de agricultură în sensul
economiei de piață;
-Atragerea de investiții interne și externe;
-Acordarea de consultanță calificată pentru întocmirea proiectelor în
vederea unor finanțări europene;
-Diversificarea producției și a unor activități non-agricole în mediul
rural;
6 Apud. Marshall, Gordon (coord.) (2003), Dicționar de sociologie , București,
Edit. Univers Enciclopedic, p.136;
96

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
-Realizarea unor relații noi, de colaborarea reală între membri
asociației – și printre asociații – fără a se exclude rivalitatea
economică și comercială;
-Informarea locuitorilor rurali cu privire la Uniunea Europeană și
exigențele acesteia și testarea nivelului de înțelegere și acceptare din
partea acestora a specificului modernizării și integrării în U.E.;
-Modernizarea infrastructurii, a învățământului și a sănătății la
standardele europene, în vederea îmbunătățirii condițiilor de viață și
de muncă, ridicarea calității vieții;
-Măsuri corespunzătoare pentru conservarea patrimoniului natural, a
specificului comunelor și zonei inclusiv în direcție istorică și etno-
folclorică;
-Dezvoltarea turismului rural (cultural sau agro-turism) care
beneficiază atât în microzonele studiate, cât și în întreg spațiul rural al
Regiunii de condiții favorabile;
-Adoptarea și adaptarea unor modele interne și/sau externe, din U.E.,
în măsura în care corespund necesităților și posibilităților proprii
(ținându-se cont că și aceste necesități și posibilități trebuie ridicate la
nivel european) și stimulează ca forme conținutul pe care îl exprimă;
Prin asemenea măsuri, nu trebuie desigur, să se pledeze pentru
menținerea procentului ridicat de populație rurală (îndeosebi implicată
direct în producție). Exemplul european – și nu numai – constă în
exruralizare și exagriculturalizare dar nu în mod forțat și accelerat, ci
prin sporirea productivității muncii datorită atât tehnicii, cât și
formelor concrete de muncă, în speță acelea asociative și prin crearea
unei rețele de ferme specializate. În ultimul timp se înregistrează
oarecum inversă, de întoarcere la natură și la rural încercându-se o
recuperare a valorilor sale tradiționale viabile.
O necesitate strigentă este abordarea unitară, teoretică și
practică a tuturor domeniilor de activitate (politică, juridică,
economică, socio-culturală) din interiorul Regiunii, dintre Regiuni și
97

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
dintre alte Regiuni externe în cadrul Uniunii Europene. Or tocmai în
această perspectivă se afirmă utilitatea perspectivei sociologice care
presupune cunoașterea unitară, în interdependența lor, a fenomenelor
studiate.
GLOSAR
(după succesiunea temelor)
Sociologia: studiul explicativ al realității sociale în totalitatea ei
precum și a unor segmente și procese ale acesteia aflate în
interacțiune.
Metoda: modalitatea sistematică de cercetare, ca principiu și realizare
a cercetării.
Tehnica (sociologică): modalitate de culegere și înregistrare a
informațiilor.
Procedeul (sociologic): modalitate de prelucrare și analiză a
informațiilor (obținute pe teren).
Ancheta (sociologică): „metodă de strângere a informațiilor de la o
masă de indivizi umani cu ajutorul unui instrument specific” (Tr.
Rotaru).
Interviul: metodă de cercetare (în faza de strângere de informații) care
presupune legătura directă a cercetătorului cu subiectul și constă într-o
conversație în cadrul căreia celui intervievat îi sunt adresate o serie de
întrebări cu scopul de a se obține unele informații utile cercetării.
Observația științifică: investigarea unui obiect sau fenomen fără nici o
intervenție asupra sa din partea cercetătorului.
Experimentul științific: metodă a cercetării care presupune o
intervenție premeditată și directă asupra obiectului sau fenomenului
cercetat.
Poziția: „locul” ocupat de un individ în cadrul grupului din care face
parte.
98

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Status: ansamblul drepturilor și îndatoririlor care revin unei persoane
într-un anumit grup social, exprimând poziția lui de bază în grup.
Rolul : totalitatea comportamentelor pe care alții le așteaptă de la un
anumit individ (J. Stoetzel).
Grupul social: „două sau mai multe persoane care împart cu alte
persoane aceleași norme (atitudini) față de anumite situații și ale căror
roluri sociale sunt îmbinate și sincronizate” (Th. Newcomb).
Socializarea: procesul complex al însușirilor de către om a unor
valori, norme și roluri sociale, a modelelor sociale de comportament, a
mijloacelor sociale de comunicare.
Familia: grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare
economică și reproducție (G. Murdok).
Gospodăria „o unitate socială care 1.este alcătuită dintr-una sau mai
multe persoane; 2.ocupă un spațiu locativ determinat ; 3.deține un
patrimoniu constând din bunuri imobiliare și mobiliare […] ;
4.utilizează patrimoniul pentru satisfacerea necesităților existențiale
care fac parte din g. (ospodărie); 5.dispune de un buget propriu de
venituri și cheltuieli” ( Dicționar de sociologie rurală , 2005).
Stratificarea socială : o ierarhie socialmente recunoscută conform
căreia indivizii ori pozițiile sociale se apreciază în termeni de
inferior/superior, adică atunci când se manifestă inegalități sociale.
Mobilitatea socială: „fenomenul de deplasare a indivizilor în spațiul
social” (P. Sorokin).
Națiunea: formă istorică de comunitate etnică formată prin originea și
dezvoltarea (în general) comună pe același teritoriu a unui popor
(compact) care vorbește aceeași limbă, constituie o unitate psiho-
culturală și are conștiința individualității sale (specifice) precum și
necesitatea, manifestată și ca voință politică, de a se organiza într-un
stat propriu, unitar.
99

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Comunicarea: atribut esențial al socialității care constă în procesul
transmiterii de informații, proces în care mesajul (informația) pleacă
de la emițător (comunicator) spre receptor.
Comunicarea de masă : mijloace de transmisie a unor cantități mari și
importante de informații către un public vast ( mass-media).
100

Vasile-Mihai Cucerzan Introducere în sociologie
Bibliografie
1. ***Boudon Raymond, (coord.), Tratat de sociologie , ed. a II-a,
Editura Humanitas, București, 2006.
2. Emil, Durkheim, Sociologia. Regulile metodei sociologice ,
București, 1924.
3. Giddens, Anthony, Sociologie, Editura Alceu, București, 2000.
4. Herseni Traian, Ce este sociologia ?, Editura Științifică și
Enciclopedică, bucurești, 1981.
5. Mihu, Achim, Introducere în sociologie , Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1992.
6. Rotariu, Tr., P. Iluț, Ancheta sociologică și sondajul de opinie ,
Editura Polirom, Iași, 1999.
7. Rotariu, Tr., P. Iluț, Sociologie, ed. a III-a, Editura Mesagerul, Cluj-
napoca, 1996.
8. Tarde Gabriel, Legile sociale, București, 1924.
101