Varstele Vietii Fizice Si Spirituale Si Specificul Educatiei Crestine

Capitulul I:

Restaurarea omului în Hristos

Om Vechi- om nou

Om trupesc- om sufletesc

Antropologia paulină ne prezintă raportul dintre omul vechi și omul nou,în care omul vechi cel aflat în afara istoriei mântuirii înfăptuită de Domnul Hristos și respectiv omul cel nou renăscut prin jertfa Fiului Lui Dumnezeu întrupat. Hristos a fost singurul care a putut să refacă starea de comuniune cu Tatăl, anulând prin umanitatea Sa, parțializările și falsele valorizări în care se afla omul din pricina păcatului.

Actul prin care ia naștere acest om nou este, botezul, acest lucru îl indică neobositul misionar al Bisericii, Sf. Ap. Pavel, în epistola către romani, în care spune:,, Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat,întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru că, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umplăm și noi întru înoirea vieții; Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, petru ca să nu mai fimi robi ai păcatului.”(Rom. 6, 3-6) În botez se alfă punctul de plecare, dacă putem să-l numim așa pentru orice creștin care înțelege moartea vechiului om, creștinul vede eu-l său vechi, personalitatea sa etică precreștină ca ceva scos din uz, ceva ce aparține trecutului, ceva lipsit de preț pentru el. În viața celui ce s-a împreunat cu Hristos există două perioade bine distincte: viața înainte de botez și viața de după botez. Botezul înseamă sfârșitul omul vechi, respectiv moartea lui, și învierea omului nou.

Omul vechi este considerat ca mort de cel ce s-a încreștinat, deoarece a fost împreună răstignit cu Hristos. ,,Dacă moartea acestui om vechi este considerată ca o împreună răstignire cu Hristos, apoi temeiul acestei afirmații nu zace numai în faptul că Hristos a murit tocmai pe cruce,ci în aceea că moartea pe cruce era o pedeapsă care se administra celor mai ordinari făcători de rele; ori omul cel vechi făcea partea din categoria acestora.”

Pentru acest om vechi, fiul lui Adam, continuitorul geteic al păcatului stămosesc, care iși urmează impulsurile trupului păcatului, care slujește păcatului, coincide ca sens cu omul trupesc și deci și cu omul psihic.Toate aceste apelațiuni, definesc în ultimă analiză pe omul care nu are pe Hristos, care nu s-a unit cu Hristos, în alte cuvinte care nu s-a hritomorhizat. Cel botezat s-a botezat ca să se nimicească trupul păcatului și să nu mai slujască păcatului, astfel încât să devină un om nou. “Hristos îi mântuiește pe oameni întrucât se extinde în ei, întrucât îi încorporează în Sine și întrucât îi asimilează treptat cu omenitatea Sa înviată. Biserica este această extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizează treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat”.

Nu se poate nega că în botez are loc o înviere, o renaștere faptică, cum o numește epistola către Tit:,, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt.”( Tit. 3.5 ), care-l situează pe cel botezat în conuniune reală cu Hristos cel înviat. Însă acestă moarte, și renștere, este un proces care se conturează prin dimensiunea temporală,până ce Hristos ia formă în om, după cum spune tot fericitul Pavel galatenilor:,, O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!”(Gal. 4,19). Cuvântul ,,chip” folosit în expresia anterioară, trebuie să fie înțeles cu sensul de ,,formă, de condiție ontologică”, precum se înțelege în imnul hristologic din epistola către filipeni a sfântului Apostol Pavel: “Cel Ce dintru început fiind în chipul luiDumnezeu”(Filip,2,6) ,[morphe, lat. forma ; m gr. forma lui Dumenzeu ].Tocmai acest interval de timp, până la formarea lui Hristos în omul nou prezintă o luptă duhovnicească ;,,acest început îl execută Dumnezeu, prin Iisus Hristos sau – mai precis – prin moartea și învierea Lui. Restul rămâne să-l facă omul în conlucrare cu harul dumnezeiesc.”

Omul cel vechi sfârșește așadar, virtual, la botez și acolo începe cel nou. Faptic însă, omul cel vechi continuă încă să existe în fiecare creștin alături de cel nou.

Apostolul Pavel își arată întristarea legată de prezența afectelor sticăcioase care au rămas după moartea omului vechi și care pot să influențeze creșterea și maturizarea omului nou, acest lucru îl spune efesenilor în epistola adresată lor :,, Dacă, într-adevăr, L-ați ascultat și ați fost învățați întru El, așa cum este adevărul întru Iisus; Să vă dezbrăcați de viețuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, și să vă înnoiți în duhul minții voastre, și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului.”(Efes 4,21-24)

Această hritomorfizare, din forma păcatului luată de om, după căderea acestuia în lumea amorfă a păcatului, a parțializării comuniunii cu Treimea cea de-o viață dătătoare , în noua sa forma, cea a lui Hristos. Începe odată cu Logosul din veci, care a luat carne și s-a făcut om. ,,Înainte de Hristos omul nou n-a existat. Din acest motiv este numit nou. Ceea ce-i dă însușirea de nou e faptul că el, este principal, dezlegat de puterea păcatului, pentru ca s-a împreunat cu Hristos.” Astfel el ( omul) nu mai este așa cum a fost înainte, el este o creatură nouă, el reeditează chipul lui Dumnezeu în om care a fost zidit întru dreptate și sfințenia adevărului. În omenirea pre-creștină el nu-și mai află echivalent decât în omul paradisiac, din cauză sălăjlurii lui Dumnezeul în istorie, în fiița omului :,, Dumnezeu Însuși S-a făcut sarcofor, pentru ca noi oamenii să devenim pnevmatofori”.

,,Hristos cel întrupat, mort și înviat e sfârșitul unei lumi și începutul alteia, așa cum Hristos cel preexistent și preaînalțat este șiînceputul și sfârsitul tuturor celor ce sunt. Prin El s-a făcut lumea și prin El s-a refăcut. Prin El s-a născut viața oamenilor și tot prin El s-a renăscut viața. ”

Pentru a delimita mai bine păcatul de virtute prezente în om, apostolul Pavel, foloște doi termeni:

Om trupesc;

Om duhovnicesc;

În concepția sa, omenirea este împărțită din punct de vedere religios – moral în două părți mari distincte : de o parte sunt cei ce fac voia lui Dumnezeu, iar de alta cei ce nu o fac. Cei dintâi au cunoscut pe Hristos, au primit Duhul Lui și se lasă călăuziți în acțiunile lor de Duhul care sălașluiește întru ei. Acestora, Apostolul le dă numele de oameni duhovnicești. Ceilalți, chiar dacă l-au cunoscut pe Hristos, continuă să rămânâ aserviți păcatului.

,,Carnea în sine nu-i rea, căci tot Dumnezeu a făcut-o și pe ea. În afară de aceasta, ea e capabilă de înoire, ea poate deveni templu al Duhului Sfânt : <<sau nu stiți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-l aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri ? Căci ați fost cumpărați cu preț ! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.>> ( I Cor. 6,19-20). Ea nu se confundă cu păcatul și acesta nu-i inseparabil legat de ; dovadă faptul că Hristos a putut viețui în trup și fără să știe de păcat.Dar carnea este purtătoarea păcatului, este vecicolul păcatului, este complice cu păcatului.”

Carnea,trupul formeză împreună cu sufletul întreaga structură a omului, deci omul are o alcătuire dihotomică. Unul fără altul nu pot să existe ca ființă întreagă, după cum a lăsat-o Dumnezeu.

,,Omul însă după natură nu se numește foarte adevărat nici suflet fără trup, nici trupul fără suflet, ci compusul rezultat din compunerea sufletului și trupului într-un singur chip.”

Omul stăpânit de imboldurile cărnii stă pe un paln opus celui ce se lasă călăuzit de Duhul lui Dumnezeu care s-a sălăjluit și lucreză întru el. Unul ca acesta este numit pe drept om trupesc sau om carnal, pentru că acțiunile sale sunt comandate de carnalitate de, care servește păcatului și poftelor sale.

Omul trupesc nu este cu desăvârșire corupt. El este în stare să distingă voia lui Dumnezeu, Legea Lui și după omul său cel dinlăuntru se bucură de ea.Chipul lui Dumnezeu din el nu este dizolvat, este în interiorul său îl alcătuiește, omul în permanță este atras de acea chemare ontologiă din sinea lui, care însetează după asemănarea cu Dumnezeu, chiar și în pofida ,,hainelor de piele” sau mai bine spus a necreozei, a instinctualitații cu care a fost îmbrăcat omul după cădera în iraționalitatea păcatului, el tot timpul își va căuta asemănarea cu Dumnezeu, oricât de mult s-ar adânci chipul lui Dumnezeu în el prin păcat,omul trupesc este omul vândut păcatului, este omul pământesc.

,,Diavolul îl amenință pe om și-l prăbușește în prăpastia stricăiunii,unde îl ține legat împreună cu moartea. Dumnezeu,îngăduind moartea,o întoarce împotriva stricăciunii și împotriva cauzei stricăciunii, păcatului și pune capăt atât stricăciunii, cât și păcatului. Liminterază în acest fel însuși răul și relativizează căderea.Planul Lui inițial privitor la viața veșnică și fericită în El a omului, rămâne intact. Explicând acest mister al infinitei milostiviri divine, Sfinții Părinți învață că Dumnezeu a suportat și îngăduit moartea ,,ca răul să nu devină nemurior”(Sfântul Grigore Teologul)”. Actul de jertfire a lui Hristos nu trebuie înțeles în sens juridic, cum a fost înțeles de Biserica Catolica în Evul Mediu prin Anselm de Canterbury, care vede în jerfa lui Hristos un act juridic, în care orgoliul rănit a lui Dumnezeu-Tată din cauza nesimții primilor oameni care nu au respectat voia Creatorul, este onorat prin Sângele Slugii celei Nevinovate și Drepte. Această gândire a apărut din trăirea acelor vremuri în care dacă onoarea unui senior era pătată de sluga sa, acesta trebuia torturat pentru refaerea demnitații seniorului. Dar jertfa Mântuitorului a fost singura cale de refacere cominicațională dintre Dumnezeu și om. Hristos în umanitatea Sa asumă omul în toatalitatea lui și îl mântuiește din dragoste, și pentru dragostea omului, și nu din ,,orgoliu divin” după cum spune și Sfântul Atanasie cel Mare că aceea ce nu este asumat nu este mântuit, iar acea mântuire se revarsă în întreaga istorie umană prin Biserica Sa care este un chip a lui Dumnezeu.

,,Pe de altă parte, prin cădere, diavolul a urmărit să supună pe om creației materiale .Și aceasta s-a întânăplat îmbrăcându-l cu aspectul exterior material irațional ( omul trupesc ) . Mai mult, cu moartea a urmărit să-l facă să dispară în materie.Și în aparență aceasta s-a și întâmplat de vreme ce în mormânt trupul se descompune redând pământului elementele constitutive pe care le-a luat din el. Intervenind însă și în acest punct cu marea ei discreție, înțelepciunea lui Dumnezeu îmbogățește mișcarea(pătimitoare) a îngropării cu un element, am spune, activ, și în acest mod o transformă. Moartea devine modul în care trupul omenesc intră în cele mai dinăuntru ale pământului, ajunge în adâncurile creației. Prin moarte omul atinge limitele universului, devine aer și apă și lumină, materie și energie, un element al spațiului. << Țărâna se întoarece în pământ, precum era >>, zice Ecleziatul (12,7). Dar însăși ,,țărâna” nu e numai materie. Ea are deasupra ei în mod adevărat și real ,,rațiunea” și ,,forma” (specia) omului, cum ar spune Sfântul Maxim. Astfel, precum am văzut, creația materială, care a îmbracat împreună cu corupția ei în mod organic pe om, este îmbracată acum, am spune, din interior, iarăși în mod organic, grație celuilalt aspect al realității duble pe care o constituie aceeași moarte, cu un nou element care, ca trup al omului, este primitor al nestricăciunii. De aceea, odată cu învierea finală a trupurilor pe care o va aduce la a Doua Venire a Lui, Hristos va duce și transformarea universului ca ,,pământ nou” și ,,cer nou”.

Transfigurarea eshatologică a universului nu e cu putință să se realizeze magic sau mecanic, prin simplă acțiune a unei puteri exterioare – pentru că Dumnezeu nu realizează nimic în acest mod – ci din interior, organic și natural, pornind de la om.”

Transformarea din carnalitatea supusă păcatului, adică a omului celui trupesc în om duhovnicesc este acțiunea sinergică , divino – umană, care îl unește pe om cu Dumnezeu ,făcând să locuiască în el Împărăția lui Dumnezeu.

1.2Îndumnezeire sau autodivinizare

În Facere se specifică foarte clar, scopul creări omului, în momentul în care Dumnezeu a spus ca să se facă om după Chipul și asemănarea Lui. Deci omul încă din creație trebuia să se îndumnezeiască, ca împlinire a sa ontologică să se finalizeze, ca să ajungă în alte cuvinte la asemănarea cu Arhetipul său.

Ontologia omului este iconică, omul fiind “eikon Eikonos”, creat chip al Chipului , după cum spune și Panayotis Nellas.

Dinamica acesta chip-asemanare, o realizează Hristos. El este prin excelență mijlocitorul între Dumnezeu și om, între Creator și creat. Omul acestă ființă destinată să participe la iubirea Treimică, prin intermediul energiilor necreate. Logosul întrupat reușește să facă această comuniune cu Treimea.

,,A trebuit să Se scufunde Fiul lui Dumnezeu în natura omenească, și să învieze petru ca omul, scufundându-se în apa Botezului, să se întâlnească cu Hristos”

După cum am specificat, și în tratatul de mai sus, botezeul( ,,acutul în care credinciosul se întâlnește cu jerfa izbavitoare a Mântuitorului” ) este desfițarea omului vechi,și formarea celui nou, care crește prin harul Sfantului Duh.

,,Îndumnezeirea în sens larg începe de la botez, întinzându-se de-a lungul întregului urcuș spiritual al omului, în care sunt activate și puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuților și al iluminării. Iar dacă în acest urscuș puterile naturale ale omului sunt în continună creștere, ca să-și ajungă apogeul în clipa când au ajuns apte de a vedea lumina dumnezeiască, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului Sfânt, am putea spune că îndumnezeirea prin care se realizează această dezmorțire și creștere coincide cu procesul dezvoltării puterilor uname până la limita lor, sau cu deplina realizare a naturii omenești, dar și cu depășirea lor nesfârșitp prin har.

Căci îndumnezeirea nu se oprește niciodată, ci ea continuă și dincolo de limita ultimă a puterilor umane, la infinit.Pe aceasta din urmă am numi-o îndumnezeire în sens restrâns prin har.”

Îndumnezeirea sau unirea cu Hristos nu înseamnă anularea identitații noastre personale, ci potențarea și desăvârșirea ei, transformarea ei de la chip la asemănare, prin trăire mistcă și prin asceză, având în permanență după cum spune și parintele Staniloae numele Lui Iisus pe buze. Hritomorfizarea acesată se produce tot în dimensiunea temporală a existenței noastre, și prin colaborearea tuturor Persoanelor Sfintei Treimi, (deopotrivă orice acțiune pe care Dumnezeu o lucrează, implică colaborarea tuturor Persoanelor treimice) și a omului desigur. Vorbind despre Persoana Duhului Sfânt părintele Staniloae, arată rolul Persoanelor treimice în procesul sinergic de urcare de la chip la asemănare,proces în care prin cadearea în ,,păcat nu s-a pierdut chipul,dar s-a oprit procesul asemănării cu Dumnezeu.”

Mai întâi prezintă chenoza Duhului Sfânt, Duhul se pogoară în apa botezului peste ființa omului, și se realizează înterpătrunderea Eu-lui Sfântului Duh, cu Eu-ul omului, fără însă ca eu-ul omului să se transforeme în eu-ul Duhului sau Duhul să se transforme în eu-ul omenesc, deci nici divinul nu devine uman și nici umanul nu devine divin. Prin această chenoză a Duhului Sfânt și înterpătrunderea celor două eu-ri se realuizează legătura între Dumnezeu și om. Duhul ridică omul la nivel de partener a lui Hristos, iar Tatăl văzând Chipul Fiului Său pe chipul omului il înfiază, Tatăl Îl regăsește pe Unul Născut Fiul Său în ființa omului.

,,Duhul se coboară la nivelul nostru, pentru a ne ridica la nivelul de parteneri ai lui Hristos.El nu e un ipostas cu natură umană deosebită, deci nu e întrupat asemena nouă, cum e întrupat Hristos, și de aceea nimic nu-L împiedică pentru a Se infuza ca ipostas în ipostasele noastre, devenind un fel de ipostas al persoanelor noastre.Iar aceasta ni-L face atât mai intim. Hristos e mereu un model deosebit de noi, modelul nostru cu care vorbim, distinc de noi și cum suntem distincți noi înșine între noi și legat de noi și puând fi legat tot mai mult, cum suntem legați noi înșine între noi și ne putem lega tot mai mult[…]Duhul e Cel prin care facem toate acestea, acoperindu-Se cu noi fără să ne anuleze, dar și fără să apară în fața noastră ca partener de dialog distinct de noi[…]Intimitatea aceasta între Duh și omul care crede, face pe omul duhovnicesc să nu-L simtă pe Duhul ca un Tu, ci de câte ori zice eu, aude și pe Duhul spunând în el, Eu. Sunt două eu-ri interpenetrate, într- unire desăvrșită fără confuzi.”

Deci acestă chenoză a Celei de a treia Persoană a Sfintei Treimi, face posibilă comunicarea noastră cu Hristos. Acest lucru s-a întamplat și cu martorii Schimbării la față a lui Hristos. Duhul Sfânt a făcut posibilă înlăturarea ,,vălului” provocat de patimi, ca ei să poată observa frumusețea formei dumnezeiești a lui Hristos,și aici forma are înțelesul de condiție ontologică revărsată peste umanitatea Sa.,, Schimbarea la Față este corelativă îndumnezeirii naturii umane a Logos-ului, și astfel propriei noastre îndumnezeiri. Învățătura Sfântul Maxim despre Hristos Cel transfigurat pe Tabor cuprinde două elemente principale: în primul rând cel al umanității îndumnezeite a lui Hristos, și apoi cel al manifestării noetice a dumnezeirii Sale.”

Acestă lumină taborică a Schimbării la față a lui Hristos pe care au vazuto apostolii nu trebuie confundată cu dumnezeirea în Sine, cu firea Sa dumnezeiască la care nu poate avea aces nici o fătură creată, din cauza condiților ontologie între divin și uman, între Creator și creatura.

Îndumnezeirea omului este egală cu participarea la energile necreate a Lui Dumnezeu pe care aceste le revarsă omenirii, prin Trupul Lui Hristos, adică prin Biserică. Participarea la iubirea intertrinitară extinsă și făpturii omeniști creată cu poatența și nevoia de a o primi, și de a înainta în iubirea acesta. “S-a spus mai sus că prin strălucirea luminoasă a feței Domnului, apărută pe munte, de trei ori fericiți apostolii au fost călăuziți tainic, în chip negrăit și necunoscut, spre puterea și slava lui Dumnezeu de toate făpturile necuprinsă, învățând că lumina ce s-a arătat simțurilor lor e simbolul ascunzimii nearătate. Căci precum aici raza luminii făcute biruiește lucrarea ochilor, rămânând neîncăpută de ei, așa și acolo Dumnezeu întrece toată puterea și lucrarea minții, nelăsând în vreme ce înțelege nici o formă în cel ce primește înțelegerea.

Acestă lumină necreată pe care au vazuto ucenicii, a fost în permaneță cu Hristos, deci apostoli până în acel moment îl cunosteau pe Hritsos doar în starea ontologică de rob, asumată pentru mântuirea noastră și implicit și pentru îndumnezeirea noastră. Chenoza Hristos nu a fost realizată prin întreruperea slavei Sale, ci mai degraba prin ascundrea ei su forma de rob asumată la întrupare. Dacă dumnezeirea Lui Hristos a fi superit vreo modificare, ar fi însemnat că este supusă unei dinamici creationiste, deoareace numai creatul sufera modificari, și se spune dimensiunii atât temporare cât și spațiale. În schimb Creatoarul nu suferă nici o modicficare nefiind nevoie de ceva adăugat sau scos, la Ființa, deaceia Dumnezeu nici nu se spune timpului, ci este deasupra timplui.

Pentru ca omul sa se devin un theofor, mai întâi Hristos trebuie să ia forma in el. Adică Hristos trebuie să se întrupe din nou pentru fiecare dintre noi. Prin Botez, Mirungere, Euharistie și restul vieții spirituale ne încorporăm în Hristos, primim existența creștină, adică hristocentrică și hristomorfă, precum și forma și viața corespunzătoare.

Din moment ce om adevărat e omul în Hristos și viața spirituală e viața în Hristos, trăirea „ultimei nu se poate realiza decât în unirea și comuniunea omului cu Hristos, comuniune care în plenitudinea ei se numește în tradiția ortodoxă îndumnezeire și care, dupa Cabasila, are drept conținut antropologic al ei hristificarea.,, A fi unit cu Hristos este cu putință pentru toți cei ce trec prin toate câte a trecut Hristos, și suferă toate și devin toate câte a suferit și devenit El.”

Această imitare a Lui Hristos, transformă omul în dumnezeu, Hristos dovedește spurema smerenie prin coborârea în iad, iar după această pogorâre a urmat și ridicarea la cea mai înaltă traptă, șederea de-a dreapta Tatălui. Omul trebuie să de coborea deasemenea în cele mai de jos la iadului persoanei sale, ca să se înalțe spre dumnezeu.

Prin botez, explică Nellas, însăși existența biologică a omului se împărtășește în mod real de moartea și învirea lui Hristos. Natura omului ia forma, costituția și funțiile naturi îndumnezeite a lui Hristos. Pentru că prin Întruparea Sa, Hristos nu s-a măginit să aducă în lume lumina, ci a pregătit și ochi , care să o vadă, nu a revărsat numai mirul dumnezeirii ci a dat și simțirea, care să-i simtă mireasma, adică a creat în organismul uman pe care și l-a asumat acele dimensiuni și funcții noi prin care omul să-și poată împropria viața dumnezeiască. Prin Botez fiecare credincios se unește și-și face ale sale simțirile și funcțiile trupului lui Hristos. Baia sfântă unește pe cei spălați în ea cu înșeși aceste simțiri și puteri. Astfel, ieșind din apă purtăm în sufletele noastre pe Însuși Mântuitorul nostru pe cap, pe ochi, în chiar mădularele noastre, curat de păcat , izbăvit de toată stricăciunea, așa cum a înviat, a fost văzut de uncenici și s-a înălțat, și cum va veni iarăși să ceară înapoi această comoară.

Acestă ,,conectare” și ,,transformare” în cosecința a dimensiunilor și funcților biologice ale omului în fucții ale trupului lui Hristos nu se face cu distrugere primelor,ci prin tranfigurarea lor. Hristos, ne spune Cabasila, intră în noi în mod real, trupesc, prin funcțiile biologice prin care, introducând areul și hrana ajutăm la viața trupului. Își face ale Sale, aceste funcții, se amestecă fără confuzie dar real în toate facultațile noastre psihosomatice și prin această tainică amestecare naturală, sub influența activă a trupului Său înviat, tranformat,remodelează și înoiește funcțiile nostre psihosomatice făcându-le funcții ale propriului Său trup.

Tot Cabasila spune fiindcă forțele mai mari nu îngăduie ca forțele mai mici să rămână în ele însele, ci atunci când întânește focul, fierul numai are nimic din fier dar și pământul și apa, atunci când primesc focul, schimă proprietățile lor cu cele ale focului. Iar dacă la forțe omogene, cele mai mari acționează asupra celor mai mici, ce tebuie să gândim despre acestă forță supranaturală ? Este deci evident că, pe de o parte, Hristos se revarsă și se amestecă cu noi, iar, pe de altă parte, că ne schimbă și ne preface pe noi în El Însuși, ca o picătură mică de apă vărsată intr-un ocean infinit de mir.

,,Amestecâdu-se și topindu-se astfel pe Sine Însuși, în noi întru toate, face din noi pripriul Său trup și devine pentru noi ceea ce este capul pentru mădulare. Fiincă sufletul și trupul si toate puterile lor devin de îndată spirituale, pentru că se amestecă suflet cu suflet, trup cu trup și sânge cu sânge.Cele mai bune și mai puternice domină asupra celor mai mici, și cele dumnezeiești asupra celor omenești; și cum spunea Pavel despre Înviere, că nu mai trăiește el, totă voia sa lui Dumnezeu i-a îndredințato și Hristos trăiește în el.”

Îndumnezeirea este desăvârsirea și deplina pătrunderea omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârșire și la deplina spiritualizare.Păcatul a știrbit și a înlănțuit, ca într-o vrajă rea, într-o mare măsură, puterile firii omenești.

Acestă ultimă frază a Apostolului, căreia Cabasila îi dă o greutate deosebită, arată că renașterea și remodelarea omului în Botez nu este numai o remodelare a naturii omului, a dimensiunilor și funcților lui naturale, ci o renaștere și a persoanei umane. Existenața umană în integralitatea ei, natură și persoană, este reînoită și în acest sens recreată.

Apa în sine este elementul dătător de viață și puruficator lăsat de Rațiunea divină, apa prezintă o legătură inseparabilă de viața oricărei făpturi, ,,unde este apă, acolo este viața”.

,,Din lucrarea Duhului Sfânt asupra apelor a luat ființă în Fiul (Col.1,16) toate formele definite de existență creată, la începutul lumii (Fac.1,2). În mod special a fost creat la început omul cu vrerea Tatălui, după chipul Fiului și în Fiul și prin suflarea Sfântului Duh (Fac. 1,2 ; 2,7).

Apa originală, din Biblie, nu este identică cu apa definită de după aceea. Dar ea nu e nici o materie care stă de sine în fața Duhului creator, purtându-se face din a orice. Căci și ea este creată de Dumnezeu și are în ea în mod virtual rațiunile și potențele existențelor definite-chipuri ale rațiunilor Logosului- ce vor apărea prin suflarea Duhului[…] Duhul desăvarșește astfel, iradiind din Logos-pe de o parte transcendent, pe de alta prezent în ea-creația înfiițată de Logos.Duhul Sfânt cu fluiditatea Lui, unit cu fluiditatea acelei ape originale, e forța de formare continua a existentelor definite de toate gradele.”

Apa baptismală care este sființită la rânduiala botezului, reprezintă acea apă primordială, peste care Duhul Sfânt își revarsă enrgiile, remormândul pe om sau mai bine spus hritomorfizându-l.

,,Omul care a primit în Botez noua existență în Hristos își găsește noua mișcare și activare a existenței după Hristos în Taina Mirului.”

În acestă Taină, Duhul activează și pune în mișcare, dacă putem să spunem așa funcțiile omului în Hristos. Face active energiile spirituale, în funcție de fiecare persoană, deci Duhul actionează persoanl la fiecare nou botezat,din cauza interpătriderii.E vorba de darurile , harismele Duhului, care în primele timpuri creștine se dădeau credincioșilor botezați prin punerea mâinilor Apostilior iar acum prin Sfântul Mir, daruri prin care se organizează cu mișcare dumnezeiască Biserica. E vorba iarăși de virtuțile care reprezintă reflexele razelor dumnezeiești, roadele lucrătorilor Duhului Care vine la om prin Taină. Astfel darurile, ca și virtuțile, pot fi înțelese ca modul nou trans figurat în care funcționează simturile și funcțiile psihosomatice ale omului, centrate în Hristos și mișcate de Duhul.

Dumnezeiasca Euharistie îl plasesază de om în eshaton, am putea spune că il plasează între toate cele trei dimensiuni temporare, dupa cum spune Oscar Cullmann, omul este situat între deja și nu încă.

În Euharistie se află prezența reală a lui Hristos, care a desființat moartea prin învierea Lui și se află de-a dreapta Tatălui, cu umanitatea Sa asumată în plinătatea ei,astfel euharistis e centrul și izvorul vieții spirituale în Hristos.Aici unirea cu Hristos e întragă și deplină. Este transfigurat și hristificat întreg omul, în toate dimensiunile lui,cu toate simțurile și funcțiile psihosomatice unite cu Hristos.

,,Dacă în celelalte Taine Hristos este prezent în chip nevazut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin însuși trupul și sângele Său sub chipul pânii și vinului.Prin această Taină El Se dă deplinmembrilor Bisericii, adică Bisericii, contituind-o și susținând-o deplin ca trupul Său extins, întrucât duce până la capăt sălăjluirea Lui în cei ce cred.”

Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută, Întruparea Logosului, acest mister care se extine în fiecare om care se unește cu El. Hristos devine prin unire una cu noi și noi una cu El, dar fiecare rămânâd disticti, si persoane diferite. Hristos fiind Arhetipul nostru, superior nouă, dar în același timp și interior nouă, este nevoie ca El să vină mereu, prin Împărtașanie ca se ne desăvârșească pe măsura nevoințelor noastre, să ne îndumnezeiască.

,,Astfel Euharistia este urmarea firească a Boterzului,dacă Botezul e o renaștere din Hristos, Dumnezeu-omul, Euharistia este hrănire a omului din El.Amândouă urmează din Întrupare,care este semnul iubirii lui Dumnezeu față de oameni.”

Îndumnezeirea în sens larg înseamnă ridicarea omului până la nivelul cel mai înalt al puterilor sale naturale, sau până la realizarea deplină a omului, întrucât în tot acest se află în el activă si puterea dumnezeiască a harului, îndumnezeirea în sens strâns cuprinde preogresul pe care-l face omul dincolo de limita puterilor sale naturale, dincolo de marginile naturii sale, în planul dumnezeiesc mai presus de fire.

Deasemenea îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create,la cele necrete, la nivelul energiilor divine. De aceea se îmărtășește omul, nu de Ființa dumnezeiască.Omul asimilează tot mai mult acele energii necreate, fără însă să ajungă la epuizarea lor, ,,întrucât niciodată nu-și va asimila însuși izvorul lor, ca să devină Dumnezeu după ființă, sau un alt Hristos.”

Pe măsură ce omul sporește în capacitatea de a se face subiect al unor energii divine tot mai îmbelșugate, i se descoperă aceste energii din ființa divină într-o amploare și mai mare.

Acestă îndumnezeire se produce numai în Trupul lui Hristos, adică în Biserică, care își are puetrea mântuirii din Dumnezeu, din trupul fizic, a lui Hristos, ridicat la suprema stare de pnevmatizare, și de unire cu Dumnezeu, de unde își revarsă acele energii necreate, peste credincioșii, Bisericii Sale.Cum spunea și parintele Staniloae, Biserica este extinderea Vieții lui Dumnezeu în istorie, în umanitate. Biserică este finalitatea operei de mântuire înceăpută de Dumnezeu la crearea omului,Împărtașirea cu Trupul și Săngele Lui Hristos care se dă numai în Biserică este cu adevărat îndumnezeirea umanului, la nivelul personal a fiecaruia, care accetă și conlucra cu Hristos.

Îndumnezeirea sau dinamica Chip Asemanare, în care omul își desăvârșeste potențele, dar le și depășește întrun parcurs nesfârșit în înturnericul supraluminos a lui Dumnezeu, are și capcana autodivinizarea care nu este tot una cu îndumnezeirea.

În înțelesul cel mai simplist al ideii de autodivinizare este procesul prin care omul se încarcă cu parțializări și false valorizări fie la adresa Lui Dumnezeu, fie la adresa sa sau a rațiunilor din jurul lui, este în alte cuvinte păcatul primordial. Adam a dorit să fie dumnezeul, desigur această dorință este justificată de condiția sa ontologica, de dinamica chip-asemănare, dar el a dorit acest lucru fără Dumnezeu. El a crezut e își este lu-își etalon, candiție stas, de la care să pornească, această a fost amăgirea cea mare, să uiți ca de la Dumnezeu ești și numai prin el te poti desăvarși, iar nu prin proprile tale forțe, oricât de potențiate ar putea ele să ajungă.

Acestă capcană a autodivinizării, captează umanitatea indiferent de epocă, în postmodernisul nostru, autodivinizarea este o ghestiune de gust, de plăcere și nu de jertfă altruistă, față de aproapele nostru, în virtutea potențării noastre în Hristos.

,,Postmodernismul este o ideologie nouă, seculară, care s-a dezvoltat ca reacție împotriva modernismului; curent ce inițial părea invincibil. Dacă modernismul avea de-a face cu idolatrizarea rațiunii umane, atunci gândirea postmodernă este tocmai rodul prăbușirii acestei mâdrii intelectuale.”

Rădăcinile secular-istorice ale postmodernismului sunt:

Nihilismul

Decontructiviusmul.

Când vorbim despre nihilism, vorbim despre un curent care a pregătit cale postmodernismului.Fără acest curent probabil că postmodernismul nu ar fi existat, sau ar fi fost cel mult în fașă.

Precursorul gândirii postmoderne și părintele nihilismului a fost fără îndoială Friedrich Nitzche (1884-1900). El a formulat ideologia nihilistă, care respinge fățiș orice fel de autoritate, morală, tradiție sau oridine socială, subnimând sentimentul religios prin ridicularizare și ironizare, ajungând la negarea existenței lui Dumnezeu și la divinizarea omului. Nihilismul este un sistem de gândire care îl duce la pustiiere sufletească, la dispereare, pentru că susține că tot ceea ce se întânplă este lipsit de sens și zadarnic.

Nietzsche însuși afirmă că ateismul este ,,înnebunitor.” Nu de puține ori acesta a dus la tulburări ale psihicului tocmai din pricina faptului că nu oferea niciun sens și nici o spreranță- nici în viață și nici după moarte.

Ateismul,care stă la baza gândirii nihiliste, nu încercă să facă altceva decât să-L desființeze pe Dumnezeu, împreună cu cele mai înalte valori morale. Omul este elibereat astfel în acestă lume nietzscheană,în care poate trăi condus de instinctele primare, care îi conferă cu adevărat esența animalului de pradă. Oare nu această concepție despre lume și viață predomină azi în postmodernism? Cruzimea ca formă a megalomaniei nu a cunoscut niciodată proporții mai mari ca acuma, acest lucru este implementat în mințile oamenilor prin mass-media,prin filmele de la Hollywood și prin videoclipurile, lucruri care s-au transpus și continuă să fie transpune în realitate .

În concepția lui Nietzsche, cu cât un om este lipsit de dragoste, mai dur, mai orgolios, cu atât acesta își afirmă mai mult adevărata natură de Supraom sau de dumnezeu:,,Răul suprem e necesar pentru supremul bine al supraomului.”

În Eden omul a vrut să devină ca Dumnezeu prin neascultare, Nietzsche avansează această idee propunând o cale si mai drăcească, și anume să-și fie propriul dumnezeu. Oficializarea morții lui Dumnezeu și proclamarea omului ca divinitate ca ființa supreme și infailibilă.

Celălalt izvor a postmornismului este decostructivismul, avândul ca reprezentat de seamă pe Jaques Derrida, care fost puternic infșuențat de învațaturile lui Nietzsche, precursorul decostructivismului. Decostructivismul susține că nu există o bază ontologică pură pentru ceea ce numim noi ,,realitate”, ci limbajul este acela care creează realitatea pentru diferite grupuri sociale; sau dacă ea există, atunci ea este inaccesibilă minții moderne.

Derrida spune că textul este imperceptibil și trebuie decodificat, însă este demn de observat că el nu oferă nicio regulă a decodifcării,pentru că ele nu sălșjluiesc în inaccesibilul unui secret. Decodificarea nu presupune reguli, pentru că tocmai aceasta este teza desconstructivismului-eliberarea omului de sub imperiul regulilor și libertatea de a gândi fără îngrădiri, după buna plăcere a voii sale, iar nu pe principiul jertfei voinței noastre, voinței supreme a lui Dumnezeu ,,faca-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ”.

Teza principală a postmodernismului este negarea oricăror adevăruri absolute și afirmarea realatizitații. Pentru un postmodernist credința nu este ceva fix, ceva logic un principiu bine ancorat în ceva, ci mai degrabă o convingere rezultată din plăcerea pentru o anumită idee. Astfel adevarul este înlocuit cu plăcerea.Dovada a acestei culturi postmoderne de autodivinizare a omului este exploatarea plăcerii până la distrugerea personală, acest lucru îl arată și faptul că ,, la ora actuală existe mai multe spitate de boli psihice decât de boli fizice,” deci problema acesta are resfrâgere si asupra fizicului și nu numai asupra sufletului. Plăcerea aceasta nu prezintă nici o rațiune în spatele ei care să o potențeze și astfel duce la pierdere totalmente a rațiunii, nous din limba greacă, organul de contemplare a Rațiunilor divine, devine loc de contemplare a proprie persoane, și a placerilor aferente ei.

Acestă autodivinizare cu rădăcini vechi dar foarte actuale în fiecare epocă după cum am spus, am putea să o numim și reeducare, reorientate a puterilor sufletești, binele devine rău și răul bine.

,,Oricare alterare a adevărului, orice imagine mistificată a realității,împrimată în gândirea și viața omului alterează, strâmbă întru câtva puterile sufletești și rațiunile după care se călăuzește mintea și sufletul acestuia. Însă în condiții obișnuite,persoana umană mai poatre găsi câteva repere ale adevărului fie în natura care-l înconjuară,(rațiunile Logosului divin răspândite în întreg universul) care-l înconjuară, fie în evidența faptelor sau a firii lucrurilor, suficient cât a-și mai păstra în parte luciditatea.”

Autodivizarea această provocată de cultura postmodernă de consum, în care omul trebuie să își împlinească toate dorințele, pentru că toate sunt ,,bune”, acest supraom care merită din toate va ajunge să se transforme în omul facut după chipul și asemănarea lumii care îi pune la dispoziție satisfacerea tuturor dorințelor.

Autodivinizare postmodernă trasformă omul -- cel care are privirea în sus , orietantă spre perfecționare în asemanarea cu Dumnezeu,în omul supus manipularii prin poftele și plăcerile sale duse la extrem.

Omenirea trebuie mereu să fie teocentrică, sau mai biane spus hristocentrică, avândul pe Hritos ca singurul model de îndumnezeire, prin participare la viața sacramentală a Bisercii.

CAPITOLUL II

CAZUL GLOBALIZĂRII

Definirea Termenului

,,Termenul de globalizare este de origine anglo-saxonă (global = mondial) prin care se exprima tendința întreprinderilor de a dezvolta în același timp precese de internaționalizare și de informatizare. Creșterea complexitații organizațiilor multinaționale care operează în diferite țari și care adoptă de pe acum tipare de lucru flexibile, și care nu doar sunt standardizabile după un tipar unic, devine administrabilă doar dacă, în acelși timp, crește puterea și centralizarea sistemului informațional.”

Globalizarea este definită în Dicționarul Explicativ al Limbii Român în felul următor: ,,fenomen de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scară întregului glob, prin mijloace specifice.”

Termenul “globalizare” a apărut la sfârșitul anilor ’60 și a fost lansat de un specialist canadian în teoria mijloacelor de comunicare în masă, prof. Marshall McLuhan (Universitatea din Toronto) și de specialistul american în “problemele comunismului”, Zbigniew Brzezinski (Universitatea Columbia). McLuhan introduce metafora ,,statului global“ ca expresie a unei noi stări a vecinătății și aproprierii umane datorată mijloacelor electrice de comunicare.

Termenul de globalizare a intrat în dicționar prima dată în 1961. ,,Global”, in sensul de:,,nivel mondial” începe să fie folosit în Anglia secolului XVI, în urma expansiunii maritime europene și apariția ,,sistemului mondial”. În America, Asia de sud-est, Africa și în special Europa occidentală are loc o dezvoltare , în mare măsură autonomă, a unor formațiuni sociale de mari dimensiuni (formațiuni imperial, subimperiale etc.) , ce vor fi apoi , gradual, înlocuite de lumile Eurocoloniilor, un ansamblu de ecumene suprapuse, în care migrația, comerțul, panideile, cuceririle etc. crează legături intersociale din ce în ce mai numeroase , înlocuiesc vechea lume medievală în decursul lungului secol al XVI-lea.

O dată cu apariția tiparului, în acestă lume care și așa trecea prin fiorul și emoția schimbării, se declanșează o răstunare de proporții la nivelul imaginarului.Puterea tiparului crește gradul de abstractizare și raționalizare a lumii sociale, creând un punct de inflexiune majoră în procesul de ,,dezvrăjire a lumii”

Termenul de ,,globalizare“, într-o formă gramaticală sugerează, procesualiatatea, își derivă semnificația actuală dintr-o conștientizare a faptului că lumea tinde sa devină un soi de stat global, sau cel puțin un sistem economic, socio-politic și cultural unic.

Globalizarea poate fi privit si ca ca un proces de interacționare și integrare al populațiilor, companiilor și guvernelor diferitelor națiuni, un proces condus prin tratate, investiții și acces la informația tehnologică. Acest proces are efecte asupra mediului, culturii, sistemului politic și economic, asupra dezvoltării și prosperității, asupra dezvoltării și stării psihice sociale din întreaga lume.

1.2 Scurt istoric despre globalizare

Războiul rece a fost o confruntare pe toate planurile, mai puțin pe plan militar direct, între două grupuri de state ce aveau ideologii și sisteme politice diametral opuse: URSS și aliații, pe de o parte, SUA și aliații pe cealaltă parte. Ambele grupuri de state erau considerate superputeri din punct de vedere economic și nu numai.

Știm deja că o serie de state întâmpinau probleme economice, unele chiar grave, multe survenite după încheierea celui de-al doilea război mondial.. Astfel, americanii au convenit că trebuie pus în aplicare un plan pentru a reprima aceste probleme. Mai cu seamă, americanii își doreau crearea unui sistem care să asigure buna funcționare a economiei occidentale.

Ca urmare, la data de 5 iunie 1947, Secretarul de Stat american – George MARSHALL – a lansat, așa cum bine cunoaștem, „Planul MARSHALL”.

Ca o consecință, URSS creează ca răspuns, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER). CAER urma să facă același lucru, ca și Planul MARSHALL, doar că, de data aceasta, pentru statele din blocul estic.

Din cauza diferențelor evidente dintre cele două blocuri de state, aceastea nu au avut foarte multe șanse de a colabora economic până la căderea comunismului. Există totuși câteva excepții, unele chiar în ceea ce privește România.

Pe fondul crizei petrolului din anii '80, a cursei înarmărilor, foarte costisitoare, a războiului din Afganistan, precum și menținerea Armatei Roșii în diferite state ale blocului comunist, situația URSS a devenit la un moment dat critică. URSS a avut nevoie de o serie de reforme care să o scape de această situație. Reformele la care mă refer sunt Perestroika și Glansnost..Prin Perestroika, CAER-ul și toate celelalte piețe ale statelor comuniste au fost vândute, pe sume colosale, către occident. Cu toate acestea, putem spune că „dușmanul” Statelor Unite se afla în punctul destrămării. Ceea ce s-a și întâplat ca urmare a evenimentelor din decembrie 1991. Ca urmare, SUA se afla în poziția de lider al economiei mondiale. De pe această poziție, își va propaga hegemonia economică și, mai apoi, politico-militară, peste tot în lume prin eforturile făcute de a atrage cât mai mulți membrii în NATO, FMI și a consolida cât mai multe tratate bilaterale cu diverse state.

Căderea comunismului în țările din estul Europei, urmările încheierii „războiului rece”, au adus schimbări majore și în economiile țărilor implicate. Tranziția la economia de piață nu s-a făcut ușor și nici nu a avut efecte benefice rapide sau de lungă durată.

Sigur că locul CAER sau al altor organisme economice existente până în 1991 a fost luat de numeroase alte organisme sau asociații de integrare economică internațională (UE, NAFTA, MERCOSUR, ASEAN, APEC, CARICOM, MAGHREB, GUUAM, OCEMN, CSI, EURASIA etc.).

În ultima perioadă de secol XX începe să se manifeste tot mai pregnant tendința globalizării. Ridicarea barierelor vamale, apariția companiilor multinaționale, creșterea competiției pe piețele interne și externe, creșterea importanței resurselor și a modului în care acestea sunt consumate, pot fi catalogate ca fiind atât cauze cât și efecte ale globalizării.

Principalul motor al globalizării este căutarea de către o companie a posibilității de face profit peste tot în lume. Sigur că o astfel de tendință are avantaje dar și dezavantaje

Globalizarea post Război Rece cunoaște un puternic grad de instituționalizare, înlocuind frontierele rigide ale lumii cu libera circulație a oamenilor și a mărfurilor, dar totuși într-un spațiu limitat, în fapt, în regiuni bine stabilite. Deci se desprinde ideea că regionalizarea și globalizarea nu sunt procese opuse, ci complementare. Globalizarea presupune acțiunea pe spații extinse, dar concret delimitate, care să poată face posibilă decizia comună la nivel regional.

Ion Bari, în lucarea sa „Probleme globale în lumea contemporană” afirmă faptul că extinderea procesului globalizării a avut loc pe fondul a două procese ale deceniilor trecute: primul se referă la căderea sistemului comunist, ceea ce a permis extinderea geografică a sistemelor bazate pe economia de piață, inclusiv revoluția capitalistă din sistemele cu economie planificată. Se credea că sistemul socialist-comunist este un sistem perfect și va dăinui cât e lumea, ba chiar va cuprinde tot universul, deși a rezistat o jumătate de secol s-a dovedit total falimentar. După anul 1990 a dispărut din partea estică a Europei sistemul communist, fiind înlocuit cu sistemul capitalist. În sistemul communist nu avea cum să se desfășoare procesul globalizării, nici nu se cunoștea acest termen în literatura comunistă deoarece era un sistem închis, rigid, un sistem planificat.

Cel de-al doilea proces aduce în prim plan reformele de natură neoliberale care au avut loc în țările Europei Occidentale, îndeosebi în Marea Britanie, în America Latină și în Asia Sud-Estică. Aceste mutații în domeniul politicii publice au fost încurajate de organismele specializate internaționale care au pledat prin așa-numitul Consens de la Washington pentru deschiderea piețelor financiare interne, privatizarea masivă, liberalizarea comerțului etc .

În cel de-al doilea proces s-au implicat foarte mult băncile, sistemul monetar din vechea lume capitalistă (Vestul Europei și SUA). Europa de Est, deși ea face parte din lumea capitalistă, încă are foarte multe probleme de ordin organizatoric, financiar, politic. Practic nu poate influența politica globală. Țările bogate capitaliste din Europa de Vest și SUA, fiind țări bogate și supra-dezvoltate, au găsit o piață de desfacere în fostele țări comuniste din Estul Europei plus și altele de pe glob, dar și o piață de investiție, ceea ce este benefic pentru ambele părți. Sistemele comerciale, relațiile comerciale s-au schimbat, dar și mentalitatea oamenilor s-a schimbat, lumea a înaintat, la fel tehnologiile s-au îmbunătățit.

Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Faptul că, fenomenele complexe ale globalizării nu pot fi explicate decât dacă avem în vedere mai multe cauze ale globalizării. Acestea au declanșat un proces în care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legăturilor transfrontaliere, a relațiilor economice, politice și socio-culturale internaționale pe care le numim globalizare. Oamenii au devenit conștienți de acest lucru. Fără îndoială, inovațiile de ordin tehnic – și mai ales cele din domeniul informaticii și al comunicațiilor, au jucat și mai joacă încă un rol central. Internetul este, din multe puncte de vedere, emblema globalizării. Globalizarea piețelor financiare, transferul unor sume inimaginabile în câteva secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această tehnologie, nici organizarea producției integrate la nivel transnațional nu poate fi posibilă.

Avântul incredibil pe care l-a cunoscut comerțul, un alt element definitoriu al globalizării economice, se datorează, nu în ultimul rând, scăderii rapide a cheltuielilor de transport, mărfurile putând fi astfel transportate mult mai rapid. Acest lucru poate fi observat îndeosebi în sectorul serviciilor: de exemplu produsele de tip software sau bazele de date pot fi transmise în câteva secunde de la un capat al lumii la celelat.

Evenimente-cheie în istoria globalizării:

– Crearea primei agenții globale de reglementare (International Telegraph Union)

– Darea în funcțiune a primei legături telegrafice permanente transoceanice prin cablu

1884 – Introducerea coordonării la scară mondială a orei exacte (prin raportare la Greenwich Mean Time)

1891 – Primele convorbiri telefonice internaționale (între Londra și Paris)

1919 – Inițierea primei linii de servicii aeriene regulate internaționale

– Inițierea primelor aranjamente financiare off-shore (Luxemburg)

– Prima emisiune de radio recepționată global (cuvântarea regelui George al V-lea rostită la deschiderea London Novel Conference, preluată simultan de 242 posturi de radio)

1946 – Realizarea primului calculator digital

1949 – Introducerea pachetelor de programe de vacanță, ceea ce marchează trecerea la turismul global pe scară largă

1954 – Crearea primei zone libere de prelucrare pentru export (Irlanda)

– Lansarea campaniei promoționale mondiale "Marlboro cow-boy"

– Deschiderea primului restaurant McDonald's

– Prima legătură telefonică transoceanică prin cablu

– Contractarea primului împrumut în eurovalute (de către o bancă sovietică, în dolari SUA, pe piața bancară londoneză)

1960 – Marshall McLuhan lansează sintagma „statul global

1.3 Cultura și globalizarea

Impactul pe care îl are globalizare în societate firește că ca atinge si aria culturală, astfel se poate vorbi și de o ,,cultura globală”.

Această cultură globală este definita de A.D. Smith ca fiind o cultura fară memorie, făra suflet, fara măsura interioară, fară limite , o cultura nonpersonalistă și deci fară suflet, fără tipare ( feminine ori masculine) de gen, în genere fără tipare personaliste, o cultura artificială, deci fără legătură cu pământul, o cultură făra specificare și, deci, fără specific național.

Efectul acestei ,,culturi” de masă este crearea unei națiuni amalgame. Acest amalgam al supraculturii este defapt o hibridizare a identitatii naționale, în care se repeta ,,povești” spuse de toate tipurile de grupuri sociale și de indivizi, neavând liantul cultural specific din nici o direcție.

Mai clar asupra acestei supraculturi, ne spune tot A.D.Smith, caracterizând-o astfel : ,,de caracter tribal, compusă dintr-un număr de componente ambivalente, chiar hibride, o patișă de motive și stiluri tradiționale locale, naționale și folclorice; un discurs modern, știintific; o cultură a consumului de masă constând din bunuri de piață standardizate, imagini, practici și sloganuri; și dintr-o interdependență a tuturor acestor elemente pe tot global, bazată pe presiunea unificatoare a telecomunicatiilor și a sistemelor informatizante(computerizate)”

Vorbind despre această cultură globală Prof. Dr. Ilie Brădescu o caracterizează ca fiind ,,cadrul unui dialog mereu reluat și mereu eșuat ” a omului postmodern, care suferă o criza de identitate și de sens, prin refugiul în experiențele exotice, în care el doreste de fapt sa-și satisfaca setea spirituală.

Omul postmodern, omul culturii de masă sau al culturii globale, putem liniștit să-l numim și homo economicus , omul automatizat care trăiește numai pentru producție și consum – golit de cultură,politică ,sens, conștiință, religie și orice transcendență. Acest homo economicus cuprins de ideologia globalizarii care îi creeză o lume în care stapânește noua ordime mondială în cadrul unei civilizații unice si omegene,perfect integrate economic. Rezultatul final este anihilarea diversitații personale a indivizilor, nivelarea culturilor tradiționale, om golit de transcendent.

Această paradigmă a noii umanitați care crește într-o cultură globală, îi produce moartea identitații național-religioase, și a figurii sociale ierarhice a omului tradițional,implemendândui omului ideia de ,,făcut ” și nu ,,născut”, astfel se ,,reface” omul dupa chipul și asemanare noii culturii în care dispare orice graniță identitar-culturală, în care toți suntem la fel și toți gândim ,,liber” pentru că așa trebuie, așa suntem informați ca este bine, si astfel așa și operam. O gândire liberă, nihilistă, în care relativismul este elementul principal, totul este în funcție de gustul fiecaruia, ce este frumos în ochii cuiva, si nu trebuie să fie neapărat frumos și în ochii altora, totul rezumându-se la nivelul senzației , și nu la nivelul raționalului.Altfel spus, ,,în postmodernism adevarul a devenit o chestiune de gust”

O societate globală avand desigur și o cultură globală, creiată pe ruinele resturilor de culturi fragmentare, este defapt o anihilare a națiunilor defapt .

Pe când conceptual de ,,comunitatea” , care vine de la substantivul ,,comuniune”, arătănd iubirea altruistă, și măsura de dăruire, atât interioară cât si experioară a fiecăruia, pentru aproapele lui. Comunitatea decurge din forțele naturale coesive care zac în natura noastră și care se orientează în afară spre ceilati, înglobandu-se în scopurile și interesele colective , pe cand societatea e o sumă a intereselor egoiste , potrivnice , dând naștere vieții mecanizate , impersonale.

Iar națiunea este definite în viziunea lui Smith in felul următor : ,,o populație umană anumită care împărtașeste mituri și amintiri ( o memorie colectivă), o cultură publică de masă ,o patrie dată, o unitate economică, drepturi și datorii egale pentru toți membrii.”

O națiune pare a se defini, operațional,prin următoarele dimensiuni,sintetizate ca atare de către A.D. Smith:

,,creșterea, cultivarea și transmiterea amintirilor comune, a miturilor și simbolurilor comunitații”;

,,întarirea,selecția și transmitera tradițiilor istorice si a ritualurilor comunitații”,

,,cultivarea si transmiterea elementelor <<autentice>> ale culturii împărtăsiti (limba, obiceiurile,religia,etc,) a poporului”;

,,inculcarea valorilor <<autentice>>, a cunoștințelor și atitudinilor în rândul populației prin metode și instituții standardizate”;

,,demarcarea,cultivarea și transmitera simbolurilor și miturilor teritoriului istoric,adică ale patriei(homeland)”;

,,selecția capacitaților și resurselor înlauntrul unui teritoriu demarcate”;

,,definirea drepturilor si datoriilor commune pentru toți membri comunitații date”

Iar Clifford Geertz în atiteză situându-se în prinvința culturii globale și a globalizarii dezvoltă o teorie, numita de el a ,,legaturilor primordiale”, adică a legăturilor esențiale care stau la baza și definesc cel mai bine o națiune . Aceste legături primordiale sunt punctul de plecare de la care se poate vorbi de o națiune din punct de vedere operational. Subiectul legăturilor primordiale este naținea (etnonațiunea) a cărei esență constă în autodefiniția acesteia și în mitul origini comune.

,,Această noțiune-grup a înrudirii și a unicități costituie esența națiunii,iar caracteristici tangibile ca religia și limbajul sunt semnificative în ceea ce privește națiunea doar în măsura în care contribuie la această noțiune sau simț al unicității grupului.”

Legăturile primordiale provin, dupa Greetz, din ,,datele,, sau ,,datele presupuse și asumate ale existenței sociale : legături de rudenie, aropiere spatială de durată, dar si faptul de a fi născut intr-o anumită cuminitate religioasă, de a vorbi o anumită limbă și de a avea anumite tradții și practici sociale. Legăturile de acest tip sunt, așa cum arată și Shils(Shils 1957): inefabile, obligatorii, extrem de puternice. Ele nu provin din afecțiunea personală, necesitate practică,interes comun sau obligație fiind, cel puțin în parte, datoare unei calitați date a legaturii insăsi (Geertz 1973).

Rămânând la nivelul descriptiv, Geertz descoperă șase tipuri mari de legături primordiale

consangvinitatea asumată (quasirudenia),

rasa, ținând de aspecele fenotipice mai curând decât de cele genotipice,

limba ,

religia,

regiunea.

tradiția, obiceiul.

Deci se poate observa care sunt rădăcinile națiunii, și cum această cultură globală , prin relativismul ei de natură nihilistă, atacă fundamentele esențiale ale culturi fiecarei națiuni în parte,încercand omogenizarea lor intr-o supracultură,dar defapt este desfigurarea lor și anihilarea identitatii fecăreia.

1.4 Nostalgia Eshatologică a globalizării

Cultura globală și dorinnța globalizării se regăsește cel mai puternic în cultura americană,care împărtășește dorințele primilor pionieri care au descoperit continentul american. Dorința eshatologică ce se află în tot omul, dorința unui cer nou și a unui pământ nou, curate din punct de vedere al degradării morale. Acesta a fost sentimentul spiritual al colonizarii Americii, după cum spunea și Nicolae Iorga, colonizarea Americii s-a facut cu Bilblia în mână.

Firește că au exista și dorințe de ordin economic, politic, și de dominație, care cu timpul au cuprins și acea dorință eshatologică,pervertind-o, rezultând în omorârea atâtor oameni, sub pretextul evanghelizării lor, sub crucea Lui Hristos, reîntoarsă la obiect de tortură, în loc de mijloc de mântuire, de ușă spre Înviere.

Interpretându-se greșit cuvintele Mântuitorului, Fericitul Augstin vede în expresia,,siliții să intre”, o justificare a impunerii Evangheliei în Lumea nouă cu forța și nu cu trăirea, uitându-se de altă expresie folosita de Hristos în care spune ca lumina noastră să lumineze înaintea oamenilor , ca ei să vada faptele noastre,și să slavească pe Tatăl cel din Ceruri.

În sensul coruperii sufletești sau mai bine spus a pervertirii firii, când este pus la mijloc orgoliul propriu, spune foarte bine Sir Jhon Dalberg-Acton: ,, Power tends to corrupt, and absolute power corrupts absolutely. Great men are almost always bad men.”

Cum este posibilă nașterea unei lumi, cum s-a petrecut ea de fapt, pe cazul lumii care ne influențeaza pe noi europenii în gradul cel mai înalt astazi, lumea Americană?!

Lumea nouă s-a născut într-un atare cadru al religiozitatii pionerilor frontierei, al înaintarii acestei frontier spre Pacific. In genere, noi știm, de pe pozițiile unei sociologi spiritualiste, că ori de câte ori se isca o manifestare colectiva, ea se structureaza launtric prin efectele modelatoare ale cadrelor spiritual sau noologice de trăire împartașite de o colectivitate. ,,Cadrele noologice desemnează acele tipare de traire siprituală, împartașită de membri unei societați”, grație cărora ei se fac partși ai acelorași valori, simțuri, stiluri de viața, de la bucătarie la îmbrăcăminte, etc.

,,Descoperirea Americi și nașterea ,,lumii noi” s-au desfășurat sub influența modelatorea a unei experiențe al carei ax era tocmai o dorința copleșitoare de a reîncepe istoria printr-un angajament reînnoit în fața Lui Dumnezeu, un fel de ,,nostalgic pentru paradisul terestru în vedera căruia strămoșii națiunii americane au traversat Atlanticul”.Or, ,,căutarea Paradisului”, ca tipar de trăire(,,nostaligia originilor”), este un ,,cadru noologic universal”.

America, ne spune Mircea Eliade, le apare primilor coloniști ca pământul făgăduit, locul menit unei experiențe purificatoare, unei lumi reînoite, unui popor chemat mai apoi la reînnoirea lumii însăși în întregul ei. La temelia acelei experiențe americane a începuturilor se află un tipar de trăire care include și o dorință eshatologică, descrie de M.Eliade astfel:a ),, dorinta de reînnoire a vechilor valori și structuri”dimpreună cu speranța într-o înnoire spirituală radicală și b) dorința de a nimici toate modurile de expresie deja deterioarate de istorie, respectiv dorința de a porni o experiență” . Acel tipar de trăire care descrie nostalgia paradisului,ceea ce implică raportarea la noul pământ ca la un pământ sfânt menit unei experiențe și misiuni de valoare univeresală.

Faptul că cel mai puternic în viața omenească,pentru orice ins, este reacția la rău(evidențiată ca atare în ecuația noologică a existenței omenești). Iar această reacție nu se derulează la întâmplare și nici în ,,forme ad hoc” compuse, ci, după tipare fixate în adâncul ,,sufletului popular”, în abisalitățile noologice ale omenirii(popoarelor) astfel încât indiferent de epocă și de formațiuni etnice, reacția li se orânduiește după aceleași tipare, în fruntea cărora se află ,,nostalgia paradisului”. Ori de câte ori structurile vieții și ale gândirii ( ale manifestării sufeltești în genere) sunt degradate( de istorie, în genere de opera răului),în lume se stârnește reacția de înnoire spirituală,iar criteriul, direcția și încadrarea unei asemenea experiențe înnoitoare sunt întâlnite de cadrele noologice. Prototipul tuturor acestor ,,cadre noologice” este ,,Grădina Raiului”.

Lumea pe care azi o putem cerceta ca lume care experiază globalizarea ca pe cea dintâi trăsătură a ei datorează enorm experienței de atunci a celor care au descoperit noul pământ și au așezat fundamentele lumii noi. Mircea Eliade a întrepins o asemenea analiză în care afirmă:,,Întâi de toate aș dori să remarc elementele eshatologice și paradisiace în colonizarea Americii de Nord de către pionieri și progresiva transformare a Pradisului American, dând naștere mitului progresului infinit, optimismului American și unui cult al noutății și tinereții.”

Dar ca să înțelegem mai bine ceea ce ne transmite M. Eliade , ar trebui să ne întoarcem la începutul, la startul procesului de noologic la Americii.

Startul procesului noologic din care s-a născut ,,lumea cea noua” este călătoria lui Cristofor Columb care, ne spune Eliade, s-a desfășurat sub semnul căutarii Paradisului terestru:

Cristofor Columb nu se îndoia că în călătoria sa se aproprie de Paradisul terestru.Curenții de apă proaspătă pe care i-a întâlnit în Golful Paria își aveau originea, în credința sa în cele patru râuri ale Grădinii Edenului. Pentru Columb, așadar, căutarea Paradisului terestru nu era o himeră.

Marele Navigator acorda acestei descoperiri geografice o semnificație eshatologică(…). Într-adevăr, Columb era convins că profeția privind răspândirea Evangheliei în toată lumea trebuia să se realizeze înainte de sfârșitul lumii,care nu era prea departe.În <<Cartea Profeților>> Columb afirma că acest eveniment – adică sfârșitul lumii – va fi precedat de descoperirea noului continent, de convertirea necredincioșilor și de nimicirea lui Antichrist. (Mircea Eliade, Paradis et Utopie: Geographie mythique et eshatologie, Editura Rein Verlag, Zurich 1964.p 144-145)

,,Dumnezeu, se adresa Columb prințului Juan, m-a făcut pe mine crainicul unui cer nou și al unui pământ nou despre care a vorbit Apocalipsa Sf. Ioan, după ce grăiește și prin gura lui Isaia, și mi-a arătat locul în care să le găsesc”( nota bib. Charles L.Sanford, The Quest for Paradise,Urbana,Illinois,1961,p145)

După descoperirea ,,Noii lumi” și după faza consolidarii structurilor ei., a urmat faza ,,întâlnirii lumilor”, care a îmbrăcat uneori din punct de vedere spiritual o formă sincretistă, între care cel mai apăsat este cel afro-american, prin care asistăm întâia dată la o ,,întoarcere” a magicului în cadre creștine, adică acolo unde nu era nevoie de el.

,,

,,Colonizarea celor două Americi a început sub acest semn eshatologic: oamenii credeau că a venit timpul reînnoirii lumii creștine și adevărata reînnoire era întoarcea în Paradisul terestru sau, cel puțin, reînceperea Istoriei Scare, reiterarea întâmplărilor prodigioase din Biblie.“

Nașterea lumii moderne, așa cum o cunoaștem noi, și deopotrivă drama modernitații datorează enorm, și de fapt decisiv, acestui fenomen de progresivă expansiune a fluxului trăitor,modelat de paradihma ,,paradisului terestru”. Acesta va acționa ca o lege sociologică a cărei derulare îmbracă forma ciclurilor (epocilor istorice) și a marii rotații axiale de la Răsărit spre Apus. În acest sens, se cuvine să remarcăm faptul că după o epocă de mare expansiune și de extraordinară polarizare, care va crea masa critică a ,,frontierei americane” ( a mișcării acestea de la est la vest), și după una de consolidare a paradisgmei originiilor( translatată în teorii echivalente și echipotente, precum aceea a ,,modului american de viață”, a ,,paradisului American”, a progresului și a succesului ca valoare cadrinală a persoanei) va urma o a treia epocă, cea actuală, în care asistăm la globalizarea tiparului respectiv de trăire, dar și la grava lui deteriorare istorică, adică la preschimbarea lui în tipar de civilizație. E ca și cum ,pe masură ce tiparul american trece la alte popoare, adică americanizeză lumea, el însuși se dezamericanizează.Din tipar de trăire, acesta s-a preschimbat în tipar de viețuire, în ,,mod de viață” și deci în mijlocul de procuare a confortului, a bunăstării etc. Noii ,,coloniști” ai Americii, valurile noilor imigranți nu mai caută în America locul de confirmare a unei frământări eshatologice și de împlinire a unei înnoiri spirituale, ci pur și simplu locul unei vieți de bunăstare, patria traiului îndestulat.

Este foarte probabil ca modul de comportament al americanului mediu al zilelor noastre, precum și ideologia politică și culturală a Statelor Unite să mai reflecte consecințele certitudinii purtătorilor că au fost meniți să restaureze Paradisului terestru.

Pentru pionierii frontierei ,,paradisului terestru”, țelul era răspândirea Evangheliei , pentru pionierii ,,spațiului virtual”, cuvântul nu are interioritate, memoria nu are destinație noologică fiind ea însăși pura externalitate, informativ digitalizată, numerizată.

În actualul proces de globalizare cea de-a cincea dimensiune(a cincea în rapot cu cele trei spațiale și una temporară) care era în gândirea primilor coloniști una spiritulă-eshalotogică , acum este cea digitală care capătă valențe salvatoare la scară globală ,funcție mântuitoare etc.

În clipa în care omul american a inaugurat,la scara unui întreg continent, câmpul unei experiențe spirituale resimțită ca o experiență de înnoire spirituală a omului și a lumii întregi, s-a creat cadrul conștiiintei mondiale și deci al globalizării.

La rândul său ,, spațiul virtual” este expresia externalismului pur, fiindcă în cadrul acestui tip de spațiu oamenii se ,,intâlnesc” numai ca pure externalități, nu pot iniția experiențe comunionale, ceea ce, de plidă oferă Biserica reală, în și prin care se actualizează darul cel mai înalt și anume iubirea lui Dumnezeu pentru om, exprimată prin darul jertfei lui Dumnezeu pentru măntuirea omului, redată la fiecare Sfântă Liturghie prin misterul euharistic.

Globalismul este soterioologic , el promite eliberarea universală a omului dacă aceste consimte să trăiască într-o societate fără frontiere, fără culturi naționale, fără comunități, fără religie , adică într-un abstractism în care ,,omul global” a ucis în el și sentimentul apartenenței la poporul său, la Biserica sa, la familia sa, la neamul sau, deci a devenit un ,,nomad planetar”, un vagabond ,,universal”, iar modelul acestui spațiu abstract este ,,internetul”.

Omul actual proiectează asupra globalizării, o speranță aproape eshatologică,parareligioasă,întrucât putem spune că cel care vorbește despre globalizare se situează el însuși între două atitudini și deci două poziții: o ,,poziție parareligioasă”, soteriological,pe de o parte, atunci când proiecetează asupra globalizării speranțe salvatoare, și poziția față de realitatea surprinzătoare a culturii globale în plină expansiune, care îl grăbește pe om s-o comaseze sub un termen nou și consimte s-o numească, așa cum am prezentat, globalizare, globalism etc.

Capitolul III

1.1Educația omului în parametrii restaurării

VÂRSTELE VIEȚII FIZICE ȘI SPIRITUALE ȘI SPECIFICUL EDUCAȚIEI CREȘTINE

,,A educa, în vizunea creștină, înseamnă a plasa,în circuitul cuvintelor umane, cuvântul lui Dumnezeu, care nu este doar pentru rostit,ci pentru a fi împlinit. Devine astfel fundamental ca educația să fie dezvoltată pe principiile unui pol kerigmatic, marcat pe insistența asupra descoperii Evangheliei ca forță de viață și înnoitoare, reiterând Învierea întru Împărăția lui Hristos, ca o nadejde motivantă.”

Tot părintele Necula remarcă faptul că, provocarea antropologie creștine este asumarea efortului pedagogic de creștere sufletească a omului, în lumina Învieri lui Hristos și nu a unei culturi de trafic, falsificată.

,,În gândirea ortodoxă, omul este centru și răscruce, adică vârful creației lui Dumnezeu, dar și cel care aduce, prin păcat, creația în criză. Educația este astfel un process concret care gravitează în jurul acestor noduri antropologice: centru-răscruce-centru. Prin acest mod, educația este o revenire în centralitatea dintăi a firii umane, restaurate în Hristos, fără de care tensiunea educațională este fără obiect. Numai în Hristos omul poate fi educat, devenind pod și legătură, adică element de realcătuire a relației educaționale cu lumea și cu Creatorul său.”

În legătură cu momentul educației, o primă întrebare care se pune adesea este momentul debutului ei. Unii spun că această educație începe odată cu momentul conceperii copilului, alții că ar debuta odată cu nașterea lui, alții – de la vârste preșcolare.

Sfinții Părinți, în unanimitate, socotesc că nu este exagerat a spune și a sublinia faptul că educația copiilor începe încă înainte de momentul întemeierii familiei, că face parte din educația unei persoane și, mai ales, odată cu primele momente din debutul prieteniei, deoarece tinerii își propun și își împărtășesc unul altuia idealurile lor, concepțiile, aspirațiile și dorințele lor, cele mai multe dintre acestea, legate de viața de familie.

Fiecare copil trebuie să fie primit cu dragoste în familie. Dragostea pe care copilul o primește de la părinți în primii ani de viață este de neînlocuit – este temelia solidă pe care el însuși își va putea clădi propria viață. Lipsa acestei iubiri lasă răni adânci și incurabile dacă încă de mic copilul nu primește harul iubirii lui Dumnezeu, fiindcă cel lipsit de dragostea părintească la începutul vieții sale este prea slab pentru a îndura suferințele de ordin pshihic; chiar și cele mai mici lovituri primite în mod inevitabil pe parcursul vieții îl afectează profund.

VÂRSTA PRENATALĂ

Întrucât educația copiilor începe cu mult timp înainte de nașterea lor și pentru un cuplu, educația propriu-zisă începe odată cu legarea lui. Atunci abia este potrivit pentru cei doi tineri să încerce să împărtășească și celuilalt ideile sale cele mai înalte și frumoase referitoare la familie și la darul nașterii de prunci, la atmosfera care trebuie să domnească în familie și la stilul de educație a copiilor.

Preocuparea aceasta a părinților și în mod deosebit a mamei față de educația trupească și sufletească a copilului se manifestă la fel de accentuat și după nașterea lui.

Oricât de important ar fi rolul familiei în educația copiilor în primele veacuri creștine, el rămâne unul complementar. În privința educației religioase, Biserica juca rolul primordial, ocupându-se de instruirea catehumenilor în cadrul instituției catehumenatului.

Slujitorii Bisericii, așa numiții didascali și cateheți, se ocupau de inițierea sistematică în învățătura de credință a adulților și chiar a copiilor, spre a-i pregăti pentru primirea botezului. Procesul de catehizare devine un învățământ elementar sistematic, un adevărat itinerar catehetic.

Sunt cunoscute în literatura patristică mănunchiul celor opt cateheze baptismale ale Sfântului Ioan Hrisostom, realizate în decursul activității a unsprezece ani de slujire ca preot, în Antiohia și de episcop, care constituie un îndreptar catehetic până în zilele noastre. În egală măsură, în tratatul Despre creșterea copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur elaborează un veritabil program de educație catehetică ce trebuie pus în practică de către părinții copiilor.

BISERICA: VIAȚA NOUĂ ÎN HRISTOS

„Extra ecclesia nulla salus“, a spus atât de inspirat Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) și tot el ne atrage atenția că „cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!“. Și, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii și bătrâni, bogați și săraci, buni și răi, fericiți și nefericiți…

Sfântul Chiril al Ierusalimului mărturisea că „Biserica poartă în chip foarte potrivit numele de Biserică (ekklesia), pentru că ea cheamă și strânge la un loc pe toți oamenii, după cum spune Domnul în Levitic: „Adună toată adunarea la ușa cortului mărturiei“ (Lev. 8,3).

În plan educațional-creștin, Biserica este factor esențial prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică și cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educație religioasă, întrucât doctrina, morala și disciplina (buna rânduială) sunt „predate“ creștinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, odată cu slujbele sfinte, se rostesc și cuvinte de învățătură, predici și cateheze, atât de importante în luminarea minții credinciosului.

Încercând să răspundem acum la întrebarea: „Când începe educația copilului în Biserică?“, vom spune, la fel ca în paragraful precedent: Înainte de a se naște! Căci mamele creștine, deplin conștiincioase, din clipa în care știu că au zămislit pruncul în pântece, vor apela cu tot mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi și împărtăși periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putință la sfintele slujbe, etc.

După naștere, se cunoaște, Biserica are câteva rânduieli pentru mame și nou-născuți, de mare frumusețe și adâncă semnificație liturgică. De acum, se desfășoară în mod firesc etapele integrării și creșterii pruncului în Biserică, prin cele trei sfinte Taine, numite „de inițiere“, Botezul, Mirungerea, Împărtășania, cărora se asociază, bineînțeles, celelalte slujbe și rugăciuni. Această asistență duhovnicească înseamnă, de fapt și educație creștină atât pentru mamă, cât și pentru prunc. Educația va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spațiul eclezial: slujbe, predici, cateheze, etc.

Biserica, participând în calitatea ei de „mamă“ la aceste momente din viața familiei și ale noului născut, la bucuria nașterii unui suflet, spre „dăinuirea neamului“, marcând această bucurie prin rugăciunile ce se aduc femeii lăuze, care a născut, imediat după naștere, precum și prin cele de punere a numelui copilului, la împlinirea a opt zile de viață.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra faptului de a acorda copiilor noștri nume de sfinți, pentru a le fi exemple vrednice de urmat, dar și protectorii spirituali ai lor: „Să intre, așadar, în casă numele sfinților prin numele ce se dau copiilor. Prin aceasta se educă nu numai copilul, ci și tatăl când vede că este Ioan, al lui Ilie sau a lui Iacov. Să nu socotești că lucrul este de puțină importanță pentru că este mic; dimpotrivă, este temeiul unui mare folos“.

De o mare importanță pentru viața copilului este momentul botezului creștin – prin care cel botezat, este înfiat de Dumnezeu, devenind fiu al Bisericii și al Mirungerii – prin care i se dă creștinului, în potență, dar real, harul și darurile Duhului Sfânt, spre deplina lui actualizare și dezvoltare în viață.

După Botez și Mirungere, pruncul este împărtășit, ca semn al unirii depline cu Hristos și cu Sfânta Sa Biserică, al cărui nou mădular a devenit.

Iată, așadar, importanța acestor Sfinte Taine pentru viața creștină, precum și nevoia de a conștientiza aceste adevăruri de credință, spre folosul nostru duhovnicesc și al acestui dar dumnezeiesc, pe care îl reprezintă copilul.

Un alt moment creștin important din viața acestuia și al mamei se petrece la patruzeci de zile de la naștere, când copilul este îmbisericit și i se citesc rugăciuni speciale de curățire trupească, sufletească și de întărire în cele ce vor veni.

După Botez, în fața omului se deschid două căi sau moduri de viață: unul al luminii, al virtuții, al lucrării binelui, al aproprierii de Dumnezeu, sau, dimpotrivă, altul al întunericului spiritual, al păcatului, al căderii continue, până la moartea spirituală și veșnică. „Fiecare stă la mijlocul acestor două căi – spune Sfântul Ioan Damaschin – adică a dreptății și a păcatului; și-și alege pe care o vrea și cei ce-l călăuzesc pe ea, fie îngeri, fie oameni ai lui Dumnezeu, fie draci și oameni răi, îl duc până la capătul ei, chiar dacă nu vrea. Cei buni îl duc la Dumnezeu și la Împărăția Cerurilor; iar cei păcătoși, la diavolul și la munca veșnică“.

Alături de familie și Biserică, mănăstirea este cel mai potrivit loc pentru educarea copiilor. Sfântul Ioan Gură de Aur recomanda părinților să lase pe seama unor educatori monahi formarea morală și intelectuală a fiilor lor, și aceasta din trei motive:

Lipsa de educație în sânul familiei: „Acum însă fiecare își dă toată sârguința să-și educe copiii în arte, litere și vorbire, dar ca să le antreneze sufletul, pentru aceasta nimeni nu mai are nicio grijă“;

Influența nefastă a societății asupra educației copiilor;

Lipsa de moralitate din școlile publice profane.

Prin aceste „școli ale virtuții“, în care copiii pot fi feriți de lipsa de educație în casa părintească, de influența nefastă a societății pentru o bună creștere a copiilor și de lipsa de moralitate din școlile publice. Atât din partea profesorilor, cât și din partea codiscipolilor: „În mănăstiri nu poate să se vadă nimic din toate acestea, ci, cu toate că s-a pornit atâta furtună, singuri ei stau în liman, sunt în liniște și în multă siguranță, privind ca din cer naufragiile celorlalți, pentru că ei și-au ales viața care se aseamănă cu cea cerească și se află într-o stare cu nimic inferioară celei a îngerilor. Acolo este o singură bogăție pentru toți, bogăția cea adevărată, o singură slavă, slava cea adevărată, deoarece acolo bunătățile nu stau în nume, ci în însăși lucrurile…“.

Ca și Clement Alexandrinul în scrierile sale, în acest tablou, Sfântul Ioan se zugrăvește pe sine. Idealul școlii alexandrine, gnosticul, îi corespunde idealul școlii antiohiene, monahul. Și unul și altul au menirea de a învăța, numai că aceasta o va face fiecare în manierea specifică școlii și formației sale: gnosticul prin cunoaștere, preponderent în singurătate, monahul, prin trăire, preponderent în colectivitate monastică.

Dacă Sfântul Ierarh recomandă mănăstirile pentru o bună educație este nu numai pentru puterea exemplului personal care pare a rezulta din citatul de mai sus. Este sigur că o face din convingerea că acolo Dumnezeu însoțește mai cu folos sforțările noastre pentru creșterea copiilor. Ca și pentru Clement Alexandrinul, pentru Sfântul Ioan, Dumnezeu este întocmai ca un pedagog, numai că acest aspect al educației este privit la modul practic, concret, spre deosebire de cel mistic al lucrării lui Clement.

PERIOADA PREȘCOLARĂ

Cronologic, în viața copilului urmează perioada preșcolară, sau „cei șapte ani de acasă“, cum mai este numită ea în limbaj popular. Este perioada pe care copilul o petrece cu preponderență în familie sau în instituțiile de educație: grădiniță, cămin, etc., fiind o perioadă fundamentală pentru viața lui ulterioară. La această vârstă, importanța capitală pentru formarea lui o are exemplul oferit de cei apropiați.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „copiii trebuie să învețe să fie ascultători încă din fragedă pruncie, ascultarea făcând parte naturală din viață. Este mult mai ușor să-l formezi pe copil în duhul ascultării încă de la începutul vieții“.

Exemplul părinților are o importanță primordială; dacă ei nu își vor arăta respect unul altuia, copilul nu va învăța niciodată ce-i ascultarea. Ascultarea este vitală din punct de vedere duhovnicesc și copiilor care nu au dobândit-o încă de mici le va fi mult mai anevoie să o învețe mai târziu.

Copiii care-și fac mereu voia lor sau cărora li se îngăduie să învețe să dobândească prin șmecherii tot ceea ce vor și când vor, nu vor învăța ce înseamnă iubirea – fiindcă ascultarea este o expresie a iubirii. Ascultarea crește o dată cu maturitatea. La început, ea trebuie să însemne: „Fă ce ți se spune“, dar pentru un adult ea înseamnă, din dragoste pentru el“.

În această etapă din viața copilului dragostea și căldura, precum și deprinderea unui program de viață duhovnicească creștină în cadrul familiei, au rolul esențial. Acum este foarte necesar pentru copil să vadă în familia sa rugăciune și să deprindă primele elemente de viață creștină. Dumnezeu trebuie prezentat ca Părintele iubitor al tuturor oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului și sfinții trebuie înfățișați ca modelele cele mai frumoase de urmat în viață, viața creștină ca fiind singurul mod de viață bună și fericită.

Tot acum este momentul ca el să descopere Biserica, prin prezența, alături de părinți, în duminici și sărbători, la sfintele slujbe, o prezență care trebuie sporită progresiv, treptat, pe măsură ce copilul „crește cu vârsta și cu înțelepciunea“. Când este mic, copilul este ușor de educat, de stăpânit, de supravegheat și de obișnuit, să gândească, să vorbească și să facă cele ce trebuie.

Sufletul copilului se aseamănă cu mărgăritarele. Acestea, se spune, îndată ce sunt prinse, sunt sub formă lichidă. Pescuitorii de mărgăritare le pun în podul palmei și, frecându-le de mâini, le rotunjesc. După ce le-au dat o formă dorită nu mai este cu putință a le da alta. Tot astfel și cu copilul: Când este fraged, este capabil de totul, deoarece nu are constituția sa proprie fixată; de aceea, cu ușurință, este tras spre toate. Dar când este întărit, primind învârtoșenia ca o dispoziție, nu se îndepărtează cu ușurință de ea și nici nu se schimbă în altă dispoziție“.

ȘCOALA

Școala este o a doua familie atât pentru profesori, cât și pentru elevi. Pedagogii trebuie să aibă în vedere tot timpul că școala nu este un loc al constrângerii, ci al stimulării inițiativei și interesului pentru știință și moralitate.

Este instructiv, credem, să observăm că termenul <<școală>>, ce provine din latinescul <<schola>> (care la rându-i se trage din grecesul <<scol>>) etimologic înseamnă, între altele, tihnă, răgaz, ceea ce ne sugerează caracterul de loc al tihnei sufletești care trebuie asigurată și oferită atât de către profesori, cât și de către elevi.

Tot în cadrul etimologic, să ne amintim că la romanii din Antichitate școala purta și numele de ludi (joc, distracție), profesorul având numele de ludi magister (cel care-i învață pe copii anumite jocuri), sens care se asociază și astăzi mai ales copiilor din clasele primare, care vin la școală să învețe, desigur, dar care simt permanent și nevoia jocului, a distracției (în înțelesul pedagogic al cuvântului), a destinderii etc., pentru că sunt copii, iar copilăria nu poate fi „pusă în cui“, nici ignorată, nici reprimată cu brutalitate. Chiar și elevii mai mari păstrează în ființa lor semnele copilăriei, astfel că sensul de „ludi“ al școlii nu trebuie eliminat în totalitate nici în cazul lor.

VÂRSTA ȘCOLARĂ

Este perioada cuprinsă între 6/7-10/11 ani, numită și „cea de a treia copilărie“. Este, totodată, vârsta la care copilul pune tot mai multe întrebări și mai pătrunzătoare, deci de detaliu, se cer explicații și argumentații și de aceea atât educatorii, cât și părinții trebuie să înțeleagă specificul vârstei și să știe să răspundă acestor probleme cu înțelepciune și răbdare, cu dragoste și pertinență.

Cu o scrupulozitate de învățător exemplară, Sfântul Ioan prescrie o programă de învățământ din Sfânta Scriptură specifică acestei vârste, cu lecturi în care predomină pedeapsa pe care o primesc oamenii răi pe pământ, cum sunt Cain și Abel, Iacov și Iesau, potopul, pedeapsa Sodomei, a Egiptului; după zece ani să i se povestească istorisirile din Noul Testament și despre muncile iadului.

Sfântul Ioan Hrisostom compară sufletul copilului cu un oraș de curând zidit, în care cetățenii lui nu sunt încă experimentați în nimic. Pe acești cetățeni fără experiență este ușor să-i educi, căci astfel fiind, vor primi legile tale. Dacă însă ar fi crescuți într-un fel de viețuire, cum sunt bătrânii, ar fi cu neputință de îndreptat.

Sfântul Ioan Gură de Aur: Sufletului copilului este fraged, este în mâna educatorului ca o pastă, pe care o poate modela după dorința sa, este ca o ceară, pe care se poate imprima foarte bine sigiliul.

ADOLESCENȚA

Pubertatea și adolescența, numită și vârsta celei de a doua nașteri, nașterea pentru maturitate, este considerată și o vârstă „ingrată“, prin problemele pe care le ridică cel mai adesea. Acum se dezvoltă spiritul de individualism al copilului, dorința de autonomie și libertate în gândire și acțiune; apar uneori conflicte între generații, diferențe de opinii, discrepanțe în felul și modul de a înțege și soluționa diferitele probleme.

Cel dintâi conflict se resimte, adesea, la nivelul familiei și aceasta fie prin rigorismul excesiv, fie prin laxismul permanent. Dacă în prima situație încearcă prin orice mijloace, în cazuri extreme mergând până la violență, să îi determine pe copii să respecte și să accepte concepțiile lor față de adolescență, tinerețe, prietenie, sexualitate, căsătorie și familie, în cea de a doua situație se află părinții permisivi, care acordă copiilor libertate nelimitată și încredere totală.

Se spune că mărgăritarele, îndată după prinderea lor, au înfățișarea unor picături de apă. Dacă cel care pescuiește perla este un om iscusit, pune picătura în palmă și mișcă podul palmei întorcând picătura până ce se rotunjește exact și o face foarte rotundă și tare; după ce i-a dat această formă, nu mai este cu putință să i se mai dea alta. Și atrage Sfântul Ioan a fi cu luare aminte: „Să nu râdeți de cuvintele mele ca de niște nimicuri. Dacă o fată este crescută în casa părintească cu mare dragostea și patima după podoabe femeiești, când va pleca din casa părinților va fi de nesuferit soțului ei și greu de mulțumit și mai împovărătoare decât cei care strâng impozitele“. Iată până unde poate ajunge aceasta. „Și v-am mai spus și altădată că răul nu poate fi îndreptat din lume din pricină că niciun om nu le vorbește despre feciorie, nimeni nu le vorbește despre curățenia trupească și sufletească, nimeni nu-i învață să disprețuiască averile și măririle, nimeni nu le vorbește despre poruncile din Scripturi“.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră că fecioria nu este superioară doar căsătoriei, ci chiar și stării îngerești: „Bun lucru este fecioria; sunt de acord și eu. E mai bună decât căsătoria, mărturisesc și asta. Dacă vrei, pot adăuga că este cu atât mai bună decât căsătoria pe cât este mai bun cerul decât pământul, îngerii, decât oamenii. Pot merge încă și mai departe și să spun ceva mai mult, anume că fecioria este superioară și stării îngerești. Îngerii într-adevăr nu se însoară, nici nu se mărită, dar nu sunt alcătuiți din trup și suflet, nu locuiesc pe pământ, nu țin piept unei mulțimi de patimi, n-au nevoie de mâncare și băutură; nu-i poate atrage frumusețea oamenilor, nu-i poate vrăji nimic“.

Semn al disciplinării și educării întregii ființe, al biruinței asupra trupului, ea este, în același timp, premiză a marilor împliniri duhovnicești, căci, marile realizări în plan spiritual au ca treaptă disciplinarea biologicului, a trupului.

Cel mai folositor ar fi însă să încercăm să devenim prietenii și sfetnicii de taină ai copiilor noștri, să încercăm să privim lucrurile prin ochii lor, conform cu vârsta lor, dar să îi ajutăm să discearnă clar asupra faptelor lor, a moralității și urmărilor pozitive sau negative a tot ceea ce gândesc și făptuiesc: „Cu multă grijă în primul rând, alungați din sufletul lor desfrânarea, căci mai cu seamă dragostea trupească tulbură sufletele tinerilor. Învață-l să fie cumpătat, să privegheze, să se roage cu stăruință și să-și facă semnul sfintei cruci când spune sau face ceva“. Agresivitatea și violența verbală sau fizică nu au ce căuta într-o astfel de argumentație și educație.

Ceea ce semănăm, culegem; cine seamănă dragoste, are șanse să culeagă bunătate și iubire. Cine seamănă dispreț și indiferență, nu poate culege decât același lucru, după logica potrivit căreia acela care seamănă vânt, culege furtună.

Sfântul Ierarh aseamănă sufletul tinerilor cu un oraș zicând: închipuie-ți că ești un împărat care are sub conducerea sa un oraș: sufletul copilului. După cum în oraș unii fură, alții fac fapte de dreptate, unii muncesc cum trebuie, iar alții fac toate de mântuială și la întâmplare, tot astfel și în suflet sunt gânduri și gânduri. „Unele se luptă împotriva pornirilor neîndreptățite, ale sufletului, cum sunt soldații în oraș; altele se îngrijesc de buna stare a întregii locuințe a trupului, cum sunt oamenii de stat dintr-un oraș; altele povestesc lucruri de rușine și desfrânate, cum sunt destrăbălații din oraș, altele povestesc lucruri cuvincioase, cum sunt oamenii cumpătați și înțelepți din oraș; altele iubesc o viață plină de moleșeală, ca femeile de la noi; altele sunt nobile, cum sunt oamenii liberi de oraș“.

Ce vrea să spună Sfântul Ioan prin aceasta? Faptul că avem nevoie de legi care să ne alunge gândurile rele, să le aprobe pe cele bune și să nu îngăduie ca gândurile rele să pună stăpânire pe cele bune. Dacă într-un oraș nu ar fi legi care să îngrădească libertatea hoților, viața în oraș ar fi grozav de tulburată; dacă soldații n-ar face uz cum trebuie de puterea lor, s-ar distruge totul; dacă fiecare cetățean și-ar părăsi starea și funcția sa și ar urmări-o pe a altuia, s-ar nimici buna rânduială din pricina lăcomiei; tot așa este și cu sufletul copilului, cei tineri nu au încă experiența vieții și vor primi cu ușurință toate legile.

Un alt aspect deloc de neglijat de marele ierarh al Constantinopolului care s-a izbit de intrigile împărătesei și ale curții sale, este educația fetelor pe care le consideră mai ușuratice și stăpânite de dorința de a se împodobi. Pentru ele cere educație conformă cu rostul ei în lume: de gospodină, de a da naștere la copii și de a-i crește bine.

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă o mare atenție disciplinării poftei sexuale a copiilor. În opinia sa, instinctul sexual începe să se manifeste în jurul vârstei de cincisprezece ani, atunci când copilul ajunge la pubertate.

Marele ierarh îi îndeamnă pe părinți să-și ferească copiii de patima desfrânării, recomandându-le celor dintâi o serie de leacuri împotriva poftelor trupești ale fiilor lor. Astfel, Sfântul Ioan le interzice copiilor să frecventeze localul teatrului și să stea în preajma femeilor și a fetelor care pot aprinde focul pasiunii în sufletul său. Doar femeile bătrâne au dreptul să se apropie de copil, fie că este vorba de doici sau servitoare. „O, fiule, spectacolele acelea de teatru nu sunt pentru oamenii liberi, să vadă femei goale și să audă cuvinte de rușine. Făgăduiește-mi că n-ai să asculți niciodată vreun cuvânt urât și nici n-ai să vezi ceva ce nu se cade“.

Pentru disciplinarea poftei sexuale a copiilor, Sfântul Ioan recomandă postul: „Postul alungă diavolii, schimbă hotărârea lui Dumnezeu, potolește nebunia patimilor, ne duce la libertate, aduce multă înseninare în sufletele noastre. Cum să nu fie cea mai mare nebunie să fugi și să te temi de post, care îți pune în mâini bunuri atât de mari?; rugăciunea: „Roagă-te în fiecare ceas și, rugându-te, să nu-ți pierzi nădejdea și să nu ceri cu nepăsare milostivirea lui Dumnezeu. Nu-Și va întoarce fața de la tine dacă ești stăruitor, ci îți va împlini rugămințile. Dacă, rugându-te, ai fost ascultat, stăruie în rugăciune, ca să fii ascultat“; mersul la biserică „Să fie învățat să se roage cu multă râvnă și umilință; în opinia sa, viața de familie contribuie la păstrarea curățeniei sufletești a membrilor săi.

Sfântul Ioan Gură de Aur acordă importanța cuvenită educării rațiunii care stăpânește întreaga viață sufletească a omului. În opinia Sfântului Ioan, virtutea rațiunii este înțelepciunea (phronesis) și viciul ei este neștiința (anoia). Sfântul Ioan îi îndeamnă pe educatori să cultive înțelepciunea copilului și să înlăture neștiința din sufletul său. Sădirea fricii de Dumnezeu în sufletul copilului reprezintă cea mai sigură modalitate de a-i forma înțelepciunea.

Se cuvine ca înțelepciunea copilului să fie cultivată pentru ca el să-și dea seama de deșertăciunea și vremelnicia lucrurilor omenești, (ca de pildă, bogăția, slava, puterea) și să le disprețuiască; doar astfel el se va îndrepta, cu toată ființa sa, către cele veșnice, pregătindu-se din vreme pentru a dobândi mântuirea.

Catehizarea în lumea postmodermă

Postmodernitatea cum am arătat mai sus, este continuitatea firească la suprasaturația modernității, care nu se mai prezintă aptă ca să satisfacă noile aspirații, noile pofte ale omului,supus unui process de tehnologizare și informaționalizare într-o eră în plină expansiune globalizantă.Dacă ne vom raporta la definirile care-i sunt date de către specialiști, vom arăta, împreună cu J. Francois Lyotard, că „postmodernitatea este incredulitatea arătată meta-istoriei”. Evident, analiza semantică indică succesiunea firească a postmodernității după modernitate, din care își extrage și sevele. Iar aceasta din urmă s-a definit în contextul mai larg al prefacerilor economice și sociale care au revoluționat mapamondul, odată cu marile descoperiri științifice, făcute posibile în cadrul noilor orânduiri care au transformat din temelii sistemele de conducere aristocratică, feudală, în așa-numitele democrații capitaliste. Era modernițătii, care așa cum apare ea astăzi, putem să săpunem că pornește economic de la invenția mașinii cu abur, care a deschis cale noilor invenții ale tehnologiei, prin cercetare științifică asiduă. Iar în plan social, era modernității a fost realizătă prin sporirea gradului de confort a omului. Omul încetul cu încetul începea să devină din ce în ce mai tehnologizat, desigur această schimbarea se producea treptat,deși, la început, toate cuceririle amintite au fost accesibile unui număr foarte mic de persoane, raportat la populația planetei. Progresează lent și mijloacele de comunicare, punându-se bazele mass-media prin apariția primelor publicații și a radioului.

Deja, această eră socială a suferit modificări structurale profunde, fapt pentru care specialiștii vorbesc de transformarea ei, încetățenindu-se deja termenul de posmodernitate, ca fiind definitoriu pentru societatea de astăzi. Notele dominante ale postmodernității sunt date de expansiunea fără precedent a tehnologiei informației, accesul neîngrădit la date și rolul tot mai accentuat deținut de mass-media în formarea personalității umane, după forma prezentată și dorită de promotorii mass-media, acest lucru defapt mediocrizarea lumii. Lucru În plus, continuă avântul tehnologiilor avansate, asistate de forme de inteligență artificială. Observăm și creșterea de neimaginat a gradului de accesibilitate a oamenilor la noile realizări ale progresului și civilizației contemporane: un procent tot mai mare din populația planetei are acces la tehnologii de ultimă generație.

Progresul economic este un alt element care joacă un rol foarte mare în postmodernizarea lumii cu gândire globalistă, deoarece el este factorul cel mai dorit de populație, este cel care dă bunăstarea materială. Acest aspect se constată, mai ales, în țările puternic dezvoltate, neafectate de războaie sau conflicte etnice. Etalonul în această privință este deținut de S.U.A., care, practic, n-au cunoscut desfășurări militare pe teritoriul lor, în ultimii 200 de ani, cu excepția neobișnuitelor acte de terorism din 11 septembrie 2001. La mică distanță, se încadrează aici și țările Uniunii Europene, dar și alte state, precum Japonia sau Australia. Peste tot, postmodernismul s-a instalat pe fondul unui progres fără precedent al bunurilor de consum, asemeni hambarelor pline din Evanghelie (Luca 12, 16-21), în detrimentul culturii spiritului, aflată într-un teribil regres.

Principalii vectori care defines lumea

a)Individualismul presupune cultivarea valorii exagerate a sinelui, în maniera deja experimentată de New Age. Societatea postmodernă îi solicită omului să se afirme cu orice preț, căutând să-l promoveze cât mai sus, pe scară ierarhică, la nivel economic, politic, cultural etc.În viziunea corporatistă, omul nu mai este văzut, ca persoană, nici măcar ca un individ nu mai este văzut, omul este văzut în funcție de eficența sa în producerea de capital. Astfel persoana a fost înlocuită cu un numar, care indică valoarea acelui om. Această tranformare presupune, în mod necesar, negarea identității primite la naștere, inclusiv în ceea ce privește apartenența religioasă. Tot mai mulți tineri se declară indiferenți față de aspectele tradiționale ale existenței și receptivi față de pseudo-culturi de import. Această goană nesăbuită după avansare socială sau agonisită materială îl transformă pe om în sclavul unei rutine zilnice generatoare de stres și oboseală, privându-l de orice dorință de elevare spirituală, cu excepția unor distracții facile, aflate în trend. Omul-mașină este sclavul jocurilor pe computer, al imaginilor comerciale care-l împiedică să gândească liber, conștiința sa fiind amorțită complet de capriciile impuse ale modei. Lectura, dezvoltarea imaginației, poezia, lirismul – sunt quasiinexistente. Se pune în valoare individul și se abandonează persoana. Forța interioară nu se bazează pe echilibru, pe cunoaștere a realităților vieții, pe abandonarea în voia lui Dumnezeu (după Matei 6,33 – Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă). Dimpotrivă, forța omului postmodern rezidă tocmai în dezechilibrul său interior – acesta îl determină să se abandoneze condiției stresante a vieții, pentru a scăpa de marile chestiuni existențiale. Se află într-o depresie continuă, justificând existența unei pleiade de „psihologi” (isterie națională, am putea spune, în S.U.A și Occident), care îi „refac” echilibrul prin terapii de exacerbare a propriei personalități.

Analizând impactul mass-media asupra definirii individualismului, conchidem că este covârșitor. Prin toate mijloacele, se urmărește limitarea oricărei forme de implicare personală în demersul de comunicare; suntem deja obișnuiți să auzim sau să citim în presă, într-o țară cu 86% populație ortodoxă, anunțuri de genul: Astăzi, creștinii ortodocși sărbătoresc Paștele… Manipularea este evidentă: „creștinii”, adică „ei”, „aceia”; nu „noi”, „eu” sau „tu”. Treptat, omul este silit să se disocieze de „ei”, mai ales că este agasat de reclame comerciale sau anunțuri în care este interpelat direct, fiindu-i stimulată puterea egocentrică: „tu decizi…”, „votează!” etc.

b)În plan religios, se impune secularismul, curent care neagă, în mod violent, exprimarea religiozității, manifestată în cadrul Bisericilor tradiționale. În definirea lui, se analizează, de obicei, trei aspecte esențiale: 1. pierderea treptată a interesului pentru practica elementelor definitorii religiei de bază, 2. refuzul plictisit al primirii de informații din sfera religioasă, care să justifice în vreun fel existența proniatoare a lui Dumnezeu și 3. combaterea cu orice mijloace a prezenței religioase în interacțiune cu structurile social-politice și economice, considerate strict „laice”. Să le observăm și noi, pe rând:

1. Cea mai mare problemă ridicată de secularizare se pune în plan individual. Așa cum am arătat deja, este o certitudine îndepărtarea omului de trăirea faptului religios în sine. Tot mai mulți oameni se declară indiferenți față de orice exprimare a religiozității. În acest caz, singurul remediu îl constituie întoarcerea la soluțiile vieții spirituale, la valorile perene ale sfințeniei, dorită a se cultiva încă din viața aceasta. Ortodoxia are resurse inestimabile în acest sens; din păcate, ele nu sunt puse în valoare așa cum ar trebui, fiind adeseori estompate de folclorismul, lipsa de evlavie și rutina unor slujitori nevrednici.

2. Secularismul postmodern se caracterizează prin negarea violentă a oricăror forme de religie insituționalizată, în favoarea făuririi unei religii proprii, descătușate de apartenența la vreo confesiune (celebra sintagmă: believing without belonging). Tuturor Bisericilor, confesiunilor și cultelor li se aduc critici vehemente, începând cu tenebre ce țin de acțiunile lor trecute și sfârșind cu contestări ale pretinsei lor rigidități în vremea noastră. De aceea, auzim pe mulți oameni, sub pretexte minore, spunând: „am terminat-o cu Biserica!” Și chiar pun în practică această ruptură, încercând să se țină cât mai departe de orice contact cu instituția în cauză, fie că e vorba de locașul de cult, fie de o posibilă întâlnire cu un sacerdot sau chiar contactul cu un material religios ca atare.

3. La nivelul conducerii politice, există o paletă foarte variată de raportări între secularism și postmodernitate. Există țări în care postmodernitatea s-a instalat definitoriu, am putea spune, dar un procent relativ mare din populație se declară a fi credincioși practicanți (S.U.A. și Japonia). Unele state, deși statutează o anumită confesiune ca fiind religie națională, sunt quasi-seculare (exemplu: lutheranismul în Danemarca), altele, deși se prezintă a fi complet laicizate, sunt conduse din umbră de o religie majoritară (exemplu: Turcia).

La noi, s-a vorbit tot mai mult, în ultima vreme, de necesitatea interzicerii orei de Religie din școlile de stat, punându-se accentul pe definirea separației între cele două instituții. Concomitent, o decizie controversată a Consiliului pentru Combaterea Discriminării a considerat necesar să avertizeze Ministerul Educației și Cercetării asupra scoaterii simbolurilor religioase din instituțiile de învățământ laice. Deși decizia a fost anulată de Înalta Curte de Casație, printr-o hotărâre definitivă recentă (13 iunie 2008), persistă o neliniște în acest caz, căci mediatizarea lui nu a reușit să solidarizeze, așa cum ar fi fost de așteptat, părerile favorabile, decât într-o mică măsură, în timp ce revendicările seculare au fost clamate cu insistență. S-a făcut o prezentare total tendențioasă unor manuale de Religie, care urmărea să atragă sprijinul opiniei publice în favoarea denunțării lor ca fiind abuzive, intolerante și chiar violente. Scopul este, evident, același: marginalizarea, cu orice preț, a religiei, precum și a educării tinerilor în spiritul cunoașterii și trăirii acesteia. Toate aceste acțiuni, vădind semnale clare de promovare a secularismului, în sens de laicizare forțată, au avut, în mod paradoxal, un efect contrar celor așteptat de promotorii lui: Biserica a reacționat ferm, atât prin combaterea erorilor și denigrărilor proferate, cât și prin implementarea unor strategii misionare mai eficiente, însemnând revizuirea și remedierea unor aspecte negative semnalate. În acest caz, ar trebui să recunoaștem secularismului și un rol pozitiv.

Dacă postmodernismul acceptă vreun fel de religiozitate, atunci aceasta este cu totul diferită de tot ceea ce omul a experimentat până acum. Este o așa-zisă „totală descătușare”, mergând de la menținerea distorsionată a unor forme tradiționale, neapărat aggiornate, până la preluarea sincretică a unor elemente din cultura altor religii sau promovarea unor acțiuni proprii, idei personale sau forme de divertisment – sub forma concretă a unei noi idolatrii, extrem de periculoasă (exemple de „idoli” postmoderni: munca și ascensiunea profesională, familia sau anumiți membri ai acesteia, banii și agonisita materială, idealurile politice, economice sau sociale, ficțiuni din producții media sau din cinematografie, vedete din toate domeniile sau chiar sporturi – vorbindu-se tot mai des de „zeul fotbal”, de pildă). Credința tradițională în Dumnezeu rămâne, de cele mai multe ori, la nivelul unei simple exprimări declarative (Paște și Crăciun transformate în evenimente mondene, cu relevanță preponderent gastronomică, sau, mai nou, experimentate prin turism „exotic” sau celebrate „tinerește” în cluburi și discoteci; slujbele de botez, nuntă, înmormântare – privite doar ca exprimări folclorice, cu o prezență a invitaților în continuă scădere la ritualul religios). Cauza majoră a acestor stări de lucruri rezidă în conceperea lumii ca fiind autonomă și, implicit, idolatrizarea ei, și impunerea unui abis între transcendența Divinității și imanența lumii.

c)Progresul extraordinar al științei și tehnologiei este un factor constitutiv al postmodernității, așa cum am arătat deja. Se pune accent pe cunoașterea intelectuală, ca expresie a unei raționalități exacerbate, promovată cu ajutorul unor mijloace ultramoderne: internet, biblioteci virtuale, baze de date computerizate – toate conduc la o informare detaliată și facilă, dar, în același timp, pot dăuna enorm: sunt suficiente câteva atacuri contra Bisericii, abil gestionate de către grupuri de interese, pentru a justifica „legitimitatea” poziției detractorilor acesteia, din interior.

În raport cu cosmosul, se observă, deja, consecințele unui comportament iresponsabil al omului postmodern. Avid după bunăstare, el generează și amplifică o criză ecologică de proporții, ale cărei consecințe sunt greu de anticipat pe termen mediu și lung. Aceasta îl afectează, în primul rând, pe om, dar și celelalte specii de animale și plante. Dezinteresul, am putea spune, criminal, al omului față de creația lui Dumnezeu, îl conduce pe acesta la nesupunere și neascultare, întrucât el a fost pus să stăpânească natura, nu să o distrugă.

Cercetările asidue ale științei și tehnologiei actuale vădesc, în unele domenii, o atitudine potrivnică normelor creștine de etică și bio-etică. Bunăoară, „efortul constant de a realiza roboți cu viață psihică asemănătoare omului poate trăda fie o consecință a golirii de conținut a vieții noastre, compensate prin crearea de artefacte cu conștiință, fie o expresie a unei tentații demiurgice”. Aceleași pretenții creatoare se întâlnesc și în metodele de inginerie genetică neîngăduite de Biserică: fertilizarea in vitro și clonarea, unde „joaca de-a Dumnezeu” duce la consecințe fatale, imprevizibile.

d)Globalizarea economică, politică și culturală. Lumea este o imensă piață de desfacere, tot mai multe granițe dispar, se creează alianțe comerciale mondiale. Planul spiritual se cere a-l urma îndeaproape pe cel material; de aceea, se încearcă a se crea un conglomerat din religii, tradiții și culturi diferite. Inevitabil, se ajunge la sincretism, ca țintă ultimă a globalizării. Potrivit specialiștilor, „este important ca ”sincretismul” să nu fie înțeles numai în accepțiunea sa negativă, ca o trădare a Ortodoxiei. Biserica nu este o realitate statică, ci una dinamică”. De aici, rezultă și necesitatea continuării dialogurilor ecumenice, bi- și multilaterale, în vederea statornicirii unor principii misionare clare, care să gestioneze această sinergie între păstrarea neștirbită a Tradiției și adaptarea discursului la condițiile impuse de modernitate. Se evită, astfel, două primejdii majore, dispuse antagonic: pe de o parte, o izolare care n-ar conduce decât la colapsul unui nedorit suicid, iar pe de alta, o topire a identității, incapabilă să se autodetermine în contextul unui sincretism absolut și definitiv. Aurea mediocritas – am putea spune.

În ceea ce ne privește, este necesar să analizăm statutul României ca membră de dată recentă a Uniunii Europene și a N.A.T.O. Din perspectivă religioasă, integrarea țării noastre în structurile euro-atlantice oferă o nouă șansă de afirmare Ortodoxiei. Desigur, Grecia este o componentă deja tradițională a acestor structuri, dar dorința de a-și marca apartenența la Ortodoxie prin respingerea unor echipamente de înregistrare electronică, precum și embargoul impus Macedoniei, au făcut deja să fie tratată ca o excepție. O frumoasă propagandă a fost făcută Ortodoxiei, în trecut, de emigrația rusă; astăzi, însă, dezbinarea și fundamentalismul au schimbat mult opinia occidentală față de creștinismul răsăritean. Conflictele din fosta Iugoslavie au prilejuit mediatizarea excesivă a ideii că naționalismul sârb este osmotic corelat cu Ortodoxia sârbă.

România are, așa cum spuneam, o șansă deosebită de a schimba mentalitățile occidentalilor. Apropierea dată de latinitatea limbii se combină cu toleranța și ospitalitatea poporului român. Numeroasele exemple de coexistență pașnică a unor etnii și religii diferite, intrate în dialog pe făgașul ecumenismului local, fac ca România să dea un bun exemplu și altor state. Ortodoxia românească nu este, la origine, nici fundamentalistă, nici intolerantă. Deși există pericolul unor influențe în acest sens, venite fie din direcție grecească, fie rusească, exprimarea religiozității românești nu are nicio șansă de a experimenta o intensă mobilizare de mase, în sens protestatar, ca în situația Rascolului rusesc sau a recentelor manifestații contra cărților de identitate electronice, organizate în Grecia. Mai degrabă, Ortodoxia românească se exprimă viguros și rodnic pe spații mici, în așa numitele „enclave” – comunități parohiale și monastice, cu bune rezultate în plan misionar, acolo unde datoria evanghelică este împlinită. Cunoașterea acestora de către occidentali, fie prin intermediul vizitelor în scop turistic, fie prin migranții români, care reușesc adeseori să copieze modelele comunităților din țară în spațiile secătuite spiritual ale occidentului secularizat, reprezintă o realitate din ce în ce mai evidentă, cu rezultate notabile în planul creării unei imagini cât mai corecte Ortodoxiei noastre.

Vorbind despre Ortodoxie și Europa, Părintele Teofil Tia analizează doi poli de opinie: unul format din entuziaștii, puțin numeroși, dar solid instruiți – cu studii temeinice, în țară și, mai ales, în străinătate, iar altul format din cei sceptici, mai numeroși decât primii, însă mult mai inculți, dezvoltând o exprimare confuză și stereotipă.

Un interes deosebit suscită legislația europeană, solicitată uneori a fi luată drept etalon, chiar dacă nu este cunoscută și înțeleasă în întregime. Bunăoară, ea a fost invocată în disputata chestiune a religiei în școli, deși nu există prevederi oficiale la nivelul Uniunii Europene, în acest sens. Este condamnată doar discriminarea, dar în cazul nostru nu poate fi vorba de așa ceva, atâta vreme cât și cele mai mărunte culte, legal recunoscute, sunt libere să țină cursuri de religie adepților lor.

Raportat la cultură, postmodernismul se definește prin două elemente esențiale: promovarea multiculturalismului și valorizarea actelor culturale în raport cu legile economiei de piață. Deși globalizarea este un fapt istoric, ea nu acționează asupra culturii în sens reducționist exclusiv, ci o modelează într-o simfonie de culturi locale, diversificate, ce interacționează între ele prin intermediul mass-mediei și internetului. Șansa lor de supraviețuire este legată, însă, de capacitatea lor de a se mula cerințelor din piață, altminteri, eșecul deși cert, nu lasă urme, deschizând alte oportunități, pe temeiul principiului alterității.

e)Haos doctrinar: învățătura tradițională se relativizează, sunt negate doctrine universal valabile, sunt contestate paradigmele unice și valorile religioase absolute. Astfel se distruge, practic, încrederea în structura ecclesială centralizată, fiind mult mai bine primite fracțiunile centrifuge. Este promovată, fără rezerve, mișcarea feministă. Se vorbește, tot mai confuz, de un ecumenism similar întru totul cu sincretismul. Potrivit pr. prof. dr. Gheorghe Petraru, „dacă religia nu a dispărut, conform programului modernist, atunci postmodernitatea decretează egalitatea religiilor, sursa lor în rațiunea omului și nu în transcendent, nu originea divină a religiei, ci crearea ei de către om, care L-a creat și pe Dumnezeu, refuzul Revelației iudeo-creștine ce culminează în Hristos și egalitatea creștinismului cu celelalte religii, limbajul inclusivist, care nu mai face diferență între adevăr și eroare, între dreaptă credință mântuitoare și erezie, în plan ecclesial”. Nu ne miră acest lucru, atâta vreme cât observăm atât respingerea transcendenței lui Dumnezeu, cât și a contingenței lumii. Se propune o spiritualitate nouă, de tip individualist, dublată de o revalorificare a religiosului de tip folcloric, dând Tradiției doar un simplu rol de transmițătoare a unei moșteniri etno-culturale și, abia în planul al doilea, religioase.

O ofensivă fără precedent s-a declanșat recent împotriva lui Iisus Hristos. Confuzia dintre diferitele moduri în care El este perceput l-a făcut pe Mihail Neamțu să afirme că „destinul cultural al Europei nu poate fi gândit independent de această decizie de a pune întrebarea lui Hristos – voi cine ziceți că sunt Eu?” (Marcu 8,29). Din direcția postmodernismului, vin răspunsuri extrem de variate la această întrebare: un întemeietor de religie, un simplu om, un învățător, un profet, un inițiat etc. Toate ocolesc adevărul, sintetizat de răspunsul petrin neechivoc: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Multitudinea de variante eronate colectează un specific comun: neagă dumnezeirea lui Hristos și impecabilitatea Lui. Iată motivul pentru care au înregistrat succese răsunătoare The Da Vinci Code și documentarul așa-zisului mormânt al lui Hristos, publicat de către National Geographic. O societate imorală, care a dinamitat instituția familiei, nu putea să nu aclame varianta unui Hristos simplu om, concubin al Mariei Magdalena. Aceeași societate, neîncrezătoare în înviere și viața veșnică, a primit cu mare bucurie vestea aflării „mormântului lui Hristos”, cu sarcofagul aferent, plin cu oseminte. Mai ales că această veste nu a venit prin intermediul unui roman polițist, ci în urma unei cercetări „științifice”, purtând girul unui prestigios canal media (nu a contat precaritatea datelor prezentate și lipsa de concludență, nici interesul evident de a extrage o concluzie favorabilă sionismului, dezvoltat de Jakobovici).

f)Impunerea, cu orice preț, a „drepturilor” minorităților, în detrimentul dreptului firesc al majorității. Cu o insistență dusă până la isterie, grupări total nesemnificative ca pondere și reprezentativitate în rândul populației își aclamează „drepturi” precum: promovarea homosexualității, scoaterea icoanelor din școli, excluderea religiei dintre disciplinele studiate în „trunchiul comun” din școli etc. Deși lezează dreptul majorității, câștigă teren datorită nepăsării generalizate a societății – o altă caracteristică a postmodernității (lehamitea față de tot, toți și toate). Extremele (și extremismele) sunt promovate gălăgios.

Interesant este faptul că toate aceste grupuri minoritare se declară, cu nonșalanță, victime ale intoleranței și discriminării. Prin acest procedeu, încearcă să sensibilizeze opinia publică deja anesteziată, mizând tocmai pe această apatie generalizată a majorității. Relativismul moral care guvernează în postmodernism își impune regulile: totul este permis; plăcerile, de orice fel, trebuie cultivate. Așa se ajunge ca minoritățile sexuale să fie încurajate, de pildă, de către numeroase forțe de sprijin din cadrul majorității, fără să conștientizeze pericolul legalizării căsătoriilor și adopțiilor pentru cuplurile homosexuale, precum și al publicității deșănțate făcută acestor practici abominabile. Aceeași nepăsare transformă părinții în monștri de indiferență: nu se apleacă asupra educației copiilor, ba chiar încurajează deviații grave, fără să le pese de consecințe.

S-a constatat faptul că școala este un spațiu predestinat dezvoltării unor tensiuni între religie și postmodernitate. Religia își revendică de partea ei spiritul tradițional, iar postmodernitatea clamează necesitatea unui învățământ de tip secular. De aici, inevitabilul conflict. Ca disciplină de studiu, Religia a cunoaște în România un statut cert, fiind respectată libertatea de a se opta sau nu pentru studierea ei, afiliată strict unui cult recunoscut. Tocmai aici apar contestările: se solicită tot mai insistent să se stopeze legătura cu confesiunile girante și să se conceapă o materie-hibrid, care să propună un amalgam de noțiuni religioase, prezentate din exterior, adică critic, sub masca presupusei deprinderi a culturii generale privind istoria religiilor. Se vorbește, în acest context, tot mai des, despre îndoctrinare și intoleranță, ca păcate capitale ale unui învățământ religios de tip confesional. Totuși, dacă se analizează cu obiectivitate fenomenul, se observă că elevii, în urma instrucției la orele de Religie în forma actuală, nu sunt nici îndoctrinați, nici intoleranți. Aceasta este o falsă temere. De fapt, autorii ei urmăresc distrugerea personalității religioase, anihilarea oricărei judecăți echilibrate asupra fenomenului religios și considerarea, grosso modo, a tuturor sistemelor religioase ca fiind falimentare. Se intenționează crearea unor generații de tineri neimplicați, dezamăgiți, debusolați, o adevărată masă de manevră pentru manipulările specifice idolilor postmoderni. Cei care nu cunosc și susțin învățătura credinței lor sunt, de fapt, necredincioși, și, în potență, atei.

În privința așa-zisei intoleranțe, am reținut intens mediatizatul caz al unui manual de Religie care a prezentat importul unor practici străine spiritualității și trăirii ortodoxe, pe filiera sincretismului new-age, în speță fiind vorba de yoga. Folosind în acest caz expresia „demonism”, respectivul manual a fost pus la stalpul infamiei, fiind etichetat drept „intolerant”. Avem de-a face cu un caz limpede de contradicție de opinii: pe de o parte, mesajul intransigent al teologiei ortodoxe, inflexibil în materie de doctrină și practică religioasă, iar pe de alta, presiunea tot mai mare venită din partea celor ce doresc schimbări, chiar în forma aceasta a sincretismului oriental.

g)Timpul, comprimat datorită programului „infernal” (clișeu diabolic, de-a dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință „clipa”; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după care să jinduiască. În plus, există ceva care nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor, și pe care dorește s-o ascundă (operații estetice, tratamente geriatrice, comportament indecent sau promovare a unui stil de viață nonconformist, adolescentin – la vârsta senectuții, angajarea în muncă și după pensionare, invocând falsa penurie etc.). Trecutul nu-l mai interesează: cultul strămoșilor, cinstirea înaintașilor, ocrotirea părinților sau bunicilor au devenit tot mai rare (se caută cu disperare instituții de ocrotire – azile, unde să poată fi instituționalizate aceste „poveri” familiale). Viitorul este, la rândul lui, neinteresant pentru omul postmodern. Victimă a autosuficienței, el clamează necesitatea raiului pământesc, experimentat încă din viața aceasta, fără a-și pune problema veșniciei, în care nu crede (la ultimul sondaj, doar 10% din catolicii francezi au declarat că cred în viața veșnică). Cel mult, sunt acceptate, mai degrabă, variantele „îndulcite” ale mai multelor „vieți” percepute metempsihotic în sincretismul oriental, puternic mediatizat în Occident grație teosofiei și antroposofiei.

Așadar, ceea ce-i rămâne omului postmodern este prezentul; definitoriu pentru aceasta este accesoriul său indispensabil – Internetul, care se scrie, în mod obișnuit, într-un prezent continuu.

Migrația – favorizează transformarea postmodernistă a societății, prin ambele variante ale sale: 1.din țări sărace, în țări bogate și 2. din mediul rural, în mediul urban. Cei în cauză sunt pasibili a-și părăsi tradițiile, ghidându-se după reperele impuse de structurile sociale la care sunt siliți să se adapteze.

Migrația reprezintă o provocare misionară importantă, acest fenomen,care aduce cu el și acel sentinment eshatologic al vieții cotidiene, a fost accelerat foarte mult de comunicare, deplasare, legislație și altle asemenea, din cadrul fenomenului de globalizare.

Din punct de vedere misionar, când ne referim, mai cu seamă, la migrații veniți din spațiile necreștine, venirea lor în spații tradiționale creștine, de asemenea, reprezintă o oportunitate misionară depsebită,căci lor li se poate vesti Evanghelia mântuirii în afara marilor pericole din țările necreștine și oferindu-li-se posibilitatea de a vedea roadele concrete ale societații creștine.

A vesti Evanghelia unui necreștin, în Europa, de exemplu, presupune un privilegiu și o responsabilitate, dar și o nouă paradigmă misionară, deosebită de aceea a misionarului care mergea, unde nu existau creștini, sau existau prea puțini.

Bisericile creștine au fost surprinse chiar de rapiditatea acestui process al migrașiei, sub impactul globalizării, căci accelerarea sub procesele globaliste a adus la această realitate a unui spațiu traditional creștin cu mulți necreștini, un spațiu creștin devenit el însuși terra misionis.

În ceea ce-i privește pe românii plecați în străinătate, trebuie să arătăm că mediul în care trăiesc aceștia este, de cele mai multe ori, neprielnic exprimării apartenenței lor la Ortodoxie. De aceea, „Ortodoxia în Occident rămâne o prezență discretă, care încearcă să explice mai bine lumii occidentale unele aspecte ale spiritualității sale: icoana, rugăciunea lui Iisus, liturghia bizantină”. Este imperios necesar să se asigure asistența religioasă cât mai diversificată în diaspora; de aceea, este lăudabilă inițiativa Sf. Sinod al B.O.R. de a spori numărul eparhiilor și parohiilor românești peste hotare. În caz contrar, singura modalitate de a păstra legătura migranților cu tradiția și spiritualitatea românească rămâne Internetul, cu toate capcanele lui.

Din fericire, structurile ecclesiale aparținând Bisericii Ortodoxe Române, situate în afara granițelor țării, se bucură de recunoașterea necesară, precum și de drepturile ce li se cuvin, așa cum se întâmplă, bunăoară, în Germania, unde Mitropolia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală și de Nord a fost recunoscută recent drept corporație publică.

Dacă analizăm și fenomenul migrației de la sat la oraș, va trebui să arătăm faptul că mediul rural a fost propice păstrării nealterate a sentimentului religios. Odată cu pătrunderea tehnologiilor moderne, cerute a se implementa în urma integrării României în U.E., este foarte posibil să asistăm la coruperea acestui sentiment. Măsurile misionare de prevenție se impun cu necesitate. Potrivit lui Mirel Bănică, „experiența secularizării occidentale a arătat că există o legătură directă între pierderea identității religioase a unei societăți și ”derularizarea” acesteia”.

Ambele forme de migrație conțin în subsidiar o motivație pur materială. Migranții părăsesc spațiul spiritualității tradiționale, activând într-un mediu, de cele mai multe ori, ostil acesteia. De aceea, pericolul pierderii identității este foarte mare. Capcana întinsă de societățile super-tehnologizate îl găsește, uneori, nepregătit pe omul avid după agonisite pământești. De reținut este faptul că Biserica Ortodoxă nu este potrivnică muncii cinstite, generatoare de progres material, ci utilizării egoiste a acestui surplus, fără grija față de aproapele și fără cuget treaz la propria mântuire, la care bunurile materiale nu pot contribui decât în măsura în care au fost convertite în fapte ale milei trupești și sufletești.

Confuzia între spiritualitatea ortodoxă și ocultismul păgân, datinile folclorice, superstițiile și magia demonică, divinațiile și ghicitoria de orice fel, inclusiv horoscoapele și astrogramele. Este tipică pentru a ilustra consecințele nefaste ale New Age-ului în România. Omul postmodern este victimă sigură: trăiește drama acestei confuzii, în timp ce declamă, autoritar, că nu crede în nimic care să nu poată fi experimentat. Dacă analizăm impactul mediatic al unor produse ale culturii postmoderne, precum Lord of the Rings și Harry Potter, precum și recrudescența astrologiei, observăm clar că „necredința” invocată este un pretext, pentru a introduce, de fapt, crezuri noi, legate de practicile oculte.

j) Invocarea „norocului” și asumarea riscurilor. S-a creat o adevărată isterie în jurul loteriilor, pariurilor, tombolelor etc. – toate aducătoare de câștig nemuncit. Riscurile, numite adesea „provocări” se întîlnesc la tot pasul: în afaceri, la burse, ba chiar în practicarea unor sporturi și distracții „extreme”. Mentalitatea ce stă în spatele acestor practici relevă, de fapt, pe de o parte, individualismul despre care am vorbit deja (credința că un eventual câștig este perfect cuvenit, fără a avea vreun resentiment față de numeroșii perdanți), iar pe de altă parte, nihilismul, desconsiderarea sinelui, a familiei, chiar a propriei vieți (concepția că fără risc, nu există câștig, precum și aceea că viața trebuie trăită la intensitate maximă, ea având exclusiv o coordonată trupească și pământească).

k) Exacerbarea violenței reprezintă o altă consecință negativă a postmodernismului în planul concret al viețuirii umane. În goana după bunuri materiale, nu au loc sentimentalismele; unele decizii sunt extrem de dure, lovind chiar în cei mai apropiați membri ai familiei sau prieteni. Violențele domestice sunt la ordinea zilei: neînțelegerile în plan material sunt cauza principală a divorțurilor (de aceea, asistăm la o recrudescență incredibilă a contractelor prenupțiale), iar exagerările privind ritmul și amploarea muncii dau amploare conflictului dintre generații, în condițiile în care părinții își dedică tot mai puțin timp creșterii și educației copiilor lor. Asistăm, însă, și la alte tipuri de violență: competiția din mediul de afaceri, dorința de promovare și de câștig, violența de limbaj, non-conformismele, conflictele inter-etnice, inter-religioase, inter-statale. Toate acestea sunt legate, indestructibil, de Mamona acestei lumi. Profită, în mod inevitabil, grupările para-religioase sau sectele, a căror răspândire este favorizată de mondializare, dar și de pretențiile împlinirii individualiste: „Individual, ne angajăm pe calea sectară; colectiv – pe calea totalitară”, arată Fournier și Picard .

l) Rutina este o altă mare capcană a postmodernității. Putem vorbi, deja, de o rigidizare a atitudinilor umane, de o estompare evidentă a trăirilor expresive, a visării, a delicateței, a tandreței. Înconjurat de mașini, omul ajunge, el însuși, o mașină. De aceea, el execută stereotip anumite condiționări existențiale, fără să-și mai dorească progresul spiritual sau depășirea unor „limite” culturale, gnoseologice sau religioase autoimpuse. Starea de confort este asigurată de un serviciu bun, o viață a trupului normală (sănătate și împlinirea nevoilor fizice: hrană, apă, sexualitate etc.), precum și pseudo-cultivare a spiritului, aflat într-o teribilă amorțeală (dependența de televizor, de jocurile pe computer etc.). Orice ar putea strica acest echilibru este privit, din start, ca dăunător. De aceea, există tendința de a impune un program dinainte stabilit, de la care să nu se conceapă admiterea vreunei abateri. Fie ca este vorba de vizitarea unor cluburi, fie vizionarea unor meciuri sau a unor seriale – toate acestea se înscriu, deja, în programul săptămânal, ba chiar zilnic, uneori, al semenilor noștri.

Atunci când se propune schimbarea acestui program, pentru a stimula o creștere duhovnicească -de pildă-, trebuie așteptată o opoziție fățișă, chiar un refuz evident. Aceasta vădește precaritatea echilibrului vieții omului postmodern, centrată în cultura trupului și incultura duhului…

Mai grav este atunci când victime ale rutinei sunt unii slujitori bisericești: preoți care săvârșesc cele sfinte într-o stare de totală platitudine, citindu-li-se pe chip un oarece dezgust față de misiunea lor, ciuntind mereu ritualurile și dând impresia, în permanență, că slujba este pe sfârșite… Mai grav, auzim uneori și voci de monahi care, de dragul respectării tipicului, citesc pasaje lungi (în special, catismele și canoanele utreniei), într-un stil inconfundabil, neinteligibil…

Câteva cuvinte rostite din suflet fac mai mult decât mii de vorbe declamate fără participare afectivă!

2. Reacția Bisericii față de provocările postmodernismului

a)În fața individualismului postmodernist, se impune cu necesitate afirmarea identității ortodoxe, ca sistem religios unitar și unificator al tuturor existențelor umane în Hristos Mântuitorul și Domnul. Echilibrul sinergic între transcendența și imanența lui Dumnezeu se susține în teologia ortodoxă grație doctrinei privind energiile divine necreate. Mântuirea se obține prin conlucrare cu harul dumnezeiesc, sâvârșind binele, în marea familie creștină – Biserica. Biserica trebuie să constituie un pol viguros de opinie, în fața tendințelor postmoderne de a crea un sistem quasi-secular și laicizant, numit pompos „societate civilă”. Cultivând autonomizarea rațiunii, această societate s-a închis în imanența istoriei, fiind, pe drept cuvânt, „rezistentă la evanghelizare” și „antiontologică”. Potrivit pr. prof. dr. Ion Bria, „în timp ce recunoaște ambiguitatea acestei situații, teologia ortodoxă apare de multe ori ca inhibată, ezitantă. Anumite curente din spiritualitatea ortodoxă vorbesc de neîncredere în lumea postmodernă, secularizată, deschizând ușa fundamentalismului ortodox”. Acest semnal de alarmă are, desigur, un rol profilactic, însă trebuie să ținem seama de faptul că situația României nu este atât de dramatică; este încă relativ departe acel spectru al Europei prospere, dar complet secularizate, propusă de către Papa Ioan Paul al II-lea, în anii 1980-90, spre a i se aplica un amplu program de evanghelizare.

În privința logicii discursive, mai ales în plan teologic, este imperios necesar a se conștientiza pericolul exagerării unei formulări abuziv exteriorizate, specifică gnoseologiei postmoderne. Prin contactul nemijlocit cu tehnologia, s-a realizat o adevărată țesătură de mijloace de comunicare între specialiști, care sunt tentați să se raporteze la cercetările venite din exterior, în detrimentul propriei munci, care s-ar cuveni a fi originală și introspectivă.

Definind secularizarea, pr. prof. dr. Nicolae Achimescu arată că pericolul acesteia rezidă în faptul că „economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului, temporalul asupra eternității, relativul asupra Absolutului”.

Se impune cu necesitate realizarea stării de comuniune, ca o replică față de exprimarea singulară. Biserica este marea familie creștină, parohia trebuie să fie o familie în miniatură. Pe lângă eul glorificat încă din modernism, postmodernismul aduce în prim plan și statusul lui „noi”. Cu alte cuvinte, exprimă un sentiment de solidaritate, chiar dacă acesta este lipsit, teoretic, de sustenabilitate prin credință. Sau, cum arată Dan Puric: „Cu cât ne apropiem, cu atât ne despărțim. Ne despărțim lent, ușor. Ne apropiem viețile într-o comunitate economică și ne despărțim sufletele…”. Astfel, trebuie să privim postmodernismul ca pe o parte din noi înșine; nu suntem spectatori ai lumii, ci actori ai ei – arată pr. prof. dr. Nicolae Achimescu.

Tendințele de globalizare, sincretismul, aplecarea spre sfera activităților sociale – sunt tot atâtea căi prin care se încearcă regruparea indivizilor, chiar dacă aceasta nu se realizează totdeauna în forme instituționalizate. Biserica poate prelua aceste tendințe, valorificându-le în scopul trezirii celor în cauză din amorțirea religioasă. Prin programe sociale, ecologice, misionare, prin pelerinaje, acțiuni culturale, manifestări pentru tineret, prin valorificarea resurselor internetului și mass-mediei, Biserica poate ajunge ușor la sufletele celor dornici de comuniune. Ea poate să-L vestească tuturor pe Iisus Hristos, Cel care a adus lumii iubirea divină, ca factor de biruință asupra patimilor egoiste, dezumanizante și anticomunitare.

Întregul tezaur doctrinar, moral și cultic al Ortodoxiei reprezintă o moștenire intangibilă. Biserica poate și trebuie să ia parte la dialoguri ecumenice bi- și multilaterale, pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr, față de un dat doctrinar care nu este subiect de negocieri sincretiste. Are, așadar, datoria de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Totodată, ea respinge ca fiindu-i străine toate rătăcirile ideologiilor eretice, emancipărilor de tip feminist, precum și ale deviațiilor morale de orice fel. Vocea Bisericii, mai ales în țările majoritar ortodoxe, trebuie să răsune în forță, pentru a demasca impostura acelor minorități irelevante numeric, dar curajoase până la impertinență. Pluralismul poate reprezenta o provocare pentru Biserică, atâta vreme cât ajută la filtrarea și decantarea adevăratei învățături, în comparație cu oferta ideologică postmodernă. Pluriconfesionalismul obligă Biserica la acceptarea dialogului și, totodată, la combaterea fermă a contra-mărturiei (prozelitismului). Totodată, este necesară și o responsabilizare mai înaltă a structurilor ecleziale centrale și locale, în vederea depistării și remedierii acelor sincope din activitatea misionară și pastorală, care pot aduce atingere întregii Biserici, odată mediatizate.

Sfânta Tradiție rămâne normativă pentru Biserică, deși există destule voci contestatare, care încearcă să acrediteze ideea că între tradiție și modernitate este un antagonism ireductibil. Acest lucru nu este adevărat. Deși fidelă tezaurului doctrinar, moral și cultic moștenit, Biserica nu rămâne închisă în trecut, ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului, adaptându-și discursul și strategiile misionare față de acestea. Vorbind despre atributul modernității aplicat teologiei Bisericii noastre, prot. Marc-Antoine Costa de Beauregard, îl califică drept „actualizarea sa continuă prin Duhul”. Iar ierom. Savatie Baștovoi, în această privință, conchide: „mesajul creștin nu are nevoie să fie completat, deoarece exprimă plinătatea; totuși, el are nevoie să fie explicat și transmis”. Potrivit pr. prof. dr. Valer Bel, „unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creștini numai cu numele”. Din păcate, unele „adaptări” s-au făcut în pripă, suferind de stridența lipsei de autenticitate. Este cazul kitsch-urilor pătrunse, pe scară largă, în biserici și mânăstiri: icoane necanonice, stiluri de cântare nespecifice, candele și lumânări în suport de plastic sau de aluminiu, flori de plastic, beculețe multicolore, obiecte cu întrebuințări profane, decorate cu simboluri religioase etc.

Biserica trebuie să conștientizeze impactul teribil al tehnologiei asupra societății. Manipularea prin mass-media, accesul generalizat al oamenilor la presă și internet pot fi arme teribile întoarse contra Bisericii. Este suficientă mediatizarea unor probleme interne (ex. Tanacu) și Biserica are de suferit. Nu avem voie să neglijăm puterea mass-media: în mentalitatea omului simplu din mediul rural, impactul produs de tehnicile de manipulare poate fi fatal. Este obligatorie prevenirea oricăror atacuri de presă contra Bisericii și stingerea din fașă a oricăror posibile surse ale acestor atacuri. De asemenea, trebuie găsite soluții viabile pentru a lupta contra tentativelor de manipulare, extrem de frecvente în cazul canalelor media comerciale, dar prezentă, încă, și în cazul celor rămase, teoretic, sub control etatizat.

Propriile canale de comunicare media ale Bisericii constituie o bună soluție misionară. Este singura, de fapt, care poate contrazice fatalismul unor autori, precum Mirel Bănică: „Orice antenă de televiziune prin satelit din satele românești reprezintă în viitor un practicant ortodox… mai puțin” – afirma el, foarte recent.

Se impune o mai bună valorificare a resurselor internetului. Asistăm la înmulțirea site-urilor cu conținuturi ortodoxe sau de promovare a Ortodoxiei. Din păcate, multe dintre acestea nu reprezintă poziții oficiale ale Bisericii, la nivel central sau local, ci părerile proprii ale unor autori obscuri. Ele se disting, mai degrabă, „prin violența limbajului anti-ecumenic și respingerea modernității, beneficiind, paradoxal, tocmai de mijloacele de expresie puse la dispoziție de către aceasta”. Chiar dacă unele postări, mai ales cele din Forum-uri, sunt efemere, răul se poate face, prin mutilarea conștiințelor. Este foarte grav faptul că multe dintre aceste site-uri au o audiență mai mare, uneori, decât cele oficiale, ale Patriarhiei, ale diverselor eparhii, mânăstiri sau parohii. Mesajul lor, cu tenta unei Ortodoxii fundamentaliste, străină duhului Evangheliei lui Hristos, se combină, adesea, cu vizionări de materiale video sau vânzări de cărți și obiecte bisericești, pentru atragerea vizitatorilor. O reacție față de acest fenomen trebuie să fie rapidă, fermă, și să țină seama de următoarele considerente:

– în primul rând, trebuie încurajate site-urile oficiale, ale unităților bisericești. Acestea să fie în permanență aduse la zi, conținând elemente care să le facă atractive: fotografii, materiale audio-video, știri, forumuri de discuții. Preoții sau responsabilii direcțiilor de tineret din comitetele parohiale pot și trebuie să se angajeze în activitatea de moderatori ai acestor comunicări on-line;

– este necesară o avertizare a credincioșilor asupra faptului că unele domenii on-line, deși se prezintă a fi ortodoxe, denigrează în mod grav Biserica, pe slujitorii ei și, mai ales, conducerea superioară bisericească;

– în același timp, prin anchete ferme, trebuie depistate persoanele sau instituțiile aflate în spatele acestor site-uri „pirat”, pentru a li se cere intrarea în rânduială sau pentru a fi pedepsite abuzurile. Acest lucru este posibil, într-o oarecare măsură, doar în cazul site-urilor oficiale. Pentru Forum –uri, este complet inutil. Aici avem de-a face cu un „spațiu de expresie prin definiție incontrolabil”, întrucât mulți dintre cei afiliați trăiesc o adevărată dedublare: se ascund în spatele unor pseudonime, pentru a refula de sub presiunea unor angoase existențiale, de cele mai multe ori ateiste și antiecclesiale. Mai gravă este predilecția acestora de a semăna confuzie în spațiile virtuale de exprimare ortodoxe, asociindu-se reprezentanților unor secte și grupări, direct interesați în destabilizarea religiei majoritare. Din păcate, răspunsurile ortodocșilor, ascunși sub aceleași tipuri de pseudonime, sunt, de cele mai multe ori confuze, inculte din punct de vedere teologic, nefundamentate biblic, ascunse șablonard în spatele unor clișee de tipul „Sfinții Părinți afirmă cutare lucru…” și, cel mai grav, fundamentaliste: pline de ură confesională, îndreptată de-a valma contra tuturor celor ce nu sunt ortodocși (laolaltă: catolici sau adepți ai satanismului) și totalmente, antiecumenice. Această stare de lucruri i-a făcut pe unii cercetători să vorbească, deja, despre un „new-age ortodox”.

Sesizând o apropiere tot mai vizibilă între opiniile savanților și învățătura creștină, Biserica a inițiat, cu foarte îmbucurătoare rezultate, dialogul religie-știință. Acest dialog trebuie să continue și să se amplifice în viitor. Dintre temele extrem de actuale aflate în discuție, remarcăm: cauzalitatea divină a cosmogoniei, depășirea tezei eternității universului, problema timpului, ontologia fizicii cuantice, principiul antropic, teoria complementarității ș.a. Despre teleologia existenței, un mare savant, Samuel W. Hawking, afirma că definirea ei corectă și completă ar însemna triumful rațiunii umane. Coroborată cu teza teologului catolic Karl Rahner, potrivit căruia singura chestiune existențială valabilă este problema mântuirii, afirmația lui Hawking devine extrem de interesantă, căci recunoaște limitele științei în privința expunerii cauzelor și scopurilor ultime ale existențelor, recunoscând, totodată, rolul credinței, bazată pe rațiunea luminată de Revelație, în definirea corectă și completă a acestora.

Ian G. Barbour, la rândul lui, afirmă: „fizica cuantică ne oferă o bază credibilă pentru înțelegerea existenței lui Dumnezeu”. Iar ierom. Savatie Baștovoi concluzionează: „nu există nicio contradicție între Ortodoxie și dezvoltarea tehnică…în ce ne privește pe noi, știința nu face decât să întărească dogmele ortodoxe”.

Este imperios a se realiza scoaterea fiilor Bisericii din această „turbină” postmodernă a propriei „deveniri” dezechilibrate, generatoare de stres și pustiitoare de suflet. Rolul duhovnicilor este covârșitor: la scaunul duhovniciei se pot modela conștiințele. Posibile soluții: diminuarea expunerilor la manipulările din mass-media, accentul pus pe cultură, lectură biblică și patristică, dezvoltarea trăirii religioase autentice, ieșirea din tiparele modei. Se impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări postmoderne: exacerbarea ocultismului, a manifestărilor violente, precum și situațiile concrete ale fenomenului migrației, raportat atât la țara de proveniență, cât și la țara în care se migrează.

Potrivit ierom. Savatie Baștovoi, „deosebirea dintre omul religios și omul necredincios stă în aceea că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor – veșnicia, iar al doilea, pentru a-și asigura un trecut – gloria deșartă”. Interesant este faptul că ambele situații sunt reproduse pe frontispiciul intrării principale din principalul cimitir bucureștean – Bellu: „fericirea cerească/gloria pământească”. Acolo, în cimitir, se vădește nulitatea râvnitei „glorii” și importanța pregătirii pentru veșnicie: „lecția fundamentală a creștinismului este să te-nvețe cum să mori”.

Nu este suficientă implicarea Bisericii în construcția și exploatarea așezămintelor sociale. Ea trebuie să-i responsabilizeze pe fiii ei asupra cazurilor negative, înmulțite paroxistic, care conduc la supraaglomerarea acestor centre. Abandonarea bătrânilor este contrară poruncii a 5-a din Decalog. La fel, neîngrijirea copiilor poate fi echivalentă unei crime. Nepăsarea față de cazurile delicate, care necesită ocrotire, este o coordonată esențială a egoismului postmodernist. Individul refuză orice implicare, considerând că are alte priorități ce țin de ascensiunea sa socio-economică, pasând responsabilitatea pe umerii Bisericii, statului sau altor foruri specializate în a acorda asistență socială „specializată” – de fapt, standardizată, întrucât se adresează unei comunități defavorizate privită în întreg, și nu în particular, așa cum s-ar fi petrecut lucrurile în sânul familiei.

Pe de altă parte, Bisericii i se reproșează inexistența unei doctrine sociale coerente. Nu se înțelege, însă, faptul că teologia, ca știință a științelor, trebuie să fie deasupra, și nu integrată ramurilor de cercetare socială. „Doctrina socială a Bisericii este conținută în lecția slujirii aproapelui ca icoană a lui Dumnezeu”, afirmă M. Neamțu, care o vede pe aceasta ca pe o extensie a activității liturgice a Bisericii. Este ceea ce numim Liturghia de după Liturghie, prin care punem în practică îndemnul dat de Hristos în jertfa Sa actualizată permanent în Biserică, de a ne jertfi și noi, la rândul nostru, pentru semeni (parabola samarineanului milostiv și contextul rostirii ei – Luca 10, 25-37).