Varstele Copilariei Si Literatura Pentru Copii

LUCRARE METODICO – ȘTIINȚIFICĂ

PENTRU ACORDAREA GRADULUI DIDACTIC I

VÂRSTELE COPILĂRIEI ȘI LITERATURA PENTRU COPII

CUPRINS

CAPITOLUL

Subcapitolul

I. INTERESUL PENTRU COPIL ȘI COPILĂRIE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ

II. COPILUL – PERSONAJ DE LITERATURĂ

2.1. Amintiri din copilărie (Ion Creangă

2.2.Rătăcirile elevului Torless (Robert Musil

III. ADOLESCENTUL – PERSONAJ DE LITERATURĂ

3.1.La Medeleni (Ionel Teodoreanu

3.2.Adolescentul (F.M. Dostoievski

IV. IPOSTAZE METODICE ALE LITERATURII PENTRU COPII ȘI DESPRE COPII ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

V. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ

5.1. Scop și obiective

5.2. Participanți

5.3. Ipoteza cercetării

5.4. Instrumente utilizate

5.5. Rezultatele cercetării și analiza acestora

VI. BIBLIOGRAFIE

VII. ANEXE

I. INTERESUL PENTRU COPIL ȘI COPILĂRIE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ ȘI UNIVERSALĂ

De-a lungul timpului s-a observat că vârstele omului au fost descoperite, în semnificația și psihologia lor, încetul cu încetul. „Știința sufletului”, la începutul ei, a considerat omul omogen, egal în timp, același din copilărie și până la bătrânețe, fără schimbări posibile de caracter, de temperament ori de umoare. Pe această concepție statică s-a creat un tip de om rațional și abstract, cu apucături stabile și imuabile. Pe această profundă eroare se bazează faptul că un prieten din copilărie, cunoscut cu anumite trăsături, poate provoca la o altă vârstă o dureroasă decepție. Dar, în fond, avem de-a face acum cu un alt om. S-a constatat faptul că, în general, omul se schimbă radical din zece în zece ani. Biologia ne învață că celulele corpului se schimbă toate în afară de cele nervoase, în șase săptămâni. Dar celulele nervoase care nu se schimbă direct sunt adânc modificate în funcțiunea lor de celelalte. Așadar, vârsta modifică personalitatea. Ca să fim cât mai aproape de realitate, trebuie să corectăm această prejudecată, a personalității imuabile și unitare, printr-o altă concepție care e obligată să țină seama de cel puțin patru oameni în același om. Patru oameni, adică patru vârste: copilărie, adolescență, maturitate, bătrânețe.

Jean Jacque Rousseau a descoperit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, copilul. De atunci pedagogii au arătat că nu e vorba numai de virtualități rudimentare, care se dezvoltă după aceea mai amplu la maturitate, ci de o psihologie specifică, ireductibilă, complet deosebită calitativ de ceea ce constituie viața adultului de mai târziu.

Creat în psihologie, copilul a început să intre în literatură. Latura sentimentală engleză a secolului al XIX-lea a făcut din copil adeseori, eroul principal al romanului. Astfel Charles Dickens în David Copperfield a creat tipuri nemuritoare. Literatura romantică de la Victor Hugo și George Sand și până la cea realistă a lui A. Daudet din Jack sau din Le petite chose a fost preocupată de alcătuirea sufletească a copilului cu zbuciumul și micile lui tragedii. În literatura română subiectul a câștigat mari succese prin intermediul romanului La Medeleni de Ionel Teodoreanu.

Se poate spune că secolul al XX-lea a descoperit sufletul adolescentului. Fiecare secol a avut o anumită predilecție pentru o vârstă oarecare. Secolul al XVII-lea a respectat tipul omului adult, în deplinătatea forțelor sale. A venit apoi secolul al XVIII-lea cu gustul său pentru copil, iar secolul al XX-lea și-a arătata preferințele pentru vârstele tulburi ale pubertății și adolescenței, răsărind o întreagă literatură care a schițat definitiv profilul sufletesc al adolescentului.

Dacă secolul al XX-lea a arătat o înclinare specială pentru o asemenea literatură, cauzele stau în anumite afinități. Mihail Ralea consideră că „gustul excesiv pentru tinerețe, înseamnă, dacă nu degenerare, în orice caz bătrânețe. Să fie evul nostru așa de bătrân, încât singurele lui plăceri să stea în contemplarea tinereții?”. Aceste predilecții din secolul al XX-lea pentru tema adolescenței au mai multe cauze. Astfel se poate spune că în secolul XX, epoca standardizărilor, a industrialismului raționalizat, până la anihilarea oricărei spontaneități, s-a înregistrat un protest împotriva acestora prin predilecția pentru vârsta irațională și entuziastă a adolescenței. În al doilea rând, mina infinită de explicații psihice, deschise de pansexualismul lui Freud, în acest secol, a dezlănțuit investigațiile și studiile asupra formării și funcționării faimoasei „libido”, vârsta adolescenței oferind un câmp prielnic unor asemenea experiențe. În al treilea rând, predilecția pentru această temă se datorează și neoromantismului care se desinează în literatura secolului al XX-lea. Se știe că, curentele romantice înclină către vârstele informe unde misterul persistă, adolescența constituindu-se astfel ca o vârstă a surprizelor, romantismul adorând hazardul. Și, în al patrulea rând înclinarea către sufletul adolescenței poate fi văzută și ca una dintre eforturile disperate către longevitate, formă rezonabilă, meschină și științifică a nemurii.

Maurice Barrès a spus: „Adolescența e timpul în care admirăm și ne umilim”. Că admirăm e sigur. Atunci ochii tânărului se deschid mari, mirați, asupra existenței. Pentru prima dată atunci se opune orgolios și tăcut peisajului existenței culcate la picioarele sale. Viața capătă un sens cu totul nou. Trecutul copilăriei e disprețuit ca o sclavie. Admiră mult ca să interpreteze prin sine însuși. Iată de ce a doua parte a definiției lui Barrès, după care adolescența e timpul umilinței nu e adevărată întrucât umilința benevolă, conștientă e tot o formă a grandomaniei specifică vârstei.

Lucrarea de față are în vedere prezentarea copilului ca personaj de literatură, aceasta fiind ilustrată de câteva romane aparținând atât autorilor autohtoni, cât și străini: Amintiri din copilărie, de Ion Creangă și Rătăcirile elevului Torless, al lui Robert Musil, dar și a adolescentului aflat la vârsta marilor inițieri, vârstă la care tânărul învață, experimentează pentru a se pregăti pentru viață. Această lucrare are în vedere tocmai prezentarea acestor mari inițieri specifice adolescenței, vârstă caracterizată prin lipsă de echilibru, crize și bizarerii puternic resimțite de tânărul care se pregătește pentru o viață nouă, în câteva romane aparținând literaturii române și universale: La Medeleni de Ionel Teodoreanu și Adolescentul de F.M. Dostoievski.

Fiecare capitol care prezintă vârsta copilăriei, respectiv a adolescenței în literatură este tratat într-o manieră critică, dar și analitică și descriptivă acesta fiind în esență, un studiu care se bazează pe o metodologie comparativă. În ceea ce privește capitolul ipostazelor metodice ale literaturii pentru copii, se va avea în vedere prezentarea câtorva modalități eficiente de dezvoltare a limbajului copiilor la vârsta preșcolară. În capitolul dedicat cercetării științifice se va urmări gradul de dezvoltare al limbajului, capacitatea de asimilare a noțiunilor literare la vârsta preșcolară, precum și a dezvoltării creativității și a abilității de exprimare orală a copiilor de 4-5 ani (grupa mijlocie) și de 5-6 ani (grupa mare), în două grădinițe din mediul urban și o grădiniță din mediul rural. Pe baza bibliografiei de specialitate, precum și a experienței practice acumulată în munca instructiv-educativă cu copiii, prin această lucrare îmi propun să demonstrez că fiecare vârstă are specificul ei în dezvoltarea limbajului, în asimilarea noținilor literare și în dezvoltarea abilității de exprimare orală.

II. COPILUL – PERSONAJ DE LITERATURĂ

Se pare că literatura pentru copii există din momentul constituirii literaturii. Aceasta cuprinde un mare număr de opere, dintre care unele fac parte din literatura universală și în decursul vremii au fost anexate acestui domeniu de literatură pentru copii cărți precum: Alexandria, Esopia, Halima, etc. Au fost preluate de literatura pentru copii din domeniul literaturii populare scrise opere ca: Don Quijote de la Mancha, Robinson Crusoe, Guliver, Hukleberry Finn, chiar unele opere ale lui Tolstoi, Pușkin, Cehov, Anatole France etc., toate acestea facând parte din capodoperele literaturii universale. În afară de acestea, există o serie de cărți ce aparțin unor scriitori pentru copii. Printre aceștia sunt: Perrault, Colodi, Andersen, Lewis Carrol, Frații Grimm, Ion Creangă, etc. Tot în această zonă s-ar putea încadra basmele populare culese de Ispirescu, Ion Pop Reteganu, unele cărți de aventuri ale lui Jules Verne, unele lucrări cu caracter științifico-fantastice, precum și unele lucrări educative fără pretenții artistice. După cum se observă evantaiul literaturii pentru copii este foarte deschis. 

   Spre deosebire de domeniul amintit mai sus există și un domeniu al literaturii care zugrăvește chipuri de copii al cărui evantai se adaugă în cea mai mare parte la literatura pentru copii. Această literatură în care copilul apare ca personaj principal al unei opere literare și care zugrăvește aspecte ale copilăriei este de dată mult mai recentă și alcătuiește un sector aparte al literaturii. Acest aspect l-a ilustrat și S. Iosifescu în scrierea sa Oameni și cărți. Literatura pentru copii cuprinde și opere literare în care personajele sunt oameni maturi sau ființe fantastice, ba chiar și plante, animale sau lucruri, care prind viață în fabule. 

   Literatura clasică elenă și latină este preocupată de prezentarea vieții omului matur. Personajele Iliadei și ale Odiseei ale lui Homer sunt trecute de vârsta tinereții. Ahile, Hector, Priam, Agamemnon, Ulysse, toți sunt bărbați maturi, trecuți de treizeci de ani. Prezența unor tineri ca Oreste, Pilade, Haemon, precum și a unor tinere ca Antigona și Ismena, la Sofocle, nu schimbă cu nimic caracterul de bază al literaturii greșești care -prin excelență- este preocupată să înfățișeze virtuțile și patimile bărbaților. 

   Literatura Evului mediu, preocupată de elementele etice și religioase, prezintă tot omul matur. De abia din Renaștere se mai simte în literatură necesitatea prezentării artistice a tânărului, care pășește temerar pragul vieții. Deși Divina Comedie a lui Dante prezintă în primul plan pe eroul central, aflat în călătoria spre Infern, Purgatoriu și Paradis, descoperim în această superbă operă și destinele unor tineri și tinere ca Francesca da Rimini, Paolo Malatesta, Betrice, etc. 

   În literatura franceză, copilul ca personaj literar apare ca o creație romantică la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Primul scriitor preocupat de zugrăvirea copilăriei, de conturarea acestei vârste ca personaj literar, este Jean Jaques Rousseau. Emile este una din operele remarcabile ale literaturii universale care dezvăluie un aspect nou al vieții. În această operă apărută în 1762 și considerată un tratat de educație stă ideea că omul se naște bun, dar societatea îi modifică în rău caracterul: "L`homme este bon par nature; il este corrompu par la societe". Această carte este și prima operă literară care demonstrează necesitatea revoluției, a unei revoluții care să acorde omului atributul demnității prin instaurarea unei epoci de libertate, egalitate, fraternitate. 

   În secolul al XIX-lea, copilul devine personajul principal al unor povestiri și romane de reputație universală. Charles Dickens, în literatura engleză, este cunoscut prin acele opere ale sale în care zugrăvește aspecte ale copilăriei. Astfel, David Cooperfield este un roman cu caracter autobiografic în care- pe lângă farmecul copilăriei din secolul al XIX-lea- sunt oglindite în tonuri mohorâte și principalele instituții din Anglia timpului său. Oliver Twist este relatarea artistică a aventurilor unui copil încăput pe mâinile unor bandiți.ale care dezvăluie un aspect nou al vieții. În această operă apărută în 1762 și considerată un tratat de educație stă ideea că omul se naște bun, dar societatea îi modifică în rău caracterul: "L`homme este bon par nature; il este corrompu par la societe". Această carte este și prima operă literară care demonstrează necesitatea revoluției, a unei revoluții care să acorde omului atributul demnității prin instaurarea unei epoci de libertate, egalitate, fraternitate. 

   În secolul al XIX-lea, copilul devine personajul principal al unor povestiri și romane de reputație universală. Charles Dickens, în literatura engleză, este cunoscut prin acele opere ale sale în care zugrăvește aspecte ale copilăriei. Astfel, David Cooperfield este un roman cu caracter autobiografic în care- pe lângă farmecul copilăriei din secolul al XIX-lea- sunt oglindite în tonuri mohorâte și principalele instituții din Anglia timpului său. Oliver Twist este relatarea artistică a aventurilor unui copil încăput pe mâinile unor bandiți. Nikolas Nickleby-fiind un roman din tinerețe- zugrăvește întâmplările triste ale micului Smike. 

În literatura franceză, Alphonese Daudet prezintă viața unor copii în mediul școlar- în cunoscutele sale romane: Le petit Chose (Piciul ), apărut în 1868, și Jack- în 1876 – adevărate capodopere de observație subtilă și poezie. Jules Verne prezintă și el unele aspecte ale vieții unui copil pus în situația de a se descurca într-o serie de împrejurări grele în Un căpitan la 15 ani. 

   În literatura italiană s-a impus pe plan mondial cartea lui Edmondo de Amicis: Coure-Inimă de copil, iar în literatura nord-americană, cărțile lui Mark Twain, printre care: Prinț și cerșetor, Hucklebery Finn și Tom Sawyer. 

   În literatura rusă a secolului XIX-lea au apărut o serie de cărți în care este descrisă copilăria, printre care: Cronica unei familii semnată de Acsakov, Copilăria lui Nichita de A. Tolstoi. Toate aceste opere -notează L.I. Timofeev în Literatura sovietică rusă- descriu o copilărie care poate fi numită normală". La aceste opere s-ar putea adăuga acele romane ale lui Dostoievski, care prezintă psihologia unor copii cu o sensibilitate bolnăvicioasă, ca: Suflet de copil și Precocii.   

În literatura română, Creangă scrie- în această perioadă a secolului XIX-lea- Amintiri din copilăriei, operă intrată de mult în patrimoniul literaturii universale. După el abordează tema copilului Ion Slavici, Al.Vlahuță, I.L.Caragiale și Barbu Delevrancea. Această literatură sublinia criticul Mihail Ralea „a fost preocupată, printr-o tardivă reminiscență de rousseauism, de alcătuirea sufletească a copilului cu zbuciumul și micile ei tragedii.”

   În secolul al XX-lea, literatura română continuă să se preocupe de sufletul copilului și al adolescentului. În prima parte a acestui secol au apărut opere valoroase care oglindesc copilăria, semnate de : Ion Călugăru, Panait Istrate, Elena Farago, și George Mihail Zamfirescu, servidu-se și de exemplul lui Gorki. Un loc aparte -în această perioadă- își ocupă acele opere ale lui M.Sadoveanu în care e zugrăvită copilăria unor ființe ca Lizuca, Benoni, Băiețel, Niculăieș Onișor, etc, din opere ca Măria sa Puiul Pădurii, Dumbrava minunată, Cele mai vechi amintiri, Ani de ucenicie, Un om necăjit, în care înfățișează cu măiestrie neegalată lumea deosebită a copilăriei. La rândul său Ion Agârbiceanu, Ionel Teodoreanu care- în Ulița copilăriei și La Medeleni- ne-a lăsat o frescă artistică reușită a copilăriei. 

   Tema copilului este abordată și de Marin Preda care prezintă copilăria lui Nicolae Moromete, așa cum Titina Nica Țene oglindește propria sa copilărie într-o carte de excepție Viața ca o punte. 

   Zaharia Stancu în Desculți prezintă viața satului prin ochii lui Darie. Dumitru Corbea, în Singura cale, zugrăvește și el aspecte ale unei copilării umbrite de mizerie. 

   În zilele noastre, Titina Nica Țene, o poetă talentată, pune în versuri cizelate până la calonfilie, secvențe din viața copilului împletită cu mediul înconjurător. Aceste opere contribuie la redimensionarea spirituală a oamenilor, la asanarea morală a societății. 

Vârsta copilăriei va fi reprezentată așadar, de două scrieri literare, prima aparținând unui scriitor român, mult îndrăgit de copii și anume Ion Creangă cu ale sale Amintiri din copilărie, iar cea de-a doua scriere literară îi aparține unui scriitor străin, Robert Musil, cu opera Rătăcirile elevului Torless. Dacă primul roman surprinde copilăria trăită la țară, în mediul rural, cel de-al doilea roman prezintă copilăria trăită în mediul urban, respectiv în internatul unui orășel de provincie. Bucuriile, deznădejdile și dramele trăite de cei doi copii, personaje principale ale romanelor, vor fi relatate în prezentările celor două romane.

2.1. Amintiri din copilărie (Ion Creangă)

Început în 1881, Amintiri din copilărie constituie, dupa aprecierea unanimă a criticilor și istoricilor literari, opera de maturitate, capodopera marelui scriitor moldovean I. Creangă, fiind considerat "primul roman al copilăriei țărănești", deși opera autobiografică, faptele, ideile, personajele nu sunt întru totul reale. Rezultă că personajul principal al Amintirilor nu este scriitorul, ci Nică al lui Ștefan al Petrii, surprins și descris din perioada copilariei, de când a făcut "ochi" și până ajunge "holtei, din păcate!".

Universul creației sale îl formează satul natal Humulești. Pentru autorul Amintirilor din copilărie, satul natal este locul cel mai important și mai frumos din lume. Așa se explica de ce fiecare început și fiecare sfârșit de capitol din cele patru ale Amintirilor cuprinde referiri directe la casa părintească, la oamenii, la frumusețile și rezonanța istorica a locurilor care împrejmuiesc Humuleștii.

Capitolul I evocă frumusețile satului Humulești: "stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremuri și ce oameni mai erau prin părțile noastre, pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă rădica baiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare si (răzășesc) vesel, împărțit în trei pări care se țin tot de una; Vatra Satului, Delenii si Bejenii."; și mândria de-a aparține prin naștere acestui sat vechi, răzășesc: "Ș-apoi Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi, răzășesc întemeiat în toată puterea cuvântului; cu gospodari tot unul si unul, cu flăcăi voinici si fete mândre, care știau a învârti hora dar și suveica, de vuia satul de votale în toate părțile, cu biserica frumoasă și niște preoți și dascali și poporani ca aceia, de făceau mare cinste satului lor".

În continuare scriitorul evocă imagini din viața de școală: dascălul Vasile, calul Balan, luarea cu arcanul la oaste, plecarea cu bunicul David Creanga din Pipirig la școala din Broșteni, întâmplarea cu rostogolirea stâncii peste casa Irinucăi. Din întâmplările relatate remarcăm elogiul adus părintelui "Ioan de sub deal" în calitatea lui de întemeietor de școală.

Partea a II- a a Amintirilor descrie casa părintească din anii fericiți ai zburdalnicei copilării: "Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești () parcă-mi saltă și acum inima de bucurie. Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații, și surorile (mele) îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată și copiii și copilele megieșilor erau de-apururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea!". Apoi povestește peripețiile cu uratul de Anul Nou, la cireșe, cu pupăza din tei și la scăldat.

Partea a III-a enumeră vestitele locuri din jurul Humuleștilor: "și satul Humulești în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii ca alte sate; și locurile care înconjuă satul nostru încă-s vrednice de amintire; apoi istoriseste întâmplări din vremea când era elev la școala din Fălticeni, împreună cu Oșlobanu, Trăsnea și Mogorogea, în gazdă la ciubotarul Pavăl, ascultând cântecele din fluier ale lui Moș Bodringă.

In partea a IV-a Nică al lui Ștefan al Petrii nu mai este copilul care prinde pupăza pe ouă, care fură cireșe, ci este acum "holtei din păcate", iar satul natal îi apare ca loc al primelor iubiri. De aceea legătura cu satul său natal este acum mult mai strânsă: "Cum nu se dă scos ursul din bârlog, ăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești în toamna anului 1855, când veni vremea să plec la Socola, dupa stăruințele mamei'. Satul este văzut îndeosebi prin ceea ce impresionează sufletul său de flăcău (hore, petreceri etc, toate având ca fundal cântecul de dor ce se revărsa din strunele viorii lui "Mihai scripcariul din Humulesti" în "puterea nopții").

Sufletul adolescentului Nică este acum mult mai deschis sensibilităților cromatice și vizuale ale împrejurimilor satului natal: "Dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos curgătoare ăi limpede ca cristalul, în care se oglindește cu mâhnire cetatea Neamțului de atâtea veacuri! Dragi-mi erau tata și mama, frații și surorile, și băieții satului, tovarășii mei din copilarie" și scriitorul surprinde amărăciunea din sufletul copilului care se dezradăcinează, se desprinde de paradisul copilăriei.

Impulsul creator al Amintirilor din copilărie este iubirea de casă, dragostea pentru universul mirific al copilăriei, luminată de prezența părinților, fraților, consătenilor și aureolată de farmecul locurilor natale.

Deși în Amintiri scriitorul privește retrospectiv, cu ochii copilului de odinioară, lipsit de griji, preocupat de jocurile sale și nu de neajunsurile oamenilor, sunt zugrăvite în această operă și destule aspecte amare de viața rurală. Creanga îi admiră pe harnicii țărani humuleșteni, gospodari vestiți, care "nu-s trăiți ca în bârlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lumea de toată mâna", ei fiind așezați pe drumuri umblate. Aceștia erau însă "răzăși fără pământuri, nevoiți să-și câstige existența mai mult din confecționarea și vânzarea sumanelor. Saracia în care se zbăteau mulți țărani este evidentă în prezentarea gospodăriei Irinucăi "toată averea Irinucăi erau cocioaba, doi boi, un țap și două capre slabe si râioase".

La țară existau puține școli și cele care funcționau erau create de particulari, care adesea urmăreau numai beneficii personale, cum era cazul catihetului Conta de la Fălticeni. Școlile nu aveau localuri proprii ca în cazul școlii din Humulești. Copiii trebuiau să plătească taxe mari și din această cauză mulți rămâneau pe dinafară. Statul nu era preocupat nici de pregătirea cadrelor didactice. Învățătorii erau improvizați din dascălii bisericilor, din preoți sau călugări "care și ei se mirau cum au ajuns profesori". Aceștia nu le explicau niciodată nimic, îi învățau mai ales rugăciuni și cântece religioase. Nu existau manuale, învățau pe cărți bisericești (ceasloave) și când exista câte un manual școlar, acela era așa de limitat (gramatica lui Trăsnea) sau de greșit, că îi încurca mai rău pe copii. Elevii neavând o bună îndrumare didactică erau obligați să memoreze ceva fără a înțelege. În școli se folosea bătaia (Sfântul Niculai și Calul Bălan).

Călugării și preoții sunt aspru criticați, ei formau o categorie de privilegiați. Pe preoții noștri din sat nu-i încape cureaua de pântecari ce sunt, căci "popa are mână de luat, nu de dat; el mănâncă și de pe viu și de pe mort". Clericii transformaseră biserica într-o tarabă, un mijloc de îmbogățire sigură și rapidă. Este apoi criticată recrutarea în armată (prinderea cu arcanul a lui bădița Vasile); și lipsa de grijă a statului față de sănătatea publică, lipsa oricărei asistențe medicale la Humulești, "medic" era moș Vasile Țăndură, iar descântecele țineau locul tratementelor.

Romanul compune universul țăranesc al moldovenilor, în centrul căruia se află Nică, personajul care parcurge un proces de formare a personalității sub acțiunea educației și a experienței dobândite, evoluând de la băiatul "prizărit" și "rușinos" la adolescentul nevoit să părăsească lumea copilăriei și să pornească spre alte meleaguri și alți oameni, ceea ce dă operei caracter de bildungsroman. Nică al lui Ștefan a Petrii este personajul principal si autobiografic al romanului și totodată personajul-narator care povestește evenimentele si întâmplările cu caracter autobiografic într-o cronologie selectivă, rămase pentru totdeauna în memoria afectivă a scriitorului.
Protagonistul este un personaj realist, tipic pentru categoria copiilor ce au trăit fericiți perioada de început a vieții, de aceea Nică este considerat simbolul copilului universal, din orice epoca sau din orice loc al lumii: "Așa eram eu la vârsta cea fericită, si asa cred ca au fost toti copiii, de cand ii lumea asta și pământul, măcar să zică cine ce-a zice".

Trăsăturile morale reies indirect, din faptele, gesturile și atitudinea personajului, care parcurge evolutiv etapele de la copilărie la adolescență.
"Amintirile" eroului încep prin impresia puternică pe care o are asupra copilului școală din Humulesti, înființată "prin osârdia" preotului Ioan Humulescu. Vrednicul părinte adunase o mulțime de baieți și fete, printre care se afla și Nică, "un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea". Copiii nu înteleg rostul învățăturii, sunt îndărătnici și de aceea, pentru a-i sili spre învățătură, părintele Ioan, "om vrednic și cu bunătate", le aduce ca "dar de școală nouă pe "Sf. Nicolai" și "calul balan". Nică, asemenea celorlalți școlari, este atras de tot felul de năzbâtii și de năzdrăvănii și nu se arată interesat de învățătură. Filele ceaslovului fiind "cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele […] câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată", așa că, văzând părintele foile însângerate, "ne pofti pe fiecare la Bălan și ne mângaie cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muște și a cuvioșilor bondari". Lui Nica începuse să-i fie dragă Smărăndița popii și, ca să fie admirat de ea, băiatul devine silitor și progresează vizibil la învățătură. Din nefericire, perioada frumoasă și plină de bucurii se termină brusc pentru Nică, întrucât bădița Vasile, învățătorul, a fost "prins la oaste" și în zadar umblase părintele Ioan să găsească alt dascăl, ca unul ca "bădița Vasile, cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare" că n-a mai aflat. Pentru a urma școala mai departe, Nica este împins de mama sa, Smaranda, care "era în stare să toarcă în furcă și să învaț mai departe", spre deosebire de Ștefan a Petrii care era de părere că "dac-ar fi să iasă toți învățați […], n-ar mai ave cine sa ne tragăciubotele".
    Nică trece prin momente de nefericire, deoarece este silit să părăsească meleagurile natale pentru a continua școala. Bunicul dinspre mama, David Creanga, îi duce pe Nică și pe vărul lui, Dumitru, la școala lui Alecu Balos din Broșteni; acum suferă copilul prima ruptură de vatra satului și trăiește acut sentimentul înstrăinării. Călătoria a avut loc într-o dimineața de iarnă, în care "era un pui de ger de crăpau lemnele" și-l transporta pe Nica într-o lume complet nouă, necunoscută, căreia copilul nu i se adaptează deloc, mai ales că au loc o serie de ghinioane și întâmplări inedite: căderea în Ozana; tăierea pletelor; locuirea în gazdă la Irinuca, unde se umple de râie căprească; dărâmarea bordeiului Irinucăi; fuga înapoi acasă cu pluta pe Bistrița. Fericit că se întorsese acasa, Nică a cântat în ziua de Paști, la biserică, "Îngerul a strigat!", rugăciune învățată la școala din Broșteni, spre uimirea tuturor celor din Humulești. Dar bucuria lui nu poate fi deplină pentru că la Broșteni fusese tuns chilug și se simțea rușinat ca nu mai avea plete, iar acest fapt este un prilej de distracție pentru fetele "mai drăcoase", care strigau după el "Tunsul felegunsul,/ Câinii după dânsul!".
    "Vârsta de aur" a vieții este lipsită de griji și plină de bucurii, iar Nică știe să profite cu toată ființa de farmecul copilăriei: "Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea singura e veselă și nevinovată". Edificatoare pentru starea de fericire a lui Nica pus pe șotii și năzdravănii, este partea a doua care începe sentimental, cu un lirism nostalgic: "Nu știu altii curn sunt, dar eu când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o sfară cu motocei la capăt de crăpau mâțele jucându-se cu ei, […] parcă-mi saltă și acum inima de bucurie. […] și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în turbarea sa". Prin autocaracterizare, personajul evidențiază starea de fericire a vârstei fără griji și fără necazuri, când interesul copilului se îndreptă numai către petrecerea cât mai plăcuta a timpului.
    Aducerile aminte reînvie chipul mamei sale, Smaranda, care "știa a face multe și mari minunății", femeie harnică și pricepută, care-și creștea cu dragoste și devotament copiii, având o puternica dorință, aceea de a-l vedea pe Nică ajuns popă.
     Mediul   ambiant   este   un   alt   procedeu   artistic   de caracterizare indirectă a personajului realist, ca tip reprezentativ pentru copilul fericit, atras de nazbâtii și pus pe șotii, trăsătură general-valabilă pentru "copilul universal".
In partea a doua a Amintirilor, naratorul povestește întâmplări devenite celebre și de referință pentru copilăria lui Nică a lui Ștefan a Petrii, episoade care se pot desprinde ca texte independente si cunoscute sub numele de La cireșe, Pupăza din tei, La scăldat.
Din aceste episoade narative reies, în mod indirect, firea neastâmpărată a lui Nică, vioiciunea și istețimea sa, aceste întâmplări devenind adevărate repere ale unei copilării minunate.
    Partea a treia începe cu un monolog dialogat (solilocviu) al scriitorului cu propriul cuget încărcat de aceeași autoironie: "Nu mi-ar fi ciudă încaltea când ai fi și tu ceva și de te miri unde, imi zice cugetul meu", prilej cu care Creangă descrie satul Humulești și împrejurimile acestuia, făcând referiri și la istoria acestor locuri, cu domnitorii si mitropoliții ce "s-au rânduit la scaunul Moldovei" și care "au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești".

Nică este acum adolescent, urmează cursurile școlii Domnești din Târgu Neamțului, apoi pe cele de la școala de Catiheți din Fălticeni. Desprinderea de sat se realizează pentru o perioadă mai lungă, urmărind procesul formării lui Nică, raporturile lui cu viața socială, cu noii colegi de școala, între care vărul său, Ion Mogorogea, Gâtlan, Trăsnea, Oșlobanul, împreună cu care stătea în gazdă la Pavel Ciubotarul, unde își aduceau merinde de acasă și se îngrijeau iarna de lemne de foc.
Partea a patra debutează cu ilustrarea tristeții eroului care, "în toamna anului 1855", este silit să-și părăsească satul natal pentru a merge la seminarul de la Socola: "Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp și pruncul dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus din Humulești când veni vremea să plec la Socola după stăruința mamei". La începutul acestui capitol se fixează timpul desfășurării acțiunii, toamna anului 1855 și spatiul, satul Humulești. Nica se simte puternic legat de meleagurile natale, de "Ozana cea frumos curgătoare si limpede ca cristalul", de familia lui și de obiceiurile tradiționale ale satului natal, care făceau să-i salte inima de bucurie. Nică lua parte cu însuflețire la șezătorile, clăcile, horele și toate petrecerile din sat, știa cântecele lui Mihai Scripcariul pe care toți băieții le fredonau cu veselie, de parcă tot anul ar fi fost zi de sărbatoare. Cu umorul său binecunoscut, Creangă apelează la o zicătoare care le plăcea humuleștenilor și pe care o spuneau cu voioșie: "Să dea D-zeu tot anul să fie sărbători și numai o zi de lucru, și atunci să fie praznic și nuntă". La toate minunățiile acestea ar fi trebuit să renunțe Nică, dacă era silit să se ducă la Socola și pe el nu-1 lăsa "pârdalnica de inimă" să plece printre străini și să-și părăsească prietenii și satul natal. Dorința Smarandei este ca băiatul ei să devină popă și de aceea insistă ca el să plece la Seminarul de la Socola. Ca să-l convingă, mama argumentează că va merge împreună cu Zaharia lui Gâtlan și-i va duce până acolo moș Luca, megieșul lor, "cu căruța cu doi cai ca niște zmei". Sensibil și sentimental, Nică încearcă să scape cu abilitate, amenințând că o să se îmbolnăvească de dorul mamei, că o să moară printre străini, îi dă exemple de alți băieți care se lăsaseră de învățătură, dar totul este în zadar. Când băiatul îi spune că atâția oameni trăiesc "fără popie", mama îl amenință cu făcălețul, considerând că se sclifosește.
    Smaranda se plânge lui Ștefan a Petrii de îndărătnicia lui Nica, dar acesta are argumentul banilor, pe care nu-i culege din pomi, "de la trunchi, ca surcelele". Tatăl se gândește și la cei șase copii care rămân acasă și care trebuie întreținuți, dar consideră că poate s-o alege ceva bun de Nică și "vreodată va fi și el sprijin pentru iștialalți".
    Părăsirea satului constituie dezrădăcinarea definitivă a lui Nică din universul Humuleștilor, ieșirea din tărâmul miraculos al copilariei înstrăinarea eroului "hotărâtă cine știe pentru câtă vreme".
    Văzând că nu se poate așeza împotriva dorinței părinților, Nică se gândește cu amărăciune la necazul care venise pe capul lui. Toată noaptea de dinaintea plecării, baiatul nu poate dormi deloc, frământându-se în fel și chip, căutând o idee prin care să-și înduplece mama. În zorii zilei, Moș Luca venise cu căruța și caii înhămați, așa că Nică sărută mâna părinților și își ia rămas bun cu durere în suflet și cu ochii înecați în lacrimi.
    Universul în care pătrunde eroul e inferior celui din Humulești, începând cu satele de câmpie și până la "rătăcăniile de pe ulițele lașilor". Sosirea la Socola, într-un târziu, noaptea și rămânerea în căruța trasă "sub un plop mare", deci sub cerul liber, simbolizează lumea necunoscută în care urmează să intre Nică și în care se simte stingher.
    Finalul acestui capitol și al Amintirilor exprimă filozofia relativității timpului ce se scurge ireversibil, lăsând în urmă o viațăa bogată în trăiri și sentimente pure, înrădăcinate pentru totdeauna în sufletul naratorului-personaj.
    Nică seamănă cu un erou de basm ce parcurge un drum inițiatic presărat cu pozne și suferințe care, mai târziu, îi stârnesc hazul. Amintiri din copilarie este un roman autobiografic, romanul formării personalității unui tânăr și un bildungsroman,
care prezintă procesul educației și al experienței dobândite de Nică, Ion Creangă fiind scriitorul care realizează "primul roman al copilăriei țăranești" din literatura noastră. Între personajele operei, care constituie o galerie variată de portrete aflate la maturitate, Nică este singurul personaj urmărit îndeaproape din copilărie, în devenirea sa spre tinerețe.
    Trăsăturile copilului sunt ilustrate direct de narator, cu joviailitate, cu umor, cu autoironie, reieșind chiar din propriile mărturisiri autobiografice: "prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea", "vesel ca vremea cea buna și știurlubatic și copilăros ca vântul în turbarea sa", ori caracterizări făcute de către alte personaje: "o țigoare de băiet, cobăit și leneș, de n-are păreche", spunea Stefan a Petrii.
Prin caracterizarea indirectă se sugerează și alte trasături ce sunt ilustrate de întamplările hazlii și de situațiile prin care trece eroul principal: la cirețe, pupăza din tei, la scăldat, năzbâtiile făcute în școală, în care tentativele lui Nică eșuează, întrucât eroul învață din fiecare precepte morale necesare formării sale ca om cinstit, iubitor de adevar, corect.
    Arta narațiunii se conturează cu totul aparte în proza lui Ion Creanga prin ritmul rapid al povestirii, fără digresiuni sau descrieri suplimentare, prin dialogul dramatizat, prin umorul debordant realizat cu jovialitate, prin oralitatea stilului, definită mai ales de erudiția saparemiologică.
George Călinescu considera că eroii din Amintiri nu se diferențiază după trasăturile caracteriale sau după esența etică, ci mai ales "după debitul verbal", după dialogul realizat magistral "și totdeauna fără greș", iar farmecul limbajului constă în "a auzi bine vorbirea țărănească".

2.2.Rătăcirile elevului Torless (Robert Musil)

Dacă Balzac este autorul unei lumi întregi, Robert Musil este autorul unui singur personaj care cuprinde o lume întreagă, iar acest personaj se numește Torless în romanul său de debut, Rătăcirile elevului Torless, apărut în 1906. Corespondențele dintre erou și autor sunt de domeniul evidenței, fără să rezulte neapărat și numai din similitudini biografice. Toate aceste legături trebuie căutate mai ales în lumea interioară, deși pot fi semnalate și asemănări care fac parte din biografia corectă a scriitorului și se infiltrează în existența fictivă a personajului. Viața din care s-a desprins opera lui a cunoscut frământarea, nesiguranțele, neliniștea metafizică, fiind nevoit chiar să recurgă la sprijinul îndrumărilor psihiatrice. Nu ar trebui menționat faptul, dacă n-ar avea ecou în operă nu numai în lirica ei mare, ci și în structura ei intimă.

Robert Musil a fost martorul cotidian al unei drame familiale permanente, cu atât mai devastatoare cu cât era inaparentă, banalizată prin conveniențe, deci prin ipocrizie. Copilul, martor în aparență neînțelegător al tensiunii, măcinătoare și tacită, între mamă, părinte și „prietenul casei”, și-a conformat o structură lăuntrică fărâmițată de complexe și implicații, torturată de un senzualism infuz, tendințe către devieri morbide, cu înclinări către zonele întunecate altei vieți.

Internat la 10 ani într-un liceu militar, pentru a fi îndepărtat de climatul, pentru copil, insalubru, al casei părintești, Musil își trăiește experiența de viață într-un mediu de corectitudine convențională, acoperind însă fermentări impure. Dezinteresat de faptele corecte ale istoriei și preocupat fiind doar de ecoul acestora în propria-i conștiință, Musil ajunge să afirme că:” mi-am ținut întotdeauna capul vârât în mine însumi”, iar mai târziu „am crezut că timpul catastrofelor a trecut. De aici se pot înțelege raporturile mele cu politica.” Dar în 1937 când Robert Musil făcea aceste afirmații își dă seama că, mai mult ca oricând, „timpul catastrofelor” nu trecuse. Dezinteresarea față de ceea ce se întâmplă în mod corect îi apare acum scriitorului ca o eroare pentru care hitlerismul îl va obliga în 1938 la exil.

Robert Musil abordează tema copilăriei și a adolescenței, în acest roman într-o manieră neobișnuită, anormală. Personajul său, Torless, aflat la această vârstă este un tânăr setos de cunoaștere și rătăcit în marele necunoscutului de la care așteaptă revelații zilnice și căruia îi este imposibil să se realizeze în acțiune. Acest roman prezintă istoria dramatică a cunoașterii de sine a unui adolescent inteligent și extrem de sensibil.

Prima etapă spre cunoașterea de sine a tânărului Torless se datorează unui fapt exterior: plecarea sa de acasă, ca elev la școala din W. N-a fost greu să se stabilească o legătură dintre școala din roman și cea pe care o urmase Robert Musil la Mahrisch – Weisskirchen. Autorul s-a văzut obligat să aprecieze el însuși întinderea și importanța împrejurărilor autobiografice de la care pornește în roman: „Legătura cărții cu această școală, căreia i-am fost elev, este cu totul exterioară. Memoria mi-a oferit numai tema, iar eu am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a voala restul. Nici măcar detaliile exterioare nu concordă întotdeauna, multe, cu toate acestea n-au fost decât ușor modificate, numele în special și mi-e foarte neplăcut ca această carte să fie luată drept realistă, când tocmai ce are ea compromițător aparține, în mare parte ficțiunii.”

Micul Torless suportă greu despărțirea de casă. Scriitorul știe să sugereze un spațiu deșert în jurul acestei școli de la marginea nord-estică a imperiului, în consonanță deplină cu starea sufletească a copilului rupt de mediul familial. Izolarea școlii, unde erau formați fiii celor mai bune familii din țară, trebuia să favorizeze ocrotirea adolescenților de influențele nocive ale marilor orașe. Dorul de casă, înfățișat retrospectiv, după ce elevul Torless petrecuse patru ani în severul institut de învățământ din W, înscrie prima experiență interioară, care-l izolează pe acest tânăr sensibil de camarazii săi de școală. Musil dovedește aici o fină înțelegere a psihologiei adolescentului.

La această vârstă, când individul este dependent de factorii exteriori, părinți, camarazi, lecturi, viața sufletească a lui Torless pare lipsită de un „arriere – plan ultim”, până la ștergerea trăsăturilor definitorii ale personalității. Camarazii săi de școală, care dovedeau un gust mai pronunțat pentru sport și „o plăcere animalică de a trăi”, suportă acest neajuns al vârstei mult mai ușor decât Torless, mânat de predispoziții intelectuale, încă de la această vârstă fragedă. Viața în internat îi aduce în față violența și personajul lui Musil se simte descumpănit. „Astfel ființa lui fu cuprinsă de ceva nelămurit, un fel de neajutorare interioară care nu-i permite să găsească drumul spre sine însuși.” Torless își continuă autoanaliza,înconjurat de ceata gălăgioasă a camarazilor, dar și cu înțelegere de către părinții lui, care îl vizitează la internat și față de care se simte tot mai străin. El simte intens învăluirea „indiferenței înspăimântătoare” a mediului: „Torless nu privea nici la dreapta, nici la stânga, dar simțea toate acestea. Pas cu pas el călca în urmele deschise în praf de piciorul celui ce mergea înaintea sa și simțea că nici nu putea fi altfel: ca o constrângere implacabilă care-i includea și-i comprima întreaga viață în această mișcare – pas cu pas – pe această linie unică, fâșie îngustă derulată de praf.

Cu toate energiile zăvorâte, copilul care intră în adolescență simte nevoia schimbării. Scriitorul își va conduce personajul spre o nouă experiență: rătăcirea între un senzualism cu căderi până la manifestări primare și o rafinare intelectuală dusă până la asceză.

Torless nu ia parte la manifestările de virilitate, mai mult afișate decât reale, ale camarazilor săi. Senzualitatea sa puternică este disimulată , fără să se manifeste cu ușurință: „În timp ce ceilalți afișau nerușinarea în conduita lor cu femeile, mai mult pentru a părea „dezghețați” decât din dorință, sufletului tăcutului Torless era răscolit și turmentat de o nerușinare reală.”

Conștiința superiorității pe care o dobândește în urma unei experiențe noi îl opune tot mai mult pe Torless camarazilor săi, împingându-l spre însingurare. Însingurarea meditativă a lui Torless este sfâșiată de răbufnirile senzualității care se trezește și-l înspăimântă pe adolescent. Simte solitudinea ca o prezență lascivă, neobișnuită, aducătoare de neliniște: „Ea avea pentru el, farmecul unei femei și, de asemenea, a unei sălbaticii inumane. O simțea ca pe o femeie dar suflarea ei nu era decât spaimă gâtuită în pieptul lui Torless, fața ei, o amețitoare uitare a tuturor fețelor omenești, și mișcările mâinilor ei, fiori care-i goneau peste tot trupul…”

Reveriile acestea îi umpleau sufletul de un anumit sentiment al vinovăției, sporit de gândul revenirii lor și mai copleșitoare. Trezirea sexualității și mai ales evoluția sexuală a personajului principal din actest roman au dat naștere la diferite interpretări, de multe ori contradictorii. De exemplu Harry Goldgar consideră că acest roman e prima operă literară tributară teoriei celebrului medic vienez, Freud, despre sexualitate. Spre deosebire de el, John Simon și Annie Reniers resping acest punct de vedere, susținând că acest roman nu oferă nici o indicație în această privință

Libidoul, observat cu cea mai mare atenție în evoluția lui Torless îi servește ca punct de plecare în definirea morală și intelectuală a personajului care începe să se descopere. În această luare în posesie a propriei sale vieți interioare, Torless, după un moment de derută și de spaimă, are revelația superiorității orgolioase, care se hrănește mereu cu propriile lui imagini despre sine. Orice amestec, aici, i se pare o întinare. Acesta este unul dintre primele motive pentru care Torless îi detestă pe Beineberg și pe camarazii care îi seamănă.

Pentru Torless, mai importante decât faptele sunt ecourile în conștiință ale acestora. Vizitele la Bozena, o femeie cu moravuri dubioase, îl predispun la meditații de care sunt străini camarazii săi. Abandonarea de sine îi provoacă spaimă, ispitindu-l în același timp. O experiență erotică banală se transformă într-o experiență intelectuală, cu finalitate estetică. Ajuns în actualul punct, Torless trăiește în imaginație mai mult decât în realitate legătura cu Bozena. „Bozena îi apărea ca o făptură de o cumplită josnicie, iar relațiile cu ea și senzațiile pe care trebuia să le parcurgă, ca un rit barbar al autosacrificării. Îl fascina faptul că trebuia să abandoneze tot ceea ce îl ținea prins de obicei: situația sa privilegiată, gândirea și sentimentele care-i erau inoculate, tot ceea ce îl sufoca fără să-i aducă nimic în schimb. Era tentat să alerge gol, despuiat de toate. Și să caute refugiu la această femeie.”

Torless se lasă învăluit de gânduri peste puterea de discernere comună băieților de vârsta lui, conștient că această „prostituată decăzută și pe cale de a îmbătrâni nu era în măsură să elibereze forțele latente din el”. Sentimentul că nu este înțeles și că nu se poate face înțeles ține de psihologia adolescenței. Pasiunea pe care de fapt n-o cunoaște, îi apare lui Torless ca o „solitudine redublată”, asupra tânărului exercitându-se presiunea puternică a unei gândiri vii și ispitele imaginației. Prins între aceste două forțe, tânărul avea momente în care „s-ar fi rostogolit la pământ urlând de disperare”.

Episodul vizitei lui Torless la Bozena este revelator în ceea ce privește modul cum vede romancierul evoluția și clarificarea anterioară a personajului său. Interpretând freudian romanul, Harry Goldgar subliniază legătura afectivă puternică a personajului cu mama sa, în care vede „femeia idealizată”. Această idee o regăsim și în celelalte romane ale adolescenței, precum în Adolescentul lui Dostoievski, unde Arkadi se îndrăgostește de o femeie mult mai în vârstă decât el, Katerina Nikolaevna, legătura ce poate fi interpretată și din punct de vedere freudian, având de-a face cu așa numitul complex al tatălui. Însă, în romanul lui Musil această imagine erotică ce ține de structura unui complex oedipian se va sfărma în urma întâlnirii cu Bozena. Indiferența Bozenei față de dânsul, mezinul grupei de elevi ce o vizitau, nu-l neliniștește pe Torless, care rămâne un observator necruțător al scenei. Tânărul este suspicios de insistența cu care Bozena ține să povestească amintirii dezavantajoase despre familia lui Beineberg ,în serviciul în căruia fusese altădată, în casa uneia din mătușile acestuia. Amintirile încărcate de venin ale fostei servitoare îi murdăresc pe toți cei pe care îi pomenește, pe femei în special. Învoluntar imaginația lui Torless stăbilește o analogie tulburătoare între mama camaradului său, maculată de sporovăiala indecentă a Bozenei și mama sa. Torless suferă un puternic șoc, reconstituind mental figurile distinse ale părinților și comportarea Bozenei. Suferința lui Torless este pentru moment pur estetică. Între cele două femei e o distanță atât de mare, încât orice apropiere devine jignitoare: „Această femeie reprezintă pentru mine o concentrare a tuturor poftelor iar mama mea este o ființă care trecea, până acum, asemenea unui astru prin viața mea, dincolo de orice dorință, într-o depărtare senină, limpede și fără adâncuri”. Jignirea estetică se transformă însă într-o suferință morală. Prezența Bozenei îi aduce în conștiință, prin contrast imaginea mamei. Dezgustul estetic pe care i-l provoacă vulgaritatea celei dintâi devine derizoriu, un subterfugiu , care nu poate înlătura gândul „vinovat” că a putut-o raporta, chiar și pentru măsurarea distanței care le separă, la mama sa: „Torless își sătura privirile cu Bozena și, în același timp, nu-și putea uita mama: în interiorul său se stabilea o legătură între cele două femei; tot restul nu era decât un efort disperat de a scăpa din lanțurile acestui gând. Acesta era singurul fapt adevărat. Dar, prin zădărnicia încercărilor de a-i scutura jugul, el capătă o semnificație terifiantă, tulbure, care însoțea, ca un surâs perfid, toate eforturile.” Pentru a scăpa de acest gând obsedant, privirile lui Torless se agață cu disperare de lucrurile din jur, inventariază critic încăperea și îmbrăcămintea vulgară a Bozenei, înregistrează vorbele și râsul ei zgomotos, pentru a se opri în sfârșit la Beineberg, camaradul care-l însoțește, acesta înfățișându-i-se în ipostaza degradantă a unui „preot desfrânat”.

Robert Musil este preocupat în acest roman de investigarea celor mai întunecate unghere ale vieții sufletești a personajului, urmărind totodată dezvoltarea capacității de înțelegere a acestuia. Experiența erotică oferă doar pretextul concret care, prilejuind o acută dezbatere interioară, înlesnește înaintarea anevoioasă a adolescentului pe calea cunoașterii și autocunoașterii. Autorul s-a arătat nemulțumit în câteva rânduri de interpretările experiențelor erotice ale personajului său, mai ales de „rătăcirile” acestuia, respectiv atracția față de colegul său Basini. Astfel Musil se vede obligat să precizeze că n-a avut intenția să dezbată un subiect până atunci tabu, ci dimpotrivă el afirmă: „…nu vreau să explic pederastia. Dintre toate anomaliile ea îmi este cea mai străină. Cel puțin în formele ei actuale. Faptul că am ales-o totuși tocmai pe ea ține de întâmplare, de acțiunea pe care tocmai o aveam în memorie. Basini ar putea fi înlocuit printr-o femeie, iar bisexualitatea prin sadism, masochism, fetișism, prin orice are un raport oarecare cu emoțiile aberante, fără a fi învăluit însă în patologic ca în cazurile grave.”

Narațiunea care se întemeiază întotdeauna pe fapte nu este niciodată pentru Musil un scop în sine, fără să-i nege importanța, ci un mijloc care să-l poată pune pe cititor în situația de a înțelege mai profund viața sufletească a omului, tainică și plină de mișcare. Scriitorul avea nevoie de o întâmplare care să provoace asupra lui Torless un șoc puternic pentru ca să se poată declanșa ceea ce, cu cuvintele autorului, putem numi „cunoaștere sentimentală și zguduire a gândirii”. Nici dorul de casă, de care suferă atât de intens personajul la început și nici aventura cu Bozena nu pot provoca acest șoc, pentru că se păstrează în limitele unor raporturi exacerbate la maximum, dar normale. În această situație, romancierul imaginează o legătură culpabilă între Torless și Basini, capabilă să dezlănțuie un adevărat torent în conștiința celui dintâi, forțat astfel la o confruntare decisivă cu sine. Nu este vorba de descrierea și explicarea unui caz aberant, ci de înfățișarea unui complex caz de conștiință.

Intrarea lui Basini în scenă este minuțios pregătită de romancier. De la început, între elevii Beineberg, Reiting, pe e o parte și Torless pe de altă parte, reuniți într-o încăpere din podul școlii spre a lua o hotărâre în privința unui camarad, Basini, autorul unui furt se ivesc deosebiri esențiale de vederi. Torless, singularizându-se din nou, privește critic aceste întâmplări, după ce făcuse, mai mult amuzat, jocul camarazilor săi mai mari, care se cred luându-și rolul foarte în serios, în centrul unei extraordinare aventuri cu briganzi.

Dacă se lasă atras în acest joc, o face „numai pentru a nu rămâne în urma” lui Beineberg și Reiting, față de care se află în situația de „discipol și asistent” ce-și păstrează personalitatea, încă nerelevată într-o atitudine decisă. Torless se află la răscrucea a două solicitări, înfățișate cu finețe de scriitor: „într-o anumită măsură el se simțea sfâșiat între două lumi: una solid burgheză, în care totul se petrecea potrivit rațiunii și regulii, așa cum fusese obișnuit de acasă, și alta romanescă, populată de umbre de mister, de sânge și de evenimente cu totul neprevăzute. Un surâs zeflemitor pe care ar fi vrut să-l păstreze pe buzele sale, luptă cu o înfiorare ce-i strângea spatele. Se născu o pâlpâire a gândurilor…” Inteligența lui Torless nu se poate acorda în nici un fel cu aceea a camarazilor săi, personajul fiind de la început, izolat numai în propriile sale gânduri, care-i clădesc o lume aparte, situată dincolo de realitate, dar în strânsă legătură cu aceasta.

Furtul lui Basini, condamnabil dar banal, este pus de Torless în cumpăna realității care are întotdeauna două fețe: una cunoscută și alta necunoscută. Stabilirea frontierei îi apare dificilă și misterioasă personajului lui Musil, aflat în preajma unei experiențe decisive și tulburătoare. În această stare de spirit Torless are revelația necesității unor decizii morale, intransigente și cere scoaterea lui Basini în afara comunității școlii, întâmpinat cu proteste de camarazii săi, doritori să-și pună colegul culpabil sub tutela lor autoritară. Basini va deveni pentru ei cobaiul de experiență al unor porniri tiranice cu explozii de cruzime, acoperite rău de extravaganțe livrești: cultul lui Napoleon (Reiting), filozofia indiană și mai ales unele practici de penitență ale asceților hinduși (Beineberg). Fapta ca atare, a lui Basini îi lasă total indiferenți. Lui Beineberg și lui Reiting, ca și părinților săi pe care îi informează de această întâmplare, Torless le reproșează „lipsa de emoție și de interpretare personală” în recomandările privitoare la fapta lui Basini. Se fixează definitiv în felul acesta linia care îl separă pe acest tânăr de ceilalți.

Pentru ca dezbaterea pe care o inițiază acest roman să dezvăluie cât mai convingător ascunzișurile sufletului omenesc, scriitorul își pune personajul central într-o situație dilematică cu adânci implicații morale. Decizia luată de Torless în cazul lui Basini se complică prin imaginea unei atracții senzuale, greu de definit la început, pe care vinovatul începe s-o exercite asupra sa. Este evident că nu acest aspect, descrierea și explicarea psihologiei unui caz de inversiune sexuală l-a preocupat pe Robert Musil în Rătăcirile elevului Torless. Comportamentul moral și intelectual al personajului, într-o situație ieșită din comun, formează unicul scop urmărit în roman cu o consecvență neabătută. Pentru început Torless află că lumea este altfel alcătuită de cât credea până acum. Raporturile dintre camarazii săi și Basini, dezvăluite brutal de Beineberg, interesat să-l discrediteze pe Reiting îi completează imaginea ignorată a realității, îndepărtându-l și mai mult de lumea copilăriei. Personajul se simte pândit de o amenințare necunoscută, pe cale de a deveni „realitate vie”, care nu-i altceva decât tocmai realitatea sufletească, ceea ce l-a preocupat pe Musil când a scris: „Existase fără îndoială, din totdeauna, amenințarea unor forțe îndepărtate, obscure, însă Torless instinctiv le ocolise și le aruncase doar uneori câte o privire speriată. Acum însă o întâmplare, un eveniment îi ascuțise atenția, dirijându-i-o într-acolo, și ca la un semn toate acestea îl învăluiră antrenând o confuzie teribilă, care creștea cu fiecare clipă.”

Violența este altă mare experiență la care este supus Torless în „rătăcirile” ce-l vor conduce la deplina cunoaștere de sine. Nu vedem deci nici o ilustrare a sadismului cu care se împletesc exploziile de senzualitate, cum s-au pronunțat mai ales criticii de nuanță freudiană. Atitudinea lui Torless, care asistase la bătaia cruntă a lui Basini fără să intervină, abia reprimându-și dorința de a lovi, pare aproape inexplicabilă ca întreaga legătură cu cei doi torționari – Beineberg și Reiting – din momentul când cunoaște adevăratele lor intenții și porniri sadice. Această participare pasivă la un act de tortură este fereastra prin care scriitorul aruncă încă o privire în sufletul neliniștitului adolescent, care se retrage, din fața dorinței bestiale, de a lovi, într-o lume închipuită, ce-i dă altă măsură a valorilor decât cea reală, de care este respins, după ce i-a înțeles bine mecanismele ascunse. Dorința nelămurită, tot mai puternică, de a se arunca pe jos într-o criză de disperare pune stăpânire pe el, în timp ce camarazii săi rămân complet indiferenți. Autorul care îl separă de aceștia crește și mai mult, devine și mai evident. Până la urmă Torless, așa cum era de așteptat, retras în sine ca într-o fortăreață, are conștiința tot mai clară a superiorității sale. Torless apare deconcertat și dezgustat, până la urmă, mai ales de ușurința și docilitatea desăvârșită cu care Basini, camaradul vinovat acceptă cele mai înjositoare și mai crude umilințe. Beineberg și Reiting se întrec în a le inventa. Aici se află partea profetică a romanului pentru că Robert Musil dezvăluia cu mult înainte de instalarea puterii naziste, mecanismul totalitarismului. Orice dictatură profită și apoi se instalează pe degradarea credinței umane care înseamnă acceptarea docilă a umilinței, din slăbiciune, din nevoia de a le acoperi, din viciu, de frică, din refuzul judecății libere de constrângere. Romanul lui Robert Musil este într-un fel și un proces făcut umilinței. Torless va mărturisi că fusese preocupat fără să-și poată da seama de „momentul în care o astfel de umilință l-a copleșit pe Basini”

Îndoiala dusă la limite, care nu mai pot fi imaginate ca posibil de depășit, este trăsătura sufletească fundamentală a acestui tip introspectiv. În felul acesta Torless ajunge să se îndoiască până și de unele calcule matematice puse în bizare legături cu realitatea „orice număr fie că este pozitiv sau negativ, dă ridicat la pătrat, un număr pozitiv. De aceea nu poate exista nici un număr real care să fie rădăcina pătrată a unei cantități negative.” Arbitrajul profesorului de matematică, destinat să-l împace cu modul comun de a gândi și cu încrederea în știința pe care o profesează, devine un eșec. Meditațiile lui Torless despre irațional, imaginar, infinit, cu punctul de plecare într-un calcul matematic nu-i folosesc decât la precizarea unei anumite stări de spirit. În pragul intrării într-o nouă fază de cunoaștere, personajul este ros de îndoieli chiar în momentul când crede că a depășit dificultățile schimbărilor produse de noile sale experiențe. Torless i se mărturisește lui Beineberg „Straniu mi se par și mie toate acestea. Ideea iraționalului, a imaginarului, a liniilor care sunt paralele și se întretaie la infinit – deci totuși undeva mă irită. Când mă gândesc la toate acestea sunt amețit, buimăcit”

În fața asalturilor concentrice ale lui Beineberg, care mai mult decât Reiting vrea să-și impună voința tutelară față de Torless, profitând și de o recomandare mai veche a părinților camaradului său, acesta rezistă răscolit de toată aversiunea sentimentală și intelectuală pe care o poate trezi în conștiința „omului fără însușiri” amenințarea îngrădirii sau numai a lipsei de înțelegere pentru manifestările individualității sale: „Nu caut nimic în afara mea – îi va replica lui Beineberg, referindu-se la matematică – caut ceva în mine, în mine, ceva firesc!” Odată dezvăluită neînțelegerea celor din jur, conflictul cu lumea al eroului lui Musil se încheie. În jurul său Torless simte înălțându-se ziduri inexpugnabile. Această izolare nu este numai rezultatul unui conflict intelectual, ci al manifestărilor întregii sale sensibilități.

Privind în urmă, către copilul de care se îndepărtează, adolescentul lui Musil se vede astfel: „i se păru că este cât se poate de protejat față de acești oameni înțelepți, și înțelese pentru prima dată că avea în simțirea sa – fiindcă de multă vreme știa că despre ea e vorba – ceva ce nu-i putea fi luat de nimeni, nici imitat de nimeni, ceva ce-l apăra, ca ce-l mai înalt și mai tainic zid, împotriva oricărei inteligențe străine.” De fapt scriitorul nu face altceva decât să privească în interiorul acestor ziduri. Dezvăluirea mecanismelor conștiinței umane, în care senzualitatea are rol atât de important, l-a preocupat într-o mare măsură pe Musil.

Sensibilitatea senzorială a lui Torless este argumentată de o imaginație extrem de bogată. De la lucruri și ființe, gândul lui Torless ajunge, pe căi oarecum ocolite la Basini care revine în continuare ca un reper constant, obsesiv. Imaginea camaradului, demn de dispreț pentru faptele sale, supus, pentru acestea celor mai înjositoare umilințe dispare. În locul adevăratului Basini, Torless se încântă, în plin platonicianism, cu imaginea unei imagini: „Niciodată nu-l „vedea” pe Basini ca o prezență fizică și în vivacitatea unei atitudini oarecare, niciodată nu avea o viziune propriu-zisă, totdeauna numai o iluzie oarecum numai viziunea viziunilor sale.” Această putere de iluzionare a personajului atinge un grad atât de înalt încât declanșează adevărate reacții fiziologice: „încetul cu încetul nu-l mai văzu nici pe Basini, nici lămpile arzând fierbinte, numai simți căldura animală care îl învăluie, … Își simțea numai urechile în flăcări și gheață în vârful degetelor. Se afla în acea stare de febră a sufletului mai mult decât a trupului pe care o iubea atât” Această „febră a sufletului”, în luptă și într-un raport obscur de interdependență cu aceea a simțurilor deschide o nouă poartă spre căile „rătăcite” de Torless. Prins în această completă confuzie a imaginarului și a concretului, personajul cedează senzualității tulburate de amintiri mai vechi și de prezența lui Basini.

Sub presiunea explozivă a senzualității, Torless își dă seama că se va surpa ceva în echilibrul său interior. Personajul se află în punctul maxim al derutei sale atras tot mai mult de detestatul Basini. Lăsându-se târât în această direcție, în aparență fără putere de a se opune, ca de o forță misterioasă, Torless se agață mereu de gândul că va regăsi adevărul ascuns în complexitatea actelor noastre de viață de atâtea ori ambigue care să-l pună la adăpost de persecuția simțurilor. Face eforturi mari să domine, reprimându-și atracția către Basini, pe care nu și-o poate explica. Torless este convins că în el, nici cruzimea, nici senzualitatea, nu aveau o țintă anume. Mai mult acest adolescent nu-și poate reprima o mișcare de dezgust la gândul diferitelor mărunte vicii ale acestei vârste de care se simte atât de departe. Torless privește înăuntrul său pentru a putea sesiza modificările survenite. Cât timp inițiativa îi aparține reușește să se domine, să rămână în el însuși, omul care încearcă numai să-și explice, nu să și înfăptuiască ceva ce i-ar putea știrbi prerogativele de superioritate. Când inițiativa trece în mâinile lui Basini, în căutarea unui nou protector, nemulțumit de tratamentul la care fusese supus de Beineberg și Reiting, Torless se rătăcește cu adevărat. Aceste rătăciri îi prilejuiesc scriitorului pagini în care fapta culpabilă dispare, lăsând în lumină numai ascunzișurile sufletului omenesc.

Romancierul austriac găsește cele mai surprinzătoare imagini pentru a face concretă această tulburare greu de comunicat: „Era tainica și melancolica senzualitate fără obiect a adolescentului, care este asemenea pământului jilav, negru, germinator, al primăverii și ca obscurele ape subterane ce așteaptă un prilej întâmplător pentru a rupe zăgazurile.” Pentru Torless acest pretext a fost Basini, după cum putea fi și Bozena dacă nu l-ar fi respins lipsa ei de prospețime „urâțenia ei corozivă”. A-i acorda altă importanță, susține Cornelia Andriescu cum s-a întâmplat în unele comentarii, înseamnă a ieși total din intențiile autorului preocupat numai de descifrarea abisurilor sufletului uman.

Cine este Torless, care traversează, atât de preocupat de adevărul interior, experiențele unei vârste dificile ne-o spune chiar romancierul: „Torless deveni mai târziu, odată biruite încercările adolescenței, un tânăr foarte fin și sensibil.”

Preocupat numai de experiența sa intelectuală, menită să-i dezvăluie extraordinare descoperiri despre viața sa interioară, Torless își dă seama de primejdia rătăcirii în „îngustul labirint al simțurilor”. Detașarea de Basini se petrece exact în momentul în care, dincolo de orice alunecare spre perversiune, se descoperă deodată din punct de vedere spiritual, „pe o cale fără ieșire”. Sentimentul celebrității nu i-l provoacă fapte în sine, ci abandonarea unui ideal spiritual. Docilitatea cu care Basini acceptă în continuare umilințele, la care îl supun Beineberg și Reiting, îi oferă suportul concret pentru îndepărtarea totală și definitivă de acesta, nu înainte de a-i spune însă tot ce crede despre comportarea sa lașă și josnică. Interesul lui Torless pentru Basini mai e întreținut doare de curiozitatea de a ști dacă în afară de suferința propriu-zisă, provocată de torturile la care-l supun Beineberg și Reiting, nu resimte și altceva, mai complex, o suferință morală. Neputând răspunde la această întrebare, nici o punte de comunicare între cei doi nu se mai poate stabili. Încetând să mai fie o enigmă, Basini îl dezgustă tot atât de mult ca torționarii săi, la fel de feriți de orice mister, pe care-i învinuiește de vulgaritate brutală și de „cruzime imbecilă, întunecată, respingătoare”, bestială. Revolta lui Torless se consumă în singurătate, reprezentând posibilitatea opoziției spiritelor alese față de constrângerea brutală a voinței dictatoriale!

Robert Musil întreprinde în romanul său și un mic studiu asupra manifestărilor colectivității în anumite împrejurări, care o pot transforma într-o simplă masă de manevră în mâinile unor oameni cu înclinații despotice. Astfel, Reiting vorbește cu cinism despre o asemenea mișcare, pe care, din umbră, ar putea s-oi regizeze împreună cu Beineberg, ridicând clasa împotriva lui Basini: „Oricum ador aceste mișcări ale mulțimii. Nimeni nu se gândește să facă mare lucru, și totuși valurile se ridică tot mai înalte, sfârșind prin a înghiți toată lumea. Vei vedea nici unul nu se va mișca, și vom avea totuși un adevărat ciclon. Îmi place nespus de mult să pun astfel de lucruri în scenă.”

La sfârșitul experienței interioare pe care o trăise, Torless, care nu se află nici alături de torționarii cu apucături „fasciste ai lui Basini, nici cu acesta, disprețuit pentru lipsa lui de caracter și pentru lașitatea cu care îndură umilința, nici cu clasa, nici cu profesorii, care nu-i înțeleg atitudinea, încearcă, în singurătate să evalueze rezultatele ce-i pot îmbogăți viața spirituală. În momentele ultimelor lui experiențe, Torless simte că se desprinde o etapă de viață. Această stare este comunicată de scriitor în imagini de o mare delicatețe: „Trecu mâna peste pagini și i se păru că simte degajându-se din ele un parfum delicat, ca nisipul de lavandă din scrisori vechi. Era tandrețea amestecată cu melancolie pe care o închinăm unui trecut îngropat, atunci când redescoperim, în umbra gingașă, palidă, care se înalță din el, cu mâinile pline de flori mortuare, uitate asemănări cu noi înșine. Și această umbră melancolică și fină, acest parfum șters părea să se piardă într-un fluviu lung, plin, cald: viața care se deschidea de acum înainte în fața lui Torless.” Cu aceste imagini, în care este evocată o realitate crepusculară (parfumele, florile mortuare) scriitorul sugerează reveriile melancolice și ale personajului în pragul maturității.

Îndepărtarea lui Torless de ceilalți are și semnificația unei dezvăluiri a superiorității sale față de cei care „cunosc atât de rău sufletul omenesc”, cum o dovedesc profesorii lui, dispuși să accepte mai curând explicațiile trucate, dar logice ale lui Beineberg și Reiting, oamenii cărora le reușește totul, decât sincerele dar complicatele sale mărturisiri despre tulburarea sufletească pe care i-o provocase comportarea lui Basini, lucru de neînțeles pentru cei dintâi. Torless simte tot mai profund această scindare hotărâtă în profunzimile conștiinței: o lume de gânduri accesibilă și o alta care scapă observației celor mai mulți: „Da, există gânduri moarte și gânduri vii. Gândirea care se mișcă la suprafață, în lumină, aceea pe care oricând o putem apuca de firul cauzalității nu este în mod necesar cea vie. Un gând, pe care-l întinerești pe calea aceasta, va rămâne indiferent, ca un om oarecare dintr-o coloană de soldați în marș. Un gând care străbătuse poate de multă vreme creierul nostru nu devine viu decât în momentul în care ceva, ce nu mai aparține gândirii, ce nu mai este logic, i se adaugă, așa fel că noi îi simțim adevărul, independent de orice dovadă, ca o ancoră aruncată în carne vie, irigată de sânge…”

Nu trebuie să vedem în astfel de reflecții, o neîncredere în rațiune. Scriitorul consideră însă că acestuia trebuie să i se alăture și sentimente. Reușim să ne cunoaștem mai bine și să-i înțelegem pe alții numai dacă putem pătrunde și dincolo de cercul conștiinței, în abisul mișcărilor adânci, imprevizibile și misterioase.

Eforturile lui Torless, ale scriitorului deci, care îl folosește ca portavoce, preocupat să întreprindă în romanul său tocmai un astfel de sondaj în profunzime, tind să găsească posibilitatea de a comunica ceva despre acest tainic adevăr sufletesc, neluat în seamă de cei care se mulțumesc numai cu fața luminată a lucrurilor: „Nu, eu nu m-am înșelat deloc când am vorbit despre o a doua viață, tainică neluată în seamă, a lucrurilor! Nu înțeleg aceasta în sens propriu; nici lucrurile acestea nu trăiesc cu adevărat, nici Basini nu avea cu adevărat două fețe – dar exista în mine „ceva”ce nu privea toate acestea cu ochii rațiunii. Așa cum simt că în mine prinde viață în gând, tot astfel simt că , la vederea lucrurilor „ceva” trăiește în mine atunci când gândurile tac. Există ceva obscur în mine, dedesubtul tuturor gândurilor, ceva ce nu poate fi măsurat cu rațiunea, o viață care nu se exprimă prin cuvinte și care totuși este viața mea.

Această viață mută m-a apăsat, m-a copleșit, m-am simțit întotdeauna mânat s-o privesc cu atenție. Eram înspăimântat că întreaga noastră viață este astfel și că eu nu o cunosc decât pe alocuri, pe frânturi… o, încercam o spaimă teribilă… mă rătăcisem.”

Concluzia tânărului este sceptică. Încercarea de a cunoaște tainele lăuntrice nu se poate realiza niciodată deplin, oricât ar fi de mare efortul nostru de a le smulge cum a încercat eroul lui Musil, de sub lespedea care le apasă: „Acum a trecut. Știu că m-am înșelat totuși. Nu-mi mai este teamă de nimic. Știu că lucrurile sunt lucruri și că vor rămânea astfel întotdeauna; că eu voi continua să le văd când așa când altfel. Când cu ochii rațiunii, când cu ceilalți… și nu voi mai încerca să compar… ”

Meditația finală din romanul lui Musil, care-i aparține lui Torless abia ieșit dintr-o dramatică și decisivă confruntare cu sine, dezvăluie foarte clar caracterul dubitativ al eroului musilian. Romanul lui Musil se află dincolo de descrierea unor crize de senzualitate, el susținând de fapt că, ceea ce este profund în sufletul omenesc nu poate fi judecat de rațiune și tradus în concepte reci.

Niciodată sufletul adolescentului nu a fost adâncit cu atâta înțelegere și nemiloasă luciditate în forțele lui limpezi, exaltante ca și în dramele lui sumbre ,nemărturisite, pe care Robert Musil reușește să le aducă la lumină așa cum nici un alt scriitor nu a mai reușit să le înfățișeze.

III. ADOLESCENTUL – PERSONAJ DE LITERATURĂ

Adolescența consideră psihologii, este etapa cea mai dinamică a dezvoltării umane care excelează prin multitudinea, diversitatea și complexitatea modificărilor la care este supus organismul. Acesta se transformă atât sub raport fizic cât și sub raport psihic și social. În adolescență tânărul se studiază aflându-se într-o permanentă căutate de sine, autodescoperire, autovalorificare și autoimplicare în viața socială. Întrebarea „Cine sunt eu?” devine obsedantă. Adolescentul se închide în sine, se introspectează, își disecă sentimentele, gândurile ,acțiunile, făcându-și un sever examen de conștiință. El provoacă confruntările cu alții pentru a se înțelege mai bine pe sine. Adolescența așa cum vom constata, este perioada în care tânărul își formează conștiința de sine, dându-și seama de cine și de ceea ce este, ce reprezintă el pentru alții și pentru sine. Pe de altă parte, adolescența nu este numai perioada în care tânărul se concentrează doar asupra lui însuși, ci în această etapă a dezvoltării sale el e preocupat de asemenea să descopere noi sisteme de valori materiale sau spirituale, pe care și le însușește, transformându-le în modele și idealuri de viață. Astfel el își elaborează sisteme de idei și concepții care depășesc egocentrismul copilăriei, dar sunt încă departe de obiectivitatea adultului matur, sisteme care îl conduc treptat spre închegarea unei concepții despre lume și viață.

Înțeleasă ca vârstă a maximelor aspirații și a formării, adolescența s-a definit ca temă literară din cele mai vechi timpuri și ca urmare a necontenitelor încercări ale ființei umane de a se lămuri cu sine și cu lumea. Încă de la începutul mileniului al III-lea î.Hr., Epopeea lui Ghilgameș, cel mai vechi text sumero-babilonian, oferă modelul unor eroi care descoperă în trecerea de la adolescență la maturitate, eterne valori umane: prietenia, devotamentul, speranța. Literatura populară oferă modele fantastice ale formării prin căutarea unui ideal semnificat de cunoașterea de sine. Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte reprezintă povestea moralizatoare a celui care, dobândind experiențe inedite, conștientizează dramatismul condiției umane, ca succesiune de vârste ori ca succesiune de etape existențiale. Raportată la individ, adolescența generează o întreagă literatură în care stau alături poezia, romanul și scrierea confesivă. Ionel Teodoreanu surprinde în La Medeleni vârsta-metaforă, legată de spațiile sufletești ale dezvoltării. Articulându-se pe imaginea individului în formare, romanul Frații Jderi urmărește eroul în proiecții epopeice, condiționându-l social și mitic. Același specific îl identificăm în Amintiri din copilărie, cu deosebirea că dimensiunea eroică este substituită aici de modelul idilic al unei lumi în petrecere, în care satul real se transfigurează în spațiu ideal. Simțită prin trăire directă, adolescența devine imagine de jurnal, confesiune autentică, precum în Jurnalul de copilărie și adolescență a lui Geo Bogza, sau confesiune dedublată în intenția unei măști exemplare, ca în jurnalul lui Titu Maiorescu. Dincolo de individ, adolescența se raportează la planurile sociale care au modelat-o de-a lungul timpului. Mereu actuală, tema adolescenței rămâne un punct de interes pentru scriitorii contemporani, care o relaționează cu dramele existențiale ale eroilor contemporani, așa cum se întâmplă cu personajele lui Mircea Cărtărescu din Travesti.

Aspectele specifice vârstei adolescenței le vom analiza în romanele La Medeleni de Ionel Teodoreanu și Adolescentul de F.M. Dostoievski.

3.1.La Medeleni (Ionel Teodoreanu)

Prozator de largă circulație în perioada interbelică, alături de Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu – mari romancieri ai timpului său, Ionel Teodoreanu are totuși, printre aceștia, un destin singular. Născut la 6 ianuarie 1897, în „dulcele Târg al Ieșilor”, cum avea să-și numească orașul de baștină, în familia lui Oswald Teodoreanu, avocat de prestigiu la Iași, politician cu preocupări gazetărești, și a Sofiei Musicescu, fiica celebrului compozitor de muzică religioasă, Gavriil Musicescu, pianistă și profesoară de armonie la Conservatorul din Iași, Ionel Teodoreanu s-a format într-un mediu intelectual care i-a favorizat evoluția ulterioară, mediu care l-a dat literaturii române și pe Păstorel Teodoreanu (fratele mai mare Alexandru) ca poet epigramist și prozator. La sugestia unchiului său, Laurențiu Teodoreanu, evocat în romanul La Medeleni sub numele de Herr Direktor, viitorul scriitor urmează primele două clase primare la școala germană de la Pitar Moș din București.

După ce acoperă spațiile albe ale mai multor caiete cu poeme în proză, aforisme, versuri, schițe și povestiri, pe care le păstrează în mare taină, Ionel Teodoreanu, la îndemnul lui Demostene Botez, se decide să publice în paginile revistei Însemnări ieșene, în anul 1919, mai întâi proza Bunicii, în care își exercitase stilul, apoi o serie de scurte poeme în proză, adunate sub titlul Jucării pentru Lily. În perioada debutului are șansa să-l cunoască pe reputatul critic de la Viața Românească, G. Ibrăileanu, dar și pe scriitorul M. Sadoveanu și poetul G. Topârceanu. Va rămâne legat, ca și fratele său, Păstorel Teodoreanu, de grupul adunat în jurul revistei Viața Românească.

Prin Ulița copilăriei(1923), scriere ce a întrunit aprecierea unanimă a criticilor, marcând debutul strălucit al unui scriitor, mai mult poet decât prozator, Ionel Teodoreanu își afirmă talentul, originalitatea și preferința pentru eroii-copii sau adolescenți, dovedindu-se un fin cunoscător al sufletului pueril și un veșnic îndrăgostit de copilărie. Autorul adoptă o formulă scriitoricească inedită, în care epicul este puternic dublat de liric, critica literară vorbind chiar de o „rătăcire a poetului în roman” după cum afirmă Șerban Cioculescu. În această ordine de idei, Pompiliu Constantinescu, care ulterior își va tempera elanul față de stilul lui Ionel Teodoreanu, menționa: „Bucuriile mărunte, alternarea între vis și realitate, născocirea suferințelor imaginare și voluptatea amăgitoare a iluziei ce plutește peste proza cotidiană, poezia unică dintr-o etapă a vieții și-au găsit în d. Ionel Teodoreanu pe cel mai distins poet în proză al generației actuale”.

Anticipând ulterioara evoluție romanescă a scriitorului,Ulița copilăriei constituie, în ansamblu, un pre-text al Medelenilor sau, în accepția lui Ibrăileanu, „preludiile Medelenilor”, una dintre cele mai frumoase cărți despre copilărie și adolescență, surprinse pe fundalul unei Moldove tihnite, senine și idilice. Trebuie să menționăm că trecerea de la nuvelă la roman, în cazul lui Ionel Teodoreanu, s-a produs lin, fără accidente, lucrându-se în același material al gamelor lirice, dar înglobând vechile achiziții într-o mișcare epică mai largă. Ciclul este valoros prin „creația de atmosferă patriarhală într-un cadru de opulență” , susținea criticul D. Micu, prin poezia copilăriei și a neliniștilor inerente pierderilor ei, a descoperirii erosului.

Copilăria, adolescența și „zorii maturității” formează substanța trilogiei: primul volum, Hotarul nestatornic (1925),constituie o monografie sensibilă și amplă a copilăriei, al doilea, Drumuri (1926),evocă labirintul adolescenței, iar al treilea, Între vânturi (1927), este dedicat intrării în maturitate.

La Medeleni a fost definit de criticul Mihai Ralea drept „primul roman important al generației maturizate în timpul Primului Război Mondial”, reprezentând „fresca marii burghezii rurale moldovenești”. Deși a apărut între anii 1925-1927, opera reflectă societatea patriarhală moldovenească de la începutul secolului al XX-lea. Însuși autorul invocă motivațiile care au stat la baza scrierii: "La Medeleni e titlul unei trilogii de romane închinate evoluției unei generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din Marele Război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.” Prin acest roman, Ionel Teodoreanu prefigura două universuri diferite, în care eroii își vor consuma destinele – unul eminamente patriarhal, cu discrete tușe orientale, făcut „din lene, din glumă, din romantism”, după cum menționa criticul Mihai Ralea, și altul modernist, sincron cu cel occidental, reprezentat de preocupările sportive ale tinerilor, de pasiunea pentru cinematografie, automobile, lux, aspecte valorificate ulterior intens în romanele reprezentative ale lui Camil Petrescu și în ciclul Halippilor al Hortensiei Papadat-Bengescu.

La data apariției, La Medeleni a constituit o mare surpriză, aducând un element de originalitate în abordarea temei, în recrutarea eroilor, în scrutarea sufletelor aflate la hotarul dintre copilărie și adolescență. Trilogia reprezintă, în ansamblu, epopeea unei educații sentimentale, în centrul căreia se află trei protagoniști: Dănuț, Olguța și Monica, care pendulează, așa cum afirma Mihai Ralea, între vis și senzualitate, ceea ce le procură o trăire euforică, descoperind frumusețea naturii și a vieții. Eroii acestui univers sunt urmăriți de la vârsta cea mai fragedă, când jocul rămâne principala preocupare, până înpragul adolescenței și al maturității, opera putând fi considerată, din această perspectivă, un adevărat bildungsroman.

În Hotarul nestatornic, primul volum al trilogiei, sunt reactualizate atât elementele de bază ale vieții românești de la țară, în varianta ei de viață la moșie, cât și cele ale mitului copilăriei eterne. Această lume țărănească este veche, arhaică chiar, dar maiestuoasă și plină de lumină, prelungindu-și traseul coerenței imanente spre fireasca unitate cu întregul cosmic. Ea este nutrită de valori imuabile, care îi conferă o armonie profund idealizată, transformând-o mai degrabă într-o fantasmă. Intuiția subtilă a prozatorului surprinde autoritatea reală a acestui cosmos – în persoana lui moș Gheorghe, vizitiul boierului, protectorul copilăriei de ieri și de azi. Acesta le oferă copiilor, la modul absolut, iluzia dominării debordante a întregului univers. Lumea copilăriei descrisă de Ionel Teodoreanu nu cunoaște umbre, asperități, conflicte maladive, ci provoacă o neistovită fascinație, seducând prin atmosfera fericirii, dar și prin învăluirea în cascade de metafore, care creează o metarealitate sub semnul inefabilului. Efuziunile lirice și plăsmuirea poetică, plăcerea dialogului viu și a asociațiilor torențiale estompează adesea filonul narativ în favoarea unor desfășurări scenice văzute minuțios, a unui stil direct, liricizat.

Dincolo de virtualitățile lirice în care sunt surprinse realitățile unui univers paradisiac, în primul volum se conturează caracterele în formare ale copiilor care își petrec cele mai frumoase clipe din viață într-un cadru bucolic. Personajele-cheie plonjează în apele unei fantezii idilice, îmbibate de un farmec desuet, care oferă lumii ce se schimbă regretabil de repede o iluzie de echilibru. Astfel, Dănuț, unul dintre eroii trilogiei, descins din micul univers al familiei Deleanu, este un tip prin excelență reflexiv, interiorizat și timid, dar voluntar și tenace, având vocația scrisului. Această pasiune îi va fi încurajată de confesorul său literar, Mircea Balmuș, care îi inoculează ideea datoriei de a construi „echivalentul literar al Medelenilor”. Romantic incurabil, cu imaginația fecundă, aflat mereu „în război” cu sora sa, Olguța, contemplativul Dănuț se visează, rând pe rând, Robinson Crusoe, trăindu-și singurătatea pe o insulă uitată, sultan fioros, care-și pedepsește sora pentru că a tăiat ața zmeului, cavaler viteaz, care-și salvează sora de la pericole închipuite. Când situațiile din viața reală contravin înțelegerii și aspirațiilor sale, el apelează la personajul preferat Ivan Turbincă, care înfundă în traista sa magică toți dușmanii vizibili și invizibili, reinstalând ordinea dorită. Eroii se pliază atât de firesc lumii plăsmuirilor fantasmagorice, încât un eveniment din contemporaneitate (războiul ruso-japonez din 1904) le oferă un bun prilej de transfigurare: unul dintre frați devine amiralul rus Potemkin, iar celălalt – amiralul japonez Kami-Mura. Fantezia debordantă a copilului avid să scoată lumea din tiparele unei existențe comune nu cunoaște limite. Mai mult chiar, înclinația spre joc și vocația metamorfozării devine însemnul și celor maturi (aflați în preajma copiilor), care acceptă legile universului infantil, copilărindu-se.

În timp ce Dănuț e înclinat spre reverie, plonjând într-o realitate imaginată, Olguța se distinge prin luciditate băiețească, fiind tenace, răzvrătită, deșteaptă și autoritară, un adevărat „drac îngeresc”. Olguța vrea să reducă viața reală la o lume a ei, pe care s-o domine după propriile dorințe. De aceea se angajează în discuții cu cei maturi de la egal la egal, îl șicanează permanent pe fratele ei pentru a-și impune „personalitatea”, exasperează slugile prin malițiile ei exuberante, dar denotă o afecțiune aparte pentru moș Gheorghe.

Mai puțin un personaj viabil și mai degrabă o verigă de legătură între cei doi frați, Monica, o rudă mai îndepărtată a acestora, rămasă orfană la vârsta de 10 ani și trecută sub tutela familiei Deleanu, se caracterizează prin bunătatea nativă, feminitatea diafană și cumințenia unei zâne coborâte din basme. Tributară unor principii morale rigide, candidă și supusă, Monica nu-și poate manifesta personalitatea, fiind eclipsată de cei doi frați.

Universul celor trei copii este tutelat de tatăl, bonomul Iorgu Deleanu, și mama, pianista talentată Alice. Calmul domestic de la moșie este tulburat din când în când de zgomotul produs de automobilul unchiului Herr Direktor, de sunetele pianului la care cântă profesoara Olguței, de rumoarea ce străbate de la bucătărie, unde „mama Maria”, memorabila bucătăreasă obeză, împreună cu slugile Anica și Profira, exploatează simțurile olfactive. Cadrul social pestriț este completat de țăranii de pe moșie (moș Gheorghe, Oțăleanca, fiul ei Gheorghiță).

Convingerea autorului este că tipul de viață socială patriarhal-moldovenească este cel mai în măsură să conserve „candorile edenice” ale copilăriei, însă, așa cum s-a observat pe bună dreptate, La Medeleni nu evoluează în logica unui roman realist „angajat” în realitatea socială, căci medelenismul nu e ancorat în experiența socioistorică a unei clase în declin. „E un stil de viață, după cum bine sugerează Paul Cernat, strâns legat de experiența unor vârste ale marilor vacanțe (copilăria, adolescența, prima tinerețe) aflate la «hotarul» dintre două epoci istorice. E, totodată, o emblemă a intimismului familial, pe care chiar și lumea comunistă autohtonă l-a conservat, până la un punct”.

Estompând granița dintre real și fantastic, împletind visul cu realitatea în asemenea măsură, încât cititorul glisează imperturbabil pe modul de a gândi și de a simți al copilului, Medelenii reprezintă o lume a fericirii, pentru că aici, și la vârsta respectivă, pentru eroi totul e posibil și realizabil. Lumea copilăriei, de o reală finețe, proiectează, astfel, un univers intim și provincial, contactul tinerilor cu realul fiind protejat de maturii familiei. Iluzia paradisului domestic va fi destrămată odată cu plecarea lui Dănuț, ca elev intern, la București, departe de „mediul moldovenesc”, dar și cu plecarea în neființă a bătrânului țăran-vizitiu, ocrotitorul medelenilor. Departe de casă, Dănuț suportă drama înstrăinării de paradisul familial, iar Olguța trăiește experiența dramatică a morții unui bunic divinizat. Zorii triști ai limitelor copilăriei prefigurează, frenetic, sfârșitul prematur al Olguței, dar și istoria de peste douăzeci de ani a Medelenilor.

Așa se face că Hotarul nestatornic constituie, în esență, a doua monografie importantă dedicată copilăriei în literatura noastră. Asemănător lui Creangă, dar într-un alt registru narativ, Ionel Teodoreanu creează o atmosferă mustind de ingenuitate, un univers bine conturat, cu legi și dimensiuni proprii, în care nasc și se edifică destine. De aici și explicația titlului: Hotarul nestatornic.

Prin plonjarea în adâncul mister al sufletului copilăresc, prin redarea sugestivă a unei atmosfere poetice originale, precum și prin substanța organică conținută, întâiul volum se prezintă ca o operă de valoare durabilă, organizând, într-o formă mai obiectivă, indeciziunea sufletului infantil. Nici un alt volum – din cele care urmează – nu exprimă atât de pregnant personalitatea creatoare a scriitorului, care reconstituie imaginativ copilăria și adolescența, cu un realism liric spectaculos, unic în literatura română. Deși au existat numeroase încercări de a identifica în trilogia dată propria biografie a autorului, Ionel Teodoreanu s-a opus cu vehemență acestui biografism pedestru. Într-o conferință intitulată „Cum am scris Medelenii” și al cărei manuscris se păstrează la Muzeul Literaturii Române, scriitorul încerca să dărâme legenda autobiografismului Medelenilor, mărturisind că, de fapt, în momentul conceperii trilogiei nu era sedus de amintirea unei copilării și adolescențe consumate, ci „de imaginația creatoare, de minciuna estetică, de voluptatea ei”. Cu toate acestea, numeroși critici, printre care și P. Constantinescu, au încercat să identifice, drept unică sursă a trilogiei, filonul autobiografic, fapt care l-a determinat pe autor să revină, cu diverse prilejuri, asupra acestor aspecte, precizând că „Eroinele Medelenilor, Olguța și Monica, nu-s surorile mele; n-am avut niciodată surori. Moșia Medelenilor, în care și în jurul căreia gravitează acțiunea, nu este și nici n-a fost moșia părinților mei. Nimeni din neamul meu n-a fost proprietar de pământ. Singura moșie care a aparținut cuiva din neamul meu nu este o moșie de pământ arabil, ci o moșie de hârtie tipărită”.

Fără a fi deci de sorginte strict autobiografică, lumea Medelenilor este totuși extrem de reală, eroii sunt „vii”, iar gesturile lor – veridice. Liricul are un aspect halucinatoriu, dar nu reduce posibilitatea de obiectivare a paginilor din roman. Chiar și anecdoticul se topește în efuziunile lirice, străbătute de fiorul nostalgiei, provocat de trecerea inexorabilă a timpului.

Cu cel de-al doilea volum al trilogiei, Drumuri, eroii cărții întră deja în etapa adolescenței și trăiesc din plin toate bucuriile și neîmplinirile vârstei. Protejați de averile strămoșilor, Dănuț și Olguța studiază la cele mai bune școli. După absolvirea Dreptului, Dănuț va fi susținut în carieră de tatăl său, care încearcă să-i obțină un doctorat și o catedră. Cunoaște tribulațiile erotice, specifice vârstei, consumându-și elanurile adolescentine în relațiile pasagere cu disponibila servitoare Sevastița, cu mediocra, dar apetisanta Rodica, cu Ioana Pallă, Adina ș.a. Detașându-se de febrele erotice și maturizat de conștiința sa estetică, Dănuț descoperă, într-un final, frumusețea interioară a Monicăi, fata care îi apare în toate visele ca un simbol al purității, nutrind de acum încolo o iubire constantă, interiorizată. Simfonie a adolescenței, cel de-al doilea volum vizează trecerea copilului-zeu într-o altă ipostază, în care urmează să își afirme propria substanță.

Capitolul final din volum, Tânărul romancier, relevant sub specia estetică a cărții, pune în evidență imaginea personajului-scriitor a lui Dănuț, înainte de utilizarea convenției de către Anton Holban în O moarte care nu dovedește nimic (1931) și Ioana (1934). Aspectul acesta a fost trecut cu vederea de către criticii literari, deși strategia abordată este una, eminamente, modernă. Autorul inventează pretexte literare, care permit discutarea unor probleme esențiale privind arta narativă, condiția personajului sau tehnica literară, definindu-și astfel optica: „Poem și roman, mereu suprapuse. Contopire de viață și basm. Să aibă lectorul mereu impresia miracolului posibil, ca în epocile evanghelice, și totuși acțiunea să fie situată în realitatea contemporană”. Romancierul privește cu ochi de critic tehnicile narative și le discută în interiorul scrierii în manieră gidiană. Mai având de parcurs o distanță considerabilă până la tehnica romanului în roman, Ionel Teodoreanu creează un personaj care, asemenea lui Sandu, personajul holbanian, lucrează la un roman, formulând diverse reflecții și sugestii referitoare la arta narativă și urmărind să fie verosimil. Așa cum Irina i se releva lui Sandu – „insesizabilă dintr-un motiv contrar: truda mea de a o explica în întregime și de a arunca asupra eitoată lumina de care sunt în stare” – și Dănuț se teme că „n-o poate plagia sau reconstitui” pe sora sa, că ar putea părea chiar „neverosimilă”. Totodată, ea îi apare lui Mircea, „mentorul literar” al lui Dănuț, drept personajul-pivot: „Olguța numai va da romanului energia realității. Fără Olguța, romanul tău e o poezie în proză, o altă Troiță, mai mare ca dimensiune”.

Unul dintre cele mai impresionante personaje feminine din galeria literaturii noastre, Olguța impregnează viața tuturor cu inteligența ei acidulată, relevându-și natura deosebită – de copil și de zeitate, în același timp –, făcând să graviteze în juru-i lumea întreagă. Considerând că, în pofida lirismului, Ionel Teodoreanu ar fi „unul dintre cei mai puternici și mai puțin subiectivi creatori”, G. Ibrăileanu prețuia în arta acestuia tocmai creația de personaje, îndeosebi feminine, estimând că „Olguța e tipul de femeie cel mai reușit din literatura noastră și un tip tot atât de reușit ca și ale lui Caragiale”.

Universul Medelenilor din acest volum mai este populat de Puiu, Tonel, enigmaticul Vania, familia Balmuș, Herr Director, care trăiesc aici ca într-o revărsare de auroră, savurând din plin farmecul acelui patriarhalism romantic din mediul moldovenesc de altădată.

În La Medeleni, romanescul anunță o problemă mai degrabă de stil, relevând o întreagă concepție despre literatură, care ar trebui să conțină, în accepția scriitorului, altceva decât reflectarea frustă a vieții cotidiene. Având efectul unei impresionante explozii epico-lirice, romanul reflectă concepția estetică a autorului.

Dacă Ion Creangă, la o distanță de 50 de ani, evoca în celebru-i opepopeea „copilăriei copilului universal” (G. Călinescu), Ionel Teodoreanu, în romanul La Medeleni, ne oferă epopeea adolescenței adolescentului universal, rămânând, înainte de toate, un poet al acestei frenetice etape de existență. În acest sens, Mihai Ralea aprecia că „redarea psihologiei vârstei de optsprezece ani de către Ionel Teodoreanu e unică în literatura noastră și, prin adâncimea ei, se poate considera comparativ cu marile literaturi occidentale”.

Între vânturi, al treilea volum al trilogiei, surprinde evoluția personajelor despărțite deja de copilărie și aflate într-un incert hotar dintre adolescență și zorii unei maturități responsabile. Dănuț, după inițierea erotică bucureșteană în compania experimentatei Adina Stephano, o redescoperă pe Monica ca singura lui muză. La rândul ei, Olguța se îndrăgostește de Vania Dumșa, un văr mai vârstnic, cu o biografie aventuroasă, găzduit în mai multe rânduri de familia Deleanu.

Paginile meditativ-lirice ale lui Dănuț și recitalul Olguței din Chopin, Beethoven ori Bach adună efluviile iubirii lor într-o expresivă simfonie. Satisfacțiile în plan sentimental le sporesc energiile pentru cizelarea talentului lor literar și muzical și pentru îmbrățișarea unor profesii cu tradiție în familie: Dănuț devine avocat, după exemplul tatălui, iar Olguța se lansează în cariera didactică, asemenea mamei.

Tragedia Olguței însă – factorul de echilibru al acestui univers paradisiac – va transforma întreaga acțiune a Medelenilor într-o cruce așezată pe mormântul unei lumi apuse. Moartea Olguței, ca singurul final verosimil al trilogiei, după mărturisirile autorului, a fost redactată cu încrâncenată durere: „Olguța trebuia să moară. Scriam dimineața, după-amiază, apoi mă plimbam singur printre brazii munților. Până atunci scrisesem repede. Câștigasem viteza de final… Știam sfârșitul. Îl aveam în mână. Totuși nu îndrăzneam… Mă revoltam în fața morții acelei fete care-mi ținuse tovărășie patru ani de viață. Eu, omul, aș fi vrut s-o scap de moarte, și – nu puteam. Moartea ei era ca un destin antic, mai presus de dorința mea”. Astfel, confirmarea unei boli incurabile (cancer la sân) de către medicii parizieni o va determina pe descendenta Fiței Elencu și a lui Barbu Dumșa să se sinucidă, refuzând tratamentul paliativ și asistarea neputincioasă la degradarea fizică lentă. Finalul neașteptat lasă în sufletul cititorului nostalgia ireversibilității edenului pierdut, amplificată de dramele protagoniștilor. Intensitatea trăirilor acestor personaje oferă substanță volumului, diluat prin episoade accidentale, insignifiante, cum ar fi relatarea excesivă a primului proces susținut de Dan Deleanu, cu desfășurarea tuturor pieselor unui proces de viol, vizita la cabaret, cu descrieri nemotivate, alocuțiunile elogioase la adresa Iașilor etc.

Ultima vacanță la Medeleni anunță destrămarea universului existențial în care s-au format eroii și conturarea celui scriptural – cu efect compensator – avându-l ca protagonist pe Dan Deleanu, care urmează să salveze Medelenii „de la pieire”, devenind rapsodul lor.

Volumul relevă imagini literare inedite ale Basarabiei grație unui nou personaj inserat în firul principal al narațiunii încă din finalul volumului precedent, Vania Dumșa, descendent al străvechii familii boierești Dumșa, poposit în Iași din Basarabia natală. Vania își face apariția în casa familiei Deleanu în mod neașteptat, condiția lui de refugiat politic (este condamnat la zece ani de detenție, în Siberia) incomodează gazdele, cu deosebire pe Alice Deleanu, care îi oferă o ospitalitate cordială, lipsită de căldura unei prietenii bazate pe raporturile de rudenie.

Cu acest prilej, autorul va contura, ușor sarcastic, o controversată imagine a societății basarabene după Unirea din 1918. Profilul acestei provincii este schițat prin intermediul câtorva impresii de călătorie ale Olguței în Bălți, unde iubitul ei se adăpostise la sfârșitul lui iulie 1922, în așteptarea definitivării unor formalități notariale. Tânăra îndrăgostită descoperă aici o comunitate amnezică, înstrăinată și abrutizată, ce își salvase, după un secol de dominație străină, numai instinctele primare. Desprins din această societate basarabeană a sfârșitului de secol al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, când procesul integrării boierimii românești în spiritualitatea Rusiei Țariste părea a se fi încheiat prin aderarea la ideologiile socialiste, revoluționare, singurele aflate în corespondență cu aspirațiile lor naționale, Vania va reprezenta „,mentorul spiritual” al Olguței. Astfel, ea își însușește preferințele lui artistice, familiarizându-se cu operele lui Kipling, Anatole France și François Villon. Tot Vania îi descoperă frumusețea muzicii ruse, fredonându-i, într-o manieră inconfundabilă, partitura operei Boris Godunov. Ea îi acceptă și opiniile despre Șaleapin și Ibsen, artiști care exprimau cel mai relevant sentimentul de răzvrătire față de destin și nevoia de singurătate, de retragere a insului din lumea mediocră.

Finalul romanului consemnează refuzul lui Vania de a accepta compromisuri: conștient de diferențele de vârstă și idealuri dintre el și Olguța, el nu se prezintă la întâlnirea stabilită, de unde ar fi plecat amândoi spre America. Ultima lui scrisoare, primită și citită de Monica după dispariția Olguței, va confirma neîncrederea în viitorul lor comun.

Un „tolstoit în creația vieții umane prin bogăția și minuțiozitatea detaliului realist și prin puternica evocare a atmosferei în care circulă personajele” (G. Ibrăileanu), Ionel Teodoreanu reușește prin această trilogie să surprindă în manieră inconfundabilă psihologia infantilă și adolescentină, dincolo de o oarecare localizare și temporalizare a imaginarului.

Îndemn sublim la transfigurarea magică a universului provincial, La Medeleni rămâne, înainte de toate, „romanul unei educații sentimentale” (N. Manolescu), reprezentând, totodată, o tentativă de evadare discretă dintr-o lume anostă, în care Ionel Teodoreanu nu putea să afle niciun punct de contact acceptabil pentru delicata sa sensibilitate.

3.2.Adolescentul (F.M. Dostoievski)

De-a lungul timpului omul a încercat să înțeleagă acest misterios mister al morții care depășește capacitatea de cunoaștere a omului. Ființa umană a încercat adeseori să definească fenomenul morții, și de cele mai multe ori în corelație cu viața . Astfel Euripide afirmă:” Cine știe, s-ar putea ca viața să fie moarte, iar moartea să fie viață. Lev Șestov de asemenea comentează această afirmație susținând că: ” Nimeni nu știe dacă viața nu înseamnă moarte, iar moartea nu înseamnă viață. Din cele mai vechi timpuri, oamenii cei mai înțelepți trăiesc în această enigmatică ignoranță; numai oamenii de rând știu prea bine ce este viața, ce este moartea. E om numai acela care știe ce înseamnă viața și ce înseamnă moartea.” Schopenhauer definea moartea ca find” marele rezervor al vieții . Numai înțelegînd marea trecere, ordinea și ritmul ei vom fi împăcați cu noi înșine.”

Cert este că moartea desemnează sfârșitul absolut a ceva pozitiv: o fiiință umană, un animal, o plantă, etc. Moartea este aspectul perisabil și destructibil al existenței. Ea indică ceea ce dispare în ineluctabila evoluție a lucrurilor. Dar moartea reprezintă totodată și intrarea în lumile necunoscute ale Iadului sau Raiului. Moartea este prin urmare revelație și introducere. Toate inițierile trec printr-o fază a morții înainte de a deschide calea spre o viață nouă. Acest aspect îl vom studia în romanul lui F.M. Dostoievski, Adolescentul, unde tânărul Arkadi, aflat la vârsta adolescenței, este antrenat în procesul inițierii în viață, când tânărul este frământat profund de probleme existențiale. Arkadi este la vârsta la care este extrem de preocupat de comprehensiunea de sine, fiind inițiat atât în eros cât și în cunoașterea unor sisteme de valori, dar și în, moarte. Pentru a studia însă concepția sa despre moarte acumulată în urma mai multor experiențe, trebuie studiată mai întâi concepția sa despre viață, între cele două stări existențiale existând o strânsă legătură. În acest roman Arkadi este inițiat în mai multe ipostaze ale morții: în moarte fizică (Kraft, Olea , Makar Ivanovici), în moarte spirituală (Versilov).

De-a lungul istoriei omul a avut mai multe atitudini în fața morții. Philippe Aries menționează în studiul său intitulat Omul în fața morții cele cinci modalități diferite de a te raporta la moarte. El amintește de “moartea domesticită”, de “moartea de sine”, de “ la mort lonque et proche”, de “la mort de toi”, de “moartea răsturnată”. Și în romanul său Dostoievski prezintă mai multe atitudini ale personajelor în fața morții prin care tânărul Arkadi este inițiat. Astfel, dacă Makar Ivanovici privește moartea senin, ca o binecuvântare a vieții, Kraft și Olea care se sinucid, privesc moartea ca și singura soluție pentru degradarea vieții, în timp ce pentru Versilov moartea este singura posibilitate de a scăpa de acel alter ego care scindează personalitatea umană.

Nikolai Berdiaev afirmă că la Dostoievski există ceva din spiritul lui Heraclit: ”Totul este incendiar, dinamic, totul e în mișcare, în contradicție și luptă. Ideile sale nu sunt categorii înghețate, statice, ci torente pârjolitoare. Toate sunt legate de destinul omului, de destinul lumii și al lui Dumezeu. Ideile determină destinul, ele sunt adânc ontologice, existențiale, energetice și dinamice. În idee este concentrată și ascunsă energia distrugătoare a dinamitei, iar Dostoievski arată cum exploziile ideilor distrug și aduc moartea. Totodată, în idee este concentrată și ascunsă energia regeneratoare și izbăvitoare". Prin urmare ideile sau concepțiile de viață ale omului sunt cele care determină destinul acestuia, existând o reală legătură între idee și moarte (morală), precum și între idee și renaștere (morală), fapt de care Arkadi va lua cunoștință în procesul lui de inițiere în viață, respectiv în moarte.

Dostoievski de asemenea a fost adeptul revoluției spiritului. Creația sa exprimă dinamismul pătimaș al firii omenești. Omul, se smulge din echilibrul său, încetează să mai ducă o existență în cadrul legii și trece într-o altă dimensiune a existenței. La acest fenomen va asista Arkadi în ceea ce-l privește pe tatăl său Versilov (tată fizic), precum și pe Makar Ivanovici (tată spiritual), inițierea sa stând mai ales sub semnul cunoașterii celor doi părinți, a concepțiilor lor despre lume și viață. De fapt, odată cu Dostoievski ia naștere o nouă concepție despre lume. Dostoievski însuși a fost un om cuprins de flăcările patimii spirituale interioare, spiritul său mistuindu-se în flăcări. Iar din flăcările iadului, spiritul iese la lumină. Toți eroii lui Dostoievski sunt el însuși, calea sa proprie, diferitele laturi ale ființei sale, chinurile, întrebările, experiența întru suferință.

Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului. Acesta renaște când crede în Dumnezeu. Credința în om înseamnă credința în Cristos, în Dumnezeul-om. Dostoievski îl conduce pe om prin beznele dedublării, motivul fundamental dostoievskian, dar dedublarea nu-l nimicește definitiv pe om. Prin intermediul lui Dumnezeul-omul, personalitatea umană poate fi redată vieții. Dostoievski de fapt a avut un singur interes devorator: omul și destinul său. Pentru el omul nu este doar o ființă psihologică, ci și una spirituală. Spiritul nu este în afara omului, ci în interiorul său. Dostoievski afirmă nemărginirea experienței spirituale, elimină toate îngrădirile, spulberă toate punctele de control. În om și nu dincolo de om se recunoaște Dumnezeu. Aceasta este și calea libertății deschisă de Dostoievski. El dezvăluie pe Cristos în adâncul omului, prin suferință și prin libertate. Libertatea voluptății însă, nesusținute de nimic și nemăsurată, face din om un rob, îl privează de libertatea spiritului. Dostoievski se dovedește a fi un mare maestru în descrierea renașterii și degenerării individului sub influența obsesiilor patimilor și ideilor eronate. Când libertatea nestăvilită se transformă în obsesie, ea nu mai există. Când omul începe să se demonizeze, nu e încă liber. Pasiunea lui Versilov pentru Katerina Nikolaevna înseamnă obsesie, această patimă epuizând. În relația sa cu idealurilor, el nu cunoaște opțiunea de voință liberă. Îl atrag idei contradictorii. Ar fi vrut să păstreze libertatea pentru sine și de aceea o pierde; e un dedublat, iar omul dedublat nu poate fi liber. De tema libertății este legată tema răului și a crimei. Problema crimei ocupă un loc central în creația lui Dostoievski. El nu este numai un antropolog, dar și un original criminolog. Cercetarea limitelor firii umane îl afundă, în cercetarea naturii crimei. Prin intermediul crimei se pune la încercare libertatea umană. Când omul a pășit pe calea libertății, s-a pus problema dacă există limite morale ale naturii sale, dacă poate să cuteze orice. Libertatea preschimbată în liber-arbitru n-are nimic sfânt, nu vrea să cunoască nici un fel de limitări. Dacă nu există Dumnezeu, și dacă omul însuși este Dumnezeu, atunci totul este permis. Astfel, omul își pune la încercare toate forțele, întreaga tărie, ca să devină om-Dumnezeu. Omul se pune în slujba unei “idei” oarecare care-l posedă până la obsesie. Această obsesie alungă libertatea din el, făcându-l robul unei puteri străine de esența sa. Acela care, datorită voinței excesive de sine nu mai recunoaște granițele libertății, pierde libertatea și devine posedat de “ ideea ” care-l înrobește. Un astfel de om este și Versilov. Se poate observa deci, cum conceptele cheie ale filozofiei lui Dostoievski: omul, libertatea, răul, crima, dedublarea, toate se înlănțuiesc într-un sistem filosofic sistematic și coerent cu aplicabilitate în toate operele sale.

Adolescentul se vrea a fi o autobiografie, scrisă la persoana I, o confesiune a autorului sub masca lui Arkadi Makarovici Dolgoruki, dar acest roman este mai mult decât o autobiografie din moment ce autorul pare a fi o persoană diferită față de personajul său. Nicolae Manolescu consideră că înainte de toate Adolescentul trebuie considerat drept “romanul unei inițieri, al formării unui caracter și firii unui tânăr. Generalizând, a spune că este romanul inițierii la “școala vieții”. Din martor, Arkadi devine participant la evenimente și apoi “autor”, amestecul lui influențând cursul unor evenimente. Când totul se sfârșește, Arkadi își scrie “însemnările”. Ele reprezintă “lectura“ lui Arkadi. Nu doar cronologia evenimentelor îi aparține, ci și interpretarea lor. Mai mult, evenimentele îi aparțin. Fiindcă scriind, Arkadi vrea să se clarifice în primul rând pe sine; iar sensul celor trăite i se revelează doar scriindu-le. Romanul prezintă chiar de la început, în loc de prefață, motivele care l-au determinat pe autor să scrie acest roman și să retrăiască totodată evenimentele prin care a trecut până nu de mult. El afirmă: “De un lucru sunt convins: nu mă mai apuc în viața mea să-mi scriu autobiografia, chiar de-ar fi să trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii strașnic de îndrăgostit de tine însuți ca să-ți dezvălui sufletul fără pic de rușine“, ceea ce de altfel va și face.

Inițierea tânărului Arkadi în viață se va realiza în esență prin intermediul celor două personaje: Versilov și Makar Dolgoruki. Arkadi aflat la vârsta adolescenței își formează concepțiile despre lume și viață în îndrumarea celor doi părinți, asistând atât la moartea fizică a lui Makar Dolgoruki, precum și a altor sinucigași cum sunt Olea, Kraft, Andreiev, cât și la moartea și renașterea morală a tatălui său natural, Versilov. Astfel putem spune că Arkadi dispune nu numai de o inițiere în viață ci și de o inițiere în moarte, fie că este vorba de o moarte fizică, fie că este vorba de o moarte morală. Prin urmare esențiale sunt experiențele sale cu cele două personaje, experiențe ce-i vor schimba viața.

Rememorându-și trecutul, Arkadi ne prezintă drama unui suflet de copil, crescut ca un orfan printre străini, departe de autoritatea tatălui și de afecțiunea mamei de care avea atâta nevoie, într-o școală în care este ținta batjocurilor colegilor săi proveniți din familii înstărite. Vina sa cea mare este numele său, Dolgoruki, de fapt numele primului soț al mamei sale, el fiind un bastard, copilul nelegitim al lui Versilov. Primul soț al mamei sale, Sofia, se numea așadar Makar Dolgoruki și era un iobag la conacul lui Versilov din Tula, dar în același timp, Dolgoruki era și numele unui prinț din societatea vremii. Astfel Arkadi trăiește de mic frustrarea celui care este mereu luat drept altcineva, o personalitate a vremii, trebuind să recunoască mereu condiția socială mediocră a tatălui său (aceea de iobag), a aceluia care de fapt nu-i era tată: “De obicei, un școlar voinic și rotofei se proțăpește pe neașteptate în fața victimei [ noul elev, Arkadi ] și o măsoară îndelung, încruntat și disprețuitor:

– Cum te cheamă ?

– Dolgoruki.

– Prințul Dolgoruki ?

– Nu, pur și simplu Dolgoruki .

– Aha, pur și simplu ! Prostule.

Și la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situație mai stupidă, decât să te numești Dolgoruki și să nu fii prinț”.

Întâlnirea cu tatăl său, o singură dată în copilărie va avea o mare influență asupra lui Arkadi. Toată copilăria visează la tatăl său, Versilov și la dragostea acestuia, dar pe măsură ce anii trec Arkadi dobândește conștiința culpabilității tatălui, de legenda vieții căruia, Arkadi ia cunoștință cu lăcomie. Încă din spațiul prologului acțiunii (a cărei desfășurare va avea loc în obișnuitul cadru petersburgez), Moscova anilor de pension și de liceu ai lui Arkadi, el devine un stup zumzăitor de zvonuri cu privire la Versilov. Adolescentul le absoarbe prompt, ca un burete: “de nouă ani nici n-am făcut altceva decât să adun informații cât mai amănunțite despre dumneata” îi va spune Arkadi tatălui său.

Cu timpul, se ivesc și alte vise. Ideea puterii, idee ce-i încolțise în suflet pe când se afla de abia în clasa a șasea de liceu și la care va medita cu îndârjire trei ani-de a ajunge un Rotschild prin “perseverență și continuitate” (metodă primitivă dar, crede Arkadi, sigură) reprezintă marea construcție de apărare și refugiu a unui adolescent plin de resentimente împotriva tuturor. Și în primul rând împotriva lui Versilov, tatăl care se dezinteresase întreaga viață de el cu indiferență: “și înainte trăia mai mult în vise decât în realitate; încă din copilărie mă refugiasem într-o împărăție a visurilor de o anumită nuanță; însă o dată cu apariția acestei idei de căpetenie care mă absorbea în întregime, visurile mele s-au conturat, căpătând de odată o formă definitivă, și fantezia mea a început să fie călăuzită de rațiune”. De fapt ceea ce urmărește Arkadi prin ideea lui de a ajunge cel mai bogat om din lume, este să obțină puterea, și prin aceasta autoritatea tatălui: “Visam puterea! De bună seamă mulți ar izbucni în râs aflând că o asemenea nulitate ca mine aspiră la putere". În subconștient Arkadi vroia doar să fie ca tatăl său, imaginea fabuloasă a tatălui având un asemenea efect asupra fiului în copilărie. Începe să-și pună “ideea” în aplicare și personajul dă dovadă de o mare putere de voință, ducând o viață de ascet: “Când am născocit “ideea mea”, care implică o stare de incandescență, am început să mă supun la diferite încercări, pentru a vedea dacă sunt în stare să duc o viață de schimnic. O lună încheiată nu m-am hrănit decât cu pâine și cu apă […] . După un an, când m-am convins că sunt în stare să țin un post oricât de sever, am început să mănânc în rând cu ceilalți.“

Intrarea propriu-zisă în acțiune a lui Arkadi coincide cu sosirea la Petersburg. Motivul explicit al mutării dintr-o capitală în alta îl constituie neașteptata scrisoare cu care îl “onorase” Versilov invitându-l să vină la Petersburg și promițându-i “o slujbă particulară ”. Era primul semn pe care tatăl îl dădea fiului de la memorabila lor întâlnire, petrecută în urmă cu nouă ani. Cum Arkadi terminase de curând liceul și fiind grăbit să-și pună în aplicare “ ideea”, nu intenționa să se înscrie la Universitate, atras pe de altă parte de “enigma”, pe care în ochii lui o reprezenta Versilov, ca și posibilitatea de a privi sfinxul drept în față, tânărul acceptă propunerea. Numeroasele date, în majoritatea lor contradictorii, referitoare la tatăl lui, pe care urma să le completeze la fața locului, trebuiau să ducă la o concluzie, la un verdict: ” venisem la Petersburg numai cu gândul să-l judec pe acest om“, va declara în lunga sa depoziție. Există însă și un motiv implicit al sosirii personajului în orașul de pe malurile Nevei. Cu trei luni înainte de a părăsi Moscova, Arkadi intrase deja în posesia “documentului “ (pe care Maria Ivanovna personal îl cususe în căptușeala hainei tânărului ei protejat) – o scrisoare compromițătoare prin dovezile de neloialitate filială cuprinse în ea, adresate de Katerina lui Andronikov. Prețiosul manuscris dă adolescentului sentimentul de a fi “stăpân absolut”, nu numai pe soarta lui, “dar și pe a altora”, printre aceștia numărându-se în primul rând Versilov, despre care, are impresia Arkadi că “e în mâinile mele”. ”Documentul” îi conferă peste noapte o parte din acea putere pe care personajul o visa, dorind să ajungă un Rotschild. Servind drept pretext pentru împlinirea unor intenții de care Adolescentul însuși nu părea să fie pe deplin conștient, invitația lui Versilov deschide porțile unui Petersburg în care viitorul milionar nădăjduia de pe acum să domine. Astfel, Arkadi “aterizează” în plasa de intrigi atât de complicată a romanului, odată cu sosirea lui la Petersburg, moment ce coincide cu debutul propriu-zis al romanului; în acest oraș Arkadi este inițiat într-un întreg proces de cunoaștere: își cunoaște familia, cunoaște înalta societate, dar mai mult ajunge să se cunoască pe sine. Dacă la început, când el sosește în acest oraș măreț, este animat de cele mai înalte idealuri, el va asista la acea degradare sau moarte morală de care are parte tatăl său, Versilov și pe care el însuși o va experimenta, cele două personaje având parte de un destin asemănător, reușind să găsească în final acea “ armonie sufletească ”.

Orașul, de altfel, reprezintă la Dostoievski destinul tragic al omului. Petersburgul, pe care l-a simțit și l-a descris atât de minunat, este un spectru plăsmuit de un om rătăcit și izolat. În atmosfera cețoasă a acestui oraș fantomatic se nasc gânduri nebunești, se coc proiecte de crime în care se relevă limitele naturii umane. Totul este concentrat în jurul omului care a fost rupt de temeiul divin. Tot ceea ce este exterior-orașul și atmosfera sa deosebită, e doar un semn al lumii interioare a omului, doar răsfrângere a destinului uman interior. Totul se rotește în jurul misterului omului, totul e necesar pentru dezvăluirea elementelor interioare ale destinului său. În Adolescentul toți au o singură preocupare: să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Antagonismul firii lui Versilov îi uimește pe toți. Nimeni nu-și poate găsi alinarea până ce nu va dezlega taina firii versiloviene. Arkadi aleargă zile întregi de la unul la altul ca să afle “taina“ lui Versilov, să dezlege misterul personalității sale. Regăsirea tatălui său pământesc echivalează cu găsirea “armoniei sufletești”, cu mântuirea sa, așa cum regăsirea Tatălui ceresc de către Versilov coincide cu regenerarea sa morală, după ce în prealabil fusese stăpânit de acel alter ego care i-a scindat personalitatea, Versilov aflându-se pentru mulți ani în bezna decăderii sau morții morale.

Arkadi însuși, ajuns la Petersburg va cunoaște acest proces al decăderii morale, uitându-și pentru o clipă idealurile. Astfel, fanaticul adept al ideii pregătit să trăiască asemenea unui ascet i se substituie, în partea a doua a romanului, filfizonul și chiar destrăbălatul slujit de o întreagă echipă de servitori: “ În primul rând, cineva care nu m-a mai văzut de două luni nici nu m-ar mai fi recunoscut, cel puțin în ceea ce privește exteriorul, și admițând chiar că m-ar fi recunoscut, nu i-ar fi venit să-și creadă ochilor. Mai întâi, eram îmbrăcat ca un filfizon… Ajunsesem să am și credit la un restaurant vestit…Cu frizerul francez de pe Nevski stabilisem relații strânse…Mă înțelesesem și cu Matvei, un birjar de lux să-mi stea la dispoziție de câte ori îl chemam”. Noblețea și bunătatea se împletesc în sufletul deja “prea larg” al lui Arkadi cu josnicia, generozitatea cu dorința de răzbunare, cinstea cu necinstea. La Moscova întreținuse pe cheltuiala lui, din puținii bani de care dispunea și pe care i-a economisit cu greu, ducând o viață de ascet, un nou-născut abandonat, o fetiță botezată Arina, angajându-i o doică pe nume Daria Rodivonovna. Aceasta era nevasta unui “ tâmplar foarte sărac , om în vârstă și cam bețiv”, căreia i se prăpădise de curând fetița și ea pe nume Arina. Astfel, teoreticianul îmbogățirii fără riscuri, prin punerea banului la ciorap, ajunge cartofor. În același oraș se înhăitează cu un fost student care-l învață o “coțcărie”: să acosteze femeile pe stradă și să le spună “măscări ”, până când tremurând de teamă și de indignare, o fată de șaisprezece ani, trăind onest din munca ei aplică pretinsului student o strașnică palmă, ce îi desparte definitiv pe “asociați”.

Imboldurile generoase în atitudinea sa față de Katerina Nikolaevna alternează cu planurile de răzbunare. Intenția lui de a le împăca pe cele două femei (Katerina Nikolaevna și Anna Andreevna), care își dispută inima bătrânului prinț Sokolski, sfâșiindu-i-o ("Voiam să fac fericit în ziua aceea măcar acest grup“) și de a ierta pe toată lumea, inclusiv pe Bioring, urmează dorinței de a-i pedepsi cumplit pe toți, declanșând un mare incendiu. Corectitudinea cu care procedează Versilov în cazul scrisorii referitoare la moștenirea care i se cuvenea tatălui său, contrastează cu modul infam în care Arkadi amână mereu distrugerea documentului. Cu toate că o asigură pe Katerina Nikolaevna că hârtia compromițătoare nu mai există (“Nu mințeam”, se justifică în însemnările sale personajul arătând că era gata să-și pună de acord cuvintele cu realitatea), Arkadi “uită” să ardă documentul. E, poate, cea mai urâtă dintre faptele adolescentului, consideră Valeriu Cristea. Și tatăl și fiul au oarecum un destin comun: dorind să scape de trecut, acesta îi ajunge și se răzbună; apare aici ideea de fatalitate a destinului caracteristică operei lui Dostoievski. La un moment dat al vieții lor fiecare din cei doi se află sub stăpânirea acelui alter ego, care scindează personalitatea umană, după care urmează un somn lung regenerator, păcătosul fiind adus din nou pe calea cea bună, de învățătura lui Makar Ivanovici în cazul celor doi.

Arkadi are parte însă de o inițiere în moartea fizică înainte de a fi inițiat în moartea și renașterea morală, la Petersburg Arkadi făcând cunoștință cu așa numita “epidemie de sinucideri“, specifică operei lui Dostoievski. Formula, citată și în Adolescentul fusese constant invocată de presa vremii, în relatările din ce în ce mai numeroase și mai alarmante despre sinucigași. Scriitorul a căutat de mult să dezlege cauzele pentru care oamenii își curmă viața, dar preocuparea îi devine centrală în deceniul al optulea, în relație cu accentuata pauperizare și cu “ imoralismul extrem”. Există în Adolescentul cel puțin patru cazuri de sinucideri de care Arkadi ia cunoștință uneori la care asistă. Copilul din povestea lui Makar Dolgoruki, moartea lui Andreiev prietenul lui Trișatov, a Oliei și a lui Kraft. Arkadi aflat astfel la vârsta adolescenței va fi inițiat în câteva atitudini posibile ale omului în fața morții, în raportări diferite ale oamenilor la moartea fizică: cea a sinucigașilor pentru care moartea e o pierdere a idealului, pentru Makar Dolgoruki la care moartea e o continuare a vieții și totodată o binecuvântare a acesteia, și o a treia atitudine ilustrată de dedublatul Versilov pentru care moartea e eliberarea de “alter ego-ul” ce-i scindează personalitatea.

Răsturnând cu cotul un porțelan scump de Saxa, copilul înfiat de Skotoboinikov, după ce surorile lui muriseră pe rând din vina aceluiași negustor, se aruncă în râu. Episodul este cuprins în povestirile lui Makar Dolgoruki despre nelegiuirile negustorului Skotoboinikov, renăscut întru smerenie după aspre încercări, o poveste ce prefigurează învierea lui Versilov ascultată de Arkadi cu interes.

Un alt caz de sinucidere e cel al lui Andreiev, prietenul lui Trișatov. O frază a epilogului ne înștiințează că Andreiev, “le grand dadais“, prietenul lui Trișatov, s-a împușcat. Trișatov povestise despre el în restaurantul de pe strada Morskaia, cum ajunsese chinuit de remușcări după ce risipise zestrea surorii: “Are niște idei grozav de ciudate: e în stare să-ți spună bunăoară că între un pungaș și un om cinstit nu-i nici o deosebire, că sunt din același aluat, că nu trebuie să faci nici rău nici bine, sau că poți face și bine și rău căci la urma urmei e totuna, dar că cel mai bun lucru e să zaci fără să te primenești cu lunile, doar să bei, să mănânci, să dormi și atât.” Și, prevăzând deznodământul acestei existențe subterane, Trișatov își exprimă temerea ca un anume Andreiev să se spânzure într-o zi fără nici o explicație: “vezi bine câți se spânzură astăzi, cine știe, poate că sunt mulți ca noi ”.

În afara cazurilor relatate naratorului, acesta cunoaște și la rândul său ne relatează alte două întâmplări care ilustrează tipurile polare ale sinucigașilor: “al smeritei umilite și obidite, adusă la disperare de mizerie” și de neputința de a perverti; și “al teoreticianului“ orgolios, care își explică eșecul în chip matematic, conformându-se apoi “ideii” de disperare.

Olia se spânzură deoarece nemilosul oraș în care venise să-și caute norocul a vrut s-o pângărească: un negustor i-a oferit câteva zeci de ruble în schimbul cinstei, oferta ei din gazetă de a da meditații rămâne fără ecou, fusese trimisă într-o casă de toleranță și refuzase rublele lăsate pomană de Versilov. Înfățișând imoralitatea vânzării și cumpărării neîngăduite, soarta Oliei are și menirea de a sugera neomenia unui “om de omenie”, care încearcă pentru prima dată o faptă bună, sinceră, dar căreia nu-i este permisă o atât de ușoară evadare din strânsoarea nihilismului. “… m-am răzbunat pe omul acela necinstit!”, îi spune fata mamei sale, dar, grație unei impecabile logici absurde, se răzbună și pe Arkadi, care după ce întărește bănuiala fetei legate de Versilov, care voise doar s-o jignească, provoacă fără să vrea întârzierea fatală a tatălui său; încercare de a face binele, dar nu total dezinteresată ce poate genera răul ireparabil. Înfiorat de acest gând, adolescentul hotărăște să ia totul de la capăt: “Am să mă îndrept. Am să-mi răscumpăr cumva greșeala…printr-o faptă bună…. Doar mai am încă 50 de ani înaintea mea”, neștiind și în adâncul sufletului bănuind labilitatea faptelor sale, care vor depăși încă de multe ori granița moralității.

Însemnările dinaintea sinuciderii destinate anume publicului, Dostoievski le va comenta cu durere în Jurnal: “Oameni buni și cinstiți (pentru că-i avem!), unde plecați, de ce vi s-a făcut atât de drag mormântul ăsta întunecat și orb? Priviți, pe cer e soarele strălucitor al primăverii, copacii au înfrunzit, iar voi ați obosit fără să trăiți.” Acum sunt reproduse însemnările din jurnalul lui Kraft, sinucigaș, ajuns într-un impas pe care romancierul îl socoate caracteristic epocii. Încă de la reuniunea prietenilor lui Dergaciov, adolescentul află concluziile pesimiste ale lui Kraft. “Principiile morale nu mai există în ziua de azi; au dispărut cu desăvârșire de parcă nu au existat vreodată.” “…în epoca noastră sunt în floare mediocritatea și nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea și pretenția de a primi totul de-a gata. ”Kraft nu suportă depravarea generală din jurul său dar o accentuează involuntar. Acest om cu nume străin și cu lăuntru străin, se împușcă de dragul unei idei. Aluzia la Hamlet este directă. O lume scoasă din țâțâni, minciunile și înșelătoriile ei îl conving pe tânăr să opteze pentru a fi”. Cazul lui ilustrează tragismul subteranei.

Arkadi este un tip “visător”. El caută scăparea din realitate într-o “idee” matematic construită și care aparține integral realității date. În intimitatea subterană, acest teoretician “cu cașul la gură”, se hotărăște să se retragă în carapacea lui, să se refugieze, dar nu în America la care face la un moment dat referire Kraft, ci în adâncurile sufletului. Acest program el îl transformă într-o “idee-sentiment”, una dintre dominantele psihologice și ideologice, în măsură să definească acțiunile locuitorilor subteranei, inclusiv sinuciderea sau uciderea. În cazul lui Arkadi, însă viața îi dezminte “ideea”. Eșecul “adevărurilor“ matematice este inevitabil la Dostoievski. “Da, ideea mea (“o fortăreață uriașă”) este o fortăreață în care mă pot ascunde de oameni, în orice clipă și în orice împrejurare”, proclamă cu mândrie Adolescentul. Dar oamenii, viața îl scot din această fortăreață, azvârlindu-l, în vârtejul întâmplărilor. În Epilog personajul ne informează că a pășit la aplicarea “ideii”, “dar într-o formă cu totul diferită, așa încât e de nerecunoscut” . În această formă “cu totul diferită”, nu mai poate fi vorba de aceiași idee, esența ei demoniacă a dispărut. La sfârșit ne apare un alt Arkadi, mai bun, mai matur. De fapt la sfârșitul romanului fiecare personaj este schimbat suferă transformări interioare și acestea mai ales în urma întâlnirii cu Makar Dolgoruki care oferă o nouă perspectivă asupra vieții și asupra morții.

Vom urmări acum inițierea lui Arkadi în viață și în moarte, în urma întâlnirii lui cu Makar Dolgoruki. Asistăm în roman la așa-zisa decădere morală a lui Arkadi care totuși reușește să-și păstreze o oarecare puritate sufletească. În naivitatea sa Arkadi află destul de târziu de situația dificilă a sorei sale Liza, rămasă însărcinată cu prințul Serghei, amenințat cu închisoarea pentru o sumă mare de bani. Vrând să-și ajute sora îl însoțește într-o seară pe prinț într-un Casino pentru a-l ajuta să obțină banii necesari. Seara este una tragică pentru Arkadi ,care este acuzat pe nedrept de proprietarul localului că a furat niște bani, moment în care prințul se dezice de el. Drept urmare, Arkadi este aruncat afară din local și din societatea în care s-a chinuit să intre. Acest eveniment va avea un ecou puternic asupra sufletului său prăbușindu-se în fața unei asemenea situații, după ce și în copilărie experimentează umilința și chiar autoumilința în școala lui Touchard. Într-un moment de nebunie, dominat de acel alter ego maladiv, întreprinde o acțiune de incendiere a unei clădiri, care ar fi avut ca urmare numeroase victime. Acțiunea sa este una nereușită; în acest moment Arkadi atinge cel mai înalt grad al decăderii sale morale, moment în care autorul îi oferă și șansa de salvare, personajul întâlnindu-se cu Makar Dolgoruki, după un lung somn regenerator.

Trezindu-se după nouă zile de inconștiență își dă seama că se află în casa tatălui său: “Când mi-am revenit în fire după ce zăcusem nouă zile inconștient, am simțit că renăscusem, dar cu toate vechile mele cusururi. ”În urma experiențelor prin care a trecut, Arkadi își dă seama că încă nu se împăcase cu sine, cu trecutul său și vede în fugă o ultimă șansă de a se salva. El vrea să fugă de tot ce este cunoscut, dar nu-și dă seama că nu poate fugi de sine. În acest moment al vieții lui îi este dat să-l cunoască pe Makar Dolgoruki, de care-l legase până atunci doar un nume care-i adusese rușine. Acest sfânt apare în viața lui ca o lumină care-i străfulgeră existența, găsind aici, în învățătura lui, tot ceea ce căutase întreaga viață: armonia sufletească. Makar Dolgoruki este un personaj de contrast prin care se realizează antiteze între personaje (Makar Dolgoruki – Versilov/Arkadi), primul dominat de credința în Dumnezeu, ceilalți doi de alter ego, “ acel demon care iese la suprafața ființei umane”. El este tatăl legal al lui Arkadi și al Lizei. Iobag al lui Versilov, la moșia sa din Tula, unde slujea la curte, fiind grădinar se însoară la 50 de ani cu o fată de 18 ani, Sofia Andreevna, slujnică și ea la curtea boierească. După ce Versilov îi distruge căsnicia de doar șase luni, iese din rândul slugilor eliberat în compensație de stăpânul său și începe să colinde Rusia în lung și-n lat, oprindu-se pe la sfintele locașuri. Cu toate că avea o faimă de sfânt “care a pătimit mult“, el nu este totuși un sfânt în adevăratul sens al cuvântului, fiind un călugăr rătăcitor sau pustnic. El este un om care a suferit la un moment dat o schimbare asemănătoare cu cele ale lui Arkadi și Versilov, dobândind armonia sufletească: “Odată, când am înnoptat pe câmp, drăguță, m-am trezit, în zori, toți dormeau duși, nici soarele nu se zărea dincolo de pădure. Am ridicat capul, m-am uitat de jur împrejur și am oftat, era atât de frumoasă lumea lui Dumnezeu! Era liniște, răcoare, auzeai parcă iarba crescând-crești, ierbulița lui Dumnezeu; cânta o păsărică-cântă, păsărica lui Dumnezeu…Și atunci parcă pentru prima oară în viața mea toate acestea mi-au pătruns în suflet. M-am culcat iarăși și am adormit ușor ca un copil.” (E de remarcat relația dintre somn și renaștere morală.) Relațiile lui cu Versilov și Sofia, cărora le trimitea vești de vreo două ori pe an și pe care venea să-i vadă cam o dată la trei ani, nu s-au rupt niciodată.

Revenindu-și în simțiri după cele nouă zile de inconștiență, Arkadi îl află în casa mamei sale, unde, bolnav, venise să poposească o vreme și de unde nu va pleca niciodată în lume. Peregrinările sale se sfârșesc în mijlocul “copiilor” săi. Când Makar Dolgoruki intră în acțiune este deja un bătrân trecut de șaptezeci de ani. Râsul lui extraordinar îl impresionează mai mult decât orice pe narator, prilejuindu-i o celebră digresiune: “râsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc.”

Calitatea lui principală o constituie lipsa totală de vanitate. Din această calitate decurg toate celelalte, precum “respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, prima condiție a adevăratei egalități, mai mult, fără de care (…) e cu neputință să te arăți superior”, sau severitatea față de sine însuși. El se consideră vinovat de păcatul săvârșit de Sofia și Versilov, “copiii săi“. Acea “blândețe“ și “liniște sufletească desăvârșită” caracteristice lui Makar explică și se leagă de o altă trăsătură lui, nu mai puțin remarcabilă: “un fel de voioșie” i se putea citi mereu pe chip.

În pieptul personajului, Dostoievski pune nu numai “o inimă nespus de curată”, dar și “o inimă veselă ”. Simțind că eroul ar putea să pară exagerat de ideal, scriitorul a strecurat în portretul lui câteva pete. Printre slugile de curte trecea drept un om ursuz; “trăia cuviincios”, după propria lui expresie izbutind să câștige stima celorlalți, dar pare-se, nu și dragostea lor. Dă semne de “exaltare bolnăvicioasă”, de “emotivitate anormală”. O surprinzătoare naivitate se îmbină la el cu șiretenia subtilă. Aceste rezerve conferă mai multă credibilitate personajului, îl leagă mai strâns de pământ pe “sfânt ”.

Multe din cuvintele lui Makar Dolgoruki, aflat în fața morții se vor imprima în mintea tânărului Arkadi, dar și a cititorului. El îi oferă lui Arkadi o nouă perspectivă asupra vieții, una creștină ce are în centru dragostea pentru semeni. Astfel el îl sfătuiește pe Arkadi și-l învață că: “Rugăciunea unui om viu pentru un suflet osândit e primită cu adevărat. Ia gândește-te, ce se alege de un suflet pentru care n-are cine să se roage? De aceea, când te rogi înainte de culcare, nu uita să adaugi înainte de sfârșit: “Mântuiește, Doamne Isuse, și pe cei pentru care n-are cine să se roage.”

Bătrânul pelerin e surprins într-un moment de grea încercare: încărunțit, obosit de viața lui de etern pribeag, încolțit de boală, se vede silit să reflecte asupra morții sale, atât de apropiate și la care Arkadi asistă. Astfel el vorbește despre “amintirea omului pe pământ”. “Știi, copilul meu drag, zise el (adresându-se lui Arkadi) (…), știi că amintirea omului pe pământ nu ține la nesfârșit?”. Mai mult de o sută de ani nu-și aduce nimeni aminte de un om. Încă la o sută de ani după moartea lui își mai aduc aminte de el copiii sau nepoții care au apucat să-l vadă la față, dar pe urmă, chiar dacă-l mai primenește cineva, îl știe numai din auzite, după nume, fiindcă toți care l-au cunoscut la față au murit pe rând. Și atunci pe mormântul lui din cimitir cresc buruieni, crucea de la căpătâi i se fărâmă și toată lumea îl uită, până și urmașii săi, apoi i se șterge chiar și numele din amintirea oamenilor, căci numai puțini sunt aceia pe care lumea nu-i uită în veci. Dar nu-i nimic ! Chiar dacă mă uitați, dragii mei, eu am să vă iubesc și în mormânt. Parcă aud copilașii mei, glasurile voastre voioase și pașii voștri pe mormintele părinților de ziua morților; până atunci trăiți și bucurați-vă de soare, iar eu am să mă rog lui Dumnezeu pentru voi și am să mă arăt vouă în vis (…) Da, dragostea nu piere odată cu moartea ! “

“Moartea înseamnă pentru Makar Dolgoruki doar o deplasare de accent, care cade acum nu asupra universului, ci asupra existenței individuale”. Cu toate acestea, nici o emoție profund individuală nu vine să clintească înțelepciunea senină a bătrânului: “Un bătrân trebuie să fie întotdeauna cu sufletul împăcat ( îi specifică lui Arkadi ), iară moartea trebuie să o întâmpine cu înțelepciune, senin”. Moartea înseamnă pentru el o continuare a vieții, el susține că întreaga natură ne îndeamnă să nu întârziem asupra “diferențelor”, ci să ne adâncim în ceea ce există dincolo de ele, adică în unitatea indivizibilă a lumii: “Totul este o taină, dragă, în toate cele se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă ”.

Tot Makar Dolgoruki îl învață pe Arkadi că atât viața cât și moartea se află în mâna lui Dumnezeu, învățătură prezentă și în învățătura ortodoxă: “Sinuciderea este cel mai mare păcat pe care-l poate săvârși un om, îmi răspunse el oftând, dar pe un sinucigaș numai Dumnezeu are căderea să-l judece, fiindcă el știe tot, și puterea și răbdarea fiecăruia…” .

Makar Dolgoruki apare în roman într-o liniște desăvârșită ce îneacă toate zgomotele casei, ca o emanație și întruchipare a ei. Semnificativ în acest sens e modul în care Arkadi îl descoperă pe Makar Dolgoruki. Într-a patra zi după ce-și recapătă cunoștința, “ un oftat adânc “ce se desprinse pe neașteptate din liniștea “deplină” care domnea în casă îl determină pe Arkadi, bolnav încă să se dea jos di pat și să investigheze apartamentul. Niște sunete ciudate și “tăcerea adâncă“ din jur îl făcuseră și până atunci să-și închipuie că-n odaia mamei stătea acum altcineva: “Nu înțelegeam -spune Adolescentul- cum putuse să stea atât de liniștit, încât nici să nu-i bănuiesc prezența timp de câteva zile, cu toate că nu ne despărțea decât o singură încăpere”. Liniștea din jurul bătrânului corespunde celei sufletești, această armonie sufletească se exteriorizează admirabil într-un personaj cu manifestări reținute, discrete, care se naște neobservat. Liniștea neobișnuită a locuinței e un semn că pelerinul a venit să aducă pacea în sânul unei familii dezbinate.

Personajul acționează ca un puternic factor de coeziune. Povestirile bătrânului adună, în jurul lui întreaga suflare a casei. Înainte de a închide ochii Makar îi cere lui Versilov să-și respecte făgăduiala de a se căsători cu Sofia Andreevna. E adevărat, imediat după moartea lui se constată că, aparent, prezența “sfântului ” n-a schimbat mare lucru în mersul evenimentelor ce se derulează spre dezastru. Dar în cele din urmă, învățătura sa își va lăsa amprenta asupra vieții fiecărui personaj, dar mai ales asupra lui Arkadi și Versilov. Comentatorii au observat că, cei doi părinți ai lui Arkadi au o serie de trăsături comune. Ambii au fost o parte din viață pribegi, ambii se află la capătul drumului în roman, amândoi visează la viitorul omenirii, au iubit aceiași femeie, au pierdut și unul și celălalt în dragoste. Îi leagă vechi și strânse raporturi, deosebit de complexe ca cea dintre stăpân și slugă sau amant și soțul înșelat, la cele dintre credincios și ateu, sfânt și păcătos. Versilov parcă se umanizează în apropierea de bătrâni, acesta impunându-i un deosebit respect.

Dar cele două personaje stau față în față într-o confruntare eternă. Gestul lui Versilov de a sparge icoana rămasă de la Makar Dolgoruki chiar în ziua înmormântării acestuia e semnul că bătălia dintre ei continuă. Dacă Adolescentul e o “întruchipare a fabulei și a delirului”, dacă Versilov reprezintă “dezordinea“, Makar realizează “armonia sufletească“.

Cea de a treia perspectivă asupra vieții și morții îi este oferită lui Arkadi de tatăl său Versilov. Acesta se confruntă atât cu moartea și renașterea morală, cât și cu moartea fizică, fiul salvându-și tatăl de la sinucidere.

Versilov este cel mai puțin spectaculos dintre “demonii” lui Dostoievski. E “omul de prisos“ aproape complet inactiv de-a lungul acțiunii, dezlănțuindu-se furtunos abia pe finalul romanului, mulțumindu-se să se plângă de plictiseală, să bată străzile de unul singur sau să-și facă obișnuita vizită la fiul nelegitim, care era dornic să-l cunoască. Din când în când câte un gest neașteptat îl fac să tresară din amorțirea în care, peste o clipă recade.

Protoistoria personajului filtrată de martorii trecutului într-o legendă care stârnește imaginația fiului, fusese însă zbuciumată. Valeriu Cristea distinge cel puțin patru faze în evoluția spirituală a lui Versilov. Mai întâi este remarcat schillerismul tinereții personajului: “în perioada aceea aveam numai intenții curat ” din care rămân urme și peste ani. A doua etapă e cea progresistă, liberală ,de intensă activitate socială, când începe marea călătorie de meditație asupra istoriei prin Europa, “ un om cu două patrii ”, care iubește deopotrivă Rusia și Europa, considerată una dintre cauzele dedublării sale. La Ems se află deja într-o nouă fază, de bigotism intolerant. Aici propovăduiește un nou fel de viață, descoperindu-și o irezistibilă vocație religioasă. Reușește în felul acesta în scurtă vreme să-I scoată din sărite chiar și pe credincioși și să stârnească în jur antipatie și teamă. Raporturile lui cu familia Ahmakov, cu generalul bolnav, cu Katerina Nikolaevna, soția generalului de atunci, asupra căruia exercitase la început o mare influență și cu Lidia, fata vitregă a Katerinei, care îndrăgostită până peste urechi de el vrea să se căsătorească cu acesta, se deteriorează însă repede, mai ales când Versilov își manifestă și el dorința de a se căsători cu Lidia. Între timp, generalul muribund, căruia Versilov îi băgase în cap că soția îi este infidelă, începuse să se teamă de el, iar prietenia cu Katerina“ se preschimbase într-o ură reciprocă”. Supozițiile roiesc în jurul puținelor fapte sigure. Cert este că, întors de la Paris la Ems, Bătrânul general, prințul Serghei aplică o palmă lui Versilov cu răsunătoare ecouri în lumea elitei. Spre stupoarea tuturor însă, cel ofensat nu cere satisfacție prințului și chiar reapare în public ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. A patra fază a evoluției spirituale a lui Versilov o constituie etapa scepticismului indolent și ironic în care îl aflăm în timpul desfășurării acțiunii romanului. De toate celelalte faze Arkadi va lua cunoștință treptat, pe parcursul desfășurării romanului.

La cei patruzeci și cinci de ani împliniți, când de fapt facem cunoștință cu el adică la o vârstă neobișnuit de înaintată pentru revoltații nihiliști, Versilov este trufaș, rece, disprețuitor, indiferent, impenetrabil, dezarmant, cuceritor, neobișnuit și fermecător “un om extrem de orgolios, pe care nu societatea l-a îndepărtat din mijlocul ei, ci care, mai degrabă, s-a îndepărtat el însuși de ea, atât de puțin se sinchisea de părerea lumii”. Cei din jur îl divinizează ca pe un “idol“, ”despot”, “stăpân absolut”. “ În acest caz, omul acesta va domina de la început și până la sfârșit însemnările mele”, ne avertizează povestitorul, și se ține de cuvânt: în “această istorie a primilor mei pași pe drumul vieții” esențială devine pentru el tocmai biografia tatălui, convins că fără a-l înțelege pe el, nu s-ar putea niciodată pricepe pe sine.

După opinia scriitorului, are norocul de a nu fi ateu și nenorocul de a nu fi credincios; eroul este un necredincios credincios și un imoralist moralist, copil orfan și părăsit care vrea să-și regăsească părintele. Într-un cuvânt, este un paradoxalist adevărat un tip de personalitate specific “subteranei” dostoievskiene. Pe măsura “densificării” plictiselii și melancoliei, Versilov presimte lipsa de perspectivă a orientării sale existențiale, își pierde încrederea în propria capacitate de a ajunge la fericire și cade pradă unei melancolii corozive. Labilitate psihică a nihilistului Versilov este exprimată prin alternanța dintre momentele de plictiseală, când se plânge că este dezgustat de viață, și rarele sale accese de titanism, un impuls obscur al energiei turbării. El este măcinat de un conflict interior: viitorul îi stă în față ca “ un spațiu vid“ (Kierkegaard Sόren), lipsa de conținut a existenței sale face ca, o dată anesteziată puterea de a dori, să nu existe nimic care să-i impulsioneze dorința de viață. Dostoievski evidențiază vidul interior, mai ales vidul afectiv-emoțional al eroului. Versilov ajunge să se perceapă ca străin de sine și astfel viața i se pare goală și lipsită de sens. Dispare atât setea de sens cât și aceea de suprasens, ca principalele condiții psihice ale existenței.

Exprimându-și prin intermediul spovedaniei lui Versilov postulatul său filozofic asupra inevitabilei însingurări a oamenilor, în urma „morții lui Dumnezeu”, în urma pierderii credinței în nemurirea sufletului, Dostoievski se dovedește a fi foarte generos fașă de acești fii rătăcitori, acceptând posibilitatea regenerării lor morale. Spovedania este una din căile posibile ale acestei regenerări.

În spovedania sa, Versilov evocă momentele din opera unor mari scriitori: întâlnirea ocnașului evadat (Jean Valjean) cu fetița din Mizerabilii de Victor Hugo, scena în care Evgheni Oneghin (personajul lui Pușkin) cade la picioarele Tatianei și un monolog al lui Othello (din tragedia lui William Shakespeare). Referirile acestea nu sunt întâmplătoare: reține atenția, în mode deosebit, cea din urmă, întregită pe parcursul romanului. Arkadi se crede la un moment dat Othello, pentru a-l numi pe tatăl său Iago, iar cu un alt prilej el îi reproduce Katerinei Nikolaevna cuvintele lui Versilov cum că „Othello a ucis-o pe Desdemona și apoi și-a pus capăt zilelor, nu pentru că era gelos, ci pentru că și-a pierdut idealul. ”Aceasta este cheia psihologică a tragediei Othello- Versilov, a dedublării sale, a acestui alter ego al său malefic, a încercării de a o ucide pe Katerina Nikolaevna și de a se sinucide. Toate relele, afirmă Dostoievski, provin din faptul că bărbații secolului al XIX-lea și-au pierdut idealul: numai regăsindu-l ei vor putea să-și regăsească Sinele pierdut.

Suferința profundă a lui Versilov, așa cum reiese din spovedaniile și din autoanalizele sale psihologice, este că vrea să creadă în ceva și de fapt nu poate crede în nimic, că nu află idealul căruia să i se consacre. Romancierul explică dedublarea sufletului și a voinței lui Versilov prin înfruntarea dintre scepticism și setea de credință. Andrei Petrovici e apăsat de propria lui forță, de conștiința superiorității sale, din pricina căreia simte nevoia firească de a se închina cuiva, în ultimă instanță frumuseții Katerinei Nikolaevna. Dragostea fără leac a lui Versilov pentru tânăra văduvă a generalului Ahmakov se dovedește a fi și cauza ultimă a „tainei” sale, ca și efectul ultim al acesteia. Atracția și respingerea celor doi, sortiți uniunii, dar și incapabili de ea, condamnați să nu poată trăi separat, dar cu atât mai puțin împreună, e una dintre cele mai dureroase povestiri de dragoste, cea mai autentică povestire din roman, datorită căreia Versilov dobândește dimensiunile unui erou tragic: „Tot ce știu e că în prezența dumitale sunt un om pierdut, dar și în absența dumitale de asemenea . ”Versilov și Katerina sunt „vinovați fără vină”, el, care nu se poate gândi decât la ea , pentru ca în cele din urmă să nu se mai poată gândi la nimic, ea, care nu poate decât înteți această flacără mistuitoare, deși ar vrea s-o stingă. Cel mai grav e pedepsită, însă, tocmai vina nevinovăției: Katerina îl împinge pe omul atât de adânc compătimit, „până la ultima treaptă a decăderii morale”, iar Versilov, nemaiputând suporta viziunea cerească, evocată, pentru contrast în toate cârciumile în care se înfundă, este gata s-o nimicească.

Spovedania lui Versilov este un catharsis produs de învățătura și moartea pilduitoare a lui Makar Ivanovici, declanșând la rândul său diabolica trădare a idealurilor aceluiași Versilov. Ea unește într-un mănunchi toate motivele grație cărora tatăl rătăcitor se va întoarce între ai săi. În introducerea confesiunii, Versilov evocă trecătoarea și veșnica frumusețe a Sofiei Andreevna, sentimentele lui tandre pentru ființa care n-a contenit să rămână întruchiparea credinței conjugale și materne; evocă anume această dragoste trădată, a cărei recâștigare ar echivala cu mântuirea. „Armonia sufletească” în viața obișnuită e chezășia echilibrului în raport cu lumea toată și problemele ei metafizice, de aceea rătăcirile îndelungi ale eroului își găsesc răspunsul în confruntarea cu Makar Ivanovici, iar acest răspuns se reduce la imperativul bunei înțelegeri cu Sofia Andreevna – condiția rearmonizării relațiilor sale cu sine și cu universul.

Tatăl a fost și el cândva un fiu rătăcitor, adolescent asemănător cu Arkadi, înjosit de imoralitatea părinților și a mediului, năzuind pătimaș la „desăvârșirea morală, mai cu seamă din dorința de a se răzbuna .”Pentru a învia acest gentilhomme mai întâi se înmormântează, cu prilejul peregrinărilor sale europene. Arkadi preferă să-și contemple părintele nu în postura „judecătorului” nesincer, ci dintr-a păcătosului pocăit: ”Căci omul acesta mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”. Apare așadar motivul învierii lui Lazăr, deseori subliniat și în continuare: „…l-am înmormântat pe Vesilov și mi l-am smuls din suflet… Apoi a urmat învierea din morți, acum însă… învierea nu mai e cu putință! ” va spune Arkadi. Mai târziu Tatiana Pavlova va comenta veninos știrea despre renașterea lui Versilov : ”A înviat! De la el te poți aștepta și la una ca asta”. Abia în Epilog vom afla că este posibilă învierea până și a unui asemenea recidivist.

Mâna demiurgică a romancierului îl împiedică pe Versilov s-o ucidă pe Katerina Nikolaevna și apoi să se sinucidă: glonțul hărăzit inimii îi nimerește umărul, iar cel care apucase pe drumul pierzării are parte de mântuirea lui Dumnezeu: „…are mereu ochii înlăcrimați, ca negustorul acela din povestea neuitatului Makar Ivanovici …”.

Arkadi asistă, prin urmare , la moartea și renașterea morală a tatălui său, care dintr-un om de nimic, ce ajunge la un moment dat sub stăpânirea acelui alter ego malefic, apelând chiar la crimă, moment în care atinge punctul maxim al degradării sale morale, după ce în prealabil spărsese icoana, semn că se dăduse diavolului, devine un om care a reușit să dobândească armonia sufletească. Adolescent fiind, Arkadi este inițiat astfel, nu numai în moartea fizică, el însuși aflându-se în punctul de a asista la premeditata crimă a tatălui său, care e gata să ucidă din dorința de a scăpa de imaginea Katerinei, care-l domina, cât și în moartea spirituală, care e urmată de renașterea morală.

În acest proces al renașterii morale, Versilov va obține acea armonie sufletească care-i va modifica toate relațiile sociale, dobândind alura unui sfânt: „Față de noi, el este acum deschis și spontan ca un copil, deși nu întrece niciodată măsura, nu-și pierde stăpânirea de sine și nu spune nici un cuvânt de prisos. Și-a păstrat neștirbite calitățile morale și inteligența, numai că ceea ce era bun și nobil în el a ieșit și mai tare la iveală. Mărturisesc sincer că niciodată nu l-am iubit atât de puternic ca acum și îmi pare rău că nu-i nici locul, nici momentul să vorbesc despre el.”

IV. IPOSTAZE METODICE ALE LITERATURII PENTRU COPII ȘI DESPRE COPII ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREȘCOLAR

Literatura pentru copii îi introduce pe elevi într-un alt univers, cel al ficțiunii. Cărțile pentru copii sunt obiecte culturale necesare dezvoltării copilului. Literatura pentru copii hrănește imaginarul, este o modalitate de descoperire și de folosire a limbii.

Dezvoltarea vorbirii se înscrie ca sarcină esențială a educației intelectuale la vârsta preșcolară. Vorbirea trebuie înțeleasă ca parte componentă a limbajului; din punct de vedere psihologic, limbajul include în sfera sa vorbirea dar și mijloace de comunicare neverbală cum ar fi mimica, gestica, etc. Există premise psihologice favorabile pentru educarea limbajului de la vârsta timpurie. Însușirea limbajului este un proces complex, începe din primul an de viață a copilului și se înfăptuiește prin comunicarea verbală cu adultul și sub influența imprejurărilor concrete de viață și a relațiilor mereu noi, ce se stabilesc între copil și realitatea încojurătoare. În mod firesc și necesar copilul trebuie să dobândească capacitatea de a comunica cu cei din jur, de a formula în mod inteligibil cerințele de a exprima verbal bucuriile sau necazurile.

În perioada preșcolară, când copilul frecventează grădinița și când influențele pe care le exercită asupra copilului se realizează în mod dirijat sistematic, crește mult preocuparea pentru dezvoltarea vorbirii. Programa activității instructiv – educative din grădiniță înscrie dezvoltarea vorbirii printre obiectivele principale, în vederea pregătirii copilului pentru școală.

Dezvoltarea vorbirii copilului se realizează în mod treptat, prin lărgirea relațiilor verbale cu cei din jur, în condițiile manifestării de către copil a curiozității de cunoaștere a obiectelor, a însușirii acestora pe de o parte, a atitudinii interogative referitoare la originea și cauza unor fenomene pe de altă parte. Gândirea datorează mult acelor exersări și stricturări operaționale, pe care le presupune însușirea limbajului. Fără cultivarea limbajului, fără dezvoltarea funcției sale comunicative, gândirea cursivă, logică nu se poate dezvolta.

„Limbajul nu este cauza gândirii ci instumentul și suportul indispensabil progresului ei. Dacă uneori se întâmplă o întârziere a unuia sau a celuilalt, acțiunea lor reciprocă restabilește rapid echilibrul.”

Saltul calitativ ce se produce în evoluția progreselor cognitive la copilul de 5 – 6 ani se explică prin evoluția vorbirii copilului, proces care atinge nivelul de dezvoltare a limbajului interior. În această fază copilul este capabil să realizeze operații în plan mental, iar dezvoltarea gândirii preșcolarului se poate ridica până la nivelul de operare cu unele noțiuni. Comunicarea verbală dobândește noi calități, pronunția copilului se corectează, lexicul devine mai bogat, propozițiile formulate respectă tot mai mult regulile gramatice.

Pentru copil, limbajul devine nu numai instrument de comunicare a gândurilor, emoțiilor, dorințelor și intereselor, ci și un mijloc de dobândire a noilor cunoștințe.

Imposibilitatea de a comunica prin limbaj produce o adevărată stagnare în dezvoltarea copilului, modifică relațiile lui cu oamenii, îl implică să participe la activitatea accesibilă lui.

Până la însușirea vorbirii, copilul ia contact cu mediul, mai ales prin acțiunea directă a acestuia asupra organelor sale de simț. La vârsta preșcolară, când copilul începe să mânuiască limbajul cu tot mai multă ușurință, cunoașterea directă se realizează la un nivel superior, însoțită fiind de exprilicațiile, sublinierii și concluziile adultului.

Procesul organizat de instruire și educare, procesul de transmitere a cunoștințelor despre mediul înconjurător se realizează prin intermediul cuvântului. Prin cuvânt educatoarea facilitează cunoașterea denumirii lucrurilor și fenomenelor, însușirile lor, legăturile dintre ele, proveniența lor. În examinarea unui tablou, a unor ilustrații, în observarea fenomenelor înconjurătoare sau în cadrul activităților cuconținut obligatoriu, sub directa îndrumare a educatoarei, copilul trebuie deprins să distingă esențialul, să facă diferențieri și să redea prin cuvinte cele observate. Numai așa se creează posibilitatea treceriitreptate de la procesul perceperii obiectelor către formarea imaginii lor intuitive (a reprezentării), ca apoi să se ajungă la noțiune. Întrebările adresate copiilor îi fac pe aceștia să gândească să analizeze, să compare, să clasifice, să se ridice la generalizări. Cu cât limbajul copilului va fi mai bogat cu atât mai ușor își vor însuși noile cunoștințe, le vor înțelege și vor putea să-și exprime gândurile, cerințele. Pe de altă parte, cu cât gândirea lor va fi mai dezvoltată, cu atât mai ușor își vor îmbogăți limbajul, modalitățile de exprimare verbală.

Din punct de vedere etimologic, termenul “metodă” este derivat din grecescul “methodes”, care înseamnă “drum spre”, “cale de urmat”. Sensul inițial al acestui concept s-a păstrat până în zilele noastre, el fiind însă extins și îmbogățit succesiv pe baza cercetărilor de didactică ce au surprins caracteristici noi ale sferei și conținutului noțiunii de metodă.

Metoda este calea de urmat în vederea atingerii unor obiective instructiv-educative dinainte stabilite, ca cele de transmitere și însușire a unor cunoștințe, de formare a unor priceperi și deprinderi.

Sunt considerate metode activ-participative, metodele capabile să mobilizeze energiile elevilor, să le capteze atenția, să le capteze atitudinea logică și afectivă față de ceea ce fac, care-i îndeamnă să-și pună în joc imaginația, înțelegerea, memoria.

Întreg procesul școlar înseamnă limbaj, comunicare, noțiuni. Pe lângă metodele care contribuie în mod expres la dezvoltarea limbajului, toate celelalte contribuie la îmbogățirea vocabularului, la dezvoltarea capacității de comunicare. Dintre metodele frecvent utilizate în grădiniță amintim:

Observația – contribuie la îmbogățirea vocabularului, este o metodă de cunoaștere pe cale intuitivă, presupune însușirea unor noțiuni legate de mediul ambiant, de viața socială și de natură.

Convorbirile după imagini aduc o contribuție însemnată la fixarea și precizarea cunoștințelor copiilor, în activizarea vocabularului și în formarea unei exprimări orale corecte și coerente.

Prin convorbiri se realizează verificarea cunoștințelor, sistematizarea lor, perfecționarea exprimării într-o formă gramaticală corectă”.

Povestirea – Copilul poate dobândi informații din întâmplări veridice sau verosimile prezentate în povestiri, povești, basme sau balade.

Povestirea este o specie a genului epic, căreia îi este caracteristică prezentarea unei întâmplări simple, exemplare, de către un participant la fapte, deci la persoana I.

Povestea sau basmul presupun o desfășurare epică amplă, cu mai multe episoade, în versuri sau în proză, în care intervin evenimente supranaturale, personaje fantastice, și are rol distractiv, de încurajare a istețimii ce învinge prostia, sau moralizator, de condamnare a răului, care este întotdeauna înfrânt de bine. Caracterul antitetic al personajelor le face ușor de distins și de reținut. “Morala alb-negru” corespunde înțelegerii preșcolarului. La grupa mică se utilizează o povestire simplă, neîncărcată de comentarii, fără multe episoade. Treptat se trece la povestiri mai ample.

Copilul trebuie să cunoască toate cuvintele și expresiile folosite în povestire sau să i se explice cuvintele necunoscute pe parcursul povestirii, altfel existând riscul de a memora cuvinte al căror sens nu îl cunoaște și de a le atribui semnificații eronate.

Prin povestire se realizează îmbogățirea vocabularului copiilor cu unele expresii literare, cu expresii din folclor.

Activitatea de repovestire este foarte îndrăgită de copii pentru că le dă posibilitatea de a pătrunde în lumea imaginarului, de a fi ascultați și de a se afirma. Rezultatele copilului în activitatea de repovestire depind în cea mai mare măsură de calitatea povestirii educatoarei și de ajutorul acordat copilului la primele reluări. Educatoarea intervine în momentele de impas sau îi amintește episodul. La grupa mare, copiii pot ajunge să stăpânească foarte bine mai multe povești. Preșcolarul cere celui care repovestește, oricine ar fi el, fidelitate față de prima versiune a povestirii. Explicația o constituie caracterul relativ rigid al gândirii copilului.

Povestirea cu început dat prefigurează în parte desfășurarea acțiunii, copilului revenindu-i sarcina să creeze un plan de desfășurare în concordanță cu premisele din partea povestită de educatoare. De obicei copilul nu-și face un plan riguros care să dea linia de desfășurare a întregii povestiri, ci pentru unul-două episoade. În povestirea cu început dat, copilul este scutit de momentele tensionale de la început, când trebuie să aleagă un subiect, un personaj, are mai mult timp pentru imaginație. Copilul are resurse creatoare, îi place să inventeze fapte și întâmplări, este păcat ca acest potențial să nu fie exploatat.

Povestirile create de copii sunt un important mijloc pentru exersarea cunoștințelor, cât și pentru stimularea imaginației creatoare, pentru exersarea exprimării orale corecte, pentru formularea de propoziții.

Memorizările contribuie la dezvoltarea vorbirii clare, corecte și expresive, la dezvoltarea memoriei.

Jocurile didactice satisfac nevoia de joc a copilului, chiar dacă nu este vorba de joc drept activitate motrică. Și în această formă de activitate dirijată, copiii se implică afectiv foarte puternic, sunt ușor de captat și de antrenat. Ele îmbină spontanul și imaginarul, elementele specifice acestei vârste, cu efortul solicitat și programat de procesul învățării. Se pot utiliza jocuri pentru dezvoltarea vorbirii, de imaginație, de creație, jocuri orale, jocuri-ghicitori.

Organizarea învățării sub forma unor activități cu caracter de joc aduce voioșie și destindere, plăcere și bucurie, înviorând procesul de învățământ.

Jocurile didactice pot fi folosite pentru deprinderea unei pronunții corecte, pentru îmbogățirea sau consolidarea vocabularului, pentru formarea vorbirii corecte și coerente.

Aceste metode se utilizează în grădiniță și ca activități de sine stătătoare cu un tipic de desfășurare adecvat fiecăreia .

Conversația este o metodă verbală de învățare cu ajutorul întrebărilor și al răspunsurilor.

Bazându-se pe cuvânt, este o metodă de cunoaștere imediată. Noile cunoștințe sunt derivate din cunoștințele anterioare. Este indispensabilă copilului, în ciuda cunoașterii sărace de care dispune și a limbajului insuficient dezvoltat al acestuia.

Există două forme principale ale conversației: cea euristică și cea de verificare-examinatoare.

La copilul mic se întâlnește conversația-joc. Conversația-joc are la origine nevoia copilului de a-și afirma posibilitatea de a pune întrebări.

Conversația preșcolarului este marcată de particularitățile limbajului și ale gândirii sale: sărăcia vocabularului, insuficienta structurii gramaticale, egocentrismul. După opinia psihologului Jean Piaget, egocentrismul conduce pe copil la forme de manifestare verbală cum sunt monologul, monologul colectiv, adică vorbire “pentru sine” în prezența celorlalți”16.

Relațiile dintre adult și copil, pe de o parte, și cele dintre copii, pe de altă parte, imprimă caracteristici specifice conversației. După Jean Piaget, adultul este mai mult sursă de cunoștințe, pe când, cu ceilalți copii preșcolarul poate coopera în activitatea sa obișnuită, poate dialoga ca partener egal. Conversația dintre copii poate fi stimulată în cadrul activităților alese desfășurate pe sectoare de activitate și care conțin cărți, reviste și materiale stimulative.

Descrierea este o modalitate de particularizare a unui individ, obiect, fenomen, prin prezentarea însușirilor neesențiale mai pregnante, pe fondul însușirilor generale, esențiale ale clasei din care face parte.

Preșcolarul folosește descrierea incomplet, doar puține aspecte găsește de cuviință să prezinte. Cu ajutorul adultului copilul își poate forma adevărați algoritmi de descriere pentru ceea ce este interesant și obișnuit pentru copil. Dacă este solicitat, copilul preșcolar poate descrie: persoane, animale, plante, obiecte, prezentându-le părțile principale.

Educatoarei îi revine rolul de a orienta copilul spre sesizarea a ceea ce este comun, general, esențial într-un exemplar particular, deci spre noțiune, cât și spre sesizarea a ceea ce este foarte deosebit, specific, individual.

Activitatea cu carte. Deși nu știu să citească, preșcolarii folosesc, incipient, această metodă. Răsfoind cărți de povești cunoscute, cu text alăturat imaginilor, memorează povești, privesc desenele, le comentează. Însăși ținerea corectă a cărții în mână, răsfoirea filă cu filă de la început până la sfârșit, cunoașterea sensului evolutiv al poveștilor din fiecare carte sunt achiziții importante pentru preșcolari.

Vor recunoaște, de asemenea: poziția corectă a rândului scris, litere, cuvinte, semne, simboluri, sintagme, cum ar fi titlurile povestirilor.

Dramatizarea- presupune interpretarea unor personaje din povești sau povestiri.

Dorința copiilor este foarte mare de a se identifica cu personajele favorite și de “a intra în pielea lor”. Participarea afectivă este puternică, rețin cu rapiditate replicile personajelor și gesturile, povestirea se fixează cu ușurință și de mai lungă durată, își exersează limbajul și capacitatea de comunicare.

În vechia programă pentru învățământul preșcolar, problemele de dezvoltare a vorbirii și de cunoaștere a mediului înconjurator erau cuprinse într-o singura disciplină.

Pentru că în practica grădinițelor accentul se punea în cea mai mare măsura pe problemele de cunoaștere și mai puțin pe verbalitate, au fost necesare reconsiderări în structura acestei discipline. În noua programă, „cunoașterea mediului înconjurator” și „dezvoltarea vorbirii” apar ca discipline independente cu conținuturi și sarcini proprii, fără a se neglija legătura foarte strânsă care exista între ele.

Dezvoltarea vorbirii sub aspectul fonetic, lexical, semantic și gramatical se poate realiza, așa cum prevede și programa, atât prin modalități specifice dezvoltării vorbirii (lecturi după imagine, povestiri, repovestiri, convorbiri, memorizări, etc.) cât și prin intermediul întregului program de activități din grădiniță.

Activitățile specifice dezvoltării vorbirii (cu caracter liber sau obligatoriu) se pot realiza cu întreaga grupa sau individual, avându-se în vedere dozarea cu mare grijă, în funcție de particularitățile vârstei și a celor individuale.

V. CERCETAREA ȘTIINȚIFICĂ

5.1. Scop și obiective

În acest capitol dedicat cercetării științifice se va urmări gradul de dezvoltare al limbajului, capacitatea de asimilare a noțiunilor literare la vârsta preșcolară, precum și a dezvoltării creativității și a abilității de exprimare orală a copiilor de 4-5 ani (grupa mijlocie) și de 5-6 ani (grupa mare), în două grădinițe din mediul urban (G.P.N. "Emanuel" Oradea și G.P.P. Nr. 44 Oradea) și o grădiniță din mediul rural (G.P.N. Haieu). Pe baza bibliografiei de specialitate, precum și a experienței practice acumulată în munca instructiv-educativă cu copiii, prin această lucrare îmi propun să demonstrez că fiecare vârstă are specificul ei în dezvoltarea limbajului, în asimilarea noținilor literare și în dezvoltarea abilității de exprimare orală, iar unele aspecte ale dezvoltarea limbajului, precum cele amintite mai sus, au o evoluție apropiată atât în instituțiile din mediul rural cât și în instituțiile din mediu urban, cu mici variațiuni.

5.2. Participanți

Participanții la acest studiu au fost copiii din cadrul a trei grădinițe, două din mediu urban și una din mediu rural. De la Grădinița „Emanuel” din Oradea au participat un număr de 20 de copii. Din cele trei grupe de grădiniță au participat la studiu doar câte 10 copii din grupa mijlocie și 10 copii din grupa mare. De la G.P.N. Nr. 44 Oradea au participat un număr de 20 de copii din două grupe, mijlocie (10 copii) și mare (10 copii), iar de la G.P.N. Haieu au participat 10 copii dintr-o singură grupă combinată mijlocie-mare. Din numărul total de copii (50) care au participat, 28 sunt fete și 22 sunt băieți. Vârsta copiilor care au participat la acest studiu este cuprinsă între 4-6 ani.

5.3. Ipoteza cercetării

Ipoteza esențială a cercetării este că dezvoltarea limbajului la copiii de vârstă preșcolară, asimilarea noțiunilor literare și dezvoltarea abilității de eprimare orală se realizează corespunzător particularităților de vârstă ale copiilor, iar mediul în care are loc desfășurarea activităților de educare a limbajului (mediu urban sau rural) are o pondere nesemnificativă în evoluția dezvoltării limbajului la copiii de vârstă preșcolară.

5.4. Instrumente utilizate

În cadrul acestei cercetări a fost aplicat un chestionar copiilor de vârstă preșcolară, 4-5 ani și 5-6 ani, din grupa mijlocie și mare în cele trei grădinițe, două din mediul urban și una din mediul rural, chestionar care a cuprins 5 întrebări cu privire la modul de asimilare a basmelor, poveștilor, specifice vârstei. Răspunsul la aceste întrebări, presupunea realizarea unor selecții de imagini, a punerii în corespondență a personajelor, asocierii unor noțiuni literare cu imaginile personajelor alese. (ANEXA 1).

5.5. Rezultatele cercetării și analiza acestora

În urma aplicării chestionarului la cele cinci grupe de preșcolari rezultatele au fost următoarele:

A= comportament atins

N= comportament neatins

Întrebarea nr.1. – POTRIVEȘTE PERSONAJUL CU POVESTEA DIN CARE FACE PARTE, REALIZÂND PERECHI DE PERSONAJE – POVEȘTI/BASME

La prima întrebare a chestionarului a reieșit următoarea situație – în proporție de 100% au reușit să rezolve corect sarcina dată doar preșcolarii din grupele mari ale celor două grădinițe aflate în mediu urban (G.P.N. EMANUEL ORADEA și G.P.P.Nr. 44 ORADEA), iar copiii grupelor mijlocii ale acelorași instituții, au reușit să atingă comportamnetul scontat în proporție de 70%, respectiv 80%. În mediul rural această sarcină a fost rezolvată de un procent de 50% din copiii chestionați.

Fig. 1.1.

La aceeași întrebarea cele mai multe răspunsuri incorecte au aparținut grupei combinate de preșcolari din loc. Haieu, jud. Bihor, unde 50% din copiii chestionați nu au reușit să rezolve corect sarcina, apoi 30% din copiii grupei mijlocii de la G.P.P. Nr. 44 Oradea și 20% din copiii grupei mijlocii de la G.P.N. Emanuel Oradea nu au reușit să rezolve corect întrebarea nr. 1 a chestionarului. O posibilă explicație ar fi lipsa consolidării de punere în corespondență a elementelor și nu atât neasimilarea basmelor, poveștilor specifice vârstei.

Fig. 1.2.

Întrebarea nr.2 – ÎNCERCUIEȘTE CU ROȘU PERSONAJUL BUN (POZITIV) ȘI TAIE CU NEGRU PERSONAJUL RĂU (NEGATIV)

La cea de-a doua întrebare a chestionarului majoritatea copiilor au reușit să răspundă corect în proporție de 80% și 90%, o mică excepție făcând grupa combinată din mediul rural, care a reușit doar în proporție de 60% să rezolve corect sarcina dată. Personajul bun (pozitiv), precum și cel rău (negativ) au făcut parte din povestea Scufița Roșie, fiind ilustrate de Scufiță și de lup. Copiii în marea lor majoritate au reușit să asocieze personajelor inclusiv culorile cerute: roșu pt personajul pozitiv și negru pentru cel negativ.

Fig. 1.3.

Cel mai mare procentaj al comportamentului atins aparține preșcolarilor de la G.P.N. Emanuel Oradea, iar cel mai mic procentaj de comportament atins aparține preșcolarilor grupei combinate de la G.P.N Haieu Bihor. Copiii care au manifestat dificultăți în a rezolva această sarcină au întâmpinat în principal dificultăți de asociere a culorilor roșu/negru cu noțiunea de personaj bun/rău, cu toate că operațiunile de încercuire, respectiv de tăiere a imaginilor au fost realizate corect. (Fig.1.4.)

Fig. 1.4.

Întrebarea nr.3 – COLOREAZĂ PERSONAJUL ÎNDRĂGIT DE TINE ȘI MENȚIONEAZĂ POVESTEA DIN CARE FACE PARTE

La această întrebare preșcolarii au avut de ales între patru personaje din patru povești/basme diferite, două dintre ele fiind mai cunoscute pentru vârsta de 4-5 ani (Ursul păcălit de vulpe și Micuța sirenă), iar celelate două, pentru vârsta de 5-6 ani (Motanul încălțat și Pinocchio). Majoritatea copiilor din grădinițele din mediul urban au răspuns corect, unii dintre ei beneficiind de puțin sprijin în vederea menționării titlului poveștii din care face parte personajul preferat. Un mic procent dintre preșcolarii grupei combinate din G.P.N. Haieu Bihor au reușit să coloreze personajul, fără a putea menționa povestea din care face parte, chiar și cu ajutor din partea doamnei educatoare.

Fig.1.5

Întrebarea nr.4 – ÎNCERCUIEȘTE ÎNTR-UN SINGUR CERC (REALIZEAZĂ O GRUPĂ CU) TOATE PERSONAJELE CARE FAC PARTE DIN ACEEAȘI POVESTE

La această întrebare preșcolarii a avut de ales dintr-un număr de șapte personaje, doar pe acelea care aparțineau aceleiași povești. Din cele șapte personaje ilustare, doar patru (Albă-ca-Zăpada, Regina cea rea, Piticul fericit, Piticul trist) aparțineau basmului Albă-ca-Zăpada și cei șapte pitici, iar celelalte trei (vulpea, găina și cățelul) făceau parte fiecare din alte povești știute de copii. Principala dificultate pe care au întâmpinat-o copiii a constat și în selectarea personajelor din aceeași poveste/ basm, dar mai ales în realizarea grupei de personaje prin operațiunea de încercuire, de obținere a unei mulțimi de elemente care fac parte din aceeași categorie.

Preșcolarii de nivel II, grupa mare (5-6 ani) au reușit într-un procent mai mare să rezolve corect această sarcină decât preșcolarii de nivel I, grupa mijlocie (4-5 ani), întrucât noțiunea de grupă sau mulțime este mult mai bine consolitată pentru nivelul II de grupă decât pentru nivelul I. Verbal majoritatea copiilor a reușit să depisteze toate cele patru personaje care aparțin basmului mai sus amintit.

Fig. 1.6

Întrebarea nr.5 – DESENEAZĂ UN PERSONAJ POZITIV (BUN) ȘI UN PERSONAJ NEGATIV(RĂU) DIN POVESTEA "CENUȘĂREASA". MOTIVAȚI ALEGEREA FĂCUTĂ

La această ultimă întrebarea preșcolarii au avut de desenat două personaje, unul bun (pozitiv) și unul rău (negativ), pentru ca în final fiecare copil să argumenteze de ce acel personaj se încadrează într-o anumită categorie și nu în cealaltă.

Preșcolarii de nivel II, de 5-6 ani, au reușit să rezolve mai bine această sarcină de lucru, desenele lor fiind mai complexe decât cele ale copiilor de nivel I; copiii de 4-5 ani au întâmpinat dificultăți și la desenarea personajelor, precum și la încadrarea lor într-o anumită categorie bun-rău, pozitiv-negativ, dar și la motivarea alegerii unui personaj. Copiii de nivel I au avut tendința de a povesti basmul atunci când au fost întrebați de motivarea alegerii personajului, iar copiii de nivel II au putut enumera cu ajutorul educatoarei câteva calități sau defecte pentru care un personaj era caracterizat drept bun sau rău.

Reușita rezolvării acestei sarcini date poate fi vizualizată în graficul următor, cu mențiunea că are un grad de dificultate superior sarcinilor anterioare, prin urmare diferențele de comportament atins/neatins între nivelul I și nivelul II sunt justificate. În urma chestionarului aplicat la G.P.N. Emanuel Oradea, rezultatele copiilor de nivel I și de nivel II la această întrebare au fost următoarele:

Fig.1.7

În urma chestionarului aplicat la G.P.P. Nr.44 Oradea, rezultatele copiilor de nivel I și de nivel II la întrebarea nr.5 au fost următoarele:

Fig.1.8

În urma chestionarului aplicat la G.P.N. Haieu, Bihor, rezultatele copiilor de nivel I și de nivel II la întrebarea nr.5 au fost următoarele:

Fig. 1.9.

În concluzie se poate spune că gradul de dezvoltare al limbajului, capacitatea de asimilare a noțiunilor literare, precum și a dezvoltării creativității și a abilității de exprimare orală a copiilor de 4-5 ani (grupa mijlocie) și de 5-6 ani (grupa mare), se realizează conform particularităților de vârstă ale copiilor, mediului în care își desfășoară activitatea (grupe de vârstă mixte sau omogene) dar și individuale ale copiilor.

VI. BIBLIOGRAFIE

I. EDIȚII

Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Ed. Litera, București, 2002

Dostoievski, F., M., Adolescentul, traducere de Emma Beniuc, Ed. Roaclasic, București,

1998

Musil, Robert, Rătăcirile elevului Torless, traducere și prefață de Cornelia Andriescu, Ed.

Canova, Iași, 1970

Teodoreanu, Ionel, La Medeleni, Vol I-III, Ed. Cartex, București, 2000

II. LUCRĂRI DE ORIENTARE GENERALĂ

Aries, Philippe, Omul în fața morții, vol.I și II, traducere de Andrei Niculescu, Ed.

Meridiane, București, 1996

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. II (E-O) , Ed. Artemis,

București, 1995

Gasset, Jose, Ortega y, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Ed.

Humanitas, București, 1995

Petraș, Irina, Știința morții, vol. I și II, Ed. Paralela 45, București, 2001

Ralea, Mihai, Scrieri din trecut , Ed. Casa Scânteii, București 1963

Schopenhauer, Arthur, Viața, amorul și moartea, traducere de Constantin Pestreanu ,

Ed. Antet, București, 1994

Sthendal, Despre dragoste, traducere de Gellu Naum, Ed. Pentru Literatură Universală,

București, 1968

Xxxx, Psihologia copilului, E.D.P., București, 1994

III. REFERINȚE CRITICE

Andriescu, Cornelia, Robert Musil și romanul modern, Ed. Junimea, București, 1982

Alecu, Viorel, Opera literară a lui George Călinescu, Ed. Albatros, Iași, 1974

Bențea, Mircea, Arhipelagul prozei, Ed. Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1995

Berdiaev, Nikolai, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță, Ed. Institului

European, Iași, 1992

Biberi, Ion, Eseuri și foiletoane critice, Ed. Minerva, București, 1982

Cernăuți-Gorodețchi, M., Poetica basmului modern (ediția a doua, revăzută). Iași: Editura Universitas, 2002

Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iași, 1998

Chifor,Valentin, Literatura română interbelică, vol. I, Ed. Universității din Oradea, 1998

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, vol.IV, Ed. Minerva, București, 1974

Cristea,Valeriu, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Ed. Cartea Românească,

București, 1983

Ianoși, Ion, Dostoievski, Ed. Teora, București, 2000

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele prozei. Metamorfozele romanului., Ed. Polirom,

București, 1999

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Ed. Pentru Literatură, București, 1966

Munteanu, Romul, Literatura europeană modernă, Ed. Amacord, Timișoara, 2000

Mânzat, Ion, Psihologia creștină a adâncurilor. F. M. Dostoievski contra lui S. Freud ,

Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999

Musil, Robert, Schițe pentru o autobiografie, în vol . Trei femei, traducere de Cornelia

Andriescu, Ed. Univers, București, 1970

Mustață, Ioana, Dialog cu eternul feminin, Ed. Roza Vânturilor, București, 1993

Papahagi, Marian, Eros și utopie, Ed. Cartea Românească, București, 1980

Petrescu, Liviu, Dostoievski. Eseu. , Ed. Dacia, Cluj, 1971

Petrescu, Liviu, Romanul condiției umane, Ed. Minerva, București, 1979

Șestov, Lev, Revelațiile morții, traducerea de Smaranda Cosmin , Ed. Institului European,

Iași, 1993

Șestov, Lev, Apoteoza lipsei de temeiuri, traducerea de Janina Ianoși, Ed. Humanitas,

București, 1995

IV. PSIHOPEDAGOGIE ȘI METODICĂ

Breben, Silvia, Gongea, Elena, Ruiu, Georgeta, Fulga, Mihaela, Metode interactive de grup – ghid metodic, Editura Arves, Craiova, 2002

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006

Cerghit, I., Radu, T. I., Popescu, E., Vlăsceanu, I., Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Cojocariu, Venera-Mihaela, Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculum- ului. Texte și pretexte, Editura V&I Integral, București, 2007

Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2009

XXXX, Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), Editura Didactica PublishigHouse,București,2009
Dumitrana, Magdalena, Educarea limbajului în învățământul preșcolar, vol.I, Comunicarea orală, Editura Compania, Bucuresti, 1999

Dumitriu, Constanța, Introducere în cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004

Dumitriu, Gheorghe, Dumitriu, Constanța, Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004

Ezechil, Liliana, Păiși Lăzărescu, Mihaela, Laborator preșcolar – ghid metodologic, Editura V&I Integral, București, 2002

Gugiuman, A. Introducere în cercetare pedagogică, Editura Tehnică, Chișinău, 1993

Hussar, Elena, Aprodu, Diana (coord.), Școala incluzivă – școală europeană: concepte, metode, practici, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2008

Mitu, Florica, Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar, Editura Humanitas Educațional, Bucuresti, 2005

Stoica, Cornelia, Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii (Manual pentru clasa a XII-a licee pedagogice), Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1982

Munteanu, Georgeta, Bolog, Elena, Goia, Vistian, Literatura pentru copii (Manual pentru liceele pedagogice și institutele pedagogice), Editura Didactică și

Pedagogică, Bucuresti, 1971

Sabău, Ioan și Cioban, Florin, Didactica educării limbajului în învățământul preșcolar

Șchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

VII. ANEXE

ANEXA 1

CHESTIONAR

1. POTRIVEȘTE PERSONAJUL CU POVESTEA DIN CARE FACE PARTE, REALIZÂND PERECHI DE PERSONAJE-POVEȘTI / BASME

2. ÎNCERCUIEȘTE CU ROȘU PERSONAJUL BUN (POZITIV) ȘI TAIE CU NEGRU PERSONAJUL RĂU (NEGATIV)

3. COLOREAZĂ PERSONAJUL ÎNDRĂGIT DE TINE ȘI MENȚIONEAZĂ POVESTEA DIN CARE FACE PARTE

4. ÎNCERCUIEȘTE ÎNTR-UN SINGUR CERC (REALIZEAZĂ O GRUPĂ CU) TOATE PERSONAJELE CARE FAC PARTE DIN ACEEAȘI POVESTE

5. DESENEAZĂ UN PERSONAJ POZITIV (BUN) ȘI UN PERSONAJ NEGATIV(RĂU) DIN POVESTEA "CENUȘĂREASA". MOTIVAȚI ALEGEREA FĂCUTĂ.

ANEXA 2

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA : Mijlocie

TEMA ANUALĂ : „ Cum a fost, este și va fi aici pe pământ ?”

TEMA PROIECTULUI : „ În lumea celor care nu cuvântă”

TEMA SĂPTĂMÂNII : ”Animalele de la Poli”

TEMA ZILEI : „Călătorie în ținutul de gheață”

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată DȘ(Matematică)/ DLC(Ed.Limbajului)

TIPUL ACTIVITATII: Consolidare și sistematizare de cunoștințe

FORME DE ORGANIZARE: Frontală, Individuală, pe grupe

INVENTAR DE ACTIVITĂȚI

Activități de dezvoltare personală (ADP) :

INTALNIREA DE DIMINEATA :

Salutul : În momentul sosirii la grădiniță fiecare copil primește un ecuson cu animale de la poli: urs polar, morsă, iepure polar. Copiii intră în sala de grupă intonând cântecul: Iepurasii Rilă Folosind metodele interactive “Cerc interior, cerc exterior” și “Amestecă, îngheață, formează perechi”, copiii se vor saluta între ei. Se formează două cercuri, unul în interiorul celuilalt. Educatoarea împreună cu copiii va rosti versurile :

„Dimineața a sosit

Toți copiii au venit

În cerc să ne adunăm

Și frumos să salutăm

A-nceput o nouă zi

Bună dimineața, copii!”

La rândul lor, copiii din cercul interior se vor întoarce și îi vor saluta pe cei aflați în spatele lor din cercul exterior.

Următoarea formă de salut se va realiza prin metoda „Amestecă, îngheață, formează perechi”. La semnalul “Amestecă” dat de educatoare, copiii se plimbă liber, la semnalul “Îngheață” se opresc, stau nemișcați, iar la semnalul “Formează perechi” vor forma perechi cu copilul cel mai apropiat de ei, pe care îl vor saluta prin strângere de mână. Jocul se repetă de 3 ori pentru a da copiilor posibilitatea de a se saluta cu cât mai mulți colegi.

Pentru a-i așeza pe copii în semicerc vom cânta împreună cântecelul „Cercul mare și frumos”.

Prezența: Se va face de către un copil la panoul cu mămăruța.

Calendarul naturii :

Le voi spune copiilor că vom completa calendarul naturii pe trenuleț pentru că astăzi vom pleca într-o călătorie. Copiii vor completa calendarul naturii.

În ce anotimp suntem ?

– Cum este vremea astazi?

– Cum se numeste luna in care suntem?

Dupa completarea calendarului acesta va fi citit de către toti copiii.

Noutatea zilei: Se face prin salutarea musafirului.

RUTINE : “Îmi aștept rândul”- deprinderea de a anunța prin ridicarea mâinii când solicită un anumit lucru;

TRANZIȚIE : „Pinguinul Willy” – cântec

Activități pe domenii experientiale (ADE)

DȘ/DLC (Activitate matematică) + (Educarea Limbajului)

Tema activității : „ Călătorie în ținutul înghețat”

Obiective operationale :

– Să recunoască animalele de la poli pe baza materialelor puse la dispoziție;

– Să formeze mulțimi după anumite criterii: mărime și culoare;

-Să raporteze numărul la cantitate în limita 1-3;

-Să alcătuiască propoziții despre animalele din mulțimea formată;

-Să despartă în silabe cuvântul care reprezintă animalul din mulțimea formată.

Activitati liber alese (ALA1)

CONSTRUCȚII: „Aisberg” – alăturare piese din polistiren

Obiective operationale:

-Să sorteze piesele de polistiren mici de cele mari;

-Să alăture piesele de polistiren pentru a realiza aisbergul;

MANIPULATIVE: „Colier pentru mama pinguin ”- înșirare mărgele

Obiective operationale:

– să înșire mărgelele respectând criteriul culorii;

– să înșire mărgelele câte 2 de aceeași culoare, câte trei, câte una respectând ordinea culorii.

ARTĂ : „Măști de pinguin” –confecționare

Obiective operationale:

-Să rupă hârtia în bucățele mici utilizând tehnica ruperii;

-Să lipească bucățile de hârtie în spațiul dat pentru a realiza măștile;

METODE SI PROCEDEE : jocul, conversatia, explicatia, problematizarea, expunerea, descoperirea, observarea, lucrul in grup, demonstratie, metode interactive: , „Cerc interior, cerc exterior”, „Amestecă, îngheață, formează perechi”

MIJLOACE DE INVATAMANT:

ADP: ecusoane cu urs polar, ,morsă, ,pinguin , calendarul naturii

ADE: ecusoane cu urs polar, morsă, pinguin, ținutul înghețat, ghețari, animale de la poli, cifre.

ALA: Construcții: bucăți de polistiren, bețișoare

Manipulative: mărgele colorate, ața de înșirat

Artă : Măști cartonate, hârtie, lipici

FORME DE REALIZARE: frontal,individual, pe grupuri,

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

“Curriculum pentru invatamantul prescolar 3-6/7 ani ” – 2008

Laborator prescolar – ghid metodologic, editia a II-a, – editura V& Integral, Bucuresti, 2002

Curs “Strategii de invatare prin cooperare” – modulul III – Step by Step

Breben, Silvia; Gongea, Elena; Ruiu, Georgeta; Fulga,Mihaela – “Metode interactive de grup” –ghid metodic, editura Arves,

Filofteia Grama, Mioara Pletea,Angela Sesovoci…”Aplicatii ale noului curriculum pentru invatamantul prescolar”, vol I si II, ed. DPH, 2009

Scenariul zilei

Copiii intră în sala de grupă intonând cântecul “Pinguinul a sosit” având in piept medalioane cu imagini reprezentand diferite animale de la poli:. Urs polar, morsă, pinguin. Întâlnirea de dimineață începe cu salutul prin metodele interactive de grup „Cerc interior , cerc exterior”, „Amestecă, ingheață, formează perechi”. Copiii formează cercul mare pe covor. Se trece apoi la completarea prezenței pe mămăruță, apoi se va completa calendarul naturii. După completarea calendarului naturii educatoarea va fi întreruptă de apariția pinguinului Willy, care a fost găsit la ușă de către colega de grupă. Pinguinul Willy este foarte trist deoarece în ținutul de gheață a fost o furtună de zăpada și în urma ei s-a creat o dezordine.

Astfel că Pinguinul Willy îi roagă foarte mult pe copii să îl ajute să aranjeze ținutul d gheața și să îl facă așa cum a fost, și dacă îl vor ajuta el îi va răsplăti pe măsură.

Educatoarea îi întreabă pe copii dacă vor să îl ajute pe Willy și să facă ei ordine în ținutul de gheață? Copiii sunt foarte încântați să îl ajute pe Willy.

Willy va șopti educatoarei fiecare sarcină pe care copiii trebuie să o realizeze pentru a aranja ținutul de gheața.

Sarcini de la Willy:

Formează mulțimea ghețarilor mari și așează-i în ținutul de gheață.

Formează mulțimea pinguinilor mici și așează-i în ținutul de gheață.

Formează mulțimea peștilor care au culoarea albastră.

Formează mulțimea peștilor care au culoarea galbenă.

Formează mulțimea morselor.

Alege atâția pești cât arată cifra din mâna mamei pinguin.

Alege atâția ghețari cât arată cifra de pe burtica tatălui pinguin.

Alege atâtea ouă cât arată cifra de pe iglul mare.

Așează în fața ursului olar atâția 3 pești de culoare diferită.

Pescuiește 2 pești pentru tata pinguin.

Pescuiește 2 pești pentru mama pinguin

După finalizarea sarcinilor copiii se vor ridica și împreună cu educatoarea vor vizita ținutul de gheață și îl vor așeza e Willy alături de părinții lui. Vor merge pășind pe ghețari și intonând cântecul „Pinguinul Willy”, luând apoi drumul spre baie.

Tranzitie: Copiii se întorc de la baie cu cântecul “Pinguinul Willy”. Educatoarea va prezenta pe rând sarcina de la fiecare centru, totodată spunându-le copiilor ca Willy le-a pregătit materialele de la centre în semn de mulțumire entru ajutorul care i l-au dat.

La Centrul “Construcții” copiii vor construi aisberguri din piese de polistiren.

La Centrul „Manipulative” Copiii vor înșira mărgele pentru a realiza colier pentru mama pinguin.

La Centrul „Artă”, copiii vor avea de realizat câte o mască de pinguin, utilizând tehnica ruperii hârtiei.

Copii se vor grupa pe centre în funcție de imaginea din piept.

Tranzitie:Copii își încălzesc mâinile: „Mâna mea-i ca un cuvânt”-poezie

Educatoarea supraveghează activitatea tuturor centrelor, dând indicațiile necesare.

Dupa ce copiii au realizat sarcinile de la centre, lucrările realizate le vor duce în ținutu de gheață pentru a-l face pe Pinguinul Willy mai fericit.

ALA 2:Jocuri de miscare

La final copiii se jor juca:”Pinguinule schimbă-ți cuibul”, „Purtăm oul pe picioare ca și pinguinul”, „Cursa pinguinilor”.

Proiect didactic

GRUPA: MICĂ

TEMA ANUALĂ : „Cum a fost, este și va fi aici pe acest pământ?”

PROIECTUL TEMATIC:”În lumea celor care nu cuvântă”

SUBTEMA : ,,Animalele de la poli”

FORMA DE REALIZARE : Activitate integrata (DȘ/ DLC)

ACTIVITATI PE DOMENII EXPERENTIALE:

Domeniul Știință (DȘ)

Domeniul Limbă și comunicare (DLC)

TEMA ACTIVITĂȚII: ,,Călătorie în ținutul de gheață”

TIPUL ACTIVITATII: Consolidare si sistematizare de cunoștințe, priceperi și deprinderi.

FORME DE ORGANIZARE: Frontală, Individuală, pe grupe

OBIECTIVE OPERATIONALE:

– Să recunoască animalele de la poli pe baza materialelor puse la dispoziție;

– Să formeze mulțimi după anumite criterii: mărime și culoare;

-Să raporteze numărul la cantitate în limita 1-3;

-Să alcătuiască propoziții despre animalele din mulțimea formată;

-Să despartă în silabe cuvântul care reprezintă animalul din mulțimea formată.

SCOPUL ACTIVITATII: -Verificarea cunostintelor referitoare la formarea mulțimilor, raportarea numărului la cantitate;

-Consolidarea deprinderilor de a pronunța corect diferite cuvinte, de a alcătui propoziții și de a despărți în silabe diferite cuvinte.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode si procedee:

Jocul, conversația, explicația, problematizarea, demonstrația, observația, expunerea, descoperirea, exercitiul, lucru în grup, metodele interactive

Mijloace didactice:

Ecusoane cu urs polar, morsă, pinguin, ghețari, jetoane cu cifre, animale polare din pluș.

DURATA:35-40min

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

Data:

Grădinița: G.P.N. Emanuel

Educatoare: Pentie Diana

Grupa mijlocie

Tema de studiu: Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim

Tema proiectului tematic: “Eu simt, eu creez, eu experimentez”

Tema zilei: « UN DAR PENTRU MAMA »

Activități de învățare:

ADP: Întâlnirea de dimineață-“Cum e mama mea”?;Rutine și tranziții

ALA 1 : Știință: Scara numerică (1-5)-floricele;

Artă:” Inimioară pentru mama”(mototolire, lipire);

Joc de masă: Reconstituire de imagini din poveste(puzzle);

Biblioteca: Rochiță pentru mama(antrenament grafic);

ADE: DLC: « Un dar pentru mama »-poezie

«Vă grupați, la întrebări sa raspundeti si sa va miscati! »-joc didactic imbinat cu miscari(DLC+DPM)

DPM: «Mama spune…. »-joc de miscare

«Floricica de pe ses »-miscari pe ritmul cantecului.

Forma de realizare: activitate integrată

Forma de organizare: frontală, pe grupuri mici, individual;

Tipul de activitate: mixta;

Mijloace de realizare: povestea educatoarei, mototolire, lipire, reconstituire de imagini, antrenement grafic,

cântec, dans

Durata: 50 min

Locul desfășurării: sala de grupă;

SCOPUL:

cultivarea sentimentului de dragoste si recunostinta pentru mama;

dezvoltarea simțului estetic;

formarea și exersarea unor priceperi și deprinderi;

Obiective operaționale:

DLC: : – să asculte cu atenție recitarea educatoarei pentru a sesiza influxiunile vocii dar si succesiunea

momentelor acțiunii și mesajul transmis prin textul liric;

– să expună cu ajutorul imaginilor și al întrebărilor principalele momente ale poeziei;

– să răspundă la întrebările adresate de către educatoare utilizând propoziții clare și corecte din punct de

vedere gramatical;

să înteleagă mesajul transmis de textul liric;

sa-si exprime trairile si sentimentele atat verbal cat si prin realizarea unor itemi ;

ALA: – să execute exerciții de încălzire a mușchilor mici ai mâinii;

– să mototolească hârtia;

– să lipească hârtia în spațiul dat;

– să lucreze curat și ordonat;

– să finalizeze lucrarea.

– să rezolve corect sarcina fișei matematice realizând scara numerică crescătoare si descrescatoare

prin lipirea florilor;

– să decoreze rochia mamei trasând liniuțe,puncte,cercuri;

– să reconstituie imagini din poveste;

DPM: -să-și formeze o ținută corporală corectă;

-să execute corect exercițiile pentru influențarea selectivă a aparatului locomotor;

-să-și recunoască schema corporală proprie;

-să perceapă componentele spațio-temporale;

-să execute miscari pe ritmul unui cantec;

Strategii didactice:

Metode și procedee: expunerea, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea,turul galeriei;

Mijloace de învățământ: mărțișoare colorate din carton, planșe cu imagini din poezie, mascotă Mărțișor, puzzle,fișe de lucru, jetoane cu flori, inimioare de carton, hârtie creponată, lipici, creioane, imagini din poezie;

Bibliografie:

1. “Curriculum pentru educația timpurie a copilului de la 3 la 6/7ani”, MECT, 2008

2.,, Activitatea integrată din grădiniță” , ed. Didactica Publishing House, 2008

SCENARIUL DIDACTIC

Programul zilei debutează cu întâlnirea de dimineață . Copiii stau pe scăunele în cerc – cercul magic.

Are loc salutul introdus de o poezie spusă de educatoare. Se va completa prezența și calendarul naturii.

Are loc împărtășirea de grup cu tema “Cum e mama mea?”

La noutatea zilei apare Mărțișor(marionetă) care aduce mărțișoare colorate(roz, galben, mov, albastru), pe care le voi împărți copiilor.Mărțișor le-a adus copiilor și o mulțime de alte surprize(voi enunța tema și obiectivele).

Introduc un moment de tranziție printr-un joc “Mama spune…………………….”

Le voi recita copiilor poezia „UN DAR PENTRU MAMA” .Se vor urmări planșele cu imagini din poezie.

După un scurt moment de tranziție, le voi prezenta copiilor sectoarele de lucru(fiecare sector are o culoare reprezentativă iar copiii se așează la sectorul care are aceeași culoare ca mărțișorul lor – mărțișoarele rosu la Artă, mărțișoarele verzi la Bibliotecă, mărțișoarele albastre la Joc de masă, mărțișoarele galbene la Știință).

La sectorul :

Artă copiii vor rupe, vor mototoli și vor lipi hârtia pentru a realiza inimioara pentru mama.

La Științe se va realiza scara numerică în limitele 1-5 lipind atatea flori cât indică cifra.

La Joc de masă se vor reconstitui imagini din poezie.

La Bibiotecă copiii vor decora rochița pentru mama cu semne grafice.

Are loc un moment de tranziție.

La realizarea feed-back-ului ne vom juca un joc “Vă grupați, la întrebări sa raspundeti si sa va miscati!”

Activitatea se va încheia cu un cântec „Floricica de pe ses” copiii interpretând cântecul și în același timp executând mișcările sugerate de versurile cântecului-o hora.

Mărțișor va face aprecieri asupra modului în care s-a desfășurat activitatea

ANEXA 4

PROIECT DIDACTIC

Data:

Grădinița : G.P.N. EMANUEL

Educatoare: Pentie Diana

Grupa mijlocie

Tema de studiu : Când, cum și de ce se întamplă?

Tema proiectului tematic: “Au fost și sunt în jurul nostru”

Tema zilei: Animale îndrăgite !

Activități de învățare:

ADP: Întâlnirea de dimineață-Ce animale domestice cunoaștem?;Rutine și tranziții

ALA 1 : Artă: DOS – ,,Cățelușul’’

Construcții: ,,Cușca cățelușului’’

Joc de masă: ,,Puzzle cu animale’’

Bibliotecă: ,, Decorăm cușca cățelușului’’

ADE: DLC: ,,Ciuboțelele ogarului ’’, de Calin Gruia

DOS: ,, Cățelușul’’

ALA 2: Câinii la concurs

Forma de realizare: activitate integrată

Forma de organizare: frontală, pe grupuri mici, individual;

Tipul de activitate: mixtă

Mijloace de realizare:povestirea educatoarei, lipire, construcții, reconstituire de imagini, antrenament grafic, joc de mișcare

Durata: o zi

Locul desfășurării: sala de grupă

Scopul: Consolidarea deprinderii de a asculta cu atenție o poveste. Consolidarea deprinderii de a rupe și a lipi hârtia pe un contur dat. Dezvoltarea simțului estetic.

Obiective operaționale:

DLC: – să asculte cu atenție conținutul poveștii;

să reproducă fragmente din poveste, folosindu-se de imagini, cu ajutorul întrebărilor puse de educatoare;

să-și îmbogățească vocabularul cu unele cuvinte: iarmaroc, ciuboțele, galbeni, zabunul, lavița;

să diferențieze personajele pozitive de cele negative.

DOS:- să denumească corect materialele de lucru;

să rupă hârtia cu doua degete de la ambele mâini;

să aplice bucățile de hârtie, prin lipire și apăsare, pe o suprafață data;

să analizeze lucrările realizate pe baza următoarelor criterii: originalitate, acuratețe și gradul de finalizare al lucrării.

ALA: – să construiască cușca cățelușului, cu ajutorul materialelor puse la dispoziție;

– să realizeze puzzle-uri cu imagini reprezentând animale;

– să decoreze cușca cățelușului cu liniuțe;

Strategii didactice:

Metode și procedee: povestirea, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea, ,, Braistormingul’’, ,,Trierea aserțiunilor ’’, ,,Turul Galeriei’’.

Mijloace de învățământ:imagini din poveste, hârtie glasată, lipici, palete roșii și verzi, jocuri de construcții, puzzle cu animale, fișe cu semne grafice, recompense.

Bibliografie:

1. “Curriculum pentru educația timpurie a copilului de la 3 la 6/7ani”, MECT, 2008

2.,, Activitatea integrată din grădiniță” , ed. Didactica Publishing House, 2008

3. ,,Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, M.E.N., București, 2009.

SCENARIUL DIDACTIC

Programul zilei debutează cu întâlnirea de dimineață . Copiii stau pe scăunele în cerc – cercul magic. Are loc salutul introdus de o poezie spusă de educatoare. Se va completa prezența și calendarul naturii.

Cu ajutorul președintelui din această zi are loc împărtășirea de grup cu tema “Ce animale domestice cunoaștem ?” La noutatea zilei va apărea un cățel. Cățelul îmi va spune la ureche activitățile pe care trebuie să le desfășoare copiii. Cățelul le-a pregătit copiilor și alte surprize minunate .

După întalnirea de dimineață introduc un moment de tranziție : onomatopee – câinele , pisica, calul, vaca, urmând să le captez atenția copiilor pentru urmatoarea activitate și anume Educarea limbajului, unde voi citi povestea ,, Ciuboțelele ogarului’’, de Călin Gruia .

După un scurt moment de tranziție (ieșirea copiilor din clasă) le voi prezenta copiilor sectoarele de lucru . La sectorul Artă – Activități practice copiii vor rupe și vor lipi hârtia pe un contur dat, obținând un cățel cu pete. La sectorul Bibliotecă copiii vor decora cușca cățelușului cu liniuțe. La sectorul Joc de masa copiii vor rezolva puzzle-uri cu animale. La sectorul Construcții copiii vor construi cușca cățelușului.

Toți copiii vor trece pe la sectorul Artă.

Domeniul experențial DOS se va desfășura la sectorul Artă.

După ce copiii au îndeplinit sarcinile de la sectoare are loc Turul Galeriei.

Dupa aprecierea lucrărilor efectuate la centrele de interes , toti copiii vor primi recompense și se vor destinde prin jocul ,,Câinii la concurs’’.

BIBLIOGRAFIE

I. EDIȚII

Creangă, Ion, Amintiri din copilărie, Ed. Litera, București, 2002

Dostoievski, F., M., Adolescentul, traducere de Emma Beniuc, Ed. Roaclasic, București,

1998

Musil, Robert, Rătăcirile elevului Torless, traducere și prefață de Cornelia Andriescu, Ed.

Canova, Iași, 1970

Teodoreanu, Ionel, La Medeleni, Vol I-III, Ed. Cartex, București, 2000

II. LUCRĂRI DE ORIENTARE GENERALĂ

Aries, Philippe, Omul în fața morții, vol.I și II, traducere de Andrei Niculescu, Ed.

Meridiane, București, 1996

Chevalier, Jean, Gheerbrant, Dicționar de simboluri, vol. II (E-O) , Ed. Artemis,

București, 1995

Gasset, Jose, Ortega y, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Ed.

Humanitas, București, 1995

Petraș, Irina, Știința morții, vol. I și II, Ed. Paralela 45, București, 2001

Ralea, Mihai, Scrieri din trecut , Ed. Casa Scânteii, București 1963

Schopenhauer, Arthur, Viața, amorul și moartea, traducere de Constantin Pestreanu ,

Ed. Antet, București, 1994

Sthendal, Despre dragoste, traducere de Gellu Naum, Ed. Pentru Literatură Universală,

București, 1968

Xxxx, Psihologia copilului, E.D.P., București, 1994

III. REFERINȚE CRITICE

Andriescu, Cornelia, Robert Musil și romanul modern, Ed. Junimea, București, 1982

Alecu, Viorel, Opera literară a lui George Călinescu, Ed. Albatros, Iași, 1974

Bențea, Mircea, Arhipelagul prozei, Ed. Biblioteca Revistei „Familia”, Oradea, 1995

Berdiaev, Nikolai, Filosofia lui Dostoievski, traducere de Radu Părpăuță, Ed. Institului

European, Iași, 1992

Biberi, Ion, Eseuri și foiletoane critice, Ed. Minerva, București, 1982

Cernăuți-Gorodețchi, M., Poetica basmului modern (ediția a doua, revăzută). Iași: Editura Universitas, 2002

Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Polirom, Iași, 1998

Chifor,Valentin, Literatura română interbelică, vol. I, Ed. Universității din Oradea, 1998

Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, vol.IV, Ed. Minerva, București, 1974

Cristea,Valeriu, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Ed. Cartea Românească,

București, 1983

Ianoși, Ion, Dostoievski, Ed. Teora, București, 2000

Manolescu, Nicolae, Metamorfozele prozei. Metamorfozele romanului., Ed. Polirom,

București, 1999

Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, Ed. Pentru Literatură, București, 1966

Munteanu, Romul, Literatura europeană modernă, Ed. Amacord, Timișoara, 2000

Mânzat, Ion, Psihologia creștină a adâncurilor. F. M. Dostoievski contra lui S. Freud ,

Ed. Univers Enciclopedic, București, 1999

Musil, Robert, Schițe pentru o autobiografie, în vol . Trei femei, traducere de Cornelia

Andriescu, Ed. Univers, București, 1970

Mustață, Ioana, Dialog cu eternul feminin, Ed. Roza Vânturilor, București, 1993

Papahagi, Marian, Eros și utopie, Ed. Cartea Românească, București, 1980

Petrescu, Liviu, Dostoievski. Eseu. , Ed. Dacia, Cluj, 1971

Petrescu, Liviu, Romanul condiției umane, Ed. Minerva, București, 1979

Șestov, Lev, Revelațiile morții, traducerea de Smaranda Cosmin , Ed. Institului European,

Iași, 1993

Șestov, Lev, Apoteoza lipsei de temeiuri, traducerea de Janina Ianoși, Ed. Humanitas,

București, 1995

IV. PSIHOPEDAGOGIE ȘI METODICĂ

Breben, Silvia, Gongea, Elena, Ruiu, Georgeta, Fulga, Mihaela, Metode interactive de grup – ghid metodic, Editura Arves, Craiova, 2002

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Polirom, Iași, 2006

Cerghit, I., Radu, T. I., Popescu, E., Vlăsceanu, I., Didactica, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998

Cojocariu, Venera-Mihaela, Fundamentele pedagogiei. Teoria și metodologia curriculum- ului. Texte și pretexte, Editura V&I Integral, București, 2007

Cucoș, Constantin (coord.), Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Polirom, Iași, 2009

XXXX, Curriculum pentru învățământul preșcolar (3-6/7 ani), Editura Didactica PublishigHouse,București,2009
Dumitrana, Magdalena, Educarea limbajului în învățământul preșcolar, vol.I, Comunicarea orală, Editura Compania, Bucuresti, 1999

Dumitriu, Constanța, Introducere în cercetarea psihopedagogică, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004

Dumitriu, Gheorghe, Dumitriu, Constanța, Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, R.A.,București, 2004

Ezechil, Liliana, Păiși Lăzărescu, Mihaela, Laborator preșcolar – ghid metodologic, Editura V&I Integral, București, 2002

Gugiuman, A. Introducere în cercetare pedagogică, Editura Tehnică, Chișinău, 1993

Hussar, Elena, Aprodu, Diana (coord.), Școala incluzivă – școală europeană: concepte, metode, practici, Editura Casei Corpului Didactic, Bacău, 2008

Mitu, Florica, Metodica activităților de educare a limbajului în învățământul preșcolar, Editura Humanitas Educațional, Bucuresti, 2005

Stoica, Cornelia, Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii (Manual pentru clasa a XII-a licee pedagogice), Editura Didactică și Pedagogică, Bucuresti, 1982

Munteanu, Georgeta, Bolog, Elena, Goia, Vistian, Literatura pentru copii (Manual pentru liceele pedagogice și institutele pedagogice), Editura Didactică și

Pedagogică, Bucuresti, 1971

Sabău, Ioan și Cioban, Florin, Didactica educării limbajului în învățământul preșcolar

Șchiopu, Ursula, Verza, E., Psihologia vârstelor, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1991

ANEXE

ANEXA 1

CHESTIONAR

1. POTRIVEȘTE PERSONAJUL CU POVESTEA DIN CARE FACE PARTE, REALIZÂND PERECHI DE PERSONAJE-POVEȘTI / BASME

2. ÎNCERCUIEȘTE CU ROȘU PERSONAJUL BUN (POZITIV) ȘI TAIE CU NEGRU PERSONAJUL RĂU (NEGATIV)

3. COLOREAZĂ PERSONAJUL ÎNDRĂGIT DE TINE ȘI MENȚIONEAZĂ POVESTEA DIN CARE FACE PARTE

4. ÎNCERCUIEȘTE ÎNTR-UN SINGUR CERC (REALIZEAZĂ O GRUPĂ CU) TOATE PERSONAJELE CARE FAC PARTE DIN ACEEAȘI POVESTE

5. DESENEAZĂ UN PERSONAJ POZITIV (BUN) ȘI UN PERSONAJ NEGATIV(RĂU) DIN POVESTEA "CENUȘĂREASA". MOTIVAȚI ALEGEREA FĂCUTĂ.

ANEXA 2

PROIECT DE ACTIVITATE

GRUPA : Mijlocie

TEMA ANUALĂ : „ Cum a fost, este și va fi aici pe pământ ?”

TEMA PROIECTULUI : „ În lumea celor care nu cuvântă”

TEMA SĂPTĂMÂNII : ”Animalele de la Poli”

TEMA ZILEI : „Călătorie în ținutul de gheață”

FORMA DE REALIZARE: Activitate integrată DȘ(Matematică)/ DLC(Ed.Limbajului)

TIPUL ACTIVITATII: Consolidare și sistematizare de cunoștințe

FORME DE ORGANIZARE: Frontală, Individuală, pe grupe

INVENTAR DE ACTIVITĂȚI

Activități de dezvoltare personală (ADP) :

INTALNIREA DE DIMINEATA :

Salutul : În momentul sosirii la grădiniță fiecare copil primește un ecuson cu animale de la poli: urs polar, morsă, iepure polar. Copiii intră în sala de grupă intonând cântecul: Iepurasii Rilă Folosind metodele interactive “Cerc interior, cerc exterior” și “Amestecă, îngheață, formează perechi”, copiii se vor saluta între ei. Se formează două cercuri, unul în interiorul celuilalt. Educatoarea împreună cu copiii va rosti versurile :

„Dimineața a sosit

Toți copiii au venit

În cerc să ne adunăm

Și frumos să salutăm

A-nceput o nouă zi

Bună dimineața, copii!”

La rândul lor, copiii din cercul interior se vor întoarce și îi vor saluta pe cei aflați în spatele lor din cercul exterior.

Următoarea formă de salut se va realiza prin metoda „Amestecă, îngheață, formează perechi”. La semnalul “Amestecă” dat de educatoare, copiii se plimbă liber, la semnalul “Îngheață” se opresc, stau nemișcați, iar la semnalul “Formează perechi” vor forma perechi cu copilul cel mai apropiat de ei, pe care îl vor saluta prin strângere de mână. Jocul se repetă de 3 ori pentru a da copiilor posibilitatea de a se saluta cu cât mai mulți colegi.

Pentru a-i așeza pe copii în semicerc vom cânta împreună cântecelul „Cercul mare și frumos”.

Prezența: Se va face de către un copil la panoul cu mămăruța.

Calendarul naturii :

Le voi spune copiilor că vom completa calendarul naturii pe trenuleț pentru că astăzi vom pleca într-o călătorie. Copiii vor completa calendarul naturii.

În ce anotimp suntem ?

– Cum este vremea astazi?

– Cum se numeste luna in care suntem?

Dupa completarea calendarului acesta va fi citit de către toti copiii.

Noutatea zilei: Se face prin salutarea musafirului.

RUTINE : “Îmi aștept rândul”- deprinderea de a anunța prin ridicarea mâinii când solicită un anumit lucru;

TRANZIȚIE : „Pinguinul Willy” – cântec

Activități pe domenii experientiale (ADE)

DȘ/DLC (Activitate matematică) + (Educarea Limbajului)

Tema activității : „ Călătorie în ținutul înghețat”

Obiective operationale :

– Să recunoască animalele de la poli pe baza materialelor puse la dispoziție;

– Să formeze mulțimi după anumite criterii: mărime și culoare;

-Să raporteze numărul la cantitate în limita 1-3;

-Să alcătuiască propoziții despre animalele din mulțimea formată;

-Să despartă în silabe cuvântul care reprezintă animalul din mulțimea formată.

Activitati liber alese (ALA1)

CONSTRUCȚII: „Aisberg” – alăturare piese din polistiren

Obiective operationale:

-Să sorteze piesele de polistiren mici de cele mari;

-Să alăture piesele de polistiren pentru a realiza aisbergul;

MANIPULATIVE: „Colier pentru mama pinguin ”- înșirare mărgele

Obiective operationale:

– să înșire mărgelele respectând criteriul culorii;

– să înșire mărgelele câte 2 de aceeași culoare, câte trei, câte una respectând ordinea culorii.

ARTĂ : „Măști de pinguin” –confecționare

Obiective operationale:

-Să rupă hârtia în bucățele mici utilizând tehnica ruperii;

-Să lipească bucățile de hârtie în spațiul dat pentru a realiza măștile;

METODE SI PROCEDEE : jocul, conversatia, explicatia, problematizarea, expunerea, descoperirea, observarea, lucrul in grup, demonstratie, metode interactive: , „Cerc interior, cerc exterior”, „Amestecă, îngheață, formează perechi”

MIJLOACE DE INVATAMANT:

ADP: ecusoane cu urs polar, ,morsă, ,pinguin , calendarul naturii

ADE: ecusoane cu urs polar, morsă, pinguin, ținutul înghețat, ghețari, animale de la poli, cifre.

ALA: Construcții: bucăți de polistiren, bețișoare

Manipulative: mărgele colorate, ața de înșirat

Artă : Măști cartonate, hârtie, lipici

FORME DE REALIZARE: frontal,individual, pe grupuri,

MATERIAL BIBLIOGRAFIC:

“Curriculum pentru invatamantul prescolar 3-6/7 ani ” – 2008

Laborator prescolar – ghid metodologic, editia a II-a, – editura V& Integral, Bucuresti, 2002

Curs “Strategii de invatare prin cooperare” – modulul III – Step by Step

Breben, Silvia; Gongea, Elena; Ruiu, Georgeta; Fulga,Mihaela – “Metode interactive de grup” –ghid metodic, editura Arves,

Filofteia Grama, Mioara Pletea,Angela Sesovoci…”Aplicatii ale noului curriculum pentru invatamantul prescolar”, vol I si II, ed. DPH, 2009

Scenariul zilei

Copiii intră în sala de grupă intonând cântecul “Pinguinul a sosit” având in piept medalioane cu imagini reprezentand diferite animale de la poli:. Urs polar, morsă, pinguin. Întâlnirea de dimineață începe cu salutul prin metodele interactive de grup „Cerc interior , cerc exterior”, „Amestecă, ingheață, formează perechi”. Copiii formează cercul mare pe covor. Se trece apoi la completarea prezenței pe mămăruță, apoi se va completa calendarul naturii. După completarea calendarului naturii educatoarea va fi întreruptă de apariția pinguinului Willy, care a fost găsit la ușă de către colega de grupă. Pinguinul Willy este foarte trist deoarece în ținutul de gheață a fost o furtună de zăpada și în urma ei s-a creat o dezordine.

Astfel că Pinguinul Willy îi roagă foarte mult pe copii să îl ajute să aranjeze ținutul d gheața și să îl facă așa cum a fost, și dacă îl vor ajuta el îi va răsplăti pe măsură.

Educatoarea îi întreabă pe copii dacă vor să îl ajute pe Willy și să facă ei ordine în ținutul de gheață? Copiii sunt foarte încântați să îl ajute pe Willy.

Willy va șopti educatoarei fiecare sarcină pe care copiii trebuie să o realizeze pentru a aranja ținutul de gheața.

Sarcini de la Willy:

Formează mulțimea ghețarilor mari și așează-i în ținutul de gheață.

Formează mulțimea pinguinilor mici și așează-i în ținutul de gheață.

Formează mulțimea peștilor care au culoarea albastră.

Formează mulțimea peștilor care au culoarea galbenă.

Formează mulțimea morselor.

Alege atâția pești cât arată cifra din mâna mamei pinguin.

Alege atâția ghețari cât arată cifra de pe burtica tatălui pinguin.

Alege atâtea ouă cât arată cifra de pe iglul mare.

Așează în fața ursului olar atâția 3 pești de culoare diferită.

Pescuiește 2 pești pentru tata pinguin.

Pescuiește 2 pești pentru mama pinguin

După finalizarea sarcinilor copiii se vor ridica și împreună cu educatoarea vor vizita ținutul de gheață și îl vor așeza e Willy alături de părinții lui. Vor merge pășind pe ghețari și intonând cântecul „Pinguinul Willy”, luând apoi drumul spre baie.

Tranzitie: Copiii se întorc de la baie cu cântecul “Pinguinul Willy”. Educatoarea va prezenta pe rând sarcina de la fiecare centru, totodată spunându-le copiilor ca Willy le-a pregătit materialele de la centre în semn de mulțumire entru ajutorul care i l-au dat.

La Centrul “Construcții” copiii vor construi aisberguri din piese de polistiren.

La Centrul „Manipulative” Copiii vor înșira mărgele pentru a realiza colier pentru mama pinguin.

La Centrul „Artă”, copiii vor avea de realizat câte o mască de pinguin, utilizând tehnica ruperii hârtiei.

Copii se vor grupa pe centre în funcție de imaginea din piept.

Tranzitie:Copii își încălzesc mâinile: „Mâna mea-i ca un cuvânt”-poezie

Educatoarea supraveghează activitatea tuturor centrelor, dând indicațiile necesare.

Dupa ce copiii au realizat sarcinile de la centre, lucrările realizate le vor duce în ținutu de gheață pentru a-l face pe Pinguinul Willy mai fericit.

ALA 2:Jocuri de miscare

La final copiii se jor juca:”Pinguinule schimbă-ți cuibul”, „Purtăm oul pe picioare ca și pinguinul”, „Cursa pinguinilor”.

Proiect didactic

GRUPA: MICĂ

TEMA ANUALĂ : „Cum a fost, este și va fi aici pe acest pământ?”

PROIECTUL TEMATIC:”În lumea celor care nu cuvântă”

SUBTEMA : ,,Animalele de la poli”

FORMA DE REALIZARE : Activitate integrata (DȘ/ DLC)

ACTIVITATI PE DOMENII EXPERENTIALE:

Domeniul Știință (DȘ)

Domeniul Limbă și comunicare (DLC)

TEMA ACTIVITĂȚII: ,,Călătorie în ținutul de gheață”

TIPUL ACTIVITATII: Consolidare si sistematizare de cunoștințe, priceperi și deprinderi.

FORME DE ORGANIZARE: Frontală, Individuală, pe grupe

OBIECTIVE OPERATIONALE:

– Să recunoască animalele de la poli pe baza materialelor puse la dispoziție;

– Să formeze mulțimi după anumite criterii: mărime și culoare;

-Să raporteze numărul la cantitate în limita 1-3;

-Să alcătuiască propoziții despre animalele din mulțimea formată;

-Să despartă în silabe cuvântul care reprezintă animalul din mulțimea formată.

SCOPUL ACTIVITATII: -Verificarea cunostintelor referitoare la formarea mulțimilor, raportarea numărului la cantitate;

-Consolidarea deprinderilor de a pronunța corect diferite cuvinte, de a alcătui propoziții și de a despărți în silabe diferite cuvinte.

STRATEGII DIDACTICE:

Metode si procedee:

Jocul, conversația, explicația, problematizarea, demonstrația, observația, expunerea, descoperirea, exercitiul, lucru în grup, metodele interactive

Mijloace didactice:

Ecusoane cu urs polar, morsă, pinguin, ghețari, jetoane cu cifre, animale polare din pluș.

DURATA:35-40min

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

Data:

Grădinița: G.P.N. Emanuel

Educatoare: Pentie Diana

Grupa mijlocie

Tema de studiu: Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim

Tema proiectului tematic: “Eu simt, eu creez, eu experimentez”

Tema zilei: « UN DAR PENTRU MAMA »

Activități de învățare:

ADP: Întâlnirea de dimineață-“Cum e mama mea”?;Rutine și tranziții

ALA 1 : Știință: Scara numerică (1-5)-floricele;

Artă:” Inimioară pentru mama”(mototolire, lipire);

Joc de masă: Reconstituire de imagini din poveste(puzzle);

Biblioteca: Rochiță pentru mama(antrenament grafic);

ADE: DLC: « Un dar pentru mama »-poezie

«Vă grupați, la întrebări sa raspundeti si sa va miscati! »-joc didactic imbinat cu miscari(DLC+DPM)

DPM: «Mama spune…. »-joc de miscare

«Floricica de pe ses »-miscari pe ritmul cantecului.

Forma de realizare: activitate integrată

Forma de organizare: frontală, pe grupuri mici, individual;

Tipul de activitate: mixta;

Mijloace de realizare: povestea educatoarei, mototolire, lipire, reconstituire de imagini, antrenement grafic,

cântec, dans

Durata: 50 min

Locul desfășurării: sala de grupă;

SCOPUL:

cultivarea sentimentului de dragoste si recunostinta pentru mama;

dezvoltarea simțului estetic;

formarea și exersarea unor priceperi și deprinderi;

Obiective operaționale:

DLC: : – să asculte cu atenție recitarea educatoarei pentru a sesiza influxiunile vocii dar si succesiunea

momentelor acțiunii și mesajul transmis prin textul liric;

– să expună cu ajutorul imaginilor și al întrebărilor principalele momente ale poeziei;

– să răspundă la întrebările adresate de către educatoare utilizând propoziții clare și corecte din punct de

vedere gramatical;

să înteleagă mesajul transmis de textul liric;

sa-si exprime trairile si sentimentele atat verbal cat si prin realizarea unor itemi ;

ALA: – să execute exerciții de încălzire a mușchilor mici ai mâinii;

– să mototolească hârtia;

– să lipească hârtia în spațiul dat;

– să lucreze curat și ordonat;

– să finalizeze lucrarea.

– să rezolve corect sarcina fișei matematice realizând scara numerică crescătoare si descrescatoare

prin lipirea florilor;

– să decoreze rochia mamei trasând liniuțe,puncte,cercuri;

– să reconstituie imagini din poveste;

DPM: -să-și formeze o ținută corporală corectă;

-să execute corect exercițiile pentru influențarea selectivă a aparatului locomotor;

-să-și recunoască schema corporală proprie;

-să perceapă componentele spațio-temporale;

-să execute miscari pe ritmul unui cantec;

Strategii didactice:

Metode și procedee: expunerea, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea,turul galeriei;

Mijloace de învățământ: mărțișoare colorate din carton, planșe cu imagini din poezie, mascotă Mărțișor, puzzle,fișe de lucru, jetoane cu flori, inimioare de carton, hârtie creponată, lipici, creioane, imagini din poezie;

Bibliografie:

1. “Curriculum pentru educația timpurie a copilului de la 3 la 6/7ani”, MECT, 2008

2.,, Activitatea integrată din grădiniță” , ed. Didactica Publishing House, 2008

SCENARIUL DIDACTIC

Programul zilei debutează cu întâlnirea de dimineață . Copiii stau pe scăunele în cerc – cercul magic.

Are loc salutul introdus de o poezie spusă de educatoare. Se va completa prezența și calendarul naturii.

Are loc împărtășirea de grup cu tema “Cum e mama mea?”

La noutatea zilei apare Mărțișor(marionetă) care aduce mărțișoare colorate(roz, galben, mov, albastru), pe care le voi împărți copiilor.Mărțișor le-a adus copiilor și o mulțime de alte surprize(voi enunța tema și obiectivele).

Introduc un moment de tranziție printr-un joc “Mama spune…………………….”

Le voi recita copiilor poezia „UN DAR PENTRU MAMA” .Se vor urmări planșele cu imagini din poezie.

După un scurt moment de tranziție, le voi prezenta copiilor sectoarele de lucru(fiecare sector are o culoare reprezentativă iar copiii se așează la sectorul care are aceeași culoare ca mărțișorul lor – mărțișoarele rosu la Artă, mărțișoarele verzi la Bibliotecă, mărțișoarele albastre la Joc de masă, mărțișoarele galbene la Știință).

La sectorul :

Artă copiii vor rupe, vor mototoli și vor lipi hârtia pentru a realiza inimioara pentru mama.

La Științe se va realiza scara numerică în limitele 1-5 lipind atatea flori cât indică cifra.

La Joc de masă se vor reconstitui imagini din poezie.

La Bibiotecă copiii vor decora rochița pentru mama cu semne grafice.

Are loc un moment de tranziție.

La realizarea feed-back-ului ne vom juca un joc “Vă grupați, la întrebări sa raspundeti si sa va miscati!”

Activitatea se va încheia cu un cântec „Floricica de pe ses” copiii interpretând cântecul și în același timp executând mișcările sugerate de versurile cântecului-o hora.

Mărțișor va face aprecieri asupra modului în care s-a desfășurat activitatea

ANEXA 4

PROIECT DIDACTIC

Data:

Grădinița : G.P.N. EMANUEL

Educatoare: Pentie Diana

Grupa mijlocie

Tema de studiu : Când, cum și de ce se întamplă?

Tema proiectului tematic: “Au fost și sunt în jurul nostru”

Tema zilei: Animale îndrăgite !

Activități de învățare:

ADP: Întâlnirea de dimineață-Ce animale domestice cunoaștem?;Rutine și tranziții

ALA 1 : Artă: DOS – ,,Cățelușul’’

Construcții: ,,Cușca cățelușului’’

Joc de masă: ,,Puzzle cu animale’’

Bibliotecă: ,, Decorăm cușca cățelușului’’

ADE: DLC: ,,Ciuboțelele ogarului ’’, de Calin Gruia

DOS: ,, Cățelușul’’

ALA 2: Câinii la concurs

Forma de realizare: activitate integrată

Forma de organizare: frontală, pe grupuri mici, individual;

Tipul de activitate: mixtă

Mijloace de realizare:povestirea educatoarei, lipire, construcții, reconstituire de imagini, antrenament grafic, joc de mișcare

Durata: o zi

Locul desfășurării: sala de grupă

Scopul: Consolidarea deprinderii de a asculta cu atenție o poveste. Consolidarea deprinderii de a rupe și a lipi hârtia pe un contur dat. Dezvoltarea simțului estetic.

Obiective operaționale:

DLC: – să asculte cu atenție conținutul poveștii;

să reproducă fragmente din poveste, folosindu-se de imagini, cu ajutorul întrebărilor puse de educatoare;

să-și îmbogățească vocabularul cu unele cuvinte: iarmaroc, ciuboțele, galbeni, zabunul, lavița;

să diferențieze personajele pozitive de cele negative.

DOS:- să denumească corect materialele de lucru;

să rupă hârtia cu doua degete de la ambele mâini;

să aplice bucățile de hârtie, prin lipire și apăsare, pe o suprafață data;

să analizeze lucrările realizate pe baza următoarelor criterii: originalitate, acuratețe și gradul de finalizare al lucrării.

ALA: – să construiască cușca cățelușului, cu ajutorul materialelor puse la dispoziție;

– să realizeze puzzle-uri cu imagini reprezentând animale;

– să decoreze cușca cățelușului cu liniuțe;

Strategii didactice:

Metode și procedee: povestirea, conversația, explicația, demonstrația, exercițiul, problematizarea, ,, Braistormingul’’, ,,Trierea aserțiunilor ’’, ,,Turul Galeriei’’.

Mijloace de învățământ:imagini din poveste, hârtie glasată, lipici, palete roșii și verzi, jocuri de construcții, puzzle cu animale, fișe cu semne grafice, recompense.

Bibliografie:

1. “Curriculum pentru educația timpurie a copilului de la 3 la 6/7ani”, MECT, 2008

2.,, Activitatea integrată din grădiniță” , ed. Didactica Publishing House, 2008

3. ,,Programa activităților instructiv-educative în grădinița de copii, M.E.N., București, 2009.

SCENARIUL DIDACTIC

Programul zilei debutează cu întâlnirea de dimineață . Copiii stau pe scăunele în cerc – cercul magic. Are loc salutul introdus de o poezie spusă de educatoare. Se va completa prezența și calendarul naturii.

Cu ajutorul președintelui din această zi are loc împărtășirea de grup cu tema “Ce animale domestice cunoaștem ?” La noutatea zilei va apărea un cățel. Cățelul îmi va spune la ureche activitățile pe care trebuie să le desfășoare copiii. Cățelul le-a pregătit copiilor și alte surprize minunate .

După întalnirea de dimineață introduc un moment de tranziție : onomatopee – câinele , pisica, calul, vaca, urmând să le captez atenția copiilor pentru urmatoarea activitate și anume Educarea limbajului, unde voi citi povestea ,, Ciuboțelele ogarului’’, de Călin Gruia .

După un scurt moment de tranziție (ieșirea copiilor din clasă) le voi prezenta copiilor sectoarele de lucru . La sectorul Artă – Activități practice copiii vor rupe și vor lipi hârtia pe un contur dat, obținând un cățel cu pete. La sectorul Bibliotecă copiii vor decora cușca cățelușului cu liniuțe. La sectorul Joc de masa copiii vor rezolva puzzle-uri cu animale. La sectorul Construcții copiii vor construi cușca cățelușului.

Toți copiii vor trece pe la sectorul Artă.

Domeniul experențial DOS se va desfășura la sectorul Artă.

După ce copiii au îndeplinit sarcinile de la sectoare are loc Turul Galeriei.

Dupa aprecierea lucrărilor efectuate la centrele de interes , toti copiii vor primi recompense și se vor destinde prin jocul ,,Câinii la concurs’’.