Vânzarea produselor profesioniștilor [611893]

U N I V E R S I T A T E A “ N . T I T U L E S C U ”
F a c u l t a t e a d e d r e p t

T E Z A de D O C T O R A T

r e z u m a t

Con du c ăt or șt i in ț ifi c :
Prof. u n iv . dr. L i v iu S T ĂN CIULESC U

Do ct ora n d:
D RUM A R IU Cor ne l

Bu cure șt i

2011

U N I V E R S I T A T E A “ N . T I T U L E S C U ”
F a c u l t a t e a d e d r e p t

Tema :

Vânzarea produselor profesioniștilor
către cumpărătorii – consumatori

Conducător științific
Prof. univ. dr. Liviu STĂNCIULESCU

Doctorand: [anonimizat]

2011

C u p r i n s :

P a r t e a I
Contractul de consumație: relația juridică dintre p rofesionist și consumator
Capitolul I Contractul de consumație: o nouă teorie generală ?
Secțiunea I. Contractul – mijloc juridic de realiza re a intereselor persoanelor
Secțiunea a II-a. Definirea instituției contractua le
Secțiunea a III-a. ”Criza de identitate” a contract ului.
Capitolul II. Particularitățile contractului de con sumație
Secțiunea I Introducere în domeniul consumației
Secțiunea a II-a. Particularitățilele contractelor încheiate cu consumatorii
Capitolul III Vânzarea de consumație – varietate a contractului de vânzare –
cumpărare ?
Secțiunea I. Natura juridică a vânzării de consumaț ie
Secțiunea a II-a. Armonizarea reglementărilor și a instituțiilor consumeriste

P a r t e a a II – a
Formarea vânzării de consumație
Capitolul I Încheierea contractului de vânzare-cump ărare (dreptul comun)
Secțiunea I. Delimitarea vânzării de alte contracte speciale
Secțiunea a II-a. Părțile contractante și condițiil e vânzării
Capitolul al II-lea Consimțământului cumpărătorului -consumator: între
concepția clasică și formarea ”progresivă”
Secțiunea I. Voința juridică individuală – fundamen tul consimțământului și al
contractului.
Secțiunea a II-a Formarea și evoluția voinței jurid ice
Secțiunea a III-a Consimțământul contractual – mani festarea voințelor
concordante
Secțiunea a IV-a Particularitățile consimțământului consumerist
Capitolul III ”Obligațiile precontractuale” ale pro fesionistului: de informare-
educare, consiliere și securitate
Secțiunea I ”Obligația precontractuală” de informar e a consumatorului
normative
Secțiunea a II-a ”Obligația precontractuală” de con siliere a consumatorului

P a r t e a a III – a
Efectele, încetarea și varietățile vânzării de cons umație
Capitolul I Efectele contractului de vânzare-cumpăr are (dreptul comun)
Secțiunea I Executarea contractului de vânzare-cump ărare. Aspecte generale
Secțiunea a II-a: Obligațiile cumpărătorului
Capitolul II Conformitatea produselor și garanțiile asociate acestora

4
Secțiunea I Conformitatea lucrului vândut în dreptu l comun
Secțiunea a II-a Conformitatea produselor de consum ație
Secțiunea a III-a Reglementarea națională a conform ității produselor
Secțiunea a IV-a Răspunderea profesionistului pentr u neconformitatea
produsului: ”a treia garanție” ?
Secțiunea a V-a Răspunderea producătorilor pentru p agubele generate de
produsele cu defecte, în condițiile Legii nr. 240/2 004
Capitolul III Dezechilibrul contractual și clauzele abuzive la vânzare
Secțiunea I. Clauzele contractuale reciproce: expre sia echilibrului dintre părți
Secțiunea a II-a. Conceptul de clauzele abuzive
Secțiunea a III-a Clauze exceptate.
Secțiunea a IV-a Evoluția cadrului instituțional de protecție. Ordinul ANPC
531/2001 și comisia de clauze abuzive
Secțiunea a V. Constatarea și sancționarea clauzelo r abuzive în condițiile Legii nr.
193/2000
Secțiunea a VI-a Reglementarea clauzelor abuzive în Noul Cod civil
Capitolul IV Încetarea vânzării de consumație prin denunțare unilaterală
Secțiunea I Încetarea contractului de vânzare-cumpă rare
Secțiunea a II-a. Denunțarea unilaterală a vânzării de consumație
Secțiunea a III-a Dreptul de denunțarea unilaterală în reglementările dreptului
de consumație
Capitolul V Varietăți ale vânzării de consumație
Secțiunea I. Particularitățile vânzării încheiate l a distanță
Secțiunea a II-a. Particularitățile vânzării produs elor în afara spațiilor comerciale
Secțiunea a III-a. Particularitățile comercializări i produselor de piață
Secțiunea a IV-a. Particularitățile comercializării alimentelor

Con c luz i i și pr op u neri de lege f erenda

Bibliografie

P a r t e a I
Contractul de consumație: relația juridică dint re profesionist și cons
umator
Capitolul I Contractul de consumație: o nouă teorie generală ?
Secțiunea I. Contractul – mijloc juridic de realiza re a intereselor
persoanelor
Contractul este cel mai cunoscut act juridic.
Contractul este, în întrega lume, instrumentul cvas iexclusiv al circulației
averilor și unul dintre mecanismele juridice, esenț iale ale activității economice.
Regulile comune instituției sunt date de teoria gen erală a contractului,
domeniu abstract, cu rol principal în formularea co nceptelor fundamentale.
Concret, contractul se regăsește, numai în formele sale particulare, ale
„contractelor speciale” (de exemplu, vânzarea, loca țiunea, împrumutul, mandatul
etc.).
Codul civil leagă teoria generală a contractelor de teoria generală a
obligațiilor. În consecință, „cunoașterea dreptului obligațiilor trece prin cunoașterea
contractelor”(s.n.).
Voința reprezintă capacitatea individului de a acți ona rațional pentru
realizarea unor sopuri elaborate, în mod anticipati v, pe plan mental.
În drept, voința ca și categorie psihologică are o dublă semnificație: voința
generală, adică a întregii societăți sau a unor gru puri sociale și voința individuală,
caracteristică unui singur individ.
După exteriorizarea sa, distingem între:
a). Voința internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce co respunde
exact, intenției persoanei de a contracta.
b). Voința declarată (manifestată, exteriorizată) este un element mater ial, de
exteriorizare a voinței interne, ce poate fi manife stată: în scris, verbal sau prin
gesturi edificatoare.
Voința declarată este singura realitate percepută d e terți (în baza căreia
aceștia contractează) și singura care produce efect e.
De cele mai multe ori voința internă „se suprapune” formei sale exteriorizate
(voința declarată).
Alteriori, este posibil ca voința declarată să nu c orespundă integral, voinței
interne (reale) a contractantului. În această situa ție de excepție, voința internă este
esențială (prevalează) în raport cu voința declarată.
Rezultă că, potrivit legislației naționale (de insp irație franceză), interpretarea
oricărui contract (inclusiv a clauzelor sale) se fa ce în raport de voința internă , reală
a părților (fiind astfel adoptat principiul interpr etării subiective a contractului).
Precizăm că principiul interpretării subiective a f ost criticat în doctrină, în
principal, pe considerentul că, procesul de căutare a a voinței interne „întreține o

6
stare de insecuritate în relațiile contractuale” (s pre deosebire de voința declarată
care este mult mai precisă).
În realitate, opoziția dintre principiile adoptate de legiuitorii francez și
german, nu este radicală, deoarece în ciuda princip iilor diferite, soluțiile adoptate
sunt apropiate (rezultând că distincția dintre cele două doctrine este numai
„academică”).
Deși conceptul al autonomiei de voință a suferit li mitări în timp, intenția
părților a rămas, „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noțiunii
de act juridic”(s.n.).
În consecință, conform anlizei clasice, „inima cont ractului este acordul de
voințe”, care îi determină consistența.
Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertății individului , fiind unanim
recunoscut că, voința acestuia este fundamentul contractului .
Având în vedere însă că, pentru a căpăta calificare juridică, voința individuală
trebuie să respecte rigorile legii.
În contextul de mai sus, în doctrină s-au pus între bări precum: este libertatea
de a contracta nelimitată ?
Răspunsul la întrebarea de mai sus presupune aleger ea între conceptele
autonomiei de voință și al libertății contractuale limitate.
Secțiunea a II-a. Definirea instituției contractua le
În doctrina națională contractul a fost definit, în general, drept un acord de
voință (voințe) realizat cu scopul de a produce (ra porturi) efecte juridice.
În temeiul doctrinei germane, contractul a fost def init asemănător actul
juridic, ca o manifestare de voință făcută cu intenția de a produ ce efecte juridice ,
adică de a naște, modifica sau stinge un raport jur idic civil concret.
În doctrina recentă, actul juridic civil „normă pr ivată” a fost definit și ca „o
declarație de voință făcută cu intenția de a modifica circuitul civil ”, caracterizată
prin: o voință declarată , efecte juridice și recunoșterea socială a utilității actului
Astfel, actul juridic este analizat „ca o procedură generatoare de norme private”
(s.n.).
Potrivit art. 1166 C. civ. 2009, „Contractul este acordul de voință dintre două
sau mai multe persoane (realizat, încheiat, format, s.n.) cu intenția de a constitui,
modifica, transmite sau stinge un raport juridic”.
Rezultă că în ambele forme contractul este definit ca și acum două secole –
„acordul de voințe între ”).
Pentru neajunsurile sale, definiția de mai sus a fo st deseori criticată pentru
următoarele neajunsuri:
– nu orice manifestarea de voință individuală devin e act juridic civil, ci numai
acelea care îndeplinesc condițiile de validitate ce rute de lege ;
– manifestarea de voință presupune producerea de ef ecte juridce pentru
atingerea scopului urmărit (de părți).

7
În opinia noastră, definirea contractului trebuie s ă țină cont de
caracteristicile sale, generale:
– contractul este actul juridic cel mai reprezentativ (frecvent regăsit în
practică); reprezentativitatea contractului derivă în primul rând, din utilitatea sa
practică , fiind cel mai cunoscut procedeu tehnic (juridic) de realizare a schimburilor
economice.
– contractul este un act juridic special , rod al acordului a două sau mai multe
voințe individuale;
– contractul este și un act juridic complex , în curprinsul căruia se regăsesc
elemente ce urmează o anumită ordonine , precum: motivația contractării,
manifestări precontractuale, voințe individuale (co ncordante) și alte condiții de
validitate, momentul încheierii (perfectării) actul ui, raportul juridic (obligațiile
părților) și scopul, finalitatea urmărită.
Principalul neajuns al definției tradiționale este însă, acela că nu face
distincția cuvenită între actului juridic (în sine) și consecințele (efectele) acestuia.
Apreciem că definiția „tradițională” a actului juri dic civil, ca „manifestare de
voință făcută cu scopul de a produce efecte juridic e” este depășită , imprecisă și
susceptibilă de a crea confuzii .
Sub aspectul întinderii și desfășurării sale, actul juridic trebuie înțeles în două
sensuri:
– în sensul larg (consacrat prin definția tradițională), prin act ju ridic se
înțelege manifestarea de voință juridică, inclusiv mijloacele juridice de realizare a
scopului propus (efectele sale juridice);
– în sens restrîns , prin act juridic se înțelege numai manifestarea de voință
făcută cu respecterea condițiilor de validitate, nu și efectele acestuia (care sunt
numai consecințe ale unui actul juridic existent, f ormat deja).
Analizarea actului juridic, îndeosebi prin prisma sensului său restrîns, are
importanță în stabilirea ordinei funcționării lui ș i este de natură să evite unele
confuzii în materie (cum ar fi, de exemplu, distinc ția dintre nulitate și ineficacitate).
Fără a diminua rolul și locul efectelor contractulu i (obligațiilor civile), ele
trebuiesc apreciate în raport cu poziția ocupată și menirea lor în desfășurarea
actului juridic.
În consecință, pe scurt, contractul este o „înțeleg ere juridică”, adică o formă
calificată a înțelegerii dintre două sau mai multe persoane, care are avantajul de a
asigura părții de bună-credință concursul forței co ercitive a statului (în cazul în care
cealaltă parte nu-și execută obligațiile asumate).
Contractul este reglementat în Codul civil 2009 Car tea a V-a „Despre
obligații”, Titlul II „Izvoarele obligațiilor”, Cap itolul I „Contractul”, art. 1164 și urm.
Secțiunea a III-a. ”Criza de identitate” a contract ului.
Potrivit teoriei voluntariste, în 1804 noțiunea de contract era individualistă și
se baza esențialmente, pe acordul de voințe.

8
Într-o altă tendință mai nouă, s-a apreciat că voluntarismul se află în recul ,
deorece el nu poate explica unele aspecte moderne a le contractului precum:
contractele de adeziune, contractele colective, con tractele forțate, rolul bunei-
credințe etc., și potrivit teoriei sociale a contra ctului (solidarismul contractual) s-ar
impune „un intervenționism judiciar sporit, o aplic are selectivă a principiului
executării de bună-credință”.
Respingerea contemporană a solidarismului contractu al a generat „o nouă
criză a contractului” (o „criză de creștere”) cu co nsecințe practice în utilizarea
noțiunii și pentru unele mecanisme juridice de drep t public.
În contextul de mai sus se pune întrebarea: fundame ntul (esența)
contractului constă în voința (voințele) părților sau în executarea lui (obligațiile
părților) ?
Potrivit dreptului modern al contractelor , voința păstrează un rol esențial în
contractul (rămânând astfel, fundamentul contactului). Astfel , voința individuală nu
mai este (însă) autonomă.
În contextul de mai sus, voința trebuie raportată l a respectul cuvenit față de
lege, pentru a deveni un instrument privilegiat al intereselor societății, în general.
Se vorbește astfel, despre voluntarismul social.
În acest context, doctrina opinează în favoarea tru ismului potrivit căruia
„Contractul există de jure în sine, pentru că el nu este decât expresia juridică a
libertății individuale”(s.n.).
Capitolul II. Particularitățile contractului de con sumație
Secțiunea I Introducere în domeniul consumației
În doctrină s-a pus întrebarea: care este legătura dintre reglementările de
drept privat și dreptul consumației ?
Încercând să răspundem la întrebarea de mai sus, fa cem următoarele
precizări, succinte.
Potrivit art. 1 din Codul consumului obiectul său î l constituie „reglementarea
raporturilor juridice create între operatorii econo mici și consumatori, cu privire la
achiziționarea de produse și servicii, (…) asigur ând cadrul necesar accesului la
produse și servicii” (art. 1), recunoscându-se impl icit, că relațiile dintre comercianți
și consumatori sunt de factură contractuală .
Dreptul consumului, atunci când reglementează contr actul de consumație,
face parte din dreptul privat , în ciuda multiplelor elemente de drept administra tiv, și
în ciuda sancțiunilor din această materie. Un eleme nt important care distinge acest
„contract” este oferit de caracteristica ce defineș te dreptul consumației:
consumatorii fiind particulari (ce nu ocupă o poziț ie de autoritate, unul față de
celălalt).
Dreptul consumatorului este un drept excepțional (raportat la dreptul civil),
iar prin extensie, și raportat la întregul drept pr ivat al contractelor.

9
Secțiunea a II-a. Particularitățilele contractelor încheiate
cu consumatorii
Potrivit dispozițiilor art. 942 C. civ., „Contractu l este acordul între două sau
mai multe persoane spre a constitui sau stinge într e dânșii un raport juridic”.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului defineș te noțiunea de contract
încheiat cu consumatorii ca incluzând acele contrac te intervenite între „comercianți
și consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile,
borderourile, bonurile de livrare, biletele, tichet ele care conțin stipulări sau referiri
la condiții generale prestabilite”.
Contractul de consumație este identificat într-o mo dalitate generală, ca acel
contract încheiat între comercianți și consumatori, dar și prin menționarea expresă
a anumitor documente.
Se constată că legea nu definește contractul prin referire la voin ța părților,
așa cum face Codul civil. Aceasta se explică prin f aptul că scopul legii nu este de a
defini contractul ca izvor de obligații, ci de a de limita domeniul de aplicare a unor
reglementări legale.
Contractul încheiat între comercianți și consumator i, astfel cum această
sintagmă este utilizată de reglementările legale ad optate în acest domeniu, nu
reprezintă un contract special distinct.
Astfel, contractul este un termen generic desemnând un regim juridic
aplicabil operațiunilor juridice intervenite între consumatori și comercianți. Acea sta
rezultă și din conținutul actelor normative privind protecția consumatorului, care nu
reglementează condiții de validitate a contractului sau regimul juridic al unei
anumite operațiuni juridice; ele vizează în mod gen eric contractele având ca obiect
livrarea unui produs sau prestarea unui serviciu.
După cum, în mod plastic, s-a arătat în doctrină, c ontractul de consum
reprezintă „ o armătură normativă care se va aplica ope legis un ui contract concret ”.
Contractele încheiate între consumatori și comercia nți sunt contracte de
vânzare-cumpărare, contracte de furnitură, contract e de transport, contracte de
asigurare, contracte de închiriere etc.
Textul mai sus citat enumeră în mod expres certific atele de garanție,
bonurile de comandă, facturile, borderourile, bonur ile de livrare, biletele, tichetele
care conțin stipulări sau referiri la condiții gene rale prestabilite. Astfel de înscrisuri
nu reprezintă decât mijloace de probă, documente care atestă executarea
obligațiilor contractuale, iar nu contractul propri u-zis. Facturile, de pildă, sunt
prevăzute de art. 46 C. com. printre mijloacele de probă.
În măsura în care conțin condiții generale prestabilite sau referire la acestea,
ele sunt asimilate unui înscris constatator al voin ței părților (instrumentum).
Aceasta deoarece condițiile generale sunt producăto are de consecințe juridice, iar
regulile prevăzute de reglementările legale pentru apărarea drepturilor
consumatorului vizează și condițiile generale, ca o biect al voințelor părților.

10
Prevederea legală de mai sus este justificată și de faptul că înscrierea unor
condiții generale pe diverse înscrisuri este o practică utilizată de comercianți.
Capitolul III Vânzarea de consumație – varietate a contractului de vânzare –
cumpărare ?
Secțiunea I. Natura juridică a vânzării de consumaț ie
Deși noile forme economice și-au dovedit eficiența, în schimb în plan
contractual, ele au afectat negativ libertatea de voință a contracta nților particulari ,
punând sub semnul întrebării actualitatea principiu l autonomiei de voință.
De exemplu, profesioniștii au adoptat tehnici moder ne care au permis
comunicarea (și contractarea) pe scară largă, între persoane aflate în locuri diferite.
Acestea s-au adaugat tradiționalei modalități de co ntractare prin corespondență,
conturând o noțiune mai vastă, și anume contractul la distanță .
În acest context precizăm că, precizăm că nu se poate pune semnul egalității
între contractul la distanță și contractul încheiat între absenți .
Astfel, contractul între „persoane depărtate” impli că existența unui interval
de timp între manifestările de voință ale părților. Contractul la distanță este
contractul de furnizare de produse sau servicii înc heiat între comerciant și un
consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organi zat de către comerciant, care
utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheiere a unui contract, una sau mai multe
tehnici de comunicație la distanță (art. 2 lit. a d in O.G. nr. 130/2000).
Vânzarea de produse prin intermediul tehnicilor de comunicație la distanță
prezintă evident, principalul avantaj de a evita deplasarea și în plus, permite
consumatorului să reflecteze înainte de a face o co mandă.
Vânzările din acestă categorie, prezintă dezavantaj ul că nu există un contact
direct cu bunul pe care consumatorul dorește să-l achiziționeze sa u de
imposibilitatea verificării documentele ce-l însoțe sc.
Astfel, consumatorul nu poate cunoaște decât inform ațiile pe care
comerciantul i le prezintă, ceea ce face ca, în ace astă materie, conduita loială să
joace un rol deosebit.
Într-o altă opinie s-a apreciat că sintagma „contra ct de consumație” nu poate
desemna un concept general, cu o existență de sine stătătoare, cel puțin pentru
două considerente:
– înaintea contractelor speciale, nu există contracte generale (ci numai o
teorie generală a contractului);
– dreptul de consumație utlilizează, de regulă, „figu rile contractuale clasice”
precum: vânzarea, împrumutul etc.
În acest context a se reține, că dreptul de consuma ție s-a născut pentru a
reglementa contractele civile speciale încheiate în tre profesioniști și consumatori.
În concluzie, contractul de consumație se poate regăsi numai sub forma unui
contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părțile sunt sunt
profesionistul și consumatorul (și căruia i se apli că dispozițile speciale, în materie).

11
Contractul de vânzare-cumpărare de consumație este deci, o vânzare ce
prezintă unele particularități impuse de dispoziții le speciale ale consumației), care
se aseamănă cu vânzarea imobiliară, vânzarea cu pac t de răscumpărare, vânzarea
unor moșteniri etc.
Secțiunea a II-a. Armonizarea reglementărilor și a instituțiilor consumeriste
În general, procesul armonizării se desfășoară pe d ouă planuri: armonizarea
legislației naționale cu reglementările comunitare și armonizarea instituțiilor
dreptului consumației cu teoria generală a contract ului.
Evident că, în acord cu studiul propus de noi, oper ațiunea juridică a
armonizării instituțiilor dreptului consumațieie l a dreptul comun, este mai dificilă.
Piața internă comunitară, definită în doctrină, ca „un spațiu fără frontiere
interne care trebuie să funcționeze în aceleași con diții ca o piață națională.
În consecință, după anii 90 au fost luate în consid erație alte direcții precum:
elaborarea legislației în domeniu; integrarea probl emelor de consum în toate
politicile uniunii; protecția consumatorilor prin s usținerea activă a organizațiilor de
consumatori din uniune și implicarea acestora în ac tivitatea politică.
În consecință, toate cele de mai sus s-au realizat în contextul general al
extinderii uniunii europene, un obiectiv, direcția principală fiind aceea de a asigura
în statele candidate același grad ridicat de protec ție a sănătății și securității
consumatorului cu cel existent în uniune.
În legislația națională, problema armonizării regle mentărilor consumeriste se
regăsește în titlul Legii nr. 363/2007 privind comb aterea practicilor incorecte ale
comercianților în relația cu consumatorii și armoni zarea reglementărilor cu legislația
europeană privind protecția consumatorilor.
Deși din titlul Legii nr. 363/2007 rezultă că domen iul reglementările sale este
dublu: respectiv combaterea practicilor incorecte ale comercianțior, dar și
armonizarea reglementărilor naționale la legislația euroepană, în fapt legea nu are
nici o dispoziție referitoare la importanta problem ă a armonizării legislației .
Armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare este numai
una dintre cele două laturi ale operațiunii de armo nizare extranațională, cealaltă
latură fiind operațiunea juridică a armonizării instituțiilor d reptului consumației la
dreptul comun (cea mai dificilă).
În contextul de mai sus, amintim că, evoluția econo mică a societății a
determinat apariția unor forme eficiente de perfect are a contractelor, în sensul
generalizării lor și a excluderii negocierii în dom eniul comercial.
De exemplu, pentru vederea simplificării contractul ui, dreptul de consumație
a impus noi reguli și noi instituții contractuale p recum: „contractul de adeziune”,
„contractul tip”, „condițiile generale” (clauze abs tracte, preredactate, aplicabile în
contractele tip) etc.
Astfel noile dispozițiile ce reglementează contract ul de consumație sunt de
multe ori greu de interpretat și aplicat. De exempl u: cum poate fi interpretată

12
denunțarea unilaterală a unei vânzări-cumpărări de consumație, atît timp cât
vânzarea își produce instantaneu efectele ?
În condițiile de mai sus, se impune ca doctrina și jurisprudența să intervină
prompt și să găsescă soluțiile prin care dispoziții le contractului de consumație să fie
adaptate cadrului general al contractului.
Acest proces dificil, înseamnă armonizarea dispozițiilor speciale ale
contractului de consumație cu regulile generale ce guvernează contractul.
Dacă în plan economic noile forme contractuale și-a u dovedit eficiența, în
schimb în plan contractual, ele sunt de natură să a fectze unele principii de fond,
cum ar fi, de exemplu, libertatea de voință a contr actanților particulari.
În contextul de mai sus, profesioniștii au adoptat tehnici moderne care au
permis comunicarea (și contractarea) la distanță. A cestea s-au adaugat tradiționalei
modalități de contractare prin corespondență, contu rând o noțiune mai vastă, și
anume contractul la distanță .
În concluzie, contractul de consumație se poate re găsi numai sub forma este
unui contract special (o vânzare, un împrumut, o locațiune etc.) în care părți sunt
sunt profesionistul și consumatorul și căruia i se aplică dispozițile speciale , în
materie.

Partea a I I-a
Formarea vânzării de consumație
Capitolul I
Încheierea contractului de vânzare-cumpărare (drept ul comun)
Secțiunea I. Delimitarea vânzării de alte contracte speciale
Vânzarea este cel mai uzitat contract, în zilele no astre.
În aceste condiții putem spune că vânzarea reprezin tă un schimb
perfecționat deoarece (dacă pornim din vechile soci etăți în care oamenii schimbau
mărfuri și ajungem în zilele de astăzi, când ei plă tesc în bani, iar uzul cambiei,
cecului și conturilor au devenit curente în materie civilă și comercială).
Potrivit art. 1294 C. civ. vânzarea-cumpărarea este ”o convenție prin care
cele două părți se obligă între sine, una a transmi te celeilalte proprietatea unui
lucru și aceasta a plăti dintâi prețul lui”.
Precizăm că Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009) def inește vânzarea
asemenea legiuitorului de la 1864 (cu toate scăderi le sale).
Contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate numai prin
natura sa, deoarece este posibil ca strămutarea să poată avea ca obiect și un alt
drept, precum: un alt drept real (de exemplu, drept ul de uzufruct), un drept de
creanță, un drept din domeniul proprietății intelec tuale sau chiar drepturile
succesorale. Astfel, transmiterea proprietății ține numai de natura contractului de
vânzare-cumpărare, nu și de esența lui.
În loc de „vânzare” uneori se mai folosește termenu l de cesiune.
Nu se pot transmite prin vânzare: drepturile person ale nepatrimoniale, cele
patrimoniale cu caracter strict personal și nici ce le constituite prin voința părților
sau a legii, cu caracter intuitu personae . De exemplu, nu pot forma obiectul
contractului de vânzare-cumpărare: dreptul de abita ție al soțului supraviețuitor,
dreptul de întreținere, dreptul de pensie etc.
Vânzarea-cumpărarea este reglementată în Codul civi l, Cartea a III-a,
intitulată „Despre diferitele moduri prin care se d obândește proprietatea”, Titlul V
„Despre vinderi”, art. 1294-1404.
Alte acte normative cuprind reglementări privind di ferite feluri de vânzări,
cunoscute ca varietăți de vânzare-cumpărare, cărora le sunt aplicabile reguli
speciale (de exemplu, vânzarea unei moșteniri ori v ânzarea locuințelor proprietate
de stat în condițiile: Legii nr. 85/1992, Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 etc.).
Secțiunea a II-a. Părțile contractante și condițiil e vânzării
Principalii protagoniști ai contractului de vânzare -cumpărare sunt două
persoane (fizice sau juridice): vânzătorul și cumpă rătorul.
În doctrină se admite că vânzarea poate include și alte persoane, care însă nu
se pot angaja decât în susținerea obligațiilor prin cipale. De exemplu, un contract de

14
vânzare poate avea trei părți: vânzătorul, cumpărăt orul și o persoană de
intermediere (traduceri, transport, pază etc.).
Vânzarea este încheiată din momentul în care manife starea comună de
voință îndeplinește toate condițiile de validitate de fond și de formă cerute de art.
1178 C. civ. (2009).
Momentul încheierii contractului prezintă mare imp ortanță deoarece el
marchează transformarea simplei manifestării de voință în forma sa juridică ,
producătoare de obligații. Acesta desemnează astfel, momentul nașterii (existenței)
contractului.
Încheierea contractului determină producerea efecte lor sale juridice. Astfel,
numai după încheierea contractului, simplul angajam ent devine obligație , relația
socială devine raport juridic , iar persoanele devin părți contractante etc.
Momentul încheierii contractului este esențial și p entru definirea altor
instituții civile cu incidență contractuală, precum : nulitatea, ineficacitatea, legea
aplicabilă (tempus regit actuum) etc.
Potrivit art. 948 C. civ., „condițiile esențiale pe ntru validitatea unei
convenții” sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părților,
obiectul determinat, posibil, licit și o cauză morală și licită.
La cele patru condiții de fond, uneori, în condiții le legii, se mai adaugă și
condiția de formă .
Capitolul al II-lea
Consimțământului cumpărătorului-consumator: între c oncepția clasică și
formarea ”progresivă”
Secțiunea I. Voința juridică individuală – fundamen tul consimțământului și
al contractului.
Voința reprezintă capacitatea individului de a acți ona rațional pentru
realizarea unor sopuri elaborate, în mod anticipati v, pe plan mental.
În drept, voința ca și categorie psihologică are o dublă semnificație: voința
generală, adică a întregii societăți sau a unor gru puri sociale și voința individuală,
caracteristică unui singur individ.
După exteriorizarea sa, distingem între:
– Voința internă (reală, adevărată) este elementul psihologic ce co respunde
exact, intenției persoanei de a contracta;
– Voința declarată (manifestată, exteriorizată) este un element mater ial, de
exteriorizare a voinței interne, ce poate fi manife stată: în scris, verbal sau prin
gesturi edificatoare.
Voința declarată este singura realitate percepută d e terți (în baza căreia
aceștia contractează) și singura care produce efect e.
De cele mai multe ori voința internă „se suprapune” formei sale exteriorizate
(voința declarată).

15
Este însă posibil ca voința declarată să nu corespu ndă integral, voinței
interne (reale) a contractantului. În această situa ție de excepție, voința internă este
esențială (prevalează) în raport cu voința declarată.
Rezultă că, potrivit legislației naționale (de insp irație franceză), interpretarea
oricărui contract (inclusiv a clauzelor sale) se fa ce în raport de voința internă , reală
a părților (fiind astfel adoptat principiul interpr etării subiective a contractului).
Precizăm că principiul interpretării subiective a f ost criticat în doctrină, în
principal, pe considerentul că, procesul de căutare a a voinței interne „întreține o
stare de insecuritate în relațiile contractuale” (s pre deosebire de voința declarată
care este mult mai precisă). În realitate, opoziția dintre principiile adoptate de
legiuitorii francez și german, nu este radicală, de oarece în ciuda principiilor diferite,
soluțiile adoptate sunt apropiate (rezultând că dis tincția dintre cele două doctrine
este numai „academică”).
Deși conceptul al autonomiei de voință a suferit li mitări în timp, intenția
părților a rămas, „incontestabil un element absolut necesar pentru definirea noțiunii
de act juridic”(s.n.).
În consecință, conform anlizei clasice, „inima cont ractului este acordul de
voințe”, care îi determină consistența.
Secțiunea a II-a Formarea și evoluția voinței jurid ice
În activitatea sa voluntară, omul are nevoie de o c onștiință, capacitate atât
de a percepe realitatea existentă și cât și locul s ău în această realitate.
Motivarea afectivă a voinței (iubirea de sine, simp atia, venerația față de
necunoscutul natural și social) și motivarea rațion ală (percepția, intelectul, rațiunea)
constituie suportul voinței sociale.
Formarea voinței juridice, reprezintă un proces psi hologic complex ce are la
bază nevoia simțită de om (nevoie pe care acesta vr ea să o satisfacă). În derularea
acestei nevoi în mintea omului, urmează reflectarea mijlocului de satisfacere a
nevoii respective. Pe măsură ce reprezentarea scopu lui devine mai puternică, se
trece de la tendință la dorința de satisfacere a ne voii.
Deliberarea reprezintă următoarea fază a procesului psihologic , care
presupune cântărirea avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă dorințele și
mijloacele lor de realizare. Ca urmare a apariției unui motiv determinant, ce le
înlătură pe celelalte, de la deliberare se trece la luarea hotărârii de a încheia actul
juridic civil, act care apare ca un mijloc de reali zare a scopului propus.
Toate fazele procesului psihologic de formare a voi nței juridice au caracter
intern; pentru ca faptul psihologic să devină fapt social, este necesar ca hotărârea
luată să fie exteriorizată, astfel încât alte perso ane să aibă posibilitatea de a lua
cunoștință de ea.
Din procesul psihologic complex de formare a voințe i juridice, dreptul civil nu
reține decât două elemente : hotărârea exteriorizată (consimțământul) și motiv ul
determinant (cauza sau scopul actului juridic).

16
Secțiunea a III-a Consimțământul contractual – mani festarea voințelor
concordante
Manifestarea de voință unilaterală sau multilateral ă (în sensul nașterii,
transformării sau stingerii unui raport juridic civ il concret) este esența actului juridic
civil.
În doctrină s-a susținut teza potrivit căreia voinț a, privită în ansamblul
componentelor sale, consimțământul și cauza, este o condiție esențială, un element
structural al actului juridic.
Acesta este și sensul dispozițiilor art. 948 C. civ . care recunoaște caracterul
esențial al consimțământului , ca element autonom în structura contractului.
În general, prin consimțământ se înțelege exteriori zarea hotărârii de a
încheia un act juridic civil (consimțământul fiind o condiție de fond, esențială, de
validitate și generală a actului juridic civil).
Termenul de „consimțământ” este folosit în două sensuri diferite .
Într-un prim sens, prin consimțământ se înțelege ma nifestarea unilaterală de
voință, adică voința exteriorizată a autorului actu lui juridic unilateral sau a uneia
dintre părțile actului juridic bilateral ori multil ateral ( de exemplu, în art. 953 C. civ).
Într-un al doilea sens, care este mai apropiat de s emnificația etimologică a
cuvântului ( cum sentire ), prin consimțământ se desemnează acordul de voinț ă al
părților în actele juridice bilaterale sau multilat erale ( concursus voluntatum ); de
exemplu, în art. 969 alin. (2) C. civ.
Consimțământul a mai fost definit ca fiind manifest area hotărârii de a încheia
actul juridic civil, și, deci, de a se obliga jurid icește.
Consimțământul „este rezultatul a două sau mai mult e voinți care se
întrunesc la un loc”. El „este deci, în totdeauna un act bilateral, pe când voința este,
din contra, un act unilateral ” (s.n.).
Potrivit art. 1182 alin. 1 C. civ., „Contractul se încheie prin negocierea de
către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”(s.n.).
În consecință, „oferta” și „acceptarea” reprezintă cele două voințe care, prin
reunire (prin acord) determină direct , formarea acordului de voințe, adică a
consimțământul părților . În acest sens, consimțământul desemnează acordul de
voință al părților într-un contract ( concursum voluntatum ), care constituie baza
contractului și a obligațiilor născute prin încheie rea acestuia.
Precizăm că, în doctrină, întâlnirea ofertei cu ace ptarea este, de regulă,
asimilată formării (încheierii) contractului , susținere deja consacrată, dar pe care nu
o împărtășim, (deoarece, strict juridic, este inexa ctă și eventuală sursă de confuzii).
Susținem punct de vedere de mai sus, întrucât contr actul (ca orice act
juridic), se formează într-un singur fel: atunci câ nd manifestarea de voință
îndeplinește toate condițiile de validitate de fond și de formă (între care se regăsește
și condiția consimțământului).
Desigur, în particular, momentele acordului de voin ță și respectiv, al
încheierii contractului pot coincide , dar numai în măsura în care oferta și acceptarea
au îndeplinit deja, și celelalte condiții de validi tate (impuse de art. 1179 c. civ.).

17
În funcție de complexitatea contractului, formarea consimțământului (și de
regulă, a contractului) se poate face prin negocieri sau direct (prin simpla întâlnire a
oferei cu acceptarea).
Secțiunea a IV-a Particularitățile consimțământului consumerist
Dreptul consumului, garantând consumatorului un con simțământ liber, clar și
conștient, gândit mai degrabă ar fi riguros și a af irma că dreptul consumului
încearcă să garanteze acest consimțământ, este pe c ale de a modela fundamentele
teoriei generale a contractelor.
Această viziune realistă și solidaristă a contractu lui din zilele noastre, prin
intermediul dreptului consumului, reflectă de aseme nea evoluția aspirațiilor teoriei
generale.
În condițiile de mai sus, în doctrina franceză s-au conturat noi principii ce
caracterizează consimțământul consumerist, esența c ontractului ce urmează a fi
perfectat între profesionist și consumatorul persoa nă fizică.
Contractul este, indiscutabil, o expresie a libertății individului , fiind unanim
recunoscut că, voința acestuia este fundamentul contractului .
Având în vedere însă că, pentru a căpăta calificare juridică, voința individuală
trebuie să respecte rigorile legii, în doctrină s-a u pus întrebări precum:
– Este libertatea de a contracta nelimitată ?
– În ce raport se află voința individuală cu dispoziț ia legală (respectiv, care
este raportul dintre interesul individual și cel ge neral) ?
Răspunsul la întrebările de mai sus presupune de fa pt, alegerea între
conceptele autonomiei de voință sau al libertății c ontractuale limitate.
În consecință, reînnoirea teoriei generale de către dreptul consumului, axat
în principal pe ideea protecției consimțământului, a determinat apariția unor noi
principii:
– a) libertate contractuală, dar o libertate controlată ,
– b) egalitate contractuală, dar nu doar prezumată, ci stabilită și
– c) fraternitate contractuală, nu neapărat impusă, ci d orită .
Noile principii ce diriguiesc consimțământul consum erist sunt rezultatul unui
compromis realizat între cerința de justiție și spi ritul securitații contractuale.
Capitolul III
”Obligațiile precontractuale” ale profesionistului: de informare- educare,
consiliere și securitate
Încheierea și derularea contractului de consumație sunt caracterizate de
mecanisme specifice impuse de legiuitor, precum: ob ligația precontractuală de
informare, denunțarea unilaterală, clauzele abuzive etc.
Formarea contractului de consumație a modificat con cepția clasică a
întâlnirii dintre ofertă și acceptare. Astfel, a fo st impusă o perioadă de tranziție între
momentul emiterii ofertei profesionistului și cel a l exprimării voinței de acceptare
(consimțământului) a consumatorului.

18
Caracteristica principală a obligațiilor în materie (fondată mai mult pe ideea
de „justiție contractuală”, decât pe voința prezuma tă a părților) este că sunt impuse
antecontractual, de ordinea publică, și nu de voinț a părților exprimată prin contract,
astfel că părțile nu le pot înlătura convențional.
În aplicarea celor trei direcții de mai sus amintim : obligația de informare,
obligația de consiliere și obligația de securitate.
Secțiunea I ”Obligația precontractuală” de informar e a consumatorului
Încheierea contractului presupune exprimarea unui c onsimțământ neviciat și
liber din partea viitorilor contractanți.
Pentru a hotărî în sensul încheierii contractului, fiecare parte trebuie să
cunoască toate împrejurările referitoare la acest a ct.
Obligația de informare este o dispoziție imperativă a legii care se include în
conținutul ofertei.
Astfel, în faza încheierii contractului, profesioni stul trebuie să-l informeze pe
consumator în legătură cu aspectele esențiale ale c ontractului, cum sunt:
identitatea și adresa sa, caracteristicile esențial e ale produsului sau serviciului;
prețul sau tariful, după caz; cheltuielile de livra re; modalitățile de plată, de livrare
sau de prestare; dreptul de denunțare unilaterală a contractului etc.
Realizarea conținutului obligației de informare pre supune comunicarea către
vânzătorul-profesionist a tuturor cunoștințelor ce îi sunt necesare exprimării unui
consimțământ valabil la încheierea contractului, pr ecum și la executarea
corespunzătoare a obligațiilor asumate.
Comerciantul trebuie să comunice consumatorului inf ormațiile referitoare la
identitatea comerciantului, clauzele contractuale, caracteristicile produsului și
serviciilor, riscurile sau eventualele deficiențe a le acestora, modurile de
întrebuințare.
Informarea presupune și atragerea atenției consumat orului asupra riscurilor
și pericolelor produsului și serviciului precum și asupra avantajelor și dezavantajelor
încheierii contractului. Implicarea și îndrumarea, aspect ce s-a desprins și a dobândit
individualitate proprie, desemnând obligația de con siliere.
De precizat că obligația incumbă fiecărei părți a c ontractului, atât consuma-
torului cât și comerciantului (deși reglementările legale fac referire numai la
obligația ce incumbă comerciantului).
Faptul de mai sus se explică prin natura și scopul adoptării acestor acte
normative, și anume protejarea consimțământului con sumatorului iar dezechilibrul
contractual între comercianți și consumatori este ș i de natură informațională.
Deaorece consumatorul este un profan, el nu dispune de cunoștințele
necesare pentru a lua o decizie astfel încât intere sele sale să fie cât mai bine
apărate. Astfel, una din modalitățile prin care se încearcă protejarea consumatorului
și restabilirea echilibrului juridic este reglement area în sarcina comerciantului a unei
obligații de informare.

19
Deși, dispozițiile legale reglementează cu precăder e modalitatea și conținutul
informațiilor comunicate anterior ori la momentul î ncheierii contractului către
consumator (în cadrul lucrării, vom avea în vedere obligația de informare la
momentul încheierii contractului). Astfel, după cum am mai arătat, obligația de
informare nu se limitează la momentul încheierii ac tului juridic, ci se extinde și
asupra perioadei ulteriore ( a executării contractu lui).
În dreptul comun nu există o consacrare a obligație i de informare, însă ea
este recunoscută în baza principiului bunei-credințe și în contextul teoriei viciilor de
consimțământ.
Potrivit art. 970 C. civ., convențiile trebuie exec utate cu bună credință, au
dobândit o aplicabilitate generală și pentru perioada prealabilă încheierii
contractului .
Bună credință impune ca fiecare parte să se comport e loial față de co-
contractantul său, să respecte interesele acestuia, să acționeze pentru evitarea
prejudicierii lui, confirmând astfel încrederea cu care este investit de el.
Buna credință aduce, în sfera juridicului, necesita tea de a adopta o conduită
conformă valorilor morale. Ea însoțește orice acțiu ne sau omisiune aparținând
părților, atât anterior, cât și ulterior încheierii contractului, oferind criterii de
apreciere a îndeplinirii sau neîndeplinirii obligaț iilor precum și a modalității de
exercitare a drepturilor.
Conduita loială impusă părților la încheierea contr actului le obligă să nu se
abțină de la comunicarea unor informații determinat e pentru încheierea
contractului.
În același context, potrivit art. 1312 C. civ., „vâ nzătorul este dator să explice
îndatoririle ce înțelege a lua asupra-și”. Astfel, cu ocazia încheierii contractului
vânzătorul trebuie să prezinte cumpărătorului toate indicațiile necesare unei
folosințe liniștite și utile a lucrului.
Rezultă că obligația de informare este auxiliară ob ligației de garanție contra
evicțiunii și viciilor pe care vânzătorul o datorea ză (ca obligație principală).
Secțiunea a II-a ”Obligația precontractuală” de con siliere a consumatorului
Pe lângă obligația de informare, vânzătorul (profes ionist) trebuie să furnizeze
consumatorilor și alte elemente pentru ca „decizia pe care o adoptă în legătură cu
achiziționarea unui produs să corespundă cât mai bi ne nevoilor lor”, să fie educați în
calitatea lor de consumatori, precum și „pentru a-ș i exprima opiniile în procesele de
luare a unei decizii care îi privește” [art. 5 lit. c), d), f) din Legea nr. 296/2004,
republicată].
Rezultă că, în raport cu obligația de informare, ob ligația de consiliere
constituie un supliment (o completare) al celei din tâi și constă, în principiu, în
furnizarea tuturor datelor referitoare la contractu l ce se va încheia.
Obligația de consiliere se justifică prin aceea că, uneori, consumatorul are
nevoie nu numai de informații, ci și de un sfat, de o părere din partea unui
cunoscător.

20
Noțiunea de consiliere implică o conduită permanentă din partea
profesionistului care să orienteze, în mod pertinent, alegerea cons umatorului.
Pentru cumpărarea unui bun corespunzător trebuințel or și dorințelor sale,
cumpărtorul-consumator trebuie să aleagă.
Uneori, alegerea uni produs este dificilă, datorită condițiilor unor oferte
variate și a existenței unei complexități sporite a bunurilor, dar și a specializării
domeniilor de activitate.
Pentru considerentul de mai sus, în anumite cazuri, obligația prealabilă de
informare a profesionistului se poate dovedi insuf icientă conturării unei voințe
concrete a cumpătorului..
În condițile de mai sus, cumpărătorul-consumator ar e nevoie, nu numai de
informații, ci și de un sfat, de o părere din partea unui cunos cător . Astfel, în dcotrină
și jurisprudența s-a conturat noțiunea de consilier e.
Consilierea cumpărătorului-consumator implică o con duită a profesionistului,
care să orienteze, obiectiv, alegerea consumatorulu i.
Obligația de consiliere este un aspect al celei de informare , a informa
furnizarea tuturor datelor referitoare la contractu l ce se va încheia.
Potrivit opiniilor doctrinare, orice informație conține un sfat .
Obligația prelabilă de consiliere se paticularizeaz ă prin atitudinea comer-
ciantului de a-l asista pe consumator cu ocazia for mulării unor opinii proprii
fundamentate referitoare la cunoașterea produsului sau serviciului, implicarea lui în
procesul de luare a deciziei de către consumator as tfel încât aceste sfaturi sunt apte
să influențeze mai puternic voința consumatorului d ecât simplele informații.
În contextul de mai sus, părerea unui specialist în domeniu devine un punct
de reper pentru o persoană ce nu are competența nec esară.
De precoizat că informațiile deținute de comerciant , referitor la produs
anume trebuie privite, în raport direct cu trebuințele concrete ale consum atorului .
Dacă informarea presupune transmiterea unor informa ții obiective
referitoare la condițiile contractuale, obligația d e consiliere impune formularea unei
opinii a comerciantului în legătură cu încheierea c ontractului.
Tot astfel, sfaturile trebuie să fie pertinente, ap te să îl orienteze în mod
adecvat pe consumator. Prin urmare, în aprecierea î ndeplinirii de către comerciant a
obligației de consiliere trebuie analizată și conți nutul acestuia.
Secțiunea a III-a ”Obligația precontractuală” de s ecuritate
Prin valorile protejate, așa zisa ”obligație de sec uritate” are indiscutabil, o
întindere mai mare decât o unei obligații ”clasice” – privită numai ca o consecință a
încheierii actului juridic și a necesității execută rii sale. Astfel obligația de securitate
a profesionistului începe din momentul punerii pe p iață a produsului, adică înainte
de contractarea acestuia. În condițiile acestea, se poate vorbi astfel despre o
”obligație prealabilă” de securitate.
Desigur că obligația de securitate are caracter continuu și, în consecință,
operează pe tot parcursul contractului (deci și faz a executorie).

21
Potrivit art. 37 din Legea nr. 296/2004 Codul consu mului, este interzisă
comercializarea produselor care nu sunt sigure , cât și a produselor neînsoțite de
documentația obligatorie prevăzută de lege, prin ca re să se ateste că ele au fost
testate și certificate.
Operatorii economici sunt obligați ”să introducă pe piață numai produse
sigure pentru viața, sănătatea și securitatea consu matorilor ”(s.n.).
Astfel, comercianții trebuie să se asigure că produ sele oferite spre
comercializare sunt sigure și să informeze consumatorii asupra factorilor de risc în
utilizarea și consumul acestora (art. 36 C. consum. ).
Tot astfel, potrivit art. 22 C. consum., se interzi ce comercializarea produselor
ce imită produsele alimentare, fără a fi astfel de produse și care prezintă riscul de a
pune în pericol sănătatea sau securitatea consumato rilor, conform reglementărilor
legale în vigoare.
Riscul se consideră acceptabil și compatibil cu un grad înalt de protecție
pentru siguranța și sănătatea consumatorilor, evalu area riscului făcându-se în
funcție de următoarele aspecte:
– caracteristicile produsului, ale ambalării și ale i nstrucțiunilor de montaj și
întreținere;
– efectul asupra altor produse, împreună cu care aces ta poate fi folosit;
– modul de prezentare a produsului, etichetarea, inst rucțiunile de folosire și
orice alte indicații și informații furnizate de pro ducător;
– categoria de consumatori expusă riscului prin folos irea produsului.
Cu titlu auxiliar, dar nu lipsit de importanță în a siguarea securității
consumatorilor, ambalajele produselor trebuie să as igure integritatea și protecția
calității acestora, fiind, totodată, conforme preve derilor legale referitoare la
protecția muncii, mediului și a securității consuma torilor (art. 20 C. consum.).

Partea a III-a
Efectele, încetarea și varietățile vânzării de cons umație
Capitolul I
Efectele contractului de vânzare-cumpărare (dreptul comun)
Secțiunea I Executarea contractului de vânzare-cump ărare. Aspecte
generale
Momentul încheierii contractului este un element de referință a construcției
juridice, la care trebuie raportată întreaga sa str uctură. El este cel care desparte (și
totodată, unește) formarea contractului, de faza ex ecutării obligațiilor.
Din momentul încheierii, contractul își produce pro priile consecințe juridice ,
cunoscute și ca „efectele contractului”.
În doctrină, efectele actului juridic se confundă, de regulă, cu cauza (scopul)
contractului. De exemplu, actul juridic este defini t, curent, ca „o manifestare de
voință făcută cu scopul de a produce efecte juridice ”.
Nu împărtășim opinia majoritară de mai sus și aprec iem că „producerea
efectelor juridice” nu constituie scopul contractul ui (în sine). Astfel, ne raliem
opiniei potrivit căreia efectele contractului repre zintă (numai) mijloace juridice de
realizare a scopului urmărit de părți. De exemplu, în contractul de vân zare-
cumpărare, scopul urmărit de cumpărător este acela de a-și apropia total lucrul
(dreptul de proprietate fiind numai expresia juridi că „apropierii” respective”).
Ca efect (principal) al contractului, părțile intră în raporturi juridice . Obligația
civilă (în sens larg) este alcătuită din două latur i inseparabile: una activă (creditorul)
și alta pasivă (debitorul și datoria ce-i incumbă).
În doctrina recentă s-a afirmat că efectele contrac tului au natură normativă .
Astfel, efectul contractului constă în „norma priva tă” – normă de conduită generată
de contract (deosebită de norma obiectivă adoptată sau sancționată de stat).
Potrivit art. 971 C. civ., „În contractele ce au ca obiect translația proprietății
sau unui alt drept real, proprietatea sau dreptul s e transmite prin efectul
contractului” (s.n.), astfel, transmiterea dreptulu i de proprietate se realizează
„automat și ex lege”.
Tot astfel, potrivit art. 971 coroborat cu art. 129 5 alin. 1 C. civ., dreptul se
transmite prin efectul consimțământului părților, p roprietatea fiind strămutată ”de
drept” la cumpărător, de îndată ce părțile s-au înv oit asupra lucrului și asupra
prețului.
Efectele contractului de vânzare-cumpărare se împar t în: efecte legale
(produse odată cu încheierea sa valabilă) și efecte personale (obligații asumate de
părți).

23
Putem spune, astfel, că vânzarea-cumpărarea are un efect dublu: transferul
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărăt or și crearea de obligații în
sarcina părților.
În consecință, transmiterea dreptului de proprietat e nu este o obligație a
vânzătorului (indiferent că operează de îndată sau ulterior), deoarece, odată ce
contractul a fost perfectat, proprietatea se transf eră fără intervenția părților.
În doctrină s-a mai afirmat, că obligațiile de pred are și de luare în primire a
lucrului (datorate de vânzător și, respectiv, de cu mpărător) sunt de fapt expresii
materiale ale înstrăinării și ale dobândirii (transmiterii) dreptului de proprietate.
Secțiunea a II-a. Obligațiile vânzătorului
Încheierea contractul de vânzare-cumpărare (bilater al) creează obligații, atât
în sarcina vânzătorului, cât și a cumpărătorului.
Potrivit art. 1313 C. civ., „vânzătorul are două ob ligații principale: a preda
lucrul și a răspunde de dânsul”.
Obligația principală de predare implică și obligați a accesorie a conservării
lucrului până la predare, în cazul în care lucrul v ândut nu se predă în momentul
încheierii contractului.
În doctrină, răspunderea vânzătorului este cunoscut ă ca ”obligația de
garanție” și este analizată sub două aspecte: garan ția contra evicțiunii și garanția
contra viciilor ascunse.
Potrivit art. 1074 C. civ., în afara obligațiilor p rincipale, vânzătorul are și
unele obligații accesorii , precum: conservarea lucrului până la predare, sup ortarea
cheltuielilor de radiere a inscripțiilor ipotecare sau alte garanții reale (purga) etc.
În afara obligațiilor principale de mai sus, părțil e pot stipula și alte obligații
(convenționale) și, în același timp, ele sunt în dr ept chiar să modifice obligațiile
reglementate de lege.
De precizat că în Codul civil de la 1864 nu sunt re glementate expres toate
efectele contractului de vânzare-cumpărare.
Codul civil în vigoare, în art. 1313 și art. 1361, face referire numai la
obligațiile principale ale vânzătorului: „a preda l ucrul și a răspunde de dânsul”,
precum și la principala obligație a cumpărătorului „de a plăti prețul la ziua și la locul
determinat prin contract”.
Secțiunea a II-a: Obligațiile cumpărătorului
Deoarece contractul de vânza-cumpărare are caracter sianalagmatic
(bilateral), atât vânzătorul cât și cumpărătorul au drepturi și obligații.
Codul civil arată principalele obligații ale cumpăr torului cxare reptezintă,
totodată, drepturi ale vânzătorului.
Cumpărătorul are trei obligații principale: plata p rețului, luarea în primire a
lucrului vândut și suportarea cheltuielile vânzării (dacă nu s-a prevăzut altfel în
contract).
Prin acordul lor de voință, părțile pot modifica ac este obligații, după cum pot
adăuga și obligații noi în sarcina cumpărătorului. De exemplu, ele pot cuprinde în

24
contract obligația cumpărătorului de a asigura vânz ătorului sau familiei acestuia sau
altor persoane, a folosinței lucrului în continuare , după transferul dreptului de
proprietate.
Potrivit art. 1361 C. civ., „principala obligație a cumpărătorului este de a plăti
prețul la ziua și la locul determinat prin contract ”.
Plata prețului presupune remiterea sumei de bani ce corespunde valorii
lucrului vândut. Cuantumul prețului plătit este con venit de părți în momentul
încheierii contractului (sau urmează a fi determina tă pe baza criteriilor convenite de
părți la data perfectării vânzării).
Potrivit art. 1096 C. civ., plata trebuie făcută vâ nzătorului sau
împuternicitului său ori aceluia ce este autorizat de justiție sau de lege să primească
pentru cumpărător.
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare este bilat eral (sainalagmatic),
obligație de predare a vânzătorului îi corespunde o bligația (corelativă) de luare în
primire a bunului vândut.
Obligația cumpărtorului de a lua în primire lucrul vândut trebuie îndeplinită
la locul și la termenul la care se afectuează preda rea. Astfel, cumpărătorul trebuie
sp preia bunul de la locul unde se găsește în momen tul încheierii contractului.
Astfel, în lipsa stipulării unui termen de luare în primire, vânzătorul care „are
trebuință de locul unde (lucrul) este pus” după not ificarea neurmată de executare
are dreptul de a opta între păstrarea lucrului sau consemnarea lui în depozit, la
dispoziția cumpărătorului (art. 1121 C. civ).
De precizat că, părțile pot modifica, prin acordul lor de voință, locul și
momentul unde se efectuează predarea, dar aceste co nvenții modifică implicit, și
locul precum și momentul în care cumpărătorul ia în primire lucrul.
În caz de neexecutare a obligației de luare în prim ire a lucrului vândut, după
punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere instanței, fie
preluarea silită a lucrului, fie rezoluțiunea comnt ractului.
În sarcina cumpărătorul intră și suportarea și chel tuielile vânzării.
„Spezele vânzării” cuprind toate cheltuielile efect uate cu contractul de
vânzare-cumpărare supoartate d ambele părți, precum : sumele de bani necesare
pentru redactarea și multiplicarea contractului, pe ntru redactarea procurii și plata
mandatarului (dacă una dintre părți încheie contrac tul prin mandatar), taxele de
timbru, taxele de autentificare, taxele de publicit ate imobiliară, onorariul pentru
avocatul care a acordat asistență juridică părților , onorariul notarului care a
autentificat actul de înstrăinare (art. 1305 C. civ .).
Capitolul II Conformitatea produselor și garanțiile asociate acestora
Secțiunea I Conformitatea lucrului vândut în dreptu l comun
Contractul de vânzare-cumpărare este expresia acord ului de voințe ale
vânzătorului și cumpărătorului. Astfel, lucrul vând ut și prețul plătit, ca elemente
principale ale contractului, trebuie să reprezinte întocmai motivațiile și scopurile
urmărite de părțile contactante.

25
Având în vedere că, mijloacele juridice de realizar ea intereselor contractuale
sunt obligațiile părților, apreciem că instituția conformității este o problemă de
executare a contractului.
Executarea ”întocmai” a contractului are semnificaț ia faptulul că părțile
contractante trebuie să execute toate prestațiile l a care s-au îndatorat prin
angajamentul lor voluntar, în natura lor specifică, în cantitățile sau volumul stabilit
în contract și în condițiile de calitate convenite explicit sau implicit.
Executarea întocmai a contractului are ca temei dis pozițiile art. 1073 C. civ.,
potrivit cărora ”Creditorul are dreptul de a dobând i îndeplinirea obligației” și ale
art. 1100 C. civ., ”creditroul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se
datorește, chiar dacă valoarea lucrului oerit ar fi egală sau mai mare”.
În dreptul nostru, problema conformității s-a pus e xclisiv în domeniul
contractului de vânzare-cumpărare, în sensul că vân zătorul este ținut să predea
cumpărătorului bunul vîndut conform stipulațiilor c ontractuale, prin care se înțelege
conformitate materială .
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 449/2003 priv ind vânzarea produselor si
garanțiile asociate acestora, vânzătorul este oblig at să livreze consumatorului
produse care sunt în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare.
Secțiunea a II-a Conformitatea produselor de consum ație
În dreptul comunitar, problema protecției consumato rului în privința
bunurilor și serviciilor este un deziderat de polit ică juridică.
Deși la nivel european se crease un drept comun ce presupunea o identitate
de concepție, se sințea însă lipsa unei viziuni cla re cu privire la semnificația și rolul
conformității produselor.
Elementele comune ale reglementărilor în materie de confomitate sunt
prezente în toate definițiile sau segmentele de def iniții prezente în Directivele
sectoriale.
Reglementările comunitare în materie, constituie pu ncte de plecare pentru
legislațiile naționale care au posibilitatea de a d ezvolta noțiunile sau de ale
restrânge, cu condiția să n u creeze o situație mai defavorabilă consumatorilor.
Pe fond, precizăm că, în raporturile constituite în tre profesioniști și
consumatori, garanția datorată pentru calitatea pro duselor tinde a se substitui
dreptului comun în materie, respectiv garanției con tra viciilor ascunse reglementată
de Codul civil.
Resposabilitatea profesionistului este distinctă, d ar ea nu este însă radical
diferită de cea prevăzută de Codul civil de la 1804 . Astfel, vânzătorul profesionist se
obligă să furnizeze cumpărărului-consumator un prod us care trebuie care să
corespundă folosinței normale a unui lucrul din cat egoria respectivă și fără grija de a
trebui să-l repare ori să-l înlocuiască, în caz con trar având posibilitatea reducerii
prețului sau a rezoluțiunii contractului.

26
Principalul pas, în materie de conformitatea produs elor s-a relizat în anul
1980, prin Convenția Națiiunilor Unite privind vânz area internațională de mărfuri,
cunoscută în doctrină, drept ”Convenția de la Viena ”.
Pentru reglementarea raporurilor speciale constitui te în condițiile de mai
sus, în plan european a fost adoptată Directiva 199 9/44/CE a Parlamentului
european și a Consiliului din 25 mai 1999 privind a numite aspecte ale vânzării de
bunuri de consum și garanțiile conexe, ce a preluat în mare parte spiritual Convenție
de la Viena privind vânzarea internațională a mărfu rilor.
În plan național, dispozițiile celor două acte norm ative de mai sus, s-au
materializat în principal, prin adoptarea Legii nr. 449/2003 privind vânzarea
produselor și garanțiilor asociate acestora.
Secțiunea a III-a Reglementarea națională a conform ității produselor
Principalul act normativ, ce reglementează conformi tatea produselor
ofertate pe piață, este Legea nr. 449/2003 privind vînzarea produselor și garanțiile
asociate acestora, care a transpus în plan național Directiva 99/44/CE a
Parlamentului european și a Consiliului, din data d e 25 mai 1999 (privind anumite
aspecte ale vânzării și garanțiilor bunurilor de co nsum).
În acest context trebuie să reamintim și alte două acte normative: O.G. nr.
21/1992 privind protecția consumatorului și de Codu l consumului – Legea nr.
296/2004, ambele curprinzînd dispoziții colaterale, în materia conformității.
Din punctul de vedere al studiului nostru, toate ac tele normative de mai sus
au un punct comun și anume reglemntarea dreptului c onsumației dar, aduc în prim
plan și o noțiune juridică inedită peisajului legislativ ro mânesc: obligația de
conformitate .
Precizăm că, în concordanță cu obiectul de studiu p ropus prin teza de față,
încercăm să circumscriem conceptul de confomitate, în contextul mai larg al
vânzărilor de consum.
Întrucât protecția consumatorului nu și-a câștigat pe deplin autonomia față
de dreptul privat al contractelor, ar fi incompletă această analiză fără o comparație
cu noțiuni tradiționale.
Din nefericire dispozițiile Noului Cod civil nu aco rdă conformității produselor
atenția cuvenită (în pofida mult afișatei concepții moniste și al caracterului profund
reformator).
În contextul de mai sus, precizăm că în dreptul civ il francez, separația de
regimuri juridice produce serioase consecințe cu pr ivire la situația vânzătorului care
este ținut să acționeze împotriva celui care datore ază garanția pentru vicii ascunse
în „termen scurt” (art. 1648 C. civ. francez).
În dreptul civil român dispozițiile art. 1359 C. ci v. 1864 și ale art. 5 din
Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinct ivă, produc consecințe mai puțin
grave pentru cumpărător (cu semnificație mai ales î n caz de vicii care nu au fost
ascunse cu viclenie).

27
Situația de mai sus este mult îmbunătățită în cazul vânzăriilor comerciale,
pentru care art. 70 C. com. prevede un termen extr em de scurt de denunțare (două
zile de la descoperirea viciilor ascunse).
În orice caz, apreciem că situația actuală a cumpăr ătorului-consumator a fost
vizibil îmbunătățită, acesta putând să opteze între acțiunile care sancționează viciile
ascunse și acelea care sancționează neexecutarea ob ligației de predare conformă.
Secțiunea a III-a Răspunderea profesionistului pent ru neconformitatea
produsului: ”a treia garanție” ?
Contractul de vânzare-cumpărare valabil încheiat creează obligații în sarcina
ambelor părți contractante. Vânzătorul are două obl igații principale legale: să
predea lucrul vândut și să-l garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și c ontra
viciilor (art. 1313 C. civ.).
Potrivit art. 1651 C. civ., regulile privind „oblig ațiile vânzătorului se aplică, în
mod corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având
ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglemen tările aplicabile acelui contract
sau din cele referitoare la obligații în general nu rezultă altfel”.
Potrivit art. 1336 C. civ., „vânzătorul răspunde că tre cumpărător: 1. de
liniștita posesiune a lucrului, și 2. de viciile aceluiași lucru” (a se vedea și art. 131 3,
art. 1337 și urm., art. 1352 și urm. C. civ.).
Din cele de mai sus rezultă că obligația de garanți e a vânzătorului are o dublă
înfățișare : pe de o parte, acesta trebuie să-l garanteze pe c umpărător de liniștita
folosință a lucrului (garanția contra evicțiunii) și, pe de altă parte, de utila folosință
a lucrului (garanția contra viciilor).
Potrivit legii, repararea sau înlocuirea produselor trebuie făcută în cadrul
unei perioade rezonabile de timp , stabilită de comun acord, în scris, între vânzăto r și
consumator, și fără niciun inconvenient semnificati v pentru consumator, luându-se
în considerare natura produselor și scopul pentru c are acesta a solicitat produsele.
Consumatorul poate solicita o reducere corespunzăto are a prețului sau
rezoluțiunea contractului numai dacă :
– nu beneficiază nici de repararea, nici de înlocui rea produsului;
– vânzătorul nu a luat măsura reparatorie într-o pe rioadă de timp rezonabilă;
– vânzătorul nu a luat măsura reparatorie, fără inc onveniente semnificative
pentru consumator.
Consumatorul nu este îndreptățit să solicite rezolu țiunea contractului, dacă
lipsa conformității este minoră (art. 14 din lege).
Dacă lipsa de conformitate rezultată dintr-o acțiun e sau dintr-o omisiune a
producătorului ori a unui operator economic din ace lași lanț contractual, vânzătorul
are dreptul de a se îndrepta împotriva celui respon sabil de lipsa de conformitate, în
condițiile legii ( acțiune în regres ).
Răspunderea vânzătorului este angajată dacă lipsa d e conformitate apare
într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului (art. 16 din le ge).

28
După expirarea termenului de 2 ani, consumatorii po t pretinde remedierea
sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite î n scopul pentru care au fost
realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul duratei medii de utilizare,
în condițiile legii.
Lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni d e la livrarea produsului se
prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepția cazurilor în care
prezumția este incompatibilă cu natura produsului s au a lipsei de conformitate (art.
18 din lege).
Potrivit art. 19 din lege, garanția este obligatori e pentru ofertant, în
condițiile specificate în declarațiile referitoare la garanție și în publicitatea aferentă.
Garanția profesionistului trebuie să cuprindă menț iuni cu privire la
drepturile conferite prin lege consumatorului și să ateste în mod clar că aceste
drepturi nu sunt afectate prin garanția oferită.
Garanția trebuie să precizeze elementele de identi ficare a produsului,
termenul de garanție, durata medie de utilizare, mo dalitățile de asigurare a
garanției – întreținere, reparare, înlocuire și ter menul de realizare a acestora,
inclusiv denumirea și adresa vânzătorului și ale un ității specializate de service.
Garanția trebuie redactată în termeni simpli și ușor de înțeles.
La cererea consumatorului garanția va fi oferită în scris sau pe orice alt
suport durabil, disponibil și accesibil acestuia.
Potrivit art. 22 din lege, clauzele contractuale sa u înțelegerile încheiate între
vânzător și consumator înainte ca lipsa de conformi tate să fie cunoscută de
consumator și comunicată vânzătorului, care limitea ză sau înlătură, direct ori
indirect, drepturile consumatorului prevăzute de pr ezenta lege, sunt nule de drept.
Secțiunea a IV-a Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte, în condițiile Legii nr. 240/2 004
Reglementarea raporturilor juridice dintre producăt ori și persoanele
vătămate ori prejudiciate de produsele cu defecte p use în circulație, răspunderea
civilă pentru pagubele generate de aceste produse, precum și dreptul la acțiune
pentru repararea pagubelor s-a realizat prin dispoz ițiile Legii nr. 240/2004 privind
răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.
Ca excepție, potrivit art. 15 din lege, prevederile prezentei legi nu se aplică :
– pagubelor generate de produsele puse în circulație anterior datei intrării în
vigoare a acesteia;
– pagubelor rezultate din accidentele nucleare.
Răspunderea civilă este antrenată între cele două p ărți: producătorul și
consumatorul.
În accepțiunea legii producătorul poate fi:
– fabricantul produsului finit al unei materii prim e sau părți componente ale
produsului;
– orice persoană care se prezintă ca producător, pr in faptul că își înscrie pe
produs numele, marca sau alt semn distinctiv;

29
– orice altă persoană, care importă un produs în Ro mânia în vederea vânzării,
închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăin are în cadrul activității proprii de
comercializare în cadrul societății, este considera tă producător al acestuia și
răspunde în aceeași măsură ca și producătorul;
– orice altă persoană, care importă un produs din U niunea Europeană în
vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul
activității proprii de comercializare în cadrul soc ietății, este considerată producător
al acestuia și răspunde în aceeași măsură ca și pro ducătorul;
Când producătorul unui produs nu poate fi identificat , fiecare furnizor al
produsului respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică
consumatorului prejudiciat, într-un interval de tim p rezonabil, datele de identificare
a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul.
Răspunderea producătorului este antrenată de paguba produsă
consumatorului.
Capitolul III
Dezechilibrul contractual și clauzele abuzive la vâ nzare
Secțiunea I. Clauzele contractuale reciproce: expre sia echilibrului dintre
părți
Contractul reprezintă acordul juridic al voințelor dintre două sau mai multe
persoane.
Prin contract persoanele fizice sau juridice se ang ajează, de regulă reciproc,
pentru realizarea interselor lor. Astfel, ele se af lă pe poziții de egalitate, prin
voințele lor angajante.
În consecință, ca principiu, părțile contractante s e află pe poziții de egalitate
(și numai ca excepție, prin voința lor, ele se pot afla în dezechiliru).
În raporturile contactuale dintre consumatori și co mercianți ale căror clauze
nu sunt liber negociate, clauzele conttactuale pot fi inegale și pot fi prejudiciate
interesele cumpărătorilor – persoane fizice.
Deaorece cumpărătorul – consumator nu este în măsur ă să negocieze de pe o
poziție egală cu profesionistul, posibilitatea sa d e a modifica ulterior prevederile
contractuale, este redusă.
Dreptul comun prevede anumite căile juridice pentru prevenirea și
înlăturarea situațiilor ce pot prejudicia cumpărăto rul, cum ar fi anularea pentru vicii
de consimțământ, anularea pentru lipsa de cauză, de spăgubiri pentru abuz de drept.
Pentru restabilirea echilibrului contractual, înlăt urând și sancționând abuzul
comercianților, a fost reglementat domniul cluzelor abuzile în contractele încheiate
între aceștia și consumatori.
Secțiunea a II-a. Conceptul de clauzele abuzive
Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 este del imitată în raport de
calitatea părților contractului și de natura clauze lor contractuale.

30
Sub aspectul părților contractante, reglementarea p rivind clauzele abuzive se
aplică raporturilor juridice stabilite între consum atori și comercianți.
Din punctul de vedere al contractelor, nu interesea ză natura sau forma sub
care acestea se prezintă. Orice contract poate face obiectul Legii
nr. 193/2000, nu doar contractele preformulate sau cele de adeziune, cu toate că
acestea sunt în primul rând vizate. O asemenea limi tare nu își găsește suport în
dispozițiile legale. Dimpotrivă, art. 1 din lege fo losește sintagma „orice contract.”
Ceea ce prezintă relevanță este existența unor clau ze care să întrunească
condițiile prevăzute de lege. Trebuie remarcat fapt ul că legea nu vizează un anumit
tip de contract, ci anumite clauze identificate pri n natura lor abuzivă.
Pentru ca domeniul de aplicare să nu fie în mod nej ustificat restrâns, art. 3
alin. (1) din lege prevede în mod expres, că legea se aplică și bonurilor de comandă
sau de livrare, tichetelor, biletelor și altora ase menea care conțin stipulări sau
referiri la condiții generale prestabilite.
Aceste înscrisuri sunt incluse de noțiunea de contr act de consum, prezentat
în primul capitol. Întrucât cuprind condiții genera l prestabilite ori referiri la acestea,
este firesc să fie analizate și din punctul de vede re al conținutului lor.
În caz contrar, s-ar generaliza practica inserării unor condiții prestabilite
unilateral de comerciant în astfel de înscrisuri pe ntru a scăpa controlului judiciar.
Existența unor stipulări sau referiri la condițiile generale este o condiție pentru ca
aceste documente să intre în domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000.
Directiva 93/13 prevede că se aplică și activitățil or profesionale cu caracter
public, mențiune nepreluată de legea română. Cu toa te acestea, incidența
reglementării nu poate fi exclusă, legislația națio nală trebuind interpretată în
lumina dispozițiilor comunitare, iar jurisprudența Curții Europene de Justiție este
relevantă sub acest aspect. Așa cum s-a arătat în d octrină, prin noțiunea de servicii
publice nu trebuie înțelese doar activitățile cu ca racter industrial sau comercial, dar
și serviciile administrative (spitale, universități ).
Sunt exceptate de la aplicabilitatea Legii nr. 193/ 2000, clauzele contractuale
prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoar e (art. 3 alin 2). Această excepție
se justifică prin faptul că, având o bază legală, a stfel de clauze sunt considerate
echitabile, precum și prin natura specifică a contr actului.
Secțiunea a III-a Clauze exceptate.
Potrivit art. 4 alin. (6), nu sunt supuse dispoziți ilor acestei legi clauzele ce
definesc obiectul principal al contractului sau sta bilesc echivalența între preț și
produsul ori serviciul oferit, în măsura în care su nt exprimate într-un limbaj ușor
inteligibil.
O explicație a acestei dispoziții ar fi faptul că r eglementarea clauzelor
abuzive nu are drept scop să pună în balanță presta țiile efective ale părților, ci
drepturile și obligațiile.

31
În consecință, nu pot fi analizate acțiunile și ina cțiunile părților (obiectul
contractului) și echivalența dintre preț, pe de o p arte, și produs sau serviciu pe de
altă parte.
Ca excepție, în măsura în care clauza nu este clară și ușor de înțeles, cel
interesat poate solicita constatarea naturii abuziv e a acesteia. Ne aflăm în fața unei
situații în care lipsa de transparență conduce la c alificarea ei drept abuzivă. Parțial,
această prevedere a legii reprezintă un argument pe ntru excepția stabilită de teza I
a art. 4 alin. (6). Se presupune că în general clau zele ce au acest obiect sunt înțelese
de consumator.
Secțiunea a IV-a Evoluția cadrului instituțional de protecție. Ordinul ANPC
531/2001 și comisia de clauze abuzive
Potrivit art. 8 din Legea nr. 193/2000 republicată, controlul respectării
dispozițiilor în materie, se face de reprezentanții împuterniciți ai Autorității
Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum ș i de specialiști autorizați ai
altor organe ale administrației publice, potrivit c ompetențelor.
Organismul național de luptă împotriva clauzelor ab uzive este Comisia de
clauze abuzive.
Comisia de cauze abuzive, a fost înființată, în tem eiul art. 4 și 5 din Odinul
ANPC/531 din 12 decembrie 2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea
Comisiei declauze abuzive cu statut de organism con sultativ independent, nonprofit,
format din reprezentanți ai organelor de specialita te ale administrației publice
centrale, din reprezentanți ai agenților economici și din reprezentanți ai
consumatorilor, în vederea organizațiilor neguverna mentale în procesul decizional,
precum și a obținerii celor mai bune opinii fundame ntate privind clauzele abuzive
din contractele încheiate cu consumatorii.
Comisia este compusă din 9 membrii cu drept de vot, după cum urmează: un
reprezentant în calitate de membru, desemnat de ANP C; un reprezentant în calitate
de membru, desemnat de Ministerul Industriei și Res urselor; un reprezentant în
calitate de membru, desemnat de Oficiul Concurenței ; un reprezentant în calitate de
membru, cadru didactic, desemnat de Universitatea București, Facultatea de Științe
Juridice; 2 reprezentanți în calitate de membrii, d esemnați de Camera de Comerț și
Industrie a României și a Municipiului București; 3 reprezentanți ai asociațiilor de
proprietari constituite în baza Legii locuinței nr. 114 din 1996, și ai consumatorilor,
în calitate de membri, desemnați de asociațiile și fundațiile recunoscute ca fiind de
utilitate publică, în conformitate cu prevederile a rt. 38 și 39 din O.G. nr. 26 din 2000
cu privire la asociații și fundații.
Membrii comisiei vor desemna prin vot un președinte și un vicepreședinte.
Nominalizarea membrilor se face de către instituții le și asociațiile menționate, la
solicitarea secretarului de stat, președintele ANPC .

32
Secțiunea a V. Constatarea și sancționarea clauzelo r abuzive în condițiile
Legii nr. 193/2000
Legea nr. 193/2000 cuprinde dispoziții privind drep turile consumatorilor în
cazul constatării existenței unei clauze abuzive pr ecum și aspectele procedurale.
Potrivit art. 6 clauzele abuzive pot fi constatate personal sau prin intermediul
autorității competente. Ele nu vor produce efecte a supra consumatorului, iar
contractul se va derula în continuare, cu acordul c onsumatorului, numai dacă după
eliminarea acestora mai poate continua.
Precizăm că în dreptul francez există tendința elim inării clauzelor abuzive,
care au suporta o multitudine de măsuri restrictiv e (mai ales în ultimele două
decenii).
În cazul constatării personale a clauzei abuzive, c onsumatorul poate formula
acțiuni în justiție sau poate sesiza autoritățile c ompetente să controleze respectarea
dispozițiilor legale.
Legea nu prevede mecanismul juridic prin care efect ele clauzei abuzive vor fi
înlăturate, spre deosebire de legea franceză care p revede că o astfel de clauză este
considerată nescrisă.
Doctrina a propus aceeași soluție și pentru dreptul român, considerând că
aceasta este mai adecvată. Se arată că nulitatea pr ivește un element esențial al
contractului, iar constatarea ei ar afecta contract ul în integralitatea sa, în timp ce
considerarea „ca nescrisă”, produce efecte numai în privința clauzei abuzive.
De asemenea, aceasta permite menținerea echilibrulu i contractual și
prezintă avantaje în privința probelor, în sensul c ă cel interesat trebuie să
dovedească numai inserarea clauzei în contract.
Alături de opinia majoritară, considerăm că sancțiu nea aplicabilă este
nulitatea clauzei abuzive. Astfel, nulitatea este s ancțiunea ce intervine în cazul
nerespectării unei condiții de validitate a actului juridic.
Secțiunea a VI-a Reglementarea clauzelor abuzive în Noul Cod civil
Reglementarea definiției și a criteriilor de teremi nare a clauzelor abuzive se
regăsește în conținutul mai multor acte normative ( de regulă cele în materie a
dreptului de consumație).
Problema (esențială) a clauzelor abuzive a fost pre luată și de Proiectul
Codului civil 2004, care curindea dispoziții pertin ete în Secțiunea a 6-a ”Despre
efectele contractelor între părți”, fiind inclusă a stfel, în structura teoriei generale a
contractelor.
Potrivit art. 986 din Proiectului de Cod civil, se includeau, din perspectiva
contractanților, atât ”consumatorul”, cât și ”perso ana care aderă la contract”,
extinzând astfel domeniul de aplicare al protecției asigurate prin reglementarea
dată în cod clauzelor abuzive asupra ambelor catego rii.
Astfel, protecția acordată consumatorului urma să a ibă o sferă e aplicare
mult mai largă decât cea cuprinsă în Legea nr. 193 din 2000, aceasta și, deoarece nu

33
era determinată prin nici un criteriu ”cealaltă par te contractantă”, orice categorie
de cocontractanți fiind inclusă în această sferă.
În consecință, domeniul de aplicare al reglementăr ilor care asigură protecția
împotriva clauzelor abuzive era extins și nu viza, exclusiv, contractele încheiate între
comercianți și consumatori ca și domeniul de aplica re al Legii nr. 193/2000.
Tot astfel, art. 993 alin. 2 din proiect, o clauză este abuzivă când
dezavantajează consumatorul sau persoana care aderă la contract într-o manieră
excesivă sau nerezonabilă, cu încălcarea exigențelo r bunei-credințe, cum ar clauza
care se îndepărtează substanțial de obligațiile ese nțiale care rezultă din regulile care
guvernează în mod obișnuit contractul respectiv, de naturându-l.
De precizat însă că, definiția și criteriile de sta bilire a caracterului abuziv al
unei clauze, rămân aceleași ca și în Legea nr. 193/ 2000. Astfel, clauza este abuzivă,
prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din c ontract, în ipoteza în care crează
un dezechilibru semnificativ între drepturile și ob ligațiile părților, în detrimentul
consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe , criteriul de apreciere al
caracterului abuziv al unei clauze este crearea unu i dezechilibru semnificativ între
drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, cu trimitere la
cerințele bunei-credințe.
Criteriul prin care se determină caracterul abuziv al unei clauze este, și
conform acestei regelementări, crearea unui dezavan taj pentru consumator sau
pentru persoana care aderă la contract, dezavantaj excesiv sau nerezonabil.
Noțiunea de ”dezechilibru” este înlocuită cu aceea de dezavantaj excesiv sau
nerezonabil, fiind păstrată trimiterea la criteriul bunei-credințe.
Sancțiunea pentru clauzele abuzive, prevăzută în co nformitate cu art. 993,
alin. 1 din proiect, atât într-un contract cu consu amtorii, cât și într-un contract de
adeziune, este aceea că clauza este reputată nescri să.
Capitolul IV
Încetarea vânzării de consumație prin denunțare uni laterală
Secțiunea I Încetarea contractului de vânzare-cumpă rare
Odată ce a fost valabil încheiat, contractul produc e efecte (consecințe)
juridice. Efectele contractului sunt date de dreptu rile subiective civile și obligațiile
civile cărora actul juridic le dă naștere, le modif ică sau le stinge.
Așadar, ceea ce pentru raportul juridic civil repre zintă conținutul acestuia, în
același timp, constituie efectele actului juridic c ivil care generează acel raport juridic
civil.
Principala reglementare a efectelor actului juridic civil se găsește în Codul
civil
Pentru a putea fi studiate efectele contractului tr ebuie determinate .
Determinarea efectelor actului juridic civil însemn ă stabilirea drepturilor subiective
civile și a obligațiilor corelative generate, modif icate sau stinse de un asemenea act.

34
Operațiunea juridică a determinării efectelor este necesară deoarece nu
întotdeauna conținutul actului juridic civil este c lar, ci, uneori, cel puțin la prima
vedere, el este neclar, datorită unor cauze precum: neconsemnarea manifestării de
voință într-un înscris, greșita exprimare a părțilo r la încheierea actului juridic, folo-
sirea unor cuvinte nepotrivite, conciziunea excesiv ă a expresiilor sau cuvintelor
utilizate etc.
Secțiunea a II-a. Denunțarea unilaterală a vânzării de consumație
Contractul de vânzare-cumpărare încetează de regulă , ca orice contract,
odată cu producerea efectelor sale și atingerea sco pului urmărit de părțile
contractante.
Ca excepție de la regula de mai sus, contractul poa te înceta și înainte de
producerea efectelor totale sau parțiale prin voinț a părților contactante ( mutuus
dissensus ), la fel cum a fost încheiat ( mutuus consensus ).
Dreptul de denunțare unilaterală a contractului, ap arținând consumatorului,
este un mijloc esențial pentru realizarea finalităț ii reglementărilor, în materie.
În baza acestui drept, partea are responsabilitatea să decidă asupra
existenței contractului fără a fi necesar consimțăm ântul cocontractantului.
Dreptul de denunțare nu este o creație recentă și n u este specific materiei
protecției consumatorului. El este recunoscut în dreptul comercial și în dreptul civil
cu toate că nu există o reglementare de principiu î n privința sa.
Există însă în Codul civil dispoziții exprese privi nd existența acestui drept în
cadrul reglementării anumitor contracte (de pildă, în cazul contractului de locațiune
încheiat pe perioadă nedeterminată, al contractului de asigurare, al contractului de
depozit, precum și în cazul contractului de mandat) .
Temeiul recunoașterii dreptului de denunțare este r eprezentat de dispozițiile
art. 969 alin. (2) C. civ., potrivit căruia convenț iile „se pot revoca prin
consimțământul mutual sau prin cauze autorizate de lege”.
Existența dreptului de denunțare unilaterală poate avea ca temei chiar voința
părților. In baza libertății contractuale, părțile pot conveni ca una dintre ele să aibă
dreptul de a pune capăt în mod unilateral contractu lui. În acest caz, nu mai suntem
în prezența unei excepții de la forța obligatorie a contractului, ci a unei expresii a
libertății de voință.
Unele acte normative adoptate în materia protecției consumatorului instituie
pentru consumator un drept de denunțare unilaterală , conținând prevederi mai
detailate privind exercitarea și efectele dreptului de denunțare unilaterală.
Potrivit art. 82 din Codul consumului, contractul t rebuie să stipuleze, cu
caractere mari și în imediata vecinătate a locului rezervat pentru semnătura
consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare unilater ală a
contractului , după caz, precum și numele și adresa comerciantul ui față de care
consumatorul poate să își exercite acest drept, con form dispozițiilor legale.

35
Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi
anulat sau restrâns de nicio clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile
prevăzute de lege, aceasta fiind considerată nulă d e drept. (art. 84C.consum.).
Cu toate cele de mai sus, în materia dreptului de c onsumație, denunțarea
unilaterală a contractului este o instituție pe cât de acceptată, pe atât de
controversată (și de neînțeles), sub aspectul natur ii sale juridice.
Secțiunea a III-a Dreptul de denunțarea unilaterală în reglementările
dreptului de consumație
Dreptul de denunțare unilaterală a constractului de către consumatorul
persoană fizică este reglementat în cele mai multe dintre actelor normative în
materie.
De regulă dispozițiile în materie sunt asemănătoare și se repetă în actele
normative de după anul 2000. Cu toate acestea pe pa rcursul implementrii instituției
în dreptul național, au survenit și unele deosebiri (mai ales de nunață), cu privire la
care, vom încerca în continuare, să facem câteva c onsiderații.
OG. nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor l a încheierea și execitarea
contactelor la distanță reglementează expres dreptu l de denunțarea unilaterală a
contractului în capitolul II (art. 7-10).
Potrivit art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 130/2000 „Co nsumatorul are dreptul de a
denunța unilateral contractul la distanță, în terme n de 10 zile lucrătoare, fără
penalități și fără invocarea vreunui motiv.
În contextul general al ordonanței, dreptul de denu nțare unilaterală este un
element esențial în privința protejării drepturilor consumatorilor.
O.G. nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor l a încheierea și executarea
contractelor la distanță privind serviciile financi are reglemntează dreptul de
denunțare unilaterală al consumatorului în art. 9-1 3.
Potrivit art. 9 din ordonanță, consumatorul are dre ptul de a denunța
unilateral contractul în termen de 14 zile calendar istice, fără plată de penalități și
fără a fi necesară invocarea vreunui motiv, în cazu l contractelor ce au ca obiect
asigurările de viață și operațiuni referitoare la p ensii individuale termenul de
denunțare fiind de 30 de zile calendaristice.
Termen începe să curgă de la data încheierii contra ctului la distanță sau de la
dată la care consumatorul a fost informat că s-a în cheiat contractul având ca obiect
asigurarea de viață sau din ziua în care consumator ul primește informațiile dacă
aceasta este ulterioară încheierii contractului (ar t. 10).
O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spacțiilor comerciale
reglementează dreptul de denunțare unuilateralăa co ntractului în capitolul a III-lea
(art. 8-11).
Având în vedere împrejurările în care contractul este înc heiat „în afara
spațiilor comerciale”, legea dă posibilitate consum atorului să denunțe contractul, cu
respectarea unor condiții.

36
Capitolul V. Varietăți ale vânzării de consumație
După cum instituția contractului, în general, const ituie dreptul comun pentru
materia contractelor speciale, tot așa și regulile specifice contractului de vânzare-
cumpărare constituie dreptul comun pentru diferitel e feluri de de vânzări,
cunoscute în domeniu și sub numele de varietăți ale contractului de vânzare-
cumpărare.
Varietățile (felurile) de vânzări sunt contracte de vânzare-cumpărare
caracterizate prin particularități date de dispoziț iile speciale ale Codului civil sau ale
altor acte normative.
Secțiunea I. Particularitățile vânzării încheiate l a distanță
Vânzarea produselor la distanță a fost reglemntată de O.G. nr. 130/2000
privind portecția consumatorilor la încheierea și e xecutarea contactelor la distanță.
În activitatea lor, comercianții adoptă diverse teh nici moderne care permit
comunicarea la distanță. S-a conturat astfel, o noț iune juridică specială, și anume
contractul la distanță , reglementat de O.G. nr. 130/2000 privind protecți a
consumatorilor la încheierea și executarea contract elor la distanță.
Vânzarea la distantă este acea formă de vânzare cu amănuntul care se
desfășoară în lipsa prezenței fizice simultane a co nsumatorului, și a comerciantului,
în urma unei oferte de vânzare efectuate de acesta din urmă, care în scopul
încheierii contractului, utilizează exclusiv tehnic i de comunicație la distanță (art. 34
din OG nr. 99/2000).
Introducerea tehnologiilor moderne conduce la o dez voltare semnificativă a
comerțului transfrontalier, prezentând multiple ava ntaje atât pentru comercianți cât
și pentru consumatori. Aceștia pot procura produse și beneficia de prestarea de
servicii, la care, astfel, nu ar avea acces având l a dispoziție o foarte mare posibilitate
de alegere.
Tot astfel, achiziționarea unor produse prin interm ediul tehnicilor de
comunicație la distanță prezintă avantajul de a evi ta deplasarea, dar și pe acela de a
permite consumatorului să reflecteze înainte de a f ace o comandă.
Secțiunea a II-a. Particularitățile vânzării produs elor în afara spațiilor
comerciale
Vânzarea produselor în afara spațiilor comerciale a fost reglementată de OG
nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spacțiilor comerciale.
De regulă, comercializarea produselor și prestarea serviciilor se realizează în
spații și locuri autorizate, principiu prevăzut de dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G.
nr. 21/1992.
Nu este însă interzisă desfășurarea activității și în afara acestor spații. Oferta
și acceptarea ei pot fi efectuate în orice alt loc nedestinat desfășurării activității
comerciale, atât timp cât sunt realizate condițiile de valabilitate a acestora.
Potrivit art. 38 din OG. nr. 99/2000, vânzările în afara spațiilor comerciale
sunt acele vânzări directe realizate de comercianți în următoarele situații:

37
– în timpul unei deplasări organizate de comerciant î n afara spațiilor sale
comerciale;
– în timpul unei vizite efectuate de comerciant, dacă aceasta nu a avut loc la
solicitarea expresă a consumatorului: la locuința u nui consumator, unde pot fi
încheiate contracte și cu alte persoane prezente sa u la locul de muncă al
consumatorului sau în locul în care acesta se găseș te, chiar temporar, pentru motive
de lucru, studiu sau tratament;
– în orice alte locuri publice sau destinate publicul ui, în care comerciantul
prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile p e care le furnizează, în vederea
acceptării acesteia de către consumator.
Așa cum am arătat în prima secțiune, voința manifes tată în vederea încheierii
unui act juridic, considerată în privința celor dou ă componente ale sale,
consimțământul și cauza, trebuie să fie liberă și î n deplină cunoștință de cauză,
numai astfel putând da naștere unui act juridic val abil.
Formarea voinței consumatorului poate fi influențat ă de aspecte, cum ar fi:
locul de încheiere a contractului, timpul insuficie nt pentru a putea reflecta,
caracterul neașteptat al propunerii venite din part ea comerciantului, conduita
acestuia, lipsa posibilității de a compara caracter isticile produsului sau serviciului
oferite cu alte produse ori servicii existente pe p iață, lipsa tuturor informațiilor
necesare luării unei decizii.
În condițiile de mai sus, consumatorul ajunge deseo ri să încheie un anumit
contract, fără a aprecia asupra tuturor aspectelor legate de propriile trebuințe și de
oferta făcută.
Secțiunea a III-a. Particularitățile comercializări i produselor de piață
Vânzarea produselor de piață a fost reglementată de O.G nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață.
Prin ordonanță au fost stabilite principiile genera le privind desfășurarea
activității comerciale și urmărește dezvoltarea reț elei de distribuție a produselor și
serviciilor de piață, cu respectarea principiilor l iberei concurențe, protecției vieții,
sănătății, securității și intereselor economice ale consumatorilor, precum și a
mediulu.
Obiectul reglementării îl constituie activitățile din sectorul comercial și al
serviciilor de piață privind cerințele necesare des fășurării acestor activități,
structurile de vânzare, practicile comerciale și re gulile generale de comercializare,
precum și sancțiunile în caz de nerespectare a prev ederilor acesteia (art. 3 din
ordonanță).
Obiectul material al ordonanței îl constituie produsele alimentare,
nealimentare și la serviciile de piață.
Nu sunt supuse prevederilor ordonanței activitățile de comercializare având
ca obiect:
– produsele medicamentoase, dispozitivele medicale;

38
– produsele agricole și agroalimentare vândute de pro ducătorii agricoli
individuali în baza certificatului de producător;
– combustibilii pentru uzul mijloacelor de transport, inclusiv cei
comercializați prin stații de distribuție;
– bunurile din producția proprie a meșteșugarilor ind ividuali vândute la
locurile de producție;
– lucrările, brevetele și invențiile, precum și publi cațiile de natură științifică
sau informativă realizate de titularii acestora;
– tipăriturile, pliantele, broșurile și albumele, rea lizate în scopul prezentării
patrimoniului cultural deținut de muzee, centre de cultură, teatre sau alte instituții
similare acestora, ori bunurile culturale sau cu ca racter promoțional specifice
activității instituțiilor culturale, și comercializ ate prin fondul propriu al fiecărei
instituții culturale sau cu prilejul unor manifestă ri cultural-artistice organizate de
acestea;
– mărfurile vândute către vizitatori, în cadrul festi valurilor, târgurilor,
saloanelor sau al altor manifestări expoziționale, cu condiția ca acestea să facă
obiectul manifestărilor respective;
– produsele confiscate și valorificate conform dispoz ițiilor legale în vigoare;
– produsele și serviciile de piață reglementate prin acte normative speciale.
Potrivit art. 68 din ordonanță, în funcție de tipul și caracteristicile
produsului, pe ambalajul acestuia se vor indica viz ibil, lizibil și fără echivoc
dimensiunile sau numărul de articole (bucăți) conținute, cantitatea netă conținută
(exprimată în unități de măsură recunoscute de auto ritatea statului român).
În cazul vânzărilor la distanță prin corespondență, orice comerciant care
informează consumatorul asupra ofertei sale de prod use prin intermediul
cataloagelor, broșurilor sau al altor publicații ti părite este obligat ca pentru
produsele preambaiate să menționeze cantitatea netă conținută de fiecare ambalaj,
prețul de vânzare, precum și prețul pe unitatea de măsură.
Secțiunea a IV-a. Particularitățile comercializării alimentelor
Vânzarea produselor alimentare a fost reglementată de O.U.G. nr. 97/2001
privind reglentarea producțieie, circulației și com ercializării alimentelor.
Scopul declarat al actului normative de ma sus est e unul mai larg, respectiv
stabilirea cadrului juridic unitar referitor la pro ducerea, ambalarea, depozitarea,
transportul și comercializarea alimentelor, respons abilitățile producătorilor și
comercianților de alimente, organizarea controlului oficial al alimentelor și
sancțiunile în vederea protejării calității aliment elor.
De precizat că reglementările ordonanței de urgență nu se aplică alimentelor
produse în gospodării individuale pentru consumul p ropriu și nici produselor
alimentare care sunt în tranzit sau care sunt depoz itate temporar, ca bunuri care
tranzitează țara, dacă nu reprezintă un pericol pen tru sănătatea umană sau pentru
mediu.

39
Obiectul material principal al reglementării în con situie alimentele, ca
produse în stare naturală sau prelucrate, destinate consumului uman, inclusiv apa
minerală și guma de mestecat, din care se exclud tu tunul, produsele medicinale și
substanțele narcotice sau psihotrope.
După originea lor, alimentele sunt de două feluri:
– alimente de origine animală , respectiv alimente constând în sau conținând
aproape în exclusivitate produse de origine animală ;
– alimente de origine vegetală , alimente constând în sau conținând aproape
în exclusivitate produse de origine vegetală.
După proveninetă și destinație alintele pot fi:
– alimente cu destinație nutrițională special , respectiv alimente care datorită
compoziției lor speciale sau procesului de prelucra re sunt în mod clar distincte de
alimentele destinate consumului normal, au o compoz iție corespunzătoare cu
scopurile nutriționale pretinse și sunt comercializ ate într-o formă care indică acest
obiectiv;
– alimente provenite din organisme modificate genetic , care conțin o
combinație nouă de material genetic obținut prin te hnici de biotehnologie și/sau
organisme în care materialul genetic a fost modific at printr-un proces care nu are
loc în mod natural prin împerechere și/sau recombin are natural.

C o n c l u z i i

Despre contractul de vânzare-cumpărare s-a scris, f oarte mult.
Despre dreptul de consumație, de asemenea, s-a scri s.
Despre vânzarea de consumație s-a scris foarte puțin . Acesta a fost și motivul
care ne-a determinat să alegem subiectul lucrării d e față.
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului defineș te noțiunea de contract
încheiat cu consumatorii ca fiind contractele dintr e „comercianți și consumatori,
inclusiv certificatele de garanție, bonurile de com andă, facturile, borderourile,
bonurile de livrare, biletele, tichetele care conți n stipulări sau referiri la condiții
generale prestabilite”.
De precizat că, legea nu definește contractul prin referire la voința părților
(așa cum face Codul civil). Aceasta se explică prin faptul că scopul legii nu este de a
defini contractul ca izvor de obligații, ci de a delimita domeniul de aplicare a unor
reglementări legale.
Astfel, contractul este un termen generic, desemnân d un regim juridic
aplicabil operațiunilor juridice intervenite între consumatori și comercianți. Aceasta
rezultă și din conținutul actelor normative privind protecția consumatorului, care nu
reglementează condiții de validitate a contractului sau regimul juridic al unei
anumite operațiuni juridice; ele vizează în mod gen eric contractele având ca obiect
livrarea unui produs sau prestarea unui serviciu.
După cum, în mod plastic, s-a arătat în doctrină, c ontractul de consum
reprezintă „o armătură normativă care se va aplica ope legis unui contract concret”.
Contractele încheiate între consumatori și comercia nți sunt contracte de
vânzare-cumpărare, contracte de furnitură, contract e de transport, contracte de
asigurare, contracte de închiriere etc.
Contractul încheiat între comercianți și consumator i, este privit de regulă, ca
operațiune juridică cu natură comercială. Astfel, o dată dobândită calitatea de
comerciant, art. 4 C. com. dispune că „toate contra ctele și obligațiunile unui
comerciant sunt considerate fapte de comerț, dacă n u sunt de natură civilă sau dacă
contrariul nu rezultă din însuși actul”.
De menționat că, operațiunea juridică poate fi come rcială și pentru
consumator dacă se încadrează în cele enumerate de art. 3 C. com. În consecință,
raportul juridic izvorât din contractul încheiat es te supus regulilor dreptului
comercial.
Fundamentul contractului de consumație se regăsește în dreptul civil, dar și
în dispoziția legală, constatându-se o accentuare a formalismului (actele normative
prevăzând un conținut minim al documentelor întocmi te de părți).
Dispozițiile legale speciale îngrădesc într-o anumi tă măsură libertatea de
voință, în special pentru comercianți, dar aceasta este în interesul consumatorilor.
Având însă o poziție superioară la momentul încheie rii contractului în raport cu

41
consumatorii, comercianții beneficiază de o mai mar e libertate contractuală,
favorizată și de standardizarea raporturilor juridi ce.
În contextul de mai sus, supunem atenției necesitat ea procesului de
armonizare a legislației naționale cu reglementăril e comunitare, dar și de
armonizare a instituțiilor dreptului consumației cu teoria generală a contractului.
Armonizarea legislației naționale cu reglementările comunitare este deci,
numai una dintre cele două laturi ale operațiunii d e armonizare extranațională,
cealaltă latură fiind operațiunea juridică a armonizării instituțiilor d reptului
consumației la dreptul comun (cea mai dificilă).
Astfel noile dispozițiile ce reglementează contract ul de consumație sunt de
multe ori greu de interpretat și aplicat. De exempl u: cum poate fi interpretată
denunțarea unilaterală a unei vânzări-cumpărări de consumație, atît timp cât
vânzarea își produce instantaneu efectele ?
Se impune deci, ca doctrina și jurisprudența să int ervină prompt și să găsescă
soluțiile prin care dispozițiile contractului de co nsumație să fie adaptate cadrului
general al contractului.
Acest proces dificil, înseamnă armonizarea dispoziț iilor speciale ale
contractului de consumație cu regulile generale ce guvernează contractul.
Dacă în plan economic noile forme contractuale și-a u dovedit eficiența, în
schimb în plan contractual, ele sunt de natură să a fectze unele principii de fond,
cum ar fi, de exemplu, libertatea de voință a contr actanților particulari.
În legislația națională, problema armonizării regle mentărilor consumeriste se
regăsește în titlul Legii nr. 363/2007 privind comb aterea practicilor incorecte ale
comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația
europeană privind protecția consumatorilor (s.n.).
Deși din titlul Legii nr. 363/2007 rezultă că domen iul reglementările sale este
dublu: respectiv combaterea practicilor incorecte a le comercianțior, dar și
armonizarea reglementărilor naționale la legislația euroepană, în fapt legea nu are
nici o dispoziție referitoare la importanta problem ă a armonizării legislației .

De lege ferenda , apreciem că se impune urgent, adoptarea unui cadr u
general de reglementare, pentru armonizarea importantelor instituții ale dreptului
de consumație la dreptul comun.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, monografii
– Albu I., Contractul și răspunderea contractuală , Editura Dacia, Cluj Napoca,
1994,
– Alvarez F., Proteccion penal del consumidor , ed. Praxis, Barcelona, 1991,
– Apan R.D., Protecția juridică a consumatorilor , Editura Sfera juridică,
Cluj- Napoca, 2007,
– Aubert J.L., Le contrat. Droit des obligations, Dalloz, Paris, 2005
– Bazin E., Le consentement du consummateur , ANRT, Lille, 1999,
– Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Su biectele
dreptului civil, Editura Șansa, București, 1998
– Bîrsan C., Drept civil. Drepturile reale principale , Editura Hamangiu,
București, 2007
– Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele , Editura Hamangiu,
București, 2008
– Bree J., Le comportament du consommateur, Dunod, paris, 2009,
– Calais-Auloy J., Steinmetz F., Droit de la consumation , Dalloz, Paris, 2003
– Cărpenaru St., Stănciulescu, L, Nemes V., Contracte civile și comerciale ,
Editura Hamangiu, București, 2009,
– Chirică D., Contractele speciale. civile și comerciale , Editura Rosetti,
București, 2005
– Deak, Fr., Tratat de drept civil. Contracte speciale , Editura Actami,
București, 1999
– Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală , Editura Academiei, București,
1972
– Francois G., Consentement et obiectivation. L aport des principe s du droit
europeen du contrat a l etude du consentement contr atuel, Presses Universitaires de
Aix-Marseille, 2007
– Goicovici J., Golub S., Formalismul informativ – privire specială asupra
creditului pentru consum, în Consumerismul contractual coord. P. Vasilescu, Editura
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,
– Goicovici J., Moralizarea contemporană a raporturilor contractual e – privire
specială asupra consumației , în Consumerismul contractual coord. P. Vasilescu,
Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,
– Goicovici J., Dreptul consumației, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006,
– Goicovici J., Formarea progresivă a contractului , Wolters Kluver România,
București, 2009,
– Gonzales Rus J., Los intereses economicos de los consumidores – proteccion
penal, Instituto Nacional de Consumo, Madrid 1991,
– Inchausti F., Proteccion penal de consumidores y usuarios , Consejo General
del Poder Judicial, Madrid, 2001,

43
– Limbach F. , Le consentement contractuel a l epreuve des conditi ons
generales. De l utilite du concept de declaration d e volonte , L.G.D.J., Paris, 2004
– Macovei D., Cadariu, I.E., Drept civil. Contracte , Editura Junimea, Iași, 2004
– Malaurie Ph.; Aynés L., gautir P-Yv., Drept civil. Contracte speciale , Wolters
Kluver România, București, 2007,
– Mirabail S., La retraction en droit prive francais , LGDJ, Paris, 1997
– Nicolae M., Publicitatea imobiliară și noile cărți funciare , Editura Press
Mihaela, București, 2000
– Nicolae M., Presccripția extinctivă, Editura Rosetti, București, 2004
– Ouerdane-Aubert de Vincelles C. , Alteration du consentement et efficacite
des sanctions contractuelles , Dalloz, Paris, 2002
– Picod Y., Davo H., Droit de la consommation , Armand Colin, Paris, 2005.
– Pop L., Tratat de drept civil. Obligațiile , vol. I, Editura C.H. Beck, București,
2006
– Pop T., Tratat de drept civil. Obligațiile. Vol II., Contra ctul , Editura Universul
Juridic, București, 2009
– Popa IF., Conformitatea lucrului vândut , Editura Universul juridic, 2010,
– Prip F., Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contrac telor de consum ,
în dreptul consumatorului în Consumerismul contract ual, Editura Sfera juridică, Cluj-
Napoca, 2006.
– Stătescu C., Bîrsan C., Teoria generală a obligațiilor , Editura All Beck,
București, 2000
– Vasilescu P., Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie
generală a actului de drept privat , Editura Universul juridic, București, 2008
– Vasilescu P., Evoluționism filozofic și reverberații juridice în „Relativitatea
actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat”,
Editura Rosetti, București, 2003,
– Vasilescu P., Un chip al postmodernismului recent, în dreptul
consumatorului în Consumerismul contractual, Editur a Sfera juridică, Cluj-Napoca,
2006.

II. Studii, articole, note, comentarii
– Belu Magdo M. L., Clauzele abuzive în contractele încheiate între
comercianți , în RDC nr. 12/2006.
– Bojinca M, Contractele comerciale la distanță , în RDC nr. 1/2002.
– Babiuc V., Stoica V., Libertatea contractuală și dreptul constituțional , în
Dreptul nr. 7/1995
– Bălan I., Clauzele abuzive din contractele încheiate între co mercianți și
consumatori, în Dreptul nr. 6/2001
– Bercea R., Consimțământul virtual și consimțământul real în co ntractele
încheiate în mediul electronic ; în Dreptul nr. 1/2004,
– Bercea R., Momentul încheierii contractelor comerciale la dist anță, în RDC
6/2004.

44
– Căpățână O., Obligația vânzătorului comercial de informare a cum pă-
rătorului, RDC nr. 10/1999
– Chirică, D., Condițiile de validitate și efectele promisiunii si nalagmatice de
vânzare-cumpărare , P.R. nr. 1/2002
– Chirică D., Principiul libertății contractuale și limitele sale în materie de
vânzare-cumpărare , R.D.C. nr. 6/1999
– Chirică D., Obligația de informare și efectele ei în faza preco ntractuală a
vânzării-cumpărării, în RDC nr. 7-8/1999
– Deak Fr., Dreptul de preemțiune , Dreptul nr. 7/1992
– Dascălu D., Considerații privind protecția intereselor economic e ale consu-
matorilor în contractele de adeziune cu clauze abuz ive , în RDC nr.1/1999
– Dumba D., Unele considerații critice în legătură cu Legea nr 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele închieiate între comercianți și consumatori
cu modificările aduse prin Legea nr. 65/2002, în Dreptul 6/2002
– Goicovici J., Formalism substanțial și libetate contractuală , în Studia
Universitatis Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, nr. 2-4/20 02
– Goicovici J., Obligația de consiliere , în RDC 4/2005.
– Goicovici J., Protejarea consimțământului „părții slabe” prin Le gea
nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelo r pentru consum destinate
consumatorilor persoane fizice , în Dreptul nr. 8/2005
– Lupșan G., Autonomia de voință în contractul de comerț interna țional , în
Dreptul nr. 1/1997
– Bojinca M, Contractele comerciale la distanță , în RDC nr. 1/2002.
– Niculeasa M., Regimul juridic al contractelor la distanță în RRDA nr. 3/2006
– Oprișan C., Elemente de morală în conceptul de bună-credință , SCJ
nr. 1/1970
– Pătulea V., Obligația de informare în formarea contractelor, în RDC
nr. 6/1998
– Popa I.F., Dolul și obligația de informare în contrractele sin algmatice , în
Dreptul nr. 7/2002.
– Popa F., Reprimarea clauzelor abuzive , în Pandectele române, nr. 2/2004
– Popescu N., Clauzele abuzive în contractele încheiate între com ercianți și
consumatori, în RDC nr. 2/2005.
– Stănciulescu L., Vânzarea de consumație – varietate a contractului d e
vânzare – cumpărare , în R.D.C. nr. 5/2010,
– Stănciulescu L., Necesitatea armonizării mecanismelor specifice cont ractului
de consumație la regulile generale , în Challenges of the Knowledge Society
Internațional Scientific Sesion, București, 2010,
– Stoica V., Bleoanca Al., Enumararea din lista cuprinsă în anexa la OG
nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractel or la distanță este limitativă sau
exemplificativă?, în RDC nr. 11/2002
– Tibad T., Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contrac tului de consum,
RRDA nr. 4/2005

45
– Toader C., Ciola C., Un pas important spre integrarea Europeană – Legea nr.
193/2000 priivnd clauzele abuzive din contractele î ncheiate între comercianți și
consumatori , în RDC nr. 3/2001
– Toader C., Considerații asupra ordonanței privind contractele încheiate în
afara spațiilor comerciale, în RDC nr. 12/1999
– Venandet G., La protection de l integrite du consentement dans l e vente
commerciale , th. Nancy, 1976

L e g i s l a ț i e p r i n c i p a l ă,

– Codul civil, în vigoare (1864)
– Codul civil 2009 – Legea nr. 287/2009
– Codul consumului – Legea nr. 296/2004
– Codul civil francez (1804)
– Codul consumației francez
– Codul civil spaniol
– Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar penru investiții imobiliare
– Legea nr. 148/2000 privind publicitatea
– Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din con tactele încheiate între
comercianți și consumatori
– Legea nr. 504/2002 a audiovizualului
– Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și g aranțiile asociate
acestora
– Legea nr. 240/2004 privind răspunderea poducătorilo r pentru pagubele
generate de produsele cu defecte
– Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a p roduselor
– Legea nr. 363/2007 prinvind combatera practicilor i ncorecte ale
comercianților
– Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare
– O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor
– O.G. nr. 106/1999 privind contactele încheiate în a fara spațiilor comerciale
– OG nr. 107/1999 privind activitatea de comercializa re a pachetelor de
servicii turistice
– OG. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață
– O.G. nr. 130/2000 privind protecția consumațtorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță
– O.G. nr. 97/2001 privind reglementarea producției, circulației și
comercializării alimentelor
– OUG nr. 85/2004 privind protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor la distanță privind servici ile financiare
– O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pe ntru consumatori
– H.G. nr. 882/2010 privind organizarea și funcționar ea Autorității naționale
pentru Protecția Consumatorilor

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Vânzarea produselor profesioniștilor [611893] (ID: 611893)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Vânzarea produselor profesioniștilor [611893]

Copyright Notice

CONCEPTUL PERINEOLOGIC ÎN TRATAMENTUL TULBUR ĂRILOR DE [603701]

Școala doctorală [624975]

Procese tranzitorii si legile de reglare ale turbomotoarelor de aviatie 151 UNIVERSITATEA POLITEHNICA BUCURESTI [615829]

Școala doctorală: Științe Inginerești [631067]

ȘCOALA DOCTORALĂ A FACULTĂȚII DE ISTORIE [310666]

Deparatmentul de Biochimie si Farmacologie DOCTORAND : ȘCHIOPU C. CRISTIAN CĂTĂLIN TEZĂ DE DOCTORAT METODE GLICOMICE MODERNE DE DEPISTARE ȘI ANALIZĂ… [609071]

Copyright Notice

Similar Posts