Vanzarea Comerciala In Reglementarea Noului Cod Civil

CUPRINS

CAPITOLUL I – Considerații generale

1. Considerații preliminare

2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

CAPITOLUL II – Trăsăturile caracteristice ale vânzării-cumpărării comerciale

1. Caractere juridice

2. Legea aplicabilă

CAPITOLUL III – Elementele esențiale ale contractului de vânzare

1. Capacitatea părților

2. Consimțământul

3. Obiectul contractului

CAPITOLUL IV – Efectele contractului

1. Transmiterea proprietății și transferul riscurilor

2. Obligațiile vânzătorului

3. Obligațiile cumpărătorului

CAPITOLUL V – Consecințele nerespectării contractuale

1. Excepția de neexecutare

2. Rezoluțiunea contractului

3. Executarea obligației

4. Răspunderea pentru neexecutarea obligației

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1. Considerații preliminare

Noul Cod civil, care a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, reglementează în titlul IX „diferite contracte speciale” printre care și contractul de vânzare (art. 1650 – 2278).

Cu 1 octombrie 2011, am trecut la un sistem monist, adică un sistem în care ramurile de drept civil și drept comercial sunt împletite și au ca izvor unic Codul civil. Practic, acest lucru înseamnă îngemănarea actualului Cod civil cu cel comercial și cu cel al familiei, care intră în ramura dreptului civil, abrogându-se astfel Codul comercial și Codul familiei.

Bineînțeles că unitatea de aplicare a codului civil este condiționată de capacitatea legii de punere în aplicare de a asigura reflectarea principiului monismului în ansamblul normelor în materie civilă și comercială, de asigurarea compatibilității noului Cod civil cu celelalte legi în vigoare, dar și între acestea și prevederile noului Cod de procedură civilă.

Noul Cod civil introduce noțiunea de profesioniști și respectiv, exploatare de întreprinderi, noțiuni inexistente în vechea reglementare, menționând că dispozițiile noului Cod civil se vor aplica raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.

Astfel, noțiunea de „profesioniști” include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale. „Exploatarea unei întreprinderi de către profesioniști presupune exercitarea sistematică a unei activități organizate care poate consta în producere, administrare ori întemeiere de bunuri sau prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ. Totodată dispar expresiile utilizate în vechiul cod, gen „acte de comerț”, „fapte de comerț” și se înlocuiesc cu „activități de producție, comerț sau prestări de servicii”.

Totuși, privit în ansamblu, comerciantul rămâne o categorie distinctă în cadrul subiectelor de drept intenția legiuitorului în acest sens deducându-se și din menținerea Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului, care enumeră categoriile de comercianți persoane fizice și persoane juridice.

Chiar dacă noul Cod civil asigură și reglementarea generală profesioniștilor (comercianți și necomercianți), acesta va fi susținut de legile lor speciale care vor asigura diferențierea specifică între categoriile de comercianți (întotdeauna profesioniști), între profesioniștii comercianți și profesioniștii necomercianți, dar și între profesioniști și neprofesioniști.

Contractele constituie instituția centrală a dreptului comercial, fiind cel mai important instrument juridic de realizare a operațiunilor de comerț.

Contractele comerciale internaționale se disting față de contractele comerciale interne prin anumite particularități, generate de specificul de internaționalitate și fac, în unele cazuri, obiectul de reglementare al convențiilor internaționale.

Dintre contractele comerciale, cel mai des utilizat în afaceri este contractul de vânzare – cumpărare, instrument juridic prin care se realizează circulația mărfurilor.

2. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Contractul de vânzare constituie principalul instrument juridic al comerțului.

Potrivit art. 1650 alin. 1 Cod civil „Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”.

În prezent, fizionomia contractului de vânzare comercială este identică cu cea civilă, definită de art. 1650 alin. 1 Cod civil.

Pentru a avea o imagine completă și exactă a contractului de vânzare utilizat în comerț, trebuie să ne referim la două caractere ale acestuia: „caracterul comercial” și atunci când este folosit în tranzacțiile internaționale de acest fel, „caracterul internațional”

Caracterul comercial al contractului de vânzare este trăsătura care-l diferențiază de vânzarea civilă (pe plan internațional însă, această diferențiere prezintă o importanță redusă, deoarece convențiile internaționale și legile uniforme în materie nu fac deosebirea între vânzarea civilă și cea comercială, supunându-le pe amândouă aceleiași reglementări.

Caracterul internațional este relevat de faptul că părțile contractante își au stabilimentul lor în state diferite.

Caracterul internațional al vânzării nu rezultă numai din simpla prezență a unor elemente de extraneitate (ca în cazul raporturilor de drept internațional privat), ci este determinat după criterii proprii (chiar dacă acestea constituie, în același timp, elemente de extraneitate).

Nu orice element de extraneitate cu privire la un raport juridic conferă contractului caracter internațional, ci numai un anumit criteriu, așa cum este faptul că părțile își au stabilimentul lor pe teritoriul unor state diferite.

Vânzarea internațională, nu este o vânzare internă, complicată cu un element de extraneitate ce poate antrena aplicarea normelor de drept internațional privat, ci este un contract original ce se naște și se realizează în mediul internațional, cu finalități și caracteristici proprii.

Cu aceste considerații preliminare vom examina în cele ce urmează trăsătura caracteristică a vânzării comerciale, adică „intenția de revânzare”. Aceasta înseamnă că, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere.

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială, urmează în principiu, regulile generale ale dreptului civil privind încheierea contractelor. Cu toate acestea, în raporturile dintre comercianți, exigențele activității comerciale impun unele soluții de cele generale.

În comerțul internațional, contractul de vânzare – cumpărare este actul juridic prin care părțile, aparținând unor state diferite, se obligă reciproc, să transfere proprietatea unui bun în schimbul plății unui preț.

Acest contract are un caracter exclusiv comercial, reglementând numai relațiile care apar în operațiile de comerț exterior. Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare – cumpărare de mărfuri constituie principala reglementare internațională în materie.

CAPITOLUL II

TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE VÂNZĂRII – CUMPĂRĂRII COMERCIALE

Ceea ce deosebește vânzarea – cumpărarea comercială de cea civilă este funcția economică a contractului și anume interpunerea în schimbul bunurilor.

Caracterul particular al vânzării comerciale este dat de anumite elemente de ordin economic, determinate de faptul că, în varianta comercială, cumpărătorul cumpără mărfurile pentru a le revinde (comercianții cu ridicata) sau pentru a le supune transformării în noi produse (industriașii). Legea nu cere ca bunul cumpărat să fie vândut în forma în care a fost cumpărat, el poate fi revândut și după ce a suferit unele transformări.

Trăsătura caracteristică a vânzării – cumpărării comerciale o constituie deci intenția de revânzare. Această activitate constă în operațiuni de cumpărări și

vânzări, în procurarea de mărfuri de la producători, în scopul de a le revinde consumatorilor. Intenția de revânzare trebuie să îndeplinească trei condiții:

a) intenția de revânzare trebuie să existe la data cumpărării, altfel cumpărării, altfel cumpărarea este un act juridic civil. În acest sens, art. 5 C. com. prevede că ,,nu se poate considera faptă de comerț cumpărarea de produse sau mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumațiunea cumpărătorului sau a familiei sale.

b) Intenția de revânzare trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută de contractant. Dacă intenția nu va fi cunoscută de către contractant, actul de cumpărare nu va fi comercial. În toate cazurile, cel care pretinde că actul este comercial, trebuie să facă dovada. În caz de îndoială, actul va fi considerat civil, deoarece dispozițiile art. 3 pct.1 și 2 C. com. au un caracter derogator de la dispozițiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare – cumpărare.

Intenția de revânzare trebuie să privească în principal bunul cumpărat.

Conform art. 3 pct. 2 C. com., vânzarea – cumpărarea comercială poate avea

ca obiect numai bunuri mobile: producte , mărfuri și titluri de credit.

Deci, pentru a avea caracter comercial, vânzarea trebuie să îndeplinească două condiții:

să aibă drept obiect numai bunuri mobile, ,,mărfuri sau producte”, (art. 3 C. com.);

operația să aibă pentru cumpărător un caracter de interpunere în procesul de schimb al bunurilor.

Este necesar să se distingă între vânzarea civilă și cea comercială, întrucât contractul de vânzare – cumpărare comercială i se aplică unele reguli speciale, anume: solidaritatea în cazul pluralității de debitori, curgerea de plin drept a dobânzilor, un regim special al probelor.

1. CARACTERE JURIDICE

Contractul de vânzare – cumpărare internațională prezintă caractere juridice

comune cu cele din dreptul comun (caracterul sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, consensual, translativ de proprietate), dar și caractere juridice specifice, anume:

este exclusiv comercial, vânzarea comercială și cea civilă fiind supuse unui regim juridic identic;

cuprinde elemente de extraneitate, fiind un contract original, cu caracteristici proprii;

c) părțile contractului își au sediul sau reședința pe teritoriul unor state diferite, legea uniformă asupra vânzării internaționale aplicându-se în următoarele cazuri:

contractul prevede că marfa vândută face sau va face obiectul unui transport din teritoriul unui stat în teritoriul altui stat;

actele care constituie oferta și acceptarea sunt îndeplinite pe teritoriile unor state diferite;

predarea lucrului vândut urmează să se realizeze pe teritoriul unui stat, altul decât acela în care sau îndeplinit actele de ofertă și acceptare.

Deci, contractul internațional de vânzare – cumpărare se diferențiază de cel intern prin aceea că apare caracterul internațional dat de elementul de extraneitate (cetățenia părților, sediul, locul încheierii contractului, locul executării). Din această cauză contractul de vânzare – cumpărare internațională este susceptibil de afi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept, ridicându-se astfel problema legii aplicabile.

2. LEGEA APLICABILĂ

În dreptul intern, regulile generale ale vânzării – cumpărării comerciale sunt aceleași ca și cele ale vânzării – cumpărării civile și sunt reglementate în Codul civil, art. 1650-2278. În Codul comercial sunt cuprinse numai anumite norme juridice prin care se reglementează aspecte specifice vânzării – cumpărării comerciale, în art. 60-73. Ele privesc prețul vânzării, transferul dreptului de proprietate și al riscurilor, consecințele nerespectării obligațiilor etc.

În ceea ce privește legea aplicabilă contractului de vânzare internațională, lex contractus va cârmui interpretarea contractului, drepturile și obligațiile părților, existența și validitatea contractului și elementele sale, inclusiv formarea contractului (oferta și acceptarea), condițiile de validitate, legalitatea plății, a mijloacelor și modalităților de plată. Lex contractus poate fi stabilită de părți conform lex voluntatis sau va fi determinată pe baza regulilor de drept internațional privat, iar în cazul statelor Uniunii Europene seânzării – cumpărării comerciale, în art. 60-73. Ele privesc prețul vânzării, transferul dreptului de proprietate și al riscurilor, consecințele nerespectării obligațiilor etc.

În ceea ce privește legea aplicabilă contractului de vânzare internațională, lex contractus va cârmui interpretarea contractului, drepturile și obligațiile părților, existența și validitatea contractului și elementele sale, inclusiv formarea contractului (oferta și acceptarea), condițiile de validitate, legalitatea plății, a mijloacelor și modalităților de plată. Lex contractus poate fi stabilită de părți conform lex voluntatis sau va fi determinată pe baza regulilor de drept internațional privat, iar în cazul statelor Uniunii Europene semnatare ale Convenției comunitare, va fi aplicat art. 4 din Convenția de la Roma din 1980 privitoare la legea aplicabilă obligațiilor contractuale.

Principala reglementare internațională în materia contractelor de vânzare internațională de mărfuri este Convenția Națiunilor Unite, Adoptată la Viena la 11 aprilie 1980. prevederile convenției au un caracter supletiv, astfel că părțile pot să excludă aplicarea convenției sau să deroge de la oricare din dispozițiile sale sau să le modifice efectele. Convenția realizează un compromis între reglementările principalelor sisteme de drept ale lumii în materia vânzării internaționale de mărfuri, și anume mai ales între sistemul romanist (romano – germanic) și cel anglosaxon (de ,,common-law,,). Convenția a intrat în vigoare, pe plan internațional, la 1 ianuarie 1988, iar România a aderat prin Legea nr. 24/1991, prevederile sale devenind aplicabile cu 1 iunie 1992. Aderarea s-a făcut la întreaga convenție, iar România nu a făcut nici o rezervă sau declarație. Convenția se aplică între părți care își au sediul în state contractante diferite, atunci când ,,normele de drept internațional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant,, (art. 1 par. 1 lit. b). În ceea ce privește raționale materie, convenția se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri (art. 1 par. 1). Această convenție nu cârmuiește toate aspectele privind contractul de vânzare – cumpărare internațională de mărfuri, ci numai pe cele privind formarea contractului, precum și obligațiile la care un astfel de contract dă naștere între vânzător și cumpărător. În lipsa reglementării prin convenție și a altor aspecte, acestea vor fi supuse sistemului de drept indicat ca fiind aplicabil de către norma conflictuală incidentă în speță.

CAPITOLUL III

ELEMENTELE ESENȚIALE ALE CONTRACTULUI DE

VÂNZARE

Ca orice contract, contractul de vânzare – cumpărare comercială, pentru a fi valabil încheiat, trebuie să îndeplinească anumite condiții: consimțământul, capacitatea, obiectul și cauza.

Probleme generale privind condițiile de validitate a contractului de vânzare – cumpărare comercială sunt aceleași ca și cele ale contractului de vânzare – cumpărare civilă, prezentând unele caracteristici.

1. CAPACITATEA PĂRȚILOR

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare – cumpărare comercială, părțile trebuie să aibă capacitatea cerută de lege. Condițiile de capacitate cerute sunt cele generale prevăzute de lege pentru încheierea oricărui act juridic (capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu). Așadar, părțile trebuie să aibă capacitatea de exercițiu, regula fiind capacitatea, iar incapacitatea fiind excepția. Pot cumpăra toți cei cărora nu le este oprit de lege (art. 1652 Cod civil), cazurile de incapacitate fiind expres și limitativ prevăzute de lege (art. 1653-1655 Cod civil) și ,,calificate în doctrina de specialitate ca fiind incapacități speciale”, , iar în practica judiciară ca fiind ,,prohibiții sau interdicții de a cumpăra”,.

Incapacitățile speciale, instituite de Codul civil, se grupează în două categorii: interdicții legate de persoana care vinde / cumpără (art. 1654-1655) și interdicții stabilite în funcție de natura bunurilor sau de destinația lor (art. 1653 alin. 2 și 3). Acestea au fost instituite în scopul protejării unor interese, astfel: interdicția încheierii contractului între tutore și cel aflat sub tutela sa atâta timp cât nu a dat descărcare de gestiune, interdicția mandatarului convențional sau legal de a cumpăra bunurile pentru care a fost împuternicit să le vândă; interdicția administratorului bunurilor statului, comunelor, orașelor, municipiilor sau județelor de a cumpăra bunurile aflate în administrarea sa; interdicția funcționarului public de a cumpăra bunurile statului sau ale unităților administrativ – teritoriale care se vând prin mijlocirea sa (art. 1654 lit. b și c C. civ.); interdicția judecătorului, procurorului și cesionarului de a fi cesionari (dobânditori) de drepturi litigioase care sunt de competența Curții de Apel în a cărei circumscripție își exercită funcția; interdicția persoanelor insolvabile sau, mai curând, în incapacitate de plată de a cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitație publică (art. 1653 C. civ.). Aceste reguli sunt deopotrivă aplicabile și contractului de vânzare – cumpărare comercială. Astfel, în materia vânzării – cumpărării comerciale, capacitatea este regula, iar incapacitatea reprezintă o excepție și operează numai în cazurile expres prevăzute de lege.

Interdicția încheierii contractului de vânzare – cumpărare între tutore și minorul aflat sub tutele sa este prevăzută în art. 1654 li. b C. civ. care dispune că tutorele nu poate cumpăra bunurilor minorului aflat sub tutela sa. Această interdicție acționează pe toată durata tutelei și încetează odată cu descărcarea tutorelui de gestiunea sa. Încălcarea interdicției are drept consecință nulitatea relativă a contractului de vânzare – cumpărare.

Interdicția instituită în privința mandatarilor (art. 1654 li.b), împuterniciți să cumpere anumite bunuri, este destinată să apere pe cei care le-au încredințat anumite bunuri spre a fi vândute. Nerespectarea ei atrage nulitatea relativă a contractului de vânzare – cumpărare. În mod asemănător se aplică sancțiunea și în cazul nerespectării interdicției cu privire la persoanele care administrează bunurile statului sau ale unităților administrativ-teritoriale ori care se vând prin mijlocirea lor.

În afara interdicțiilor menționate, sunt și interdicții speciale de încheiere a contractului de vânzare – cumpărare comercială. Astfel, prepusul nu poate, fără învoirea expresă a patronului, să facă operațiuni și nici să ia parte pe contul său, la un comerț de natura aceluia cu care a fost însărcinat (art. 1654 lit. c Cod civil); asociații unei societăți în nume colectiv, ca și asociații comanditați din societatea în comandită nu pot să facă operațiuni în contul lor sau al altor persoane, în același fel de comerț sau într-unul asemănător – legea permite însă efectuarea unor astfel de operațiuni numai cu consimțământul celorlalți asociați.

2. CONSIMȚĂMÂNTUL

Încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială implică un acord de voințe ale părților, în scopul transmiterii de la vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în schimbul unui preț. Condițiile în care trebuie să se manifeste voințele părților pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru încheierea oricărui contract. Astfel, pentru a fi valabil exprimat, consimțământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice, să fie exteriorizat, să nu fie alterat de vreun viciu (eroare, dol, violență, leziune).

Potrivit art. 1265 C. civ. este anulabilă convenția care are la bază vicierea consimțământului prin manopere frauduloase, folosite de una din părțile contractante, manopere care au provocat eroarea celeilalte părți asupra substanței obiectului contractului. Astfel, în situația în care vânzătorul a întrebuințat mijloace dolosive pentru a duce în eroare pe cumpărător cu privire la anul de fabricație al autovehiculului pe care i l-a vândut, se poate susține că data fabricației autovehiculului constituie o calitate esențială a convenției dintre părți și impune desființarea vânzării. De fapt, cumpărătorul dacă ar fi cunoscut că anul de fabricație este 1976 și nu 1985, cum, prin manoperele frauduloase ale vânzătorului a fost determinat să creadă, este sigur că n-ar fi încheiat convenția.

În materie comercială, manifestarea consimțământului poate să rezulte și dine tradiția materială a titlurilor reprezentative de mărfuri (când acestea sunt la purtător) sau din girul titlurilor reprezentative de mărfuri la ordin (ca în cazul conosamentului). În astfel de cazuri, tradiția materială sau girul echivalează cu o manifestare de voință expresă, în forma dreptului comun.

Uneori, încheierea contractului de vânzare – cumpărare comercială nu se poate realiza imediat și nemijlocit prin oferta de vânzare și acceptarea ofertei. Astfel, prevăzând un anumit interes pentru perfectarea în viitor a contractului de vânzare – cumpărare, una dintre părți ori ambele își pot asuma obligații printr-o promisiune de vânzare. Această promisiune se poate înfățișa sub două forme: promisiunea unilaterală de vânzare și promisiunea bilaterală de vânzare.

Promisiunea unilaterală de vânzare este un contract, mai exact un antecontract, prin care beneficiarul poate primi promisiunea promitentului de a-i vinde bunul, rezervându-și însă facultatea de a-și manifesta ulterior consimțământul de a-l

Cumpăra sau, dimpotrivă, de a nu-l cumpăra. Cu toate acestea nu este un contract de vânzare – cumpărare, deoarece beneficiarul nu și-a manifestat voința de a cumpăra. Aceasta se va manifesta ulterior, până atunci însă nu se va realiza transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului de la promitent la beneficiar.

Promisiunea de vânzare dă naștere unei obligații în sarcina promitentului, aceea de a vinde bunul, dacă beneficiarul își va manifesta voința în sensul de a-l cumpăra. Pentru beneficiar, promisiunea de vânzare dă naștere unui drept de creanță, întrucât acesta are facultatea de a cumpăra ori nu bunul care constituie obiectul promisiunii. În toate cazurile în care promitentul nu își respectă obligația asumată prin promisiunea unilaterală și, din această cauză, încheierea contractului de vânzare – cumpărare nu mai este posibilă, el va răspunde față de beneficiar, prin plata unor despăgubiri (art. 1669 C.civ.).

Promisiunea bilaterală de vânzare este un antecontract prin care ambele părți se obligă reciproc să încheie în viitor contractul de vânzare – cumpărare având ca obiect bunul promis. Aceasta este o obligație de ,,a face”, , care nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului, iar în caz de nerespectare a ei de către una dintre părți, cealaltă parte poate cere despăgubiri. O variantă a promisiunii de vânzare o constituie pactul de preferință, înțelegerea prin care o persoană se obligă față de alta ca în cazul în care va vinde un anumit bun să-i acorde preferință, la un preț egal. În cazul pactului de preferință promitentul nu se obligă să vândă, deci beneficiarul nu-l poate obliga să încheie contractul. O astfel de promisiune este un contract încheiat sub condiție potestativă simplă. Obligația asumată de promitent este o obligație de ,, a face,, , deci pactul de preferință nu poate avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului. Răspunderea promitentului față de beneficiar intervine numai în cazul când nu-i acordă preferință încheind contractul de vânzare – cumpărare cu o terță persoană. De regulă, răspunderea vânzătorului promitent este angajată față de beneficiarul promisiunii numai în privința daunelor interese. Contractul de vânzare încheiat cu terța persoană rămâne, în principiu, valabil, exceptând frauda beneficiarului promisiunii și complicitatea terțului achizitor (,,fraus omnia corrumpit”,).

3. OBIECTUL CONTRACTULUI

Prestațiile părților formează obiectul contractului, obligația vânzătorului privește predarea lucrului vândut, în timp ce obligația cumpărătorului se referă la plata prețului. Lucrul vândut poate mobil corporal sau incorporal, prezent sau viitor, determinat sau determinabil. Bunurile imobile nu pot constitui obiectul de vânzare – cumpărare comercială, actele de vânzare – cumpărare privind aceste bunuri fiind acte juridice civile. Pentru a fi considerat obiect al obligației vânzătorului, lucrul vândut trebuie să îndeplinească anumite condiții: să fie în circuitul civil general (în comerț), să existe în prezent sau să poată exista în viitor, să fie determinat sau determinabil, licit posibil, moral să fie proprietatea vânzătorului.

Acordul părților de a încheia o vânzare ,,conform mostrei”, ce urmează să fie prezentată ulterior de către vânzător și numai după acceptarea acesteia de către cumpărător, echivalează cu contractarea sub condiție suspensivă. Într-un asemenea tip de contract pot lipsi clauzele prin care să se precizeze condițiile calitative ale mărfii. Descrierile tehnice și fotografiile folosite în cadrul convorbirilor preliminare dintre părți prezintă caracter informativ, dacă nu se face referire la ele în contractul încheiat ulterior. Într-un astfel de caz, potrivit intenției părților, livrarea de probă constituie mijlocul de determinare a calității mărfii, acceptarea acestei livrări reprezentând condiția livrărilor ulterioare. În această situație, cumpărătorul nu poate să invoce necorespunderea calitativă a mărfii livrate de probă. El avea facultatea să accepte sau să refuze ca, pe baza livrării preliminarii de probă, să procedeze la livrările ulterioare, ori, după caz, să convină cu vânzătorul să li se aducă îmbunătățiri. În activitatea comercială, deseori se vând bunuri care urmează să fie achiziționate ulterior de către vânzători, având astfel ca obiect lucrul altuia. Dacă lucrul vândut este un bun determinat generic, contractul este valabil, întrucât transmiterea dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător nu operează în momentul încheierii contractului, ci la data individualizării bunurilor. Un astfel de contract este valabil și vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunurilor la data individualizării. Dacă lucrul vândut este un bun individual determinat (cert), dreptul de proprietate asupra bunului se transmite de la vânzător la cumpărător în momentul încheierii contractului, astfel că, dacă în momentul încheierii contractului, lucrul vândut nu aparține vânzătorului, se pune în discuție valabilitatea contractului. Obiectul contractului de vânzare – cumpărare internațională este marfa vândută. În comentariul asupra textului Convenției Națiunilor Unite (1980), Secretariatul ONU a arătat că se aplică vânzărilor de bunuri corporale. În dreptul afacerilor, prin marfă se înțelege un bun mobil, evaluabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unei tranzacții comerciale. Determinarea obiectului contractului este importantă fiind legată strict de natura mărfurilor, astfel că, pentru bunuri fungibile, obiectul contractului se stabilește prin parametri calitativi și cantitatea generală, în timp ce, pentru bunuri nefungibile, obiectul contractului se determină prin elemente precise și amănunțite. Prețul este suma de bani pe care cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul bunului și trebuie să îndeplinească anumite condiții, anume: să fie stabilit în bani, să fie determinat sau determinabil, să fie real.

Este cunoscut că stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare – cumpărare, cu toate că legea nu prevede în mod expres o atare condiție. Dacă prețul constă într-un lucru sau prestație, contractul încheiat nu este un contract de vânzare – cumpărare, ci un contract de schimb, respectiv, un contract de întreținere.

Prețul vânzării trebuie să fie determinat sau determinabil, adică să fie stabilit în momentul încheierii contractului (art. 661 C. civ.). Așadar, nu este posibil ca stabilirea prețului să depindă de voința exclusivă a uneia dintre părți și nici nu poate fi lăsată la aprecierea ulterioară a părților. Părțile pot să prevadă în contract posibilitatea renegocierii prețului, dar atâta timp cât nu se face dovada că renegocierea s-a produs, cât timp contractul dintre părți nu a fost modificat, prețul legal datorat este, cel stabilit inițial prin consensul părților. Codul comercial recunoaște valabilitatea vânzării, chiar când prețul nu s-a prevăzut în contract, dacă părțile au înțeles să se refere la adevăratul preț sau la prețul curent (art. 61). Potrivit art. 40 C. com., prin adevăratul preț al productelor și mărfurilor se înțelege prețul stabilit prin listele bursei sau mercurialelor locului unde contractul a fost încheiat, sau, în lipsă, după acelea ale locului cel mai apropiat sau după orice altfel de probă.

Determinarea prețului în contractul de vânzare – cumpărare poate fi încredințată unei terțe persoane (arbitru), desemnată prin contract, ori aleasă ulterior de către părți (art.61 alin. 2 C. com.). Dacă terța persoană nu voiește ori se află în imposibilitatea de a stabili prețul vânzării, părțile trebuie să procedeze la numirea altei persoane. Iar în cazul în care nu se înțeleg asupra noii numiri, aceasta se va face de către instanța judecătorească. Terța persoană desemnată ori aleasă de către părți pentru determinarea prețului acționează ca un mandatar al părților, fiind împuternicită să reprezinte ambele părți cu privire la determinarea prețului. Prin urmare, părțile sunt ținute să respecte prețul fixat de terța persoană, cu excepția cazului de fraudă (fraus omnia corrumpit). Dacă terța persoană a fixat prețul, contractul devine perfect și produce efecte nu de la data fixării prețului, ci de la data încheierii contractului, ca și când părțile ar fi determinat acest preț.

Prețul trebuie să fie real, adică să existe efectiv și să se plătească de către cumpărător. Elementele noțiunii de preț serios au caracterul unei situații de fapt și sunt lăsate la aprecierea instanței judecătorești. Dacă prețul este fictiv sau derizoriu, contractul de vânzare – cumpărare este nul, deoarece obligația cumpărătorului este fără obiect, iar obligația vânzătorului este fără cauză.

CAPITOLUL IV

EFECTELE CONTRACTULUI

Principalul efect al contractului de vânzare- cumpărare îl constituie transmiterea dreptului de proprietate asupra lucrului de la vânzător la cumpărător. De asemenea, din contract se nasc anumite obligații în sarcina părților în legătură cu lucrul vândut și prețul vânzării.

1. TRANSMITEREA PROPRIETĂȚII ȘI TRANSFERUL RISCURILOR

În privința transmiterii dreptului de proprietate asupra lucrului vândut și a riscurilor, Codul comercial cuprinde puține dispoziții referitoare la situații specifice activității comerciale. În consecință, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în contractul de vânzare – cumpărare comercială este guvernată de regulile generale stabilite în Codul civil și regulile specifice prevăzute de Codul comercial.

În dreptul nostru, transmiterea proprietății asupra cumpărătorului are loc prin simplu efect al încheierii contractului, așa cum prevede art. 1674 C. civ. . În anumite cazuri însă dreptul de proprietate se transmite ulterior încheierii contractului, după îndeplinirea unor cerințe ale legii.

Odată cu transferul proprietății are loc și transferul riscurilor de la vânzător la cumpărător, fie din momentul încheierii contractului (așa cum se prevede în C. civ. francez), fie din momentul predării lucrului (așa cum se prevede în C. civ. german). În legislația noastră s-a adoptat aceeași regulă ca în dreptul francez. Trebuie precizat că, dacă predarea este întârziată din culpa cumpărătorului, riscurile se transmit din momentul în care ar fi trebuit să aibă loc livrarea mărfii, conform clauzelor contractului. În caz de pieire fortuită a lucrului vândut, înainte de predare, riscul va fi suportat de către cumpărător (res perit domino).

Așadar, regula este că transmiterea dreptului de proprietate în contractul de vânzare – cumpărare operează solo consensu, acordul de voință al părților fiind suficient pentru transmiterea dreptului de proprietate, chiar dacă lucrul nu a fost predat, iar prețul nu a fost plătit. Regula transmiterii de drept a proprietății în contractul de vânzare – cumpărare operează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: contractul a fost valabil încheiat; vânzătorul este proprietarul bunului; lucrul vândut este un bun individual determinat. Regula transmiterii de drept a proprietății nu are caracter imperativ, ci dispozitiv, astfel că părțile pot deroga de la ea. În alte sisteme de drept, nu există o reglementare unitară, fiind admise două situații:

proprietatea se transmite în momentul realizării acordului de voință (codul civil francez, italian , polonez);

proprietatea se transmite în momentul predării mărfii vândute (codul civil german, austriac, spaniol, grec, olandez).

În anumite cazuri datorită naturii bunurilor sau voinței părților, transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor de la vânzător la cumpărător nu are loc în momentul încheierii contractului, ci ulterior:

a) Dacă lucrul vândut îl constituie bunuri determinate generic, necunoscându–se care anume bunuri din genul respectiv urmează să fie înstrăinate de vânzător, transmiterea dreptului de proprietate va opera în momentul individualizării bunurilor prin numărare, cântărire , măsurare. Până la individualizare, riscurile sunt suportate de către vânzător (genera non pereunt).

b) În cazul în care lucrul vândut îl formează anumite bunuri viitoare, acestea neexistând încă, urmând să existe în viitor prin fabricare, recoltare etc., transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor va avea loc în momentul în care bunul a dobândit existență și poate fi predat cumpărătorului.

c) În cazul contractului cu termen sau condiție, transmiterea dreptului de proprietate este amânată până la împlinirea termenului sau condiției. În cazul unei condiții suspensive, odată îndeplinită, ea produce efecte retroactiv și, în consecință, obligațiile se consideră că există din momentul încheierii contractului. Dreptul de proprietate nu se transmite până la realizarea condiției, însă, odată îndeplinită condiția și dat fiind efectul ei retroactiv, se consideră că transmiterea dreptului de proprietate a operat de la data încheierii contractului. Dacă bunul individual determinat piere fortuit pendente condițione, riscul este suportat diferit: când lucrul piere total, riscul este suportat de către vânzător ca debitor al obligației imposibil de executat; când lucrul piere parțial, riscul este suportat de către cumpărător, care primește lucrul în starea în care se află, dar plătește prețul convenit (art. 1659 CV. Civ.). În cazul unei condiții rezolutorii, obligațiile părților se nasc în momentul încheierii contractului, dar existența lor depinde de realizarea ori nerealizarea condiției.

Transmiterea dreptului de proprietate operează în momentul încheierii contractului, dacă bunul este individual determinat, sau în momentul individualizării, dacă bunul este determinat generic. La îndeplinirea condiției însă, contractul se desființează retroactiv. Riscul se transmite odată cu dreptul de proprietate, iar dacă, până la îndeplinirea condiției, bunul fortuit, riscul este suportat de către cumpărător.

În practica internațională, momentul transmiterii proprietății mărfii este stabilit în contractul de vânzare – cumpărare prin așa – numitele ,,clauze tip uzuale,,.

În privința vânzării internaționale, transmiterea proprietății și transmiterea riscurilor pot reprezenta momente diferite, nu este obligatoriu ca ele să fie tratate în bloc, dar pentru aceasta părțile trebuie să stipuleze în mod clar în contract intenția pe care o au privind considerarea celor două momente. De aceea absența unei clauze exprese, transmiterea proprietății și a riscurilor se supune lui lex contractus.

Codul comercial reglementează transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor în anumite situații speciale care privesc contractele de vânzare – cumpărare comercială al căror obiect îl formează bunurile determinate generic. Există trei situații:

a) Bunuri care circulă de pe o piață pe alta prin intermediului cărăușului. Se consideră că transmiterea dreptului de proprietate și a riscurilor operează în momentul predării cărăușului pentru transport, în temeiul contractului de transport, operațiunea de individualizare a bunurilor având loc între vânzător și cărăuș, iar nu între vânzător și cumpărător.

b) Bunuri aparținând vânzătorului ori procurate de acesta . Dacă astfel de bunuri pier fortuit înainte de predarea lor (individualizare), vânzătorul rămâne obligat să predea bunuri în cantitatea și calitatea convenită. În situația în care, vânzătorul a căutat să-și procure bunurile de la terț, acesta le-a expediat dar bunurile nu au ajuns la vânzător pierind fortuit înainte de a fi predate cumpărătorului, riscul îl suportă vânzătorul. Acesta rămâne obligat să predea cumpărătorului cantitatea de bunuri convenită la termenul prevăzut în contract.

c) Mărfuri care se transportă pe apă. Contractul de vânzare – cumpărare privind bunurile care se transportă pe apă este considerat un contract încheiat sub condiția suspensivă a sosirii vasului în bună stare în portul de destinație. Dacă bunurile pier fortuit în cursul transportului, deci înainte de îndeplinirea condiției (sosirea vasului la destinație), riscurile sunt suportate de către vânzător (art. 1018 C. civ.). Acesta nu va avea dreptul la plata prețului, dar nici nu va fi obligat să predea alte bunuri și nici să plătească despăgubiri. Pentru a se produce aceste efecte, Codul comercial stabilește anumite condiții pentru desemnarea vasului și termenul de sosire a vasului la destinație:

– Vânzătorul trebuie să arate în contract vasul cu care se transportă mărfurile, sau își poate rezerva dreptul ca, într-un anumit termen prevăzut în contract, să arate vasul care transportă sau urmează să transporte mărfurile vândute (art. 63 alin. 2 C.com).

Dacă în cursul transportului, datorită unor împrejurări fortuite, vasul desemnat se află în imposibilitatea de a continua călătoria și mărfurile sunt transbordate pe alt vas, contractul încheiat subzistă și noul vas se consideră substituit vasului inițial (art.65 C.com.).

– Art . 66 C. com. consacră o derogare de la regulile generale privind suportarea riscurilor în cazul pieirii fortuite parțiale a bunului, reglementând consecințele avarierii mărfurilor în cursul transportului. Astfel, avariile întâmplate în timpul călătoriei atrag rezoluțiunea contractului, dacă mărfurile sunt atât de deteriorate, încât nu mai pot servi scopului pentru care fuseseră destinate; dacă avariile nu fac mărfurile improprii întrebuințării, cumpărătorul este ținut să le primească în starea în care se află la sosire, cu o scădere de preț corespunzătoare.

– Regulile stabilite de Codul comercial pot fi modificate prin stipularea în contractul de vânzare – cumpărare comercială a clauzelor c.i.f. sau c.a.f. și f.o.b. În contractul de vânzare – cumpărare cu clauză c.i.f. sau c.a.f., vânzătorul se obligă, în schimbul unei sume de bani, să încheie un contract pentru transportul mărfii la destinație și să plătească navlul, să asigure marfa și să încarce marfa pe navă, riscurile trecând asupra cumpărătorului din momentul trecerii mărfii peste bordul navei. În contractul de vânzare – cumpărare cu clauză f.o.b., vânzătorul se obligă ca, în schimbul unei sume de bani, să aducă marfa la bordul navei în portul de încărcare convenit, riscurile transmițându-se de la vânzător la cumpărător în momentul când marfa trece peste balustradele navei.

2. OBLIGAȚIILE VÂNZĂTORULUI

Așa cum se cunoaște din art. 1672 C. civ., vânzătorul are două obligații: să predea lucrul cumpărătorului și să răspunde pentru lucru, adică să-l garanteze pe cumpărător pentru lucrul cumpărat. Acestea sunt obligațiile principale ale vânzătorului, ceea ce înseamnă că, prin acordul lor de voință, părțile pot conveni și alte obligații în sarcina vânzătorului.

Obligația de predare a lucrului vândut. Vânzătorul are obligația de a pune la dispoziția cumpărătorului bunul vândut, în așa fel încât cumpărătorul să intre în detenția bunului. Dacă bunul este individual determinat acesta se va preda în starea în care se află la momentul realizării acordului de voință (art. 1678 C. civ.), iar dacă bunul este determinat prin caractere generice el se va preda în starea existentă în momentul individualizării lui prin cântărire, măsurare, numărare. Obligația de predare include și accesoriile bunului și tot ceea ce ține de folosirea lui normală (art. 1673 C.civ).

În cazul bunurilor care fac obiectul contractului de vânzare – cumpărare comercială, obligația de predare poate fi reală sau simbolică. Predarea simbolică se realizează diferit în funcție de situația în care se află bunurile. În cazul bunurilor depozitate în docuri, antrepozite, silozuri etc. predarea bunurilor se efectuează prin înmânarea recipisei de depozit către cumpărător. În cazul bunurilor aflate în cursul călătoriei pe apă, predarea se poate realiza prin remiterea poliței de încărcare (conosamentul). Bunurile se predau însoțite de factură, aceasta poate fi însă transmisă și separat, dar întotdeauna, în caz de litigiu, factura constituie un mijloc de probă (art. 46 C. com.).

Bunul vândut trebuie predat la termenul convenit, iar în lipsa stabilirii unui termen, predarea se va face imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea cumpărătorului.

În lipsa unei stipulații exprese în contract, predarea se va face la locul situațiunii bunului vândut, în momentul încheierii contractului ( art. 1689 C. civil). În cazul bunurilor determinate prin caractere generice în lipsa unei stipulațiuni, plata se va face la domiciliul sau sediul debitorului. Regulile privind locul de executare a obligațiilor din contractul de vânzare – cumpărare comercială sunt stabilite de art. 59 C. com., parțial diferite de cele prevăzute de Codul civil. Principalul este că, predarea lucrului se execută la locul arătat prin contract de către părțile contractante. În cazul în care contractul nu cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul care ar rezulta din natura operațiunii ori din intenția părților contractante. Există și un caz în care locul executării nu este arătat în contract și nici nu rezultă din natura operațiunii sau intenția părților contractante, astfel că predarea se va face la locul unde vânzătorul își are sediul comercial sau domiciliul (reședința), la momentul încheierii contractului.

Dacă obiectul contractului este un bun determinat, predarea se va face în locul în care se află obiectul la momentul încheierii contractului.

Cheltuielile ocazionate de predarea lucrului vândut (cântărire, măsurare, numărare etc.) sunt suportate de vânzător, dacă părțile nu au convenit altfel. În sarcina cumpărătorului rămân cheltuielile de ridicare a lucrului (încărcare, descărcare, transport etc.).

La nivel internațional, conform Convenției Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, regula este că punerea mărfurilor la dispoziția cumpărătorului se va face în locul în care vânzătorul are sediul la momentul încheierii contractului (art. 31 lit. c.). Predarea se poare face de asemenea fie într-un loc special, prevăzut în contract, fie în lipsa unei asemenea mențiuni, se predau transportatorului pentru a le trimite cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor (art.31 lit. b).

Obligația de predare a mărfii este însoțită de anumite obligații adiacente ale vânzătorului:

remiterea unui aviz de expediție care să specifice mărfurile, în cazul în care mărfurile sunt transmise unui transportator și nu sunt clar identificate potrivit contractului;

încheierea contractelor necesare pentru ca transportul mărfurilor să fie efectuat până la locul prevăzut, în situația în care vânzătorul este ținut să ia măsuri pentru transportul acestora;

subscrierea unei asigurări pe timpul transportului, ori dacă nu este ținut la așa ceva, trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informațiile de care dispune și care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări;

remiterea documentelor referitoare la marfă la momentul, în locul și forma prevăzute în contract. În caz de remitere anticipată, vânzătorul păstrează, până la momentul precizat pentru remitere, dreptul de a remedia orice defect de conformitate a documentelor, cu condiția ca exercitarea acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile, cumpărătorul păstrându-și, totuși, dreptul de acere daune – interese (art.34).

Obligația de garanție. Pe lângă predarea lucrului, vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului o netulburată și utilă stăpânire a acestuia. Art. 1672 alin. 2 C. civ. precizează că vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru liniștita posesiune a lucrului și pentru vicii.

Garanția contra evicțiunii. Potrivit art.1672 alin. 3 C. civil, vânzătorul este obligat să-l garanteze pe cumpărător pentru liniștita și utila posesie a bunului. Evicțiunea intervine în cazul în care o terță persoană sau vânzătorul însuși pretinde că are un drept asupra bunului vândut.

Față de împrejurarea că în legislația comercială nu există dispoziții speciale referitoare la obligația de garanție pentru evecțiune, se vor aplica dispozițiile din Codul civil (art. 1695-1697 C. civ.). Astfel, este interzis vânzătorului să-l tulbure pe cumpărător în liniștita folosință a dreptului de proprietate asupra fondului de comerț prin fapta de exercitare a aceluiași comerț sau a unuia asemănător în vecinătatea fondului de comerț vândut.

Cazurile de evicțiune se întâlnesc destul de rar în practică, iar în privința vânzării- cumpărării comerciale cazurile sunt mai rare.

În cazul contractului de vânzare – cumpărare comercială internațională, această obligație este reglementată în art.41 din Convenția Națiunilor Unite, care prevede că vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, exceptând cazul în care cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiții. În lumina convenției, dacă ambele părți au încheiat contractul în cunoștință de cauză, știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, vânzarea este valabilă.

Această soluție diferă de cea din dreptul comun român, conform căruia vânzarea lucrului altuia în cunoștință de cauză este nulă absolut pentru cauză ilicită.

Având în vedere importanța deosebită pe care proprietatea intelectuală o prezintă în condițiile moderne ale vânzării internaționale de mărfuri, în convenție se stabilește un caz special de evicțiune conform căruia vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenție a unui terț, întemeiată pe proprietatea industrială sau proprietatea intelectuală, pe care le cunoștea sau nu putea să le ignore în momentul încheierii contractului.

b)Garanția contra viciilor lucrului. Această obligație decurge din principiul că vânzătorul este obligat să asigure nu doar liniștita stăpânire a lucrului vândut, ci și utila folosire a acestuia. Reprezintă viciu al lucrului vândut orice lipsă, deficiență, sau defect al bunului care face ca acesta să fie impropriu folosirii sale după destinație ori care îi micșorează într-atât valoarea, încât se poate prezuma că în cunoștință de cauză dobânditorul nu l-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preț mai mic.

Având în vedere că în Codul comercial sunt cuprinse puține dispoziții privind obligația de garanție a vânzătorului pentru viciile lucrului vândut, această obligație este reglementată de Codul civil. Conform art. 1711 C. civ., vânzătorul răspunde numai pentru viciile ascunse, nu și pentru viciile aparente ale lucrului. Astfel el va răspunde pentru viciile ascunse dacă din cauza acestora lucrul nu este bun de întrebuințat după destinația sa, ori întrebuințarea sa este atât de micșorată, încât se presupune că nu ar fi fost cumpărat dacă s-ar fi cunoscut viciile lucrului.

Pentru a exista obligația de garanție contra viciilor, trebuie îndeplinite mai multe condiții:

Viciul să fie ascuns. Nu se poate vorbi despre nerespectarea calității lucrului,

deoarece în cazul viciilor ascunse cumpărătorul dobândește lucrul pe care l-a voit, afectat de vicii, în timp ce în cazul nerespectării calității, vânzătorul predă un alt obiect ( de exemplu, în loc să predea bunuri de calitatea I, predă bunuri de calitatea a II-a) . De asemenea, nu trebuie să se confunde vânzarea unui lucru cu vicii ascunse cu vânzarea afectată de viciul erorii asupra substanței obiectului contractului. În cazul erorii asupra substanței obiectului, cumpărătorul nu dobândește lucru voit ci un alt lucru, având pentru aceasta o acțiune în anularea contractului.

Viciul ascuns să fi existat în momentul vânzării. În momentul vânzării trebuie

să existe viciile, chiar dacă defectele apar ulterior acestui moment. De exemplu, în momentul cumpărării, aparatul de radio funcționează, dar după câteva zile, datorită unor vicii de fabricație, se defectează. În cazurile în care dreptul de proprietate nu se transmite în momentul încheierii contractului, vânzătorul va răspunde și pentru viciile ulterioare vânzării, dar numai până la data transmiterii dreptului de proprietate.

Viciul ascuns să fie grav. Astfel, datorită viciului lucrul devine impropriu

întrebuințării sau îi micșorează întrebuințarea în așa măsură încât, dacă l-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi încheiat contractul sau ar fi plătit un preț mai mic.

Descoperirea unor vicii ascunse ale lucrului îndreptățește pe cumpărător să ceară fie înlăturarea viciilor, fie rezoluțiunea vânzării, fie restituirea unei părți din prețul vânzării. Rezoluțiunea poate fi cerută chiar dacă viciile nu fac lucrul total impropriu destinației sale (art. 1711 C. civ.). Ca urmare a rezoluțiunii, contractul se desființează cu efect retroactiv, astfel că vânzătorul este obligat să restituie prețul și cheltuielile vânzării, iar cumpărătorul trebuie să înapoieze lucrul în starea în care se află. În cazul în care vânzătorul a fost de rea – credință, adică a cunoscut viciile ascunse ale lucrului, datorează și despăgubiri pentru prejudicial suferit de cumpărător (art. 1712 C. civ.). Dreptul la acțiune pentru viciile ascunse ale lucrului se prescrie un termen de 6 luni, dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie (art. 2517 C. civ.). Termenul de prescripție începe să curgă de la data descoperirii viciilor. Potrivit art. 2517 Cod civil, prin lege specială sau prin convenția părților, se pot stabili și alte termene de garanție pentru viciile ascunse ale lucrului. Întrucât dispozițiile Codului civil au caracter supletiv cu privire la obligația de garanție pentru vicii, părțile pot modifica această obligație, în sensul înlăturării sau agravării răspunderii vânzătorului.

În contractul de vânzare – cumpărare comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse, ci și pentru viciile aparente. Răspunderea pentru viciile aparente privește bunurile care se transmit de pe o piață pe alta, adică acele cazuri în care cumpărătorul nu preia bunurile direct de la vânzător, ci de la cărăuș. Întrucât, în acest caz, cumpărătorul poate să constate viciile aparente ale bunurilor numai la primirea efectivă a bunurilor în cauză, el este în drept să invoce aceste vicii față de vânzător.

În situația în care cumpărătorul a preluat personal bunurile de la vânzător, chiar dacă bunurile se transmit de pe o piață pe alta, vânzătorul nu va răspunde pentru viciile aparente.

În privința viciilor ascunse, Codul comercial, prin art. 70, reglementează numai termenul înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoștința vânzătorului viciile ascunse ale bunurilor. Acest termen este de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Expirarea acestui termen decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciile lucrului vândut.

În art. 71 și 72, Codul comercial dispune asupra constatării calității și condițiile mărfii vândute. Potrivit acestor prevederi, la cererea uneia dintre părți, instanța judecătorească poate dispune constatarea de către unul sau mai mulți experți a calității și stării în care se află bunul vândut. Pentru mărfurile care se transportă de către cărăuș, constatarea viciilor aparente se face potrivit actelor normative care reglementează contractul de transport.

În reglementarea internațională, se prevede în sarcina vânzătorului, obligația de conformitate a mărfurilor. Aceasta se referă la cantitatea, calitatea și tipul mărfii, precum și la ambalaj sau la condiționarea acestuia. Referindu-se la calitate, această obligație o include pe cea de garanții pentru vicii. Obligația de conformitate a mărfurilor se consideră îndeplinită de către vânzător, atunci când cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiționarea mărfii corespund stipulațiilor contractuale. În lipsa unor asemenea stipulații, mărfurile sunt conforme cu contractul dacă: sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc, în mod obișnuit, mărfuri de același tip; sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului în momentul încheierii contractului; posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eșantion sau model; sunt ambalate sau condiționate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau, în lipsa unui mod obișnuit, într-o manieră adecvată pentru a le proteja și conserva. Vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora la momentul încheierii contractului. Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior. Vânzătorul este răspunzător și pentru orice lipsă de conformitate care apare ulterior transmiterii riscurilor, cu condiția ca aceasta să fie imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligațiile sale. Cu privire la conformitatea mărfurilor, există obligații și în sarcina cumpărătorului. Astfel, cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt, și trebuie să denunțe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând natura defectului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a se preleva de lipsa de conformitate. Denunțarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi trebuit să constate defectul. Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate dacă nu o denunță cel mai târziu într-un termen de 2 ani, calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, exceptând cazul când acest termen este incompatibil cu durata unei garanții contractuale ( art.39 par. 2 ). În situația în care cumpărătorul, având o scuză rezonabilă, nu a procedat la denunțarea cerută și a fost decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate,

poate uza de una din următoarele posibilități: fie să procedeze la o reducere de preț, fie să ceară daune – interese care însă cuprind numai paguba efectiv suferită, nu și câștigul realizat.

c)Garanția calității produselor în condițiile reglementării speciale a protecției consumatorilor. Prin ordonanța Guvernului nr. 21 / 1992 privind protecția consumatorilor a fost instituit un cadru juridic al asigurării calității produselor. Ordonanța reglementează răspunderea agenților economici pentru calitatea produselor, astfel încât consumatorii să fie protejați împotriva riscului de a achiziționa produse care ar putea să le prejudicieze viața, sănătatea, securitatea ori să le afecteze drepturile și interesele legitime. Consumatorii au dreptul să fie despăgubiți pentru prejudiciile generate de calitatea necorespunzătoare a produselor. Răspunderea agenților economici privește două perioade distincte: răspunderea în termenul de garanție și răspunderea în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.

În funcție de calitatea celeilalte părți contractante, protecția consumatorului se realizează fie prin mijloace specifice dreptului civil în general – Codul civil, ca drept comun în materie – fie prin intermediul legii speciale, așadar, Ordonanța Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, ce prevalează Codului civil, atunci când cealaltă parte în contractul pe care îl încheie consumatorul, este un agent economic. În acest sens, Ordonanța menționată instituie în sarcina agenților economici obligațiile de informare, de garanție contractuală pentru viciile ascunse, dar și pentru cele aparente ale produselor, obligația de a da dovadă de bună – credință în redactarea clauzelor contractuale, precum și obligația de securitate cu privire la viața și sănătatea consumatorilor.

Obligația de informare ce revine agentului economic își are originea, pe de o parte, în principiul bunei – credințe, ce impune părților actului juridic o conduită onestă și loială, iar pe de altă parte, în domeniul contractual, în materia viciilor de consimțământ. Astfel, dolul poate consta într-un fapt omisiv, cunoscut sub denumirea de dol prin reticență, situație în care una dintre părțile contractante (agentul economic) păstrează tăcere asupra unor împrejurări care prezintă importanță pentru cealaltă parte, consumatorul. Neinformarea consumatorului asupra elementelor esențiale ale produselor sau asupra condițiilor contractuale atrage răspunderea agentului economic, contractul încheiat putând fi anulat. De asemenea, obligația de informare face obiectul aplicării particulare în cadrul obligației vânzătorului de a garanta pe cumpărător împotriva viciilor ascunse.

Obligația de garanție contractuală a agentului economic care, în raporturile de consum este, în mod obișnuit, un vânzător profesionist, diferă de obligația prevăzută în Codul civil (art. 2520), potrivit căreia vânzătorul răspunde față de cumpărător pentru evicțiune și pentru vicii ascunse. În relațiile agent economic – consumator este greu să se pună problema evicțiunii, iar obligația de garanție împotriva viciilor îmbracă o altă formă, și anume aceea a obligației pentru calitatea produselor, care înglobează atât viciile ascunse, cât și pe cele aparente.

d) Obligația de informare a cumpărătorului. Doctrina și jurisprudența din țările cu economie de piață dezvoltată prevăd și obligația vânzătorului profesionist de a informa pe cumpărător asupra tuturor condițiilor de contractare, a modului de folosire a bunului și asupra eventualelor pericole și precauțiunilor necesare. Această informare, se realizează, de regulă, prin etichetarea și marcarea produsului și prin prospectul sau instrucțiunile de folosire.

3. OBLIGAȚIILE CUMPĂRĂTORULUI

Conform Codului civil, principala obligație a cumpărătorului este aceea de a plătii prețul vânzării (art. 1719). Pe lângă această obligație, cumpărătorul are și obligația de a primii lucrul vândut și, în anumite cazuri, obligația de a suporta cheltuielile vânzării.

Obligația de plată a prețului. Data plății este aceea convenită de părți în contract, iar în lipsa unei stipulații contractuale, prețul trebuie plătit în momentul predării lucrului de către vânzător (art. 1720 C.civ.). Plata prețului se face la locul în care se face predarea bunului vândut, dacă nu sa prevăzut altfel în contract. Voința părților este suverană în privința locului și datei plății prețului, dispozițiile Codului civil fiind supletive. Din coroborarea dispozițiilor art. 1719 și art. 1720 C. civ. cu art. 43 C. com., rezultă că, în cazul în care prin contract nu sa prevăzut data la care se face plata, cumpărătorul este dator să plătească prețul la locul și la momentul în care se face predarea lucrului. De aceea, nu se poate primi susținerea cumpărătorului în sensul că nu ar datora prețul pretins, întrucât obligația de plată a acestuia a fost generic formulată.

în contract fără să se stabilească scadența . Plata prețului se face integral, potrivit principiului indivizibilității plății, dar se poate face și în rate ( pe credit), dar și în acest caz va fi o prestație unică, plata în rate fiind o modalitate de executare, nu o vânzare succesivă. Astfel, termenul de prescripție pentru plata prețului începe să curgă de la data stabilită prin contract pentru plata ultimei rate și pentru ratele neplătite anterior.

Cumpărătorul poate face plata și anticipat, însă dobânda va fi și calculată și datorată până la termenul prevăzut în contract cu excepția cazului când vânzătorul consimte recalcularea ei în funcție de data plății. Legea permite cumpărătorului să suspende plata prețului, în cazul în care este tulburat ori are motive a se teme că va fi tulburat (art.1722 C. civ.).

Suspendarea va dura până când vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da cauțiune cumpărătorului. Potrivit art. 43 C.com., cumpărătorul este obligat să plătească dobânzi în caz de întârziere la plata prețului, soluție diferită de cea din materia civilă, care impune plata dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de art. 1721 C. civ.

Dovada plății se va face potrivit art. 46 C. com . Dacă plata sa făcut prin virament bancar dovada se face numai prin extras de cont bancar.

Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri de la Viena din 1980, la care și România este parte, stabilește în art. 53 în sarcina cumpărătorului obligația de plată a prețului, ,,Cumpărătorul trebuie să plătească prețul pentru mărfuri și să le preia așa după cum a fost stabilit în contract sau prezenta convenție”, . În art. 54, aceeași Convenție stabilește obligația accesorie plății, ,,Obligația cumpărătorului de a plătii prețul include îndeplinirea tuturor formalităților care sunt cerute de contract sau de lege și alte reglementări privind plata ce urmează a fi făcută”., Dacă cel care cumpără marfa nu a fost obligat să plătească prețul într-un anumit loc stabilit prin contract, atunci el (cumpărătorul) trebuie să-l plătească la sediul vânzătorului sau – dacă plata urmează să se facă contra livrării documentelor ce însoțesc marfa, ori a mărfii, atunci plata se va face la locul unde are loc primirea documentelor ori a mărfii (locul unde are loc livrarea). Dacă data plății nu este fixată contractual, atunci cumpărătorul trebuie să plătească prețul în momentul în care (conform contractului și Convenției de la Viena din 1980), îi sunt puse la dispoziție fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. În cazul unui contract în care este implicat și un transport de mărfuri, cumpărătorul nu va fi obligat la plata prețului mai înainte de afi avut posibilitatea să examineze mărfurile, cu excepția situației când în contract se prevede altfel. În toate cazurile , plata prețului trebuie să se facă la data prevăzută în contract, fără a fi nevoie de vreo altă formalitate din partea vânzătorului.

Regula este și în acest caz că prețul mărfurilor trebuie să fie determinat în contract, expres sau implicit, ori printr-o dispoziție care să permită a fi determinat. Valabilitatea unui contract fără preț determinat sau determinabil este supusă sistemului de drept care constituie lex causae în speță. Numai în cazul în care lex causae admite valabilitatea unui contract cu preț nedeterminat și nedeterminabil, se aplică determinarea legală a prețului, în temeiul convenției.

În cazul în care lex causae este dreptul român, prețul trebuie să fie determinat sau determinabil, ca o condiție de validitate a contractului de vânzare – cumpărare. Această prevedere, de ordine publică în dreptul intern, sancționată cu nulitatea absolută a contractului, nu este de ordine publică în dreptul internațional privat. În vânzarea internațională de mărfuri supusă dreptului român nu se cere condiția ca prețul să fie determinat sau determinabil. În consecință, pentru vânzările internaționale reglementate de convenție, este admisibilă determinarea legală a prețului.

Plata făcută unei persoane lipsită de împuternicire nu eliberează pe datornic. Art. 1096 C. civ. prevede că plata trebuie făcută creditorului sau împuternicitului acestuia ori aceluia care este autorizat de justiție sau de lege a primi plata pentru dânsul. Faptul că intermediarul este împuternicit să mijlocească în străinătate contracte de comerț exterior în numele creditorului, fără să aibă dreptul de a încasa vreo sumă pentru aceasta, nu poate justifica plata ce i se face de către debitor, deoarece în conformitate cu art. 1536 alin 2 C. civ., când plata se efectuează prin intermediul unui împuternicit, acesta trebuie să fie abilitat să o primească printr-un mandat special.

Obligația de luare în primire a lucrului vândut. Luarea în primire a lucrului se va face la locul și la termenul convenite de părți în contract. Dacă nu sa stabilit un termen, preluarea se face imediat după realizarea acordului de voință sau la cererea vânzătorului. Dacă în contract nu s-a prevăzut locul de preluare a bunului, se vor aplica regulile stabilite de către art 59 C. com. Fiind vorba de o activitate comercială, vânzătorul este îndreptățit să obțină, drept despăgubiri pentru refuzul nejustificat al cumpărătorului de a prelua marfa contractată, diferența dintre prețul stabilit prin contract de părți și suma realizată prin vânzarea aceleiași mărfi către alți clienți.

Dreptul la despăgubiri rezultă din culpa cumpărătorului care a refuzat nejustificat preluarea, obligându-l astfel pe vânzător să valorifice produsele respective la un preț mai redus decât cel convenit de părți. Identificarea dintre marfa refuzată de cumpărător și cea vândută ulterior se stabilește prin caracteristicile ei esențiale, dacă este vorba de un produs determinat prin caractere generice. Identitatea materială este necesară numai în cazul în care obiectul contractului de vânzare comercială internațională îl formează un bun individual determinat. Dacă părțile nu au convenit altfel, cheltuielile vânzării vor fi suportate de către cumpărător.

CAPITOLUL V

CONSECINȚELE NERESPECTĂRII OBLIGAȚIILOR

CONTRACTUALE

În cazul în care una dintre părți nu își execută obligațiile asumate prin contract, cealaltă parte este îndreptățită să uzeze de excepția de neexecutare, să ceară rezoluțiunea contractului ori să ceară executarea obligației în cauză.

În caz de neîndeplinire ori îndeplinire defectuoasă a obligațiilor, se pot aplica diverse sancțiuni , astfel:

În caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligației de predare, cumpărătorul are alegerea în a cere executarea contractului și daune-interese din cauza întârzierii, sau de a cere daune – interese și, în fine, să renunțe pur și simplu la contract considerându-se că acesta nu a fost încheiat. Atunci când cumpărătorul stăruie în executarea contractului și marfa nu se predă la termenul convenit, cumpărătorul poate pretinde, cu titlu de daune, diferența între prețul stipulat și prețul pieței. Când are nevoie de marfă, poate face o cumpărare în contul vânzătorului, cu condiția de a fi făcută cu grija unui bun comerciant, la locul executării și imediat după expirarea termenului predării.

În caz de evicțiune totală, vânzătorul este ocupat să plătească cumpărătorului sau succesorilor săi în drepturi:1 . prețul plătit, indiferent de micșorarea valorii lucrului la data evicțiunii; 2. contravaloarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie terțului evingător; 3. cuantumul cheltuielilor de judecată suportate de către cumpărător; 4. cheltuielile suportate de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare- cumpărare; 5. despăgubiri compensatorii.

c) În caz de evicțiune parțială, cumpărătorul poate cere: 1. rezoluțiunea contractului; 2. despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

d) În ipoteza îndeplinirii cumulative a condițiilor răspunderii pentru vicii, cumpărătorul are la îndemână trei acțiuni:

acțiunea redhibitorie-acțiune civilă patrimonială, prin care reclamantul-cumpărător solicită instanței să dispună rezoluțiunea contractului deoarece lucrul vândut este afectat de vicii ce fac bunul impropriu folosirii potrivit destinației sale sau îi micșorează covârșitor valoarea.

acțiunea estimatorie-acțiune civilă, patrimonială prin care reclamantul cumpărător solicită instanței să oblige vânzătorul să îi restituie din prețul plătit o parte proporțională cu reducerea valorii lucrului, reducere datorată viciilor de care este afectat bunul.

acțiunea în remedierea viciilor-soluția este viabilă numai în ipoteza în care remedierea nu cauzează cheltuieli disproporționate în raport cu valoarea lucrului și nu afectează interesele cumpărătorului.

În cazul în care cumpărătorul nu execută obligația de plată a prețului, vânzătorul are la îndemână următoarele mijloace de apărare: 1. excepția de neexecutare; 2. acțiunea în executare silită; 3. acțiunea in rezoluțiunea contractului.

1. EXCEPȚIA DE NEEXECUTARE

Excepția de neexecutare constituie un mijloc de apărare, care poate fi folosit atât de vânzător, cât și de cumpărător.

Invocarea excepției de către vânzător. Conform art. 1556 C.civ., vânzătorul nu este obligat să predea lucrul vândut în cazul în care cumpărătorul nu plătește prețul și în contract nu s-a stipulat un termen de plată. Deci, vânzătorul poate refuza predarea lucrului, invocând excepția de neexecutare. În cazul în care vânzătorul a acordat un termen pentru plata prețului, nu poate refuza predarea lucrului, considerându-se că a renunțat la dreptul său de a invoca excepția de neexecutare. Atunci când în contract s-a stipulat un termen pentru plata prețului, iar, după încheierea contractului, cumpărătorul a fost declarat în faliment, vânzătorul nu va fi obligat să predea lucrul vândut, cu excepția situației în care cumpărătorul dă o acțiune care să garanteze plata prețului la termen.

Invocarea excepției de către cumpărător. Dacă vânzătorul cere plata prețului fără să fi predat lucrul, cumpărătorul poate refuza plata, invocând excepția de neexecutare.

În cazul contractului de vânzare internațională de mărfuri, o parte poate să amâne executarea obligațiilor ce îi revin când rezultă, după încheierea contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esențială a obligațiilor sale din cauza unei grave insuficiențe a acestei din urmă părți de a-și executa obligațiile, a insolvabilității sale ori a modului în care se pregătește să execute sau execută contractul (art. 71 par. 1). Dacă unul din motivele menționate se relevă și vânzătorul a expediat deja mărfurile, el se poate opune ca acestea să fie remise cumpărătorului, chiar dacă acesta deține un document care-i permite să le obțină ( de exemplu, un acostament, o cambia sau un titlu reprezentativ al mărfii). Partea care amână executarea obligațiilor sale pentru motivele menționate trebuie să adreseze imediat o notificare în acest scop celeilalte părți. Va trebui să procedeze totuși la executare dacă cealaltă parte dă garanții suficiente de bună executare a obligațiilor sale.

2. REZOLUȚIUNEA CONTRACTULUI

Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială poate avea loc în condițiile Codului civil sau Codului comercial.

Regulile Codului civil. În cazul în care cumpărătorul a plătit prețul ori este gata să facă plata, iar vânzătorul refuză să facă plata, iar vânzătorul refuză să predea lucrul vândut, cumpărătorul are dreptul fie de a cere rezoluțiunea contractului, fie executarea acestuia prin punerea în posesia lucrului. Dacă lucrul a fost predat, dar cumpărătorul nu a plătit prețul, vânzătorul poate cere rezoluțiunea contractului (art. 1549 C. civ.).

Rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare are loc în condițiile stabilite de art. 1549 și 1554 C. civ. Instanța căreia i s-a cerut rezoluțiunea nu poate acorda termen de garanție (art. 44 C. com.).

Prin contract, părțile pot conveni rezoluțiunea de drept a contractului pentru neexecutarea obligațiilor asumate ( pact comisoriu).

Legea reglementează rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare în cazul nerespectării de către cumpărător a obligației de luare în primire a lucrului vândut. În cazul unor bunuri care se deteriorează ușor, în cazul în care cumpărătorul nu respectă termenul stabilit ăn contract pentru ridicarea bunurilor, contractul este rezolvat de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere a cumpărătorului. Se poate spune că în acest caz legea prezumă stipularea în contract a unui pact comisoriu. Contractul fiind rezolvat, vânzătorul poate dispune imediat de bunurile în cauză, pe care le poate vinde altei persoane. În cazul în care vânzătorul a suferit prejudicii (de exemplu, prețul bunurilor a scăzut și vânzătorul a obținut un preț mai mic) prin neexecutarea contractului de către cumpărător, are dreptul la despăgubiri.

Regulile Codului comercial. Rezoluțiunea contractului se produce de drept (ope legis) când o parte oferă executarea, iar cealaltă parte nu își execută obligația sa. Este cazul prevăzut de art. 67 C. com., care stabilește că, în cazul în care înainte de expirarea termenului fixat pentru executarea contractului, una dintre părți a oferit celeilalte predarea lucrului vândut sau plata prețului, și aceasta nu își îndeplinește la termenul fixat obligația sa, atunci contractul se consideră desființat în favoarea părții care își executase obligația sa. Din dispozițiile art. 67 C. com. rezultă că pentru a opera rezoluțiunea de drept a contractului trebuie îndeplinite următoarele condiții:

una dintre părți să se ofere să execute obligația proprie. Oferta de executare se poate face prin orice mijloc (scrisoare, telegramă, verbal etc.).

oferta de executare să fie făcută înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului;

cele două obligații să aibă același termen de executare, întrucât, dacă în contract sau prevăzut termene diferite, rezoluțiunea contractului nu mai poate opera de drept.

Partea în culpă pentru rezoluțiunea de drept a contractului datorează despăgubiri pentru prejudicial cauzat.

Codul comercial prevede și un alt caz de rezoluțiune a contractului, pentru expirarea termenului esențial, în favoarea părții în folosul căreia s-a stipulat acest termen. Este vorba despre o măsură de favoare, partea în folosul căreia s-a stipulat termenul putând să renunțe la efectele rezoluțiunii, cerând executarea chiar după împlinirea termenului. Trebuie însă să înștiințeze cealaltă parte despre intenția sa, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului (art. 69 C. com.).

Cu privire la rezoluțiunea contractului de vânzare internațională de mărfuri, regimul juridic al rezoluțiunii prezintă anumite caracteristici:

Poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată sau poate rezulta din acordul părților. De aici rezultă că rezoluțiunea nu este judiciară, particularitate care o deosebește de regula consacrată de Codul civil (art. 1021), cu precizarea că dreptul părții de a declara unilateral rezoluțiunea izvorăște din Convenția de la Viena, iar nu din contract. Contractul poate fi rezolvat și prin acordul amiabil al părților, clauza contractuală care o prevede îmbrăcând forma unui pact comisoriu, dar și în acest caz va exista obligația de a declara obligațiunea către partea interesată.

Declarația de rezoluțiune are efect numai dacă este făcută prin notificare către cealaltă parte.

Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda nici uneia dintre părți un termen de garanție.

Punerea în întârziere a debitorului operează de drept numai în cazul neexecutării de către cumpărător a obligației de plată a prețului la scadență, în celelalte cazuri aplicându-se soluția prevăzută de legea contractului (lex contractus).

Din toate aceste caracteristici rezultă că, dacă părțile au inserat în contract un pact comisoriu, acesta va produce efecte fără termen de garanție și, eventual, fără punere în întârziere, dar cu notificare. Însă, datorită caracterului dispozitiv al prevederilor convenției, părțile sunt libere să deroge și de la dispozițiile privind obligativitatea notificării, caz în care pactul comisoriu va îmbrăca forma cea mai energică.

Dacă înainte de data executării contractului, este evident că o parte va săvârși o contravenție esențială la contract, în scop preventiv, cealaltă parte poate să declare contractul rezolvit. Condiția ce i se impune este să notifice celeilalte părți, în condiții rezonabile, pentru a-i permite să dea garanții suficiente de bună executare a obligațiilor sale. Notificarea nu este necesară în cazul în care cealaltă parte a declarat că oricum nu-și va executa obligațiile.

3. EXECUTAREA OBLIGAȚIEI

Datorită faptului că între comercianți raporturile juridice se află într-o interconexiune, nerespectarea obligațiilor dintr-un contract poate avea consecințe negative în lanț asupra altor raporturi contractuale. Satisfacerea intereselor părților contractante este posibilă prin folosirea unor mijloace care asigură executarea împotriva voinței părții care nu își respectă obligațiile.

Este vorba despre executarea silită, prevăzută de Codul civil, și de executarea coactivă, reglementată de Codul comercial.

Executarea silită în condițiile dreptului comun. Partea în privința căreia obligația nu s-a executat, poate obține executarea ei pe cale silită, în condițiile generale ale dreptului comun(art. 1528 C. civ.).

Executarea coactivă. Este un mijloc mai eficient de executare, deoarece executarea silită nu satisface cerința de executare promptă a obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare comercială.

a) Dacă vânzătorul nu își execută obligația de predare a lucrului vândut, cumpărătorul are dreptul să își procure bunul de pe piață prin intermediul unui agent oficial. Acest lucru este posibil numai în cazul în care lucrul vândut are ca obiect bunuri determinate generic. În cazul unui bun individual determinat, executarea obligației de predare se asigură pe cale silită în condițiile dreptului comun. Cumpărătorul este obligat să îl înștiințeze pe vânzător de folosirea acestei căi de executare. Dacă în urma cumpărării prin agentul oficial, se plătește un preț mai mare decât cel convenit prin contract, cumpărătorul are dreptul să pretindă diferența de la vânzător, având și drept la despăgubiri, dacă a suferit un prejudiciu (art. alin. 4 C. com.).

b) Când cumpărătorul nu își execută obligația de a lua în primire bunul vânzătorul are dreptul fie să depună bunul la o casă acreditată de comerț, pe cheltuiala cumpărătorului, fie să vândă bunul . În cazul în care vânzătorul a încasat prețul, va opta pentru depozitarea bunului pentru a fi dispensat de obligația de conservare a acestuia. Dacă se optează pentru vânzarea bunului, aceasta se face prin licitație publică. Dacă prețul la care s-a vândut bunul este mai mic decât cel prevăzut în contract, vânzătorul are dreptul să pretindă diferența de la cumpărător. Indiferent de opțiunea sa, vânzătorul trebuie să îl înștiințeze pe cumpărător de măsura pe care o va lua.

Executarea coactivă nu poate interveni oricând, după bunul plac al părților, ci trebuie să fie efectuată imediat după împlinirea termenului.

4. RĂSPUNDEREA PENTRU NERESPECTAREA OBLIGAȚIILOR

Potrivit dreptului comun, răspunderea pentru nerespectarea obligațiilor contractuale poate fi răspundere sub forma penalităților și răspundere sub forma despăgubirilor (daune-interese).

Răspunderea sub forma penalităților. Intervine în situația în care în contractul de vânzare – cumpărare s-a stipulat o clauză penală (art. 1538 C. civ.).

Răspunderea sub forma penalităților există numai dacă părțile au prevăzut în contractul de vânzare – cumpărare ori într-o convenție separată penalitățile care vor fi plătite în cazul nerespectării obligațiilor. Însă, clauza prin care se stabilește plata de penalități în caz de întârziere în executarea obligațiilor nu poate fi aplicat decât situației de fapt pentru care această sancțiune patrimonială a fost prevăzută. Ea nu poate fi extinsă, spre a sancționa neexecutarea totală a contractului.

Răspunderea sub forma despăgubirilor. Dacă prin nerespectarea obligațiilor contractuale a fost cauzat un prejudiciu, partea în culpă este obligată să plătească despăgubiri, în condițiile prevăzute de Codul civil. Astfel, în situația în care cumpărătorul nu a plătit produsele livrate la termenele legale, achitând facturile abia după introducerea acțiunii în instanță, iar în perioada în care prețul nu i-a fost achitat, vânzătorul a contractat credite bancare, instanța a reținut că prin recurgerea la credite a fost prejudiciat. Pentru acest motiv , instanța a obligat cumpărătorul la plata către vânzător a dobânzilor plătite de către acesta pentru împrumuturile pe care a fost nevoit să le contacteze din culpa contractuală a cumpărătorului.

Dacă în contract a fost prevăzută o clauză penală, creditorul nu mai are dreptul să pretindă și despăgubiri, chiar dacă prejudicial ar fi mai mare decât suma care face obiectul clauzei penale. Explicația constă în aceea că prin clauza penală se determină anticipat despăgubirile pe care debitorul le va plăti pentru abaterea respectivă. Clauza penală fiind o compensație a daunelor interese, creditorul nu poate cere ,,deodată și penalitatea și obiectul obligației principale”, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării. În consecință, clauza penală prin care se prevede (în raporturile dintre o întreprindere română de comerț exterior și o societate comercială cu sediul în străinătate) ca mod de despăgubire forfetară a cumpărătorului, în caz de depășire a termenului de livrare convenit, plata unor penalități de întârziere progresivă cu un cuantum de 5% din valoarea produselor respective, este valabilă, fiind conformă cu prevederile art. 1539 C. civ. .

Potrivit dispozițiilor de drept internațional privat, cuprinse în Cartea a VII-a din noul Cod civil, art. 2640: „Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene” (alin.1); „În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale” (alin.2).

BIBLIOGRAFIE

Noul Cod Civil :intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 prin Legea nr.71 din 3.06.2011;

Corneliu Turianu,V.Pătulea :,,Drept comercial. Practică judiciară adnotată”, Editura All Beck, București, 2000;

Corneliu Turianu :,, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată”, Editura ALL Beck, București, 2000;

Stanciu D. Cărpenaru :,,Dreptul comercial în condițiile noului Cod civil”,lucrare publicată în,,Curierul Judiciar”nr.10 din 2010;

Stanciu D. Cărpenaru :,, Drept comercial roman, Editura All, București, 1996;

GH. Buta : ,,Noul Cod civil și unitatea dreptului privat”,în,, Noul Cod civil – Comentarii” – coordonator M.Uliescu,Editura Universul Juridic,București,2011;

S. Angheni : ,,Dreptul comercial – între dualism și monism”, în,, Noul Cod civil – Comentarii” – coordonator M.Uliescu,Editura Universul Juridic,București,2011;

A. Tudor, P. Rosenberg,O. Rădulescu :,, Dreptul comercial trebuie să rămână o disciplină autonomă și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în „Revista de drept comercial”,nr.7-8 din 2011;

T.R. Popescu :,,Dreptul comercial internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Fr. Deak : ,,Contractele civile și comerciale”;

Dragoș-Alexandru Sitaru :,,Dreptul comerțului internațional,, vol.II, Editura Actami, București, 1966;

Voica Bărbulescu :,, Efectele contractului comercial de vânzare – cumpărare”, în Revista de drept comercial nr. 1/1991;

M.B. Cantacuzino :,,Elementele dreptului civil”, Editura ,, Cartea Românească,, , București , 1921;

I.N. Fințescu :,, Curs de drept comercial”, vol. I, București, 1929;

Tribuna Economică :,, Economia de piață, instituții și mecanisme” , vol. V-VI, București, 1992;

Curtea de Casație : dec. nr. 424/1942, în ,,Practică judiciară în materie comercială,, , Editura Luminoasă Lex, București,1991;

Trib. București : dec. nr. 586/1992, Culegere … pe anul 1992;

Trib. Jud. Hunedoara : dec. civ. r. 20 / 1993, ,,Dreptul,, nr. 10-11/1993;

Comisia de Arbitraj București : hotărârea nr. 5 / 1973, în Tribuna Economică;

Comisia de Arbitraj București : hotărârea nr. 166 / 1981, în Tribuna Economică;

CSJ, s. Com.: dec. nr 554 / 1994, ,,Dreptul,, nr. 5 / 1995;

BIBLIOGRAFIE

Noul Cod Civil :intrat în vigoare la 1 octombrie 2011 prin Legea nr.71 din 3.06.2011;

Corneliu Turianu,V.Pătulea :,,Drept comercial. Practică judiciară adnotată”, Editura All Beck, București, 2000;

Corneliu Turianu :,, Contracte civile speciale. Practică judiciară adnotată”, Editura ALL Beck, București, 2000;

Stanciu D. Cărpenaru :,,Dreptul comercial în condițiile noului Cod civil”,lucrare publicată în,,Curierul Judiciar”nr.10 din 2010;

Stanciu D. Cărpenaru :,, Drept comercial roman, Editura All, București, 1996;

GH. Buta : ,,Noul Cod civil și unitatea dreptului privat”,în,, Noul Cod civil – Comentarii” – coordonator M.Uliescu,Editura Universul Juridic,București,2011;

S. Angheni : ,,Dreptul comercial – între dualism și monism”, în,, Noul Cod civil – Comentarii” – coordonator M.Uliescu,Editura Universul Juridic,București,2011;

A. Tudor, P. Rosenberg,O. Rădulescu :,, Dreptul comercial trebuie să rămână o disciplină autonomă și după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în „Revista de drept comercial”,nr.7-8 din 2011;

T.R. Popescu :,,Dreptul comercial internațional”, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1983;

Fr. Deak : ,,Contractele civile și comerciale”;

Dragoș-Alexandru Sitaru :,,Dreptul comerțului internațional,, vol.II, Editura Actami, București, 1966;

Voica Bărbulescu :,, Efectele contractului comercial de vânzare – cumpărare”, în Revista de drept comercial nr. 1/1991;

M.B. Cantacuzino :,,Elementele dreptului civil”, Editura ,, Cartea Românească,, , București , 1921;

I.N. Fințescu :,, Curs de drept comercial”, vol. I, București, 1929;

Tribuna Economică :,, Economia de piață, instituții și mecanisme” , vol. V-VI, București, 1992;

Curtea de Casație : dec. nr. 424/1942, în ,,Practică judiciară în materie comercială,, , Editura Luminoasă Lex, București,1991;

Trib. București : dec. nr. 586/1992, Culegere … pe anul 1992;

Trib. Jud. Hunedoara : dec. civ. r. 20 / 1993, ,,Dreptul,, nr. 10-11/1993;

Comisia de Arbitraj București : hotărârea nr. 5 / 1973, în Tribuna Economică;

Comisia de Arbitraj București : hotărârea nr. 166 / 1981, în Tribuna Economică;

CSJ, s. Com.: dec. nr 554 / 1994, ,,Dreptul,, nr. 5 / 1995;