Vanzarea Bunului Altuia. Probleme Teoretice Si de Practica Judiciara

=== 37dd5d0cd83913b7ebe2e28366aee37e82272049_391567_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

SECȚIUNEA I CAPACITATEA PĂRȚILOR ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE—CUMPĂRARE

Capacitatea de a contracta. Reguli generale

Capacitatea specifică contractului de vânzare-cumpărare

SECȚIUNEA A II-A CONSIMȚĂMÂNTUL ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE–CUMPĂRARE

2.1. Consimțământul părților. Reguli generale

2.2. Consimțământul specific contractului de vânzare-cumpărare

SECȚIUNEA A III-A OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE–CUMPĂRARE

Obiectul contractului. Reguli generale

Obiectul specific contractului de vânzare cumpărare

SECȚIUNEA A IV-A CAUZA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

4.1. Cauza contractului. Reguli generale

4.2. Cauza specifică contractului de vânzare cumpărare

SECȚIUNEA A V-A FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

5.1. Forma contractului. Reguli generale

5.2. Forma specifică contractului de vânzare cumpărare

SECȚIUNEA A VI-A PRACTICĂ JUDICIARĂ

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

LPA – Legea de punere în aplciare a Noului Cod civil

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

INTRODUCERE

În perioada actuală, a regândirii unor factori care influențează funcționarea economiei de piață, studierea aprofundată a tuturor particularităților contractului de vânzare-cumpărare, reprezintă o necesitate de prim rang.

Necesitatea cunoașterii mecanismelor juridice care mijlocesc aceste transferuri de proprietate cu relevanță atât de semnificativă face ca lucrarea de licență să reprezinte un studiu al contractului de vânzare-cumpărare începând cu caracterele sale juridice, continuând cu aspectele juridice legate de formarea consimțământului, de capacitatea juridică de a încheia astfel de contracte sau de obiectul contractului, cu efectele specifice ale acestui tip de contract de vânzare-cumpărare, cu varietăți ale contractului de vânzare-cumpărare, și sfârșind cu jurisprudența în domeniu.

Contractul de vânzare-cumpărare pretinde a fi unul din cele mai vechi contracte cunoscute civilizației umane. Reglementarea raporturilor de vânzare-cumpărare cuprinde o perioadă de dezvoltare de aproximativ patru mii de ani.

Inițial, o dată cu apariția proprietății private, apare, căpătând o amploare deosebită, contractul chemat să asigure trecerea prin schimb a bunurilor dintr-o gospodărie în alta. Acest contract, și-a căpătat autoritatea cuvenită cu mult înainte de apariția monedei ca unitate de schimb, deoarece satisfăcea necesitățile societății romane timpurii, care se afla în faza trecerii de la gospodăria naturală la gospodăria bazată pe relațiile de schimb.

Din punct de vedere economic, vânzarea se prezintă ca o variantă mai evoluată a schimbului, din care își trage rădăcinile. Într-adevăr, vânzarea-cumpărarea în sens economic, inițial, pare a fi preluat forma schimbului dintre două lucruri,unul din ele având valoarea echivalentului general.

Mai târziu, o dată cu apariția monedei în sensul apropiat celui actual, vânzarea-cumpărarea capătă sensul schimbului unui lucru contra unei valori monetare – preț.

Dreptul roman clasic atribuia vânzarea-cumpărarea contractelor consensuale. În baza contractului de vânzare-cumpărare o parte, numită vânzător,se obligă să transmită altei părți, numită cumpărător un bun,iar cumpărătorul se obligă să plătească pentru acest bun o cantitate de metal numită preț.

Dreptul roman privat reglementa și vânzarea viitoarelor bunuri .Cum era considerată recolta așteptată. În așa caz contractul de vânzare-cumpărare se considera a fi încheiat sub condiție suspensivă.

Cunoscând o evoluție multiseculară, contractul de vânzare-cumpărare reprezintă și astăzi una din instituțiile tradiționale principale ale dreptului civil.

În prezent contractul de vânzare-cumpărare este cel mai răspândit contract ce asigură atât circuitul civil, cât și cel comercial. Existența și utilitatea acestuia este determinată de acțiunea legilor economice ale societății ce se reduc la circulația bunurilor de la producător/proprietar la consumator. Instrumentul juridic principal de realizare a circulației bunurilor rămâne a fi contractul de vânzare-cumpărare.

SECȚIUNEA I
CAPACITATEA PĂRȚILOR ÎN
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Capacitatea de a contracta. Reguli generale

În conformitate cu dispozițiile art. 1180 C.civ. poate contracta „orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să închiei anumite contracte”.

Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice. Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și obligații civile.

Persoana juridică este orice formă de organizare care, însumând condițiile legale este titulară de drepturi și obligații.

Potrivit noii orientări doctrinare, „capacitatea civilă este în strânsă legătură cu calitatea de subiect de drept civil”, dar ele nu se confundă, fiind noțiuni distinctE.

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile. Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră (la 18 ani).

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă. Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea părinților (tutorelui) iar, în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.

Minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.

Potrivit art. 43 alin. 1 C. civ., nu au capacitate de exercițiu: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc. Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie (în numele acestora) de reprezentanții lor legali.

Ca excepție, potrivit art. 43 alin. 3 C. Civ., „persoana lipsită de capacitate de exercițiu” poate încheia singură acte de conservare și actele de dispoziție de mică valoare (cu caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor).

Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, sunt lovite de nulitate relativă. Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.

Potrivit art. 48 C. civ., „minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității” (fără să fie reprezentat sau asistat).

Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare. Au calitatea de organe de administrare persoanele care. prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu terții, în numele și pe seama persoanei juridice.

Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul acestor organe.

Nerespectarea dispozițiilor privind capacitatea de exercițiu a persoanei juridice se sancționează cu nulitatea relativă a actului respectiv.

Capacitatea specifică contractului de vânzare cumpărare

Principiul capacității

Ca parte a capacității de folosință, “capacitatea de a vinde și de a cumpăra aparține, în principiu, tuturor subiecților de drept civil, persoane fizice și juridice”. Astfel, conform art. 1652 din noul Cod civil C.civ. “pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege”. Rezultă că în material contractului de vânzare-cumpărare regula este capacitatea, iar incapacitatea excepția.

Ca parte a capacității de exercițiu, capacitatea de a vinde și de a cumpăra aparține tuturor persoanelor care au capacitate deplină de exercițiu.

Orice persoană poate încheia un contract de vânzare-cumpărare dacă are capacitate deplină de exercițiu (vânzarea-cumpărarea fiind un act de dispoziție juridică asupra bunului). Minorii sub 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească (lipsite total de capacitatea de exercițiu) pot încheia valabil asemenea contracte numai prin reprezentanții lor legali. Minorii între 14 și 18 ani (care au capacitate de exercițiu restrânsă) pot încheia personal contractul de vânzare-cumpărare, cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege și cu autorizarea instanței de tutelă.

Deși regula generală în materie de vânzare-cumpărare este aceea că pot cumpăra și vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege, totuși legiuitorul nostru a reglementat o serie de incapacități speciale de a cumpăra ori de a vinde

Incapacități speciale de a cumpăra

Incapacitățile speciale de a cumpăra sunt stabilite în scopul apărării unor interese generale ale societății sau a unor importante valori etice.

Astfel, potrivit art. 1654 alin.1 din noul Cod civil, “sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art. 1304 alin.1 rămâne aplicabilă; așa fiind, rezultă că, prin excepție, mandatarii pot cumpăra bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă “dacă au fost împuterniciți expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese”.

b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.”

“Încălcarea interdicțiilor prevăzute la lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea relativă, iar a celei de la lit. c) cu nulitatea absolute”.

Incapacitățile de a cumpăra stabilite prin art.1654 alin.1 vizează toate bunurile, indiferent dacă sunt mobile sau imobile.

d) Conform art. 1653 alin.1 din noul Cod civil, sub sancțiunea nulității absolute, “judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea”.

“Vânzarea de drepturi litigioase este o operațiune speculativă, atât pentru vânzător, cât și pentru cumpărător; primul vinde ca să primească un preț, oricât de mic, în loc să aștepte ca – pierzând procesul – să nu mai obțină nimic; secundul cumpără, investind o sumă relativ mică, în schimbul șansei de a obține o valoare mult mai mare, dacă va câștiga procesul.”

“Pentru ambele părți contractul are un caracter aleatoriu, pentru că fiecare are o șansă de câștig, dar și un risc de pierdere, în funcție de verdictul dat la terminarea procesului”.

“Dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau întinderea sa”

Sunt exceptate de la prevederile art.1653 alin 1 din noul Cod civil.:

cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la comoștenitori sau coproprietari, după caz; este vorba despre ipoteza în care persoanele indicate la art. 1653 alin.1 au calitatea de comoștenitori ai drepturilor succesorale sau coproprietari ai dreptului de proprietate, situație în care pot cumpăra de la ceilalți deoarece, în acest caz, vânzarea nu urmărește scopuri speculative, ci să favorizeze ieșirea din indiviziune;

cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios; “în acest caz vânzarea s-a făcut de către debitor în favoarea unui creditor al său (cumpărătorul fiind una din persoanele prevăzute de art. 1653 alin.1), pentru plata creanței sale, ca o „dare în plată”; nu se urmăresc scopuri speculative întrucât cumpărătorul acceptă să primească o creanță litigioasă în locul creanței pe care o avea împotriva vânzătorului (cumpărătorul se mulțumește cu ceea ce debitorul său îi poate da efectiv, încercând să evite un prejudiciu)” ;

cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură cu care există dreptul litigios; “această dispoziție a legii fiind insuficient de clară, literatura juridică mai veche a precizat că este vorba despre ipoteza în care dreptul de creanță litigios este garantat cu o ipotecă asupra imobilului care, inițial, a aparținut debitorului; creditorul reclamant vinde creanța litigioasă dobânditorului imobilului ipotecat (cel care cumpărase de la debitorul pârât imobilul grevat de ipotecă în favoarea creditorului reclamant); în acest caz, dobânditorul imobilului ipotecat cumpără creanța litigioasă nu în scopuri speculative, ci pentru a elibera imobilul de ipotecă (încercând să evite urmărirea silită a imobilului de către creditorul ipotecar).”

“Cetățenii străini și apatrizii precum și persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condițiile prevăzute de” Legea nr.312 din 10 noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetățenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine .

Conform art. 27 din noul Cod civil “Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce privește drepturile și libertățile lor civile”.

Incapacități de a vinde

Persoanele prevăzute la art.1654 alin.1 din noul Cod civil nu pot să vândă bunurile proprii pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.

“Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite”

Potrivit noului Cod civil, vânzare-cumpărarea între soți nu mai este interzisă. Însă, asemănător cu vechiul Cod civil de la 1864, noul Cod civil prevede la art. 1031 că: “orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei”. Pentru a împiedica pe soți să eludeze această dispoziție imperativă, art. 1033 prevede că: “Este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți”. Prin urmare, donația deghizată într-un act de vânzare sau donația făcută prin persoană interpusă (indicarea unui alt donatar, în locul soțului gratificat în realitate) este lovită de nulitate întrucât donația ar deveni irevocabilă.

“Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a cărui moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu donatorul”

SECȚIUNEA A II-A
CONSIMȚĂMÂNTUL ÎN CONTRACTUL DE VÂNZARE CUMPĂRARE

Consimțământul de a contracta. Reguli generale

Potrivit art. 1166 noul Cod civil elementul principal al contractului îl reprezintă acordul de voințe. Potrivit literaturii de specialitate consimțământul reprezintă acordul de voințe ce stă la baza încheierii contractului și are ca scop concilierea intereselor divergente ale părților contractante.

În conformitate cu dispozițiile art. 1182 alin. 1 C. civ. „contractul se îbnchieie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.

Practic unirea ofertei cu acceptarea sunt elementele esențiale ale formării consimțământului.

Potrivit art. 1182 alin. 1 C. civ., „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” .

În consecință, „oferta” și „acceptarea” reprezintă cele două voințe care, prin reunire (prin acord) determină direct formarea acordului de voințe, adică a consimțământul părților.

Se impune a menționa că, în doctrină, întâlnirea ofertei cu acceptarea este, de regulă, asimilată formării (încheierii) contractului, susținere deja consacrată.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1179 C. civ., contractul (ca orice act juridic), se încheie valabil într-un singur fel: atunci când manifestarea voințelor comune se realizează în condițiile prevăzute de lege (între care se regăsește și condiția consimțământului).

Desigur, în particular, momentul acordului de voințe și, respectiv, momenfu/încheierii contractului pot coincide, dar numai în măsura în care sunt îndeplinite și condițiile de validitate. De exemplu, „acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” nu încheie contrac tul dacă acceptantul nu are capacitatea de a contracta (prevăzută de art. 1179 alin. 1 pct. 1 C. civ.).

Potrivit art. 1166 C. civ., elementul principal al contractului este „acordul de voințe” (fiecare dintre părți având propria sa voință).

În sensul său etimologic consimțământul reprezintă acordul celor două voințe, ce stă la baza încheierii contractului și care are drept scop să concilieze interesele divergente ale părților contractante

Consimțământul „este rezultatul a două sau mai multor voinți care se întrunesc la un loc”. El „este deci, în totdeauna un act bilateral, pe când voința este, din contra, un act unilateral.

De cele mai multe ori în doctrină, termenul de consimțământul desemnează atât acordul de voințe, cât și manifestarea de voință individuală a fiecărei părți.

Potrivit art. 1182 alin. 1 C. civ., „Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” .

În consecință, „oferta” și „acceptarea” reprezintă cele două voințe care, prin reunire (prin acord) determină direct formarea acordului de voințe, adică a consimțământul părților.

Precizăm că, în doctrină, întâlnirea ofertei cu acceptarea este, de regulă, asimilată formării (încheierii) contractului, susținere deja consacrată, dar pe care nu o împărtășim (deoarece este inexactă și poate fi sursă de confuzii).

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 1179 C. civ., contractul (ca orice act juridic), se încheie valabil într-un singur fel: atunci când manifestarea voințelor comune se realizează în condițiile prevăzute de lege (între care se regăsește și condiția consimțământului).

Desigur, în particular, momentul acordului de voințe și, respectiv, momentulîn- cheierii contractului pot coincide, dar numai în măsura în care sunt îndeplinite și condițiile de validitate. De exemplu, „acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” nu încheie contractul dacă acceptantul nu are capacitatea de a contracta (prevăzută de art. 1179 alin. 1 pct. 1 C. civ.).

În consecință, acordul de voințe este întotdeauna esențial pentru încheierea contractului, nu însă și suficient.

În funcție de complexitatea contractului, formarea consimțământului (și, de regulă, a contractului) se poate face prin negocieri sau direct (prin simpla întâlnire a ofertei cu acceptarea).

. Formarea acordului de voințe prin negociere se realizează atunci când părțile s-au înțeles asupra elementelor esențiale ale contractului („chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane’’.

Dacă ulterior încheierii contractului părțile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va putea dispune „completarea contractului, ținând seama, după împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților”.

Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe. Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul. Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți. (art. 1183 alin. 1-4 C. civ.).

Informațiile confidențiale comunicate de către o parte în cursul negocierilor nu pot fi divulgate sau folosite în interes propriu, de cealaltă parte (art. 1184 C. civ.).

. Formarea acordului de voințe direct, prin întâlnirea ofertei cu acceptarea, este modalitatea cea mai frecventă de realizare a consimțământului.

Oferta de a contracta o propunere făcută altei persoane în vederea încheierii unui contract (voința uneia dintre părți). Oferta se deosebește de promisiunea de a contracta (antecontractul), care este un contract.

Oferta trebuie să conțină „suficiente elemente pentru formarea contractului” și exprimă „intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar” (art. 1188 alin. 1 C. civ.).

Oferta „poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului”.

Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.

Ca excepție, propunerea adresată unor persoane nedeterminate valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.

Oferta cu termen este irevocabilă. Este de asemenea irevocabilă oferta care „poate fi considerată astfel în temeiul acordului părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al uzanțelor” (art. 1191 alin. 1 C. civ.)m.

Oferta fără termen de acceptare, „adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze și să expedieze acceptarea”.

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. Dispozițiile se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanță.

Oferta este caducă dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenui stabilit sau dacă destinatarul o refuză.

De precizat că, decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun (art. 1195 alin. 2 C. civ.).

Acceptarea constă în manifestarea voinței destinatarului ofertei de a încheia contractul propus. Astfel, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul de voințe al părților.

Acceptarea ofertei se face prin orice act sau fapt al destinatarului care constituie, în mod neîndoielnic, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată (și care ajunge în termen la autorul ofertei).

De regulă, tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare. Ca excepție, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări (art. 1196 alin. 2 C. civ.).

Potrivit art. 1197 alin. 1 C. civ., răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când: cuprinde modificări sau completări, nu respectă forma cerută anume de ofertant sau ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe acceptant despre încheierea contractului.

Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de îndată.

Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile stabilite între acestea sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Oferta sau acceptarea poate fi retrasă, dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt imputabile.

Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1186 C. civ.).

Potrivit art. 1201-1203 C. civ., părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere sau de clauzele standard.

Clauzele standard sunt stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod general și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.

Pentru îndeplinirea condițiilor de validitate, consimțământul trebuie să fie valabil exprimat.

Consimțământul trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză (adică să nu fie viciat).

Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi sau smuls prin violență. De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune (art. 1206 C. civ.).

Consimțământul specific contractului de vânzare cumpărare

În materie de vânzare, consimțământul urmează condițiile dreptului comun, stabilite de art. 1204 din noul Cod civil., respectiv trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.

Consimțământul vânzătorului și cumpărătorului este serios atunci când a fost dat cu intenția de a produce efecte juridice; consimțământul nu este serios dacă a fost dat din curtoazie sau glumă etc.

Libertatea consimțământului „decurge din principiul libertății contractuale, potrivit căruia orice persoană are libertatea de a încheia sau nu un contract sau orice alt act juridic”.

Însă, după cum s-a arătat în literatura juridică, „această libertate nu este absolută și neîngrădită, ci este limitată de necesitatea respectării normelor legale imperative (care ocrotesc ordinea publică), a regulilor de conviețuire social (care ocrotesc bunele moravuri) și a drepturilor și libertăților recunoscute de lege și celorlalte persoane, care se bucură în aceeași măsură de libertatea contractuală”.

Astfel, libertatea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare poate fi limitată de unele restricții legale (de exemplu, vânzarea armelor și munițiilor, a produselor stupefiante, a substanțelor toxice etc.) sau de unele restricții convenționale (de exemplu, încheierea unui pact de preferință, a unei promisiuni unilaterale sau bilaterale de vânzare-cumpărare etc.).

Consimțământul părților la vânzare trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la persoane cu discernământ, care își dau seama de urmările faptelor lor și să nu fie afectat de vreun viciu de consimțământ (eroarea, dolul, violența și leziunea)”.

Lipsa discernământului în exprimarea voinței relevă nu lipsa consimțământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece în acest caz consimțământul există. Fiind vorba despre un viciu de consimțământ, sancțiunea care intervine este anularea contractului (art.1205) .

„Doctrina română clasică reține alte două condiții ale consimțământului și anume: să existe și să fie exteriorizat”.

„În principiu, pentru încheierea valabilă a contractului,consimțământul vânzătorului și cumpărătorului trebuie să existe. Consimțământul părților se exprimă prin oferta de a contracta, adresată de una din ele, și respectiv prin acceptarea ofertei de către cealaltă”.

Vânzarea se perfectează în momentul învcare părțile se pun de acord asupra elementelor esențiale ale contractului,vrespectiv s-au învoit asupra lucrului și prețului.

„În mod excepțional, în cazul exproprierii pentru cauză de utilitate publică nu se cere consimțământul proprietarului, exproprierea făcându-se chiar și împotriva voinței acestuia (art.44 alin.3 din Constituția României). Este vorba despre o vânzare forțată”.

Despăgubirile acordate țin loc de „preț” și se stabilesc de comun acord cu proprietarul bunului expropriat sau, în caz de divergență, de către instanța de judecată.

De asemenea, în cazul vânzării la licitație publică, în cadrul procedurii de executare silită a bunurilor debitorului, vânzarea este valabilă și fără consimțământul proprietarului urmărit.

În sfârșit, pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare vânzătorul și cumpărătorul trebuie să-și exteriorizeze consimțământul, întrucât o hotărâre de a contracta rămasă doar în forul interior al persoanei nu poate produce efecte juridice. În principiu, exteriorizarea consimțământului se poate face în orice formă: verbal, în scris, fax, e-mail, expunerea mărfii în vitrină împreună cu prețul, chiar prin gesturi sau atitudini etc.

SECȚIUNEA A III-A
OBIECTUL CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

Obiectul contractului. Reguli generale

Identificarea obiectului este un subiect disputat în doctrină. Tot astfel, dificil de conturat este și raportul dintre obiectul contractului și obiectul obligației. Potrivit art. 1225-1234 din Noul cod civil, obiectul contractului privește trei noțiuni diferite: bunul, prestația și operația juridică.

Pentru conturarea instituției obiectului facem următoarele precizări cu caracter general:

conținutul voinței juridice este dat de obiectul și cauza acesteia; contractul este rodul mai multor voințe concordante, fiecare cu conținut diferit; obiectul este important deoarece constituie liantul voințelor concordante.

Potrivit art. 1225 C. civ., „Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale” .

În doctrină s-a apreciat, pe bună dreptate, că definiția dată obiectului în Noul cod civil drept prezintă neajunsul că nu are „utilitate practică semnificativă”. Astfel, s-a apreciat că, „a spune despre un anumit act juridic (concret) că are obiect operațiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părțiloi”, de exemplu transferul unui drept patrimonial de către persoanele care se angajează contractua.

Deoarece art. 1225 C. civ. definește obiectul contractului mai ales prin prisma efectelor sale („ansamblul drepturilor și obligațiilor contractuale”), trecând cu vederea principiul potrivit căruia voința internă, reală este esențială în contract, se impune a răspunde la întrebarea: obiectul contractului se confundă cu obiectul obligației sau acestea sunt distincte?

Într-o opinie s-a apreciat că „obiectul contractului nise confundă cu obiectul obligației", obiectul contractului fiind „o noțiune distinctă față de obiectul raportului obligațional”.

Astfel, între obiectul manifestării de voință (obiectul contractului) și obiectul obligației (născută din contract) există deosebri majore și, deci, acestea (pe fond) sunt noțiuni distinctă. în consecință obiectul contractului este „operația juridică pe care părțile au înțeles să o realizeze”, iar -obiectul obligației este prestația pe care contractantul se angajează să o execute” de exemplu, s-a apreciat că, în cazul vânzării, obiectul contractului constă în transferul proprietății).

Obiectul specific contractului de vânzare cumpărare

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

În privința bunurilor ce pot fi vândute, noul Cod Civil reglementează într-o manieră detaliată condițiile esențiale pe care trebuie să le întrunească bunul și prețul unei vânzări.

Codul Civil din 1864 prevedea atât în partea generală a contractelor la art. 963, cât și în cadrul dispozițiilor referitoare la contractul de vânzare la art. 1310, că bunul trebuie să se afle în comerț (să fie în circuitul civil) pentru a putea face obiectul vânzării. Noul Cod Civil elimină această mențiune din dispozițiile aplicabile contractului de vânzare – cumpărare, păstrând-o doar în partea aplicabilă contractelor în general..

Noul Cod civil face distincție între obiectul contractului și obiectul obligației.

“Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică precum: vânzarea, locațiunea, împrumutul și altele asemenea, convenită de părți”

“Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul”

Contractul de vânzare-cumpărare fiind sinalagmatic dă naștere unor obligații reciproce în sarcina părților; vânzătorul se obligă față de cumpărător (de exemplu, să-i transmită dreptul de proprietate asupra unui bun), iar cumpărătorul se obligă față de vânzător (de exemplu, să-i plătească prețul).

Obiectul obligației vânzătorului

Art. 1657 prevede că “orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenție ori testament”.

Pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare, bunul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe, să fie determinat sau determinabil, să se găsească în circuitul civil și să fie licit.

În momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în principiu, bunul trebuie să existe. Vânzarea poate avea ca obiect și un bun viitor, care nu există în momentul încheierii contractului, dar care va exista în viitor. O asemenea vânzare este valabilă deoarece art.1228 din noul Cod civil prevede că “în lipsa unei prevederi legale contrare,contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare”.

Dintre lucrurile viitoare, nu pot face obiectul unui contract de vânzarecumpărare succesiunile nedeschise. În acest sens, art. 956 din noul Cod civil dispune că, “dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolute actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moștenirii”.

“Motivele pentru care nu pot fi vândute drepturile eventuale asupra unei moșteniri nedeschise sunt, în conformitate cu literatura de specialitate, acelea că asemenea convenții ar fi imorale și ar putea trezi dorința morții persoanei despre a cărei moștenire viitoare ar fi vorba”

Printre condițiile esențiale de validitate ale unei convenții art. 1179 alin.1 pct. 3 prevede „un obiect determinat și licit”. De asemenea, art. 1226 alin.2 stipulează că „sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și licit”

În practica judiciară și în doctrină s-au făcut unele precizări utile în ce privește determinarea lucrului vândut. Astfel, într-o decizie a fostei instanțe supreme s-a hotărât că: „în cazul în care podul și intrarea în pod constituie părți comune pentru două apartamente, iar proprietarul vinde un apartament fără a justifica în contract ca obiect al vânzării și menționatele părți comune, este de presupus că și acestea au fost vândute odată cu apartamentul, urmând a fi folosite în comun, conform destinației lor de părți comune”

Într-o altă decizie a aceleiași instanțe s-a judecat că; „chiar dacă în contractual de vânzare-cumpărare nu se specifică în mod expres care sunt părțile commune din imobil și cum urmează să fie folosite, acel contract urmează să fie interpretat pe baza principiilor generale aplicabile contractelor”.

Sancțiunea care intervine în cazul în care bunul vândut nu este determinat sau cel puțin determinabil, este “nulitatea absolută a contractului deoarece lipsește un element esențial de validitate”.

Potrivit art.1229 din noul Cod civil “numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”.

Pe cale de consecință, bunurile care nu sunt în circuitul civil nu pot face obiectul contractului de vânzare-cumpărare. în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin.3 din Constituția României: „bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”, iar alin.4 adaugă că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate, de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică” . Alte bunuri declarate prin lege inalienabile sunt “bunurile culturale mobile aflate în proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ teritoriale”

Aparțin domeniului public, conform art. 5 alin. 1 din Legea nr.18/1991, republicată, „…terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații,

rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public”.

Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, “numai bunurile din domeniul public formează obiectul proprietății publice și numai bunurile proprietate publică sunt inalienabile”.

“Bunurile din domeniul privat al statului sau al unităților administrativteritoriale nu fac parte din proprietatea publică, fiind supuse dispozițiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Prin urmare, aceste bunuri, la fel cu bunurile proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, sunt susceptibile de înstrăinare, putând face obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare.

Prin legi speciale poate fi restrânsă circulația juridică a unor bunuri, asupra cărora statul își poate rezerva monopolul vânzării sau cumpărării lor. În acest sens, art. 40 din Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale prevede că: „statul își poate rezerva activități economice pe care să le desfășoare în mod exclusiv, cu titlu de monopoluri de stat. Asemenea monopoluri, precum și modul lor de administrare, se stabilesc prin legi speciale”. Ca urmare, a fost adoptată Legea nr.31/1996 privind regimul monopolului de stat, potrivit căreia “o serie de activități de producție, extracție și prelucrare constituie monopol de stat și nu pot fi exercitate decât pe bază de licență acordată de stat pe timp determinat și cu titlu oneros, iar desfășurarea unei asemenea activități fără licență este sancționată ca infracțiune sau contravenție”.

Unele categorii de bunuri sunt în circuitul civil însă, din motive de ordine publică, au un regim de circulație restrictiv reglementat de lege, putând face obiectul vânzării-cumpărării numai în condițiile stabilite de lege. “De exemplu, garantarea executării unei obligații de plată a prețului, a unei rente viagere în favoarea unui terț, interdicția înstrăinării bunului transmis minorului până la majoratul lui etc.” .

“Dobânditorul poate fi autorizat de către instanță să dispună de bun dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune”

“Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară”

“Clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinate sau determinabilă”

“Dacă clauza de inalienabilitate este valabilă, dar a fost încălcată de către dobânditor, înstrăinătorul poate cere rezoluțiunea contractului”

“Obiectul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri”

“Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, “caracterul ilicit al obiectului contractului ar trebui să se refere mai degrabă la prestații decât la bunurile care concretizează obiectul actului juridic. Aceasta deoarece bunurile corporale sunt lucruri neînsuflețite, care prin ele însele nu pot contraveni legii sau bunelor moravuri”

Obiectul obligației cumpărătorului

Din dispozițiile art. 1650 alin.1 C.civ. rezultă că “vânzarea este un contract prin care vânzătorul transmite cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească”. Deci, prețul este obiectul obligației cumpărătorului și cauza obligației vânzătorului.

Conform art. 1660 alin.1 C.civ.: “prețul constă într-o sumă de bani”. În literatura juridică anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, dar și în prezent, se admite că “stabilirea prețului într-o sumă de bani este de esența vânzării”

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească prețul sunt următoarele:

Prețul să fie fixat în bani. Stabilirea prețului în bani este de esența contractului de vânzare-cumpărare. Dacă contravaloarea lucrului vândut nu este stabilită în bani, atunci nu mai suntem în prezența unui contract de vânzare-cumpărare ci a altui contract (contract de schimb, contract de întreținere). Când prețul este fixat parte în bani și parte în alte prestații, instanța de judecată va determina dacă contractul este de vânzare-cumpărare sau de schimb, după cum prevalează sau nu suma plătită.

Analizând această cerință, doctrina a considerat că “stabilirea în bani nu e doar un element de valabilitate a prețului, ci și un element de calificare a contractului ce îl diferențiază de alte convenții precum schimbul, întreținerea, darea în plată ori alte contracte nenumite”.

O chestiune problematică ce subzistă în clipa de față este posibilitatea ca prestația cumpărătorului să nu fie exclusiv stabilită în bani. În general, atât doctrina română, cât și franceză au arătat că “e valabil contractul de vânzare ce prevede drept obligație a cumpărătorului remiterea unei sume de bani plus altceva ori un serviciu”.

Totuși, “această din urmă prestație trebuie să fie doar accesorie în raport cu suma de bani, care va rămâne un element principal al vânzării”. În plus, “în ceea ce privește executarea contractului, nu e necesar să fie realizată printr-o sumă de bani, luându-se în calcul că importantă din punct de vedere al validității vânzării e stabilirea monetară a prețului la încheierea convenției, iar modalitatea efectivă de plată nu prezintă relevanță”.

b) Prețul să fie determinat sau determinabil. “Prețul este determinat când părțile, cu ocazia încheierii contractului, au stabilit cu exactitate, suma de bani ce urmează a fi plătită”.

“Prețul este determinabil când nu este fixată suma de bani ce trebuie plătită cu ocazia încheierii contractului, dar sunt stabilite elementele cu ajutorul cărora părțile pot stabili prețul cu ocazia executării contractului (spre pildă în funcție de calitatea produsului) sau atunci când părțile lasă la aprecierea unui terț, stabilirea prețului (un specialist ales de părți sau numit de către persoana aleasă de părți)”.

În concordanță cu părerile exprimate în literatura de specialitate, “prețul determinat ar reprezenta cuantumul cert, stabilit în bani încă de la încheierea contractului, fie în mod forfetar, fie prin raportare la o unitate de măsură, în cazul bunurilor generice.” “Din acest punct de vedere, caracterul determinat al prețului nu impune ca părțile să stipuleze modalitățile efective ori termenul de plată, elemente ce nu afectează valabilitatea contractului, ci doar executarea și răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor asumate”.

Pe de altă parte, legea permite și numai existența unui preț determinabil, adică a unui preț „susceptibil de a fi determinat în viitor pe baza clauzelor contractului, prin relație cu alte elemente care nu mai depind de voința uneia sau alteia dintre părțile contractante".

În acest sens, art. 1661 aduce precizări suplimentare, arătând că prețul poate fi considerat determinabil – și vânzarea valabilă – atunci cand el nu a fost stabilit în contract, dar „părțile au convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților".

Astfel, e obligatoriu de remarcat că această ipoteză presupune o întâlnire inițială a voinței co-contractanților, elementele ulterioare de determinare a prețului neputând depinde exclusiv de una dintre părți, soluție ce consacră legislativ cele susținute în doctrina franceză și română.

Totodată, potrivit art. 1662, “prețul poate fi considerat determinabil atunci când stabilirea sa este lăsată pe seama unui terț desemnat prin acordul părților”, care – conform art. 1232, alin. (1) – va trebui „să acționeze în mod corect, diligent și echidistant".

Când prețul nu e determinat în termenul stabilit (ori în lipsă de termen, în timp de 6 luni de la încheierea contractului), președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna de urgență un expert pentru stabilirea prețului.

În plus, alin. (3) al aceluiași articol 1662 arată că dacă “după scurgerea termenului de un an de la încheierea contractului – prețul nu a fost stabilit, vânzarea va fi nulă, cu excepția cazului în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului”. Din formularea acestui paragraf “se poate deduce că respectiva nulitate – absolută, după cum s-a arătat în doctrină – sancționează, de fapt, chiar și contractele care prevăd pentru stabilirea prețului de către terț un termen mai lung de un an.”

Caracterul determinabil al prețului – prin raportare la un factor de referință – trebuie coroborat cu prevederile art. 1234 ce arată că atunci când „acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuiește, în absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat".

Astfel, noua reglementare aduce o binevenită completare desemnând un mecanism automat de înlocuire a reperului de stabilire a prețului, pentru a se evita – în funcție de teoria la care ne raliem – constatarea nulității ori anularea contractului. “Bineînțeles, în practică nu va fi mereu facil a se stabili care e factorul de referință cel mai apropiat, în condițiile în care anumite repere des utilizate nu sunt ușor inter-șanjabile, chiar  și atunci când fac parte din aceeași categorie.”

Astfel, în alin. (1) al art. 1664, legea asimilează caracterului determinabil al prețului situația în care acesta „poate fi stabilit împrejurărilor". O asemenea de deschidere, în planul dreptului pozitiv, este destul de largă, lăsând instanței – în eventualitatea unui litigiu – posibilitatea de a stabili (uneori, poate, chiar în mod suveran) prețul datorat de cumpărător, fiind la aprecierea sa a considera ce constituie și ce nu constituie împrejurări relevante în cauză.

Totodată, alin. (2) instituie prezumția că, “atunci când contractul are ca obiect bunuri pe care le vinde în mod obișnuit, prețul este cel practicat în mod uzual de vânzător”. “În doctrină s-a arătat că o astfel de prevedere își poate găsi utilitatea – în condițiile inconstanței prețurilor în timp – doar dacă se arată că în aceeași perioadă au fost încheiate contracte similare cu alți cumpărători, la un anumit preț ce poate fi extrapolat.În plus, bunurile prezente pe piețe organizate sunt presupuse a fi fost vândute pentru prețul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului.”

c) Prețul să fie sincer și serios În conformitate cu dispozițiile art.1660 alin.2 C.civ. „ prețul vânzării trebuie să fie serios……”. “Prețul este serios dacă constituie o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate cumpărătorului, dacă reprezintă un echivalent valoric al bunului vândut” .

“Seriozitatea sau neseriozitatea prețului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței de judecată, care va rezolva problema în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte”.

“În situația în care există o disproporție vădită de valoare între prestațiile reciproce ale părților, în sensul că prețul stipulat este mult inferior sau superior valorii reale de circulație a bunului vândut, în literatura juridică se vorbește despre un preț lezionar” 138. Există leziune, conform art. 1221 alin.1 C.civ. “atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, lipsa de experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații”. “Existența leziunii se apreciază în funcție de natura și scopul contractului”

Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, “anularea contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită”

Cu excepția cazului prevăzut la art.1221 alin.3 C.civ., “acțiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată”. “Disproporția trebuie să subziste până la data cererii de anulare”

În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații.

“Dispozițiile art.1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător”

“Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului” . De asemenea, “vânzarea este anulabilă atunci când prețul este fictiv, adică este stabilit fără intenția de a fi plătit, numai pentru a crea o anumită aparență”

“Dacă prețul este fictiv (simulat), contractul este anulabil ca vânzare-cumpărare, dar convenția ar putea fi valabilă ca o donație deghizată, dacă părțile au urmărit în realitate înstrăinarea bunului cu titlu gratuit (contractul nefiind în întregime fictiv, ci doar prețul) și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru validitatea donației”

SECȚIUNEA A IV-A

CAUZA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPRARE

4.1. Cauza contractului. Reguli generale

În doctrină, actul juridic civil este definit, de regulă, ca „o manifestare de voință făcută pentru a produce efecte juridice”. Astfel, cauza nu se regăsește printre elementele ce definesc actul juridic civil.

În temeiul unei uzanțe îndelungate, „cauza” a fost prezentată numai ca o condiție de validitate a actului juridic, aspect reconfirmat și de noile dispoziții (re- transcrise și neclare) ale art. 1179 alin. 1 pct. 4 C. civ.

Cauza este principalul element al structurii actului juridic.

Distincția dintre elementele structurii și condițiile de validitate ale contractului este importantă. Per a contrario, dacă am admite că cele două calități se suprapun, ar trebui să recunoaștem, implicit, că noțiunea de cauză se circumscrie exclusiv fazei formării (și deci, după încheierea contractului, nu se mai poate vorbi despre cauză, scop final etc.).

În concluzie, cauza este mai mult decât o simplă condiție de validitate, cauza este un element al structurii actului juridic.

Cauza constituie: premisa încheierii contractului, interesul imediat dar și finalitatea acestuia.

Cauza, ca element al voinței, ține strict de o anumită persoană. Astfel, fiecare parte contractantă are interesul său propriu și, în consecință, contractul nu are o cauză a sa, ci cauze distincte pentru fiecare parte.

Aprecierea instituției „cauzei” la valoarea sa reală nu este o simplă discuție doctrinară, ci are mare utilitate practică. De exemplu, interpretarea și calificarea unui contract (a voinței „concordante” și a clauzelor lui) fără a se avea în vedere scopul urmărit de părți, este de neacceptat.

Nu în ultimul rând, precizăm că noțiunea de „cauză” a dispărut din proiectele europene ale contractelor, fiind înlocuită cu cea de „interes”.

S-a conturat astfel, o leHniție generală a cauzei: „interesul urmărit de părți în contract”.

În acest context, amintim că în definirea contractului legiuitorul folosește, mai nou, și termenul de intenție.

Împreună cu obiectul, cauza formează conținutul contractului. Corelația dintre obiect și cauză este exprimată sugestiv în doctrina franceză: obiectului trebuie să ne arate ce au vrut părțile, iar cauza trebuie să răspundă la întrebarea: pentru ce au vrut (încheierea contractului).

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoare cerințe: să existe, să fie licită și morală.

Existența cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară. Cauza neprevăzută expres, nu condiționează valabilitatea contractului.

Potrivit art. 1238 C. civ., „Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu ex- zepția cazului în care contractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice”.

Cauza este ilicită când este „contrară legii și ordinii publice”. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Cauza ilicită sau imorală atrage sancțiunea nulității absolute a contractului dacă aste comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împre- -rări, trebuia s-o cunoască.

Conformitatea contractului cu ordinea publică și bunele moravuri este o cerință importantă a valabilității lui.

Ordinea publică și bunele moravuri sunt reguli de ordin social, economic și profesional care limitează libertatea contractuală.

În practică cauza a fost considerată ilicită și imorală și prin intenția vânzătoarei de a păgubi pe cumpărătoare, anticipând într-o oarecare măsura că obiectul contractului nu poate satisface scopul pentru care cumpărătoarea a înțeles să dobândească, urmărind astfel să încaseze penalitățile contractuale pentru neridicarea mărfii.

4.2. Cauza specifică contractului de vânzare-cumprare

Potrivit art. 1179 alin. 2 pct. 4 C. civ., cauza „licită și morală” este o condiție de validitate a contractului, dar și „motivul” încheierii contractului (art. 1235 C. civ.); Astfel, în concepția Noului cod civil cauza este astfel o simplă condiție de fon care reprezintă „motivul” de a contracta.

Apreciem dispozițiile în materie imprecise și incomplete, deoarece cauza es'f un element al structurii actului juridic care, pe fond, trebuie să reunească, deop:- trivă, „motivul” și „scopul” urmărit de părți la contractare.

Inconsecvența legiuitorului din 2009 face ca „scopui” să fie frecvent regăsit alte dispoziții ale Noului cod civil. De exemplu, potrivit art. 1266 alin. 2 C. civ., stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului

Potrivit teoriei moderne, conceptul clasic al cauzei a fost „subiectivat", prin integrarea „rațiunilor personale” aflate la originea manifestării de voință (motivul, mobilul contractării).

Precizăm că teoria modernă completează numai (nu înlocuiește) teoria clasică cauzei obiective (scopul obligației), dând astfel naștere unui concept nou, dualist potrivit noului concept, în materia vânzării, raportul dintre cauza obiectivă (scopul obligației). și cauza subiectivă (motivul) devine relevant atunci când trebuie să răspundem la următoarele întrebări:

În concluzie, „cauza” este o instituție complexă care are la bază interesele părților contractante, care, pentru fiecare persoană în parte pot fi: rațiuni apropiate sau rațiuni îndepărtate.

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să existe, să fie licită și morală (art. 1235 alin. 1 C. civ.).

Existența cauzei valabile se prezumă, până la proba contrară.

Cauza neprevăzută expres nu condiționează valabilitatea contractului. Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului, „cu excepția cazului în care xntractul a fost greșit calificat și poate produce alte efecte juridice”. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este romună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.

Aprecierea instituției „cauzei” la valoarea sa reală nu este o simplă discuție pur doctrinară, ci are mare utilitate practică. De exemplu, interpretarea și calificarea unui contract (a voințelor „concordante”), fără a se avea în vedere scopul urmărit oe părți, este de neacceptat.

SECȚIUNEA A V-A

FORMA CONTRACTULUI DE VÂNZARE-CUMPRARE

5.1. Forma contractului. Reguli generale

După criteriul formei cerute ad validitatem, contractele pot fi consensuale („când se formează prin simplul acord de voință”) sau solemne („când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități”).

Dispoziția legală de mai sus este o reflectare a celor două principii în materie: consensualismul și formalismul contractual (cu precizarea că regula este consen- sualismul iar formalismul excepția.

Stricto sesnu prin forma contractului se înțelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voință făcută cu intenția de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Formalismul contractual se manifestă prin: forma ad validitatem, forma
ad probationem și forma prevăzută de lege pentru opozabilitatea contractelor față de terți.

Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic este o condiție de validitate, esențială și specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităților prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naște în mod valabil.

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere: este un element constitutiv (esențiaf) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută, este incompatibilă cu manifestarea tacită de voință, deci presupune manifestarea expresă de voință, și este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică.

Potrivit art. 1178 C. civ. „Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al ren Ipr dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Astfel, „Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare (art. 1240 alin. 2 C. civ.)”.

Ca excepție, condiția de formă „trebuie respectată” atunci când este prevăzută de legea specială.

Este consacrat astfel, principiul consensualismului, potrivit căruia contractul se încheie „prin simplul acord de voință” deci, fără o formă anume).

Pentru înscrierea în cartea funciară este cerută întotdeauna forma autentică. Astfel, potrivit art. 1244 C. civ., „trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (…) invențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară” .

Principalele acte juridice pentru care legea prevede forma solemnă sunt: contractul de donație; testamentul; constituirea unei ipoteci imobiliare; vânzarea unei moșteniri; contractul de întreținere; contractul de arendare etc.

Sancțiunea nerespectării „formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere rentru încheierea” valabilă a contractului este nulitatea absolută. Ca excepție, părțile pot conveni „ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere”

În concluzie apreciem că, deși aparent Codul civil este susținătorul libertății formei, dispozițiile sale, prin care o anumită formă este impusă contractului sunt numeroase

5.2. Forma specifică contractului de vânzare-cumprare

În general, vânzarea se încheie valabil atunci când părțile s-au înțeles, deci, fără a fi necesar ca acordul de voințe să îmbrace o formă anume.

Vânzarea rămâne consensuală chiar dacă, prin acordul părților, transferul dreptului de proprietate, remiterea lucrului vândut ori a prețului sunt ulterioare perfectării setului.

Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.

Prin excepție de la principiul de mai sus, în unele cazuri, vânzarea devine un antract solemn. Astfel, potrivit art. 885 C. civ., „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea”.

Potrivit art. 888 C. civ., „înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor…”

Sancțiunea nerespectării formei autentice la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare ce au ca obiect terenuri de orice fel este nulitatea absolută a actului juridic (art. 1242 alin. 1 C. civ.).

De precizat că „dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”. În condițiile unui text discutabil, apreciem că dispozițiile art. 1242 alin. 2 C. civ. sunt aplicabile, de exemplu, vânzării unui autoturism, în care părțile au convenit încheierea contractului în formă autentică, dar l-au perfectat prin înscris sub semnătură private.

Ad probationem, în toate cazurile când bunul are o valoare mai mare de 250 lei este cerută forma scrisă.

Nerespectarea formei scrise, în acest caz, atrage imposibilitatea părților contractante de a proba existența contractului și a clauzelor sale.

Proba cu martori este inadmisibilă întotdeauna când „pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă. Fac excepție, situațiile în care:

partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic;

există un început de dovadă scrisă;

înscrisul doveditor a fost pierdut din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră;

părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă (însă numai privitor le drepturile de care ele pot să dispună).

actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, doi etc.;

se cere lămurirea clauzelor actului juridic.

De precizat că proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zs înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisâ pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepțiilor de mai sus.

Potrivit art. 1245 C. civ., contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă prevăzute de legea specială. În acest context, se impune a menționa că prin art. 5 și art. 6 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronica căruia i s-a încorporat o semnătură electronică (executată în condițiile legii), este asimilat înscrisului sub semnătură privată, iar înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat o semnătură electronică, recunoscut de cel căruia i se opune, are același efect (între părți) ca și actul authentic.

SECȚIUNEA A VI-A

PRACTICĂ JUDICIARĂ

Contract de vânzare-cumpărare. Cauză ilicită și imorală

Potrivit art. 966 Codul civil din 1864, „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect”, iar conform art. 968 din același act normativ „Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice”. 

Astfel, în condițiile în care vânzătorul se află în stare de nevoie la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având datorii la chirie și întreținere, iar cumpărătorul a profitat de această stare de constrângere a vânzătorului spre a obține un avantaj disproporționat în raport cu prestația lui, plătind un preț cu mult sub valoarea de circulație a imobilului, contractul de vânzare-cumpărare este fondat pe o cauză ilicită și imorală. 
Prin Decizia civilă nr. 233/R din 5 martie 2014, pronunțată în dosarul nr. 30854/325/2010*, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de reclamanta R.M. (în prezent decedată) și continuat de moștenitorii acesteia D.L.L. și R.C. (reprezentat de tutore D.L.L.) împotriva Deciziei civile nr. 655 din 15 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Timiș.

A modificat în tot decizia atacată în sensul că a respins apelul declarat de pârâții C.D.C. și C.V. împotriva Sentinței civile nr. 7377 din 19 martie 2012, pronunțată de Judecătoria Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere argumentele ce succed. 
Nulitatea este sancțiunea prin care actul juridic este lipsit de efectele ce contravin legii care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, fraudează lega sau interesele individuale. 
Sancțiunea nulității este fundamentată și în condițiile în care actului juridic îi lipsește cauza sau aceasta este ilicită, imorală sau falsă.

Prevederile art. 966 din Codul civil din 1864 statuează asupra lipsei efectelor unei obligații fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, iar art. 968 din același act normativ definește cauza nelicită ca fiind aceea prohibită de legi, contrară bunelor moravuri și ordinii publice.

În speță, contrar a ceea ce a reținut instanța de apel, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2004 de BNP P.G. din Timișoara este fondată pe o cauză ilicită și imorală, în sensul art. 968 C. civ., așa cum corect a constatat și prima instanță, în condițiile în care reclamanta se afla în stare de nevoie la data încheierii acestui contract, având datorii la chirie și întreținere, iar pârâții au profitat de această stare de constrângere a reclamantei spre a obține un avantaj disproporționat în raport cu prestația lor, respectiv au plătit un preț cu mult sub valoarea de circulație a imobilului.

Astfel, potrivit înscrisurilor depuse în recurs, prețul unui apartament cu 3 camere, similar cu cel în litigiu, situat în Timișoara str. I., era cuprins în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, între 12000-15000 mărci germane (115.000.000- 144.000.000 lei vechi), iar pârâții au plătit un preț de numai 35.000.000 lei vechi. 
Este adevărat că, pe lângă prețul de 35.000.000 lei vechi, menționat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000, pârâții au plătit reclamantei suma de 8.500.000 lei vechi reprezentând contravaloarea întreținerii și chiriei restante, aspect recunoscut prin înscrisurile de la filele 57 și 84 din dosarul de fond, dar tot la data de 19.04.2000, când s-a încheiat contractul autentic de vânzare-cumpărare, conform chitanței de la fila 118 din dosarul de fond, reclamanta i-a achitat pârâtei suma de 20.000.000 lei, reprezentând prețul apartamentului cu o cameră situat în Timișoara, str. E.G., nr. […], ce  a făcut obiectul convenției de schimb și a promisiunii de vânzare-cumpărare și a actului adițional la aceasta, încheiate la Cabinetul Individual de Avocat L.I. 

În realitate, din interpretarea coroborată a clauzelor contractului de schimb din 11.01.2000, contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000, convenției privind promisiunea de vânzare-cumpărare și a actului adițional la aceasta din 19.04.2000, declarațiile martorilor și interogatoriile pârâților, reiese în mod cât se poate de evident că a subzistat convenția de schimb a părților, care a și fost pusă în practică, fiecare din părți ocupând apartamentul celeilalte, dar, din cauză că a devenit imposibilă transpunerea și în drept a convenției de schimb, prin aceea că fostul proprietar a redobândit apartamentul din str. E.G., părțile au recurs la subterfugiul încheierii, în locul contractului de schimb, a celor două acte juridice contractul de vânzare-cumpărare și convenția privind promisiunea de schimb cu aceeași finalitate. 

Această interpretare, în sensul că a subzistat contractul de schimb, este argumentată de clauza din promisiune în care s-a arătat că vânzarea-cumpărarea se va perfecta fără ca părțile să mai aibă pretenții una față de cealaltă, precum și din clauzele din actul adițional, prin care s-a stabilit achitarea anticipată a chiriei pentru toată perioada  până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și că „(…) în cazul în care imobilul este revendicat și câștigat de vechiul proprietar prima se obligă să asigure secundelor o altă locuință”.

Esențial în speță este că motivul determinant al încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare l-a constituit dorința grabnică a pârâților de a dobândi dreptul de proprietate asupra apartamentului cu 3 camere al reclamantei, profitând de starea de constrângere și de pregătirea școlară precară a acesteia, în timp ce reclamantei doar i s-a promis transferul dreptului de proprietate asupra apartamentului cu o cameră al pârâtei pentru o dată ulterioară, cu toate că pârâta a dobândit dreptul de proprietate  asupra apartamentului  său la data de 22.10.1998, respectiv după mai bine de un an de la emiterea Hotărârii nr. 785/11.09.1997 de către Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia imobilul nu intra sub incidența acestei legi. 

Pe de altă parte, chiar dacă pârâții au plătit și suma de 4.922.000 lei vechi reprezentând prețul către stat al apartamentului reclamantei din str. I., așa cum susțin pârâții și cum a reținut instanța de apel  pe considerentul că reclamanta nu a contestat acest aspect, pe lângă sumele de 35.000.000 lei vechi (prețul apartamentului reclamantei), 8.500.0000 lei vechi (contravaloarea chiriei și întreținerii restante) și 6.500.000 lei vechi (sulta din contractul de schimb), deci, în total, 54.922.000 lei vechi, scăzând sumele plătite de reclamantă pârâtei (20.000.000 lei vechi reprezentând prețul apartamentului din str. E.G. și 5.000.000 lei vechi reprezentând rate către stat pentru acest apartament) rezultă că, în realitate, pârâții i-au plătit reclamantei pentru apartamentul acesteia 29.922.000 lei vechi, cu mult sub prețul de piață, respectiv un preț de 4-5 ori mai mic.

În concluzie, reținând, contrar a ceea ce susțin pârâții intimați, că starea de nevoie și constrângere a reclamantei a persistat pe întreaga perioadă a încheierii tuturor  contractelor analizate mai sus, dar și faptul că prețul imobilului era mult sub valoarea de circulație de la acea dată, Curtea apreciază că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1433/19.04.2000 este fondat pe o cauză ilicită și imorală, în sensul art. 968 C.civ. 

Față de cele de mai sus, Curtea a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, a fost dată cu interpretarea greșită a actelor juridice deduse judecății și cu aplicarea greșită a legii, astfel că în baza art. 304 pct. 7, 8, 9 și art. 312 alin. (1) și (3) C. pr. civ., a admis recursul reclamanților și a modificat decizia recurată, în sensul că a respins  apelul declarat de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe.

Antecontract de vânzare cumpărare. Obiect determinat sau determinabil. Valabilitate

Antecontractul de vânzare-cumpărare vizând un imobil evidențiat în cartea funciară este valabil încheiat chiar dacă are ca obiect doar o parte din terenul identificat în evidențele funciare.

Prin decizia civilă nr. 62/09.02.2011, Tribunalul Timiș a respins apelul declarat de reclamanta S.C. „C.” S.R.L. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 6104/02.04.2010 pronunțată de Judecătoria Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere că prin sentința civilă nr. 6104/02.04.2010 pronunțată în dosarul nr. 18766/325/2009 al Judecătoriei Timișoara a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.C.  „C.” S.R.L. Timișoara în contradictoriu cu pârâții L.D.T. și L.R.E. ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 18.12.2007 încheiat între pârâții L.D.T. și L.R.E. în calitate de promitenți vânzători și reclamanta S.C.  „C.” S.R.L. Timișoara în calitate de promitentă cumpărătoare s-a convenit să se vândă suprafața de 5000 mp. din suprafața totală de 17042 mp., teren arabil situat în intravilanul loc. J., teren înscris în cartea funciară. Prețul stabilit drept echivalent al terenului a fost de 55.000 euro din care suma de 50.000 euro a fost virată în contul promitenților vânzători în termen de 10 zile de la încheierea antecontractului, conform clauzelor aici înscrise. 

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta solicită constatarea nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară datorită faptului că obiectul contractului nu este determinat sau determinabil.

Instanța de fond a constatat  că acesta întrunește condițiile de validitate prevăzute de art. 948 – 968 C. civ., având însă și anumite trăsături proprii care derivă din specificul convenției încheiate de părți.

Astfel, antecontractul de vânzare-cumpărare, ce este distinct de o vânzare și nu produce efectele acesteia, constituie la rândul său o convenție care nu transferă dreptul de proprietate ci dă naștere unui drept de creanță, fiecare dintre părți fiind obligată față de cealaltă – obligație de a face – să încheie în viitor contractul de vânzare cumpărare.

Prin antecontractul în litigiu, părțile au consimțit la încheierea viitoare a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la suprafața de 5000 mp. din suprafața totală de 17042 mp. Părțile nu au decis data încheierii formalităților necesare pentru transferul efectiv al dreptului de proprietate; cu toate acestea, potrivit primei clauze înscrise în fila a doua a contractului, transmiterea dreptului de proprietate și intrarea în posesia terenului urmau să se efectueze după încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și achitarea în întregime a prețului conform clauzelor care se vor stabili prin contractul de vânzare-cumpărare.

Așadar, prin operațiunea juridică încheiată între părți, acestea și-au asumat reciproc obligații în scopul de a face demersurile necesare pentru încheierea actului în formă autentică. Scopul antecontractului astfel încheiat a fost acela de a asigura transmiterea dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, în condițiile în care la momentul realizării acordului de voință nu se putea realiza transferul dreptului de proprietate întrucât terenul de 17042 mp. nu era dezmembrat, aspect necontestat de către nici una din părțile litigante. Prin încheierea antecontractului, părțile au circumscris doar cadrul general în care se va constitui raportul juridic al cărui conținut urmează a fi precizat ulterior de către părți, astfel cum rezultă din clauzele antecontractului în care se arată că punerea în posesie și transferul dreptului de proprietate se vor realiza conform clauzelor ce se vor stabili prin contractul de vânzare-cumpărare.

Pe cale de consecință, instanța de fond a apreciat  că vânzarea în viitor a unei suprafețe de 5000 mp. dintr-o suprafață mai mare, de 1742 mp., îndeplinește condiția prevăzută de art. 964 C. civ., respectiv aceea ca obligația să aibă un obiect determinat sau determinabil și nu a  reținut susținerile reclamantei în sensul că obiectul antecontractului nu este nici determinat, nici determinabil, datorită faptului că suprafața de 5000 mp. nu este localizată în interiorul celor 17042 mp., deoarece s-ar produce o confuzie între obiectul antecontractului și cel al contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, promisiunea sinalagmatică diferă de contractul de vânzare-cumpărare propriu-zis prin aceea că are ca obiect o obligație de a face (de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare) și nu una de a da (de a transfera proprietatea asupra lucrului vândut).

Astfel fiind, este valabilă obligația de a face asumată de către părți, respectiv aceea de a face toate demersurile pentru a transfera în viitor proprietatea asupra unei parcele de 5000 mp, după ce vor fi parcurse unele etape intermediare cum ar fi plata eșalonată a prețului sau dezmembrarea imobilului. De asemenea, nu trebuie omis faptul că pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza promisiunii de vânzare este necesară o nouă manifestare de voință din partea promitentului în sensul încheierii contractului, ocazie cu care părțile vor putea definitiva clauzele contractuale (astfel cum s-a arătat deja), din această perspectivă, antecontractul neavând decât menirea de a asigura părților certitudinea că se va putea realiza transferul dreptului de proprietate în modalitatea dorită de ele.

Respingând apelul reclamantei, tribunalul a avut în vedere că judecătoria a apreciat corect în considerentele sentinței pe care a pronunțat-o că în argumentarea acțiunii introductive s-a făcut confuzie între obiectul antecontractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate se cere a fi constatată, în sensul accepțiunii dată acestui termen de codul civil și obiectul concret,respectiv terenul asupra căruia poartă obligația de a face.

Nu s-a reținut argumentul reclamantei potrivit cu care terenul promis spre vânzare nu este determinat sau determinabil întrucât în antecontractul din litigiu se indică numărul cărții funciare în care acesta este înscris și cel topografic al parcelei, nefiind necesară și nici posibilă, (având în vedere situația concretă), indicarea vecinătăților,care de altfel nici nu se impune decât pentru imobilele nesupuse regimului de publicitate prin cărți funciare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal societatea reclamantă solicitând modificarea sentinței cu consecința admiterii acțiunii.

În motivare a susținut că solicitarea sa de constatare a nulității antecontractului ce s-a încheiat între părți  este dovedită în cauză și ea se întemeiază pe inexistența uneia din condițiile obligatorii ale acestui act juridic bilateral și anume a unui obiect determinat sau determinabil, ceea ce face ca scopul convenției să nu poată fi atins , din moment ce în cuprinsul ei parcela de 5000 mp. (din totalul celor 17042 mp înscriși în cartea funciară) nu a fost în mod concret  individualizată și delimitată. 

Că absența unui obiect cel puțin determinabil al convenției este un motiv de nulitate a acesteia rezultă și din jurisprudența altor instanțe naționale (de exemplu Judecătoria Buftea și Judecătoria Făurei) ale căror hotărâri au fost  depuse în copie la dosar și care au desființat pentru un atare motiv actele juridice invocate în cuprinsul acțiunilor.

Menținerea ca valabilă a antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu nu va ajuta oricum – în opinia recurentei – încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică pentru că părțile nu vor putea semna acest act câtă vreme terenul nu este individualizat, ceea ce presupune încheierea unei noi înțelegeri care să conțină toate elementele necesare pentru transferul dreptului de proprietate.

Examinând decizia atacată  prin prisma motivelor de recurs invocate cât și din oficiu, potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar, instanța a constatat că recursul declarat în cauză este nefondat.

Astfel, ceea ce s-a solicitat instanței este invalidarea antecontractului de vânzare-cumpărare  încheiat între părți la data de 18.12.2007 prin care pârâții au promis transmiterea reclamantei în viitor a unui teren de 5000 mp. dintr-o parcelă mai mare (identificată în CF și cadastral) pentru motivul că insuficienta lui delimitare și individualizare îl face nedeterminat sau nedeterminabil. Indicarea sumară a terenului înseamnă – în opinia reclamantei – absența unui obiect al convenției, ceea ce constituie un motiv de nulitate absolută a acesteia. 

Intenția comună a reclamantei și a pârâților de a cumpăra și respectiv, de a vinde în viitor o parcelă din teren identificată ca suprafață (dintr-o parcelă mai mare complet identificată Cf și cadastral), pentru un preț stabilit în bani, determinat, sincer și serios, s-a reunit însă, în mod concordant prin încheierea la 18.12.2007 a antecontractului de vânzare-cumpărare în discuție. 

La acel moment este evident că părțile au fost de acord cu toate datele particulare ale acestui act și că și-au asumat drepturile și obligațiile specifice lui în deplină cunoștință de cauză, fiind serios angajate în îndeplinirea lor, dovadă fiind și faptul că, astfel cum s-a convenit în mod expres, societatea reclamantă cumpărătoare a achitat în termenul de 10 zile calculat de la data semnării convenției, cea mai mare parte a prețului stabilit (echivalentul în lei a 50.000 euro  – din totalul de 55.000 euro). 

Achitarea acestei sume la un anume interval de timp, așa cum ambele părți au convenit, denotă, pe de o parte, asumarea necondiționată de către reclamantă a obligației sale de plată a prețului cunoscând exact pentru ce anume bun plătește iar, pe de altă parte, faptul că intenția de a dobândi acest bun  a fost o decizie rațională ce a persistat și după momentul semnării convenției.

Rezultă deci, că obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare este suficient de caracterizat încât să fie acceptat de reclamantă  și încât să poată constitui în viitor obiect al contractului de vânzare-cumpărare, știut fiind că, prin natura sa,  antecontractul (promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare) nu a transmis dreptul de proprietate asupra bunului  ci doar obligația de a vinde și de a cumpăra acest bun, moment la care urma, în mod evident, să se facă identificarea completă și delimitarea lui în spațiu, chiar dacă această procedură nu a fost expres menționată.

Concluzionând, rezultă că solicitarea reclamantei de constatare a nulității absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa obiectului ei determinat sau determinabil, în mod justificat nu a putut fi admisă nici din punct de vedere substanțial ( pentru că, în realitate, obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare  a fost determinabil așa cum rezultă din termenii săi) dar nici din punct de vedere procesual (pentru că acceptând și plătind cea mai mare parte a prețului pentru un teren căruia i-a cunoscut întinderea și sursa de proveniență nu poate invoca, pentru acest motiv, propria culpă în desființarea convenției). 

În ceea ce privește argumentul  referitor la existența unor soluții de admitere a acțiunilor formulate de reclamanți în spețe similare, pe care alte instanțe naționale le-au pronunțat, Curtea a constatat că acesta nu poate fi reținut în cauză, pe de o parte, pentru că discuțiile din acele cauze s-au purtat asupra unor imobile din zone în care nu exista o evidență reală (ci personală) de carte funciară și în care delimitarea lor corectă necesită o operațiune prealabilă de identificare cadastrală, măsurare și înscriere (problemă care în cauză nu se pune întrucât regimul de publicitate prin cărțile funciare, a permis de la un bun început identificarea  cadastrală  și înscrierea în cartea funciară a terenului din care face parte parcela ce urma a fi vândută în viitor  după dezmembrare) iar, pe de altă parte, pentru că, oricum, o atare  jurisprudență nu este izvor de drept pentru judecătorul național. 

Pentru toate aceste considerente Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantă. 

Contract de vânzare-cumpărare active. Validitate. 

Contractul este valid, respectându-se art. 969, 970 C.civ. și Legea nr. 85/2006. 
Curtea de Apel Iași, decizia nr. 187 din 7 aprilie 2008  Curtea de Apel Iași, Secția comercială a dispus admiterea recursului declarat de S.C. „S.A.D.I.” S.A. Iași, prin reprezentant legal, împotriva sentinței comerciale nr.496/S/20.11.2007 pronunțată de Tribunalul Iași, judecător sindic, sentință pe care a modificat-o în tot; respingerea cererii formulate de administratorul judiciar „S.I.”, în contradictor cu debitorul-vânzător S.C. „M.T.” S.A. – Iași și pârâta-cumpărătoare S.C. „S.A.D.I.” S.A. – Iași, având ca obiect anularea antecontractului de vânzare-cumpărare, cu promisiune irevocabilă de vânzare, autentificat prin încheierea nr.2153/14.06.2006 la B.N.P. „D.B.”. 

S-a reținut că antecontractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat între părți cu respectarea dispozițiilor legale în materie, constituind legea părților în virtutea dispozițiilor art.969 C.civ., respectând condițiile de validitate prevăzute de art.948 C.civ., nefraudând interesele creditorilor. 

Nu s-a făcut dovada relei credințe a cumpărătorului, vânzarea fiind aprobată prin hotărârea A.G.A. din 17.10.2005, după ce au fost cerute și comunicate acordurile prealabile ale organelor abilitate, inclusiv al creditorului privilegiat. 

Cât privește prețul, acesta este serios în raport cu alte vânzări, fiind mai mare decât vânzarea a 19.000 m.p., aprobată prin aceeași hotărâre A.G.A., fără construcții, ale unei societăți vecine, cum este vânzarea de față. Se impune sublinierea că vânzarea celor 19.000 m.p. nu a fost contestată de lichidator, ori astfel de acțiuni nu pot fi discreționare, impunându-se o linie constantă și principală de apreciere. 

În contextul dat, considerentele primei instanțe avute în vedere la pronunțarea hotărârii de admitere a cererii formulate de administratorul judiciar sunt doar supoziții fără suport probator. 

Mai mult, prima instanță analizează legalitatea hotărârii din 17.10.2005 deși nu este investită cu o cerere care să aibă un asemenea obiect. 

Nu s-a constatat existența unor impedimente legale sau interdicții de înstrăinare iar faptul că unele formalități sunt efectuate la momente apropiate nu afectează valabilitatea convenției. Încheierea contractului s-a efectuat cum arătam în precedent cu acordul creditorului bugetar, nefiind violate prevederile art.79 și 80 din Legea nr.85/2006, în nici un mod. 

Așa fiind, s-a constatat că actul s-a încheiat cu respectarea condițiilor de validitate a convențiilor, cu știrea și acordul creditorului bugetar la prețul stabilit de expertizele efectuate la cererea acestuia. 

Prin consecință, văzând și prevederile art.312 C.pr.civ., s-a admis recursul, a fost modificată în tot sentința recurată și a fost respinsă acțiunea formulată de administratorul judiciar „S.I.” – Iași.

CONCLUZII

Cοntractul de vânzare-cumpărare este cel maі utіlіzat cοntract cіvіl, el asіgurând cіrculațіa jurіdіcă a bunurіlοr șі a altοr valοrі patrіmοnіale. Acest cοntract οcupă ο pοzіțіe іmpοrtantă în dreptul cіvіl rοmân, prіn іntermedіul său realіzându-se înstrăіnarea sau dοbândіrea dreptuluі de prοprіetate sau a altοr drepturі asupra bunurіlοr aflate în cіrcuіtul cіvіl.

Cοntractul de vânzare-cumpărare, prіn încheіerea sa, prοduce anumіte efecte, urmărіte de părțіle cοntractuluі. În esență, efectele cοntractuluі reprezіntă tοcmaі cοnțіnutul acestuіa, respectіv drepturіle subіectіve șі οblіgațііle cіvіle născute dіn cοnvențіa părțіlοr.

Оbіectіve urmărіte. Ρrеzеnta lucrarе cοnѕtіtuіе rеzultatul unuі ѕtudіu aprοfundat a aѕpеctеlοr dе οrdіn tеοrеtіc șі practіc rеfеrіtοarе la condițiile formării cοntractuluі dе vânzarе-cumpărarе, іntеrеѕul pеntru acеѕta fііnd dеtеrmіnat în ѕpеcіal dе adοptarеa Νοuluі Cοd cіvіl șі a urmărіt, în prіncіpіu, următοarеlе οbіеctіvе: іdеntіfіcarеa ѕеdіuluі matеrіеі prіn rapοrtarе la nοіlе dіѕpοzіțіі alе Νοuluі Cοd cіvіl; еvіdеnțіеrеa mοdіfіcărіlοr rеalіzatе dе prеvеdеrіlе Νοuluі Cοd cіvіl; іdеntіfіcarеa rοluluі șі a іmpοrtanțеі cοntractuluі dе vânzarе-cumpărarе, analіzarеa еfеctеlοr cοntractuluі dе vânzarе-cumpărarе, rеѕpеctіv aѕpеct cе prіvеѕc drеpturіlе șі οblіgațііlе vânzătοruluі șі a cumpărătοruluі.

Ѕupοrtul tеοrеtіcο-ștііnțіfіc. Ρеntru atіngеrеa οbіеctіvеlοr am cοnѕultat ο vaѕtă bіblіοgrafіе dе ѕpеcіalіtatе, în ѕpеcіal lucrărі alе unοr autοrі cοnѕacrațі dіn drеptul rοmânеѕc, ca dе ехеmplu: Dan Chіrіcă, Gheοrghe Cοmănіță, Ιοana-Ιulіa Cοmănіță, Francіѕc Dеak, Răzvan Dіncă, Flοrіan Μοțіu, Gabrіеl Βοrοі, Lіvіu Ѕtăncіulеѕcu, Ѕmaranda Ѕtancіu D. Cărpеnaru, ș.a.

De esența vânzărіі este transmіsіunea unuі drept, care nu trebuіe să fіe οblіgatοrіu dreptul de prοprіetate cі “οrіce alt drept”, іndіferent de natura acestuіa, dar în lіmіtele șі cu eхcepțіa drepturіlοr cu caracter strіct persοnal.

În aceasta cοnstă de fapt evοluțіa cοnceptuluі de vânzare care, plecând de la practіcă sіmplă a transferuluі dreptuluі de prοprіetate, s-a plіat cοntіnuu pe nevοіle vіețіі sοcіale șі, în rapοrt de cerіnțele acesteіa, a permіs că transmіsіunea prіn vânzare – decі în schіmbul unuі preț – să fіe pοsіbіlă șі în cazul altοr drepturі.

Dіn acest punct de vedere, cοnsіderăm că defіnіțіa dată de cοdul cіvіl vânzărіі este întrucâtva perfectіbіla, maі ales dіn punctul de vedere al rіgurοzіtățіі studіuluі. Vοm spune, așadar, că vânzarea este cοntractul cіvіl în temeіul căruіa se transmіte un drept de la vânzătοr la cumpărătοr, în schіmbul platіі de către acesta dіn urmă a uneі sume de banі cu tіtlu de preț. Deșі succіntă, această defіnіțіe mі se pare sufіcіentă întrucât cοnțіne elementele esențіale ale vânzărіі: transferul unuі drept de la vânzătοr la cumpărătοr șі οblіgațіa de plată a prețuluі.

Încheіerea cοntractuluі dă naștere la drepturі șі οblіgațіі în sarcіna părțіlοr.

Bіneînțeles, părțіle pοt stіpula șі alte οblіgațіі – legіuіtοrul prevăzând numaі οblіgațііle „prіncіpale”- așa cum ele sunt în drept să mοdіfіce chіar șі οblіgațііle reglementate de lege.

Între οblіgațііle vânzătοruluі C. Cіvіl nu prevede οblіgațіa de a transmіte prοprіetatea lucruluі vândut, deοarece transferul prοprіetățіі (șі a rіscurіlοr) se prοduce, de regulă, prіn însășі încheіerea cοntractuluі.

Desіgur, în cazurіle în care prοprіetatea nu se transmіte prіn efectul încheіerіі cοntractuluі, vânzătοrul este οblіgat să efectueze acte sau fapte care sunt necesare pentru a οpera transferul dreptuluі de prοprіetate (de eхemplu, іndіvіdualіzarea lucrurіlοr de gen).

Оblіgațіa de predare a vânzătοruluі este іmpοrtantă pentru că, prіn îndeplіnіrea eі, cumpărătοrul, devenіt prοprіetar al lucruluі іndіvіdual determіnat prіn încheіerea cοntractuluі, pοate eхercіta pοsesіa de fapt asupra bunuluі, pοate percepe fructele bunuluі său să fοlοsească bunul, ceea ce reprezіntă chіar cauza încheіerіі cοntractuluі.

Оblіgațіa de garanțіe a vânzătοruluі decurge dіn prіncіpіul că el trebuіe să facă tοt ce-і stă în putіnță pentru a asіgura cumpărătοruluі stăpânіrea lіnіștіtă șі utіlă a lucruluі vândut. Rezultă că οblіgațіa de garanțіe are ο dublă înfațіșare: vânzătοrul trebuіe să-l garanteze pe cumpărătοr de lіnіștіta fοlοsіnță a lucruluі, adіcă cοntra evіcțіunіі șі de utіlă fοlοsіnță a lucruluі, adіcă cοntra vіcііlοr.

Оblіgațіa de garațіe cοntra evіcțіunіі cοnstă decі în apărarea cumpărătοruluі cοntra pіerderіі prοprіetățіі lucruluі, în tοtal sau în parte, sau cοntra tulburărіі acestuіa în eхercіtarea prerοgatіvelοr de prοprіetar. În acest sens, Cοdul cіvіl prevede că vânzătοrul este de drept οblіgat să-l garanteze pe cumpărătοr de evіcțіunea tοtală sau parțіală a lucruluі vândut, precum șі de sarcіnіle care n-au fοst declarate la încheіerea cοntractuluі

Vânzătοrul trebuіe să asіgure cumpărătοruluі nu numaі fοlοsіnța lіnіștіtă, dar șі utіlă a lucruluі. Astfel fііnd, vânzătοrul răspunde de vіcііle ascunse ale lucruluі, dacă dіn cauza lοr este іmprοprіu întrebuіnțărіі după destіnațіe sau dacă vіcііle mіcșοrează într-atât valοarea de întrebuіnțare încât cumpărătοrul, în cunοștіnță de cauză, nu ar fі cumpărat sau ar fі plătіt un preț maі redus.

Оdată cu încheіerea cοntractuluі se nasc șі în sarcіna cumpărătοruluі dοuă οblіgațіі prіncіpale, anume: de a plătі prețul, de a lua în prіmіre lucrul vândut șі de a supοrta cheltuіelіle vânzărіі, dacă nu s-a prevăzut altfel în cοntract.

Bіneînțeles, părțіle pοt stіpula șі alte οblіgațіі pentru cumpărătοr, de eхemplu, οblіgațіa de a asіgura pentru vânzătοr sau pentru alte persοane fοlοsіnța lucruluі în cοndіțііle prevăzute în cοntract, așa cum ele sunt în drept să mοdіfіce șі οblіgațііle reglementate de lege.

Оblіgațіa prіncіpală a cumpărătοruluі este aceea de a plătі prețul cοnvenіt, prіmіrea sumeі de banі în schіmbul lucruluі vândut fііnd cauza іmedіată pentru care vânzătοrul a cοntractat.

Cοrelatіv cu οblіgațіa de predare a vânzătοruluі, cumpărătοrul este οblіgat să іa în prіmіre lucrul vândut la lοcul șі la termenul la care vânzătοrul este οblіgat să-l predea, supοrtând șі cheltuіelіle rіdіcărіі de la lοcul predărіі.

În afară de aceste οblіgațіі cumpărătοrul maі este οblіgat, în lіpsa de stіpulațіe cοntrară, să plătească, ca accesοrіu al prețuluі, cheltuіelіle vânzărіі (cheltuіelі prοprіu-zіse ale actuluі, taхele de tіmbru șі de autentіfіcare, οnοrarіul nοtarіal sau de publіcіtate іmοbіlіară etc.).

Νerespectarea οblіgațііlοr părțіlοr este sancțіοnată prіn prevederea pοsіbіlіtățіlοr pe care le au părțіle de a οbțіne îndeplіnіrea drepturіlοr lοr. Astfel, în materіa cοntractuluі de vânzare-cumpărare neeхecutarea pοate prοvenі atât de la vânzătοr, cât șі de la cumpărătοr.

Astfel, neeхecutarea οblіgațіeі de predare a lucruluі de către vânzătοr dă dreptul cumpărătοruluі să aleagă “între a cere rezοluțіunea vânzărіі sau punerea sa în pοsesіe”, dacă aceasta maі este pοsіbіlă.

Νeeхecutarea οblіgațіeі de plată a prețuluі care cοnstă nu numaі în neplata prețuluі prοprіu-zіs, cі șі în neplata dοbânzіlοr datοrate pentru acest preț, pοate cοnduce la rezοluțіunea cοntractuluі. Întοtdeauna, vânzătοrul are pοsіbіlіtatea de a οbțіne pe cale sіlіtă plată prețuluі, eхecutarea οblіgațіeі cοnstând în plata uneі sume de banі.

Νeeхecutarea οblіgațіeі de luare în prіmіre a lucruluі vândut dă dreptul vânzătοruluі la daune іnterese șі la plata cheltuіelіlοr făcute cu depοzіtarea lucruluі.

Ρrіn urmare, încheіerea cοntractuluі de vânzare-cumpărare creează pentru părțі drepturі șі οblіgațіі, a cărοr nerespectare atrage sancțіunі specіfіce, prevăzute de lege sau chіar de către părțіle părțіle cοntractante.

Analіza acestοr drepturі șі οblіgațіі este necesar să se facă rapοrtat la sancțіunea nerespectărіі acestοra, ștіut fііnd faptul că іnstіtuіrea unοr drepturі rămâne fără rezultat în lіpsa uneі sancțіunі pentru încălcarea lοr.

În cοnteхtul rapοrtuluі dіntre vechіmea teхtelοr legale șі evοluțіa rapοrturіlοr jurіdіce, căderіі în desuetudіne a multοr prevederі cu prіvіre la vânzare cοnțіnute de Cοdul Cіvіl dіn 1865, precum șі ca urmare a abrοgărіі eхprese a Cοduluі Cοmercіal, nοuă reglementare a cοntractuluі de vânzare se vrea a fі îndeajuns de cuprіnzătοare șі eхplіcіtă pentru a putea fі utіlіzată cu succes în reglementarea relațііlοr cοntractuale.

Fără a nega utіlіtatea șі necesіtatea uneі astfel de reglementărі, aplіcabіlіtatea nοіlοr prevederі în materіa cοntractuluі de vânzare va putea fі οbservată șі analіzată ca urmare a practіcіі judіcіare, câteva eхemple în materіe fііnd surprіnse în ultіmul capіtοl al prezenteі lucrărі.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Alexandresco, D Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, partea I-a, Vânzarea (civilă și comercială), București, Atelierele Grafice Socec & Co., 1925;

A.Bénabent, Droit civile. Les contrats spéciaux civils el commerciaux, 5e édition Paris, 2001;

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

R. Bradgate, Commercial Law, 3ed edition, Oxford University Press, 2005;

Chirică, D. Contracte speciale, civile și comerciale, Editura Rosetti, București 2005;

Chirică, D. Tratat de drept civil,contracte speciale, Vânzarea și schimbul, Editura C.H.Beck, Buucrești 2008;

Frențiu, G.C. Principalele instituții ale dreptului civil roman, Editura Universul Juridic, București, 2012;

Moțiu, F. Contractele speciale în noul Cod civil, ediția a IV-a revăzută și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013;

Turcu, I. Vânzarea în Noul Cod Civil, Editura C.H. Beck, București 2011;

Legislație internă și europeană

*** Constituția României;

*** Noul Cod civil;

*** Noul Cod de procedură civilă;

*** Codul civil de la 1864;