Valutele, Piata Valutara, Riscul Valutar

CAPITOLUL I

VALUTELE-CONȚINUT ȘI SFERĂ DE CUPRINDERE

1.1. Valutele-mijloace de plată internaționale

În cadrul relațiilor economice internaționale apare necesitatea existenței unor mijloace de plată care să fie recunoscute de partenerii schimburilor, tranzacțiilor internaționale comerciale sau de altă natură. Chiar în cadrul relațiilor clearing care presupun echilibrul schimburilor, foarte rar se întâmplă să aibă loc o compensare valorică perfectă a livrărilor reciproce.

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii, creanțe internaționale izvorâte din operațiunile curente (schimb de mărfuri și servicii, turism, venituri din plasamente de fonduri în străinătate) sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de plată internaționale.

De-a lungul anilor, atât instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată internaționale, cât și proporția participării acestora la lichidarea creanțelor internaționale au cunoscut importante modificări.

Dacă până la primul război mondial aurul ocupa locul precumpănitor in strângerea creanțelor internaționale, intre cele două războaie mondiale un loc tot mai important au început să îl joace, alături de aur, și unele valute. După cel de-al doilea război mondial, prin acordurile care au stat la baza organizării relațiilor valutar-financiare internaționale (Bretton Woods-1944, Kingston, 1976 etc.), treptat rolul aurului in această funcție a fost diminuat, până la eliminarea sa. În același timp, rolul valutelor în derularea plăților internaționale a crescut neîncetat, acestora adăugându-se noi instrumente monetare : unități monetare de cont, de tip D.S.T. În etapa actuală, mijloacele de plată internaționale sunt formate din valute, devize și unități monetare de cont internaționale.

1.2 Valutele – conținutul și clasificarea principalelor valute folosite in relațiile de plății internaționale.

Disponibilitățile de valută reprezintă principalul potențial de plată utilizat pentru lichidarea obligațiilor de plată din schimburile economice internaționale.

Valuta – reprezintă moneda națională a unei țări în măsura în care îndeplinește funcția de instrument de plată și de rezervă pe plan internațional.

Spre exemplu, lira sterlină are caracterul de monedă națională dacă se folosește de orice rezident din Anglia pentru tranzacții interne și devine valută în cazul în care se utilizează de un rezident pentru a plăti mărfuri importante sau de un nerezident pentru a lichida mărfuri și servicii din țara respectivă.

Valuta se poate prezenta sub formă de numerar (bilete de bancă și monedă metalică) și valută în cont, în cazul în care se află sub forma unui disponibil într-un cont bancar. Valuta în numerar se utilizează pentru plăți privind deplasarea persoanelor în străinătate. Uneori , pentru a evita riscurile ce apar în timpul deplasării, se folosesc alte instrumente de plată, și anume cecul de călătorie sau tichetul de credit. Valuta în cont se poate păstra ca disponibil la o bancă din țara deținătorului, la o bancă din țara emitentului sau la o bancă dintr-o terță țară.

Între aceste două forme sub care se prezintă valuta există o strânsă legătură, deoarece valuta în numerar se transformă uneori în valută în cont, iar aceasta poate deveni valută efectivă. Valutele în cont, la rândul lor, se pot grupa după modul de depunere în: depuneri la vedere și depuneri la termen.

În funcție de posibilitățile de preschimbare a unei valute în altă valută se cunosc valute convertibile, valute neconvertibile, valute transferabile și valute liber-utilizabile.

În anul 1978, în urma celei de a doua modificări statutului Fondului Monetar Internațional, prin care s-a renunțat la definirea valorilor paritare ale monedelor în aur, valutele statelor membre se grupează în funcție de regimul de definire, astfel:

-valute care evoluează liber pe piață, în funcție de cerere și ofertă și au regim de cursuri flotante;

– valute ale țarilor care flotează concertat în cadrul sistemului monetar vest-european;

– valute al căror curs se stabilește în funcție de dolarul S.U.A.;

– valute care se definesc prin francul francez;

– valute care se definesc printr-o altă monedă;

– valute care se definesc pe baza unui coș de valute;

– valute al căror curs se stabilește în funcție de Drepturile Speciale de Tragere.

Valutele țărilor membre ale Fondului Monetar Internațional se pot grupa în valute care au cursuri flotante, valute care flotează concertat, valute ce au cursuri de schimb stabilite de aranjamente de flotare independentă, valute cu rate de schimb ajustabile pe baza unui set de indicatori și valute ale țărilor membre care mențin cursuri multiple.

Monedele țărilor membre ale Fondului Monetar Internațional se pot încadra și sub aspectul cursului valutar în: monede ale țărilor care au curs unic ce se notifică în termen către F.M.I., monede ale țărilor care comunică cursuri unice de piață față de dolarul S.U.A. și care își descriu aranjamentul monetar. Este de arătat că unele țări stabilesc atât cursuri unice ce se notifică către F.M.I. cât și cursuri unice de piață față de dolarul S.U.A.

Se cunosc mai multe categorii de valută, după cum urmează:

a) Din punct de vedere al realității există: valute efective (monede, bancnote ) și valute în cont (în cont bancar, în evidența unei întreprinderi ).

Valuta efectivă se folosește în mod obișnuit pentru achitarea contravalorii cheltuielilor de transport, întreținere , sumele necesare fiind procurate de la bănci sau de la ghișeele de la schimb valutar.

Valuta în cont poate apărea ca disponibil la o bancă din țara deținătorului, la o bancă din țara importatorului sau la o bancă dintr-o terță țară.

Plățile din cont se efectuează prin operații bancare curente: dispoziție de plată, virament între conturi, cecuri. După felul operației valutele efective se pot transforma în valută în cont și invers.

b) Din punct de vedere al stabilității valutare pot fi: valute forte (o valută care pe o perioadă mai mare de timp are un curs ascendent), valute stabilite (care pe un interval mai mare de timp au un curs orizontal, fără fluctuații)și valutele slabe (care pe o perioadă oarecare de timp au un curs descendent).

Dolarul S.U.A. este o valută care, în anumite perioade de timp, a trecut prin toate cele trei perioade. Astăzi, valute forte sunt euro, dolarul, yenul japonez etc.

c) Din punct de vedere al rolului în cadrul sistemului valutar se disting: valute de rezervă și valute obișnuite. Valutele de rezervă sunt – instrumente de plată selectate din rândul valutelor, ele trebuind să posede în cel mai înalt grad însușiri care să le califice ca atare, îndeosebi securitatea și securitatea valorică, având în vedere că rezerva monetară internațională constituie un plasament de lungă durată.

Pe timpul când Marea Britani era puterea dominantă a lumii capitaliste valuta de rezervă era lira sterlină. După declinul acestei țări locul lirei sterline a fost luat treptat de dolarul S.U.A. Datorită presiunilor ce le provoacă instabilitatea economică asupra monedei pe piețele valutare, Anglia depune în prezent eforturi pentru a reduce rolul de monedă de rezervă pe care, deși mult diminuat, continuă să-l dețină lira sterlină.

d) Din punct de vedere al posibilității de preschimbare al unei valute, există: valute convertibile, valute liber-utilizabile, valute transferabile și valute neconvertibile.

1. Valute convertibile. În regimul clasic al etalonului aur, prin convertibilitate se înțelegea dreptul oricui, fie el cetățean, instituție sau întreprindere națională sau străină – de a cere și de a primi de la ghișeele băncii centrale emitente, pentru biletul de bancă deținut, echivalentul în aur, conform definiției monedei respective. Etalonul aur implică circulația paralelă a monedelor de aur. Ulterior, convertirea s-a restrâns la o sumă minimă reprezentând contravaloarea unui lingou de aur. În condițiile etalonului aur-devize, convertibilitatea se putea realiza, nu numai n aur, ci și în devize convertibile. În prezent, noțiunea de convertibilitate nu numai că are un sens mult mai restrâns dar se realizează la cursul zilei, ceea ce înseamnă că nu mai este o convertibilitate oficială, ci una de piață.

În conformitate cu statutul modificat al Fondului Monetar Internațional, convertibilitatea este, în sens larg, un drept general de procurare de valută de pe piață și de folosire liberă a acestei valute, pentru a efectua plăți și tranzacții cu partenerii străini. În sens restrâns, convertibilitatea implică obligația autorității monetare dintr-o țară de a converti, la cere, soldurile în moneda sa, deținute de o altă țara, dacă aceasta din urmă, cerând convertirea arată că:

a) Soldurile respective au fost achiziționate recent ca rezultat al unor tranzacții curente;

b) Convertirea lor este necesară pentru efectuarea unor plăți pentru tranzacții curente.

De aici rezultă că actualul conținut al noțiunii de convertibilitate s-a redus la forma convertibilității în valute ( nu și în aur ).

Spre deosebire de convertibilitatea clasică, în aur, noțiunea de convertibilitate este, în general, îngrădită de o serie de restricții ceea ce a făcut să se vorbească de diferite forme de convertibilitate:

a) Convertibilitate deplină (internă și externă ) în sensul că poate fi aplicată, atât rezidenților cât și nerezidenților, atât pentru plăți curente și pentru transferul de capital;

b) Convertibilitate internă și externă numai pentru plăți curente;

c) Convertibilitate numai internă și numai pentru plăți curente.

Unificarea cursurilor de schimb și extinderea convertibilității interne a leului reprezintă punerea în funcțiune a unui sistem bazat pe mecanismul de piață și pe considerente de profitabilitate, dar care va asigura prioritate importurilor vitale (de energie și alte produse).

Modificarea conținutului noțiunii de convertibilitate se datorează unei schimbări a rațiunii pentru care o țară înțelege să adopte sau să mențină această măsură. În prezent nu mai poate fi vorba ca acum câteva decenii, de factorul psihologic și nici de realizarea între existentul de bani și nevoile circulației. Convertibilitatea ca un mijloc de multilateralizare a schimburilor economice cu străinătatea. O țară cu monedă convertibilă poate face comerț cu toate celelalte țări, având capacitatea de a vinde și a cumpăra pe orice piață, după cum îi dictează interesul. Convertibilitatea constituie astfel trecerea de la echilibrarea bilaterală a balanței comerciale, la echilibrarea ei multilaterală. Desigur, schimburi economice multilaterale se pot realiza într-un cadru regional sau chiar supraregional și fără convertibilitate. Dar trecerea la convertibilitatea înlesnește mult dezvoltarea unor relații economice multilaterale, descongestionându-le de balastul măsurilor administrative și al rutinei birocratice.

În afară de aceasta, convertibilitatea valutară creează o serie de avantaje țării care o declară:

– ușurează finanțarea pe termen scurt a comerțului exterior, datorită faptului că moneda națională poate fi utilizată desigur temporar și numai în anumite limite, pentru acoperirea unor eventuale dezechilibre ale balanței de plăți externe:

– asigurând multilateralitatea decontărilor se creează posibilități mai largi de folosire a tendințelor conjuncturale de pe piața mondială;

– presupunând existența unui curs al valutei fundamentat din punct de vedere economic, convertibilitatea asigură economiei un instrument de măsurare a eficienței comerțului exterior și pe această bază, de orientare mai corespunzătoare a activității unităților economice.

Avantajele create de existența convertibilității monedei nu înseamnă însă că o asemenea măsură este posibilă și oportună în orice condiții. Dimpotrivă, datorită implicațiilor sale, mai ales asupra relațiilor cu alte state, trecerea la convertibilitate trebuie pregătită temeinic. Ea presupune existența anumitor premise de natură economică, financiar-monetară și organizatorică astfel introducerea convertibilității „… ar fi o măsură formală ori un lux foarte costisitor”.

În viziunea Fondului Monetar Internațional, condițiile indispensabile pentru stabilirea convertibilității monedei naționale ar fi următoarele:

– în primul rând, cursul de schimb trebuie să fie real, aceasta fiind o condiție sine-qua-non a convertibilității;

– a doua condiție ar constitui-o practicarea unei politici macroeconomice adecvate, adică a unei politici monetare și fiscale corect orientate, fără de care nu poate fi menținută stabilitatea cursului real. Se consideră că stabilitatea financiară internă „ sub forma unei inflații relativ slabe” este de o importanță esențială pentru succesul convertibilității.

Această condiție ar constitui-o eliminarea controlului prețurilor, care este esențială pentru succesul convertibilității, numai utilizarea cursului de piață pentru schimbul valutar va facilita formarea de prețuri naționale fundamentate economic, eliminându-se astfel distorsiunile în alocarea resurselor, provocate de controlul prețurilor.

În fine, dar nu în ultimul rând, ca importanță, existența unor rezerve valutare și de aur suficiente, necesare pe de o parte, asigurării unei garanții suplimentare în relațiile de plăți și de credit, iar, pe de altă parte, pentru lichidarea eventualelor deficite ale balanței de plăți externe și pentru susținerea cursului monedei naționale pe piețele valutare.

În legătură cu rezerva de aur facem precizarea că ea numai indirect are importanță în asigurarea convertibilității valutare și anume, ca o formă de garanție în aprecierea solvabilității țării de eventualii creditori internaționali. De asemenea, la nevoie, o parte a rezervei de aur poate fii transformată în rezervă valutară aflată în relație directă cu convertibilitatea care astăzi este o convertibilitate în valută.

După părerea experților Fondului Monetar Internațional, atenuarea acestor obstacole ar trebui să permită autorităților monetare din țările membre să se angajeze pe calea convertibilității, ridicând anumite restricții impuse plăților și transferurilor ( inclusiv recurgerea la clearing-ul bilateral ). Pe de altă parte, partenerii externi trebuie să-și deschidă pe bază de reciprocitate, sistemele lor comerciale și de plăți. Pentru că, convertibilitatea nu-și poate pune în valoare integral efectele decât în condițiile deschiderii economiei față de schimburile externe comerciale, de servicii și de capitaluri.

2. Valutele liber-utilizabile reprezintă o categorie de monede create prin noul statut al F.M.I. Ele au fost definite ca monede convertibile care, care pe baza hotărârii Fondului Monetar sunt:

– folosite în mod larg pentru efectuarea plăților în tranzacțiile internaționale;

– larg negociate pe principalele piețe valutare.

Fondul Monetar Internațional a hotărât că numai următoarele valute sunt „ liber-utilizabile”: dolarul S.U.A., euro și yenul japonez.

Valutele liber-utilizabile pot fi definite ca „valute-cheie” și vor fi utilizate pe scară întinsă ca valute de rezervă și ca mijloc de tezaurizare. Această situație se poate însă schimba brusc. De aceea, F.M.I. a prevăzut că valutele mai sus amintite vor fi „liber-utilizabile” numai până la noi dispoziții.

3. Valutele transferabile ( virabile ). O monedă, fără a deveni convertibilă, poate fi numai transferabilă prin încrederea acordată acesteia, de un grup de state. Titularul contului poate cere virarea ( transferarea ) soldului său creditor în acea monedă ( fără a converti ) în contul unui beneficiar dintr-o altă țară, deschis însă tot la o bancă din țara a cărei monedă a devenit transferabilă. Din această definiție rezultă că, spre deosebire de valutele convertibile și neconvertibile, valutele transferabile nu pot avea decât forma valutei în cont.

Până la introducerea convertibilității unor monede în altele ( din anul 1958 ) au existat trei monede naționale transferabile: lira sterlină, marca vest germană și lira italiană. După trecerea la convertibilitate toate conturile în una din aceste monede transferabile au fost în mod automat transformate în conturi de convertibilitate externă.

În cadrul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc ( C.A.E.R.) ideea de transferabilitate a fost aplicată asupra unei monede colective – rubla transferabilă, creată prin Convenția din 22 octombrie 1963 privind „decontările multilaterale și organizarea Băncii Internaționale de Colaborare Economică” . Începând cu anul 1991 s-a renunțat la folosirea ei în relațiile dintre țările din Estul Europei.

Rubla transferabilă a fost un ban convențional de calcul, de rezervă și de plată, folosit numai în circuitul închis al decontărilor din cadrul B.I.C.E. Era definită printr-o cantitate de aur de 0,987412 grame aur fin ca și rubla sovietică. Ea nu a fost însă o monedă care putea fi creată de Bancă, ci apărea și dispărea în cadrul plăților internaționale. Așa cum sună și denumirea ei, ea era virabilă din contul uneia din țările membre în contul altei țări membre.

Unitățile de cont transferabile există și în cadrul altor sisteme de clearing multilateral practicate în prezent pe plan mondial. Astfel, pentru sistemul de clearing al țărilor din regiunea Africii de Vest a fost creată unitatea de cont WAUA, echivalentă cu 1 DST. În afara acestora, valutele transferabile pot lua naștere și din funcționarea unor acorduri bilaterale

de clearing, în cazul în care există prevederi în acord care permit celor doi parteneri să lichideze soldul final, sau cel existent la un moment dat, pe calea transferării soldului în favoarea unei terțe țări. În felul acesta, moneda respectivă de clearing poate fi considerată ca fiind convențional transferabilă.

4.Valutele neconvertibile sunt acele monede care nu sunt recunoscute de statul emitent decât în cadrul granițelor sale. Legislația valutară a țării interzice, în acest caz, importul și exportul de monedă națională. Monedele aflate în afara granițelor țării sunt considerate ieșite ilegal iar statul emitent nu este obligat nici să le preschimbe cu alte monede la un curs prestabilit nici să le dea în schimbul lor alte valori materiale.

Valutele neconvertibile pot fi utilizate în relațiile de plăți internaționale, numai în cadrul acordurilor bilaterale, în general, în limitele și condițiile acestora.

Ca și valutele convertibile, cele neconvertibile se pot prezenta fie sub forma valutei în cont, fie a valutei efective.

Disponibilitățile de valută neconvertibilă în cont se nasc de obicei, din operații necomerciale sau din unele acțiuni de cooperare internațională, fiind destinate a fi utilizate, în timp, pentru cheltuieli de întreținere, turism etc. valute neconvertibile efective ( bilete de bancă, bilete ale Ministerului Finanțelor ) se negociază uneori pe piețele valutare internaționale, dar cu puternice diferențe nefavorabile de curs întrucât cumpărătorii acestora își asumă toate riscurile oricărui trafic ilegal de valută ( confiscări de graniță, pedepse penale ). Ele se cumpără pentru scopuri turistice.

Noul statut al Fondului Monetar Internațional prevede, în legătură cu monedele neconvertibile, posibilitatea de a spori numărul monedelor țărilor membre, utilizate în operațiile sale de acordare de credite și cu unele monede neconvertibile. F.M.I. va încheia în acest scop aranjamente de participare cu țara a cărei monedă urmează să fie utilizată în exterior. Condiția este ca țara respectivă să aibă o bună situație a balanței de plăți și rezerve valutare suficiente, pentru ca folosirea în exterior a monedei sale să nu creeze dificultăți de ordin monetar și economic. Conform aranjamentelor de principiu, țara emitentă a monedei utilizate în exterior se angajează să preschimbe, la cerere, suma în moneda sa într-o sumă echivalentă în monede liber convertibile.

Aceste aranjamente creează un pas important în direcția sporirii numărului monedelor convertibile. Monedele respective nu devin însă liber convertibile ci, eventual, se poate vorbi de o convertibilitate strict limitată.

Tot în legătură cu monedele neconvertibile merită reținut și faptul că în condițiile lărgirii relațiilor comerciale dintre țările cu monedă convertibilă și cele cu monedă neconvertibilă, s-a creat posibilitatea folosirii unei noi metode de decontare a tranzacțiilor comerciale, respectiv plata importurilor de către țările în curs de dezvoltare, în monedele naționale ( neconvertibile ). Disponibilitățile de astfel de monede, obținute de exportatorii din țările cu monedă convertibilă vor putea fi cedate importatorilor din aceleași țări, contra monedei naționale convertibile. Aceștia vor folosi apoi sumele pentru achitarea importurilor lor din țările care au emis monedele neconvertibile.

1.3. Unitățile monetare convenționale de cont internațional

Până în timpurile noastre omenirea nu a reușit să creeze o monedă internațională adevărată, adică o monedă care să îndeplinească complet toate funcțiile unei monede pe plan internațional. Aceasta nu înseamnă că nu au fost încercări și că nu sunt realizări în această direcție.

Astfel, în anul 1969, prin modificarea statutului F.M. I., acest organism financiar-monetar internațional s-a transformat într-un institut de emisie de monedă, fiind împuternicit să aloce „un supliment la activele de rezervă existente” printr-un cont special de tragere. Noul instrument monetar a fost denumit chiar „dreptul special de tragere”(D.S.T.). S-a preconizat ca D.S.T. să devină cu timpul principalul instrument de rezervă al sistemului monetar internațional, luând astfel locul aurului. În cursul celor 20 de ani care au trecut de la crearea D.S.T. s-a făcut prea puțin în sensul creșterii rolului monetar al DST. În primul rând, pentru că, deși s-au făcut două emisiuni de DST, suma totală existentă în circulație este de numai 21,4 miliarde DST, în al doilea rând pentru că i s-a atribuit un număr restrâns de funcțiuni „…ceea ce face din DST o monedă imperfectă”. Astfel, DST este destinat să circule numai în conturile băncilor centrale și ale F.M.I. la care se pot adăuga și alte organisme oficiale, dacă F.M.I. hotărăște. Particularii pot deține și utiliza D.S.T. Cu toate acestea însă, alături de utilizările oficiale, cu timpul DST a ajuns să fie folosit și în tranzacțiile financiare private. Tot mai mulți debitori și investitori particulari au început să folosească DST pentru a se apăra contra pierderilor și a incertitudinilor valutare și a dobânzilor. A început să se vorbească tot mai mult de așa numitul DST „comercial” sau „ privat”. Este însă de menționat că particularii folosesc DST ca monedă de contract, deci ca unitate de cont sau ca fundament al unei unități de cont, datorită valorii sale, care, fiind o medie a cursurilor celor cinci valute care compun „ coșul”, pentru că determinarea ei se dovedește mult mai stabilă decât determinarea fiecărei valute în parte. Niciodată însă particularii nu pot folosi DST în tranzacții și operațiuni financiare limitate prin statut la nivelul organismelor financiare oficiale amintite. De aceea, majoritatea experților consideră că pentru a deveni principalul instrument de rezervă al sistemului monetar internațional este necesară crearea unor condiții care să favorizeze extinderea sferei de cuprindere a utilizării DST.

Printre acestea se enumera următoarele trei condiții:

1. generalizarea utilizării DST și în cadrul economiei private a lumii, doar așa putând deveni DST o importantă monedă internațională; toate băncile trebuie să aibă posibilitatea de a folosi DST în tranzacțiile financiare;

2. îmbunătățirea proceduri emisiunii DST și a procedurii de stabilire a necesităților noilor emisiuni, în sensul că acestea să nu mai depindă de voința unei țări, ci de nevoile reale de lichidități internaționale;

3. în final, definirea mai precisă a „nevoilor reale” de lichidități internaționale care să justifice noile emisiuni de DST.

Valoarea unui D.S.T. a fost definită inițial ( 1967) printr-o cantitate de aur egală cu a dolarului din acea vreme – 0,988671 grame de aur fin, fără însă a fi convertibil în aur. În urma celor două devalorizări ale monedei americane ( 1971, 1973) a apărut problema redefinirii D.S.T.

Valoarea unui D.S.T. este calculată zilnic de F.M.I. pe baza cursurilor de închidere pe piața valutară a valutelor din coș și publicată. Tot F.M.I. calculează valoarea în D.S.T. a valutelor țărilor membre ale Fondului.

Conform statutului F.M.I., D.S.T. îndeplinesc următoarele funcții: etalon monetar, respectiv valoarea unei monede poate fi definită în D.S.T., instrument de rezervă care alături de celelalte valute este destinat să completeze nevoile de lichiditate internațională și mijloc de plată indirect prin posibilitatea care există de a obține valute contra DST în anumite condiții.

Astfel, o țară care a primit DST le poate utiliza astfel: să-și mărească corespunzător cotei alocate, rezerva valutară , să procure contra DST, de la o altă țară membră fără intermediul Fondului; să-și plătească dobânzile și comisioanele către Fond etc. În afară de țările statelor membre și F.M.I., Fondul a autorizat și alte instituții să dețină și să efectueze operațiuni cu DST. Printre așa-ziși „ alți deținători” se numără Banca Mondială, Banca Centrală a Elveției, B.D.I., Fondul Monetar Arab ș.a. Numărul lor este în continuă creștere. Dat fiind că DST sunt o unitate monetară de cont și nu au o existență materială propriu-zisă, operațiunile de orice tip pe piața valutar-financiară internațională cu acestea, presupun întotdeauna valută de transmisie.

Cumpărarea unei obligațiuni denominat în DST se face folosindu-se dolarul S.U.A., plătind-se contravaloarea acestuia exprimată în dolari la cursul pieței dintre dolar și DST. Dacă peste un anumit timp suma în DST este vândută de noul deținător, vânzarea se face în cursul dolar – DST, din domeniul respectiv. Operațiunile la termen în DST se bazează pe același principiu. În momentul inițierii operațiunii este cumpărată la termen o anumită cantitate de DST contra o valută convertibilă la un anumit curs. La termen DST sunt preschimbate din nou într-o valută la noul curs dintre valuta respectivă și DST, putând-se obține astfel câștiguri sau pierderi.

Dacă un deponent transferă un depozit în DST de la o bancă la altă bancă, prima bancă îi restituie deponentului valoarea în dolari a depozitului, pe care acesta o transferă la a doua bancă unde își constituie din nou depozitul în DST etc.

Deși numai autoritățile desemnate pot deține DST, înscrisurile denominat în DST pot fi deținute și de alte persoane fizice sau juridice. Desfășurarea operațiunilor cu DST a avut la bază ideea de a le oferi un loc tot mai important în ansamblul relațiilor valutar-financiare internaționale și astfel să înlocuiască aurul sau alte valute naționale cu funcții internaționale.

Folosirea DST în sistemul plăților internaționale prezintă anumite limite: circulația lor se realizează numai la nivelul FMI, al băncilor centrale ale țărilor membre și al deținătorilor oficiali autorizați: persoanele particulare nu au acces direct, ci doar la înscrisuri denominat în DST, nu pot îndeplini funcția de mijloc de plată internațională decât indirect, prin convertirea lor într-o valută. Totodată, specialiști apreciază că potențial inflația și deflația de DST nu sunt excluse, cu toată supravegherea exercitată de F.M.I.

Dat fiind practica relativ redusă în funcționarea și utilizarea DST, a avantajelor și dezavantajelor pe care le prezintă, această unitate de cont internațională continuă să formeze obiectul de studiu al experților Comitetului Interimar, în sensul îmbunătățirii sistemului de emitere, utilizare și repartiție pe țări.

A doua realizare în direcția creării unei unități monetare cu funcții internaționale a fost marcată la Conferința de la Bremen ( 6-7 iulie 1978 ) când s-a hotărât înființarea Sistemului Monetar European (SME ). Printre alte obiective ale acestui sistem s-a hotărât și emiterea unei monede unice, ECU, care să ofere Comunității Economice Europene un numitor comun din punct de vedere monetar. Până în prezent ECU s-a dovedit doar „ o monedă embrionară”. Este adevărat că în cadrul băncilor membre ale SME, ECU îndeplinește toate funcțiile tradiționale ale unei monede: unitate de cont, activ de rezervă și instrument de reglementări a plăților și este singura unitate monetară convențională care a căpătat statut de euromonedă, însă, pe piețele de capital private, deși ECU este folosit ca monedă de contract, rol care s-a extins este adevărat, foarte mult, acest rol nu poate defini singur caracterul internațional al unei monede.

Succesul ECU pe piețele de capital privat, care-l întrece pe cel al DST, s-a datorat faptului că, fiind evaluat conform „ coșului deschis” când CEE revizuiește componența ECU, valoarea tuturor creanțelor și angajamentelor în euro se schimbă în funcție de componența revizuită. La acestea se mai adaugă și faptul că raportul de schimb al acestui instrument s-a dovedit cel mai stabil datorită stabilității relative a cursurilor de schimb bilaterale ale monedelor țărilor membre ale SMI, care compun „ coșul valutar” pe baza căruia se stabilește ca media ponderată cursului ECU.

În practica relațiilor comerciale și financiare internaționale se mai folosește în afară de DST și ECU și o altă unitate de cont internațional, cu o sferă de folosire mai restrânsă. Amintim în acest sens rubla transferabilă care a constituit până la 1 ianuarie 1991 moneda sistemului de clearing multilateral al țărilor membre CAER. Pe aceleași principii funcționează AMU ( Asian Monetary Unit ) care este echivalentă cu un DST și servește ca monedă de echivalență în cadrul uniunii de Clearing asiatice, creată cu participarea țărilor Uniunii de Clearing Asiatice: India, Iran, Sri Lanca, Lanșa, Nepal, Pakistan, Bangladesh. A.M.U. servește la efectuarea decontărilor multilaterale dintre aceste țări. Fondul Monetar Arab un organism bancar regional, format din 20 de bănci centrale arabe, folosește ca unitate de cont dinarul arab, echivalent cu 3 DST.

Asociația internațională pentru transportul aerian ( IATA ), stabilește, între altele, tarifele de transport aerian, hotărât în mai 1975, să exprime tarifele, dobânzile și alte sume în IUV ( de la englezul IATA, Unit of Value ). Valoarea unei unități IUV se determină după metoda DST, căreia IATA i-a adus ușoare modificări.

1.4. Politica valutară și rolul valutelor în România

Principala caracteristică a politicii valutare în condițiile economiei centralizate a reprezentat-o monopolul valutar, a cărei consecință a fost izolarea economiei interne în raport cu cea internațională, din punct de vedere valutar. Practic, aceasta însemna inexistența convertibilității, cursul monedei naționale având un caracter formal. El nu exercita nici o influență asupra importurilor și exporturilor. Stabilit în anii’50 cursul a fost menținut neschimbat, bazându-se pe așa-numita paritate a leului ( 1 dolar – 0,888671 grame aur fin, 1leu-0,148112 grame aur fin, deci 1 dolar – 4,47 lei ). Au fost stabilite și cursuri diferențiate de tipuri de operațiuni: 1 dolar – 9-12 lei pentru operațiunile necomerciale ( curs turistic ) și 1 dolar-17,50 lei pentru operațiuni comerciale ( curs comercial unic ). În realitate, operațiunile comerciale se decontau la cursul de revenire stabilit anual la nivel de minister.

În anul 1980 a fost introdus un sistem de cursuri multiple, compus din cursuri declarate și cursuri de revenire, la care se făceau tranzacții externe. Contrar intenției exprimată prin lege, în anul’80 cursurile de revenire au înregistrat pe de o parte o tendință de creștere și una de dispersie față de cursul central, ca urmare a dezechilibrelor crescânde atât în economia internă, cât și în domeniul comerțului exterior.

După 1 ianuarie 1990 s-a trecut la un curs oficial unic al leului ( 21 lei / dolar ) renunțându-se la sistemul cursurilor multiple, dar admițându-se ca decontarea exporturilor să se facă la prețul intern.

De la 1 noiembrie 1990 a fost introdusă o nouă modalitate de decontare, un curs unic pentru toate tranzacțiile internaționale. Decontarea exporturilor se făcea la un preț intern de decontare, calculat ca produs între prețul extern în valută și cursul de schimb al leului ( 35 lei / dolar), indexat la un coș valutar.

În vederea stabilizării pieței valutare, guvernul a luat o serie de măsuri încadrate într-un proiect de trecere la convertibilitatea leului:

dreptul acordat întreprinderilor de a reține 30% din încasările în valută, care vine să sublinieze efectul promoțional al exporturilor pe care îl asigură devalorizarea;

hotărârea de a deschide licitații valutare prin intermediul băncilor, într-o tentativă de a crea o piață valutei respective.

În noiembrie 1990 s-a procedat la introducerea convertibilității interne, limitate a leului. Măsura luată de Banca Națională prevede că, pe teritoriul României, toate încasările, plățile și decontările se efectuează numai în lei, introducând convertibilitatea internă, limitată a leului, la operațiunile de cont curent pentru tranzacții de export-import cu mărfuri și servicii, cum și alte transferuri. Astfel, conturile în valută ale agenților economici au fost desființate, aceștia primind contravaloarea în lei a disponibilităților lor, la cursul de fixing ( în perioada ianuarie – aprilie 1992, aceasta s-a menținut la 180-189 lei/ dolar ). Dificultățile generate de acest sistem au impus revenirea la dreptul de deținere a valutei de către agenții economici, și la deschiderea de licitații valutare unde se stabilește cursul de referință al monedei naționale (în septembrie 1992 aceasta a depășit pragul de 400 lei / dolar ).

Măsurile luate în plan valutar în ultima perioadă n-au reușit decât parțial să realizeze obiectivele propuse: susținerea convertibilității a fost foarte limitată, cu consecințe negative asupra credibilității și puterii de cumpărare a leului; deprecierea monedei nu a dus la o stimulare generală a exporturilor și la efecte de echilibrare asupra balanței de plăți; au apărut fenomene de evaziune valutară și manevre speculative.

Pentru a asigura convertibilitatea monedei naționale este necesară îndeplinirea treptată a o serie de condiții interdependente: economice, financiar-valutare, organizatorice și instituționale.

Cursul de schimb arată, sub aspect valutar, puterea economică a unei țări în raport cu alte țări: printr-o ofertă de bunuri și servicii corespunzătoare se asigură acoperirea emisiuni monetare. Condițiile financiar-valutare se concretizează în primul rând prin acțiunea fermă a băncii centrale care are sarcina de a asigura menținerea cursului de schimb (având posibilitatea de intervenție pe piață prin cumpărarea de monedă, când aceasta se depreciază și prin vânzarea ei, când se apreciază ). În al doilea rând, este necesară existența unor rezerve suficiente de devize, pentru a asigura posibilitatea intervenției pe piață. În fine, trebuie desfășurată o politică activă a ratei dobânzii, în sensul realizării cerințelor de atragere a capitalului străin în plasamente pe termen scurt, mediu și lung, prin condiții active în plan legislativ, fiscal și financiar.

Începând cu data de 4 mai 1992 în țara noastră a intrat în vigoare noul Regulament privind regimul valutar, care permite ,în esență, tuturor persoanelor juridice și fizice române să dețină conturi în valută.

Operațiunile în valută ale agenților economici se pot efectua cu respectarea a 4 principii fundamentale:

– pe teritoriul României plățile se fac numai în lei;

– conturile valutare pot fi operate de bănci române și străine cu sediul în România;

– vânzarea-cumpărarea de valută se face prin intermediul pieței valutare reglementată de Banca Națională;

– disponibilitățile valutare pot fi utilizate pentru operațiuni de cont curent.

Persoanele juridice române pot deschide conturi în valută numai la băncile comerciale din România. Conturile pot fi alimentate cu încasări în valută din exportul de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii internaționale; aportul de capital vărsat în devize libere de partenerii străini, la societățile comerciale din România; sumele de valută reprezentând donații; credite bancare în valută; sumele de valute cumpărate pe piața valutară bancară, rezervată persoanelor juridice; comisioane încasate în valută; alte încasări în valută din străinătate realizate în condiții legale.

Din conturile în valută, persoanele române pot efectua direct numai plăți externe pentru operațiuni de cont curent. Sunt interzise transferurile de valută din conturile persoanelor juridice române în conturile persoanelor fizice ( în afara transferurilor pentru plăți de dividende în valută ).

Persoanele fizice rezidente în România pot deține și utiliza sumele de valută de care dispun. Pot păstra disponibilitățile valutare în numerar sau în conturi personale la băncile din România. Dacă realizează venituri în valută în străinătate pot păstra sumele respective în conturi deschise în străinătate. Băncile comerciale din România pot deschide conturi în valută pentru nerezidenți, persoane fizice și juridice. Disponibilitățile din aceste conturi pot fi utilizate fără restricții de către titulari, prin transferuri în valută în străinătate sau pot fi vândute contra lei pe piața valutară din România.

Persoanele fizice pot intra în țară cu valută efectivă în limita sumei maxime de 5000 dolari S.U.A. de persoană și călătorie. Aceeași sumă de valută poate fi scoasă din țară. În ceea ce privește introducerea sau scoaterea în lei în/ din țară, suma maximă este de 5000 lei dolar de persoană și călătorie.

Principalii indicatori ai economiei s-au îmbunătățit considerabil, îndeosebi în urma deprecierii leului care a avut loc în noiembrie 1995. Măsurile au constat în adoptarea unor politici monetare și bugetare restrictive, inclusiv reducerea cheltuielilor bugetare, un control mai sever al masei monetare și o depreciere considerabilă ,în termeni reali, a monedei naționale, prin cumpărări de devize efectuate de Banca Națională pe piața valutară. Deficitul comercial s-a redus considerabil, în pofida condițiilor nefavorabile din iarna anului 1995. Astfel, deficitul contului curent a fost de 156 milioane dolari în primul trimestru al anului 1996, comparativ cu 334 milioane dolari în aceeași perioadă a anului trecut.

Misiunile diplomatice și consulare ale statelor străine în România precum și persoanele nerezidente care sunt înregistrate în România și realizează sume în lei din activități legale pe teritoriul României pot păstra aceste disponibilități în conturi în lei, deschise la băncile comerciale autorizate să funcționeze în România. La fiecare alimentare a contului în lei, titularul acestuia are obligația să depună la bancă o declarație scrisă asupra provenienței sumelor respective în lei. Disponibilitățile din aceste conturi în lei pot fi folosite de titulari numai pentru plăți în lei pe teritoriul României.

Regimul valutar din România este reglementat prin Regulamentul numărul 3 din 23 decembrie 1997 privind efectuarea operațiunilor valutare, emis de Banca Națională a României.

1.5. Politica financiar –valutară, sistemul internațional, rolul Băncii Naționale a României

Structura și funcționarea sistemului bancar în perioada economiei supercentralizate prezenta anumite particularități. Astfel, Banca Națională, care reprezenta statul, îmbina funcțiile băncii centrale cu cele ale băncilor comerciale. Alături de aceasta mai funcționau trei bănci specializate pe sectoare: Banca de Investiții (care acorda credite pentru proiecte de investiții în cadrul economiei planificate ), Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară și Banca Română de Comerț Exterior, ca instrument al monopolului statului asupra comerțului exterior, prin care se executau plățile externe și majoritatea operațiilor de schimb. Singura instituție autorizată să primească depuneri de la populație era C.E.C. În aceste condiții nu putea fi vorba despre existența unei piețe financiare, dată fiind inexistența concurenței între instituțiile bancare, neconvertibilitatea monedei naționale, rolul formal al dobânzii ( caracterizată printr-un nivel scăzut și prin lipsa de legătură cu relațiile economice de pe piața internă și internațională ) și finanțarea obligatorie a pierderilor din economie.

Noul sistem bancar, a cărui funcționare actuală a început la 1 decembrie 1990 a fost legal stabilit într-o structură pe două nivele. Prin Legea din martie 1991, Băncii Naționale i-au fost atribuite prerogativele specifice băncii centrale în economia de piață și anume dezvoltarea și urmărirea politicii valutare și financiare a țării, supravegherea întregului sistem bancar și controlul rezervelor valutare ale țării.

În activitatea bancară, după anul 1989 s-au produs următoarele schimbări: Banca Națională a României a fost reorganizată, devenind bancă centrală; s-a înființat B.C.R. prin preluarea activității comerciale de la B.N. R.; fostele bănci de stat pe bază de hotărâri de guvern au fost transformate în bănci comerciale cu capital de stat și privat autohton; au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin, precum și sucursale ale unor bănci străine; C.E.C. a fost reorganizat ca societate bancară pe acțiuni (legea 66/1996 ); s-a prevăzut înființarea cooperativelor de credit ( bănci populare ).

Banca Națională a României este singura instituție bancară de emisiune din țară și unica autoritate de reglementare în domeniul valutei, al creditului, al schimburilor și plăților internaționale.

În condițiile create de noua lege asupra activității bancare, instituțiile bancare funcționează ca bănci „ universale”, putând lua depuneri ale populației și oferind clienților lor o serie de servicii personale, comerciale și de comerț exterior.

Banca Națională a României formulează și conduce politica monetară și de credit în cadrul politicii economice și financiare generale, cu scopul de a asigura stabilitatea monedei naționale, fiind un organ al statului, cu personalitate juridică. Ca o consecință a acestui fapt, Banca Națională ia parte, din partea statului, la negocierile internaționale privind problemele financiare, monetare și cele de plăți, putând, totodată, încheia acorduri referitoare la împrumuturi pe termen scurt și operațiuni de swap cu alte bănci centrale și instituții internaționale.

Printre operațiunile desfășurate de către Banca Națională un loc aparte îl ocupă operațiunile cu aur și valută. În cooperare cu alte instituții de stat, B.N.R. stabilește și conduce politica valutară a statului, fiind responsabilă de:

– emiterea de reguli privind operațiunile cu aur și valută;

– întocmirea balanței de plăți, stabilirea cursului de schimb și a publicării acestuia;

– autorizarea și ridicarea autorizațiilor ca și supravegherea și controlul persoanelor juridice care desfășoară tranzacții valutare;

– stabilirea plafoanelor pentru activele aur și valută deținute de către persoanele juridice în depozitele proprii;

– menținerea și administrarea rezervelor internaționale ale statului;

– stabilirea limitelor până la care societățile bancare pot deține valută ca și a condițiilor privind limitarea împrumuturilor externe pe care acestea le-ar putea face.

Banca Națională emite reguli și regulamente pentru controlul tranzacțiilor valutare, valabile pe întreg teritoriul țării, referitoare la emiterea de ordine și circulare pentru efectuarea și controlul acestor tranzacții, tranzacții pe piețele valutare ș.a. Persoanele juridice autorizate a desfășura operațiuni valutare au obligația, prin lege, de a înștiința Banca Națională cu privire la tranzacțiile efectuate.

Băncile existente anterior și-au schimbat radical natura, devenind bănci comerciale caracteristice unei economi de piață, exemplu: Banca Română de Comerț Exterior, Banca Agricolă, Banca Română pentru Dezvoltare. Au apărut noi instituții bancare cu capital de stat sau privat pentru a satisface cerințele specifice de creditare a agenților economici și de finanțare a tranzacțiilor astfel: Credit Bank, Banca Comercială „ Ion Țiriac”, Banca de Export – Import care a fost creată în scopul promovării exporturilor și importurilor prin finanțarea și acordarea de garanții atât pentru investițiile străine în România, cât și pentru agenții economici români interesați în realizarea de investiții în străinătate.

Sistemul băncilor comerciale din România este format dintr-o serie de 42 de bănci comerciale, dintre care : 34 de bănci sunt persoane juridice române și 8 bănci sunt persoane juridice străine (sucursale ).

Numărul instituțiilor a crescut de peste 8 ori din 1990și până în prezent, demonstrând interesul autorităților române de a dezvolta concurența pe piața împrumuturilor și pe cea a depozitelor în vederea creării condițiilor aplicării eficiente a politicilor monetare.

CAPITOLUL 2

PIEȚELE VALUTARE

2.1. Conceptul de piață valutară

Piețele valutare naționale cuprind ansamblul relațiilor care iau naștere între persoanele fizice sau juridice privind cumpărarea și vânzarea de valute, precum și instituțiile (bănci, burse ) și reglementările care facilitează aceste tranzacții.

Piețele valutare internaționale reprezintă un sistem de relații financiar-valutare prin care se desfășoară vânzările și cumpărările de valută ( efectivă și în cont ) și de instrumente de plată internaționale (trate, bilete de ordin, cecuri ) exprimate în monedă străină.

Piața valutară internațională apare în mod clar delimitată de piețele valutare naționale. Principala deosebire constă în faptul că, în timp ce pe piața valutară națională băncile efectuează cumpărări și vânzări de valută în schimbul monedei naționale, în cazul piețelor valutare internaționale aceleași bănci efectuează tranzacții având ca obiect o monedă care este străină, atât pentru ele cât și pentru solicitatorul operațiunii.

Rațiunea existenței pieței valutare internaționale alături de piețele valutare naționale trebuie găsită în restricțiile care deseori împiedică circulația internațională a capitalului. Aceste restricții se aplică de regulă doar asupra tranzacțiilor de pe piețele naționale, deci nu și asupra celor de pe piața internațională. De exemplu, pe piața Londrei pot deține conturi în dolari și pot credite în dolari, rezidenții din Franța, Germania, Olanda etc., în schimb rezidenții din M.Britanie nu au decât o libertate limitată în efectuarea tranzacțiilor care reprezintă import sau export de capital.

O altă deosebire se referă la faptul că, în timp ce pe piața valutară națională cursul valutar rămâne neschimbat pe durata unei zile de lucru bancare, pe piața valutară internațională

Cursul la care se efectuează operațiunile este într-o permanentă mișcare și modificare.

Deși se ocupă exclusiv cu operați de schimb valutar, piețele valutare sunt organizații ale țării pe teritoriul căreia funcționează. Ele se supun legislației acestei țări.

Cu toate acestea, în unele țări capitaliste există piețe valutare a căror activitate servește unor interese nelocalizate pe un anumit spațiu geografic și care funcționează ca adevărate piețe internaționale sunt cele ale eurovalutelor.

Folosirea devizelor pentru lichidarea financiară a operațiilor ce se fac în cadrul schimburilor economice și, mai ales, necesitatea preschimbării unor monede în altele pentru a face față pretențiilor partenerilor la operațiile de schimb a dus la crearea piețelor valutare .Ele nu sunt teritorii delimitate unde se întâlnesc cei care vând cu cei care cumpără valută, ci reprezintă totalitatea băncilor unei țări autorizate de către banca centrală, Ministerul Finanțelor sau autoritate valutară să efectueze operații cu valută.

Piața valutară cuprinde, pe de o parte bursa valutară, respectiv organizația interbancară care stabilește cursul valutar, iar pe de altă parte băncile și casele de schimb valutar.

Între băncile autorizate se impun adesea intermediari specializați în tranzacții valutare ( brokerii ) care se află în permanente legături telefonice cu serviciile valutare din cadrul băncilor autorizate. În mod normal, tranzacțiile pe piețele valutare, precum și între piețe se efectuează aproape exclusiv prin telex, telefon, telegrame.

Piețele valutare au mărimi diferite, în funcție de importanța operațiilor sau a orașului în care sunt amplasate. Cele mai cunoscute piețe valutare sunt cele din Londra, Paris, Frankfurt pe Main, Zurich, New-York, Tokio etc. deși funcționează în diferite orașe ale unor țări, sunt supuse legislației țărilor respective, iar procesul și intermediarii sunt cetățenii lor, piețele valutare au caracter internațional după natura operațiilor efectuate.

Pe piețele valutare se stabilesc cursurile de schimb dintre monede, se procură mijloace de plată cele mai des folosite pentru stingerea obligațiilor internaționale – valutele – și se efectuează diferite operațiuni specifice cu acestea. Aceste roluri ale pieței valutare le vom analiza pe rând în continuarea acestei lucrări.

2.2. Piața valutară în România

Crearea unei piețe valutare în România a fost posibilă după anul 1989, fiind inițial o piață interbancară, funcționând pe baza mecanismelor licitației, care a urmărit stabilirea unui raport real de schimb între leu și dolarul S.U.A., și prin intermediul acestuia, a unui raport real se schimb față de cursul celorlalte valute convertibile și neconvertibile.

Într-o etapă ulterioară, începând cu data de 5 august 1991, au fost create în România și oficii de schimb valutar, atât de către stat cât și de către inițiativa particulară. Ele stabilesc cursuri proprii pe care le folosesc în relațiile cu clienții lor, rezidenți și nerezidenți, persoane fizice și juridice.

Până în mai 1992, regimul valutar a suferit modificări succesive în încercarea de a răspunde particularităților primei etape a procesului de reformă economică și, îndeosebi celor privind primul stadiu de liberalizare a prețurilor.

Începând din mai 1992, regimul valutar aplicat prevede dreptul rezidenților de a-și păstra integral încasările în valută, precum și un curs flotant al monedei naționale. Acest regim valutar, deși mai puțin favorabil autorității monetare, este sustenabil în cazul unei presiuni mici exercitate de plățile efectuate în contul serviciului datoriei externe sau, alternativ, în cazul unei finanțări autonome a acesteia.

Această orientare liberă a regimului valutar este avantajul procesului de reformă, favorizând restructurarea economiei naționale pe termen lung. Precum și trimiterea de semnale prin intermediul pieței valutare. Obiectivul principal este crearea unei economi deschise și promovarea unei creșteri economice orientate spre export.

Până la începutul anului 1994, cursul valutar era stabilit în cadrul licitațiilor valutare ținute zilnic la sediul Băncii Naționale a României. Mecanismul pieței de licitație, care avea ca obiectiv central formarea cursului de schimb prin metoda fixingului la banca centrală prezenta o serie de dezavantaje:

– băncile acționau doar în contul clienților ( ca brokeri ), neavând un rol activ în definirea cursului de echilibru;

– cursul era fix și era valabil 24 de ore;

– se stabilea doar un curs spot ( la vedere );

– clienții băncilor nu aveau posibilitatea să aleagă dintre mai multe cursuri, pe acela pa acela care era cel mai avantajos pentru aceștia.

În aprilie 1994, procedura de licitație a fost modificată în vederea atingerii unui curs de echilibru, pentru a deschide drumul pieței valutare interbancare. Această piață continuă, care funcționează fără intervenția administrativă a băncii centrale a reprezentat un pas înainte pe calea reformei din țara noastră. Banca Națională a luat această decizie, deși s-ar fi putut anticipa unele dificultăți determinate de lipsa se maturitate a sistemului bancar din România, precum și de problemele energetice și nivelul scăzut al rezervelor externe.

La 1 august 1994 a fost pusă în funcțiune piața valutară interbancară, care împreună cu piața valutară pentru persoane fizice, formată din casele de schimb valutar, alcătuiesc cele două segmente ale pieței valutare din România.

Piața interbancară, funcționează prin intermediul băncii comerciale române și străine autorizate să-și desfășoare activitatea în România și să efectueze operațiuni valutare. La piața valutară interbancară participă și banca Națională a României în scopul protejării monedei naționale, precum și pentru păstrarea și buna administrare a rezervelor de mijloace de plată internațională a României.

Potrivit Regulamentului privind regimul valutar în România, piața valutară interbancară se compune din: licitații valutare pentru ordine de vânzare sau de cumpărare de valută pentru sume de peste 50000 dolari SUA; operații în afara licitațiilor valutare , pentru ordine de vânzare și cumpărare de valută pentru sume mai mici de 50000 dolari SUA.

Licitațiile valutare se desfășoară în ședințe de licitație organizate în fiecare zi la sediul B.N.R., în cadrul cărora cursul de referință a leului față de dolar se determină ca un curs de echilibru între cererea și oferta de dolari SUA.

Participanții la ședințele de licitație sunt băncile comerciale autorizate, precum și Banca Națională. În vederea participării la ședințele de licitație, băncile comerciale trebuie să depună o cerere de participare la Banca Națională, în condițiile îndeplinirii următoarelor criterii:

– cont curent în lei deschis la Banca Națională;

– conturi de corespondent deschise la bănci în străinătate;

– realizarea de operațiuni cu rezidenții în lei;

– întocmirea și reținerea evidențelor privind participarea la ședințele de licitație și întocmirea reportărilor către Banca Națională la termenele și în forma solicitată de acestea.

Banca Națională autorizează participarea la licitații valutare a acelor bănci comerciale care, prin volumul tranzacțiilor și importanța lor, contribuie la dezvoltarea pieței valutare bancare în condiții de prudență bancară.

Băncile comerciale primesc ordine de vânzare și cumpărare de valută din partea persoanelor juridice române și străine.

În vederea admiterii cu ordine de vânzare și cumpărare la licitații valutare, persoanele juridice române își vor deschide un cont valutar principal la una din băncile comerciale din România autorizată de Banca Națională să participe la licitațiile valutare.

În vederea participării la ședințele de licitație, băncile comerciale colectează zilnic de la clienții proprii ordine de vânzare sau cumpărare de valută. Se primesc numai ordine „ la curs limitat” și care se încadrează în pasul de licitație stabilit de Banca Națională.

Pasul de licitație reprezintă marja de –5% față de cursul de referință al zilei precedente, B.N. poate modifica pasul de licitație în vederea realizării obiectivelor de politică valutară. Cursurile licitate vor fi numere întregi.

În baza ordinelor de vânzare și cumpărare ale clienților, acceptate în urma verificării elementelor de formă și de conținut, precum și în baza ordinelor în nume și cont propriu, băncile comerciale vor întocmi următoarele documente pentru fiecare ședință de licitație: liste ale ordinelor de vânzare sau cumpărare de valută, nominalizate pe clienți, liste centralizatoare pe niveluri de curs ale ordinelor de vânzare și de cumpărare ale clienților; lista ordinelor de vânzare și de cumpărare de valută în nume și cont propriu. Documentele destinate următoarei ședințe de licitație valutară vor fi depuse într-un plic la sediul Băncii Naționale a României.

Secretariatul comisiei de licitație ( formată din personal cu funcții de răspundere din direcțiile de specialitate ale B.N.) deschide plicul și verifică condițiile de formă și conținut ale listelor. Dacă acestea nu corespund cerințelor se înapoiază băncilor emitente.

Cotatorul determină cursul de referință al dolarului SUA astfel:

– conținutul tuturor listelor centralizatoare va fi introdus într-o matrice în care se menționează cumulativ, pe o coloană, ordinele de cumpărare în sens crescător, iar pe o altă coloană ordinele de vânzare în sens descrescător.

– cursul de referință este nivelul la care cea mai mare parte din cererea și oferta de valută poate fi satisfăcută.

În cazul în care cererea și oferta de valută nu se întâlnesc la un curs de echilibru, cursul de referință va fi stabilit de B.N., în limita pasului de licitație față de cursul de referință al zilei precedente în sensul raportului de cerere-ofertă.

Băncile comerciale vor efectua operațiile ce decurg din listele de execuție primite de la Banca Națională la cursul de referință stabilit în ședința de licitație valutară. Pe piața valutară se pot efectua numai operațiuni la vedere sau se cumpărare de valută, cu decontarea în maxim 2 zile lucrătoare de la data tranzacțiilor.

Persoanele juridice române în calitate de potențiali cumpărători pe piața valutară bancară, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

– cererea de cumpărare de valută să aibă la bază un contract extern sau un document care să ateste o operațiune valutară de cont curent;

– suma solicitată la cumpărare să nu depășească valoarea operațiunii valutare curente și disponibilitățile cumulate pentru astfel de operațiuni;

– cererea de cumpărare de valută pentru transferuri de capital trebuie să corespundă condițiilor prevăzute de Regulamentul privind efectuarea operațiunilor valutare.

În ceea ce privește intermediarii care operează pe piața valutară din România, Regulamentul valutar emis de B.N.R. prevede ca aceștia să fie, în prealabil, autorizați de banca centrală; acordarea autorizației fiind condiționată de îndeplinirea unor cerințe specifice calității de broker sau dealer. Astfel, condițiile minime care trebuie îndeplinite, pentru participarea pe piața valutară ca intermediar autorizat, sunt următoarele:

a) existența unui capital social adecvat;

b) existența unei autorizații de funcționare;

c) existența unei structuri organizatorice distincte ți a unui spațiu specific pentru activitatea de intermediere valutară;

d) reglementarea prin norme proprii privind:

– procedurile de lucru cu clienții;

– relația cu alți intermediari;

– competențele și limitele valorice până la care se poate angaja fiecare arbitrajist, precum și limitele de lucru cu ceilalți intermediari autorizați;

– penalizările convenite în relația cu clienții, precum și cu alți intermediari, în cazul nerespectării termenelor de decontare a tranzacțiilor;

– sistemul de evidență contabilă a operațiunilor valutare;

e) desemnarea personalului implicat în activitatea de schimb valutar;

f) existența unor relații de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate;

g) existența unui sistem operațional specific.

În prezent, piața valutară interbancară din România prezintă următoarele caracteristici:

– în calitate de intermediari operează doar băncile comerciale și casele de schimb valutar, băncile comerciale ocupând locul principal;

– principalele operațiuni efectuate sunt cele la vedere ( spot ) și cele la termen (forward );

– intermediarii sunt solicitați să coteze și să afișeze permanent, în timpul orelor de funcționare a pieței valutare interbancare, cursurile de schimb pentru următoarele valute: EURO, USB, GBP, CHF.

– metoda de cotare practicată este cea directă;

– pentru cotațiile la termen se stabilesc cursuri pentru cel puțin trei scadențe: o lună, trei luni, șase luni,

– marja dintre cursul de vânzare și cel de cumpărare se stabilesc liber pe piața valutară interbancară;

– intermediarii autorizați să participe pe piața valutară interbancară au obligația să coteze atât pentru clienți, cât și pentru ceilalți intermediari autorizați, cursuri ferme sau informative la solicitarea acestora.

b)Piața valutară pentru persoane fizice. Normele pentru efectuarea de schimb valutar pentru persoanele fizice, emis de Banca Națională a României au intrat în vigoare începând cu data de 27 iulie 1992.

Conform acestor norme, operațiunile de schimb valutar pentru persoane fizice pe teritoriul României se efectuează de următoarele categorii de persoane juridice: băncile comerciale care au dreptul sau sunt autorizate de B.N.R. să efectueze operațiuni valutare; casele de schimb valutar organizate ca persoane juridice conform legii numărul 31/1990, autorizate de Banca Națională a României; societățile comerciale de turism, autorizate expres de Banca Națională a României să organizeze ghișee de schimb valutar.

Aceste persoane juridice pot efectua pentru persoanele fizice următoarele operațiuni de schimb valutar: cumpărare de valută sub forma bancnotelor și a cecurilor de călătorie în mod liber, fără limitări, de la rezidenți și nerezidenți, persoane fizice; vânzare de valută sub forma bancnotelor numai persoanelor fizice rezidente în România, care solicită schimbul în scopul efectuării de călătorii în străinătate. Vânzarea de valută în lei pe documentul emis de un punct de schimb valutar în România, în ultimele 30 de zile. Pentru operațiunile de schimb valutar se pot încasa comisioane numai în lei care vor fi afișate zilnic.

2.3. Operațiuni pe piețele valutare

2.3.1. Operațiuni la vedere

Piața valutară este formată dintr-un sistem de relații care iau naștere între bănci, precum și între acestea și clienții lor, prin intermediul cărora se efectuează vânzările și cumpărările de valute în vederea derulării plăților internaționale sau pentru realizare de operațiuni cu scop financiar.

Operațiunile pe piața valutară pot fi diferențiate astfel:

în funcție de natura lor: – operațiuni la vedere sau „ spot” ;

– operațiuni la termen sau „ forward” ;

– în funcție de gradul de complexitate: – operațiuni simple;

– operațiuni swap.

– în funcție de motivație: – obținerea de profit prin speculație sau arbitraj ;

– acoperirea riscului.

În realizarea acestor operațiuni trebuie să se țină seama însă și de modul de exprimare al cursului de schimb, adică de metoda de cotare.

Cotația directă ( incertă ) reprezintă prețul unei unități dintr-o monedă străină exprimat printr-o sumă variabilă în moneda națională. Aceasta este tipul de cotație care se aplică în majoritatea statelor, inclusiv în România, de exemplu:

1 USD- 31568 ROL

Cotația indirectă ( certă ) reprezintă prețul unei unități monetare naționale exprimat printr-o sumă variabilă de monedă străină. Acest tip de cotație se utilizează în Marea Britanie și Canada:

1GBP – 2,8714 DEM

Produsul celor două tipuri de cotație pentru aceeași valută, în același moment, pe aceeași piață este 1.

Cotația încrucișată ( exchange cross rate ) apare în practică prin exprimarea raportului a două valute prin intermediul unei monede terțe. Într-o formă simplificată această cotație se poate exprima astfel:

1 USD – 1,7608 DEM

1 USD – 5,9035 FRF

1 DEM – 5,9035/1,7608 –3,3527 FRF.

Cotațiile de pe piața la vedere se prezintă sub forma celor două cursuri, de cumpărare și de vânzare, din punct de vedere al băncii, de exemplu:

1 USD –31568 ROL

Diferența ( ecart, spread ) dintre cele cursuri reprezintă marja de profit a băncii. Ecartul diferă de la un operator la altul, în funcție de strategia și poziția sa valutară. Pe o piață normală, ecartul cursurilor la vedere este mic, la nivelul zecimalelor. În România, unde piața valutară este încă anemică, prea puțin fluidă și unde volumul tranzacțiilor este redus, se practică diferențe ceva mai mari între cursurile de vânzare și cele de cumpărare.

Operațiuni la vedere ( spot )

Operațiunile la vedere sunt acele operațiuni în care vânzarea și cumpărarea de valute sau devize se încheie în aceeași zi ( sau maxim 48 ore ), astfel că momentul încheierii tranzacției coincide cu momentul formării tranzacției coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei.

Mecanismul formării cursului valutar pe piață cunoaște teri stadii care duc la o uniformizare a acesteia:

prima uniformizare se produce la nivelul fiecărei bănci, prin cererea și oferta de valută la ghișeele acesteia ;

a doua uniformizare a cursului pieței se realizează la nivelul pieței naționale, prin compensare interbancară;

a treia uniformizare se produce la nivel internațional, prin compensarea între piețe.

Operațiile la vedere măresc viteza de circulație a valutelor și ușurează derularea tranzacțiilor de import – export, ele deținând ponderea cea mai mare în cadrul tranzacțiilor de vânzare – cumpărare de valută în cont.

Prețurile la care se efectuează operațiunile cu valută spot se numesc cursuri sau cotații spot și constituie baza de formare a cursurilor pentru tranzacțiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operațiunilor spot.

Piața la vedere funcționează continuu, astfel încât tranzacțiile se desfășoară în toate zilele lucrătoare, între anumite ore. Există și excepții de la continuitate pe unele piețe, prin aplicarea procedurii de fixing. Prin această procedură se organizează o ședință de cotație, de obicei în localul bursei de valori, în cadrul căreia se constată cursul principalelor valute în raport cu moneda națională respectivă, apoi se publică. Procedura se publică la Paris, dar s-a aplicat și în România până în august 1994, de către Banca Națională a României. Aceste cursuri oficiale acolo unde există, servesc celorlalți operatori pe piața valutară ca bază de calcul pentru cursurile de vânzare și cumpărare de valute.

Există și alte proceduri de stabilire a unui curs oficial, practicate pe unele piețe europene: Frankfurt, Bruxelles, Amsterdam, Milano, Roma, Madrid; sau asiatice: Tokio, dar nu este o caracteristică generală. Pe marile piețe financiar – valutare – Londra, New – York, Zurich – nu există cotații oficiale ale valutelor.

Intervențiile unei bănci pe piața valutară în numele clienților săi pot fi vânzări sau cumpărări de valută directe sau indirecte, trecând printr-o monedă terță, dacă această operațiune se justifică prin obținerea unui profit suplimentar.

2.3.2. Operațiunile la termen ( forward )

Piața la termen este formată din tranzacții de valute, a căror lichidare are loc la un interval de timp mai mare de 48 de ore, la o dată și un curs stabilite în momentul asumării angajamentului.

Termenele pot fi de la câteva zile la 1,2,3,6,9,12,18 luni și 2,3,5 ani. Termenele sunt standardizate și specificate pe fiecare piață în parte.

Este de preferabil ca la negocieri să se utilizeze termenele obișnuite pe piața respectivă, dar se poate opta și pentru termene intermediare, desigur cu acceptarea unor costuri suplimentare care să compenseze efortul băncii de acoperire a riscului.

Termenele apropiate, până la șase luni sunt utilizabile în general pentru toate monedele utilizate în schimburile internaționale. Pentru monedele de mai mică importanță nu se pot încheia operațiuni la termene de 12, 18 luni. Termenele de 2, 3, 5 ani se utilizează exclusiv pentru tranzacțiile cu dolari SUA, euro.

Deoarece contractele forward se adresează firmelor mari tranzacțiile se încheie adesea pentru un 1 milion dolari americani sau mai mult. Contractele nu se utilizează de obicei de către consumatori sau firmele mici.

Operațiunile valutare la termen sunt însoțite de obicei de constituirea unui depozit de garanție , mai ales în cazul fluctuațiilor semnificative ale cursului. Există și situații de excepție , când băncile manifestă deplină încredere în clientul său și nu solicită nici un depozit inițial.

În rarele perioade de stabilitate economică , operațiunile la termen au o importanță mai redusă decât cele la vedere pentru că oferta de monede forte cât și cererea de monede slabe sunt foarte mici.

Operațiunile la termen se efectuează direct între bănci sau firmele de brocheraj. Piața valutară la termen este foarte atractivă pentru bănci deoarece le permite plasarea sub formă de împrumuturi unor lichidități valutare excedentare

Piața valutară la termen este foarte atractivă pentru bănci deoarece le permite plasarea sub formă de împrumuturi a unor lichidități valutare excedentare sau procurarea fondurilor de care au nevoie. Băncile centrale nu intervin pe piața la termen, pentru că orice intervenție a lor ar stimula jocul speculatorilor.

Scopul tranzacțiilor la termen este foarte divers, dar un aspect important al acestor operațiuni este posibilitatea de a acoperi (to hedge) riscul variației cursului valutar.

Exemplu. Operatorul A estimează că francul elvețian (CHF) se va reprecia în viitorul apropiat, deci ar fi avantajos să cumpere în prezent CHF, la un curs mai mic și să revândă în viitor la un curs mai mare. Presupunem că A dispune inițial de 10000DEM. În momentul încheierii tranzacției, cursul de cumpărare la termenul de 3 luni este 1 CHF = 1,2000 DEM; la acest curs el poate cumpăra 10000 / 1,2000 = 8333 CHF. La lichidarea operațiunii cursul de vânzare este 1 CHF = 1,2100 DEM, deci se confirmă previziunea lui A, care va obține prin revânzare 8333 * 1,2100 = 10083 DEM, o sumă mai mare decât cea investită.

2.3.3. Operațiuni swap

O categorie specială de operațiuni la termen sunt operațiunile swap (to swap – a face schimb de valute). Operațiunea swap este o asociere de două operațiuni valutare simultane și opuse, una de vânzare și cealaltă de cumpărare, una la vedere și alta la termen.

Pentru a deosebi o operațiune la termen care aparține unui swap de o tranzacție la termen de sine stătătoare, aceasta din urmă se numește outright, forward outright sau outright trade. Cursurile valutare la termen, indiferent dacă sunt outright sau incluse într-un swap, nu se cotează ca atare. Profesioniștii lucrează doar cu diferențele între cursurile la termen și la vedere, care dau primele (reporturile) sau discounturile (deporturile). Aceste diferențe se numesc curs swap atunci când se referă la operațiuni swap. Cursul swap se exprimă în pips – uri (puncte).

Exemplu: Spot 1 USD = 5,9035 FRF

Forward 1USD = 5,9255 FRF

Diferența cursurilor 0,0220 FRF

Cursul swap 220 pips

În listele de cursuri publicate pentru profesioniști, “forward-ul” apare sub forma cursurilor de cumpărare – vânzare: 210 – 220.

Utilizarea diferențelor la termen în locul cursului propriu – zis se justifică prin funcționarea pieței. De obicei, aceste diferențe sunt constante sau se schimbă destul de rar, chiar dacă cursurile spot fluctuează, ceea ce este foarte comod pentru cei care cotează. Pe de altă parte, într-o tranzacție swap, cursul la termen propriu – zis nu prezintă interes, deoarece tocmai diferențele (cursul swap) au semnificație.

Operațiunile swap au apărut din necesitatea acoperiri riscului unor operațiuni valutare pe o anumită perioadă, cu disponibilitățile existente în altă valută, fără a modifica operațiunea la termen și fără afectarea disponibilităților în cele două monede.

De obicei se apelează la swap atunci când operatorii de pe piețele valutare nu pot găsi credite în valuta necesară lor pentru acoperirea unei datorii “în spot” sau când crearea unui depozit în eurovalute cu aceeași scadență ar implica costuri mai mari.

Opțiunea realizării unui swap pe un anumit termen se face calculând rezultatul swap-ului și comparându-l cu dobânda adusă de un eventual depozit pe același termen:

Rswap = [(ct – c0) / c0] * (360 / t) * 100

Swap-ul este recomandabil numai dacă Rswap ≥ D0, adică dacă rezultatul swap-ului este cel puțin egal cu diferența dintre dobânda încasată și plătită.

Operațiuni swap se efectuează practic de către toți operatorii de pe piața valutară:

Băncile centrale, cu scopul susținerii cursului monedei naționale, împrumută valute contra unei sume echivalente în monedă națională; aceste valute sunt oferite pe piață pentru redresarea cursului monedei naționale.

Băncile comerciale apelează la swap pentru a-și acoperi necesarul de o anumită valută din disponibilitățile în altă valută fără să-și reducă aceste disponibilități.

Speculatorii de orice proveniență practică swap-ul pentru că altfel, la scadența unor operațiuni speculative deschise, în cazul neconfirmării ipotezei lor în privința evoluției cursurilor, ar înregistra o pierdere la operațiunea respectivă.

Firmele financiare și comerciale își acoperă nevoile de credite în valută prin operațiuni swap pe diferite termene.

2.3.4. Operațiuni valutare cu acoperire la termen

În regim de liberă convertibilitate, tranzacțiile comerciale presupun anumite decalaje în timp la efectuarea plăților în valută, ceea ce antrenează un risc valutar privind deprecierea în timp a valutei de contract. Ca urmare, operatorii de pe piața valutară recurg la operațiuni de acoperire la termen, care pot avea o diversitate de forme.

1. Operațiunile cu acoperire la termen tip hedging sunt genul de operațiuni prin care un operator se angajează să plătească o sumă în valută la un anumit termen și împrumută simultan aceeași sumă în valută, cu aceeași scadență de rambursare.

Scopul acestei operațiuni este apărarea operatorului față de riscul deprecierii valutei la termen; eventuala pierdere se compensează prin câștigul rezultat prin împrumut, deoarece riscul operațiunii a fost transferat băncii care acordă creditul.

2. Covering-ul sau acoperirea comercială, se utilizează pentru acoperirea riscului cuprins într-o operațiune determinată și dispare odată cu executarea contractului.

Un importator român încheie un contract în valoare de 1 milion de mărci germane, plătibil în termen de 3 luni; el va cere băncii sale să se angajeze să-i pună la dispoziție la data respectivă suma necesară, contra sumei echivalente în lei, calculată pe baza unui curs dat. Pe parcursul celor 3 luni banca trebuie să se acopere contra riscului deprecierii leului sau reprecierii mărcii germane.

Un exportator român convine cu partenerul său grec să fie plătit în termen de trei luni în drahme grecești; exportatorul stabilește cu banca sa să-i cedeze valuta în schimbul unei sume echivalente în lei, la cursul convenit. Banca își asumă în acest caz riscul de depreciere a drahmei.

În ambele cazuri banca trebuie să se protejeze împotriva riscului valutar. Tehnica de protejare (acoperire) constă în următoarele etape:

o operațiune de schimb valutar, vânzare sau cumpărare la vedere, în sens invers operațiunii la termen care urmează să fie acoperită;

finanțarea operațiunii: dacă banca nu dispune de valuta corespunzătoare, o va lua împrumut sau o va depune în depozit, realizând o operațiune swap.

2.3.5. Arbitrajul valutar

Piața financiară internațională se compune în prezent din totalitatea piețelor financiare naționale pe care sunt permise tranzacțiile cu valori mobiliare străine, precum și emisiunile de titluri străine, la care se adaugă piața eurocapitalurilor, pe care se emit titluri în eurovalute, plasate printr-un sindicat bancar internațional.

Pe piețele financiare internaționale, cererea este reprezentată în general de mari întreprinderi particulare, precum și de sectorul public (guverne, colectivități locale, întreprinderi de stat) și organisme internaționale, cum ar fi Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (Banca Mondială).

Oferta de capital pe aceste piețe este greu de identificat ca sursă, deoarece are origini foarte diverse: Europa occidentală, țările exportatoare de petrol, țările care, datorită unor regimuri fiscale avantajoase, ajung să centralizeze mari capitaluri din toată lumea (Elveția, Luxemburg, Canada, Bahamas), țările în care se produce un exod de capitaluri pentru motive eterogene: nesiguranță politică, instabilitate monetară, dificultăți de investire autohtonă, evaziune fiscală.

Organismele care efectuează operațiile sunt băncile, constituite în general în sindicate ad-hoc, precum și holdingurile, de cele mai multe ori cu caracter fictiv, înființate de o mare întreprindere anume pentru realizarea unui împrumut. Principalele operații constau în lansarea de împrumuturi pe bază de emisiuni internaționale de valori mobiliare, precum și în efectuarea de operații curente cu valori mobiliare străine.

Un loc distinct ocupă în activitatea piețelor financiare internaționale operațiile cu eurocapitaluri. În ultima vreme au crescut operațiile de lansare a euroemisiunilor de obligațiuni, precum și de acțiuni exprimate fie în unități de cont vest-europene, fie într-o monedă terță, de obicei în dolari. Titlurile, odată plasate de sindicatul bancar respectiv, sunt cotate de formă la bursele din New-York sau Luxemburg, deoarece piața lor secundară adevărată este în mâinile intermediarilor.

Arbitrajul valutar este o asociere a operațiunilor de vânzare și cumpărare de valută, cu unicul scop al realizării unui profit. În sens larg, arbitrajul poate fi definit ca obținerea de profit (capitalizarea) pe baza discrepanței între cotații. Sursele obținerii profitului pot fi următoarele:

– diferența dintre cursurile aceleiași valute înregistrate pe două piețe diferite;

– diferența dintre cursurile aceleiași valute înregistrate în momente diferite, pe aceeași piață;

– diferența dintre cursurile a două valute pe două piețe diferite.

Arbitrajul este foarte răspândit pe piețele valutare. Este practicat de bănci, care au astfel posibilitatea de protecție împotriva riscului valutar și de valorificare a disponibilităților în valută. De cele mai multe ori, nu are loc nici o imobilizare de fonduri pe o perioadă de timp și strategia nu implică nici un risc.

2.3.6. Speculația valutară

Speculația valutară este o operație care se practică în mod curent pe piețele valutare, împreună cu alte forme de speculație practicate pe celelalte piețe din țările capitaliste. Ea se desfășoară atât pe piețele la vedere, cât și pe cele la termen.

Este foarte dificil să se facă o distincție clară între speculație și alte operații bursiere. Se consideră că este speculație valutară acea operație care se efectuează pe piață cu singurul scop al realizării unui câștig, prin jonglarea cu diferențele de curs dintre valute. Trebuie însă menționat că un asemenea scop se urmărește și prin arbitrajul bancar, fără ca acesta să fie inclus în sfera operațiilor speculative. Numeroase alte operații bursiere au ca motor dorința de câștig, fără de care nu s-ar efectua, dar nici acestea nu sunt considerate operații speculative. Din această cauză, termenul de speculație valutară trebuie utilizat cu circumspecție, iar proporțiile fenomenului sau amploarea rolului acestuia în dezechilibrarea raporturilor valorice de piață dintre monede nu pot fi evaluate cu exactitate.

Orice speculație valutară este legată de noțiunea de risc. Ea se bazează pe o anumită presupunere a speculantului asupra evoluției viitoare a cursurilor valutare. Dacă presupunerea se adeverește, speculantul câștigă. Dacă nu se adeverește, speculantul se va alege cu o pagubă.

Speculațiile valutare sunt de mai multe feluri. Se distinge speculația activă de cea pasivă, speculația la vedere de speculația la termen.

Această categorie de operațiuni grupează acele tranzacții efectuate pe piețele valutare cu scopul exclusiv de a realiza un câștig din diferențele de curs valutar. Se practică speculații la vedere și la termen.

Din definirea acestor operațiuni se observă că nu se pot delimita clar speculațiile valutare propriu-zise de alte operațiuni valutare; toate tranzacțiile de pe piețele valutare au ca mobil firesc profitul. Fără acest interes nu s-ar justifica nici una dintre operațiunile desfășurate pe piața valutară.

De aceea, termenul de speculație valutară se folosește cu precauție pentru desemnarea acelor operațiuni efectuate cu scopul realizării unui profit prin simpla manevrare a diferențelor de curs valutar, pe diferitele piețe și diferite termene, fără un suport economic și fără aport de capital.

Aceste operațiuni antrenează o mare doză de risc, asemănătoare cu cea a jocurilor de noroc, prin faptul că se bazează pe presupuneri privind evoluția cursurilor valutare.

Există mai multe tipuri de speculații valutare:

1. Speculația activă

Speculația activă la vedere

Această formă de speculație poate exista chiar și în situația în care piața valutară la termen nu există. În cazul în care o monedă se depreciază rapid, speculatorii se debarasează de ea, vânzând-o la vedere; rezidenții își plasează economiile lor în străinătate, iar nerezidenții își repatriază averile. Dacă se anticipează reprecierea unei monede, operatorii vor avea un comportament invers față de cel prezentat mai sus.

În forma cea mai simplă, speculația la vedere constă în împrumutarea unei valute pentru o perioadă de timp dată și revânzarea imediată a acesteia contra unei monede forte.

Exemplu. Presupunem că valuta M1 are cursul în scădere continuă pe o piață; un operator împrumută o anumită sumă în această valută, pentru un anumit termen, cu care va cumpăra o sumă echivalentă în valuta M2, despre care estimează că are perspective de repreciere sau o stabilitate relativă a cursului.

La termenul de rambursare al creditului, operatorul va face operațiunea inversă: vinde valuta M2, obținând o sumă mai mare în valuta M1 dacă estimările lui asupra cursului se confirmă. O parte din sumă servește rambursării împrumutului, iar restul constituie profitul său, obținut fără nici o investiție.

Volumul speculațiilor la vedere depinde de lichiditățile disponibile în perioada în care se declanșează, precum și de amploarea politicii monetare de combatere a acestui fenomen, dusă de autoritatea monetară în perioada anterioară.

Speculația activă la termen

Sursa acestei speculații este anticipația evoluției viitoare a cursurilor valutare la vedere.

În condițiile teoretice de certitudine perfectă, cursul la termen ar trebui să coincidă cu cursul la vedere la scadență. În realitate, cursul la vedere viitor este o necunoscută, deci el poate face obiectul unor previziuni cu cele mai diverse grade de probabilitate. Se consideră de regulă că cel mai probabil curs la vedere este media previziunilor individuale.

Speculația la termen constă, în principiu, în vânzarea de valută la termen, fără acoperire, adică fără a cumpăra în paralel valuta necesară, în anumite condiții. Cu alte cuvinte, se vinde fără o finanțare prealabilă a operațiunii, deoarece în ipoteza confirmării previziunii vânzătorului la termenul de lichidare, el va putea găsi ușor, la un curs la vedere mai scăzut, valuta pe care trebuie să o predea. Speculația la termen se bazează practic pe diferența estimată între cursul la termen și cursul la vedere din ziua scadenței.

Exemplu. Presupunem un curs la vedere 1M1 = 1,5000M2, iar cursul la termen de 3 luni este 1M1 = 1,2500 M2, pentru că se estimează o depreciere a valutei M1. Operatorul estimează că M1 nu se va deprecia, deci cumpără la termen de 3 luni o sumă în această valută, în schimbul valutei M2. La scadență, dacă aprecierea sa a fost corectă, poate vinde la vedere M1 contra M2, realizând un profit.

Cererea speculativă de monede străine depinde de diferența dintre cursul la termen actual și cursul la vedere estimat. Aceasta înseamnă că, pentru un anumit nivel al cursurilor la vedere, cererea se amplifică atunci când cursul la termen scade și invers.

Volumul efectiv al operațiunilor speculative depinde și de volumul deținerilor inițiale de valută, de contractele deja încheiate, de conjunctură etc.

Speculația activă mixtă

Așa cum sugerează denumirea, este o combinație între o speculație la vedere asupra ecarturilor dintre cursurile de schimb și o speculație asupra diferențialului dobânzii.

În general, mișcările de capital dintre două piețe cresc ca volum concomitent cu lărgirea marjelor de arbitraj. Spre exemplu, în cazul creșterii ratei dobânzii la Londra, arbitrajiștii vor transforma dolari SUA în lire sterline, dar numai în situația în care costul acestei transformări nu este prea ridicat.

Volumul arbitrajelor efective va depinde de anticipațiile speculatorilor, de așa-numita “elasticitate a curbei speculațiilor”. Dacă nu se anticipează modificarea cursului de schimb, această elasticitate este mare și se încadrează în limitele superioare și inferioare ale cursului la vedere. Elasticitatea este mică dacă se anticipează scăderea cursului sau dacă diferența dintre cursurile la vedere și la termen este mare.

Exemplu. În perioada crizei lirei sterline din 1992, pentru tranzacțiile dolari – lire sterline, cererea speculativă de lire a fost inelastică în raport cu nivelul general al dobânzilor din Marea Britanie și modificarea taxei de scont. Speculatorii au neutralizat diferențialul dobânzilor prin ajustarea corespunzătoare a cursului la termen, ceea ce explică de ce lira a continuat să se deprecieze și după ce Banca Angliei a decis majorarea dobânzilor.

2. Speculația pasivă (comportamente de precauție)

Aceste operațiuni se desfășoară fie la vedere, fie la termen și au ca scop doar prevenirea pierderilor datorate riscului valutar și nu obținerea unui anumit câștig. Sunt operațiuni care nu se încadrează în definiția operațiunilor speculative propriu – zise; ele sunt proceduri oarecum normale de acoperire, conexe mișcărilor de mărfuri și de capitaluri.

Speculația pasivă poate fi consecința dispozițiilor adoptate de un agent economic sau intermediar financiar pentru a se proteja față de diverse riscuri: evoluție imprevizibilă a cursurilor valutare, reglementări valutare, restricții în domeniul creditelor etc.

Teoretic, băncile nu execută operații speculative, din principiu. În realitate, ele pot ajunge la un comportament speculativ prin desfășurarea celorlalte operațiuni valutare care determină o anumită poziție valutară. În cazul poziției valutare dezechilibrate, banca va adopta un comportament speculativ de protecție în fața riscului.

Pe de altă parte, băncile nu pot refuza operațiunile speculative ale clienților, pentru că aceste operațiuni sunt generatoare de profit și pentru că într-o astfel de situație, clienții s-ar orienta spre bănci concurente.

Principalele forme de operațiuni speculative sunt acoperirea capitalului (Hedging), alături de avansuri și întârzieri.

Acoperirea capitalului este o operațiune cu caracter ambiguu care utilizează factorul monetar și cel temporal în vederea compensării riscului valutar. Formal, hedging-ul este o operațiune de acoperire a unui capital real sau financiar contra unui risc valutar de mărime nedeterminată și scadență necunoscută.

Exemplu. Un exportator livrează mărfuri în Spania, cu plata în pesetas peste o lună. Pentru a se proteja față de riscul deprecierii pesetei, exportatorul vinde băncii sale, chiar în ziua livrării, la termen de o lună, suma în pesetas care îi va fi plătită de importatorul partener.

Se poate vedea că hedging-ul crează o poziție deschisă pentru a compensa un risc valutar de sens opus. Este o operațiune practică și pentru tranzacțiile care nu sunt întotdeauna lichidate: vânzarea la termen a unei valute slabe pentru a compensa eventuala depreciere a unui stoc (inventory Hedging) sau a unui portofoliu de titluri care nu vor fi vândute până la scadență. În aceste cazuri, operațiunea nu se lichidează de la sine la scadență, fiind necesară și o operațiune inversă care are ca obiect aceeași valută susceptibilă de risc.

Societățile multinaționale practică în mod sistematic aceste modalități de acoperire a operațiunilor la termen cu valute riscante, proporțional cu activele reale și financiare pe care le dețin în aceste monede. Aceste societăți elaborează un bilanț global consolidat la nivelul de ansamblu al firmei, indiferent de monedele naționale în care sunt exprimate activele și pasivele bilanțiere, dar luând ca etalon o monedă de referință cu risc valutar mic. Riscurile deținerii de active reale sau financiare, exprimate în diverse monede naționale se estimează în raport cu această monedă de referință.

Activul net deținut într-o monedă susceptibilă de depreciere este convertit într-o altă monedă mai sigură printr-o vânzare la termen. Invers, datoriile nete într-o monedă susceptibilă de depreciere sunt convertite într-o altă monedă prin cumpărare la termen.

Hedging-ul nu este o operațiune speculativă în sine, ci o operațiune speculativă potențială. Din punct de vedere strict tehnic, posesia unui capital face hedging-ul mai ușor de realizat decât speculațiile bazate pe credit deoarece posibilitățile de obținere a acestuia sunt limitate. Psihologic, hedging-ul are ca scop evitarea unei pierderi, dar nu se exclude niciodată perspectiva unui câștig.

Volumul operațiunii de hedging depinde de volumul investiției străine. Ele sunt mai periculoase decât speculațiile, deoarece se realizează mai ușor. Aceste operațiuni exercită un efect de amplificare a fluctuațiilor cursului valutar, comparabil cu efectele unui val speculativ.

Operațiunile de hedging efectuate la nivel internațional au tendința să slăbească și mai mult monedele slabe și să le întărească pe cele puternice.

Avansurile și întârzierile (decalaje cronologice) se referă doar parțial la termenele de plată. Există două concepții cu privire la sensul acestor noțiuni:

a) Concepția extensivă asupra avansurilor și întârzierilor cuprinde toate modificările de comportament ale importatorilor și exportatorilor care se referă la următoarele elemente:

– avansuri sau întârzieri în realizarea vânzărilor și cumpărărilor (eșalonarea exporturilor și importurilor ca urmare directă a schimbării opticii asupra unei valute – se exclude influența previziunii asupra prețurilor și costurilor).

Exemplu. Creșterea stocurilor, creșterea cumpărărilor de mărfuri la vedere, reeșalonarea exporturilor, aceste tipuri de decalaje implică un cost și riscuri specifice.

– avansuri sau întârzieri în decontarea sau recuperarea creanțelor în valută. reprezintă practicile cele mai frecvente care afectează direct cursurile de schimb și rezervele valutare. Sunt limitate de rigiditatea clauzelor sau reglementărilor comerciale, de controlul valutar, de politica de credite.

– alegerea monedei de contract folosită în comerțul internațional. Beneficiarul unui credit de export sau import este avantajat dacă suma pe care urmează să o ramburseze este exprimată într-o monedă susceptibilă de deprecieri. Tendința firească a unei firme multinaționale este să-și exprime angajamentele în monede vulnerabile, iar creanțele în monedă forte.

Exemplu. Filialele din România ale firmelor multinaționale încearcă să ramburseze anticipat împrumuturile în valută obținute de la bănci străine și să le înlocuiască cu împrumuturi echivalente în lei de la bănci românești (credite anti-leu). Fenomenul a fost atenuat în ultimul timp prin schimbări în politica creditelor.

– modificarea proporției de acoperire realizată pe piața la termen sau la vedere. Aceasta este principala sursă de decalaje.

b) Concepția restrictivă consideră ca avansuri și întârzieri toate decalajele față de derularea anterioară, survenite în cursul unei perioade normale de referință.

– avansuri: toate schimbările aduse de importatori datei de plată a operațiunii reale sau monetare, atunci când acest lucru accelerează incidența favorabilă asupra cursurilor la vedere ale monedei naționale.

– întârzieri: toate schimbările aduse operațiunilor amintite atunci când acestea amână incidența defavorabilă asupra cursului monedei naționale.

Conform acestor definiții, noțiunea de termen de plată este rezervată exclusiv decalajelor care afectează durata medie a decontărilor monetare.

Fenomenul decalajelor cronologice a apărut în perioada marii crize economice interbelice. După cel de al doilea război mondial și-a mărit importanța, datorită intervenției unor factori:

– utilizarea fenomenului decalajelor cronologice ca modalitate ascunsă de speculație, în condițiile controlului valutar;

– creșterea volumului comerțului internațional și amplificarea posibilităților de acoperire la termen;

– locul tot mai important al acestor operațiuni în cadrul politicilor financiare globale ale firmelor multinaționale. La acest nivel se pot folosi cel mai eficient aceste previziuni. Prin tehnica avansurilor și întârzierilor se pot evita constrângerile rezultate din reglementările restrictive privind comerțul exterior, controlul valutar etc.

Avansurile și întârzierile sunt legate de sistemul monetar actual și de economia de piață. În funcție de amplitudinea lor ele pot avea efecte de echilibrare sau de dezechilibrare.

2.4 CURSUL VALUTAR

2.4.1. Tehnica stabilirii cursului valutar.

În economiile de piață, atât valutele, cât și devizele se cumpără și se vând de băncile autorizate și la bursele valutare, deci pe piața valutară, în schimbul monedei naționale. Cei care vând pe piață valute și devize sunt exportatorii și ceilalți beneficiari de încasări din străinătate, iar cei care cumpără de pe piață aceste valori au de făcut plăți în străinătate, (importatori, debitori diverși). Vânzarea și cumpărarea valutelor și devizelor se efectuează la un anumit preț, adică la un anumit curs.

Cursul valutar (denumit și curs de schimb) reprezintă deci raportul valoric practic dintre moneda unui stat și moneda altui stat sau, altfel spus, prețul unei monede exprimat într-o altă monedă. Acest raport este stabilit fie de autoritatea monetară, fie de piață.

În general, este dificil să se explice cauza schimbării valorii unei monede sau să se prevadă sensul și mărimea acestei schimbări în viitor. Pentru a atinge aceste obiective este util să se înțeleagă conceptul de echilibru al cursului valutar, ca și factorii care pot să-l influențeze.

Înainte de a studia cauza modificării cursului valutar trebuie să se înțeleagă că un anumit curs valutar, la un anumit moment reprezintă prețul unei monede. Ca și în cazul altor mărfuri de pe piață, prețul unei monede este determinat de raportul dintre cererea și oferta privind moneda respectivă. Astfel, pentru fiecare preț posibil al lirei sterline există o cerere de lire sterline și o ofertă corespunzătoare de lire sterline de vânzare. În orice moment, o monedă ar trebui să aibă acel preț pentru care cererea pentru acea monedă egalează oferta; acesta este echilibrul cursului valutar.

Desigur, condițiile se pot schimba în timp, determinând ajustarea cererii și a ofertei pentru o anumită monedă, ceea ce produce modificări ale prețului monedei, deci ale cursului valutar.

Cursul de schimb bilateral este prețul unei monede în raport cu altă monedă. Cursul de schimb efectiv al unei monede este media ponderată a cursurilor de schimb bilaterale ale respectivei monede în raport cu monedele țărilor cu care țare emitentă întreține relații comerciale. Coeficienții de pondere sunt dependenți de ponderea comerțului bilateral al fiecărei țări în comerțul exterior al țării considerate.

Stabilirea cursurilor valutare pentru anumită zi , intr-o țară , înregistrarea și publicarea acestora se numește cotarea valutelor.

Reuniți în incinta băncii centrale la o anumită oră, operatorii negociază toate valutele urmând metode folosite la bursele de valori imobiliare, și anume sistemul strigării și al fixingului. În cadrul ședințelor de fixing, fiecare zi lucrătoare, reprezentanții principalelor bănci stabilesc intr-un loc dinainte stabilit. Devizele sunt negociate pe rând una câte una.

În România moneda de referință este euro de aceea în ședințele de fixing al pieței valutare se stabilește cursul euro iar apoi, în funcție de acesta se stabilește și cursurile celorlalte valute.

2.4.2. Metode de cotație și dirijare a cursului valutar.

Stabilirea raporturilor de schimb dintre moneda națională și monedele străine și publicarea lor de către autoritatea monetară sau de alte bănci poartă denumirea de cotație iar listele cuprinzând cursurile se numesc cote.

Cotele (listele de cursuri) care conțin maximul de informații sunt cele publicate, iar metoda de cotare se numește cotație directă sau incertă.

Flotarea cursurilor valutare în cadrul sistemului monetar internațional actual impune adoptarea unor măsuri și decizii de influențare a factorilor care accentuează caracterul schimbător al monedelor aflat în circuit internațional.

Metode de dirijare a cursului valutar. Evitarea unor oscilații mari în privința prețurilor internaționale cere o stabilitate relativă pentru raportul cursului valutar al monedei etalon față de celelalte monede.

Metoda cursurilor fixe menținea cursul valutar al monedelor naționale față de dolar în limita marjelor între –1% și –2,25% prin realizarea următoarelor tipuri de operațiuni: intervenții pe piața monetară, devalorizarea unității monetare; revalorizarea unității monetare. Intervenția pe piața monetară se realizează de către banca națională a fiecărei țări, în cazul în care moneda avea un curs economic care depășea marja superioară, banca centrală punea în circulație internațională sume superioare de bani, cumpărând dolari.

Sistemul monetar actual a introdus metoda cursurilor flotante. Metoda prevede o liberalizare totală a cursurilor, reglarea având în acest caz un caracter automat sub impulsul direct al fenomenelor economice și monetare. Metoda se consideră a avea și efecte directe aspra creșterii economice și competitivității fiecărei economii sub influența reglării automate a cursului monedei sale. La peste 15 ani de la adoptarea acestei metode situația nu arată o realizare totală a efectelor favorabile ce se preconizau la început. În practică se folosesc în continuare intervențiile pe piața monetară pentru sprijinirea monedelor, controlul strict al operațiunilor valutare , dezvoltarea sau revalorizarea în raport cu dolarul sau DST. Flotarea a permis mai ales pentru dolar, exagerări în privința cotării internaționale, astfel că în cursul anilor 1984-1985, dolarul a înregistrat o supraevaluare de peste 25 % mărind artificial prețul petrolului și povara datoriilor externe pentru țările în curs de dezvoltare În urma unei consfătuiri a principalelor țări capitaliste dezvoltate din septembrie 1985, cursul dolarului a coborât cu 10-12% rămânând încă supraevaluat. Pentru a elimina parțial efectele flotării, unele țări din vestul Europei au procedat la aplicare metodei concentrării regionale a cursului valutar în cadrul Sistemului Monetar Vest – European ( SME ).

Pentru a ține sub control cursul valutar și pentru a prevede mișcările sale viitoare, sistemul financiar valutar trebuie să atragă permanent informații financiare, economice și monetare din economiile furnizoare de bani marfă etalon și de piața internațională; de asemenea mecanismele pieței banului – marfă etalon trebuie permanent actualizate și completate cu modele cât mai complete pentru a ține pasul cu realitatea economico-monetară.

Metode de indexare. Indexarea în raport cu DST are în vedere caracterul mai stabil al acestui etalon definit pe baza coșului valutar, format din cele cinci monede liber-utilizabile.

În practica internațională se utilizează și alte tipuri de indexare cum ar fi recalcularea prețurilor în funcție de modificările intervenite în costul operațiunilor de vânzare-cumpărare la termen etc.

2.4.3. Teorii asupra cursurilor valutare și tipurile de cursuri valutare

Problema cursurilor valutare are o importanță deosebită pentru teoria și practica relațiilor monetare internaționale, cursurile influențând puternic raporturile economice, sociale și politice dintre state.

Cursul fix constituie un sprijin incontestabil pentru desfășurarea normală a schimburilor economice internaționale. El înlesnește calculul economic și conferă operațiilor și tranzacțiilor în valută un caracter de certitudine, înlăturând riscul unor pierderi determinate de variațiile de curs (riscul valutar).

În viața economică a lumii capitaliste, cursul fix este o excepție, regula generală fiind cursul oscilant. Ce factori determină această oscilația, amplitudinea ei? Există un singur factor determinant sau mai mulți? Factorii sunt obiectivi sau subiectivi? O serie de teorii asupra cursului valutar încearcă să găsească o explicație a variației cursurilor valutare pe piața liberă. Inițial, aceste teorii s-au axat în jurul câte unui singur factor. Astfel:

– Teoria intervalutară (Knapp, Elster) consideră că prețul valutelor străine ascultă, ca orice alt preț în economia capitalistă, de legea cererii și ofertei. Prin urmare, cursul valutar depinde de cantitățile de valute oferite și cerute . având în vedere că suma valutelor și devizelor oferite și cerute depinde de creanțele și datoriile pe care le generează necontenit relațiile internaționale, cursul valutar depinde de situația balanței creanțelor și datoriilor dintre o țară și străinătate. În această teorie prevalează deci aspectul cantitativ, al sumei valutelor și devizelor provenite din schimburi, cu alte cuvinte, din situația balanței de conturi sau de plăți a unei țări.

– O altă teorie care caută să lege cursurile valutare de factorii cantitativi este teoria cantitativă a banilor, aplicată însă în domeniul valutar. De data aceasta, factorul cantitativ invocat nu mai este volumul creanțelor și datoriilor dintre o țară și străinătate, ci masa banilor în circulație în diverse țări. Astfel, dacă în SUA această masă ar rămâne neschimbată, orice creștere a volumului banilor, să zicem în Franța, ar trebui să determine o modificare corespunzătoare a cursului dolarului la Paris și invers.

Întrucât cantitatea de bani este reflectată, potrivit teoriei cantitative a banilor, în prețurile interne, deci în puterea de cumpărare a banilor, de la această teorie la aceea a parității puterilor de cumpărare nu mai era decât un pas. Acest pas a fost făcut de profesorul Gustav Cassel de la Universitatea din Stockholm, a cărui teorie a avut cel mai mare răsunet în perioada interbelică.

O altă posibilitate ar fi aceea oferită de indicele prețurilor la produsele de export. Dificultatea rămâne însă aceeași, deoarece gama și ponderea produselor de export diferă de la țară la țară.

O complicație în plus, indiferent de conținutul eșantionului, este aceea a calității produselor și serviciilor care vor fi luate în calcul. Rareori vor fi găsite în ambele țări produse de calitate identică și cu aceleași performanțe tehnice, situație care viciază rezultatul calcului.

În sfârșit, dificultăți suplimentare sunt determinate de prețuri. În țările cu economie de piață există mari diferențe de prețuri la aceleași articole de la capitală la provincie, între orașe, între așezările urbane și rurale. În fiecare țară există ponderi diferite ale populației urbane și rurale, ale marilor așezări urbane, ale așezărilor mijlocii și mici. Și din acest punct de vedere, dificultățile calculării unor indici de prețuri comparabile sunt foarte mari. Se adaugă faptul că fiecare țară are politica ei de prețuri, stabilită pe baza unor criterii sociale, economice, sanitare etc. Există produse sau servicii care au mai multe prețuri sau tarife în funcție de rețeaua de desfacere, de beneficiari etc. ele viciază, de asemenea, calculul parității puterilor de cumpărare.

O altă problemă pe care o pune teoria parității puterilor de cumpărare este aceea a raportului de cauzalitate. Prețurile interne sunt cele care determină cursul valutar sau, invers, cursul valutar este cel care determină prețurile interne? Incontestabil, există o interacțiune: “dacă cursul se stabilește la paritatea puterii de cumpărare, nu această paritate a determinat cursul, ci cursul schimbului a provocat o urcare sau o scădere de prețuri interne, de pe urma căreia s-a produs echilibrul la paritatea (puterii) de cumpărare”; în alte situații, invers, paritatea puterilor de cumpărare a determinat un anumit nivel al cursului valutar.

În concluzie, teoria parității puterilor de cumpărare nu permite în practică aplicarea unei metode sigure, obiective, de determinare a cursurilor valutare, ca urmare a marilor dificultăți de evaluare a înseși puterilor de cumpărare. Cu alte cuvinte, nu teoria în sine este contestabilă, ci găsirea unei metodologii care s-o facă aplicabilă. Nu este mai puțin adevărat că însăși teoria parității puterilor de cumpărare a fost criticată, îndeosebi pentru motivul că în timp ce viața dovedește existența unor influențe multiple asupra cursurilor valutare, această teorie le reduce la una singură.

O încercare de depășire a acestui mod de gândire exclusivist care a stat la baza teoriilor enunțate până atunci a fost aceea a profesorului Albert Aftalion de la Facultatea de Drept a Universității din Paris. Teoria psihologică a variației cursurilor valutare, elaborată de Aftalion, determină acțiunea tuturor factorilor care influențează cursurile valutare.

Astfel, la primul nivel al influențelor, Aftalion recunoaște că ceea ce se întâmplă pe piață la un moment dat se datorează raportului dintre ofertele și cererile de valută, înțeles ca o combinație între scara cantităților și scara prețurilor. De acest raport depinde cursul valutar din acel moment.

Dar de ce depinde, la rândul său, acest raport? Răspunsul – care constituie al doilea nivel al influențelor – este că el reprezintă ansamblul curbelor individuale de oferte și cereri și că orice curbă individuală depinde de ceea ce fiecare, la fiecare punct al curbei, așteaptă de la ultima unitate de valută străină. Aici, după cum se vede, Aftalion este influențat de teoria austriacă a utilității marginale, aplicată la bani: pentru deținătorul unei sume de bani, în speță al unei sume în valută, utilitatea finală nu este determinată direct de mărimea absolută a acestei sume, ci de mărimea venitului său, chiar dacă acesta nu a luat încă forma unei sume de bani și cu atât mai puțin a unei sume în valută. în concluzie, la al doilea nivel, valoarea monedei străine – cursul – derivă din estimările individuale ale acestei valori, din satisfacția pe care fiecare o așteaptă de la ultima unitate monetară străină.

La acest nivel al influențelor, Aftalion ajunge să stabilească fundamentarea cursului valutar ca fiind o fundamentare internă, psihologică. El trece de la faptul exterior, obiectiv, la mobilurile interne, subiective, variabile și diverse de la un om la altul, care-l determină să dorească valută străină: cumpărarea unui produs, lichidarea unei datorii, speculația, căutarea unui refugiu valoric. Unul sau altul dintre aceste mobiluri pot să intre în joc și să acționeze asupra cursului valutar care, la rândul său, va acționa asupra venitului, prețurilor. Vitezei de circulație a banilor și, în final, asupra masei banilor.

La al treilea nivel al influențelor, autorul teoriei se întreabă ce se ascunde dincolo de datele cantitative stabilite la primele două nivele. “Dincolo” se află toți factorii care acționează asupra lor: balanța de plăți, masa banilor în circulație, politica statelor, previziunile, deci atât fenomene exterioare cât și mobiluri psihologice.

Ceea ce constituie noutatea în teoria lui A. Aftalion este, pe de o parte, recunoașterea existenței unei pluralități de factori care acționează asupra formării cursurilor valutare pe piața liberă, iar pe de altă parte, recunoașterea interacțiunii dintre factorii obiectivi și subiectivi, constând din anticipațiile și reacțiile psihologice.

După cum s-a putut vedea din enunțul diferitelor teorii, primele – teoria intervalutară și teoria cantitativă – nu au adus nici o clarificare, deoarece nu explică pentru ce variază cererea și oferta, deci implicit pentru ce variază prețul unei valute. Cealaltă teorie, a parității puterilor de cumpărare, are meritul de a fi atras atenția asupra raporturilor de interdependență dintre prețul mărfurilor și prețul valutelor. Punctul ei slab rezidă în diversitatea interpretărilor care se pot da noțiunii “putere de cumpărare”, iar faptul că Gustav Cassel, teoreticianul care a dat cel mai mare relief acestei teorii, introduce aici argumentarea școlii psihologice austriece, este suficient de semnificativ. Cât despre teoria psihologică a lui Aftalion, aceasta prezintă o paletă de influențe care se exercită pe piață, însă practica nu poate trage anumite concluzii, fără de care nici o teorie nu-și găsește motivarea.

După cel de-al doilea război mondial, cercetările în acest domeniu au continuat, fără să se ajungă la o clarificare teoretică unanim admisă a variației cursurilor valutare. Ceea ce se poate constata, este tendința de a examina această problemă nu din punctul de vedere al interesului științific, ci al celui politic.

În perioada actuală, cursul valutar a devenit un instrument important al politicii. Exemplul Statelor Unite este edificator în această privință: dolarul, atât timp cât a fost o monedă puternică, a servit la expansiunea exportului de capital al SUS, cu ajutorul lui americanii cucerind poziții strategice în economia țărilor partenere și îndeosebi a celor vest-europene. Atunci când dolarul a început să slăbească, el a fost utilizat pentru intensificarea exportului, pentru cucerirea de noi debușeuri pentru mărfurile americane, deci ca armă în războiul comercial: cursul valutar a devenit “un obiect al luptei politice dintre state”.

Cele petrecute în ultimele două decenii au constituit o reeditare, în alte condiții și cu alte mijloace, a “dumpingului valutar”, a utilizării suișurilor și coborâșurilor cursului valutar ca mijloc de concurență neloială, pe care sistemul monetar internațional din 1994 încercase să-l înlăture din viața economică. Teoria a fost chemată, în aceste condiții, să explice mai puțin geneza variațiilor de curs, și mai mult să caute căile și mijloacele de utilizare a variației cursurilor valutare în scopuri politice. În acest sens, slujitorii ei au ajuns la unele concluzii cum ar fi:

– Valabilitatea legii cererii și ofertei și în materie de valute:

în care P = prețul, c = cererea și o = oferta

P se micșorează când o se mărește sau c se micșorează și invers.

+ În cadrul în care se desfășoară relațiile economice internaționale există asemenea factori creatori de cerere și ofertă de valute:

Factori creatori de:

Prin însumarea unor asemenea posturi se stabilește balanța de conturi. Pentru ca această balanță să poată servi scopului propus, și anume să înscrie cererile și ofertele de valute care au contribuit efectiv la stabilirea cursului valutar, trebuie însumate în balanță fie posturile care au condus la creanțe sau angajamente cu ținerea în seamă a scadenței în perioada considerată, fie ordinele de cumpărare și vânzare de valute existente pe piață la un moment dat. Soldul indică, în conformitate cu legea prețului, tendințele cursului valutar.

O serie de influențe reciproce pot modifica indicațiile date de acțiunea directă a diferiților factori. Astfel, în ce privește balanța capitalurilor există asemenea posibilități cum ar fi:

influența exportului de capital asupra cursului monedei țării exportatoare poate fi anihilată sau redusă prin majorarea concomitentă a exportului de mărfuri (exportul de capital determină scăderea cursului monedei naționale, pe care o poate compensa oferta suplimentară de valută provenită din exportul de mărfuri);

influența importului de capital asupra cursului monedei țării importatoare poate fi anihilată prin majorarea concomitentă a importului de mărfuri (importul de capital determină o afluență de valută, deci o creștere a cursului monedei naționale, pe care o poate compensa cererea de valută pentru importul de mărfuri);

influența importului sau exportului sporit de mărfuri asupra cursului valutar poate fi anihilată printr-un import, respectiv un export de capitaluri;

o diferență între nivelul prețurilor interne și externe care conduce la un import sau export majorat poate fi menținută dacă și întrucât mișcarea de mărfuri rezultată va fi compensată de o mișcare de capitaluri.

O influență reciprocă există, de asemenea, între cursul valutar și prețul mărfurilor. Astfel, pentru țara importatoare, prețul mărfurilor de import în cazul creșterii cursului valutei țării:

scade pronunțat atunci când elasticitatea cererii este foarte mare și oferta străină stă sub semnul degresiunii costurilor de producție;

scade atunci când cererea și oferta sunt neelastice;

scade moderat atunci când cererea este elastică și oferta neelastică.

Prețul mărfurilor de import, în cazul scăderii cursului valutei țării:

crește pronunțat, atunci când cererea este neelastică, în raport cu scăderea cursului valutar;

crește, atunci când cererea este elastică, în raport cu gradul de elasticitate al ofertei;

crește moderat, atunci când cererea este foarte elastică, iar când și oferta este elastică, scade volumul importului.

Prin inversarea termenilor se obține situația privită din punctul de vedere al țării exportatoare.

Influența variației prețurilor mărfurilor asupra cursului intervalutar este următoarea:

În prima ipoteză, în care toate prețurile scad în aceeași proporție, exportul țării respective:

scade în valoare (și crește în cantitate) atunci când cererea străină este puțin elastică;

scade în valoare în proporția scăderii prețurilor (și rămâne constant în cantitate) atunci când cererea străină este neelastică;

crește în valoare (și în cantitate) atunci când cererea străină este foarte elastică.

În a doua ipoteză, în care toate prețurile cresc în aceeași proporție, inversându-se termenii de mai sus, se obține influența creșterii prețurilor asupra exportului.

Posibilitățile politicii economice de influențare a cursului valutar sunt deci multiple. Eficiența acestei politici depinde de condițiile generale în care se desfășoară relațiile economice internaționale. Cu cât atmosfera se întunecă, cu atât aceste posibilități sunt mai puțin sigure. În asemenea cazuri, cursul căutat nu se poate obține prin calculul influențelor, ci prin tatonări.

.

Categorii de cursuri valutare

Cursurile valutare pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) în funcție de modul de stabilire : curs oficial și curs neoficial;

b) în funcție de modul de variație, cursurile au fost de-a lungul anilor, de trei feluri: cursuri fixe, cursuri libere sau flotante și cursuri fluctuante.

Cursul neoficial este prețul înregistrat la un moment dat pe piață la o unitate monetară, format pe baza raportului dintre cererea și oferta de monedă.

Cursul oficial este cel stabilit de autoritatea monetară pe cale unilaterală, mai apropiat sau mai îndepărtat de raportul valoric real dintre monede sau stabilit pe piață și recunoscut de autoritatea valutară. Cursul oficial poate fi însă și un curs liber, de piață, în cazul în care s-a renunțat la valoarea paritară a monedei. Aceste cursuri s-au generalizat în prezent în Occident, drept urmare sistemul cursurilor flotante este practicat și de B.N.R. pentru cotarea monedelor țărilor occidentale. În funcție de influența economică ce urmează s-o realizeze în practică, cursurile oficiale pot fi: cursuri unice și cursuri multiple.

Cursurile unice sunt practicate de țări cu o economie dezvoltată și se aplică pentru

toate felurile de operații cu străinătatea. Ele asigură o apreciere mai corectă a eficienței economice a operațiilor respective, deoarece reprezintă un punct de referință.

Cursurile multiple sunt practicate de țările în curs de dezvoltare. Acestea practică cursuri diferite la export și la import la încasări și la plați necomerciale în funcție de interesul pe care ăl au autoritățile valutare de a încuraja sau a frâna unele operații externe, în scopul protejării rezervelor valutare reduse fără a proteja totuși realizarea programelor lor de dezvoltare economică.

2. În funcție de modul de variație, cursurile valutare au fost, de-a lungul anilor, de trei feluri:

– cursuri fixe;

– cursuri libere sau flotante;

– cursuri fluctuante.

Cursurile fixe ( cursurile oficiale ) sunt acele cursuri stabilite de autoritățile monetare ale statelor și menținute la același nivel cât mai mult timp posibil.

De exemplu, să presupunem că, la un anumit curs fix, cererea depășește oferta de pe piața valutară. În această situație intervenția va contribui la sporirea ofertei pentru valuta solicitată. Dacă această valută este chiar moneda națională, autoritățile monetare vor vinde moneda proprie pe piața valutară și vor cumpăra alte valute, mărind rezervele lor de monede străine. Dacă însă excesul de ofertă vizează moneda națională, autoritățile monetare vor cumpăra propria monedă, ceea ce va determina o reducere a rezervelor valutare oficiale.

Atunci când oferta depășește sistematic cererea pentru o anumită valută se vor înregistra presiuni asupra cursului fix, în sensul scăderii acestuia. Pentru a se evita modificarea oficială a cursului autoritățile monetare vor trebui să intervină cumpărând valuta aflată în exces pe piață.

Cursurile libere sau flotante sunt acele cursuri stabilite în mod normal liber, ca urmare a funcționării neinfluențate a mecanismului pieței. Astfel, într-o piață complet liberă, fără intervenții din partea autorităților monetare, cursul de schimb va fluctua și va evolua în funcție de fluxurile cererii și ofertei până când va ajunge la un nivel la care piața valutară este în echilibru. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, cererea de valută este suficientă pentru a absolvi valuta oferită iar, pe de altă parte, există suficientă valută pe piață pentru a satisface cererea.

Ca atare, o situație în care o valută este liberă să-și găsească propriu nivel de echilibru, ca răspuns la forțele cererii și ofertei de pe piața valutară, este descrisă ca având un curs de schimb flotant.

Acest sistem presupune revizuiri frecvente, uneori chiar substanțiale, ale nivelului cursului de schimb, ca răspuns la forțele cererii și a ofertei. Dacă există o creștere a cererii internaționale pentru exporturile unei țări sau pentru activele sale financiare, cererea pentru moneda ei va crește, iar cursul de schimb se va aprecia. Invers, dacă se înregistrează o creștere a volumului importurilor sau de capital, va exista un exces al ofertei monedei respective față de cerere și deci, va avea loc deprecierea cursului de schimb al acestei monede.

Mișcările speculative internaționale de capital pot afecta puternic cursul de schimb al valutelor. În acest sens, un exemplu edificator îl constituie șocurile speculative pe care le-au resimțit, în 1992/1993, lira sterlină, lira italiană, francul francez, peseta spaniolă și escundo portughez, ceea ce a avut un impact considerabil asupra funcționării Sistemului Monetar European.

Un alt aspect ce trebuie menționat, este acela că, din punct de vedere terminologic, modificare oficială a cursurilor fixe este determinată prin noțiunile de revalorizare ( în sensul creșterii cursului ) și devalorizare ( în sensul scăderii ), în timp ce în cazul cursurilor flotante ( evoluția efectivă de pe piața valutară ), creșterea acestora este desemnată prin apreciere, iar scăderea prin depreciere.

Desigur, autoritățile monetare au la dispoziție un set de instrumente ale politicii monetare macroeconomice pe care le pot folosi și pentru stabilizarea cursului de schimb al monedei naționale. Astfel, pentru a evita deprecierea monedei, Banca Centrală poate ridica ratele dobânzii ( mai ales taxa oficială a scontului ) sperând să atragă un aflux de capital străin, ceea ce ar duce la o creștere a cererii pentru moneda națională. De asemenea, creșterea ratei dobânzii poate „ calma” presiunea inflaționistă prin atragerea excesului de lichiditate de pe piața monetară.

În același scop, pot fi folosite și instrumente fiscal – bugetare. De exemplu, într-o țară a cărei monedă se depreciază, guvernul poate adopta o politică fiscală deflaționistă, mărind impozitele sau reducând cheltuielile bugetare. Acest lucru ar duce la scăderea cererii interne, la diminuarea cererii de importuri, încurajând producătorii interni să-și vândă produsele la export.

Desigur, există o serie de argumente, pro și contra, atât în cazul cursurilor valutare fixe, cât și în cel al cursurilor flotante, cu toate că o reîntoarcere la cursurile valutare fixe ar fi în totală contradicție cu mecanismul actual al economiilor de piață.

Astfel, principalele argumente în favoarea cursurilor fixe sunt următoarele:

cursurile fixe favorizează comerțul și investițiile internaționale, deoarece îndepărtează nesiguranța și riscul care există în cazul cursurilor flotante;

angajamentul guvernului de a menține un regim de cursuri fixe poate disciplina modul de elaborare a politicii monetare. Astfel, guvernele nu ar putea să recurgă cu ușurință la creșterea masei monetare interne, deoarece această politică ar genera presiuni pentru devalorizarea monedei naționale, ceea ce ar avea drept urmare o reducere a rezervelor valutare;

menținerea cursurilor de schimb fixe necesită un grad ridicat de cooperare internațională și de coordonare a politicilor macroeconomice ale statelor, ceea ce poate ajuta la crearea unui climat internațional mai stabil, favorabil comerțului internațional și investițiilor;

întrucât speculațiile pe piața schimburilor valutare sunt din ce în ce mai puternice, se argumentează că piața nu poate realiza singură un curs de schimb stabil care să reflecte performanța și potențialul economic al unei țări.

În ceea ce privește cursurile flotante, în favoarea acestora există următoarele argumente:

cursurile de schimb flotante permit o ajustare automată pentru a asigura echilibru dintre cererea și oferta unei valute;

cursurile de schimb flotante dau posibilitatea guvernelor să concentreze și să direcționeze instrumentele politicii economice spre realizarea unor obiective interne, fără a fi confruntate cu restricțiile unui curs fix;

cursurile valutare flotante protejează economia internă de șocurile externe, Astfel, moneda națională se poate aprecia față de monedele țărilor care înregistrează o rată ridicată a inflației, permițând economiei interne să evite „ importul” de inflație din străinătate.

Cursurile fluctuante sunt acele cursuri care pot flota numai între anumite limite, deci cu o anumită marjă de variabilitate. Acest curs se situează între cursul fix și cel flotant și se formează printr-o fluctuație liberă pe piață în funcție de raportul dintre cererea și oferta de valută, însă numai între anumite limite fixate de autoritatea monetară. În situația depășirii acestor limite, statul, prin Banca Centrală, intervine pentru susținerea cursului, în sensul aducerii lui în cadrul limitelor fixate. Tocmai pentru acest motiv, limitele stabilite se mai numesc și limite de intervenție. Un astfel de curs se practică, în prezent, între țările membre ale S.M.E.; între cursurile valutare ale acestor țări nu pot exista diferențe, în plus sau în minus, mai mari de 2,25% , cu excepția Spaniei pentru care se permite o marjă de 6%.

În concluzie, cursurile fixe și cele flotante nu sunt decât cazuri extreme, practica monetară internațională demonstrând că majoritatea statelor încearcă să adopte cursuri valutare stabile, dar flexibile.

3. În funcție de utilizarea efectivă pe piață, distingem:

– curs valutar real;

– curs valutar economic sau cursul pieței.

Cursul real de schimb se stabilește pe baza parității puterilor de cumpărare efective de pe piețele naționale. Acesta nu se determină în mod curent și nu este un curs operativ care să se utilizeze în tranzacțiile valutare sau financiare.

Cursul valutar economic se stabilește pe baza parității etaloanelor internaționale, determinate pe piața monetară pe baza informațiilor despre evoluția posibilă a factorilor de influență.

Cu alte cuvinte, cursul economic sau cursul pieței este cursul practicat efectiv pe piață la un moment dat, unde, în urma unor tranzacții, paritatea puterilor de cumpărare poate fi influențată și de alți factori decât cei obișnuiți care determină nivelul puterilor de cumpărare, cum ar fi de exemplu, factorii subiectivi datorați unor conjuncturi specifice. Datorită acestor influențe, cursul pieței poate oscila în jurul parității puterilor de cumpărare.

Discrepanța dintre cele două tipuri de cursuri este explicată de influența predominantă a factorilor de pe piața internațională și de modul de interpretare a factorilor naționali și internaționali de operatorii de pe piața monetară internațională.

4. În funcție de poziția băncii, distingem:

– curs de schimb la vânzare;

– curs de schimb la cumpărare.

Aceste cursuri indică prețul la care se vinde sau se cumpără o valută de către o bancă sau casă ( oficiu ) de schimb valutar. Cursul valutar la vânzare este de regulă mai mare decât cursul la cumpărare cu comisionul băncii sau casei ( oficiului ) de schimb valutar. Astfel, în situația cotației directe, banca cumpără mai ieftin valuta și o vinde mai scump.

În cazul metodei indirecte de cotație, cursul de cumpărare al valutei este în fapt cel de vânzare al monedei proprii și, din această cauză, acesta se situează sub cel de cumpărare.

5. În funcție de momentul în care se lichidează tranzacția căreia îi servește, avem:

– curs la vedere;

– curs la termen.

Curs la vedere ( spot ) este cursul zilei în care se încheie tranzacția de vânzare – cumpărare de valută, curs la care se și lichidează tranzacția în aceeași zi sau cel mai târziu după 48 ore, când se procedează la primirea sumelor convenite.

Cursul la termen ( forward ) este folosit pentru tranzacțiile de valută care prevăd livrarea valutei și primirea contravalorii ei ( adică lichidarea tranzacției ) peste 1, 2, 3, 6 luni de la data perfectării ei. El se stabilește în ziua încheierii tranzacției ca un preț preconizat a se realiza. Fiind un preț prestabilit, înscris în contract, este evident că acesta se respectă, indiferent de nivelul cursului zilei de lichidare.

Băncile comerciale cotează valutele la termene diferite: 1 lună, 3 luni, 6 luni etc. și, în funcție de sensul diferenței cursului la termen față de cursul la vedere din ziua stabilirii lui, există două feluri de cursuri la termen:

curs „ în report” sau cu primă;

curs „ în deport” sau discount.

2.5.Căi de întărire a leului în raport cu alte monede,

convertibilitatea monetară

Trecerea la convertibilitatea monetară și apoi menținerea leului în circuitul internațional, presupune adoptarea și realizarea a numeroase acțiuni de natură economică și monetară, oricare vizează întărirea puterii de cumpărare, precum și pregătirea economiei naționale pentru a face față fenomenelor și riscurilor pieței valutare. Printre aceste acțiuni se află realizarea de măsuri de ordin tehnic, tehnologic, economic cu efecte asupra nivelului și structuri pe dimensiuni cantitativ – calitativ ale puterii de cumpărare, precum și realizarea de mărimi echilibrate și adaptate a circulației monetare interne la influențele pieței internaționale.

În primul rând, se impun măsuri care au ca scop restructurarea repartizării valorii – etalon pe dimensiunile puterii de cumpărare. Tendința generală din economia mondială este favorabilă dirijării celei mai mari părți din valoarea cuprinsă în puterea de cumpărare spre dimensiunea de fiabilitate; dimensiunea cantitativă a bunurilor care dau puterea de cumpărare, este în continuă scădere fizică și valorică.

O altă direcție ce trebuie urmată pentru schimbarea favorabilă a raportului leului față de alte monede se referă la adoptarea tuturor măsurilor de producție și prin prisma dimensiuni economice de preț a produselor noastre.

Leul – ca unitate monetară preia, în operațiunea de evaluare a produselor, influența calității și eficienței activității economice sub forma timpului de muncă specific economiei noastre, în multe cazuri, acest timp este superior față de bunurile similare de pe piața internațională, determinând efecte negative în relațiile internaționale. Participarea noastră la schimburile externe presupune adecvarea continuă la cerințele specifice ale acțiunii legii valorii pe piața internațională.

Întărirea unității noastre monetare, leul, este dependentă de mărimea fizică și de calitatea masei de bunuri și servicii produsă în economie. Creșterea puterii de cumpărare este posibilă prin reducerea cheltuielilor, prin diminuarea masei valorice pe unitatea de produs. Pentru a obține acest efect asupra puterii de cumpărare este necesar ca procesul de producție să fie condus pe baza exigențelor impuse de legile economice. Orice abatere de la adecvarea tehnică sau economică, de la utilizarea completă a capacităților de producție, de la condițiile tehnice și a capacităților de producție, de la condițiile tehnice și de calitate se materializează într-un timp de muncă suplimentar care diminuează competitivitatea produselor noastre pe piața internațională, afectând totodată, și poziția unității noastre monetare în raport cu alte monede.

Măsurile vizează realizarea unui mecanism operativ de redare a poziției leului față de alte monede și o coordonare eficientă a raportului dintre masa monetară și structura materială a produsului social.

În privința mecanismului de cotare, în economia noastră s-a adoptat cu definirea unității monetare pe bază de coș valutar în relațiile cu monedele convertibile și stabilirea cursului valutar în conformitate cu regulile de pe piața monetară internațională.

În relațiile cu piața internațională se determină cursul valutar pe baza raportului de paritate al puterilor de cumpărare. Pentru decontările curente se utilizează cursul unic, determinat săptămânal în funcție de factorii care schimbă poziția monedelor străine față de cursul central. Cursul unic se determină pe baza unui coș de valute.

Prin aplicarea acestui mecanism, cursul în lei este corectat în mod rapid și adecvat schimbărilor pe piața monetară internațională, prin cursul unic economia națională este conectată operativ la modul de lucru pe piața internațională, impunându-se luarea de măsuri pentru atenuarea influențelor negative pe care le are modificarea rapidă a cursurilor valutare.

În activitatea monetară trebuie să se acorde o atenție majoră influențelor negative pe care le are transferul internațional de inflație prin intermediul prețurilor la bunurile importate, cât și prin intermediul fenomenelor monetare care afectează partea materială a monedelor pe care le obținem din încasările din export sau la cumpărarea valutelor intrate în țară pentru servicii de turism.

Moneda națională, fiind o rezultantă a tuturor activităților din economie, se poate întări prin munca conjugată a tuturor factorilor din economie.

CAPITOLUL 3

VALUTELE, PREZENT ȘI PERSPECTIVĂ

3.1. Riscul valutar – concept și tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar

Riscul valutar exprimă efectele negative ale mișcării cursului de schimb asupra performanțelor formei. În general, clauzele de acoperire a riscului valutar sunt menite să apere părțile contractante de efectele negative rezultând din variația cursului de schimb a monedei de plată față de o monedă terță, implicată în mecanismul tranzacțional. Ele presupun legarea monedei de plată față de un etalon monetar stabilit, dacă în intervalul dintre momentul încheierii contractului și cel al executării lui apare o modificare în sus sau jos a cursului monedei de plată în raport cu etalonul ales, peste o anumită limită, se procedează la reajustarea corespunzătoare a prețului, pentru a se corecta dezechilibrul ce ar rezulta pentru una din părți, datorită variației cursului. Aceste clauze asigură deci recalcularea automată a sumelor de plată în funcție de evoluția cursului valutar față de momentul încheierii contractului, cu cât variază cursul de schimb în raport cu etalonul, cu cât variază cursul de depreciere ( în sus ) sau la apreciere ( în jos ) și prețul contractului.

Cauzele care generează riscurile sunt numeroase și pot fi de natură comercială sau necomercială. Riscurile comerciale sunt socotite: insolvabilitatea cumpărătorului, neplata la termen, neacceptarea de cumpărător a mărfurilor etc.,iar riscurile necomerciale cele determinate de: starea de război, exproprierea sau intervenții guvernamentale care împiedică plata, schimbarea regimului, adoptarea de restricții în transferurile valutare, anularea autorizațiilor de export, import, calamități etc.

Pentru evitarea sau atenuarea acestor riscuri, practica internațională a imaginat numeroase tehnici și metode a căror utilizare reclamă:

– cunoașterea ansamblului metodelor utilizate pe plan mondial, în acest sens și a domeniului în care pot fi utilizate;

– cunoașterea legislației sau a uzanțelor specifice în anumite domenii, în general (titluri de credit, acreditive documentare, asigurări, reasigurări etc. ), și a legislației din țara partenerului, în mod special ( care poate permite sau nu utilizarea unei metode );

– evaluarea anticipată și cât mai realistă a riscurilor ce pot apărea.

În principiu, modalitățile de atenuare sau evitare a riscurilor prezentate se pot grupa în două categorii: 1) cele determinate de neîndeplinirea întocmai sau îndeplinirea defectuoasă a obligațiilor asumate prin contract, în acest caz se utilizează sistemul garanțiilor, cele rezultate din evoluția cursului monedei de contract, în care caz se pot folosi metode contractuale sau extracontractuale de contracarare a evoluției nedorite.

În cadrul actualului sistem de cursuri fluctuante și, în general, al conjuncturii financiar – monetare internaționale, apelul la tehnicile de evitare sau atenuare a riscului valutar constituie o premisă pentru realizarea eficientă a operațiilor de comerț exterior și cooperare economică internațională. Prin risc valutar se înțelege posibilitatea apariției unei pierderi în cadrul unei tranzacții economice sau financiare, ca urmare a modificării cursului valutar ( depreciere, repreciere ), a valutei de contract, pe intervalul ce se scurge între momentul încheierii contractului și data efectuării încasării sau plății în valută. Riscul valutar poate apărea deopotrivă pentru exportator, cât și pentru importator.

Pentru exportator, riscul valutar apare în situația în care, la data încasării sumei, valuta în care s-a efectuat tranzacția are o putere de cumpărare mai mică decât în momentul încheierii contractului, respectiv valuta de contract s-a depreciat. Pentru importator, riscul valutar apare în cazul în care moneda de plată, pe intervalul amintit, s-a depreciat, respectiv are o putere de cumpărare mai mare.

În timp ce deprecierea monedei de contact dezavantajează pe exportator, ea avantajează pe importator. Importatorii sunt întotdeauna interesați să plătească într-o monedă în proces de depreciere.

Consolidarea valutară, din punct de vedere al exportatorului, urmărește evitarea riscului deprecierii relative a valutei de contact care ar duce la diminuarea eficienței operațiunii de export ( încasarea de valută ) prin obținerea unei valori inferioare exprimată la cursul de schimb față de o terță valută sau de terțe valute de care exportatorul are nevoie pentru plățile viitoare.

Riscul valutar pentru importator apare în situația în care la data plății, valuta în care s-a încheiat tranzacția are o putere de cumpărare mai mare decât în momentul încheierii contractului respectiv; pe intervalul amintit, valuta de contract s-a repreciat ( revalorizat ). Riscul valutar se materializează prin efortul financiar suplimentar pe care importatorul, trebuie să-l facă pentru procurarea unei sume exprimate în altă valută, de valoare echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.

Acoperirea sau consolidarea valutară, din punct de vedere al importatorului, are scopul de a asigura suficiența resurselor planificate într-o terță valută pentru a acoperi prin schimb, la scadență, sumele necesare plății; cu alte cuvinte riscul importatorului este acela al creșterii valorii relative a valutei de contract față de valuta sau valutele în care își are constituite resursele financiare alocate tranzacției.

În timp ce această situație dezavantajează pe importator, ea avantajează pe exportator.

De reținut este faptul că riscul valutar, în accepțiunea sa strictă, nu are în vedere decât pierderea. Evoluția în sens avantajos a evenimentelor privind cursul valutar pentru exportator sau pentru importator reprezintă șansa și drept urmare efectul direct al acesteia: câștigul. Având în vedere această delimitare, în formularea unor decizii privind preîntâmpinarea sau atenuarea riscului valutar, se impune a fi avute în vedere următoarele aspecte:

Riscul fiind un eveniment probabil și în viitor, estimarea și cuantificarea lui necesită din partea celor care trebuie să adopte măsuri, stăpânirea unui ansamblu de informații și experiență care să permită o apreciere cât mai corectă a desfășurării evenimentelor viitoare.

Tehnicile existente și folosite pentru evitarea riscului valutar nu apar în totalitate ca soluții optime, aceasta deoarece apelul la clauze valutare, de exemplu, nu elimină numai eventualele pierderi ca urmare a evoluției nedorite a cursului valutar, dar elimină și câștigurile posibile.

În contextul actualului sistem de cursuri fluctuante și, în general, a conjuncturii financiar – monetare internaționale instabile, apelul la tehnicile de evitare sau atenuare a riscului valutar nu înseamnă că firma este pusă la adăpost în întregime de orice tip de influență negativă rezultată din fluctuațiile cursurilor valutare.

Cursul valutar ca reflectare sintetică a unor influențe de natură economică, politică, socială și psihologică aflate într-o permanentă dinamică nu poate fi abordat singular și static în formularea deciziilor privind surmontarea riscului valutar.

Abordarea dinamică a evoluției cursului valutar al unei monede implică faptul ca luarea în considerare a aspectelor de conjunctură, să fie realizate în contextul evoluției pe termen lung, de ansamblu, a monedei în discuție.

Dintre elementele a căror evoluție sunt într-o strânsă legătură interdependență cu cursul valutar și a căror influență se regăsesc în ultimă instanță, în suma de încasat sau de plătit sunt inflația, evoluția prețurilor internaționale, nivelul dobânzilor pe piața internațională. De aceea este dificil de delimitat strict aceste influențe, ele intercondiționându-se reciproc. Astfel, problema atenuării sau preîntâmpinării riscului valutar depășește abordarea singulară, impunând o abordare multidimensională.

În același timp, cursul valutar al unei monede nu poate fi abordat, rupt de starea economică a statului care emite moneda. Ca urmare, luarea în considerare a unor aspecte ca potențial economic, situația balanței de plăți, rezervele naturale, potențialul uman și tehnologic, rezervele valutare etc. pot să ducă la reducerea deciziilor eronate.

Totodată, cursul valutar este receptorul unor influențe care depășesc cadrul național. În condițiile actualelor interdependențe dintre state ale crizelor de structură ce se manifestă la nivel mondial, abordarea problematicii riscului valutar se impune a fi realizată în acest context;

Ca urmare a interdependențelor amintite, deși riscul valutar vizează strict evoluția pieței valutare în ansamblu, sau a unei monede în particular, abordarea problemei riscului ce poate apărea în urma unei tranzacții comerciale sau de cooperare nu poate fi ruptă de riscul de preț.

Analiza, interpretarea și atitudinea față de riscul valutar și de preț se cere a fi făcută diferențiat de pe poziția de exportator și cea de exportator.

Tehnicile folosite pentru atenuarea sau evitarea riscului valutar pot fi grupate în tehnici de acoperire internă sau contractuale, prin aceasta înțelegându-se acele procedee pa care participanții la schimburile comerciale la pot iniția și derula ca urmare a propriei activități, și tehnici de acoperire externă sau extracontractuale, în care inițierea și derularea lor reclamă colaborarea cu o instituție specializată, de regulă, o bancă.

1. Tehnici contractuale. Printre cele mai folosite metode se numără:

a) alegerea monedei de contract;

b) includerea în preț a unei marje asiguratorii;

c) sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută;

d) clauze valutare;

e) anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor;

f) clauza – marfă;

g) derularea corectă și operativă a contractului comercial internațional.

a. Alegerea monedei de contract are o importanță deosebită în realizarea în condiții de eficiență a operațiunilor de comerț și cooperare economică internațională. Folosirea uneia sau alteia din valute influențează, în final, însăși valoarea tranzacției.

Importanța alegerii valutei de contract derivă din faptul că poziția de importator este

dezavantajată de plata într-o valută care se repreciază, iar cea de exportator de încasarea unei valute în proces de depreciere.

Pornind de la premisa că poziția de exportator urmărește introducerea în contract a unei monede „ tari” iar poziția de importator a unei monede „ slabe” în alegerea monedei de contract se poate avea în vedere mai multe criterii de selectare a acesteia.

Un prim element de avut în vedere este durata contractului, respectiv intervalul de timp în care se va efectua plata: la vedere pe termen scurt sau lung. Pentru contractele pe termen lung, la alegerea monedei de contract se au în vedere factorii structurali care determină evoluția cursului valutar ( starea balanței de plăți, politica monetară și financiară a statului emitent al monedei, inflația ). Pentru contractele pe termen scurt, cursul la termen poate fi un indicator de apreciere în perspectivă a cursului valutar, și ca atare luat în considerare la formularea deciziei privind selectarea monedei de contract.

Analiza comparativă a evoluției unei valute în raport cu alt grup de valute apare ca absolut necesară în alegerea monedei de contract, pentru a stabili cu o mai mare exactitate riscul de preschimbare pe care îl prezintă aceasta în perspectivă.

Elementele prezentate privind alegerea monedei de contract nu trebuie absolutizate. În condițiile cursurilor fluctuante evoluția cursului valutelor poate avea oricând o tendință imprevizibilă, contrară așteptărilor.

b. Includerea în preț a unei marje asiguratorii. Nu totdeauna partenerii acceptă includerea unor clauze asiguratorii în contract sau moneda în care urmează să se facă plata nu este totdeauna cea dorită. Astfel, din ce în ce mai mulți exportatori pe piața internațională practică sistemul includerii în prețul de ofertare a unei marje asiguratorii, prin care au în vedere evoluția prețurilor, inflația și variațiile nedorite ale cursului valutar și dobânzilor în interdependența lor.

Marja asiguratoare, în principiu, va fi cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari și momentul încasării cât mai îndepărtat. Orice preț de ofertare este dorit să cuprindă o marjă asiguratorie, indiferent dacă în contract sunt sau nu cuprinse clauzele valutare sau dacă se face apel și la alte modalități de acoperire a riscului.

Folosirea acestor tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată, în principal, de doi factori:

– prețul internațional. Deși teoretic această marjă poate atinge valori foarte mari, practic mărimea ei este limitată la nivelul uzual al prețului de pe piața internațională pentru produsul respectiv oferit în condiții de plată similare;

– prețul intern complet de export. Includerea în mărimea marjei asiguratorii este determinată de diferența rezultată dintre prețul intern la care se realizează produsul exportat și prețul practicat pe piața internațională ( prețul intern complet de export exprimat în valută ). Includerea marjei asiguratorii în preț trebuie să răspundă la cel puțin două cerințe, îmbinate optim: prețul produsului să rămână competitiv și marja asiguratoare să fie cât mai mare. Pentru realizarea acestei corelări este necesară existența unui preț la producător scăzut și cunoașterea riguroasă a prețului practicat pe piața internațională.

c) Sincronizarea încasărilor și plăților în aceeași valută ( compensarea ). Întreprinderile care efectuează atât operațiuni de export, cât și operațiuni de import pot limita riscul valutar prin compensarea veniturilor și cheltuielilor într-o valută determinată, riscul apărând doar pentru soldul operațiunilor efectuate în aceeași monedă.

Este de dorit ca întreprinderile să-și deruleze atât operațiunile de export, cât și cele de import.

Eficiența compensării valutare crește cu cât momentele în care au loc plățile și încasările în aceeași valută sunt mai apropiate sau coincid, iar sumele sunt valori sensibil egale.

De remarcat este faptul că:

– utilizarea tehnicii sincronizării plăților și încasărilor în aceeași valută se poate face de întreprinderile care efectuează atât operațiuni de import, cât și de export;

– eficiența acestei tehnici constă în utilizarea unui număr redus de valute și o sincronizare în timp a plăților și încasărilor;

– apelul la această tehnică presupune o coordonare de ansamblu a activității întreprinderii ( serviciile de import cu cele de export ) în scopul realizării sincronizărilor necesare și al urmăririi în timp a plăților și încasărilor în valute;

– metoda nu elimină riscul valutar, decât în cazul unor sincronizări perfecte, astfel, acestea apare asupra soldurilor în diferite valute sau între momentul efectuării plăților și cel al încasărilor.

d. Clauzele valutare. În ansamblul tehnicilor menite să preîntâmpine sau să atenueze riscul valutar un loc important îl ocupă clauzele de consolidare valutară. Acestea sunt: clauza simplă valutară pe baza unui coș de valute ponderat, clauza valutară pe baza D.S.T.

Clauza valutară simplă constituie o modalitate de apărare împotriva riscurilor valutare, utilizată de obicei în tranzacțiile în care partenerii au un interes față de cele două valute.

Clauza coșului valutar simplu are caracteristic faptul că moneda de contract, de plată, nu este „ legată” de o singură valută, ci de un grup de valute. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluțiilor contradictorii ale valutelor ce compun coșul, reflectând totodată tendința evoluției cursurilor valutare mai real. Utilizarea acestei clauze se face după aceleași principii ca și clauza valutară simplă: se stabilesc valutele de coș, se precizează pentru valutele din coș cursul față de valuta de contract în momentul contractării și limitele peste care este necesară recalcularea sumei de plată în raport de cursurile înregistrate în momentul plăților. În cazul clauzei bazate pe un coș de valute simplu ponderea atribuită valutelor în coș este egală.

Apelarea la clauza coșului de valute ponderat permite o corelare mai aproape de necesități a încasărilor și plăților valutare . În practica internațională la utilizarea clauzelor bazate pe coșuri de valute ( simple sau ponderate ), coșul se construiește dintr-un număr ce variază între 3 și 6 valute.

Clauza asiguratorie pe bază de D.S.T. s-a impus pe plan financiar – valutar ca un instrument de referință în anumite tranzacții, ca urmare a modului în care este calculată valoarea lor.

Valoarea unui D.S.T. se calculează și se publică zilnic de Fondul Monetar Internațional. Accesul rapid și corect la informație, ca și structura valutelor din coș fac ca D.S.T. să fie tot ai utilizate în elaborarea clauzelor valutare.

e. Anticipări și întârzieri în efectuarea plăților și încasărilor, cuprind ansamblul măsurilor care au drept efect influențarea directă a calendarului încasărilor și plăților în valută.

Posibilitatea folosirii acestei metode este determinată de faptul că, de obicei, în contractele comerciale internaționale termenele de livrare nu sunt stabilite pe zile, ci pe perioade.

f. Clauza marfă, pentru acoperirea riscului valutar este folosită cel mai adesea, în cazul contractelor de compensație sau a căror încasare se face într-o perioadă mai îndepărtată față de momentul valorii contractului de export cu o cantitate de mărfuri strict determinată care urmează a fi importată. Aplicarea acestei tehnici permite ca, indiferent de evoluția prețurilor la produsul în care se rambursează contravaloarea contractului, exportatorul să primească aceeași cantitate de mărfuri, echivalentă prețului unitate stabilit în momentul încheierii contractului.

g. Derularea corectă și operativă a contractului comercial internațional, ca modalitate de diminuare a riscurilor valutare, impune luarea în considerare a mai multor elemente: pregătirea tranzacției, derularea tranzacției, întocmirea corectă a documentelor de plată.

2. Tehnici extracontractuale.

În această grupă de măsuri, ca tehnici de acoperire externă sau extracontractuale se

înscriu și posibilitățile de a solicita bănci specializate, în țara noastră B.R.C.E., efectuarea în numele lor a unor operații de arbitraj valutar.

Operațiunile de arbitraj valutar se efectuează de servicii specializate, în cadrul diferitelor bănci. În țara noastră acest serviciu este organizat în cadrul B.R.C.E. care efectuează astfel de operațiuni în nume propriu sau în numele întreprinderilor de comerț exterior pe care le deservește. După perioada pentru care sunt realizate, operațiunile de arbitraj valutar sunt la vedere și la termen.

Acoperirea la vedere se face, de regulă, în scopul: obținerii valutei necesare unei plăți internaționale ce nu se află în disponibil la momentul respectiv, modificării structurii disponibilităților în valută potrivit unor criterii de optimizare în funcție de evoluția cursurilor valutare și deseori pentru obținerea unui câștig viitor. Virarea în conturi a sumelor are loc în 48 de ore de la inițierea operațiunii. Solicitarea unei operațiuni la vedere poate fi determinată, în principal, de necesitatea:

formării și păstrării disponibilităților valutare ale întreprinderii în valute cu tendințe de repreciere;

formării unei structuri pe valute corespunzătoare corelațiilor ce se impun privind încasările și plățile viitoare.

Acoperirea la termen este pe plan internațional, una dintre cele mai folosite tehnici de evitare sau atenuare a riscului valutar în cazul operațiunilor comerciale a căror derulare nu depășește, de regulă, un an. Aceste operațiuni se fac la un curs determinat denumit curs la termen, astfel încât creanțele și angajamentele întreprinderii nu mai sunt supuse fluctuației cursurilor valutare.

În inițierea și derularea unei operațiuni la termen se au în vedere, de regulă, următoarele:

– situația valutei în contract;

– cursul la vedere și cursul la termen al valutei de contract;

– dobânzile pe piața valutară.

Operațiunile la termen pot fi simple, complexe sau de tipul hedging-ului valutar.

Inițierea unei operațiuni de hedging implică realizarea unei înțelegeri scrise cu banca specializată de a efectua, în numele și pe riscul ei, o operațiune la termen, în anumite condiții, în scopul de a pune la adăpost față de evoluția probabilă nedorită a unei monede și de a obține un câștig.

3.2. Tipuri de tranzacții cu valută realizate pe piețele valutare și căile speciale de acoperire a riscurilor

Instabilitatea accentuată a cursurilor valutare a determinat apariția unor noi tipuri de operații valutare care oferă operatorilor posibilități mai mari de câștig, fără asumarea unor riscuri pe măsură, datorită multiplelor soluții da acoperire create. Între acestea un loc important îl ocupă tranzacțiile valutare la termen, operațiunile de schimb și operațiunile swap de devize.

Operațiunile la termen ( tip „ futures” ) s-au dezvoltat pentru a atenua neajunsurile tranzacțiilor valutare la termen tradiționale în special faptul că cei doi semnatari ai contractului nu puteau profita de o eventuală evoluție pozitivă a cursului valutelor negociate, contractul neputând fi mobilizat anticipat, ci doar la termenul și cursul convenite.

Contractul la termen tip „futures” este un angajament de vânzare cumpărare, la un curs la termen dinainte stabilit, cuantumul și data prevăzute în contract fiind însă standardizate. Pe piața internațională monetară se negociază contractele de acest tip în euro, dolari canadieni, USD, pesos mexicani, yeni japonezi.

Aceste contracte la termen pot fi revândute în orice moment. Standardizarea scadențelor nu constituie un obstacol dacă nu corespund cu termenele de plată pentru care ele formează acoperirea, foarte rar acest tip de contracte sunt menținute până la scadență. Pierderea sau câștigul nu sunt plătite deci o singură dată la scadență, ci de câte ori apar. Toate operațiunile pe care le presupune tranzacția la termen se efectuează prin intermediul unei camere de compensație care înregistrează orice contract, încheiat în această formă. Practic orice contract este încheiat cu camera de compensație, care are rol de vânzătoare și un altul între vânzător și camera de compensație, care apare de data aceasta în calitate de cumpărătoare. Ordinele de vânzare și de cumpărare la termen de valută sunt contractate de așa – numiții „ aderenți negociatori” sau curtieri, singurii abilitați să negocieze pe piață, fie pentru contul lor, fie pentru cel al clienților lor.

Pentru înțelegerea mai ușoară a specificului acestor operații valutare la termen ca mod de acoperire vom lua un exemplu. Presupunem o întreprindere germană care a vândut mărfuri în S.U.A. la 15 februarie 1990 pentru un total de 500000 mărci, marca cotând la acea dată 0,6072 dolari; plata mărfurilor s-a stabilit a se realiza peste 90 de zile. De teama unei aprecieri a monedei germane înainte de 15 mai, care ar obliga-o să cheltuiască mai mulți dolari pentru a cumpăra suma necesară achitării mărfurilor, firma americană a hotărât să acopere apelând la piața valutară la termen tip „ future” din Philadelphia: poziția deschisă scurtă în mărci în care se află este înlocuită cu o poziție lungă pe piața valutară la termen pentru care el cumpără patru contracte standardizate, exprimate în mărci ( 125000*4=500000 ) contra dolari, scadente în mai 1990 la cursul de 1D.M. =0,6132. La data de 15 mai când s-a fixat data plății, marca a ajuns la 0,6150 dolari, sumă care diminuează pierderea care ar fi rezultat din relația sa comercială cu firma germană. Practic, costul net al mărfurilor cumpărate de firma americană s-a ridicat la numai 0,6132 dolari pentru o marfă iar pierderea la numai 0,018 dolari pentru o marcă „(0,6150- 0,6132 ) în loc de 0,078 dolari pentru o marcă ( 0,5150-0,6072 ) cât ar fi fost dacă nu exista acoperirea la termen.

Opțiunile, ca și tranzacțiile la termen, nu sunt specifice pieței valutare ci oricărei piețe, indiferent dacă ea este piață de bunuri, de titluri de valoare sau rate de dobânzi.

Opțiunea de schimb valutar este un aranjament care dă posesorului dreptul, fără a-l obliga, de a cumpăra sau de a vinde o cantitate determinată de valută, la un preț determinat ( numit preț de exercițiu ), înainte sau la o dată determinată ( numită data scadenței contractului ).

Investitorii cumpără de regulă opțiuni de vânzare sau de cumpărare de la bănci și plătesc pentru dreptul lor opțiune achiziționat, o primă, care poate fi procentuală pe unitatea de activ monetar sau în sumă fixă. Până la scadența convenită posesorii de opțiuni își pot exercita dreptul de a vinde sau de a cumpăra cantitatea specificată de valută, pot lăsa contractul să expire sau pot vinde opțiunea pe piață.

Opțiunile sunt cumpărate și comercializate, fie într-un cadru organizat, fie în afara acestora.

Spre deosebire de tranzacțiile obișnuite de vânzare – cumpărare de valută la termen, opțiunile de schimb de valută permit celor care le efectuează să evite riscul valutar, fără să se lipsească de posibilitatea de a câștiga, dacă evoluția cursului valutar nu este aceea preconizată.

Noile operațiuni de swap de devize. Dacă inițial operațiile de swap erau înțelese ca schimb de monede diferite între două bănci, sau între două întreprinderi, în general, schimb de monede naționale pentru o perioadă dată, astăzi sunt angajamente prin care două părți convin să schimbe fluxuri financiare în monede diferite, de exemplu se schimbă un împrumut contractat într-o valută, contra unui împrumut contractat în altă valută.

În prezent, în practică există două tipuri principale de astfel de operații:

1) Swap de monede practicat astăzi pe piețele financiare internaționale este, în esență, tot o tranzacție prin care cele două bănci schimbă temporar cantități date din două monede diferite, pe care le rambursează ulterior, prin două monede convenite, care se referă atât la plata de dobânzi, cât și la amortizarea capitalului.

Tehnica actualului swap de monede presupune trei etape:

– etapa inițială a încheierii tranzacției, când cele două părți schimbă sume echivalente de devize diferite;

– etapa a doua care se realizează anual, cu prilejul plății dobânzilor convenite ( de exemplu, partea care a primit dolari va plăti dobânda în dolari, corespunzătoare ratei dobânzii la împrumuturile în dolari existente în S.U.A. iar partea care a primit mărci primește dobânda în mărci, la rata dobânzii existente pe piața Germaniei );

– etapa a treia are loc la scadență când se lichidează tranzacția și când cele două părți își răscumpără de fapt suma de monedă națională remisă partenerului extern.

Operațiile swap au cunoscut o mare dezvoltare și ca o soluție pentru ușurarea crizei datoriilor externe ale țărilor în curs de dezvoltare, luând forma unui schimb de datorii externe.

– Swap-ul de dobânzi constituie o tranzacție prin care cele două părți schimbă între ele plăți de dobânzi de natură diferită, calculate asupra totalului unui capital dat. Într-un swap de dobânzi nu se schimbă capital, nici inițial nici ulterior, ci doar fluxuri de plăți de dobânzi de diferite tipuri în funcție de reguli prestabilite și bazate pe o cantitate de capital „ național” care servește doar ca bază de calcul a dobânzii.

Operațiile swap de valute și de dobânzi permit celor care împrumută fonduri pe termen mediu sau lung să exploateze avantajele pe care le prezintă unele piețe din punctul de vedere al cursurilor și ratelor de dobânzi.

3.3. Rezervele valutare și lichiditatea internațională

Prin rezerve valutare și monetare se înțeleg rezervele de aur ale unei țări, precum și

disponibilitățile deținute în monedele altor țări. Prin moneda unei alte țări, potrivit statutului Fondului Monetar Internațional, se înțelege fără nici o limitare moneda metalică, moneda de hârtie, soldurile bancare, acceptele bancare și obligațiile guvernamentale cu scadență ce nu depășesc 12 luni. La stabilirea rezervelor valutare ale unei țări membre a F.M.I. se are în considerare poziția la Fond, adică dreptul de tragere automată asupra Fondului în cadrul tranșei – aur.

Importanța rezervelor valutare ale unei țări este măsurată în raport cu valoarea importului țării pe timp de un an ( în procente ), stabilindu-se numărul lunilor în care țara respectivă ar putea importa, în ritmul obișnuit, utilizând pentru aceasta numai rezervele existente, fără a mai exporta sau folosi vreo altă sursă internă sau externă de valută.

Rezervele valutare constituie, alături de situația balanței de plăți, unul dintre indicatorii economici importanți ai dezvoltării economice ai unei țări, precum și un puternic factor de menținere a stabilității monedelor convertibile, gradul de încredere într-o asemenea monedă fiind direct proporțional cu volumul rezervelor de aur și devize ale țării respective. În moneda unei țări cu suficiente rezerve valutare, deținătorii soldurilor pot fi siguri că în cazul în care acea țară nu ar fi în măsură să le livreze mărfurile și serviciile de calitate și la prețurile și termenele de livrare dorite, acele soluri vor putea fi convertibile la prima cerere și fără diferențe de curs mai mari de 1% în monedele altor țări care le vor satisface pretențiile. Valutele de rezervă au intrat în structura rezervelor monetare internaționale încă înaintea de punerea etalonului aur – devize la baza sistemelor monetare naționale. Chiar în condițiile etalonului aur clasic, băncile centrale dețineau un stoc de valute și devize pentru ipoteza în care un deținător de monedă națională ar fi preferat să obțină în schimbul ei o valută străină și nu aur. Are loc ascensiunea unor monede naționale ca valute de rezervă, iar problemele create de această ascensiune se datorează însă etalonului aur – devize.

Lichiditatea internațională. Denumirea de lichiditate internațională se folosește uneori cu referire la situația unui stat, iar alteori la cea a întregii comunități internaționale. Prin lichiditate internațională se înțelege totalitatea mijloacelor de acoperire a soldului operațiunilor comerciale și financiare de care dispune un stat în relațiile sale cu alte state. Ea este o măsură a capacității statului respectiv de a face față în orice moment angajamentelor sale externe exigibile.

Lichiditățile internaționale ale unui stat cuprind următoarele elemente:

rezerva monetară internațională oficială, cuprinde activele ( aur, valute, devize, D.S.T., poziția creditoare față de F.M.I. ) deținute de autoritățile monetare, ce obicei banca centrală;

mijloace de plată internaționale și active ușor transformabile în asemenea mijloace deținute de alte instituții financiar – bancare decât autoritățile monetare, precum și de agenții economici nebancari.

Lichiditatea internațională este o noțiune complexă care cuprinde atât unele active financiare – creanțe, caz în care lichiditatea trebuie apreciată ținând seama de durata și de negociabilitatea creanței avuta în vedere, deoarece pentru a-și valorifica creanța, creditorul poate să acționeze aspra debitorului, însă pentru aceasta el trebuie să aștepte ca aceasta să ajungă la scadență. În ipoteza în care creanța este negociabilă, titularul său trebuie să se adreseze unui terț căruia îi va ceda creanța, iar această operațiune este cu atât mai facilă cu cât creanța în cauză poate fi mai simplu cedată, fără formalități complexe și cheltuieli ridicate, și dacă există o piață pe care deținătorul creanței poate găsi oricând un terț dispus să i se substituie.

Referitor la rolul băncilor în domeniul lichidităților internaționale, acesta are două aspecte: unul de distribuire a lichidității între țări și altul de creare de lichiditate.

În legătură cu primul aspect, în ultimii ani aportul aproape decisiv al aparatului bancar în rezolvarea problemei care a provocat la timpul său numeroase preocupări și discuții cu reciclarea așa – zișilor petrodolari. Acest aparat și-a îndeplinit cu mare eficiență funcția de intermediar între țările exportatoare de petrol care au avut mari excedente de balanță în urma majorării prețului petrolului și erau în căutare de plasamente, pe de o parte și țările cu deficite de balanță care erau în căutarea unei finanțări a deficitului, pe de altă parte.

În ceea ce privește al doilea aspect, al creării de lichiditate internațională este un fapt cunoscut că băncile au capacitatea de a crea monedă prin acordarea de credite. Aceleași bănci, dacă acordă credite pe baza disponibilităților în conturile clienților, exprimate în valută, creează valută, deci lichiditate internațională.

Lichiditatea internațională este aproape în întregime tributară, în actualele condiții, valutelor de rezervă și îndeosebi valutelor de rezervă cheie: DOLARUL ȘI ÎN VIITOR EURO.

STUDIU DE CAZ

Operațiuni la vedere (spot)

Operațiunile la vedere (spot) sunt acele operațiuni în care vânzarea și cumpărarea de valută sau devize se încheie în aceeași zi (sau maximum 48 ore), astfel că momentul tranzacției coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei.

Mecanismul formării cursului valutar pe piață cunoaște trei stadii care duc la o uniformizare a acestuia:

● prima uniformizare se produce la nivelul fiecărei bănci, prin cererea și oferta de valută la ghișeele acesteia;

● a doua uniformizare a cursului pieței se face la nivelul pieței naționale, prin compensarea interbancară;

● a treia uniformizare se produce la nivel internațional, prin compensarea între piețe.

Operațiunile la vedere măresc viteza de circulație a valutelor și ușurează derularea tranzacțiilor de import-export, ele deținând ponderea cea mai mare în cadrul tranzacțiilor de vânzare-cumpărare de valută în cont.

Cursurile la care se efectuează operațiunile cu valută spot se numesc cursuri sau cotații spot și constituie baza de formare a cursurilor pentru tranzacțiile la care ziua de decontare este diferită de cea a operațiunilor spot.

Vânzarea-cumpărarea de valute "spot" prin cotația indirectă

Problemă:

Pentru a plăti valoarea unui contract de import la cererea unui client al său, o bancă olandeză dorește să cumpere de pe piața canadiană suma de 5 000 000 USD. În vederea realizării acestei operații, banca olandeză intră în legătură cu o bancă canadiană (prin fax) interesându-se care este cursul la vedere (spot) al USD în dolari canadieni .

Rezolvare.

1. În vederea stabilirii cotației cerute, banca canadiană va proceda în felul următor:

a) ia legătura cu banca germană și îi solicită acesteia cotația $/euro "valută spot", de la care primește cotația următoare:

1 euro = 1,4150 USD Curs de cumpărare (Cc)

1 euro = 1,4170 USD Curs de vânzare (Cv)

b) în continuare ia legătura cu un broker de la care primește cursul în acel moment dintre $ și CAD astfel:

1 euro = 4,8925 CAD Curs de cumpărare (Cc)

1 euro = 1,8975 CAD Curs de vânzare (Cv)

2. a) având informațiile de mai sus, banca canadiană procedează la stabilirea cursului de cumpărare și de vânzare dintre CAD și USD. Pentru stabilirea acestor cursuri se utilizează metoda "cross – rate" pe baza cursurilor $/euro și $/CAD astfel:

Curs de cumpărare (CAD/USD) = (Curs de cumpărare EURO/CAD )/ ( Curs de

vânzare EURO/USD)

Curs de vânzare (CAD/USD) =( Curs de vânzare EURO/CAD )/ ( Curs de

cumpărare EURO/USD )

Cc (CAD/USD) = (4,8925 CAD/EURO )/ ( 1,4170 USD/EURO )= 3,4527 CAD/USD

Cv (CAD/USD) = (4,8975 CAD/EURO)/( 1,4150 USD/EURO) = 3,4611 CAD/USD

b) aceste cotații sunt ajustate de banca canadiană, asigurându-și marja de siguranță, după care comunică băncii olandeze cursul la care negociază dolarul canadian astfel:

1 USD = 3,4535 CAD – Cc

1 USD= 3,4620 CAD – Cv

c) baca olandeză acceptă cursurile de mai sus și solicită să cumpere suma de 5 000 000 USD la cursul de 3,4620 CAD/USD.

d) cu dolarii canadieni obținuți din vânzarea USD, banca canadiană cumpără dolari la cursul de 4,8975 CAD/EURO, pe care îi vinde imediat contra USD la cursul de 1,4150 $/EURO.

Schematic această tranzacție se prezintă astfel:

Din această operațiune banca canadiană realizează un câștig de 1 256 USD calculată astfel:

5 001 256 USD – 5 000 000 USD = + 1 256 USD.

În varianta în care această cumpărare ar fi început prin cumpărarea de USD contra CAD la cursul de 3,4535 CAD/USD acestea fiind vândute imediat contra euro la cursul de 1,4150 $/EURO, iar EURO să fie vânduți contra dolari canadieni la cursul de 4,8975 CAD/EURO situația este următoarea:

În această variantă câștigul obținut de banca canadiană este de 38 153 CAD astfel:

17 305 653 CAD – 17 267 500 CAD = + 38 153 CAD.

Vânzarea-cumpărarea de valute "spot" prin cotația directă

Problemă:

O bancă italiană interesată într-o tranzacție euro – USD transmite prin fax unei bănci din Germania că dorește să vândă 1 000 000 euro.

Rezolvare.

1. Banca germană intră în legătură cu o bancă specializată în tranzacții euro/CAD și cu un broker pentru cotația euro/$ de la care primește următoarele informații:

Cc 1 euro = 1,5965 CAD Cc = 1,4155 USD

Cv 1 euro = 1,5970 CAD Cv = 1,4170 USD

2. Banca germană stabilește cursul de cumpărare și de vânzare al euro în USD, pe baza informațiilor primite, utilizând următoarele relații:

Cc (euro/USD) = Cc (euro/CAD) Cc (CAD/USD)

Cv (euro/USD) = Cv (euro/CAD) Cv (CAD/USD)

se obțin cursurile:

Cc (euro/USD) = 1,5965 CAD/euro 1,4155 USD/CAD = 2,2598 USD/euro

Cv (euro/USD) = 1,5970 CAD/euro 1,4170 USD/CAD = 2,2629 USD/euro

3. Banca germană, înainte de a comunica băncii italiene cursul "spot" euro/USD, ajustează cotațiile obținute mai sus:

Cc = 1 euro = 2,2590 USD

Cv = 1 euro = 2,2640 USD

4. După acceptarea de către banca italiană a cursurilor comunicate, acesta vinde băncii germane 1 000 000 euro la cursul de 2,2590 USD. Euro obținuți din această operație sunt vânduți contra CAD la cursul de 1,5965 CAD/euro. Imediat dolarii canadieni obținuți se vând contra USD la cursul de 1,4170 $/EURO. Din această tranzacție banca germană va obține un câștig de 3 240 USD rezultat din următorul calcul:

În această variantă câștigul este calculat astfel:

2 262 240 USD – 2 259 000 USD = + 3 240 USD.

Operațiuni la termen (forward)

Operațiunile la termen (forward) sunt acelea în care tranzacția are loc imediat, dar livrarea valutelor sau devizelor se face după un anumit termen convenit și la un curs stabilit în momentul încheierii ei. Acest termen este standardizat, putând fi 1 lună (1 M), 2 luni (2 M), 3 luni (3 M), 6 luni (6 M) și 12 luni (Y).

Operațiunile la termen sunt de două feluri:

● operațiuni simple (normale) sau outright;

● operațiuni complexe (ex. operațiuni de swap).

Operațiunile simple presupun vânzarea sau cumpărarea la termen a unei valute contra altei valute, cursurile la care se efectuează aceste operațiuni, purtând denumirea de cursuri forward.

Băncile acționează pe piața valutară fie în nume propriu, fie la ordinul unui client, de obicei existând unele restricții valutare de care băncile trebuie să țină cont. Băncile își stabilesc propriul lor curs valutar care poate fi diferit de cel al bursei valutare sau al bursei de valori, dar nu cu mult.

Cursul valutar al unei monede diferă la operațiunea de cumpărare de cel de la operațiunea de vânzare, cotația de vânzare fiind, de regulă, mai mare decât cea de la cumpărare, diferența reprezentând-o comisionul vânzătorului. De asemenea, cotația diferă la operațiunile de termen față de cele la vedere, în această privință putând să apară două situații:

– cursul valutar, exprimat în monedă națională, este mai mare la termen decât la vedere. Acest fenomen este normal într-o anumită măsură, deoarece la cursul de tranzacție se adaugă și dobânda pentru perioada până la scadență; dar există situația când cursul la termen depășește și acest adaos, caz în care se spune că valuta respectivă "face prima" (premium) și moneda face discont (discount) sau, altfel spus, există un report;

– cursul valutar, exprimat în monedă națională, este mai mic la termen decât la vedere, caz în care spunem că valuta face discont și moneda face primă sau că există un deport.

Tendințele de apreciere și depreciere aferente reportului și deportului la diferite valute favorizează operațiunile speculative și de arbitraj.

În general, cursul la termen (forward) se stabilește de către bănci ținând cont de două elemente:

● cursul la vedere al valutei (cursul spot);

● diferența dintre ratele dobânzii pe perioada operațiunii de vânzare-cumpărare de valută la creditele exprimate în cele două valute.

Formula de calcul a punctelor forward este următoarea:

Fwd =

unde:

Fwd – punctele forward;

Cs – cursul spot;

K – diferența de dobândă dintre cele două valute pe

perioada de calcul a forwardu-lui;

N – numărul de zile al perioadei de calcul a

forward-ului.

Pentru perioade fixe de 1, 2, 3, 6 sau 12 luni, formula de calcul a forward-urilor devine:

Fwd =

unde:

N – 1, 2, 3, 6 sau 12 luni.

Ca și pentru cursul de vedere (spot), băncile stabilesc pentru cursul la termen (forward) un nivel pentru cumpărare și altul pentru vânzare de valută. Atunci când forward-ul la cumpărare este mai mare decât forward-ul la vânzare, cursul este în deport, iar în situația inversă, afirmăm că acesta este în report.

În concluzie, cursul forward (de vânzare sau de cumpărare) se obține din cursul spot din care se scade deportul sau se adaugă reportul.

În practică, cursul forward se obține din cursul spot la care se adaugă sau se scade o diferență definită prin doi termeni (numiți pip-uri) corespunzători cursului de cumpărare și respectiv de vânzare.

Exemplu:

Să se stabilească cursul la termen al dolar american în dolari canadieni (USD/CAD) având în vedere următoarele:

– cursul spot EURO/USD este:

1 EURO = 1,2775 USD curs de cumpărare

1 EURO = 1,2800 USD curs de vânzare

– forwards 1 lună: – 25; – 20 (deport)

– curs spot EURO/CAD este:

1 EURO = 4,8875 CAD curs de cumpărare

1 EURO = 4,8900 CAD curs de vânzare

– forwards 1 lună: – 30; – 20 (deport)

Rezolvare:

Rezolvarea acestei probleme are loc în două etape și anume:

1. În etapa întâia se determină cursurile de cumpărare și de vânzare la termen ale EURO, în dolari americani și în dolari canadieni, astfel:

– Cc la termen EURO/$ = 1,2775 – 25 = 1,2750 $/EURO

– Cv la termen EURO/$= 1,2800 – 20 = 1,2780 $/EURO

– Cc la termen EURO/CAD = 4,8875 – 30 = 4,8845 CAD/EURO

– Cv la termen EURO/CAD = 1,8900 – 20 = 4,8880 CAD/EURO

2. În etapa a doua se determină cursul de cumpărare și de vânzare la termen al dolarului american în dolari canadieni, astfel:

Cc la termen USD/CAD = ( Cc la termen EURO/CAD)/ ( Cv la termen EURO/USD ) = = 3,8220 CAD/USD

Cv la termen USD/CAD = ( Cv la termen EURO/CAD )/ ( Cc la termen EURO/USD ) = = 3,8337 CAD/USD

b) În cotația directă (aplicată la EURO, dolarul canadian și dolarului australian).

Exemplu:

Să se calculeze cursul de cumpărare și vânzare la termen al EURO în CAD pe baza următoarelor date:

– cursul spot EURO/$ este:

1 EURO = 1,5955 $ curs de cumpărare

1 EURO = 1,5960 $ curs de vânzare

– forwards 1 lună: – 10; – 6 (deport)

– curs spot $/CAD este:

1 $ = 4,8875 CAD curs de cumpărare

1 $ = 4,8900 CAD curs de vânzare

– forwards 1 lună: – 30; – 20 (deport)

Rezolvare: are loc în două etape și anume:

1. Se determină cursurile la termen de cumpărare și de vânzare ale EURO în dolari și ale dolarului în dolari canadieni, astfel:

– Cc la termen EURO/$ = 1,5955 – 10 = 1,5945 $/EURO

– Cv la termen EURO/$ = 1,5960 – 6 = 1,5954 $/EURO

– Cc la termen $/CAD = 4,8875 – 30 = 4,8845 CAD/$

– Cv la termen $/CAD = 1,8900 – 20 = 4,8880 CAD/$

2. Se determină cursul de cumpărare și de vânzare la termen al EURO în CAD (EURO/CAD):

– Cc la termen $/CAD Cc la termen EURO/CAD = (Cc la termen EURO/$) =

= 4,8845 1,5945 = 7,7773 CAD/EURO

– Cv la termen $/CAD Cv la termen EURO/CAD = (Cv la termen EURO/$) =

= 4,8880 1,5954 = 7,7983 CAD/EURO

Operații de arbitraj valutar și speculative

Arbitrajul valutar constituie o operație bancară de vânzare și cumpărare, adeseori simultane, de valută pe piețele valutare, în scopul exclusiv al realizării unui câștig din:

– diferența de curs al aceleiași valute pe două piețe diferite;

– diferența de curs al aceleiași valute pe aceeași piață la date diferite;

– diferența de curs între două valute și două piețe diferite.

Arbitrajul valutar este efectuat pe scară largă, el dând băncilor posibilitatea de a-și valorifica disponibilitățile în monedă națională sau în valută. Operațiile de arbitraj se efectuează prin mijloace de comunicație rapide – ordine telefonice, telegrafice sau telex –, băncile fiind în legătură permanentă cu corespondenții lor care acționează pe diferitele piețe valutare.

Realinierea datorată arbitrajului triunghiular.

Realinierea cursurilor se produce relativ repede și face imposibilă obținerea de profit din arbitraj. Diferențele de cursuri prezentate nu apar la o singură bancă. De obicei arbitrajul triunghiular constă în 3 tranzacții la trei b Ca și arbitrajul direct, arbitrajul triunghiular nu este în mod normal o practică de mare popularitate. Aceste strategii sunt aplicate de dealeri specializați, dotați cu cea mai înaltă tehnologie, care sesizează rapid orice nealiniere a cursurilor încrucișate.

Arbitraj la termen:

– pe o singură piață: cumpărarea la termen a unei valute, dacă se estimează o astfel de evoluție a cursului care să avantajeze vânzarea viitoare;

– pe două piețe: cumpărarea la termen a unei valute pe piața pe care se estimează o creștere a cursului și vânzarea la termen a aceleiași valute pe piața pe care se estimează o scădere a cursului;

– combinat: vânzarea spot a unei valute pe o piață și cumpărarea la termen pe aceeași piață sau cumpărarea spot pe o piață și vânzarea la termen pe o altă piață, în funcție de estimările făcute în privința evoluției cursurilor pe aceste piețe.

– arbitraj valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor (arbitrajul dobânzii acoperite): asocierea unei operațiuni de Succesul acestei operațiuni depinde de corelarea evoluției cursurilor valutare cu diferența dobânzilor.

Acest concept de arbitraj tinde să forțeze o relație între ratele dobânzii din două țări și primele sau discounturile forward corespunzătoare. Arbitrajul dobânzii acoperite implică investirea într-o țară străină și acoperirea față de riscul valutar. Uneori se precizează că fondurile investite trebuie să fie împrumutate local. În acest caz investitorii nu își utilizează propriile fonduri. Dacă investitorii își utilizează fondurile proprii, terminologia de arbitraj devine discutabilă, deoarece apare o sumă reală investită pentru o perioadă de timp.

Să presupunem că o persoană dorește să câștige pe baza ratei înalte a dobânzii din Marea Britanie și dispune de fonduri pentru 90 de zile. Rata dobânzii este fixă, dar cursul viitor la care se vor schimba lirele sterline contra dolari americani este incert. Pentru a garanta cursul la care se schimbă lirele cu dolari într-un moment viitor, se poate utiliza o vânzare forward a lirelor.

Strategia acestui arbitraj este următoarea:

Se transformă dolarii în lire și se creează un depozit pe 90 de zile la o bancă britanică.

În aceeași zi, se vând lirele forward la 90 de zile.

Peste 90 de zile, când depozitul ajunge la maturitate, se transformă lirele în dolari, la cursul stabilit prin contractul forward.

ănci diferite

Realinierea datorită arbitrajului dobânzii acoperite.

Ca și în cazul celorlalte forme de arbitraj, forțele pieței rezultate din arbitrajul dobânzii acoperite vor determina o realiniere, o uniformizare a pieței, care va face imposibilă obținerea în continuare a unui profit pe această cale. Arbitrajul dobânzii acoperite utilizează patru variabile (un curs spot, un curs forward și ratele dobânzii din cele două țări). Este dificil de prevăzut amplitudinea fiecărei modificări, care va produce o eventuală scădere a profitului.

În ipoteza că nu are loc ajustarea ratelor dobânzii, arbitrajul dobânzii acoperite din exemplul analizat este realizabil atât timp cât cursul forward al lirei este suficient de mic față de cursul spot pentru a compensa avantajul ratei dobânzii. Presupunând că rata dobânzii în Marea Britanie este cu 2% mai mare decât rata dobânzii din SUA, investitorii americani ar putea câștiga prin arbitrajul dobânzii acoperite atât timp cât cursul forward este cu 2% mai mic decât cursul spot.

Dacă rata dobânzii ase modifică, ca replică la fluxul de fonduri spre Marea Britanie, diferențialul ratelor dobânzii va fi mai mic. În consecință, va fi nevoie de o diferență mai mică între cursurile spot și forward pentru a echilibra diferența ratelor dobânzii. Variațiile cursurilor și ale ratelor dobânzii, provocate de arbitraje ale dobânzii acoperite, fac ca acestea să devină irealizabile la un moment dat. Dar, în viitor, pot apare din nou ocazii de obținere a unor profituri suplimentare prin acest arbitraj. Odată realizate, tranzacțiile arbitrajului vor afecta din nou cursurile și ratele dobânzii.

Problema nr. 1.

O bancă franceză transmite un fax unei bănci din Egipt prin care întreabă cum negociază "spot" EURO/EGP și primește tot prin fax următoarele cursuri:

– curs de cumpărare: 1EURO = 7,7990 EGP

– curs de vânzare: 1EURO = 7,8000 EGP

Rezolvare:

1. la aflarea cursului de la banca egipteană, operatorul francez își anunță telefonic cabina băncii sale de la bursă despre acestea. În acel moment la bursă, EURO este cotat astfel:

– curs de cumpărare: 1EURO = 7,7975 EGP

– curs de vânzare: 1EURO = 7,7986 EGP

2. Având aceste informații, operatorul de la bursă transmite serviciului de arbitraj al băncii sale să vândă suma de 1 500 000 EURO la cursul de 7,7990 EGP/EURO conform operației de la banca egipteană. Concomitent el cumpără de la bursă tot suma de 1 500 000 EURO la cursul de 7,7986 EGP.

Efectuând aceste operații banca franceză va obține un câștig de 600 EGP astfel:

Vinde 1 500 000 EURO la cursul de 7,7990 EGP = 11 698 500 EGP

Cumpără 1 500 000 EURO la cursul de 7,7986 EGP = 11 697 900

Câștig net + 600 EGP

Problema nr. 2.

Așa cum sunt definite operațiile speculative care au în vedere evoluția cursurilor de la bursă, acestea pot începe în cursul dimineții la bancă și se termină după-amiază la bursă. În situația în care se apreciază o scădere a cursului EGP față de EURO, principalele etape ale derulării acestei operații speculative sunt două și anume:

Etapa I-a

1. În cursul dimineții la deschidere, primul curs cotat a fost:

1 EURO = 7,7950 EGP curs de cumpărare

1 EURO = 7,7965 EGP curs de vânzare

având în vedere o scădere a cursului EGP, banca elvețiană va vinde 7 796 500 EGP contra 1 000 000 EURO la cursul de 7,7965 EGP/EURO

2. Peste 15 minute cursul EURO/EGP devine:

1 EURO = 7,7960 curs de cumpărare

1 EURO = 7,7980 curs de vânzare

mergând pe aceiași presupunere că în continuare cursul EGP va scădea, banca elvețiană va vinde 7 798 000 EGP contra 1 000 000 EURO la cursul de 7,7980 EGP/EURO.

3. Urmărind în permanență evoluția cursurilor și în special cursul EGP față de EURO va cumpăra eșalonat încă 4 000 000 EURO la cursul de 7,7980 EGP/EURO.

Rezultatele obținute în etapa I-a se prezintă astfel:

Etapa a II-a

Conform previziunilor de scădere în continuare a cursului EGP față de EURO, între timp, acestea vor fi:

1 EURO = 7,7995 EGP curs de cumpărare

1 EURO = 7,8015 EGP curs de vânzare

1. În această situație, banca elvețiană va vinde la bursă suma de 2 000 000 EURO la cursul de 7,7995 EGP cumpărând în același timp 15 599 000 EGP (2 000 000 7,7995).

2. Banca elvețiană vinde încă 4 000 000 EURO pe baza cursul de la bancă care a ajuns la 7,8015 EGP/EURO și cumpără concomitent 31 206 000 EGP (4 000 000 7,8015 EGP).

Rezultatele din etapa a II-a pot fi sintetizate astfel:

Recapitulație:

Total EGP cumpărate = 46 805 000

Total EGP vândute = 46 786 500

Câștig net 18 500 EGP

BIBLIOGRAFIE

Bran Paul – Mecanismul monetar actual, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Bran Paul, coord. – Relații valutar-financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Drăgoescu Elena – Relații valutare și financiare internaționale, Editura Universității Babeș – Bolyai, Cluj-Napoca, 1980

Dobrescu Emilian – Optimul economiei socialiste, Editura Politică, București, 1976

Jinga Victor – Moneda și problemele ei contemporane, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

Kirițescu C. – Relațiile valutar-financiare internaționale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Kirițescu C. – Moneda, mică enciclopedie, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1982

Murgescu Costin, coord. – Criza economică mondială, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986

Popescu Luigi – Relații financiar monetare internaționale, Editura Sitech, Craiova, 2002

Popescu Tudor – Dreptul comerțului internațional, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Puiu Al. – Relații economice internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983

Văcărel Iulian – Finanțele publice, teorie și practică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981