Valorile Sociale Ocrotite Prin Legislația Penală

Titlul I – Aspecte Generale

Realitățile sociale ale vremurilor in care trăim, natura acestora precum și dinamismul pe care îl prezintă, impun societății dezvoltarea unui sistem eficient de ocrotire, conservare a valorilor, precum si de prevenire a factorilor ce pot aduce atingere acestora.

Aspectele social-economice, politice și culturale ale vieții din Romania postdecembristă au lăsat o amprentă adănca asupra fizionomiei și a tuturor activitătilor desfasurate in cadrul vieții sociale.

Perioada ,,de tranzitie’’ este un fenomen cu care se confruntă toate țările cu o istorie asemănătoare țării noastre, singurele diferențe fiind marcate doar de durata acesteia.

Indiferent însă de gradul de dezvoltare al statelor, de nivelul de trai sau de gradul de cultură al cetățenilor acestora, de realitățile sociale existente, unul dintre fenomenele întâlnite pe plan intern și internațional este fenomenul infracțional.Omenirea, prin natura acesteia, din cele mai vechi timpuri și până în prezent, îndrăznim să spunem și pentru totdeauna, a avut, are si va avea în continuare elemente deviante, izolate sau mai putin detașate, care prin comportamentul lor impropriu, voit sau inconștient, au suprimat valori care, ocrotite sau mai puțin ocrotite (la inceputuri) se doreau a fi respectate.

Un rol important l-a avut în acest sens, în vremurile dintâi, morala publică(moralis pars publica) sau cea individuală(moralis pars persona) ori etica. Astfel din cele mai vechi timpuri si pe orice nivel de dezvoltare economic, social si cultural, omul a avut acel ,,simț al dreptații’’ prin care își proteja, în mod subiectiv, valorile care pentru el reprezentau elemente importante, ierarhizate dupa criterii tot subiective, ale vietii.

Religia a incercat să arate oamenilor calea cea dreaptă, prin impunerea unor norme moral-religioase care erau menite a ocroti unele valori precum viața, patrimoniul,ș.a.m.d .

Odată cu apariția statului, fie că ne gândim la statul roman (,,status rei romanae” sau ,,status rei publicae”), fie avem în vedere conceptia din secolul al XVI-lea a lui Machiavelli (care în lucrarea sa, ,,Il principe” afirma ,,Tutti sono stati e sono o Republiche o Principati”

,,Toate dominațiile care au fost autorități asupra oamenilor sunt state

și sunt republici sau principate”) ori cea a lui Shakespeare (,,Hamlet”), sau ,,L’Etat” din Franța secolul al XVIII-lea, acesta,prin forța sa de coercitie, a început să impună unele reguli referitoare la viața economico-socială și nu numai, reguli care prin nerespectarea lor de către cetăteni, sunt impuse forțat.

Ulterior, dar după opinia unor autori, concomitent sau chiar precedent, apare dreptul ca ,,știintă a binelui și a echității” (,,just est ars boni et aequi”),dreptul prin care se materializează acele concepte, principii,în norme de conduită care se doresc impuse pentru ocrotirea valorilor sociale.

Jurisconsultul Ulpian (170-228) era de părere că dreptul are obligatia de a ocroti aceste valori, astfel încât perceptele dreptului arenobligatia de a ocroti aceste valori, astfel încât perceptele dreptului suntna trăi onest, a nu vătăma pe altul și a da fiecăruia ceea ce este al săun(,,juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere”).

Aceste principii stau la baza dreptului de azi, astfel cum îl cunoaștem.Mecanismul instituit de stat pentru ocrotirea valorilor sociale este însă diferit, în conformitate cu dezvoltarea pe plan intern și internațional a vieții sub toate aspectele, principiile însă sunt aceleași, apărarea unor valori care sunt ,,sacre”, acest lucru realizânduse prin norme de drept a căror încălcare aduce sancțiuni impuse de stat.

Valorile cele mai importante ale societătii sunt ocrotite de legislatia penală, ca ramură a dreptului public.Astfel, dreptul penal este acea ramură a dreptului care este formată din totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiții o faptă este infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile ce se aplică în cazul comiterii lor precum și răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din România împotriva unor asemenea fapte.

Scopul dreptului penal este acela de a apăra aceste valori sociale.

Valorile sociale ocrotite prin legislația noastră penală sunt cele arătate în art.1 C. Pen. Astfel, ,,legea penală apără, împotriva infracțiunilor, România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana,drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.”

Acestea sunt valorile principale ocrotite de legislatia penală Română, prin normele sale.Aceste norme, de natura imperativă, impun necesitatea abordarii unei conduite, astfel încât să nu se aducă atingere acestor valori, iar în cazul nerespectării acestor norme prin atingerea valorilor, printr-o conduită necorespunzătoare, se impun sancțiuni prin intermediul fortei de constrângere a statului.

Titlul II – Caracterizarea generală a infracțiuni contra vieti.

Printre valorile enumerate de art. 1 C. pen. se regăsește ,,persoana, drepturile și libertățile acesteia”.

Codul penal în vigoare rezervă faptelor care aduc atingere acestor valori un întreg titlu, Titlul II iar Capitolul I al acestui titlu se referă în mod special la acele fapte care aduc atingere vietii, integrității corporale și sănătătii.

Infracțiunile contra vieții se caracterizează prin faptul că,așa cum reiese și din numele dat de către legiuitor, au același obiect juridic. Faptele prevăzute sunt îndreptate asupra persoanei privită în individualitatea sa sau asupra unor drepturi legate în mod direct de existența sa, drepturi în lipsa cărora existenta sa nu ar putea fi conceputa.

Astfel sunt dreptul la viată și dreptul la integritate fizică și corporală.

Asadar, obiectul juridic comun al tuturor acestor infractiuni îl constituie acele relații sociale care au ca obiect dreptul la viață al persoanei.

Asa fiind, constituite însă infracțiuni doar acele fapte care aduc atingere vieții sau dreptului la viață al altei persoane, nu și cele îndreptate împotriva propriei vieți.

Infracțiunile contra persoanei au ca obiect material însuși corpul persoanei, al victimei, deoarece activitatea infracțională este îndreptată nemijlocit asupra acestuia.

Subiectul activ al acestor infracțiuni este un subiect general, care poate fi numai o persoană fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani și care a savârșit sau a încercat să săvârsească o faptă prevăzută de legea penala, cu vinovăție.

Uneori, legea instituie o agravantă in situația în care subiectul activ al infracțiunii îndeplineste o anumită condiție sau are o anumită calitate, cum ar fi de exemplu calitatea de soț sau rudă apropiată în situația omorului sau cea de persoană care exercită o profesie sau meserie în cazul uciderii din culpă.

Subiectul pasiv este întodeauna persoana împotriva căreia s-au îndreptat actele materiale de executare a activității infracționale.

Latura obiectivă se caracterizează prin faptul că aceste infracțiuni pot fi comise sau omisive, sunt infracțiuni de rezultat, existența acestora neputând fi concepută fără suprimarea sau încercarea de a suprima viața unei persoane. Activitatea materială poate fi de suprimare poate îmbrăca cele mai diverse forme, modalitățile de executare ale infracțiunii fiind variate.

Latura subiectivă constă în intenție, care poate fi directă sau indirectă. Culpa este prezentă în ceea ce priveste latura subiectivă doar în cazul comiterii infracțiunii de ucidere din culpă, iar infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ( subiectul acestei lucrări ) este una săvârșită cu praterintentie.

Tentativa este posibilă în cazul tuturor infracțiunilor contra vieții, cu excepția uciderii din culpă, dar ea nu este pedepsită de lege decât în cazul omorului ( prevăzut de art. 174-176 C. pen. , respectiv simplu, calificat și deosebit de grav ).

Infracțiunile conta vieții se consumă în momentul producerii rezultatului cerut de textul incriminator, respective decesul victimei.

Trebuie însă, la stabilirea vinovătiei făptuitorului, avut în vedere raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și urmarea acesteia .

Sancțiunile aplicate în cazul comiterii acestor fapte variază în funcție de gradul de pericol social pe care aceste fapte, private separate, îl prezintă, de modul de operare, de calitățile speciale ale făptuitorului, de mobilul sau scopul infracțiunii, de forma vinovăției cu care făptuitorul a acționat. Astfel, pedepsele legale în cazul acestor fapte variază de la detențiunea pe viață, închisoarea de la 15 la 25 ani și interzicerea unor drepturi până la pedepse mai blânde ( chiar de la o luna ) sau amenda în cazul unor infracțiuni precum lovirea sau alte violente.

Titlul III – Analiza infracțiunii de loviri sau vătămări

Cauzatoare de moarte

Capitolul I – Noțiune

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevazută de art. 183 C. pen. Este de observat de la bun început faptul că legiuitorul din 1968 nu a grupat această infracțiune alături de cele contra vieții, respective omorul prevăzut de art. 174 C. pen.,omorul calificat prevăzut de art. 176 C. pen. și nici nu a prevăzut-o ca o agravantă sau ca un conținut alternative al uneia dintre aceste fapte penale.

Mai mult însă, infracțiunea la care ne referim face parte din categoria infracțiunilor contra integrității corporale și sănătății, prevăzută în secțiunea ,,lovirea și vătămarea integrității corporale sau a sănătătii” și nu în categoria infracțiunilor contra vieții evocate în prima secțiune a Capitolului I al Titlului II, ,,omuciderea”. Rațiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că infracțiunea se săvârșește, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenție, deoarece are ca urmare moartea neprevăzută a unei persoane, consecință a unei fapte de loviri sau de vătămare corporală.

Așa fiind, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte prevăzute de art. 183 urmează infracțiunilor de la art. 180-182 C. pen., adică loviri sau alte vătămări, vătămarea corporală și vătămarea corporală gravă.

Deci, încă de la o primă examinare, putem afirma că legiuitorul a ales o astfel de incriminare structurată din simplul fapt că infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o urmare a infractiunilor prevăzute în cele trei articole premergătoare acesteia.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o faptă care prezintă un grad de pericol social ridicat, deoarece, astfel cum reiese si din denumirea acesteia, are ca urmare moartea unei persoane.

Conform prevederilor art. 183 C. pen.,fapta se săvârșește atunci și dacă ,, vreuna dintre faptele prevăzute în art.180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea victimei”.Acest text are un conținut asemănător cu cel al art.475 din Codul penal anterior .

Cu toate acestea, Codul penal în vigoare nu mai cuprinde agravante, spre deosebire de Codul penal anterior, care în art. 476 prevedea ca formă calificată săvârșirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra unei persoane mai mici de 15 ani.

Capitolul II – Conținutul constitutiv

Obiectul juridic și obiectul material al infracțiunii de lovirii sau vătămări cauzatoare de moarte este identic cu cel al infracțiunii de omor. Acest lucru se explică prin faptul că ambele infracțiuni, atât ceade omor cât si cea la care ne referim au în comun aceeași urmare, moartea unei persoane. În acest context este normal ca obiectul juridic, relațiile sociale apărate de textul incriminator cât și cel material, asupra căreia se exercită activitatea infracțională să fie identice.

Secțiunea 1 – Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare

de moarte constă în relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei

ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice activitate care

i-ar aduce atingere.

În aceste relații sociale, titular al dreptului la viață este persoana, privită din punct de vedere individual, iar celelalte subiecte sunt privite în mod generic, ca titulare ale obligatiei de a se abține de la, de a nu face, orice acțiuni sau inacțiuni, fapte, prin care să stânjenească dreptul individual al persoanei la viață. Datorită acestei optici nu este incriminată fapta de sinucidere sau tentativa la această faptă, precizând că în asemenea situații nu există o încălcare de către o altă persoană a obligației de a nu aduce atingere dreptului la viață a unui alt subiect.

Având în vedere cele expuse mai sus referitoare la dreptul la viață, se impune precizarea cu exactitate a momentului nasterii acestui drept – și prin urmare a obligației corelative de a nu face, de a nu aduce atingere acestuia – pentru ca numai în măsura în care acest drept există este născut, putem vorbi despre o incălcare a acestuia.

Momentul exact al nasterii acestui drept prezintă un interes deosebit în ceea ce priveste încadrarea faptei precum și existența sau inexistența infracțiunii ( atât a celei de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cât și a celei de omor ), deoarece legea nu pedepsește sub aspectul infracțiunii prevăzute la art. 183 C. pen. acțiunile sau inacțiunile îndreptate asupra unei persoane care nu se mai afla în viață sau care nu este încă în viață în momentul exercitări activităților infracționale.

Infirmând teoriile precedente guvernate de Codul penal anterior conform cărora dreptul la viată al persoanei se naște în momentul începerii procesului de naștere, deci înainte de o existență propriu-zisă extrauterină, codul penal în vigoare stabileste ca moment al nasterii dreptului la viață cel al finalizării procesului fiziologic de naștere și începerea existenței extrauterine. Aceasta concepție nu este prevăzută expres de prevederile codului însă ea reiese din textul art. 177 C. pen. care incriminează infracțiunea de pruncucidere ca infracțiune contra vieții. Din acest text de lege, analizând formularea,,…săvârșită imediat după naștere” rezultă în mod elocvent că momentul în care putem vorbi despre un drept la viață este de fapt momentul finalizării procesului de naștere, al ex-pulzării și începerea existenței extrauterine.

Au fost formulate o serie de opinii contrare acestei concepții, ridicându-se întrebarea ce se întâmplă în situația săvârșirii unor infracțiuni contra femeii însărcinate, arătându-se că în situația omorului unui astfel de subiect pasiv ar trebui reținute două infracțiuni distincte de omor sau că ar trebui reținută ca infracțiune de omor și fapta inculpatului care aplică o serie de lovituri asupra corpului femeii însărcinate, loviri în urma cărora fătul moare.

Dreptul la viată este, după cum am arătat, recunoscut persoanelor dupa momentul expulzării și începerea vieții extrauterine. Din acest moment, legea penală apără dreptul la viață în mod egal tuturor persoanelor, indiferent de vârstă,handicap,stare de sănătate,etc. Această protecție a dreptului la viață are însă loc numai pe perioada În care acest drept există.

Am arătat momentul nașterii acestui drept, dar pentru a putea analiza în întregime problema, trebuie demonstrat momentul în care acest drept se stinge, pentru a putea stabili cu fără nici un dubiu dacă anumite fapte săvârșite împotriva unei persoane pot fi pedepsite în măsura în care dreptul la viață al subiectului pasiv încetase.

În mod normal, dreptul la viață se stinge odată cu stingerea vieții înseși. Născut în momentul arătat și stingându-se în momentul decesului persoanei, perioada cuprinsă între cele două momente este caracterizată de existența dreptului la viață. Orice acțiune sau inacțiune îndreptată împotriva acestui drept, pe perioada în care acesta există, deci de la începerea vieții extrauterine și până la moarte, este incriminat ce infracțiune și pedepsit conform textelor legale.

O ultimă problemă care se ridică în ceea ce priveste dreptul la viață este stabilirea cu exactitate a momentului în care acest drept se stinge. Pentru elucidarea acestei probleme dreptul apelează la medicină, care reține două momente importante în procesul morții și anume moartea clinică și moartea biologică. Între moartea clinică ( încetarea funcțiilor circulatorii și respiratorii ) și cea biologică ( sau cerebrală ) medicina poate să intervină prin procedee proprii.

Dreptul însă retine ca moment al morții moartea cerebrală, ca

moment în care modificările intervenite sunt ireversibile și ca atare moartea este certă, concepția ce reiese din textele legii nr. 3 din 1978 privind asigurarea sănătății populatiei.

În concluzie, legea penală recunoaște și apără dreptul la viață al persoanei, drept a cărui stingere coincide cu momentul morții biologice. Pe tot acest parcurs, dreptul la viață este protejat de legea penală română.

Secțiunea II – Obiectul material

Obiect material al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte îl reprezintă corpul persoanei aflate în viață în momentul săvârșirii infracțiunii. Din acest punct de vedere nu are nici o importanță împrejurarea cât ar fi trăit victima dacă nu s-ar fi exercitat asupra acesteia actele materiale ale făptuitorului.

O condiție esențială pentru existența infracțiunii este ca victima să se fi aflat în viață in momentul săvârșirii infracțiunii. Dacă însă victima era decedată în momentul în care făptuitorul a comis fapta nu suntem în prezența unei infracțiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (nefiind nici în prezența vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 180 – 182 C. pen. sau 174 – 176 C. pen. ), ci, eventual în prezența unei alte infracțiuni ( profanare de morminte, prevăzută de art. 319 C. pen.).

Astfel, pentru existența obiectului material al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte trebuiesc îndeplinite două condiți:

fapta trebuie să fie îndreptată împotriva unei persoane aflate în viață, deci vii. Din acest punct de vedere nu are importanță vârsta persoanei ( masculine sau feminin), starea de sănătate ( sănătos, bolnav ) sau anumite defecte bio-fiziologice ale persoanei ( malformații). Obiectul material al infracțiunii este deci orice persoană aflată în viață în momentul exercitări acțiunii sau inacțiunii infracționale.

cea de a doua condiție este ca activitatea infracțională să fie îndreptată asupra corpului unei alte persoane. Legea penală nu incriminează acte sau fapte săvârșite împotriva propriei sănătăți sau integrități corporale.

Secțiunea III – Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. se caracterizează prin trei elemente esențiale:

este identică cu cea a infracțiunilor de loviri sau alte violențe (art. 180 C. pen.), vătămarea corporală ( art.181 C.pen.) și vătămarea corporală gravă ( art.182 C. pen.);

rezultatul specific constă în moartea victimei, care prezintă o trăsătură principală, fundamentală a infracțiunii

raportul de cauzalitate între lovirile sau vătămările corporale săvârșite asupra victimei și moartea acesteia trebuie constatat fără nici un dubiu.

În ceea ce privește prima trăsătură, sub aspectul elementului material, infracțiunea este condiționată de săvârșirea unor acte ce formează latura obiectivă a infracțiunilor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen.

Astfel, constituie modalitate de indeplinire a elementului material al infracțiunii orice acțiune (sau inacțiune) îndreptată împotriva integrității corporale sau a sănătății persoanei. Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea se realizează prin:

lovire sau orice acte de violență;

orice activitate materială care pricinuiește persoanei moartea.

Fapta se săvârșește deci prin lovirea sau exercitarea a orice acte de violență asupra victimei. Acestea se caracterizează prin faptul că se prezintă sub forma unei acțiuni sau inacțiuni cu caracter vătămător, indiferent de mijloacele folosite de făptuitor, constituind fapte ilicite și rezultatul acestora fiind unul vătămător pentru victimă.

Lovirea sau actele de violență sunt acțiuni fizice ale corpului uman. Lovirea sau actul de violență se poate manifesta prin folosirea energiei proprii corpului omenesc, de exemplu, făptuitorul lovind victima, de exemplu, cu pumnul, cu un baston, cu o coadă de mătură, etc.: de asemenea, lovirea sau actul de violență poate să se manifeste prin folosirea unei alte forțe decât cea a făptuitorului însă de care acesta dispune și pe care acesta o pune în acțiune, cum este de exemplu asmuțirea unui câine de luptă împotriva victimei sau acționarea unui sistem de tragere neinclus de legiuitor în regimul armelor și munițiilor.

Lovirea sau actele de violență pot fi, rareori, săvârșite prin in-acțiune. Aceasta poate consta în omiterea făptuitorului, de pildă, de a avertiza victima să nu se urce pe o scară, știind că este șubredă și că se va rupe, sau să nu intre în podul casei, fiind pericol de a se surpa.

Modalitățile de îndeplinire a laturii obiective sunt multiple. De exemplu, inculpatul a lovit victima cu pumnii și picioarele în zona toracelui, a membrelor inferioare, și în zona fesieră, iar în urma acestor lovituri, victima a decedat ca urmare a unui stop cardio-respirator.

S-a decis în practica judiciară că îmbrâncirea cu putere a victimei și lovirea acesteia, ca urmare a îmbrâncirii, cu capul de un plan dur se constituie în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

în ceea ce priveste categoria oricăror activități materiale care pricinuiesc persoanei moartea trebiue făcută precizarea că aceste activități materiale, precum și elementul subiectiv trebuie să fie specifice infracțiunii la care ne referim. Dacă, de exemplu, făptuitorul se folosește de instrumente sau dispozitive care prin natura lor pot pricinui moartea persoanei( arme de foc, substanțe chimice,etc.) sau dacă intenția făptuitorului este conformă cerințelor omorului, infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu mai există fiind în prezența unei infracțiuni de omor sau a unei variante a acesteia.

Astfel, prin orice activități materiale care pricinuiesc moartea persoanei din punct de vedere al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte înțelegem întrebuințarea de făptuitor, în scopul vătămări corporale sau a sănătăți victimei a diferite mijloace specifice.

Astfel, făptuitorul se poate folosi de un cuțit sau altă armă albă pentru a aduce atingere sănătății sau integrității corporale a victimei. Modalitățile fiind foarte diferite, este dificil a face o enumerare a acestora, însă cu titlu de exemplu putem specifica lovirea cu o bâtă de baseball, lovirea cu boxerul, împingerea pe trepte a victimei,etc.

Practica judiciară a reținut că fapta inculpatului de a cuprinde în brațe victima, de a o deplasa, cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi să o treacă prin flacără, deasupra căreia a continuat să o țină imobilizată, constituie acte materiale de violență similare celor incriminate de art. 183 C. pen. Între aceste acte și moartea victimei a existat o evidentă legătură de cauzalitate iar din punct de vedere subiectiv, inculpatul a acționat cu intenție în ceea ce privește cauzarea de vătămări corporale, prin punerea victimei în contact cu flacăra și din culpă în raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece putea și trebuia să prevadă că, în condițiile concrete în care a acționat, victima era expusă flăcărilor și eventualității ca hainele de lucru, îmbibate cu substanțe inflamabil să ia foc, așa cum sa întâmplat.

În concluzie, acțiunile se caracterizează prin faptul că ele sunt fie loviri, fie bruscări, împingeri ori trageri, cu sau fără folosirea unor corpuri care să servească scopul, prin energie proprie sau altă energie de care făptuitorul dispune iar inacțiunile se referă la omisiuni ale făptuitorului, care dacă nu ar exista, vătămarea integrității corporale sau a sănătății subiectului pasiv nu ar fi actuale.

Rezultatul specific al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este, spre deosebire de infracțiunile cuprinse în art. 180 – 182 C. pen.,moartea victimei.

Astfel, acțiunea sau inacțiunea făptuitorului trebuie să producă Victimei moartea. Moartea derivă din faptele prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. ca urmare a exercitării activității infracționale.

Pentru a putea fi în prezența infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, este esențial să se dovedească existența unui raport de cauzalitate între acțiunile sau inacțiunile făptuitorului și moartea victimei.

Din punc de vedere practic, acest caracter al infracțiunii este deosebit de important, de cele mai multe ori, dreptul apelând la cunoștințele de specialitate din domeniul medicinii legale.

Urmarea acțiunilor sau inacțiunilor făptuitorului – moartea victimei precum și raportul de cauzalitate între acestea și decesul subiectului pasiv există chiar dacă la comisiunile sau omisiunile făptuitorului s-au adăugat și alți factori – anteriori, concomitenți sau ulteriori săvârșirii faptei – care au facilitat producerea rezultatului – concret, moartea victimei, în condițiile în care se stabileste că urmarea specifică nu s-ar fi produs dacă nu ar fi fost exercitate asupra victimei acțiunile (sau inacțiunile)făptuitorului.

Sub acest aspect, s-a arătat că suntem în prezența infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în situația în care, chiar dacă moartea a putut fi consecința unor cauze și împrejurări complexe și concurente.Ceea ce este esențial este constatarea că fără existența acțiunii ilicite a inculpatului de a lovi pe victimă, nu s-ar fi produs rezultatul letal, starea patologică preexistentă a victimei neavând relevanța cauzei unice și determinante a rezultatului letal, deoarece moartea victimei nu a survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, ci în mod violent, fiind consecința agresiunii inculpatului.

S-a mai arătat că raportul de cauzalitate nu este înlăturat prin faptul că, după ce a fost lovită, victima nu s-a internat la spital ci a urmat mai mult timp un tratament ambulatoriu, până când, aflându-se în stare gravă, a fost obligată să se interneze la spital, unde ulterior a decedat. Din raportul medico-legal de autopsie rezultă clar că moartea victimei se datorează unui traumatism cranio-cerebral, fracturii osului frontal stâng, cu plagă meningo-cerebrală cauzate prin lovirea directă a capului cu un corp dur.

De asemenea, împrejurarea că oasele craniului victimei erau foarte subțiri și că suprafața corpului dur de care s-a lovit era mică( mențiuni cuprinse în actul de autopsie) nu are nici o relevanță în cauză, atâta timp cât, pe de o parte, din probe rezultă în mod cert că între lovitura aplicată de inculpat și rezultatul letal intervenit există o legătură de cauzalitate directă și neântreruptă, iar, pe de altă parte, este neândoielnic faptul că lovind victima în cap cu o cărămidă, inculpatul și-a putut reprezenta survenirea acestui rezultat.

Împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă față de plaga înjunghiată ce i s-a auzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuțit – refuzând să fie spitalizată pentru îngrijiri medicale, timp de șase zile și favorizând astfel instalarea unei septicemii – nu este de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea infracțională a inculpatului și moartea victimei, din moment ce, așa cum rezultă din actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată produsă de inculpat.

Subsecțiunea 1 – Delimitarea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de alte infracțiuni

În doctrina și practica judiciară s-a decis că deosebirea dintre infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și cea de omor trebuie făcută sub trei aspecte:

sub aspectul acțiunii sau inacțiunii infracționale, deci al laturii obiective ;

sub aspectul raportului de cauzalitate;

sub aspectul laturii subiective.

Subsecțiunea 2 – Delimitarea de infracțiunea de omor

sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de omor constă în ,,uciderea unei persoane” ceea ce înseamnă că acțiunea sau inacțiunea care a condus la decesul victimei trebuie să fie aptă a produce, în mod obișnuit, rezultatul letal.

O problemă deosebită se ridică în analiza infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și anume în ceea ce privește delimitarea acesteia de alte infracțiuni (infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. și urm. și infracțiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 C.pen.).

Această delimitare poate fi privită din mai multe puncte de vedere: pe de o parte, sub aspectul laturii obiective, pe de altă parte în ceea ce privește legătura de cauzalitate existentă între acțiunile sau inacțiunile făptuitorului și rezultatul produs și în cele din urmă sub aspectul laturii subiective.

Delimitarea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de infracțiunea de omor sub aspectul laturii obiective impune cercetarea modului de operare, a elementului material, a activităților concrete de săvârșire a faptei de către făptuitor.

În acest sens, trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Atât literatura de specialitate cât și practica judiciară au stabilit că pentru a putea delimita infracțiunea de omor de alte infracțiuni, trebuie avute în vedere împrejurările concrete, îndeosebi instrumentul folosit de făptuitor( care poate fi apt sau nu de a produce moartea ),regiunea corpului asupra căreia s-a acționat (dacă reprezintă o zonă vitală sau nu), numărul și intensitatea loviturilor (dacă au fost mai multe lovituri sau numai una, dacă au fost aplicate cu intensitate sau fără). Aceste împrejurări sunt referitoare doar la latura obictivă. Există împrejurări care se referă la latura subiectivă( pe care le vom trata odată cu analiza laturii subiective a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ).În toate aceste cazuri, trebuie avute în vedere toate împrejurările, luate în complexitatea lor și nu numai unele dintre ele,deoarece, deși unele pot părea concludente, dacă nu sunt privite în rapot cu celelalte, pot duce la o încadrare greșită a faptei.

Există infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deși au avut ca rezultat moartea victimei, nu prezentau gravitate iar mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii preexistente.

În practica judiciară s-a decis, de exemplu că nu constituie infracțiunea de omor, ci cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta inculpatului care, fiind sub influența băuturilor alcoolice consumate, s-a certat cu victima, insultându-se reciproc și, la un moment dat, pentru că a refuzat să plece din locuință, inculpatul a lovit-o în abdomen cu un capăt de par. Din raportul de constatare medico-legală rezultă că victima a suferit un traumatism abdominal, soldat cu o peritonită generalizată și întrucât ea s-a prezentat la spital după un interval mare de timp de la data agresiunii, o asistență medicală calificată nu i s-a mai putut acorda decât în faza în care peritonita purulentă se generalizase, astfel că viața sa nu a mai putut fi salvată.

În speță, inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, în zona abdominală, care nu este o zonă vitală, moartea survenind datorită tardivei intervenții medicale. Ori, aceste împrejurări pledează, lipsind de asemenea și intenția de a ucide a făptuitorului, pentru reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu a infracțiunii de omor.

Aplicarea unei singure lovituri întâmplătoare în abdomen – care a atras producerea unei peritonite, ce s-a agravat datorită faptului că inter- vențiile medicale au avut loc după trecerea unei perioade mari de timp de la agresiune, când peritonita se generalizase – învederează că rezultatul letal nu a fost prevăzut și acceptat de către inculpat, rudă apropiată a victimei, astfel că, lipsind intenția de a ucide, în sarcina inculpatului nu se poate reține infracțiunea de omor, ci aceea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Într-o altă speță inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, dar acestea au produs leziuni superficiale (excoriații, echimoze, plăgi contuze ); traumatismele mai profunde au fost cauzate prin lovituri date cu picioarele încălțate cu încălțăminte ușoară. Victima a cazut într-un șanț adânc de doi metri, plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în șanț cu riscul propriei sale vieți. În continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp a plecat în sat spre a aduce haine uscate pentru victimă și spre a-și schimba propriile lui haine ude, dar, fiind sub influența alcoolului, a adormit; când s-a trezit, el a plecat la locul unde o lăsase pe victimă, ducând cu el îmbrăcămintea necesară, însă victima încetase din viață.

Din această stare de fapt rezultă că inculpatul nu a acționat cu intenție de omor, nici directă, el neurmărind moartea victimei, nici indirectă, comportarea sa învederând că nu a acceptat rezultatul letal, în consecință, instanța reținând în mod corect în sarcina inculpatului săvârșirea infracțiunii praeterintenționate de loviri sau vătămări cauza-toare de moarte și nu cea de omor.

În ambele cazuri prezentate, inculpatul nu a folosit instrumente apte să producă în mod cert moartea, de asemenea, numărul loviturilor, intensitatea acestora, precum și zona în care acestea au fost aplicate nu sunt specifice infracțiunii de omor, instanța supremă, în mod corect reținând în sarcina inculpaților infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și nu cea de omor.

Alta este situația însă în speța următoare, când, în mod greșit,instanța de apel a schimbat încadrarea juridică a faptei din omor în loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, reținând o altă stare de fapt, și anume că leziunile suferite de victimă s- au datorat căderilor repetate ale incul-patului peste ea,în timp ce o căra pe scara locuinței.

Procurorul a declarat recurs, care este întemeiat, deoarece din raportul medico-legal rezultă că moartea victimei a survenit datorită unor leziuni datorate unor loviri active și prin comprimarea toracelui între două planuri dure.

Astfel, fiind vorba de aplicarea unor lovituri multiple, dure, în regiuni vitale ale corpului, ân timp ce victima era trântită la pământ, suntem de părere că instanța de fond a dat soluția corectă, iar recursul procurorului este întemeiat și trebuie admis, prin reținerea în sarcina inculpatului a infracțiunii de omor, soluție corectă dată în cele din urmă de instanța supremă, judecând recursul.

Delimitarea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte față de infracțiunea de omor sub aspectul laturii subiective trebuie să aibă în vedere analiza elementului subiectiv cu care făptuitorul săvârșește fapta, existența intenției și natura acesteia atât în ceea ce privește acțiunile sau inacțiunile acestuia cât și în raport cu rezultatul produs.

Din punctul de vedere al elementului material, ceea ce face diferența între infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și cea de omor se referă deci la caracteristicele modului de operere.

În ceea ce privește delimitarea acestor două infracțiuni din prisma laturii subiective, în ceea ce privește infracțiunea de omor, făptuitorul acționează cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Din acest punct de vedere, el dorește sau acceptă rezultatul letal produs sau care urmează să se producă, acționând în acest sens. Dar, în ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, făptuitorul are în vedere vătămarea integrității corporale sau a sănătății victimei. Astfel, el acționează în acest scop cu intenție directă sau indirectă,dorind producerea unui asemenea rezultat. Acesta este scopul mediat însă în realitate se produce un alt rezultat decât cel dorit de subiectul activ al infracțiunii și anume moartea victimei.

Făptuitorul nu dorește realizarea acestui scop însă acesta, dincolo de intenția sa, intervine. Spunem că astfel că făptuitorul a acționat cu praeterinție.

Într-o speță cadru, instanța supremă a decis că elementul subiectiv necesar pentru existenșa infracțiunii de omor – intenția, în ambele sale modalități (directă și indirectă) – se deduce, în general, atât din datele externe ale faptei comise, cum sunt împrejurările și modul în care a fost săvârșită fapta, mijloacele de execuție, regiunea vizată și intensitatea loviturilor, cât și din mobilul care a determinat pe făptuitor să acționeze și din scopul pe care acesta și l-a propus să îl atingă.

Nu se poate reține existența intenției de a ucide în cazul în care inculpatul, surprinzând-o pe victimă, noaptea, în locuința sa, unde se introduse cu intenția de a fura, i-a aplicat cu o coadă de mătură ( instrument inapt, prin natura sa, de a provoca moartea ) numeroase lovituri, fără, mare intensitate ( întrucât nu a produs fracturi sau lezarea unor organe, cu numai echimoze și excoriații ), în diferite regiuni ale corpului, în general, în regiunea fesieră și a gambelor (ceea ce înseamnă că nu a urmărit lovirea într-o regiune unde se află organe vitale); moartea victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta – față de constituția firavă a victimei și de starea de ebrietate în care se găsea – în raport cu pregătirea lui, trebuia și putea să îl prevadă.

Fapta săvârșită de inculpat se încadrează asadar, în prevederile art. 183 C. pen.,care prevede lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.

De asemenea, într-o altă decizie, s-a statuat că din moment ce inculpatul nu a avut intenția să ucidă, ci doar să lovească, persoana asupra căreia a fost ăndreptață lovitura ce, din greșeală, a fost abătută asupra altei persoane, care a decedat, fapta sa constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte , iar nu aceea de omor.

Alta ar fi fost situația dacă în raport cu persoana inițial vizată, Inculpatul ar fi acționat cu intenția de a ucide; în acest caz, fapta ar fi constituit infracțiunea de omor.

sub aspectul raportului de cauzalitate, diferența între infracțiunea de omor și cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se prezintă sub aspectul producerii efectului elementului material al infracțiunii.

Pe când în situația infracțiunii de omor, moartea, ca efect se produce ca un efect direct al săvârșirii infracțiunii, prin diferite modalități și cu diferite corpuri delicte, în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, moartea, ca efect al infracțiunii și ca o condiție cerută de textul incriminator apare ca o urmare mediată, adică rezultată indirect din săvârșirea faptelor cuprinse în latura obiectivă a infarcțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180 – 182. În cazul săvârșirii infracțiunii de omor, victima decedează ca urmare a leziunilor provocate în scopul introducerii morții iar în cazul infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen., victima decedează ca o urmare neprevăzută și indirectă a unor activități de lovire, îmbrâncire, tragere, etc., cuprinse în latura obiestivă a infracțiunilor prev – de art. 180 – 182 C. pen. și săvârșite cu acest scop, adică cel de a vătăma.

Astfel, sub aspectul raportului de cauzalitate, în cazul infracțiunii de omor, procesu este unul direct, liniar, în sensul că există o legătură imediată de la cauza primară la efect. În cazul infracțiunii de omor, factorul cauzal va fi chiar factorul declansator constând în acțiunea sau inacțiunea inițială. În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămăti cauzatoare de moarte cauzalitatea nu este directă, liniară, fiind prezenți și alți factori cauzali, externi, care pot fi preexistenți, concomitenți sau ulteriori factorului traumatic declanșator.

Tribunalul Suprem s-a pronunțat în acest sens printr-o decizie în care a decis că în cazul în care se va constata că nu există legătură de cauzalitate directă între actele de violență și deces, încadrarea juridică va fi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta fiind săvârșită cu intenție depășită, iar dacă se va stabili că leziunile au fost consecința directă a lovirii victimei, încadrarea corectă a faptei este cea de omor.

sub aspectul laturii subiective, diferența dintre infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte și cea de omor constă în comiterea celor doua fapte cu două tipuri diferite ale vinovăției.

Această delimitare putem spune că este, dacă nu cea mai importantă, însă fundamentală în delimitarea celor două infracțiuni.

Pentru a putea face diferențierea între cele două fapte prevăzute de legea penală, este necesar a se stabili forma vinovăției cu care făptuitorul a săvârșit infracțiunea. Pentru acest fapt, trebuiesc luate în considerare toate elementele obiective și subiective intervenite înaintea, în timpul și după comiterea infracțiunii, cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate latura subiectivă a fost definită drept constând dintr-un complex de stări de conștiință specifice care preced și însoțesc actele exterioare (acțiunea sau inacțiunea) și care sunt dirijate în vederea procedurii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o asemenea direcție, produc totuși asemenea urmări.

S-a stabilit că infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 – 176 C. pen. se săvârșește cu intenție. În acest caz, intenția poate fi directă sau Indirectă.

Fapta se săvârșește cu intenție directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul acțiunii sau inacțiunii sale și îl și dorește pentru a se produce. În acest caz, subiectul activ al infracțiunii de omor prevede și dorește moartea victimei împotriva căreia își îndreaptă acțiunile sau inacțiunile.

Fapta poate fi săvârșită însă și cu intenție indirectă, atunci când făptuitorul prevede pe lângă urmarea acțiunii sau inacțiunii sale pe care o dorește posibilitatea producerii și a unei alte urmări, pe care deși nu o dorește, o acceptă. În acest caz, făptuitorul infracțiunii de omor prevede pe lângă posibilitatea producerii urmării dorite de el și o altă eventuală față de care are o atitudine de delăsare.

Pentru a exemplifica, propunem următoarea speță:

Făptuitorul a slăbit piulițele de prindere ale roții stânga față a autoturismului lui X cu scopul de a îi provoca printr-un accident moartea acestuia, știind că zona în care locuiește e o zonă deluroasă cu serpentine însă în dimineața acelei zile, X fiind căzut la pat, mașina a fost folosită de Z, soția acestuia, care în urma coliziunii ce a fost provocată de pierderea controlului asupra autoturismului ca urmare a desprinderii roții stânga față, a decedat în urma impactului.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu poate fi însă săvârșită decăt cu praeterintenție sau culpă depășită. Dacă se dovedește că făptuitorul a săvârșit fapta cu o altă formă de vinovăție, atunci fapta nu mai poate fi încadrată în prevederile art. 183 C. pen., ci după caz, în alte texte incriminatoare.

Asupra vinovăției în ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ne vom opri cu analiză la capitolul dedicat laturii subiective a acestei infracțiuni.

Pentru încadrarea juridică a faptei însă este importantă determinarea poziției psihice a celui care a acționat și care trebuie stabilită în fiecare caz in parte, în raport cu mai multe elemente:

împrejurările concrete în care se săvârșește fapta și în raport cu instrumentul folosit și numărul și intensitatea loviturilor. În speță, inculpatul – persoană cu o constituție robustă – a aplicat victimei – care avea o talie medie și o stare de sănătate precară – multiple lovituri timp de aproximativ jumătate de oră, în diferite zone ale corpului, folosind obiecte contondente, apte, fiecare în parte, prin natura lor, a ucide. Inițial, inculpatul a lovit victima cu pumnii și picioarele, apoi i-a aplicat numeroase lovituri peste picioare și torace cu o bâtă de lemn de corn până când acesta s-a rupt, după care a continuat să o lovească cu o coadă de târnăcop din lemn de esență tare, peste membrele inferioare și superioare, precum și peste torace, Pe de altă parte, intensitatea acestor lovituri a fost deosebită, din raportul medico-legal rezultând că pe corpul victimei au fost identificate 21 de semne de violență, cele mai multe de gravitate extremă.

Este semnificativ că prin acest act se concluzionează că moartea victimei a fost cauzată de șocul traumatic și hemoragic determinat de politraumatismul produs prin lovirea repetată cu corpuri dure, cu poli-fracturi costale, ceea ce evidențiază că leziunile grave produse au interesat întregul corp al victimei, în special zona toracelui, în care se găsesc organe vitale.

De asemenea împrejurarea că, după săvârșirea violențelor, inculpatul a părăsit victima pe timp de noapte, la o temperatură scăzută, într-un loc unde nu se află nici o persoană prin apropiere care să îi poată oferi ajutor avidențiază, de asemenea, intenția făptuitorului de a-i cauza moartea.

Situația ar fi fost alta, iar încadrarea juridică a faptei ar fi fost cea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte dacă făptuitorul nu ar fi urmărit moartea victimei, aplicându-i lovituri reduse ca număr și intensitate în regiuni ale corpului care nu prezintă un pericol vital, neabandonând victima, însă aceasta decedând datorită stării precare a sănătății. În acest caz, făptuitorul ar fi urmărit lovirea sau vătămarea victimei și nu moartea acesteia.

regiunea corpului lovită prezintă o importanță deosebită sub aspectul determinării intenției și scopului urmărit de făptuitor, după cum regiunea este vitală sau nu. În speță, inculpatul a aplicat uneia dintre cele două persoane o lovitură cu cuțitul în zona inferioară a abdomenului, iar celeilalte o lovitură de cuțit în ambele picioare în zona coapsei. Ambele persoane agresate au decedat, prima, ca urmare a unei stări toxicoseptice iar cealaltă ca urmare a unei hemoragii consecutive lezării arterei femurale. În situația dată nu poate fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen. deoarece pentru existența acestei infracțiuni este necesar ca pe plan subiectiv lovirea să fi fost comisă cu intenție, dar rezultatul, moartea victimelor, să se fi produs din dincolo de scopul urmărit de inculpat. Or s-a reținut că inculpatul s-a folosit de un cuțit cu lama de 19 cm cu care a lovit victimele cu mare intensitate în regiuni vitale – abdomen și coapse – acceptând astfel producerea mortii. Deci acțiunea sa a constituit factorul determinant al efectului produs, victimelor, nefiind vorba de un rezultat produs din culpă.

În timpul unei altercașii inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri cu o piatră asupra capului, provocându-i fracturi de boltă cu iradieri de endobază, care i-au cauzat hemoragie cerebrală. Trebuie observat că inculpatul, la vârsta de 58 ani, cu experiența sa de viață, a prevăzut că rezultatul final al actelor sale repetate de lovire cu intensitate a capului victimei, folosindu-se de o piatră, va fi decesul acesteia, precum și, chiar dacă nu a urmărit să intervină un atare rezultat, a acceptat posibilitatea producerii lui, încât intenția sa de a ucide este realizată în forma prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen. În raport cu această concluzie, fapta trebuie încadrată în infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen.

Alta este însă situația inculpatului care, ieșind în stare de ebrietate din localul unde se afla pentru a lămuri o problemă cu victima care se afla la aceeași masă cu el, consumând băuturi alcoolice de asemenea, i-a aplicat o lovitură cu o sticlă în regiunea antebrațului stâng, victima reacționând printr-o mișcare de a se da la o parte, însă alunecând și lovindu-se cu capul de pavajul din fața localului unde se aflau, decedând la scurt timp, ca urmare a unui traumatism cranian survenit în urma lovirii cu un plan dur.

În această situație nu poate fi vorba de infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. ci de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece atât din obiectul folosit cât și din regiunea corpului afectată rezultă că inculpatul nu a urmărit moartea victimei ci doar lovirea acesteia.

– cunoașterea de către făptuitor a afecțiunilor de care suferă victima.

În ipoteza în care făptuitorul, cunoscând tarele organice preexistente ale victimei, care pot fi asociate și cu o vârstă înaintată a acesteia, ține seama de ele când acționează agresiv și acceptă posibilitatea declanșării efectelor acestora, fapta se încadrează în infracțiunea de omor, existând intenția de a ucide, chiar dacă leziunea nu era de natură, prin ea însăși, să cauzeze moarte, însă făptuitorul a luat în considerare o boală a victimei pe care a cunoscut-o (de pildă insuficiență cardiacă) ori chiar atunci când victima suferea de o afecțiune incurabilă, dar moartea ar fi survenit pe cale naturală, nu violentă.

Inculpatul a lovit victima – persoană de vârstă înaintată și cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca fiind cardiacă – cu palmele peste față, cu consecința producerii unui șoc cardiac și a decesului.

Această faptă a inculpatului, care trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte de violență, lipsite prin ele însele de gravitate, ar putea determina un șoc cardiac de natură să ducă la moartea victimei, constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Trebuie însă subliniat faptul că la stabilirea intenției pot fi luate în considerare nu numai elementele izolate, cum ar fi instrumentul cu care s-a lovit și intensitatea loviturii, ci și alte elemente din care ar putea fi dedusă poziția subiectivă a făptuitorului. Aplicarea repetată a loviturilor timp de 30 minute cu un furtun cu capete metalice( instrument apt de a ucide ) și cu piciorul în zona spatelui și a abdomenului (zone vitale ale corpului) precum și forța cu care loviturile au fost aplicate, dedusă din leziunile produse (politraumatism cu numeroase contuzii întinse și profunde) constituie suficiente elemente ce îndreptățesc instanța să conchidă că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului – moartea victimei – și chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conștient posibilitatea producerii acestuia, situație în care nu se va putea reține săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Cu atît mai mult instanța ar trebui însă să rețină săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în situația în care aceste elemente nu sunt întrunite.

Suntem de părere că instanța a decis în mod greșit condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci când a luat în considerare că inculpatul a aplicat victimei cu o bară metalică mai multe lovituri în regiunea picioarelor, abdomenului și a membrelor superioare, deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a abdomenului și a membrelor superioare, deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a abdomenului s-au produs rupturi costale soldate cu perforarea plămânului. Împrejurarea că victima s-a comportat neglijent față de leziunile de care suferea, refuzând tratament ambulatoriu precum și ipoteza că ar fi putut fi salvată dacă se prezenta la o unitate sanitară nu are nici o importanță; important este faptul că atât obiectul folosit, apt a produce moartea prin natura sa, cât și regiunea vizată, ne referim la loviturile aplicate în zona abdominală, precum și starea de ebrietate a victimei relevă intenția de a ucide a inculpatului și nu cea de a lovi.

Secțiunea IV – Latura subiectivă

De regulă, infracțiunile prevăzute de partea specială a Codului penal se săvârșesc cu intenție sau din culpă. Există însă anumite situații care sunt caracterizate prin aceea că există o suprapunere a culpei cu neprevedere cu intenția directă cu privire la rezultatul mai grav produs.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C.pen. prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece, așa cum rezultă din denumirea dată de legiuitor, fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Implicând producerea acestui rezultat, infracțiunea încalcă relațiile sociale care sunt încălcate și prin săvârșirea infracțiunilor contra vieții. Cu toate acestea însă, legiuitorul a inclus această infracțiune în categoria infracțiunilor de lovire și vătămare a integrității corporale sau a sănătății și nu în categoria infracțiunilor contra vieții, deoarece,în cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,moartea este un rezultat praeterintenționat al unei fapte de lovire sau vătămare corporală.

Praeterintenția sau intenția depășită constituie o formă autonomă, specifică, de vinovăție, care se constituie însă din elementele caracteristice atât intenției cât și culpei. Praeterintenția este astfel o formă mixtă sau o combinație a intenției și culpei. S-a statuat că praeterintenția sau intenția depășită există atunci când infractorul prevede rezultatul acțiunii sale pe care-l dorește însă se produce un rezultat mai grav decât acesta, pe care nu l-a prevăzut, însă trebuia și putea să îl prevadă.

În cazul praeterintenției, legea incriminează o acțiune voită a făptuitorului, susceptibilă de a produce un rezultat mai usor și o acțiune nedorită, susceptibilă de a produce un rezultat mai grav. Această formă de vinovăție nu se situează între intenție și culpă, deoarece între aceste forme fundamentale nu există nimic, ci este o formă de vinovăție independentă care se constituie din contribuția proceselor psihice ale intenției și ale culpei.

Acționând cu praeterintenție, subiectul realizează ceva dincolo de ceea ce a intenționat, obținând un rezultat care depășește ceea ce el a dorit sau urmărit.

În ceea ce privește rezultatul mai grav produs, acesta este atribuit făptuitorului numai dacă acesta s-a aflat în culpă față de producerea lui. În cazul în care legiuitorul român ar fi dorit să excludă posibilitatea ca rezultatul mai grav să fie atribuit făptuitorului din culpă, acesta ar fi înclinat către o formulare care să exprime acest fapt în mod explicit în cuprinsul textului de incriminare. De exemplu, în art. 182 C. pen. este incriminată fapta de vătămare corporală gravă, săvârșită ,,cu scopul’’ producerii consecințelor evocate în alienatul 1 al aceluiași articol.

În situația dată, expresia ,,in scop’’ este folosită pentru a deosebi ipoteza producerii consecințelor cu praeterintenție – art. 182 alin.2 C. pen.

Într-o opinie, în ceea ce privește formele intenției și ale culpei suprapuse în cazul praeterintenției, se consideră că fapta mai ușoară poate fi săvârșită în oricare din modalitățile intenției, iar fapta mai gravă în oricare din formele culpei.

Într-o altă opinie, există praeterintenție doar când culpa cu neprevedere se suprapune intenției directe, întrucât, în cazul suprapunerii culpei cu prevedere cu intenția, speranța neîntemeiată a făptuitorului trebuie să se bazeze pe anumite elemente obiective reale, astfel, în lipsa lor va exista intenție eventuală. În această opinie, cu atât mai mult, nu se admite supra-punerea intenției eventuale pe intenția directă sau intenției directe pe culpă și să existe o infracțiune praeterintențională.

Latura subiectivă a infracțiunii de loviri sau vătămări cauza- toare de moarte este deci caracterizată prin praeterintenție, ca formă a vinovăției.

Fiind o infracțiune praeterintenționată, aceasta se compune din lovirea sau vătămarea integrității corporale sau a sănătății, care sunt săvârșite de către făptuitor cu intenție și urmarea mai gravă produsă, moartea victimei, care i se atribuie subiectului activ al infracțiunii. Această atribuire trebuie însă dovedită, nefiind posibilă admiterea doar a unei asemenea prezumții, deoarece o astfel de consimțire a unei prezumții ar însemna încălcarea principiului potrivită căruia nu există infracțiune și nici răspundere penală fără vinovăție.

În speță, s-a decis că fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima, aflată pe trotuar, cu spatele la carosabil, chiar în momentul în care prin dreptul trotuarului trecea un autovehicul, din care cauză victima, care era în stare avansată de ebrietate s-a dezechilibrat și a căzut pe carosabil, unde a fost accidentată mortal de acel autoturism constituie infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., deoarece în raport cu împrejurările concreteinculpatul putea și trebuia să prevadă rezultatul care s-a produs.

În situația în care nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu moartea victimei ci numai intenția acestuia în raport cu lovirea sau vătămarea corporală, răspunderea penală se va stabili pentru aceste infracțiuni, după caz.

Dacă însă se stabilește că făptuitorul este în culpă în ceea ce privește moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune cu intenția sa inițială de a lovi sau de a-i produce o vătămare, fapta constituie infracțiunea de ucidere din culpă.

În sfârșit, dacă se stabilește că făptuitorul a acționat nu cu Intenția de a lovi sau produce vătămare victimei, ci cu intenția de a ucide fapta constituie infracțiunea de omor.

Poziția subiectivă a făptuitorului în ceea ce privește intenția de a lovi sau vătăma ori intenția de a ucide se stabilește, după cum am arătat în capitolul anterior, de la caz la caz, ținându-se seama de un ansamblu general de împrejurări concrete care pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare savârșirii infracțiunii, ansamblu din care fac parte: instrumentul folosit, zona corpului unde a fost aplicată lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, relația dintre făptuitor și victimă, atitudinea acestuia după comiterea faptei precum și alte împrejurări concrete în contextul cărora a fost săvârșită fapta.

Există opinii izolate care sunt exprimate în sensul susținerii ideii de renunțare la praeterintenție ca formă a vinovăției în cazul infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În susținerea acestei idei se aduce drept argument faptul că praeterientenția nu își găsește locul între formele vinovăției sau modalitățile de determinare ale acesteia, prevăzute de art. 19 C. pen. Împrejurarea că praeterintenția nu este prevăzută ori reglementată în partea generală a Codului penal nu îndreptățește o asemenea afirmație. Această formă de vinovăție poate fi (și este) reglementată de texte de incriminare cuprinse în partea specială a codului. În virtutea principiului ,, prevederea specială derogă de la cea generală’’ legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul mai multor texte incriminatoare, printre care și infracțiunea la care ne referim, praeterintenția, ca formă a vinovăției.

Secțiunea V- Subiectele infracțiunii

Subsecțiunea 1 – Subiectul activ

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. poate fi săvârșită de orice persoană, în condițiile legii. Spunem astfel că subiectul activ al acestei fapte prevăzute de legea penală este unul general și nu calificat sau special.

Fiind un subiect general, subiectul accestei infracțiuni trebuie să împlinească elementele principale prevăzute de legea penală în ceea ce privește condițiile în care o persoană poate fi considerată că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

Condițiile pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea fi subiect activ general al unei infracțiuni sunt cuprinse în legislația penală, atât în Codul penal cât și în legi speciale.

Enumerarea și analiza condițiilor subiectului activ general:

Pentru a putea fi subiect activ, persoana trebuie:

1. să fie o persoană fizică. Dacă s-ar admite ideea că și o persoană juridică (morală) ar putea fi subiect activ al unei infracțiuni, s-ar ajunge la încălcarea unui principiu de bază, fundamental al dreptului penal român și anume cel prevăzut de art. 2 C. pen.,principiul caracterului personal al răspunderii penale. Acest principiu este reluat și de art. 72 C. pen., ambele texte de lege referindu-se la ,,infractor’’ și ,,la persoana infractorului’’. De aici rezultă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul penal nu operează principii ce guvernează alte ramuri de drept, de pildă dreptul civil. În dreptul penal, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru fapta altuia.

S-a propus ca prin derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii să se admită și o răspundere a persoanei juridice însă o asemenea idee este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea autorilor, deoarece în aceste situații persoanele cu atribuții de conducere din cadrul persoanelor juridice răspund pentru anumite fapte.

să răspundă penal, adică să fi împlinit vârsta de 14 ani. Art. 99 alin. 1 C. pen. prevede că persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund penal, datorită faptului că aceste persoane nu au ajuns la gradul de dezvoltare fizică și intelectuală necesare a realiza gradul de pericol social al unor eventuale fapte săvârșite de acestea. Operează deci în această materie o prezumție a legiuitorului de inexistență a discernământului.

Această prezumție instituită de legiuitor este una absolută, neputând fi combătută sub nici o formă și prin nici un mijloc.

O altă problemă care se ridică în ceea ce privește vârsta făptuitorului este prezumția relativă de lipsă a discernământului persoanei care a împlinit vârsta de 14 ani dar care încă nu a împlinit vârsta de 16 ani.

Această prezumție relativă este cuprinsă în prevederile art.99 alin. 2 C. pen. În această perioadă, persoana e considerată că nu dispune de discernămîntul necesar a realiza gradul de pericol social al faptelor sale și implicit de a răspunde penal, însă, această prezumție instituită poate fi combătută. Cu alte cuvinte, între vârsta de 14 ani împliniți și cea de 16 ani neîmpliniți, persoana care săvârșește o faptă prevăzută de legea penală nu răspunde pentru acea faptă, cu condiția să nu se fi răsturnat prezumția de dis-cernământ, în sensul de a nu se proba existența acestuia. În situația în care s-a probat prezența discernământului necesar răspunderii penale, persoanele cuprinse între vârsta de 14 ani și 16 răspund penal.

să aibă discernământ. Discernământul nu este definit de lege, Codul penal rezumîndu-se la prevederea iresponsabilității, din art. 48 C. pen.

Discernământul este definit de dicționarul explicativ al limbii române ce fiind o facultate de a judeca corect, precis. Ca o stare opusă iresponsabilității, discernământul, din punct de vedere al dreptului penal, este o capacitate biopsihică a persoanei de a acționa în cunoștință de cauză, în sensul că îșî dă seama de acțiunea (inacțiunea) sa și de urmările ei periculoase și că poate fi stăpână pe voința sa în raport cu acțiunea (inacțiunea) concretă.

Pe lângă aceste trei condiții esențiale ce se cer îndeplinite cumulativ pentru ca o persoană să poată avea calitatea de subiect activ general al unei infracțiuni – și în cazul de față, subiect activ al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte – mai trebuiesc îndeplinite încă două condiții, și anume:

– fapta comisă să fie prevăzută de legea penală. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, atunci ea nu constituie o infracțiune, prin urmare, persoana care a comis o asemenea faptă nu poate fi subiect activ, datorită faptului că în dreptul penal primează principiul legalității incriminării și a pedepsei, conform căruia legea prevede care fapte sunt infracțiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor și măsurile ce se pot lua în cazul săvârșirii lor.

Acest principiu este prevăzut de art. 2 C. pen. la care se adaugă prevederile art. 17 alin. 1 C. pen. care arată că fapta pentru a fi infracțiune trebuie să fie prevăzută de legea penală. Acest principiu mai este cunoscut și sub forma ,,nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege’’.

În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, această condiție nu ridică probleme deosebite deoarece fapta este prevăzută de legea penală. Art. 183 C. pen. prevede infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, precum și pedeapsa aplicabilă.

– persoana să fi săvârșit sau participat cu vinovăție la comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Această condiție de asemenea nu ridică probleme deosebite, pe de o parte, pentru că unul dintre scopurile dreptului penal statuează că nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, care totodată este și un principiu al dreptului procesual penal, iar pe de altă parte, am arătat în secțiunea dedicată analizei laturii subiective ale acestei infracțiuni că subiectul activ trebuie să acționeze cu praeterin-tenție pentru a putea fi în prezența acestei infracțiuni, precum și ipoteza în care forma vinovăției este alta decât praeterintenția, de exemplu, intenția directă sau indirectă, fapta primește încadrarea infracțiunii prevăzute de art. 174 C. pen.,adică cea de omor.

Subsecțiunea 2 – Subiectul pasiv

Dacă subiectul activ este persoana care săvârșește fapta prevăzută de legea penală și se numește făptuitor sau infractor, subiectul pasiv este persoana împotriva căreia se îndreaptă activitatea materială a făptuitorului, este victima ale căror drepturi protejate de legea penală sunt încălcate.

În ceea ce privește infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, subiectul pasiv al infracțiunii, victima este un subiect pasiv general. Acest lucru înseamnă că orice persoană împotriva căreia s-a îndreptat activitatea materială a infractorului poate fi subiect pasiv al acestei infracțiuni; textul de incriminare, art. 183 C. pen. nu cere ca subiectul pasiv să întrunească anumite condiții sau să aibă o anumită calitate care l-a face subiect pasiv calificat. În situația infracțiunii la care ne referim, subiectul pasiv este un subiect pasiv general.

Referitor la această idee revenim cu o precizare făcută într-un capitol anterior, și anume, victima infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte trebuie să fie o persoană aflată în viață în momentul în care făptuitorul își exercită asupra ei acțiunile. Dacă această cerință nu este îndeplinită, nu putem vorbi nici despre subiect activ și nici despre subiect pasiv al infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ci, eventual încadrarea poate fi cea de profanare de morminte, faptă prevăzută de art. 319 C. pen.

Subsecțiunea 3 – Pluralitatea de infractori

Participația penală în situația comiterii infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. este posibilă.

Codul penal în vigoare al României, rezumându-se la prezen-tarea în art.23 – 26 și 31 a formei de săvârșire a infracțiunilor din punct de vedere al participației doar în ipostaza autorului, instigatorului, complicelui, respectiv a participației improprii, nu definește în Capitolul III (Participația) al Titlului II (Infracțiunea) aspectul coautorului. Așa fiind, se susține faptul că regulile evocate de art.24 C. pen. referitoare la autorul infracțiunii s-ar aplica în totalitate și prin analogie la situația coautorului, deoarece infrac-

țiunile comise în coautorat sunt asimilate infracțiunilor cu mai mulți autori.

Literatura de specialitate a încercat acoperirea lipsei unei dispo-ziții legale în acest sens,astfel că, în condițiile date, coautorul este definit ca fiind persoana care a cooperat ocazional și în baza unei legături subiective, cu acte de executare și în mod nemijlocit la comiterea în comun a aceleași infracțiuni.

Atât literatura de specialitate cât și practica judiciară sunt de acord în unanimitate asupra posibilității comiterii oricăreia dintre infra-cțiunile prevăzute în art. 180 – 182 C. pen. în participație sub toate formele acesteia, deci implicit și a coautorului.

Așadar, atât fapta inculpaților de a îmbrânci victima, constituind infracțiunea de loviri sau alte violențe (art.180 C. pen.) sub forma coau- toratului, fapta inculpaților de a lovi victima producându-i acesteia ruperea brațului stâng și echimoze la nivelul toracelui și abdomenului, ce au necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale de 48 de zile, reținându-se săvârșirea în coautorat a infracțiunii de vătămare corporală ( art. 181 C. pen.) precum și fapta inculpaților de a produce o cicatrice permanentă și de mari dimensiuni pe aproape întreaga parte a corpului femeii, din regiunea pieptului până la coapsa piciorului, reținută ca infracțiune de vătămare corporală gravă (art.182 C. pen.) săvârșită în coautorat constituie un exemplu în sensul acceptări unanime a existenței coautoratului în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. Menționăm că în toate aceste cazuri sunt îndeplinite ambele condiții necesare pentru a ne afla în fața unor infracțiuni săvârșite în coautorat (condiții care sunt: 1.necesitatea existenței unei legături subiective prealabile între coautori și 2. cerința săvârșirii actelor de executare împreună).

În ceea ce privește coautoratul în cazul săvârșirii infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, acesta este posibil chiar și atunci când inculpații au acționat împreună în așa fel încât activi-tățile lor s-au completat reciproc și loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă, aparent rezultatul survenit este urmarea direct a activității desfășurate numai de unii din inculpați.

Astfel, nu prezintă importanță aportul adus de actele materiale ale făptuitorilor, privite separat și de asemenea, nu prezintă importanță nici care dintre aceste acte a condus în mod nemijlocit la producerea rezultatului cerut de textul de incriminare. Cerința legii este îndeplinită deoarece victima a decedat ca urmare a loviturilor și a vătă- mărilor la care a fost supusă.

În ceea ce privește instigarea, suntem de părere că instigarea la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă.

Fiind o infracțiune praeterintenționată, rezultatul specific produs depășește scopul urmărit de către făptuitor. Cu atât mai mult, instigarea de către o terță persoană, este imposibilă.

Totuși, într-o asemenea situație, suntem de părere că făptuitorul va răspunde ca autor al infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen. ( dacă sunt întrunite toate elementele necesare răspunderii penale și dacă vinovăția sa în raport cu această infracțiune este dovedită) iar instigatorul va răspunde pentru instigare la una dintre infracțiunile prevăzute de art. 180 – 182 C.pen.

Situația este aceeași și în ceea ce privește complicitatea.

Secțiunea VI – Tentativa și consumarea

Tentativa constă, după cum este definită de prevederile art.18 C. pen., în punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, care este însă întreruptă ori nu și-a produs urmarea prevăzută de lege.

În situația de față, tentativa la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă. Datorită faptului că textul incri- minator cere ca victima să moară dincolo de scopul urmărit de făptuitor,nu este posibilă existența tentativei la această infracțiune.

Am spus că suntem în prezența tentativei atunci când acțiunea sau inacțiunea(…) nu și-a produs urmarea prevăzută de art.183 C.pen., urmarea prevăzută de lege. Ori dacă, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 183 C.pen.,urmarea prevăzută de lege este moartea victimei și acest rezultat nu se produce, nu ne aflăm în prezența unei tentative la infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, ci în fața unei infracțiuni consumate dintre cele cuprinse în art. 180 – 183 C. pen.

Prin consumarea infracțiunii înțelegem realizarea acțiunii sau inacțiunii în întregime sau când acțiunea sau inacțiunea a produs urmarea prevăzută în textul incriminator.

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se consumă în momentul în care rezultatul cerut de lege se produce, respectiv când victima infracțiunii a decedat. În acest moment putem discuta despre infracțiunea consumată.

În situația des întâlnită în practică în care victima decedează la un moment ulterior săvârșirii actelor de lovire sau vătămare, făptuitorul este-până în momentul decesului victimei – subiect activ al unei infracțiuni dintre cele cuprinse în art. 180 – 182 C. pen. Dacă victima decedează într-unul din aceste momente, sau chiar în timpul judecății, dacă se probează că a existat un raport de cauzalitate între acțiunile făptuitorului și moartea victimei, învinuitul va fi cercetat pentru infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte iar instanța, în cea de a doua ipostază, va schimba încadrarea juridică pentru fapta inculpatului dintr-una prevăzută în art. 180 – 182 C. pen. în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Secțiunea VII – Sancțiunea

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepsește cu inchisoare de la 5 la 15 ani.

Capitolul IV – Încheiere

Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este prevăzută de textul incriminator ca având o formă calificată sau agravată.

Cu toate acestea, Codul penal anterior prevedea în art.476 ca formă calificată săvârșirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra unei persoane mai mici de 15 ani, deci săvârșirea infracțiunii asupra unui minor.

Legiuitorul din acea perioadă a inclus în textul incriminator o cerință aplicabilă subiectului pasiv al infracțiunii. Eram deci în privința unui subiect pasiv calificat, condiția cerută fiind cea ca acesta să fie o persoană cu vârsta mai mică de 15 ani.

Rațiunea unei asemenea forme agravate își găsea explicația în aceea că făptuitorul prin săvârșirea infracțiunii asupra unui minor dovedea un pericol social sporit. Acest lucru datorită faptului că persoanele aflate la o vârstă mai mică de 15 ani nu au ajuns la o dezvoltare fizică ți psihică core-spunzătoare, normele de drept protejându-i într-un mod mai asidiu.

De asemenea, lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane cu o asemenea vârstă, soldată și cu moartea acesteia prezintă fără nici o îndoială un grad de pericol social sporit.

Rațiunea eliminării acestei agravante din Codul penal în vigoare poate fi tratarea unor asemenea fapte ca și fapte prevăzute și pedepsite de art. 174 și urm.. C. pen.

Inculpatul a aplicat lovituri multiple cu palma peste capul fiicei, în vârstă de două luni și jumătate, care i-au produs un traumatism cranio-cerebral cu fracturi de boltă craniană, hematon subdural și hemoragie menin-gee, după care infractorul a împiedicat acordarea ajutorului necesar și, drept urmare, victima a decedat. Împrejurările concrete ale stării de fapt dovedesc că infractorul a prevăzut urmarea acțiunii sale, moartea –pe care chiar dacă nu a dorit-o, a acceptat-o.

În starea de fapt evocată nu putem fi în prezența unei infrac-țiuni praeterintenționate nici în situația în care infractorul nu ar fi depus eforturi pentru împiedicarea acordării ajutorului sanitar necesar, datorită faptului că săvârșirea unor asemenea acte asupra unei persoane cu o vârstă fragedă prezintă o cruzime deosebită și implică prevederea urmării unor asemenea acțiuni.

Infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., cuprinsă în grupul infracțiunilor prevăzute în secțiunea ,,lovirea și vătămarea integrității orporale sau a sănătății’’ a Codului penal este o infracțiune praeter-intenționată, săvârșită deci cu o formă aparte de vinovăție, ce cuprinde în conținutul laturii obiective elemente ale infracțiunilor cuprinse în art. 180 – 182 C. pen. Cu toate acestea, obiectul juridic al acestei infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale referitoare la dreptul la viață al persoanei, ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice activitate care i-ar aduce atingere.

Prin săvârșirea unor asemenea acte se ajunge la un alt rezultat decât cel urmărit de făptuitor, și anume moartea victimei. Din cauza acestui fapt, instigarea, complicitatea și tentativa la această infracțiune nu sunt posibile. Autorul este un subiect activ general, la fel și coautorul în situația săvârșirii infracțiunii în coautorat, ca formă a participației penale și tot general este și subiectul pasiv al infracțiunii, obiectul material al acesteia fiind corpul persoanei aflate în viață în momentul săvârșirii infracțiunii.

Lista de abrevieri

A.U.C Analele Universitatii Cluj

C.Ap. Curtea de Apel

C.D. Culegere de decizii

C.S.J. Curtea Suprema de Justitie

Col. P. Colegiul penal

dec. nr. Decizia numarul

Dreptul Revista Dreptul

J.N. Revista Justitia Nouă

M.Of. Monitorul Oficial al României

T.S. Tribunalul Suprem

Trib. Tribunalul Judetean

Trib. Reg. Tribunalul Regional

Repertoriu Repertoriu de practica judiciară pe anii…de V.Papadopol, M. Popovici ș.a.

R.D.P. Revista de Drept Penal

R.R.D. Revista Română de Drept

s.p. Sectia penala

sent.pen. Sentinta penală