Valorile Juridice Si Specificul Lor

INTRODUCERE

De-a lungul timpului, filozofii și teoreticienii moralei au accentuat ideea că un comportament adecvat în societatea umană implică un anumit control, în diferite grade, în funcție de contextul social dintr-un anumit moment dat.

Intenția morală și îndeplinirea datoriei nu sunt sinonime. Ca să fii moral, nu-i de ajuns să te mulțumești acționând prind adaptarea comportamentului exterior la imperativele morale ale contextului social, pentru a salva aparențele și a nu-l dezamăgi pe celălalt/ceilalți. De exemplu, un comerciant necinstit își va controla reputația, încercând să pară contrariul. Controlul intențiilor și ulterior al comportamentelor există chiar și în situații sociale extreme, un sfânt face bine, pentru că înclină să considere acest lucru fundamental pentru existența sa, la fel de bine cum un fanatic este convins că se află în slujba unei cauze pozitive. În ambele cazuri, certitudinea interioară elimină orice întrebare ulterioară privind consecințele faptelor. Semantic, libertatea s-ar opune controlului. În accepția lui Kant, libertatea este inevitabil condiționată de o necesitate exterioară. Dacă este absurd să-i ceri unui om odată dezechilibrat să nu cadă în vid, în schimb are sens să-i ceri unui om să nu mintă. În primul caz, omul este supus, ca oricare alt lucru din natură, unei legi universale și necesare care exclude libertatea; în celălalt, te adresezi capacității sale de a respecta sau încălca reguli interioare sau impuse din exterior. Imperativul kantian trebuie, deci poți își găsește concretizarea, atunci când ne inhibăm voința pentru a nu face Rău, fiind conștienți de responsabilitatea inerentă a oricărui gest social.

Extrapolând, Schopenhauer consideră că imperativele categorice drept forme de control, pe care ni le impunem, sunt egoiste: îmi interzic în cele din urmă să fac ceea ce nu mi-ar plăcea să mi se facă și care mi-ar contrazice utilitatea. Îmi condiționez datoria de necesitatea unei reciprocități și cedez presiunii celui mai vechi interes care există: acela de a rămâne în viață. Fac bine pentru că mi-e teamă să nu mi se facă rău și o fac în măsura în care nu mi se face rău. Lăsând departe afirmațiile dure ale filozofului german privind nevoile omului slab, care ridică la nivel de valoare propria neputință, teama de-a fi judecați și pedepsiți poate fi o modalitate eficientă de control.

Chiar și în concepțiile moderne despre morală și libertate, controlul există, deși influența sa pare mai slabă, comparativ cu epocile istorice precedente. Astfel, Jean-Paul Sartre credea că în realitate orice deliberare morală este falsificată. Alegem între două valori (…) fără să cântărim prea mult. Simulăm ezitarea între motivele sau mobilurile cărora le-am conferit înainte o anumită valoare. Hotărârea finală nu face decât să confirme această alegere prealabilă. Morala nu este mai mult decât o alegere de sine prin sine.

Dreptatea, justiția, legalitatea, constituționalitatea, independența, egalitatea în drepturi, conștiința civică, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenești sunt valori juridice și reglementează relația individului cu ordinea de drept, cu instituțiile juridice. Acestea reflectă respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, drepturile și libertățile omului, precum și obligațiile individului într-un stat de drept. De asemenea, valorile  juridice au o mare importanță în societate și se integrează în sistemul general de valori sociale. Reglementarea juridică valorizează actele individuale, le conferă atributul de legal sau ilegal, raportate la cerințele social –  politic și economice ale unei perioade determinate.

CAPITOLUL I. VALORILE JURIDICE ȘI SPECIFICUL LOR

1.1. Valori juridice – noțiuni generale

Cel care a introdus noțiunea de valoare în teoria juridică este M. Virally, care consideră că nu este vorba de nu ”o operă inutilă nici o orientare spre idealism, nici lansare în speculații de ordin filosofic sau moral. Din contră, înseamnă a aprecia cu exactitate maniera în care dreptul apără interesele individuale și colective.”

L. C. Tanugi a făcut constatarea că ”dreptul nu este un ambalaj exterior pentru deciziile

autorității, ci un limbaj cu efecte de structură, un rezultat al competiției între intereseși valor.” În accepțiunea sa este vorba de o Concepere complexă a dreptului care include o dimensiune axiologică, conform căreia dreptul este un produs al faptelor sociale și al voinței omului, un fenomen material, un ansamblu de valori morale și ordine normativă, un ansamblu de acte de voință și de acte de autoritate, de libertate și de constrângeri.

Fr. Rigaux, definește dreptul reprezintă ”indisolubila legătură cu valorile supreme ale societății umane.” El a propus teoria tridimensională a cunoașterii dreptului ca drept știință a valorilor, și o știință a normelor,de fapt o știință a realității provenind din caracterul complex al conceperii dreptului. Astfel, valorile juridice devin obiectul mai multor științe: a dreptului, a unei sociologii juridice și a unei filosofii a dreptului.

Dreptul se ocupă cu valorile juridice numai din punct de vedere al formei și constituirii lor. De nașterea, evoluția și valorificarea valorilor juridice se ocupă filosofia dreptului și  sociologia cu aplicarea acestor valori la viața socială.

Prin valoare înțelegem însușirea sau calitatea unor lucruri, fapte, idei, obiecte, fenomene

de a corespunde unor năzuințe, unor idealuri de viață socială, generate de  interesele spirituale de conviețuire socială. Astfel, conceperea complexă a dreptului trebuie să includă dimensiunea axiologică, pentru că dreptul este produsul faptelor sociale și al voinței omului, un fenomen material și un ansamblu de valori morale și de ordine normativă, un ansamblu de acte de voință și de acte de autoritate, de libertate și constrângere. Fr. Rigauh, a spus că dreptul este în indisolubilă legătură cu valorile supreme ale societății.

Normele, ca reguli ce orientează comportamentele umane, sunt o prezență definitorie a vieții sociale și individuale. Ele sunt impuse de cerințe obiective, de nevoia de sens, scop și eficiență a acțiunilor .

 Norma indică o limită, oferă o directivă, , oferă criterii, conciliază sugerează un scenariu

de urmat și cristalizează o experiență socială. Specialiștii au identificat norme obișnuielnice, religioase și morale, tehnice,  deontologice, norme de conviețuire socială, protocolare.

Normele  juridice au un specific aparte prin unitatea trăsăturilor sale definitorii :violabilitatea, generalitatea și impersonalitatea, tipicitatea, imperativitatea, care se află în relații complexe cu valoarea.  

În procesul de constituire a normei juridice este implicată o dimensiune valorică inerentă,

 Pentru că se raportează la un plen de posibilități și virtualități, și voința se raportează la ceea ce nu este încă, adică la idealul spre care trebuie să tindă o realitate. Selecția împrejurărilor care sunt evocate  de ipoteza normei juridice se face pe un temei valoric, nu este vorba de o simplă prezentare ale unor elemente factuale, norma se dă în numele unor valorilor, care o legitimează.

 Normele juridice sunt și  modele abstracte și generale care intervin în relațiile

interindividuale si de grup, astfel se obține o coordonare a conduitelor individuale cu aspirațiile valorice obiective estimate. Astfel sunt satisfăcute interesele materiale și spirituale ale majorității a indivizilor dintr-o comunitate. În cadrul procesului de legiferare sunt analizate valorile care au fundamentat construcția normelor anterioare și dacă este necesară schimbării lor. În cazul în care propuse noi criterii valorice pentru că acest fapt este impus de o nouă experiență socială, sistemul normelor juridice trebuie să cunoască transformări prin care să se reflecte din punct de vedere juridic acele schimbări care s-au produs. 

În cazul conștiinței individuale, norma juridică se exteriorizează printr-o conduită juridică

care se valorizează. Responsabilitatea juridică a individului reprezintă responsabilitatea sa pentru aprecierea faptelor și mobilul acțiunilor sale individuale care produce efecte juridice.

”Recunoașterea valorii juridice conținută de o normă de drept și realizarea prescripțiilor   

acesteia întărește autoritatea normei de drept, confirmând concordanța voinței legiuitorului și individului care norma juridică în cadrul aceleiași atitudini valorice. Normele juridice reprezintă în acest caz "o modalitate specifică de transmisie și conservare a valorilor" . Astfel, "s-ar putea susține că ideea de valoare nu se aplică celor care nesocotesc legea, căci aceștia nesocotesc chiar valorile. O viziune axiologică asupra dreptului nu face însă diferențieri de acest gen. Individul care săvârșește un act ilegal acționează desigur cu disprețul valorii cuprinse în regula de drept, dar non-valoarea nu este egală cu non – existența din natură, ci este un termen față de care se raportează valoarea ca atare astfel încât în momentul în care individul alege ilegalitatea, prin aceasta el dă curs unui model impropriu de a ierarhiza valoric alegerile sale și nimic mai mult". 

Se poate afirma că , "Rolul judecătorului nu constă în a da curs unor mecanisme rigide de

juxtapunere a normelor la fapte, ci de a valorifica particularitățile speței, astfel încât decizia pe

care o pronunță, în raport cu aceste particularități și cu ideea de dreptate care 1 orientează, să fie recunoscută ca deținătoare de adevăr juridic". 

1.2. Specificul valorilor juridice

Valorile juridice se instituie în sfera prescripțiilor emise de autoritățile statului și ale societății civile, fără de care societatea s-ar dezintegra în anarhie și anomie. Juridicul impune membrilor societății o serie de obligații – întărite de sancțiuni materiale – șî le acordăo serie de drepturi și libertăți, menite să asigure securitatea, coerența și armonia organismului social și, în același timp, un „spațiu de joc" al inițiativei și autodeterminării sociale.

Societatea se mișcă, ea însăși, prin toată dezvoltarea sa în direcția individului, iar pe de altă parte, individul tinde să facă pași reali în direcția societății, răspunzând reflex și lucid. în felul acesta, definirea tipului uman propriu unei societăți se face în funcție de valorile pe care el este în stare să și le creeze și asimileze.

În sistemul general al valorilor, valorile juridice ocupă un loc distinct. Termenii de legalitate, dreptate, justiție etc. exprimă aprecierea pe care societatea și oamenii o dau actelor și raporturilor juridice, respectiv modului de realizare efectivă a dreptului. într-adevăr, raporturile dintre persoane reglementate prin norme de drept sunt legale, tocmai datorită consacrării lor prin aceste reglementări.

Tudor Vianu susține că valorile juridice sunt caracteristice unor raporturi reale și spirituale, și aceasta, deoarece suportul valorilor juridice este real dar nu material, ele formându-se din materialul spiritual al unor reprezentări și cunoștințe despre norme. „Valorile juridice, afirmă T. Vianu, sunt simple mijloace și au un sens pur perseverativ. Nimeni nu urmărește valorile juridice pentru ele însele, ca pe niște scopuri, ci numai pentru a-și asigura acel cadru legal de viață care să-i permită atingerea finalităților substanțiale ale existenței".

Reflecția asupra valorilor juridice ocupă un loc important în gândirea filozofului român Petre Andrei, care subliniază că „valorile juridice pot constitui obiectul unei științe a dreptului, a unei sociologii juridice și a unei filozofii a dreptului, după cum le studiem ca fenomene formale, raționale, impuse de stat, ca fenomene sociale regulative ale realității sociale sau concepte abstracte ale vieții practice".

Reflectând dezideratul asigurării coeziunii sociale și tinzând să influențeze efectiv funcționalitatea normală a tuturor domeniilor societății, valorile juridice au un sporit caracter de generalitate. Astfel de valori precum: dreptatea, legalitatea, justiția, vizând scopuri și imperative ce urmează a fi realizate, se exprimă prin intermediul normelor juridice. „Problema valorilor în domeniul dreptului este prezentă atât în activitatea de creare a dreptului, de elaborare a normei de drept, valorizarea socială urmând transpunerea, din domeniul economic sau politic în domeniul jurdic a acelor aspecte ale realității sociale ce necesită a fi ocrotite cu ajutorul puterii de stat, cât și în activitatea de realizare a dreptului, respectiv alegerea la nivel de individ a conduitei comportamentale, conformă sau neconformă cu prevederile normelor de drept".

Petre Andrei este de părere că, întrucât normele de drept sunt ele însele sancționate ca valori ce trebuie respectate, valorile juridice pot fi clasificate în două grupe: o valoare juridică supremă și valori-mijloace juridice în care intră normele și legile juridice.

Arătând că știința dreptului se ocupă cu fapte de drept, cu fapte ca obiecte ale valorii, Petre Andrei caută să elucideze raportul între faptele de drept ca realitate și valoarea juridică, și, în acest sens, el va trece în revistă ideile celor două școli juridice și anume, școala naturalistă și școala istorică, ambele însă aflându-se la extreme. Astfel, prima școală vede izvorul valorilor juridice în rațiunea umană și deci toate principiile juridice rezultă din rațiune, fapt pentru care ele

au o valabilitate generală pentru toate spațiile și timpurile.

În istoria gîndirii, se știe că Aristotel considera dreptul natural ca izvorând din natura sufletului omenesc, iar Justinian era de părere dreptul este un produs al providenței divine. H. Grotius este cel care consideră că principiile dreptului izvorăsc nu numai din natura rațională a omului, ci și din natura sa socială.

Un punct de răscruce în această problemă îl aduce gândirea filozofică a lui Im. Kant, unde se subliniază că rațiunea oferă numai posibilitatea de a se elabora anumite norme prin aplicarea catego-riilor asupra unui anumit material și, prin urmare, rațiunea nu conține norme gata formate.

Școala istorică, reprezentată de Savigny și Puchte, susținea că valoarea juridică este determinată de evoluția și caracterul popoarelor. Prin urmare, dreptul nu este ceva înnăscut și invariabil, ci este produsul istoriei, el evoluând, arată Savigny, după anumite legi de necesitate istorică.

Un loc aparte în reflecția asupra valorilor juridice îl are R. Ierling, care vede evoluția dreptului ca fiind determinată de voința conștientă, de un scop, după el, asigurarea condițiilor sociale este scopul dreptului, iar mijlocul pentru atingerea acestui scop îl reprezintă forța de constringere a statului.

Tot pe linia depășirii celor două școli se situează și concepția filozofică a dreptului la G.W.F. Hegel, acesta pornind de la ideea că principiul fundamental în drept este libertatea. El consideră că există mai multe valori juridice sau mai multe temeiuri juridice, pe cînd adevăratul drept este unic. Pe linia deosebirii dintre realitatea juridică și valorile juridice un rol de seamă l-au avut juriștii neokantieni. Din rîndul acestora, R.Stammler este de părere că orice valoare juridică implică două elemente și anume: este vorba de matetie și formă, materia cuprinde faptele de drept, iar forma este ordonarea, respectiv armoinizarea scopurilor gîndite și impuse faptelor de drept. Trebuie să subliniem că R Stammler consideră dreptul ca o regulă a vieții sociale, sau ca o formă exterioară a cărei materie este economică. După el, dreptul pozitiv are ca obiect realitatea juridică, iar valoarea juridică ia formadreptului just sau dreptului adevărat. Stammler consideră că acest drept just sau drept adevărat este un sistem ideal care trebuie să servească în calitate de etalon pentru ordinea juridică.

Petre Andrei arată că „valoarea juridică este de fapt o valoare normativă pentru legiuitor, pentru determinarea dreptului pozitiv neavînd a face cu ordinea istorică, nici cu timpul și locul unde a aplicat dreptul pozitiv". În continuare, sociologul român subliniază că dreptul este nu numai un concept existențial, ci și un concept cultural, deoarece prin el se aplică valoarea realității faptelor : „Prin drept în genere, remarcă Petre Andrei, se pune în raport realitatea juridică cu valoarea. Ca fenomen cultural dreptul intră în sfera existenței și în aceea a valorii, întrucât orice fenomen cultural aparține existenței când e valorificat, e substratul valorii sau non-valorii".

În ordinea realității, cultura și, în special, cultura juridică este aceea care are în vedere acele semnificații axiologice ce duc la configurarea valorilor juridice. Prin raportarea realității, ce urmează să fie reglementată, la cultură, respectiv la modelele culturale, are loc ființarea valorilor juridice.

Dreptul apare într-adevăr ca „formă existențială, care servește ca substrat și scenă pentru valoarea juridică, pentru ideea dreptului". Nerespectarea valorilor juridice se conturează în infracțiuni care atrag intervenția organelor competente ale autorității de stat. în raport cu natura infracțiunilor (contravenții, delicte, crime etc.) se aplică pedepse, conform legilor, pînă la cele mai severe sancțiuni penale, a căror executare este asigurată de stat. Cele mai înalte valori juridice sunt cele incluse în Constituția țării și în Declarația universală a drepturilor omului.

Luînd în calcul domeniul restrîns al dreptului, noi considerăm că putem reține ca funcțională pentru această sferă vechea clasificare făcută încă de Aristotel, în conformitate cu care există valori-scop, deci valori autonome, care nu depind de altele, și valori-mijloc, care ajută la realizarea altora. Vom reține dihotomia valori-scop și valori-mijloc – în exprimarea unora dihotomia valori fundamentale-valori instrumentale – ca fiind destul de funcțională pentru domeniul dreptului, întrucît în încercările de a stabili sisteme juridice, o serie de valori (și e cazul celor constituționale) se constituie în instanță supremă pentru viața unui stat, iar alte valori (cele cuprinse în normele și legile juridice concrete) au în esență rolul de a mijloci realizarea celor din prima categorie. Mai pe scurt, putem spune că există valori juridice cu funcție de întemeiere, valori autonome care dau specificul unei Constituții, și valorile cu funcție instrumentală, menite să asigure respectarea celor întemeietoare.

Rolul esențial al valorilor este ca, prin intermediul normelor să reglementeze diferitele acțiuni umane. Și cum acțiunile umane se desfășoară în sfera relațiilor interumane, e limpede că centrul de greutate al structurii valorilor se situează tocmai în relație. Pentru a diferenția acum între diferitele tipuri de valori, va trebui să ne concentrăm atenția asupra „relației" ca esență structurală a valorii.

După cum remarcă și Giorgio del Vecchio, acțiunile umane asupra cărora se fac evaluările pot fi considerate sub două aspecte. în primul rând, dacă accentul este pus pe subiect, atunci acțiunile pot fi judecate în raport cu subiectul însuși, ceea ce înseamnă că relația este între acțiunile aceluiași subiect. Comparând aceste acțiuni între ele, subiectul apreciază dacă sunt convergente sau divergente în raport cu valorile și normele la care el a aderat. Subiectul evaluator stabilește spre exemplu, dacă acțiunea sa este conformă cu accesul la valoarea „bogăției" materiale, economice, sau cu accesul la valoarea „adevărului", a „sacrului", a „frumosului" sau „binelui".

În al doilea rând, accentul poate fi pus pe relația dintre subiect și ceilalți subiecți, caz în care aprecierea are o notă obiectivă mai pronunțată. In această situație subiectul nu poate face abstracție de efectele acțiunii sale în raport cu ceilalți semeni. Dacă, spre exemplu, acțiunea religioasă de a crede într-o divinitate sau acțiunea estetică de a aprecia ceva ca frumos nu impietează cu nimic asupra altor indivizi, în schimb acțiunea juridică se plasează direct în cadrul relației dintre indivizi, pentru că ea nu trebuie să fie conformă doar cu imperativele subiectului, ci și cu acelea ale celorlalți subiecți care formează comunitatea.

În fine, unii autori, printre care și Giorgio del Vecchio, discută și despre o a patra caracteristică a valorilor și normelor juridice în expresia generalității. Dar să observăm că această trăsătură este una dintre cele mai slabe pentru a distinge dreptul de alte domenii, mai ales față de morală, spre exemplu. Pentru că și în drept și în morală gradul de generalitate este relativ același, adică funcție de comunitățile umane care au adoptat diferitele valori și norme. Putem spune fără îndoială, că o normă juridică nu se referă la singularități, la 0 persoană sau doar la o acțiune, ci la o clasă de acțiuni. Deci e vorba de „generalul" valabil pentru o clasă de fenomene sau acțiuni. Lucrurile stau la fel însă și pentru nomele morale, care sunt valabile la nivelul comunității pentru clase de acțiuni, nu pentru cazuri individuale.

Dacă încercăm să sintetizăm acum cele spuse până aici, va rezulta următorul tablou: sfera dreptului cuprinde, pe de o parte, valorile fundamentale și, pe de altă parte, valorile instrumentale. Realizarea valorilor se face cu ajutorul normelor, care sunt reguli, adică un fel de „cadre", de „forme" ce fac posibile acțiunile juridice. Totodată, realizarea valorilor presupune existența imperativelor, respectiv a mijloacelor, a instrumentelor concrete prin intermediul cărora să se poată înfăptui valorile.

Valorile fundamentale ale dreptului cad (cel puțin pînă în prezent) exclusiv în sfera de cercetare a filozofiei, întrucât știința încă nu reușește să pătrundă și să investigheze cu mijloacele sale (în) acest domeniu.

Nașterea acestor valori, evoluția și justificarea lor țin de preocupările filozofiei. Originea acestor valori se pierde în unitatea culturală a comunităților umane, unitate în cadrul căreia predomină relațiile de implicare reciprocă. Spațiul și timpul, acesta din urmă în accepția sa de „durată", de „prezent continuu", favorizează formarea unui „topos cultural" care permite coexistența valorilor și implicarea lor reciprocă.

Cu toate că mult timp, ca urmare a influenței pozitiviste, descripția științifică a fost considerată ruptă de evaluare, de judecata de valoare în ultimi anii, prin eforturile filozofiei analitice s-a conștientizat tot mai mult că între cele două există o legătură logică. S-a constatat mai întâi, pe latură negativă, că nu doar termenii valorici pot să fie vagi, ci la fel de vagi pot fi și termenii descriptivi.

Trebuie să remarcăm apoi, într-o manieră pozitivă, că termenii cu care operăm conțin o dualitate interioară, ei putând avea, pe de o parte, un înțeles descriptiv și, pe de altă parte, un înțeles evaluativ. Când unul din înțelesuri se realizează, celălalt se potențează și invers. Sigur că, în cazul termenilor valorici (precum „justiție", „bine" etc), primează înțelesul evaluativ, cel descriptiv ocupând un loc secundar.

Motivele pentru care înțelesul evaluativ predomină în raport cu cel descriptiv în cazul termenilor ce exprimă valori par să fie două, în concepția lui R.M. Hare. În primul rând, înțelesul evaluativ rămâne constant pentru orice clasă de obiecte în care este utilizat respectivul cuvânt. Spre exemplu, termenul de „justiție" este utilizat ca o constantă indiferent la care din valorile sau faptele din sfera dreptului este aplicat. Dar el poate fi utilizat și cu înțeles descriptiv când îl aplicăm la o clasă determinată de fenomene juridice. în al doilea rând, înțelesul evaluativ este predominant la acești termeni, deoarece forța lor evaluativă poate fi utilizată pentru a schimba înțelesul descriptiv pentru cazul fiecărei clase de obiecte. Cu această situație ne întâlnim ori de câte ori reformăm un sistem juridic sau un sistem moral.

1.2. Valorile juridice în antichitate

În antichitate nu se putea vorbi de o diferențiere între filosofia dreptului, filosofia cuprinde și această știință. Valorile juridice, în congruențe cu cele sociale, morale, de conviețuire, în general i-au preocupat pe toți filosofii.

1.2.1. Platon  

Platon este considerat părintele tradiției raționaliste. El ”postulează existența unei rațiuni comune prin care fiecare atingere, dincolo de aparențele sensibile, realitățile invariabile. Adevărata cunoaștere este cunoașterea ideilor care sunt adevăratele realități. Ideile alcătuiesc un sistem logic subordonat unei idei supreme, care este ideea de Bine.” Această idee este condiția ”cunoașterii celorlalte idei, soarele lor inteligibil, asemeni soarelui care luminează lumea sensibilă, dar este și condiția existenței lor. Platon socotește ideea de Bine ca fiind o simplă noțiune de evaluare omenească, drept ideea ideilor”. Platon a pornit de la ideea lui Pitagora conform căreia universul este ordonat este armonic, căreia i-a aplicat ideea lui Socrate care spunea că armonia presupune dreptate); și a ajuns la concluzia că nu se poate gândi armonia lumii fără ideea din care izvorăsc ordinea și dreptatea, ”fără ideea de Bine ce se identifică cu Dumnezeu sau cu demiurgul, creatorul lumii.” În concepția sa, ideile sunt principiile acțiunii morale. Pentru Platon, ” lumea sensibilă este o copie palidă a lumii ideilor, o lume de umbre și de păreri ce nu au realitate decât dacă se împărtășesc din idei, eternele prototipuri ale lucrurilor.”

Aceste coordonate fundamentează concepția filosofului despre cetate, dreptate, drept și legi. Pornind de la natura socială a omului, este necesară o înțelegere  contractualistă între oameni în societate, " o cetate se naște deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe…" și de aceea oamenii se strâng "mulți într-un singur loc spre a fi părtași și a se înconjura… Fiecare dă ceva altuia..sau ia ceva, socotind că este mai bine pentru sine…" când "produsele muncii sunt mai numeroase, mai bune și făcute mai repede, atunci când fiecare face un singur lucru, potrivit cu firea sa, în timpul pe care îl are și fără să se preocupe cu alte activități".Cetatea este concepută de Platon ca un întreg, ca un sistem de funcții individuale, ca un individ de proporții mai mari astfel încât trebuie "să cercetăm mai întâi în ce fel este dreptatea în cetăți. Și apoi să o privim și în indivizi, urmărind asemănarea cu elementul mai mare în înfățișarea  celui mai mic…n-ar fi nădejde mai bună să vedem și ceea ce căutăm?"

În "Republica" lui Platon țelul întregii activități este binele iar mijlocul de întindere a acestui țel este virtutea, cu tripla ei facultate și apoi cu sinteza ei armonioasă în virtutea universală a dreptății. Misiunea cetății  este de a aduce în viața socială aceeași ordine și armonie pe care dreptatea o aduce funcțiile sufletului individual. Principala problemă a cetății este problema realizării dreptății, iar dreptatea este principiu și metodă  pentru viața cetății. În acest context, ”scopul dreptului este binele cetății, care este dreptatea”, dreptul fiind subordonat moralei, instrument moral-educativ al cetății.  Pentru a realiza acest țel  este nevoie, mai întâi, în cetate de o clasă care să întruchipeze  rațiunea,care să aibă virtutea înțelepciunii. Cei ce aparțin acestei clase trebuie să dețină cunoașterea, trebuie să știe ce e drept în acțiunea  politică. Aceștia sunt filosofii, bărbații superiori. Apoi mai este necesară o clasă de războinici și gardieni care se opun tendințelor contrare legii și impun ordinele rațiunii conducătorilor. În sfârșit, cetatea mai conține o grupare de oameni care produc bunurile  materiale pentru întreaga societate. Coexistența armonioasă și colaborarea acestor clase realizează dreptatea în forma ei concretă și  prin ea se desăvârșește adevărata cetate. Pentru ca dreptatea să devină reală în cetate, trebuie ca instituțiile și activitățile cetății să fie  determinate de rațiune, iar conducătorii filosofi adevărați, spirite  complexe ce observă în mod obiectiv evoluția naturii și societății. Fiecare cetățean trebuie să-și îndeplinească doar datoria ce corespunde poziției sale anumite.  Numai atunci omul va da societății ceea ce are mai bun de dat. Nu oricine este capabil să participe la elaborarea legilor și conducerea statului. Și dacă cineva care nu are asemenea capacități, ar încerca să conducă statul sau să elaboreze legi,  atunci în stat se va instaura haosul,iar oamenii vor fi nefericiți. De aceea filosofia, înțelepciunea și puterea politică trebuie să fie mereu împreună.

Atitudinea lui Platon față de legile pozitive cunoaște o anumită evoluție, exprimându-și această opinie în "Republica". În acest sens, se poate distinge: adeziunea socratică la exaltarea legilor, absența legilor și subordonarea legilor unei ierarhii de valori.

 Pentru Platon, legea este un expedient necesar și, oricât de imperfectă ar fi, își are criteriul într-o ierarhie a valorilor.

1.2.2.Aristotel

Aristotel este considerat cel mai original discipol al lui Platon. Operele sale păstrate se împart în patru categorii:

1) opere de logică,

2)metafizică,

3) opere naturaliste,

4) opere de etică, politică, retorică și  poetică.

În ceea ce privește filosofia dreptului cele mai importante lucrări ale sale sunt "Etica  Nicomahică" și "Politica".

Aristotel împărtășește ideea lui Platon, conform binele suprem este fericirea produsă de virtute. ”Statul este o necesitate nu este o simplă alianță, este o uniune organică perfectă, care are ca scop virtutea și  fericirea universală. El reglementează viața cetățenilor prin  intermediul legilor, care domină întreaga viață, pentru că indivizii nu-și aparțin lor, ci Statului.” Omul este chemat de însăși natura sa la viața politică. Conținutul legilor este justiția, al cărei principiu este egalitatea. 

Pentru Aristotel există mai multe tipuri de justiție care sunt caracteristice dreptului. Prima este justiția distributivă și se aplică la repartizarea onorurilor și bunurilor și tinde ca fiecare dintre asociați să  primească o parte potrivit meritului său. El o numește "geometrică" Al doilea tip de justiție este cea corectivă. Și în cazul acestei justiții se aplică principiul egalității, dar într-o formă deosebită de cea precedentă prin faptul că este este vorba numai de ”măsurarea, în mod impersonal, a daunei sau câștigului, adică de lucruri și acțiuni în evaloarea lor obiectivă, termenii personali fiind considerați ca egali (de exemplu, părțile în cadrului contractului de vânzare-cumpărare).”  Acest tip de justiție se aplică nu numai raporturilor voluntare sau contractuale,ci și acelora  pe care involuntare, adică acelea care apar din delicte, pentru că și în acest caz este vorba anumită egalitate adică o corespondență între delict și pedeapsă.  

Justiția corectivă se poate prezenta sub două aspecte: justiție comutativă, când determină formarea raporturilor de schimb, după o anumită măsură, și justiție judiciară, când se repară, împotriva voinței unei părți, o daună produsă pe nedrept.

1.2.3. Cicero

Cicero a a considerat că există un drept deasupra tuturor legilor omenești, care descinde din aceeași rațiune din care descinde însăși ordinea universală. Este vorba de reflecție superioară asupra dreptului –filosofia dreptului trebuie "să pună în lumină natura dreptului, iar ea trebuie căutată în natura omului; apoi trebuie studiate legile de guvernare a cetăților și numai după aceea urmează să discutăm despre legile și statutele popoarelor, așa cum au fost ele stabilite și scrise, fără a omite nici drepturile civile ale poporului nostru". Astfel, legile au în ele ceva nepieritor, deoarece ele derivă nu din  părerile variabile a le oamenilor, ci din natura noastră, care se conduce după voința divină. Cicero apreciază că nu tot ce se cuprinde în legile pozitive și datini este just și bun. Ignoranța și atâtea defecte omenești se pot amesteca în făurirea legilor, așa că sunt unele legi care nu-și merită numele acesta, tot așa cum sunt "leacuri" date de vrăjitori sau ignoranți dar care nu merită numele de leaacuri". Numai când este justă o lege merită considerație, iar criteriul de apreciere a "justului" Cicero îl găsește în acest simț intim de discriminare pe care îl numim "conștiință valorică". El apără dreptatea chiar și împotriva dreptului, considerând că uneori rezultă nedreptăți dintr-un anumit abuz al legii și dintr-o interpretare extrem de ingenioasă, dar înșelătoare a dreptul ui, încât maxima "summum ius summuminjuria" (maximum de drept, maximum de injustiție) a devenit un proverb intrat în uz.

1.3. Valorile juridice în evul mediu

1.3.1. Aureliu Augustin

Aureliu Augustin punctul a pornit de la ideea de adevăr absolut, mai presus de orice îndoială Fundamentul acestei idei îl reprezintă dogmatismul credinței.

Pentru Augustin, drept și just nu poate să fie ceva decât prin puterea ce vine de la Dumnezeu și prin protecția   bisericii. Augustin face distincție între "legea eternă" și

"legea naturală". Prima este însăși voința Lui Dumnezeu, pe când cea naturală este un fel de întipărire a legii eterne în ființa noastră. Legile pozitive, trebuie să derive din cele naturale și au ca menire să apere pacea și ordinea socială stabilită de Dumnezeu. Dacă însă unele dintre ele nu derivă din legea naturală, atunci respectarea lor nu este obligatorie. 

1.3.2. Toma D`Aquino

Toma D`Aquino , a fundamentat filosofiei catolice. Pentru Toma D`Aquino, credința este Rațiunea divină la nivelul omenesc, un reflex mărginit al adevărurilor infinite. Omul trăiește pentru a înțelege lumea și a contempla adevărurile eterne. Legea divină se găsește în înțelepciunea lui Dumnezeu.  

Însă, din nefericire, nu toate adevărurile credinței pot fi dovedite rațional, adică nu tot ceea ce este în Biblie și în părinții bisericii este și în Aristotel. Sunt dogme ce rămân și vor rămâne peste puterile rațiuni, accesibile numai credinței. Ca și Augustin, Toma D'Aquino face distincție între legea divină, legea naturii și legea omenească. Legile naturii sunt un rezultat al celor divine. Dintre ele face parte "dreptul natural",corespunzând naturii omului. Dreptul natural prescrie anumite limite între care trebuie să se desfășoare activitatea omenească și pot fi  regăsite în cu  prinsul celor zece porunci ale "Vechiului Testament".

Legea pozitivă adică legea omenească, este o elaborare datorită împrejurărilor diverse și intervenției arbitrariului omenesc. Ea nu este dreaptă decât în măsura în care se menține în acord cu dreptul natural, dar cuprinsul ei depinde de nevoile și condițiile de viață ale oamenilor. Există așadar o ierarhie valorică a legilor, începând cu cele eterne și sfârșind cu cele omenești, de la principiile cele mai largi și necesare  până la normele cele mai înguste, variabile și capricioase.

Dreptul omenesc pozitiv, realizat pe baza unor principii stabile, poate cuprinde amănunte și poate varia după timp și spațiu, de aceea de la el nu ne putem aștepta să realizeze justiția supremă. El e creațiunea imperfectă a unor ființe imperfecte; el nu mai un produs sacrosant ci o realitate de ordin laic.

Toma D'Aquino afirmă că " judecată trebuie să se desfășoare conform legilor scrise sau dimpotrivă?" se comentează: "…întrucât nu legea scrisă îi conferă dreptului natural autoritatea sa, ea nu poate nici s-o diminueze, nici s-o suprime, pentru că voința omului nu poate schimba natura. De aceea, dacă legea scrisă conține vreo prevedere ce contravine dreptului natural, ea este nedreaptă și deci nu poate obliga… Legile injuste sunt prin ele însele contrare dreptului natural, fie întotdeauna, fie cel mai adesea; la fel legile bine întocmite sunt în unele cazuri defectuoase; în aceste cazuri nu se va judeca după litera legii, ci recurgând la echitate, după intenția legiuitorului… De altfel, în împrejurările date, legiuitorul însuși ar fi judecat altfel, dacă le -ar putea prevede"(Summa theologiae). Echitatea este contrariul a două virtuții, a dreptății, pentru că nu ține cont de lege și a rigorii(severității), pentru că este chiar opusul ei, lucrurile nu stau așa deoarece "echitatea se opune nu noțiunii ca atare de justiție, ci justiției așa cum este ea determinată de lege. Ea nu este supusă nici noțiunii de rigoare, fiindcă aceasta din urmă este conformă cu spiritul legii atunci când este oportună" (Summa  theologiae).

"Echitatea corespunde dreptății legale; după modul în care este înțeleasă, ea face parte din dreptate sau se de osebește de ea. Dacă prin dreptatea legală se înțelege supunerea față de lege, în literea și spiritul ei, atunci ea constituie o parte –  principală – a dreptății legale. Dacă prin dreptatea legală se înțelege doar supunerea față de litera legii, echitatea nu mai constituie o parte a dreptății legale , ci a dreptății în sensul ei cel mai general; în cazul acesta, ea este superioară dreptății legale" (Summatheologiae).

1.4.Epoca modernă

1.4.1. Nicolo Machievelli

Nicolo Machiavelli a fost figura cea mai caracteristică a mișcării de regenerare și independență, de liberă exprimare a faptelor politice și a realităților vieții colective în secolul  al XVI-lea.

Pentru Machiavelli omul este rău în esența lui: ingrat, schimbător, prefăcut, lacom de câștig,temător de primejdii, convingeri care îl determină desigur, să nu țină socoteală de bine și de rău în ceea ce privește pe indivizi, atunci când este vorba de fixarea regulilor de conducere ale Principelui, a cărui misiune este numai menținarea, consolidarea și salvarea Statului, cel mai înalt obiectiv moral după el. Deasupra Statului nu există nimic, legea supremă este salvarea lui, iar Principele, ca personificare a Statului, trebuie să-i consacre toate preocupările sale, chiar moralitatea lui personală. 

Așadar, idealul moral cel mai înalt , morala superioară este existența Statului, binele și siguranța lui, în fața cărora morala curentă, individuală și socială nu contează, n-au nicio valoare. De aceea, el recomandă Prințului să fie mai degrabă cred decât milos, totdeauna temut decât iubit, să facă bine pe fiara, fiind leu și vulpe totodată, să nu se țină de cuvânt dacă e nevoie, să fie simulator și disimulator căci arta de a guverna nu–i numai o artă de a face, ci și de a te preface. Pentru menținerea Statului, Principele "va fi deseori nevoi să lucreze contra bunei credințe, contra iubirii, contra omeniei, contra religiei. Trebuie deci să aibă un suflet dispus să se întoarcă după cum vânturile și schimbările soartei și, după cum am mai spus, dacă poate să nu se departeze de bine și să știe la nevoie să facă rău".

 În lucrarea sa " Discursuri asupra primei decade a lui Titus Livius" , concepută ca o completare a"Principelui", se regăsește aceeași concepție generală politică, autorul socotind însă că republica este mai aptă decât monarhia de a conserva și dezvolta Statul, mărturisind totodată mai multă încredere în popor,mai mult respect pentru dreptate, recunoscută ca unul din fundamentele Statului, pentru lege, care trebuie să fie egală pentru toți – ca una din condițiile necesare ale unui Stat liber, drept și puternic.

1.4.2. Jean Bodin

Pentru Jean Bodin unul dintre cele mai importante și principalul fundament al republicii constă în a adapta guvernarea la natura cetățenilor și legile și reglementările sociale la  natura locurilor,oamenilor și timpului. În opinia lui Bodin, există cinci forme de manifestare a suveranității:

 – puterea de legiferare;

– dreptul de declara război și a încheia pacea;

 – dreptul de numire a înalților magistrați;

recunoașterea suveranități de către supuși;

dreptul de grațiere și amnistie. 

Suveranitatea nu cunoaște deasupră-și decât legile eterne ale  justiției. Toate celelalte sunt sub ea,fiindcă le face ea însăși. Această  putere suprem ă aparține statului, considerat ca un organism colectiv.

1.4.3. Hugo Grotius

Hugo Grotius este cel care a întemeiat dreptul internațional public , al dreptul maritim și este unul dintre întemeietorii dreptului natural. Pentru Hugo Grotius "dreptul natural este dat de totalitatea principiilor pe care rațiunea le dictează pentru satisfacerea înclinării noastre naturale  pentru viața socială.” Conform concepției sale, există patru percepte fundamentale care orientează  întregul drept:

– respectarea a tot ce e al altuia;

– respectarea angajamentelor

;- repararea pagubelor pricinuite altora;

–  pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii.  

În ceea ce privește apariția statului Hugo Grotius este adeptul teoriei contractualiste potrivit căreia mai mulți oameni liberi și egali s-au unit de bună voie într-o organizație statală, pentru a se pune la adăpost de  primejdii și în vederea folosului reciproc, transferând suveranitatea  asupra unui singur om sau mai multora, fără condiții.

1.4.5. Thomas Hobbes

Thomas Hobbes este unul dintre cei mai importanți autori de filosofie a dreptului. Premisele filosofice de la care el pleacă pentru a deduce concepția sa politică sunt: omul nu este sociabil de la natură, omul este în mod natural egoist, caută numai binele său propriu, este insensibil față de cel al altora. Dacă omul ar fi guvernat numai de natura sa, ar trebui să se recunoască drept inevitabil un război permanent între fiecare individ și semenii săi, potrivit dictonului "homo homini lupus ". Hobbes se arată reprezentantul tipic al absolutismului care prin

centralizarea puterii politice suprimă libertatea de frica anarhiei și a desfrâului. Thomas Hobbes a plecat de la premisa că, în starea de natură, între oameni există o discordie generalizată, un război al tuturor contra  tuturor ("bellum omnium contra omnes" ), pentru că în natura umană ar  exista trei cauze ale tendinței spre agresiune:

1 ) spiritul de concurență (care generează lupta pentru câștig)

2) spiritul de neîncredere (determină  lupta pentru asigurarea propriei securități) 

3) dorința de glorie (provoacă lupta pentru reputație)

Hobbes a considerat că în natura umană există, de asemenea,  trei pasiuni care i-au determinat pe oameni să încheie un contract  (pact) de neagresiune și să se asocieze, și anume: teama de moarte, dorința de a-și procura bunurile necesare pentru a trăi bine și speranța de a-și realiza bunăstarea prin industrie. Or toate cele trei pasiuni necesitau o asociere potrivit unui acord de pace. În consecință, legile fundamentale ale pactului, numite și legi  naturale (deoarece corespund unor tendințe ale naturii umane), vor fi următoarele: legea păcii, legea libertății și legea egalității. 

1.4.6. John Locke

Filosofia politică a lui John Locke a avut ca bază teoretică ideea dreptului natural; omul are anumite drepturi naturale, care nu sunt date de către nici un monarh sau conducător. Între drepturile naturale, dreptul de proprietate este esențial. Contractul social este fundamentul contractului de guvernământ, în care puterea politică este o asociere pentru bunăstarea oamenilor, ei înșiși fiind creatorii și beneficiarii acestei întreprinderi. Opera lui John Locke este legată de idealul eliminării arbitrariului și al instituirii civilizației bazate pe reguli. În concepția sa, autoritatea arbitrară, omnipotentă, este inacceptabilă, idee  preluată de modernitate. Exercitarea autorității, în epoca post renascentistă, poate fi justificabilă și legitimă numai în interiorul unor cadre liber-consimțite și al unor reglementări fundamentate rațional. Idealul care pune în mișcare atitudinile și opțiunile moderne este cel al fixării de reguli pentru toate domeniile și situațiile. În starea naturală concepută de Locke, omul are deja anumite drepturi, cum ar fi dreptul la libertatea personală, dreptul la muncă, și, pe cale de consecință, la proprietate care se bazează tocmai pe muncă. Trecerea de la starea de natură la societatea politică este considerată de John Locke ca o reacție la fenomenele de lăcomie, conflict și incertitudine a comunității în stabilirea de valori și repere comune de conviețuire.

Statul la John Locke este o reafirmare a libertății individuale naturale (nu o negare a acestei libertăți) care-și regăsește în stat garanția existenței sale. Indivizii sacrifică numai acele libertăți care fac  posibilă funcționarea statului ca un organ superior de protecție. Pentru a demonstra că funcționarea statului trebuie să se bazeze pe anumite  principii, aceste principii nu sunt întemeia te pe rațiunea pură, ci sunt regăsite în momentul nașterii Statului.

Principiile de funcționare a Statului sunt o consecință a acestor  origini. Atribuirea consensului cetățenilor pentru instituirea puterii  politice lasă deschisă acreditarea ideii că cetățenii ar putea oricând să revoce guvernământul sau să-i modifice structura. Aceste lucruri se regăsesc cu pregnanță în Declarația de Independență a celor 13 State Americane, de la 4 iulie 1776, care stipulează expres nu numai dreptul, dar și obligația ("duty") cetățenilor de a schimba guvernământul care se îndepărtează de la scopul pentru care a fost instituit. Pe de altă  parte, ipoteza că indivizii, prin actul lor de voință, mandatează  autoritatea statală să atingă anumite scopuri determinate, poate  constitui drept argument că puterea politică este legată de îndeplinirea  acestor scopuri.

1.4.7. Charles Montesquieu 

Charles Montesquieu a rămas drept referință cu "Despre spiritul legilor Legile societății nu-i apar lui Montesquieu ca impuse în mod arbitrar, ci ca raporturi necesare, decurgând din natura lucrurilor. Legile în înțeles juridic, în materie  politică penală, civilă, sunt realizări necesare, în funcție de o serie de factori diferiți, care pot să varieze după condițiile de spațiu sau după condițiile de timp ale istoriei: forma de guvernământ, diferitele forme de libertate politică, climatul sau natura teritoriului, precum și o serie de condiții dobândite în decursul experienței sociale, cum sunt moravurile, comerțul, întrebuințarea monedei, credințele religioase,  etc.Teoria lui Montesquieu despre separarea puterilor statului a avut și are o mare rezonanță contemporană. Principiul ei director constă în faptul că " pentru a împiedica abuzul de putere, lucrurile trebuie astfel orânduite, încât puterea să îngrădească puterea". În acest sens, Montesquieu descrie și argumentează că în fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă  privitoare la chestiunile care țin de dreptul ginților și puterea executivă  privitoare la cele ce țin de dreptul civil,adică puterea statului. 

1.4.8. Jean-Jacques Rousseau

Jean-Jacques Rousseau adâncit teoria supremației puterii legislative, imaginând cel mai liberal contract social posibil, înc are, în cadrul unei comunități, fiecare încheie un acord cu fiecare. Din opera sa, sunt considerate ca semnificative din perspectiva filosofiei dreptului: "Discursul asupra originii și fundamentelor  inegalității dintre oameni și "Contractul social", opere care se leagă între ele și se întregesc. Prima dezvoltă teza că oamenii au fost la origine liberi și egali, trăind cu o extremă simplitate în păduri, numai după perceptele naturii, în așa numita "stare naturală". În această primă epocă omul nu era încă corupt de civilizație. El era bun, pentru că omul se naște bun, ca tot ce vine de la natură, și era fericit. Prin apariția proprietății private și a dominației politice s-a născut un regim de inegalități, creându-se o antinomie profundă între constituția nativă a omului și condiția sa socială.

După Rousseau, contractul trebuie conceput în modul următor:  pentru moment indivizii să confere drepturile lor statului care apoi le redă tuturor cu nume schimbat (nu vor mai fi drepturi naturale, ci drepturi civile). În acest mod, actul fiind îndeplinit în chip egal de către toți, nici unul nu va fi privilegiat, iar egalitatea este asigurată.  Legea, pentru Rousseau, nu este altceva decât expresia voinței  generale, prin urmare ea nu este un act arbitrar de autoritate, ci exprimă adevărata suveranitate, care este potrivit concepției sale inalienabilă, imprescriptibilă și indivizibilă.  

1.4.9. Immanuel Kant

Immanuel Kant distinge două specii de judecăți: analitice și sintetice. Judecățile analitice sunt acelea în care  predicatul aparține subiectului, fiind conținut implicit în conceptul acestuia. Judecățile sintetice, sunt  judecăți extensive, adăugându-i noțiunii obiectului un predicat. El mai distinge între cunoașterea apriori și cunoașterea aposteriori: "În cele ce urmează, vom înțelege deci prin cunoștințe apriori nu pe acelea care au loc independent de experiență, ci pe acelea care sunt independente de orice experiență. Acestora le sunt opuse cunoștințele empirice sau  acelea care sunt posibile numai aposteriori, adică prin experiență Judecățile aposteriori sunt totdeauna sintetice, adică ele, prin mijlocirea experienței, ne învață ceva nou, care nu este deja implicat în subiect pe când judecățile analitice sunt totdeauna apriori: nu mai este necesară experiența pentru a cunoaște ceea ce este cuprins dinainte  într-un concept dat.” În cazul dintâi însă, legea are forma unui imperativ, deoarece la om, deși socotindu-l ființă rațională, putem presupune o voință pură, dar, văzându-l afectat cu trebuințe și mobiluri sensibile, nu o voință sfântă, adică o voință care n-ar fi capabilă de maxime potrivnice legii  morale. De aceea, la oameni, legea morală este un imperativ, care  poruncește în mod categoric, deoarece legea e necondiționată; raportul  unei atari voințe față de această lege e dependență, sub numele de obligațiune, care înseamnă o constrângere la o acțiune, deși numai prin rațiune și prin legea ei obiectivă. Ea se cheamă datorie, doarece o alegere voită afectată în mod  patologic (deși nu determinată prin aceasta, deci tot încă liberă) conține o dorință ce izvorăște din cauze subiective. Din această pricină,alegerea voită poate fi adeseori potrivnică temeiului de  determinare obiectiv pur, având deci nevoie, cade-o constrângere morală, de împotrivirea rațiunii practice, care poate fi numită o  constrângere interioară, dar intelectuală, în cea mai au tarcă inteligență alegerea voită e reprezentată cu drept cuvânt ca nefiind capabilă de nici o maximă ce n-ar putea fi totodată lege din punct de vedere obiectiv, iar conceptul sfințeniei, ce i se cuvine pentru acest motiv, nu o ridică desigur deasupra tuturor legilor practice, dar totuși deasupra legilor practice limitative, deci deasupra obligațiunii și datoriei. 

Potrivit lui Kant, de cea mai mare importanță pentru asigurarea libertății de gândire este Scopul statului, este, după Kant, numai protecția dreptului. Statul trebuie să asigure cetățenilor  posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, dar nu trebuie să se amestece în activitățile individuale.  În acest context, se remarcă faptul că dreptul, aplicându-se numai la acțiune, presupune o constrângere, ceea ce distinge dreptul de virtute

1.4.10. Georg Wilhelm Friedrich Hegel

Din Punctul de vedere al Hegel, p rimul aspect al dreptului, este obiectiv și exterior  persoanei: este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală și socială,moralitatea obiectivă  

Formele de organizare socială sunt: familia, societatea civilă și statul. Familia este prima rădăcină etică a statului, societatea civilă este o realitate economică fondată pe interese egoiste și antagoniste ale indivizilor, iar statul este imaginea rațiunii eterne, garanție a binelui  comun. Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecința importantă că nici o jurisdicție umană nu poate să existe deasupra lor.  

Astfel se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece conflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicție superioară, vor trebui să se rezolve în cel e din urmă prin război, care este un fel de judecată divină. 

Dincolo însă de fetișizarea statului, de admirația pentru  birocrația prusacă, esențiale rămân logica extraordinară a lui Hegel și  viziunea lui asupra istoriei: adevărul, dreptul și justiția au un caracter istoric. Ele evoluează și rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din  toate antagonismele.

1.4.11. Mircea Djuvara

Mircea Djuvara a conceput Teoria generală a dreptului dintr-o perspectivă Dreptul,  precizează M. Djuvara arată "actele permise, interzise sau impuse în societate pe baza ideii de justiție".El face o distincție importantă între dreptul rațional și dreptul pozitiv .Astfel, toate judecățile prin care se constată justiția acțiunilor în societate, de dreptul pozitiv, sunt numite aprecieri de drept rațional. 

Dreptul rațional este și sursa idealurilor de justiție pe care fiecare societate și le făurește raportând ideea de justiție la condițiile ei specifice. Justiția, apreciază juristul român, este o valoare rațională și  se impune prin propria sa autoritate. Printre problemele cele mai importante ale filosofiei dreptului ar trebui enumerate cele referitoare la fundamentul dreptului, esența și specificul acestuia in raport cu alte domenii ale activității umane, finalitățile dreptului, conținutul și specificul conștiinței și cunoașterii juridice. Soluționarea unorastfel de probleme necesită depășirea oricărei analize ,,pur tehnice” a dreptului, a textelor de lege pentrucă științele juridice nu sunt discipline autonome, acestea depind în privința principiilor lor de o concepție integrală, totalizatoare care este filosofia generală.

Abordarea filosofică a dreptului de către M. Djuvara, continuă  prin surprinderea semnificației acestuia în viața social umană. Conceperea dreptului ca o modalitate de coexistență a voințelor libere,  subordonarea dreptului moralei, teze fundamentale care orientează gândirea sa

Mircea Djuvara afirmă caracterul de adevăr obiectiv al aplicării dreptului și al ideii de justiție .Obiectivitatea este datorată unei activități creatoare, dialectice care să constate că o acțiune este justă pentru că scopul ei nu intră în contradicție cu scopurile celorlalți semeni ai noștri. Sunt doar câteva idei, dintr-un sistem de gândire original, de certă valoare. Iată cum un mare cărturar român printr-o operă extrem de fecundă, prin idei și o argumentație foarte clare, solide a impus filosofia românească a dreptului în circuitul european; prin valoarea și actualitatea sa concepția filosofică a lui Djuvara a depășit epoca ei, a propus noi standarde de referință in planul modernității exercitând o influență de bun augur asupra școlii românești a dreptului, mai cuseamă în ultima parte a secolului al XX-lea.

1.4.12. Hans Kelsen

Hans Kelsen a afirmat că dreptul este o ierarhie de norme, nu o succesiune de cauze și efecte, cum este cazul legilor naturale studiate de științele naturii. În viziunea lui Kelsen, norma juridică se caracterizează prin cinci trăsături: imperativul imperativ, constrângerea, validitatea, înlănțuirea și eficacitatea.  

Astfel, dacă norma morală este un normativ categoric, fără condiții, (de ex. "să nu minți"),norma juridică este un imperativ, prevederile sale sunt subordonate unei condiții (ex. "dacă nuți plătești impozitul, vei plăti penalizări").

 Norma juridică este concepută sub regimul constrângerii, organizată și specifică în raport cu norma morală.  Ea provine dintr-o superioară, preexistentă, deoarece dreptul este conceput ca o disciplină de sistem.  

Dreptul este un sistem ordonat și coerent. Această ordonare se realizează pe niveluri, care constituie piramida nivelurilor  juridice, deci orice sistem  juridic nu este altceva decât o ierarhie de relații normative.  

O normă juridică nu este valabilă decât ea este efectivă, și se bucură de o anumită eficacitate. Teoria dreptului a lui Kelsen se înscrie ca o contribuție titanică la dezvoltarea gândirii juridice, prin aportul său specific în ceea ce privește rigoarea conceptelor juridice, abordare asistemică a dreptului, elucidarea relațiilor dintre norma fundamentală și celelalte norme juridice, conceperea dreptului ca un sistem dar și ca proces dinamic de concretizare, raționalizarea structurilor dreptului, etc.

CAPITOLUL. II. PROBLEMA VALORILOR ÎN SOCIETATE ȘI BINELE PUBLIC

2.1. Problema valorilor în societate

Între normele juridice și faptele sociale există relații complexe. Dreptul se naște, cel puțin

în parte, din fapte și totodată se aplică acestora. Se instituie, în mod constant, un du-te-vino între drept și fapte,, acestea având vocația de a fi reglementate prin drept și dreptul fiind destinat, prin definiție, să reglementeze faptele.

După opinia lui E. Durkheim, dreptul, "el însuși un fapt social" , nu preia în mod mecanic

faptele, semnificația atribuită faptelor de către drept, pentru a le permite să aibă consecințe juridice este atribuită prin referință la valori. Așa cum remarca M. Djuvara, una este faptul  pe care îl constatăm și care nu comportă nici nu fel de apreciere și alta este dreptul care este prin esență însăși aprecierea. Valorile "topite în norma juridică nu funcționează numai «sincronic», în momentul atașării consecințelor juridice unor fapte, evenimente sau acțiuni, ci au și o participare procesuală în care faptele, pentru a dobândi juridicitate, sunt ajustate, modificate, recreate. Numai examenul valoric poate preîntâmpina sau atenua consecințele unor situații, în care normativitatea juridică nu apreciază faptele sociale la  justa lor valoare, deci în ce măsură corespund unor nevoi, interese, aspirații umane ale unui timp istoric.

Astfel, dreptul poate să atribuie faptelor sociale o semnificație și adeseori consecințe

juridice înafara proporțiilor pe care acestea le poate suporta. Dreptul care a pierdut contactul cu realitatea nu va putea să o supună și ca urmare, revolta faptelor  contra dreptului zguduie din când în când și răstoarnă după mai mult sau mai puțin sânge vărsat, instituțiile care nu se adaptează noii situații a societății. După cum s-a remarcat în doctrina juridică "în definitiv lentă și progresivă pentru principii, rapidă și capricioasă pentru simpla tehnică, evoluția dreptului sub acțiunea faptelor sociale este o realitate inerentă în materie juridică a cărei efectivitate depinde de adecvarea sa la nevoile vieții sociale". Fără idolatrie excesivă , pentru realitatea faptelor se poate conchide că discordanța legii față de fapte conduce la moartea legii și că ordinea juridică depinde de compatibilitatea sa cu faptele sociale pe care le regizează. Trebuie atunci să se verifice care este raportul ce unește dreptul și faptele sociale, dacă acestea se găsesc în mod corespunzător în conținutul dreptului pozitiv. 

Trebuie să remarcăm că valoarea este o prezență implicită sau explicită a raportului

juridic. Analizând această realitate și evidențiind rolul valorii în definirea raportului juridic și asigurarea unității răsăturilor sale specifice, M. Djuvara concepe raportul juridic ca o apreciere care se poate face din punctul de vedere al dreptății asupra unei fapte comise de o persoană cu privire la altă persoană.

Astfel, dacă considerăm un contract de împrumut prin care A împrumută lui B o sumă de

bani cu datoria s-o înapoieze într-o anumită zi ziua scadenței, debitorul datorând suma de bani face rău, ev inovat dacă nu o înapoiază. Raportul juridic este apreciat ca având un caracter normativ în sensul că aprecierea nu are ca obiect ceea ce există, ci cum trebuie să fie o activitate. în virtutea acestei norma activități debitorul trebuie să înapoieze suma de bani la scadență, dar s-

ar putea ca lucrurile să nu se petreacă întocmai. Raportul juridic cuprinzând o apreciere normativă este în același timp un comandament, un ordin. Când zicem că debitorul datorează în urma unui contract de împrumut o sumă de bani creditorului, prin aceasta înțelegem că debitorul este supus ordinului de a plăti o sumă de bani. Raportul juridic cuprinde un ordin special, care implică ideea unei obligații. Relația omului cu lumea valorilor nu este pur și simplu un exercițiu cultural" mai mult sau mai putin opțional. Lumea valorilor este chiar lumea sa, omul este și un "aestimans", o ființă care alege înmos inerent. El alege nu numai pentru că preferă să aleagă ci pentru că se află neîncetat și efectiv în tofelul de situații  în care trebuie să aleagă, resimțind acut nevoia unei ghidări apreciative, a unei opțiuni valorice.

Valoarea este faptul cel mai nemijlocit trăit, o experiență personală intimă; aderă totuși la

obiecte,la realități, care de aceea au sau sunt valori; totuși pare a fi ceva îndepărtat, un ideal de neatins sau de nerealizat, o ordine deasupra realității, un tărâm nesensibil. Pur spiritual. Astfel: 

●  pentru a sesiza faptele sociale în genere, omul trebuie să aibă o conștiință teologică, adică o conștiință a scopului și a valorii; 

● însușirea existenței de către conștiința umană se realizează printr-un demers discursiv,

rezultat al actului de cunoaștere rațională, care constituie o tentativă  cognitivă de dezvăluire a structurilor lumii"ca atare" dar și printr-o atitudine valorizatoare prin care omul instituie semnificații, conferă lucrurilor și acțiunilor un statut preferențial; 

● un fapt devine valoric de îndată ce intră în câmpul dinamic al intereselor și al

Aprecierilor noastre;

● valoare implică un raport între "ceva" demn de prețuit și "cineva" în măsură să acorde prețuire, un raport între obiectul valorizat și subiectul valorizat. Acest raport are caracter social întrucât subiectul valorizator acordă prețuire acelor obiecte, activități sau creații care, prin însușirile lor obiective, se dovedesc apte să satisfacă trebuințe, necesități, aspirații umane iar aceste trebuințe, necesități, aspirații sunt istoricește și socialmente condiționate de practică.

●  actul de valorizare, constituindu-se la nivelul conștiinței sociale, are prioritate față de actele de preferință, care au loc la nivelul conștiinței individuale deși se realizează numai prin acestea. Altfel spus,actul de valorizare este o preferință validată de o comunitate umană;

● există un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană, schimbările istorice și sociale antrenând modificări ce privesc criteriile de valorizare cât și pe cele de înlănțuire și ierarhizare ale valorilor și imprimând o anumită dinamică a valorilor;  

● poate fi remarcată existența unei valori general -umane, valori care răspunzând unor

trebuințe(nevoi și aspirații) universale ale tuturor oamenilor, aceștia le-au valorizat (prețuit și dorit) și valorificat indiferent de timpul istoric;

● fiecare valoare are o finalitate intrisecă, ceea ce echivalează cu a spune că valorile sunt

ireductibile, neputând fi raportate la o categorie mai largă în acest sens, Kant arăta că există trei manifestări ale sufletului omenesc, producător de cultură – adevărul, binele și frumosul – ce rezultă dintre energii speciale ale sufletului uman: adevărul –  din ceea ce numește rațiunea pură, binele –  din rațiunea practică, frumosul –  din sentiment;

● omul creează valori și se creează prin valori, care devin coordonate ale acțiunii umane

Și determinații ontologice ale condiției umane. Valorile motivează, orientează, oferă criterii de apreciere,modelele și sisteme de referință, principii de evaluare pentru acțiunea umană. Ele propun individului un complex de soluții codificate care "memorează" experiența colectivă a grupului din care face parte,anticipează și umanizează creațiile sale; 

● valorile contribuie la cooperarea indivizilor, având o funcție integratoare în societate,

fiind în același timp "fermenți" în procesele de anticipare și creativitate socială.

2.1.1.Pluralismul valorilor sociale

Încercările contemporane de surprindere a diferitelor configurații valorice și a unor

Posibile ierarhii relevă semnificația valorilor filosofice, morale, științifice, politice, juridice, religioase,economice, artistice.

Referindu-se la valorile filozofice cei mai mulți dintre autori relevă poziția  privilegiată a

filozofiei aptă să soluționeze "deruta axiologică", să dețină un rol coordonator, ordonator și de călăuză,în condițiile pluralismului de idei. În acest sens, M. Heidegger sublinia, că din moment ce concepțiiledespre viață se concurează între ele, depinde de argumentarea cea mai convingătoare care va fi concepția cea mai acceptata. Pentru realizarea acestui deziderat nobil dar plin de riscuri și responsabilități, filozofia trebuie să fie o instanță capabilă să "regândească"  problemele umane și deopotrivă, aptă să ofere și modul de rezolvare a acestora. În ceea ce privește valorile științifice s-a spus, pe drept cuvânt, că știința are în societatea contemporană un dublu statut, de valoare – reprezentând o obiectivare a activității necontenit progresive de cunoaștere a omului și de instituție, ea devenind paradigma raționalității instituționalizate. În domeniul științelor socio-umane, procesul cunoașterii vizează natura și ipostazele complexe ale existenței umane, capacitatea omului de a se cunoaște pe sine și pe alții, de a se perfecționa, de a realiza"progresul în om" (B. de Jouvenel) lucru ce presupune crearea unor "circuite culturale" și conlucrarea tuturor valorilor culturii. Valorile economice, ca valori-mijloc, răspund unor necesități, unor trebuințe esențiale ale omului în planul relațiilor sale cu natura dar și cu societatea. Pentru aceasta, în sistemul de valori ale unei societăți autentic democratice și umaniste, procesele economice trebuie subordonate unor idealuri și valori umaniste și democratice, spre a fi apte să conducă la diminuarea frustrărilor umane, la creșterea bunăstării fiecăruia, la realizarea umană prin reducerea tot mai sensibilă a surselor de înstrăinare a omului.

Valorile politice vizează direct raporturile omului, ale individului cu puterea, cu statul, cu

 partidele și instituțiile politice, cu ideologiile politice etc. Valorile politice exprimă finalitățile sistemului social- politic, tipurile de raporturi sociale fundamentale în societate,conținutul și structura puterii, mecanismele exercitării conducerii politice, drepturile, libertățile, obligațiile politice ale cetățenilor, ideologiile politice. Astfel de valori sunt într-o societate autentic democratică contemporană, pacea,libertatea, egalitatea, independența, suveranitatea, dreptul fiecăruia de a participa la conducerea societății, de a și exercita liber convingerile politice etc. Politicul fiind mecanismul de reglare a vieții sociale prin intermediul instituțiilor și organizațiilor de putere se impune a se face distincție între două planuri: primul, cel al valorilor politice instituționalizate și, al doilea, cel al opțiunilor (orientărilor)valorice ale indivizilor. O optimă funcționare a mecanismului social nu poate face abstracție, „ci trebuie să aibă în vedere contradicțiile, ca și soluționarea decalajelor” ce apar între cele două planuri, pe temeiul  pluralismului politic