Valorile Culturale ale Imigrantilor Romani din Canada

CUPRINS :

Limba și identitatea națională

Valori culturale naționale

Mijloace de transmitere a culturii

Conștiința națională și identitatea culturală

Relații de comunicare în mediile de imigranți români din Canada

Dialog social, comunicare, integrare și relații de interacțiune socială în mediile de imigranți români

Românii din Canada între acceptarea identității socio- culturale mixte și asimilarea totală

Evaluarea identității culturale a imigranților români din Canada

Relațiile sociale în cadrul grupurilor de români imigranți

Legăturile cu mediul social natal

Instituții canadiene de promovare a culturii române

Concluzii

Cercetarea fenomenului particular al migrației românilor în Canada în perioada contemporană ar fi de la început viciată în lipsa studierii prealabile fenomenelor migraționiste mai generale. Aceasta are în primul rând un rol de orientare, furnizând repere și instrumente utile, dar și unul de interpretare, contextualizarea contribuind la creșterea gradului de complexitate și coerență al rezultatului final. De aceea, considerăm că primul pas, firesc, în demersul nostru trebuie să îl reprezinte o prezentare istorică generală, cu accentul asupra ceea ce se numește generic „migrația modernă” (secolele XIX-XX).

1. Limba și identitatea națională

Românii din Canada au evoluat de la statutul de comunitate, în sens strict al noțiunii sociologice și istorice, la cel de extins, bazat pe identitate națională și culturală, prin trecerea de la locuirea într-un spațiu restrâns, format exclusiv din etnici români, la locuirea în cadrul larg al societății canadiene, implicându-se ca parte integrantă a sistemului politic social și cultural. Dorința de areveni acasă s-a estompat de-a lungul timpului, astăzi cuvântul de ordine fiind vizitele în țară, pentru perioade scurte de timp. Majoritatea românilor din Canada consideră că România în prezent nu poate să asigure condițiile pentru ca necesitățile de bază ale lor să fie satisfăcute, de aceea ei au ales să rămână acolo, păstrându-și identitatea națională.

Există mai multe teorii referitoare la procesul de integrare al imigranților.Una dintre ele consideră că imigranții sunt asimilați de către noua societate, pe o perioadă de două sau chiar trei generații, iar la sfârșitul acestui proces de asimilare nu mai sunt vizibile diferențele dintre noii veniți și copiii lor, pe de o parte și societatea-gazdă, pe de altă parte, poate doar în privința numelui și a înfățișării (culoarea pielii etc.). Unii autori consideră că procesul de asimilare conduce la abandonarea de către toate părțile implicate a anumitor elemente ale propriei culturi și identități și preluarea altora din alte culturi, astfel încât rezultă un amalgam de elemente provenind atât din culturile imigranților cât și din cultura-gazdă.

E este evident că acele comunități dezvoltate în urma fenomenului de migrație doresc să-și întărească propria identitate culturală, uneori în ciuda a faptului că proprii membri pot avea o participare activă și deplină în cadrul societății-gazdă. Cu alte cuvinte, această participare activă și deplină în cadrul societății gazdă nu implică, neapărat, abandonarea identității culturale specifice. Astfel, ceea ce a fost etichetat inițial ca asimilare, se dovedește a avea două dimensiuni, care nu coincid în mod necesar, o dimensiune structurală și alta culturală. Prima arată creșterea participării sociale a persoanelor și a grupurilor în societatea largă, în special la nivel instituțional (piața muncii, educație, sistem de sănătate etc.), în timp ce a doua (dimensiunea culturală) semnifică procesele de reorientare a valorilor și identificare culturală a imigranților.

Aculturația este, de asemenea, un termen complex, care reflectă faptul că totala asimilare în cultura principală nu reprezintă singura opțiune și, de asemenea, nu este o cerință absolută pentru succesul procesului de integrare. Acest termen se referă, mai degrabă, la fenomenul prin care imigranții preiau gradual anumite elemente majore ale mediului cultural înconjurător, fără însă a abandona complet propria identitate culturală originală. În momentul de față, mulți imigranți păstrează legături cu țările, culturile și religiile de origine și, bineînțeles, cu membri ai propriilor comunități. Aceste contacte transnaționale sunt facilitate, în zilele noastre, de procesul de globalizare. Aculturația nu este un proces unilateral, în ideea că și populația-gazdă poate, în egală măsură, prelua anumite elemente ale culturii imigranților.

Canada este o destinație a migrației românilor începând din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Reconstituind etapele migrației românilor în Canada putem avea o imagine a evoluției istorice a României. În primul rând, a existat o migrație impusă de necesități materiale, urmată de una din rațiuni politice și o alta care impune dezvoltarea personală, dar în care se regăsesc motive aparținând primelor două categorii.

Identitatea unui popor este determinată de un set de valori fundamentale, precum originea etnică, limba, obiceiurile, teritoriul în care și-a dus existența neîntreruptă timp de secole. Din punctul de vedere al istoriei, poporul, având acest set de valori și-a construit identitatea cultural-politică, bazată pe conceptul de națiune, care atrage după sine apariția entității superioare care să coordoneze viața națională, socială, culturală, politică, statul.

În acest sens, putem să cităm contribuția sociologului Constantin Rădulescu-Motru, care nota: ”poporul fără cultură n-are istorie, fiindcă n-are un criteriu care să stabilească valoare evenimentelor petrecute (…). Prin cultură o societate dobândește rostul său istoric și prin aceasta se diferențiază de alte societăți”.

Limba este, pentru un popor, pe lângă factorul care determină comunicarea, amprenta identității sale naționale, este mijlocul prin care valorile culturale circulă, consolidează interacțiunea în cadrul grupului social și asigură transmitera valorilor naționale către generațiile viitoare.

Încă de la începutul fundamentării gândirii culturale românești moderne, limba a fost văzută ca fiind elementul esențial: ”limba singură unește, întărește și definește națiunea: ocupați-vă de dânsa mai nainte de toate și nu veți face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veți pune fundamentele naționalității”.

Limba unui popor se află într-o legătură indisolubilă cu ansamblul valorilor care compun cultura sa națională. Este cunoscut faptul că individul, ca element al grupului învață limba poporului său, în același timp realizându-se și însușirea, respectiv asumarea culturii poporului său. Cu cât individul va avansa în cunoașterea unor alte limbi, pe parcursul dezvoltării rolului său social, el va înțelege ceea ce a învățat prin la raportarea la ”limba maternă”. El va intra astfel în contact cu fondul cultural al altor popoare, va fi capabil să sesizeze ce anume unește și ce îi desparte.

Că însușirea limbii înseamnă implicit și aderarea la un set de valori comune se desprinde din însăși etapa formării popoarelor europene. Totuși, se întâmplă și situații în care limba sau etnia să nu fie condiții exclusive în formarea identității naționale. Elveția este un stat care conține pe teritoriul său trei grupuri etnice diferite (francez, german și italian), vorbindu-se patru limbi: franceză, germană, italiană și romanșă (retoromană).

Belgia este rezultatul conviețuirii unor vorbitori de limbă franceză, respectiv germanică (valonii și flamanzii).

În Marea Britanie, trăiesc englezi, scoțieni, gali (velși), precum și cei din Irlanda de Nord. În cazul primelor trei grupuri etnice există o identificare națională cu noțiunea de ”britanic”, înțelegând aici o apartenență etnică, dar și culturală. Faptul că Marea Britanie a avut un vast imperiu colonial a făcut ca modelul cultural britanic să fie unul unitar, perceput ca atare de cei din posesiunile coloniale.

Statele Unite ale Americii sau Canada sunt exemple de state a căror identitate națională nu se suprapune peste o unitate etnică ci, din contră pe o diversitate subsumată modelului cultural impus de limba engleză, respectiv de limbile engleză, respectiv franceză, în cazul Canadei.

Pe lângă faptul că dezvoltarea economică și, în special cea industrială au condus la consolidarea statului și, implicit a identității naționale, în statele deosebit de dezvoltate s-a pus problema migrației.

Grupurile mari – popoare, clase sociale, etnii se caracterizează prin relații sociale stabile,dispun de un instrument de comunicare (limba), au o durată mare în timp, iar rezultatele activității comune se obiectivează în cultura materială și spirituală. Ele constituie obiect de studiu pentru sociologie.

Problema migrației mondiale este una deosebit de importantă și actuală. Tocmai de aceea, Dumitru Otovescu i-a acordat o atenție deosebită în cadrul Tratatului de Sociologie, alături de problema deosebit de complexă a migrației românilor în lume.

O întrebare căreia cercetarea sociologică i-a acordat o atenție deosebită a fost aceea dacă oamenii care au ales să plece din România s-au integrat definitiv în țara unde s-au stabilit sau, din contră, au reușit să-și păstreze limba și identitatea națională.

Migrația a îmbrăcat încă din secolul XIX, pentru români diverse aspecte. De la exilul pe motive politice, care se termina, de regulă, în momentul în care factorul care impusese plecarea dispărea, s-a ajuns la cel motivat de necesități economice și, mai târziu la cel impus de necesitățile dezvoltării personale în plan profesional și familial.

Practic, la această primă întrebare, dacă păstrarea limbii și identității naționale au rămas o prioritate pentru cei plecați, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ, cercetarea acestei chestiuni neurmărind să confirme acest răspuns, ci, din contră, să-l prezinte în plenitudinea sa.

Elementele care țin cultul religios ortodox, sărbătorile, stilul de viață, limba, toate sunt văzute ca drept elemente de identitate națională.

Conceptul de identitate se impune a fi investigat printr-un complex de metode specifice unor științe, precum antropologia, filosofia, științele sociale, psihologia etc. Pe plan social, individul are menirea de a rămâne același în timp, de a-și păstra particularitățile care îl fac unic, de nemultiplicat. Între identitate și alteritate, poate fi stabilită o relație de complementaritate. Identitatea înseamnă faptul de a fi identic în fiecare moment cu sine însuși, însemnând starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, pe când alteritatea, în antiteză, în poate fi definită drept caracterul a ceea ce este diferit de eu, ceea ce constituie o entitate aparte, diferită, dar și senzația unui eu de a fi un altul, de a fi altcineva.

Sociologul Dimitrie Gusti considera că „a fi român înseamnă a avea credința că toate aceste însușiri bune ale neamului pe care le putem arăta cu cinste oricui, nu au avut încă răgazul să se desfășoare în deplinătatea lor, dar că avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârșire nu numai pentru gloria noastră, ci și pentru binele lumii întregi.”

Ființele umane conviețuiesc în raporturi și asociații diverse. Există însă două tipuri principale de asociații umane: comunitatea și societatea. Această tipologie bipolară face inteligibile toate formele posibile de asociații umane, căci descrie un continuum de variație ai cărui poli extremi sunt reprezentați de asociațiile de tip comunitar, precum familia, de exemplu, și, respectiv, de asociațiile de tip societal, al căror prototip este întreprinderea industrială sau comercială modernă, „capitalistă”. Astfel, acest cadru conceptual facilitează descrierea atât a grupurilor sociale mici, primare, informale etc., cât și analiza marilor organizații sociale și chiar a societăților în ansamblul lor. După cum s-a observat în mod îndreptățit, cei doi termeni polari, care descriu în fond două tipuri de socialitate umană, „se pot combina în dozaje (gradații) variabile”.onviețuirea comunitară este imediat sesizabilă în trei tipuri de legături interumane: de rudenie (comunitatea de sânge), de vecinătate (comunitatea de loc) și de prietenie (comunitatea spirituală), felul de comunitate cel mai specific uman și cel mai elevat. Astfel, cadrele de desfășurare ale vieții comunitare sunt: casa familială, în care membrii săi dispun împreună de bunurile lor; satul, care deține în posesie și folosință comună terenurile, pădurile etc.; și micul burg, în interiorul căruia apar, ca produse specifice ale sale, corpurile profesionale și comunitățile religioase, care sunt cele mai înalte manifestări ale ideii de comunitate.Prin urmare, familia, satul, micul oraș, dar și o origine comună, o generație și chiar un popor sunt forme de comunitate.

2. Valori culturale naționale

Naționalismul este o formă de exprimare a identității care s-a dezvoltat, în funcție de factorii istorici și politici pe trei direcții fundamentale: naționalism etnic și lingvistic, specific secolului al XIX-lea; naționalismul născut în cadrul statelor naționale, favorizat de dezvoltarea economică, la cumpăna dintre secolele XIX și XX, precum și naționalismul îndreptat împotriva colonialismului (mișcările din prima jumătate a secolului XX).

Dacă promotorii naționalismului trăiesc în țara lor, promovarea acestui curent se face din dorința individului de confirmare a apartenenței grupului din care face parte și de exprimare a spiritului național în raport cu locuitorii de altă origine din țară.

Naționalismul este o formă de supraviețuire culturală, pentru românii, care din rațiuni istorice trăiesc în afara granițelor României, în apropierea lor.

Pentru cei care au ales să emigreze din România, naționalismul este un mijloc de a-și păstra identitatea, de a interacționa, atunci când acest fapt e posibil cu acei conaționali din zona în care ei s-au stabilit.

Așa cum o arată evoluțiile politice din ultima vreme, numărul românilor care au ales să voteze la secțiile din străinătate indică, pe de o parte, existența conștiinței că aparțin unei comunități de a cărei evoluție sunt interesați, alta decât cea în care trăiesc în acest moment, iar pe de altă parte dorința de a arăta că sunt indisolubil legați de membrii familiilor care au rămas în țară.

Printre valorile culturale naționale se numără cultivarea limbii române în rândul copiilor, păstrarea obiceiurilor și tradițiilor, aderarea la o organizație care să promoveze manifestări dedicate culturii românești, contribuind astfel, la procesul de globalizare.

Primii imigranți din Canada s-au așezat în comunități restrânse, formând un corp separat față de ceilalți locuitori. Faptul că marea lor majoritate provenea din rândul românilor din provinciile istorice aflate sub dominație străină, ei considerau că limba, cultura și obiceiurile sunt elementul lor de valorizare la scara socială.

Acest sentiment al valorii naționale i-a marcat și pe cei care au venit ulterior, după al doilea război mondial. Având o educație superioară, ei au știut să promoveze valorile lor în sferele mai înalte în care aveau acces.

Se cuvine să precizăm că românii nu au atins niciodată nivelul de imigrare al irlandezilor, germanilor, grecilor sau italienilor, de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Asta deoarece nivelul de trai al românilor a fost unul redus, iar ei nu dispuneau d emijloacele necesare pentru a plănui o călătorie atât de îndelungată.

Acest fapt al numărului mic de români din Canada, raportat la numărul total de imigranți a făcut, ca din punct de vedere oficial, vocea lor să nu fie atât de puternic auzită.

Am ales ca studiu de caz prezentarea a 10 povești de succes a unor români stabiliți în Canada. Ei se încadrează în intervalul istoric 1977-2004, adică ultimele două valuri de emigrare. Ei au reușit, încă de la începutul perioadei de imigrare să pătrundă la nivelurile superioare ale societății canadiene. Majoritatea au ales să-și echivaleze studiile sau să lucreze în domenii înrudite cu acelea pe care s-au specializat în țară.

Din cele afirmate de ei, în permanență au fost preocupați să interacționeze la nivel economic și social cu românii stabiliți ca și ei în Canada. Ei păstrează legătura cu țara, se implică activ în promovarea identității lor, dar și a intereselor României.

3. Mijloace de transmitere a culturii

Se desprinde ideea că românii din Canada au cunoscut și o evoluție a mentalității. Primii români care au ales Canada, aparținând valurilor 1 și 2 de emigrare, proveneau, în marea lor majoritate din provinciile care în 1918 s-au unit cu România. Acolo românii fuseseră persecutați pe criterii etnice, religioase. Totuși, ei au sperat ca la un moment dat să se întoarcă în locurile de origine, să-și consolideze poziția avută acasă. Acest fapt se desprinde și din modul în care au ales să trăiască: în așezări și în locuri din acele așezări, care să se apropie de meleagurile de acasă, fiind consecvenți valorilor și obiceiurilor naționale.

Cel de-al treilea val, veteranii comunității românești din Canada s-au declarat total împotriva sistmului comunist din România de până în 1989 și s-au integrat în viața socială canadiană, pentru a sensibiliza opina publică în privința sistemului totalitar din România.

Ultimele două valuri s-au axat practic pe dezvoltarea individuală și familială. Ei au refuzat să mai rămână sub rigorile ultimilor ani ai comunismului, nu s-au regăsit în tranzișia lungă și dureroasă de mai bine de 17 ani de până la aderarea la Uniunea Europeană.

Românii au fost tentați să plece și să se stabilească într-o societate unde există siguranța individului și condițiile pentru o dezvoltare de sine, concepție care corespunde piramidei lui Maslow: dacă individul se simte amenințat la nivelul necesităților de locuire și dezvoltare personală, necesitățile superioare de dezvoltare a personalității, a formării rolului și statusului social sunt neglijate.

Se cuvine să arătăm că românii care au venit în primele valuri de emigrare, au avut un grad mult mai ridicat de autoevaluare a identității lor culturale, deoarece ei urmăreau să rămână în arealul nord-american cât mai puțin posibil, întorcându-se în locurile de origine. Ceilalți, veniți din motive economice sau politice, dși conștienți de identitatea lor, s-au văzut nevoiți să se adapteze necesităților unei societăți canadiene în plină expansiune, pregătită să-i asmileze din punct de vedere al multiculturalismului devenit politică de stat. Ei sunt cei care au creat o distincție între originea lor, de care erau foarte mândri și necesitatea de a a avea un trai propriu în noua țară de destinație. Se poate observa că gradul de coeziune internă se diminuează, pe măsură ce numărul de imigranți români care au interesul să se adapteze noii realități este este în continuă creștere.

Canada se înfățișează azi ca un exemplu de complexitate etnică și culturală. Deși imigrarea în Canada a fost constantă, până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, a existat o tendință de a se promova asimilarea, în dauna diversității culturale. O piatră de hotar a reprezentat-o, în 1971, decizia guvernului canadian de a introduce ”multiculturalismul” drept politică de stat, vizând integrarea imigranților în cadrul ”mozaicului cultural” canadian.

De asemenea, Carta Drepturilor și Libertăților (1982) și Legea Multicuturalismului (1988) au prevăzut explicit protejarea identității culturale a imigranților și egalitatea fără discrimare (în funcție de origine etnică, rasă, religie etc).

Românii din Canada s-au îndreptat, în primul rând, spre Biserică. Apoi, ei au pus bazele unor asociații, au editat ziare și reviste, au reușit să stabilească întâlniri în diferite momente ale anului.

După al doilea război mondial, românii nou veniți au animat în jurul lor activitatea comunității, informând opinia publică despre rolul nefast al venirii regimului comunist în România. Atât ei, cât și cei care au imigrat în anii 70, până în 1989 au promovat lupta activă, prin presă, prin mass-media, prin conferințe, pentru afirmarea identității lor culturale și naționale.

4. Conștiința națională și identitatea culturală

Termenul de diaspora, de origine greacă, însemnând o împrăștiere, o îndepărtare de spațiul originar, a fost definit ulterior, în accepțiunea sa clasică de către William Safran ca fiind format din ”comunități minoritare expatriate caracterizate de următoarele elemente:

sunt împrăștiate departe de centrul de origine către cel puțin două centre periferice;

mențin o amintire, o viziune și un mit despre țara lor

natală;

ele nu sunt sau care poate nu pot să fie acceptate pe deplin în țara-gazdă;

consideră

țara strămoșească drept un loc în care s-ar putea întoarce atunci când acest lucru va fi posibil;

sunt angajate în menținerea sau refacerea țării natale;

au conștiință și solidaritate în calitate de grup sunt definite prin continua relație cu țara natală”.

În ceea ce privește societatea contemporană, s-a observat faptul că acele comunități care s-au constituit pe teritoriul altor state nu au rămas la stadiul de comunități închise, înconjurate de populația majoritară asemeni unor enclave, ci s-au deschis către societate, adaptându-se politicii de încurajare a multiculturalismului. În timp, dorința de a reveni acasă a fost estompată. Dacă în cazul primelor comunități, ea nu a fost posibilă pentru majoritatea dintre ei, deoarece existau încă factorii care determinaseră emigrarea, în cazul celor plecați din considerente economice, revenirea putea fi o opțiune a celor ajunși la vârsta senectuții, dorind să revină în România, dar nu a urmașilor lor direcți sau celorlalți descendenți care, fără a neglija identitatea lor națională s-au încadrat din punct de vedere al statusului social în societatea canadiană, în sistemul economic, pentru ei sosirea în România constituind un efort de adaptare suplimentar, care nu putea fi suplinit doar prin simpla asumare a identității românești.

5. Relații de comunicare în mediile de imigranți români din Canada

Având un teritoriu foarte întins (aproape 10 milioane de km2, locul 2 în lume ca suprafață), dificil ca relief și o climă neplăcută, Canada a fost dintotdeauna un spațiu subpopulat. Chiar dacă despre imigrație s-ar putea vorbi încă de la vikingii anului 1000 sau din vremea coloniștilor francezi și englezi, „istoria modernă” a fenomenului începe de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, după trecerea celei mai mari părți a teritoriului (cu o populație de cca. 70.000) sub stăpânire britanică (1763). După proclamarea independenței Statelor Unite (1776), 40-50.000 de loialiști britanici (fideli coroanei) au migrat spre nord. Lor li s-au adăugat în deceniile următoare o serie de cetățeni de condiție modestă din metropolă (în special din Irlanda). Zona a început de acum să fie caracterizată de o dualitate etnoculturală, care a determinat guvernul britanic să o împartă (1791) în două provincii: Lower Canada (Quebec, cu populație majoritar francofonă) și Upper Canada (Ontario, cu populație majoritar anglofonă).

În primele decenii ale secolului al XIX-lea a continuat migrația dinspre sud, loialiștilor alăturându-se reprezentanți ai unor secte pacifiste (atrași de lipsa obligației de a satisface stagiul militar) și mercenari germani. În 1812, ca urmare a războiului dintre Marea Britanie și SUA, frontiera sudică a fost închisă. În anii 1830-1860, guvernul britanic și o serie de organizații private au acordat sprijin financiar săracilor doritori să emigreze în Canada. Un fenomen notabil l-a reprezentat și migrația spre nord a afro-americanilor din SUA (cca. 40.000, în 1860) pentru a scăpa de sclavie.

Dezvoltarea rapidă a coloniilor canadiene a dus la adoptarea, în 1867, a British North America Act, prin care Canada devenea dominion, cu drept de autoguvernare (independența deplină va fi obținută în 1931), ajungând să cuprindă, în deceniile următoare, aproape întreg teritoriul actual. Extinderea spre Vest a crescut necesitatea unui plus de populație, motiv pentru care guvernul canadian a început să încurajeze imigrația. În baza Immigration Act din 1869, au fost luate măsuri de: (1) încurajare a imigrației europenilor (în special prin împroprietărirea cu terenuri, practică existentă și anterior, la o scară mai redusă); (2) prevenirea imigrației unor categorii indezirabile (infractori, prostituate ș.a.); (3) descurajarea imigrației unor grupuri etnice (prin taxe prohibitive, de asemenea practică întâlnită și anterior), în special a chinezilor (cărora li s-au impuse taxe imposibil de plătit, interzicându-li-se practic accesul). Planul de atragere prin împroprietărire a fost un eșec, reușind în schimb, planurile de aducere a unor grupuri etnice: scandinavi, islandezi, evrei, unguri. Numărul exact al imigranților nu este cunoscut, fiind estimat, pentru perioada 1867-1892, la cca. 1,5 milioane (cca. 60% provenind din Marea Britanie), majoritatea însă fiind doar în tranzit spre SUA. Mai mult chiar, s-a constatat că numărul emigranților a fost mai mare decât cel al imigranților, rata de creștere a populației fiind mai mică decât cea a sporului natural.

Industrializarea și deschiderea de noi spații pentru agricultură au atras, de la mijlocul anilor 1890 până la Primul Război Mondial, un val important de imigrație, de 300-400.000 de persoane anual. Cu toate acestea, politica guvernamentală a fost selectivă. Immigration Act din 1906 a extins categoriile de indezirabili (bolnavi infecțioși, săraci cu riscul de a deveni asistați social ș.a.) și a permis guvernului să ia o serie de măsuri punitive împotriva imigranților ilegali. Populația a crescut spectaculos, cu 30% (ajungând la cca. 7 milioane) în primul deceniu al secolului XX. Imigranții au crescut firesc ca pondere de la 13% la 22%, mai puțin în vechile privincii estice (Quebec, 10%; Ontario, 20%) și mai mult în cele noi. În această etapă a scăzut și ponderea britanicilor în totalul imigranților, în 1914 ei reprezentând 38%, urmați de americani (34%) și diverși europeni (25%).

Perioada interbelică a fost catastrofală, din punct de vedere demografic, pentru Canada. După Primul Război lucrurile păreau să revină la situația anterioară, ajungând-se în la finalul deceniului al treilea la cca. 150.000 de imigranți pe an. În momentul obținerii independenței, țara ajunsese la 10,3 milioane de locuitori (față de 3,6, în 1871). Criza economică s-a făcut însă simțită imediat. De-a lungul anilor ’30, numărul a variat de la 7.600 la 27.500, rezultând o medie a perioadei interbelice de numai 20.000. Mai mult, numărul emigranților l-a depășit pe cel al migranților cu 92.000.

Perioada postbelică a adus un nou boom, guvernul recunoscând oficial că „imigrația este esențială pentru dezvoltarea Canadei”. În perioada 1946-1950 s-au înregistrat 430.000 de sosiri (mai mult decât suma ultimilor 15 ani). În 1952, a fost adoptat un nou Immigration Act, care a condiționat admisibilitatea de originea națională (SUA, Marea Britanie, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, anumite țări europene), ceea ce a făcut ca la finalul deceniului al VI-lea 95% din imigrație să fie de origine europeană sau americană. Marea Britanie a rămas cea mai importantă sursă, urmată de Germania, Olanda, URSS, Polonia, Italia. E de remarcat că, în urma Revoluției de la Budapesta din 1956, Canada a primit 37.000 de refugiați maghiari.

Adoptarea sistemului nediscriminatoriu (White Paper, 1966), din 1967, a diversificat, după cum era de așteptat imigrația. Criteriul originii a fost înlocuit cu un „point system”, care combina criterii de vârstă, educație, abilități lingvistice și stare economică. În același timp, imigrației economice i s-a adăugat masiv cea pentru reunirea familiei (family based) . Principalele surse ale anilor ’70 au devenit: Jamaica, India, Portugalia, Filipine, Grecia, Italia și Trinidad Tobago.

În 1978 a fost adoptat un nou Immigration Act, care prelua prevederile anterioare, adăugând, în premieră, posibilitatea imigrației pe motive umanitare. În anii ’70-’90 imigrația a fluctuat, rămânând totuși la cote înalte. La recensământul din 1996, imigranții reprezentau 17% din populație. 27% dintre ei erau de origine asiatică și doar 21% de origine europeană sau americană. Principalele țări de origine ale începutului anilor ’90 au fost: Hong Kong, China, India, Filipine și Sri Lanka.

În 2005, numărul total al imigranților din Canada era de aproape 6.200.000, reprezentând 19,8% din totalul populației. Pe locul 1 se situau britanicii (9,4% din imigranți și 1,9% din populație), urmați de chinezi (7,5%, 1,5%), indieni (7,2%, 1,4%), filipinezi (4,9%, 1%) și italieni (4,8%, 1%). Românii se situau pe locul 20 (1,3%, 0,3%).

Pe întreaga perioadă a ultimilor 23 de ani, Canada a înregistrat o migrație medie anuală de cca. 250.000 de persoane. Având ca principale cauze: economică (locurile muncă), socială (reunificarea familială), umanitară (refugierea, cca. 30.000 de solicitări pe an).

În 2012, au fost admiși 257.887 de rezidenți permanenți, dintre care (12,8% chinezi, 12,7% filipinezi, 11,2% indieni, 3,9% pakistanezi). Trendul de asiatizare se menține, în scurt timp britanicii (2,5%) vor pierde locul 1 ca pondere.

Privind retrospectiv, se poate observa că deși a primit permanent imigranți – și mai ales a fost permanent preocupată de primirea lor – Canada nu poate fi etichetată istoric ca o țară de imigrație, dat fiind faptul că multă vreme, emigrația a fost mai numeroasă. Abia evoluțiile postbelice și, mai ales, cele din ultimele două decenii o îi conferă categoric acest statut. În plus, după ce a dus vreme de un secol o politică foarte selectivă, odată cu liberalizarea imigrației a trebuit să primească o considerabilă populație asiatică, fiind astfel în concordanță cu situația generală a migrației internaționale.

În 2002, după primele luni în care a lucrat “pentru supraviețuire”, Romulus Stroe a activat trei ani în vânzări de autoturisme, considerată o perioadă “de pregătire”. Studiind sistemul financiar canadian, Romulus Stroe a urmat în 2006-2007 cursurile, comune în acea perioadă, pentru agenți imobiliari/ipotecari, iar la finalizarea lor a devenit curtier ipotecar. În perioada 2007-2008, a lucrat ca director de credite ipotecare la CIBC, pentru ca ulterior să treacă la o agenție de curtaj imobiliar (Multi-Prêts Hypothèques, pe scurt Multi-Prêts). Timp de opt ani a avut relații și contacte cu mai multe bănci, oferind soluții ipotecare unui număr mult mai mare de clienți, identificând profilul fiecăruia dintre ei.

Începuturile pot fi plasate la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu primele grupuri de imigranți români în Canada. A urmat apoi alăturarea celor două state în cadrul Antantei, în Primul Război Mondial, situație care poate fi descrisă, la fel ca în cazul relațiilor româno-americane, prin formula „aliați fără alianță”. Cert este că ele aveau să se întâlnească formal la Conferința de Pace din 1919-1920, chiar dacă nu existau practic probleme bilaterale de rezolvat.

Din această perioadă datează și embrionul relațiilor oficiale. În 1919, au fost deschise două consulate onorifice românești la Montreal (Quebec) și Hamilton (Ontario). Situația acestora nu a fost încă clarificată de istorici. Se pare că la Montreal a funcționat, fără acordul guvernului canadian, un așa-numit Birou de Pregătire a Pașapoartelor Românești. Abia în 1938 s-a creat un Consulat General românesc la Montreal, care însă nu a funcționat decât trei, până la ruperea relațiilor, în decembrie 1941, ca urmare a declarației de război făcute de Canada (alături de SUA) României.

La apropierea dintre cele două țări în prima jumătate a secolului al XX-lea au contribuit și unele persoane particulare, canadieni care prin activitatea lor profesională. Merită reținuți Robert W. Service, care în timpul războaielor din 1912-1913 a fost corespondent al ziarului Toronto Star în Balcani și omul de afaceri Joseph W. Boyle care, în anii Primului Război Mondial și apoi până în 1921 s-a implicat în realizarea de căi ferate în România (fiind chiar decorat cu „Steaua României”), iar ulterior a rămas un apropiat al Casei Regale, în special al Reginei Maria.

Relațiile comerciale româno-canadiene din interbelic au existat dar au fost foarte modeste. Canada a fost doar sporadic o destinație pentru exporturile românești, de multe ori acestea nefiind nici măcar cuantificate.

După Al Doilea Război Mondial, România s-au întâlnit din nou direct cu ocazia semnării Tratatului între România și Puterile Aliate și Asociate, din 10 februarie 1947. În urma acestuia, României i s-au fixat o serie de obligații financiare față de Canada (evident, în cuantum mai mic decât față de principalele puteri aliate), care vor reprezenta o problemă litigioasă, nerezolvată decât după două decenii.

În anii care au urmat, foarte firavele relații dintre cele două state vor fi marcate, dincolo de chestunile punctuale, de interes bilateral, de apartenența celor două țări la blocurile politico-ideologice și militare antagoniste. Tensiunea se făcuse simțită încă din 1946, când Canada se aflase printre cele opt (din 12) state membre ale Comisie politice și teritoriale pentru România care votaseră împotriva recunoașterii statutului de cobeligeranță. În 1949, Canada avea să se numere printre statele membre ONU care au votat rezoluția Adunării Generale nr. 294 (IV) cu titlul „Supravegherea drepturilor omului și libertăților fundamentale în Bulgaria, Ungaria și România”, care explica detaliat motivele neadmiterii României în ONU (respinsă deja de două ori, în 1947 și 1949). În 1955, Canada s-a pronunțat, alături de alte 48 de state, pentru admiterea României în ONU. Nu trebuie însă speculată aici vreo apropiere a celor două țări, întrucât România a fost admisă în bloc, alături de alte 15 state candidate.

În perioada următoare, contactele au început să fie mai frecvente, privind mai întâi aspectele strict comercial, dar evoluând treptat și spre legăturile diplomatice. Astfel, în 1963 a avut loc o întâlnire între reprezentanții Canadei și României în SUA, iar în 1965 și 1965, la New York, s-au purtat convorbiri chiar între șefii celor două diplomații, Paul Martin și Corneliu Mănescu. La această situație a contribuit, cu siguranță, contextul internațional, adică relativa detensionare a raporturilor dintre cele două blocuri, dar și tendința României de autonomizare față de Moscova.

În principiu, ambele părți erau de acord, dar trebuia rezolvat mai întâi contenciosul existent, legat de obligațiile materiale impuse României prin Tratatul din 1947 și de statutul canadienilor originari din România care aveau dublă cetățenie (problema concretă era cea a posibilității lor de a călători în România). Dacă în 1965 guvernul canadian s-a dovedit intransigent, încercând să impună României pretențiile sale. În urma întâlnirii din 26 octombrie 1966 dintre miniștrii de externe s-a decis începerea negocierilor. Astfel, în martie 1967, o delegație română condusă de George Macovescu (adjunctul ministrului de externe) s-a deplasat la Ottawa pentru discuții cu partea canadiană, condusă de Max Wershof (diplomat de rang echivalent).

Nu fac interesul discuției noastre detaliile privind aspectele tehnice și economice. Dat fiind subiectul nostru, merită însă să ne oprim asupra chestiunilor consulare. În timpul negocierilor, partea română s-a opus unui proiect de declarație a părții canadiene care suna în felul următor: „Am ajuns, de asemenea, la o înțelegere cu Guvernul român asupra unui număr de probleme consulare, prin care, printre altele, se clarifică situația cetățenilor canadieni, inclusiv a celor de origine română, care ar putea călători în România. Deși nu este inclusă în schimbul formal de scrisori, atitudinea Guvernului român față de problema familiilor divizate mi-a fost clarificată de către șeful delegației României, care a fost la Ottawa la tratative. În ceea ce privește pe cetățenii români, aceasta este, desigur, o problemă care ține în întregime de competența guvernului român; cu toate acestea, din motive umanitare, autoritățile române vor continua să examineze cu simpatie și bunăvoință cererile persoanelor admisibile în Canada, care doresc să se alăture familiilor lor”. Era, evident, o încercare de a obține din partea românilor un angajament oricât de firav. După opoziția inițială, în urma discuțiilor a fost acceptat următorul text: „șeful delegației române a avut amabilitatea de a informa Partea canadian despre intenția autorităților române de a examina în continuare cu bunăvoință și simpatie, pe considerente umanitare, cererile persoanelor care vor să emigreze în Canada, spre a se alătura membrilor familiilor lor din această țară”. Singura solicitare a rămas să se renunțe la cuvântul „emigreze”.

La 3 aprilie 1967 s-a decis stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de ambasadă, pentru început cu ambasadori nerezidenți. România era reprezentată de ambasadorul său la Washington, Corneliu Bogdan, iar Canada de cel de la Belgrad, Bruce A. Williams. Primii ambasadori rezidenți aveau să fie numiți în 1970.

În noile condiții, s-au intesificat și relațiile economice, încheindu-se un acord comercial (1968), unul financiar (1971) și numeroase altele privind chestiuni punctuale. Deosebit de important este „Acord interguvernamental privind cooperarea în domeniul utilizării energiei nucleare în scopuri pașnice”, semnat la Ottawa la 24 octombrie 1977 și intrat în vigoare la 14 iunie 1977, care viza, în concret, construirea centralei atomo-nucleare de la Cernavodă, cu tehnologie canadiană.

Existența acestui proiect comun de mare anvergură a făcut ca, în anii ’80, Canada să mențină, cel puțin formal, relații apropiate cu România, în condițiile în care, cele mai multe state occidentale, se arătau tot mai vehement împotriva regimului ceaușist. Acest fapt este ilustrat chiar de vizitele la nivel înalt. Guvernatorul general, Edward Schreyer, și primul-ministru Pierre Elliot Trudeau au vizitat România în mai 1982 și respectiv februarie 1984. Concomitent cu acesta din urmă, ministru român de externe, Ștefan Andrei, a purtat convorbiri cu guvernatorul general și cu membri guvernului pentru dezvoltarea relațiilor bilaterale. În aprilie 1985, chiar Nicolae și Elena Ceaușescu au vizitat Canada, în fruntea unei delegații guvernamentale. De asemenea, proiectul în derulare a făcut ca relațiile româno-canadiene să nu cunoască niciun fel de sincopă odată cu schimbarea de regim. Chiar la începutul anului 1990, noul ministru de externe s-a deplasat la Ottawa pentru discuții cu secretarul de stat și cu ministrul energiei și minelor. Efortul comun a ajuns la bun sfârșit la 17 aprilie 1996, când Unitatea 1 a Centralei Nuclear-Electrice de la Cernavodă a fost inaugurată în prezența premierului Canadian Jean Chretien.

În anii ’90, relațiile româno-canadiene au devenit, după cum era de așteptat, mai strânse decât în trecut, dată fiind schimbarea de context internațional și dorința României de integrare euroatlantică. Dincolo de relațiile strict bilaterale, cele două țări au început să colaboreze tot mai mult ca părți ale unui parteneriat multilateral. Este de reținut faptul că guvernul canadian a fost primul care a ratificat Protocoalele de aderare ale statelor candidate care au fost acceptate la summit-ul NATO de la Praga (28 martie 2003).

Romulus Stroe s-a specializat în câteva categorii “provocatoare”, de clienți, adică nou veniți fără o istorie de credit suficient de lungă, lucrători autonomi – și ei “beneficiari” ai unor condiții ceva mai restrictive la acordarea de credite ipotecare, sau persoane/cupluri care încercau să obțină refinanțări și împrumuturi pentru consolidări de datorii.

75-80% din totalul clienților lui Romulus Stroe sunt români, el promovându-și activitatea prin publicitate în ziarele de limba română, menținerea site-ului web www.imobiliar.ca.

Romulus Stroe a fost chiar inițiatorul primului forum destinat imigranților români din Québec – www.quebec.ro, cu 12 ani în urmă: “Am ajuns să fim o mare familie de prieteni acolo. Și, fără să fi fost un scop, o bună parte din utilizatorii forumului mi-au devenit în timp clienți sau mi-au adus, prin referințe și recomandări, alți clienți”, mărturisește curtierul ipotecar… românii sunt clienți buni, pentru că au, în cea mai mare parte, istorii bune de credit și sunt interesați să-și cumpere propriile locuințe, pentru a schimba statutul de chiriaș cu cel de proprietar. Reacțiile pe care le am din partea clienților români îmi spun că aceștia sunt mulțumiți de calitatea serviciilor primite și de echipa de specialiști cu care colaborez, iar faptul că le ofer toate informațiile în limba română le este iarăși de mare ajutor. Persoanele sau cuplurile care nu au încă un istoric de credit destul de mare în Canada – cum sunt, de exemplu, imigranții recenți – au șanse mai mici să obțină creditul ipotecar dorit. De asemenea, în cazul lucrătorilor autonomi, condițiile de acordare a împrumuturilor sunt ceva mai restrictive. Cu toate acestea, am avut suficiente cazuri din aceste categorii pentru care am reușit să obțin aprobarea ipotecară, profitând de ofertele speciale ale unor instituții bancare destinate chiar acestor categorii de clienți. Am obținut, la un moment dat, aprobarea creditului ipotecar pentru un cuplu tânăr, recent sosit în Canada, găsind o instituție bancară cu condiții în care tânăra pereche se încadra. După un timp, m-am întâlnit absolut întâmplător cu acest client, eu fiind împreună cu fiică-mea. Clientul n-a ezitat să-i spună fiicei mele: «Domnișoară, eu astăzi am casă datorită tatălui tău», replică ce mi-a rămas în minte ca o neașteptată, dar plăcută recompensă”. Romulus Stroe a ținut legătura cu România. Își vizitează des țara.

Ilie Crișan, patronul companiei Andy Transport a emigrat în Canada în 2001, când proaspăt sosit aici, a lucrat ca șofer. Cu un împrumut, a cumpărat un camion și a obținut primul job ca broker la o companie de transport. În câțiva ani, afacerea a început să meargă, iar Ilie Crișan a cumpărat al doilea camion, apoi al treilea angajândșoferi români. În 2006, avea 16 camioane și 30 de șoferi, când angajatorul a încheiat colaborarea cu el. Până în 2009, a diminuat parcu auto și a început afacerea pe cont propriu, alături de fiica sa, care ulterior a absolvit Dreptul. Până în prezent, are peste 120 de camioane, șoferii find români. Ilie Crișan a organizat și cursuri de șoferi la firma sa, unde se vorbește practic limba română. A reușit chiar să aducă, cu permis de muncă, șoferi și mecanici din România.

În interviul acordat ziarului ”Lumina”, la 20 noiembrie 2010, de către Mihaela Fîrșirotu, Profesor la Specializarea Strategia Afacerilor la Montreal, aceasta afirma că ”lipsei unei imagini coerente exterioare îi corespunde o lipsă de unitate internă de acțiune în cazul unor dosare importante”. Astfel, pentru Dosarul Roșia Montană: Apărați Patrimoniul Nostru!, în trei luni fuseseră contabilizate doar 400 de semnături, dintre acestea, multe provenind de la cei din România. Atunci când s-a încercat introducerea Ortodoxiei ca obiect de studiu al cursului general de Etică și Istoria Religiei promovat și acreditat de către Ministerul Învățământului din Québec, construirea unie biserici, pe lângă unica mănăstire ortodoxă din Quebec, rezultatele au fost dezamăgitoare.

Totodată, Mihaela Fîrșirotu a spus că se impuneau și se impun dezbateri privind diseminarea practicilor sociale, administrative, de cooperație și de afaceri din Canada în România.
Daniel Joseph și Pavel Grigore au deschis în 1999 magazinele ”Balkani”, care desfac produse tradiționale românești.

Mariela Chiriță și George Sava au venit în Canada în 1999, cu o experiență de jurnaliști. În 2001 au înființat ziarul ”Pagini Românești” și au pus bazele unei librării, unde se găsesc și obiecte tradiționale românești, pe care clienții le cumpără pentru a le face cadou.

Aici proprietarii promovează o gamă largă de cărți, organizate pe secțiuni:

”literatura pentru copii (cărți, muzică, filme pe DVD, CD-uri cu povești), necesare învățării sau perfecționării limbii române copiilor lor născuți aici sau veniți de foarte mici, beletristica (din autori români sau străini), dicționarele și lucrările de gramatică, pentru învățarea limbilor străine (franceză, engleză, spa-niolă etc.), dar și a limbii române; secțiunea albumelor (de artă, etnografice, geo- grafice etc.), cumpărate adesea pentru a fi oferite cadou unor ne-români (mai ales cele cu texte în franceză / engleză).

secțiunile de ortodoxie (construită, în mare parte, pe baza sugestiilor venite de la cititori) și cea de dezvoltare personală, lucrările practice: life style, îngrijirea copiilor, medicină alternativă, business, computere, cărțile de bucate și sfaturi culinare.

Istoria României și literatura concentraționară, cărți scrise de autori români stabiliți la Montréal.

secțiunea de “simboluri românești”, aprovizionată cu drapele tricolore de toate dimensiunile, tricouri cu inscripții românești, fanioane, fulare, fesuri, șepci și diferite alte obiecte cu însemnele României și Basarabiei, ale echipei naționale de fotbal sau ale principalelor echipe de club.

secțiunea cadourilor constând în obiecte cu specific românesc, de la ceramică, la țesături, ouă încondeiate, suveniruri, icoane, mărțișoare etc.

cosmetice din gama Gerovital, suveniruri etc.”

Igor Bîrca, absolvent al colegiului de tehnicieni dentari în 1981 (la Bălți, Republica Moldova), și-a perfecționat studiile la Facultatea de stomatologie din Chișinău, în 1989. A continuat apoi cu două specializări în Germania (restaurări și metalo-ceramică, 1995 și 1997), apoi a imigrat în Canada, unde a reluat studiile până la obținerea diplomei canadiene (trei ani de facultate și unul de masterat, la Universitatea Laval din Québec. El a fost primul imigrant dentist acceptat în programul de medicină dentară, în 2006. În prezent, conduce propria sa clinică.

Șerban Mihai Tismănariu a sosit în Canada pe 13 iunie 1990, după 10 ani în care lucrase ca jurist. Începând din 1991 și până în noiembrie 1993 a urmat o completare, la finele căreia a devenit avocat definitiv: “Am folosit sistemul prêt et bourse și pot să spun că, din punct de vedere financiar, am avut parte, în acei ani, de o perioadă pe care aș putea-o numi chiar fericită. Țin minte că prima declarație de impozit pe care am făcut-o pornea de la venituri anuale de 18.000 $, pentru mine și pentru soția mea, bani din care ne descurcam destul de bine. Angajarea mea, după finalizarea studiilor, nu a fost însă foarte ușoară. Deși aveam un CV destul de bun, îmi lipsea celebra experiență canadiană, iar diferențele culturale și de mentalitate nu-mi erau favorabile – ca de altfel nici limba franceză, pe care încă nu o stăpâneam foarte bine”.

Din 1997, este proprietarul cabinetului său de avocatură, ocupându-se de 60 de dosare “active”, în arhiva cabinetului fiind circa 2.000 de dosare soluționate, unele dintre ele generând jurisprudență în Québec și Canada.

El este specializat pe probleme de imigrație, dreptul familiei, drept civil. A devenit membru în asociațiile avocaților de imigrație și ale celor de drept al familiei. Totodată a fost integrat și în Comitetul permanent al baroului provinciei Québec pentru comunitățile culturale: “Lucrez și pentru diferite programe de inserție, acces la justiție și sprijin juridic oferit comunităților culturale, și sunt implicat într-un proiect prin care se încearcă atragerea unui număr de magistrați (judecători, în speță) care să reprezinte o pondere procentuală a fiecărei comunități culturale apropiată de cea din cadrul populației”, spune Șerban Tismănariu. În acest context, el precizează că numărul de români cu studii juridice stabiliți în Québec este destul de mare, chiar dacă nu toți au reclamă în presa românească”.

Pavel Ardelean, de profesie subinginer TCM, din Arad a ajuns în Canada, din Franța, în 1993, lucrând în domeniul mecanicii fine. S-a reprofilat în industria de producere a ferestrelor și ușilor. În 2001 Pavel Ardelean a achiziționat o divizie a firmei pe care conducerea a decis să o vândă. El a contiuat și afacerea s-a dezvoltat, fiind în permanență preocupat pentru noutate: “Practic, producem astăzi ferestre la cele mai înalte standarde de calitate, folosind materiale dintre cele mai diverse, de la clasicul lemn și mai modernul aluminiu, până la fibra de sticlă și filtrele low energy, aplicate în interiorul ferestrelor termopan. Interior care, tot ca un exemplu de modernizare a tehnologiei, nu mai este plin cu aer, ci cu argon, care asigură o izolare termică superioară”, ne explică, cu entuziasm, Pavel Ardelean. După cum subliniază patronul, Astra Fenestration produce, livrează și instalează o gamă extrem de largă de produse. Printre acestea enumerăm uși exterioare de oțel sau din fibră de sticlă, uși interioare sau uși patio – fabricate din aluminiu, PVC sau materiale combinate -, ferestre termopan (simplu, laminat sau triplu – adică trei rânduri de sticlă, care creează două “camere” izolatoare), în circa 20 de modele diferite, fabricate, de asemenea, din PVC, aluminiu sau material hibrid, inclusiv lemn, precum și balcoane, rampe de balcoane și chiar (mai nou intrate în portofoliul de produse) garduri de piscină”.

Felicoa Popa și Gabriel Faraon au imigrat în Canada în septembrie 1998, familia Faraon – Popa stabilindu-se la Montréal. A lucrat, de la început la compania Hyegrafix, acceptând în 2007 să devină parteneră, cumpărând la început jumătate din acțiunile firmei (un fel de auto-cadou pentru vârsta de 35 de ani). În 2009, a cumpărat integral compania:“Ceea ce oferă Hyegrafix nu este neapărat cel mai mic preț pentru unul sau altul din produsele/serviciile noastre, cât un ansamblu de servicii astfel conceput încât clientul poate găsi într-un singur loc toată gama de servicii din domeniu, evitând astfel să meargă în mai multe locuri pentru comenzi complexe. Criza din ultimii ani a afectat și Hyegrafix, dar am reușit să rezistăm pe piață, inclusiv prin investiții și modernizări permanente (ultimul echipament fiind cumpărat în mai 2013 – o presă digitală care a fost efectiv o premieră la Montréal, lansarea mondială făcându-se cu numai o lună înainte). Pentru că în IT apar permanent soft-uri noi, e absolut obligatoriu să fii up-to-date, unele dintre ele impunând și achiziționarea de utilaje și mașini noi.

Ne-am diferențiat, totodată, și printr-un serviciu rapid și de calitate. Ne mândrim cu rapiditatea de execuție a comenzilor: majoritatea job-urilor de print digital sunt livrate în aceeași zi, la doar câteva ore de la lansarea comenzii, fără însă a face rabat de la calitate. Dimpotrivă, tot ce producem în materie de print în tipografia noastră este la cele mai înalte standarde de calitate”

Florin Dumitrescu a sosit în Canada în 2001, ca absolvent al ASE din București (specializarea finanțe-contabilitate) în 1992 și având o experiență de aproape 14 ani ( a lucrat încă din 1987). La îndemnul lui Ilie Crișan, patronul firmei Andy Transport, Florin Dumitrescu și-a finalizat studiile în 2010. cu două licențe la Universitățile Concordia și McGill, și un masterat obținut ulterior la UQAM. Au urmat apoi examenele pentru înscrierea în ordinul profesional al contabililor și auditorilor.

Din 2004, el și-a deschis propria firmă de contabilitate – Lia Accounting, redenumită DFD începând din 2010. Astăzi, DFD este unicul cabinet contabil membru în Ordre de Comptables Professionnels Agréés du Québec deținut sută la sută de proprietari români și care oferă servicii cu predilecție în limba română:

”Avem o paletă de activități mai complexă și mai de finețe decât alte companii din acest domeniu de activitate, iar uneori ne transformăm chiar într-un fel de avocați din domeniul fiscal, pentru că rapoartele noastre ajung pe masa Guvernului, iar noi îl însoțim pe clientul nostru în relația cu autoritățile

Pentru o simplă declarație de impozit, tariful este mai mic, de la 50 la 150$, în funcție de complexitate, dar pentru investiții mari, pentru care este nevoie de certificări contabile sau de dosare mai complexe, tarifele cresc corespunzător. În cazul companiilor, evantaiul de tarifare este extrem de larg, mergând de la 1.000 – 1.200 de dolari, pentru companiile de anvergură mai mică, până la sume de ordinul zecilor de mii de dolari, în cazul companiilor cu cifră de afaceri foarte mare, acolo unde este nevoie de situații financiare lunare, plus rapoarte de certificare contabilă anuală. La fel, durata de muncă pe un dosar poate varia de la o zi la una sau două săptămâni, în funcție de complexitatea cazului, fără a ne referi aici la companiile care au nevoie de servicii periodice – lunare, de exemplu”.

6. Dialog social, comunicare, integrare și relații de interacțiune socială în mediile de imigranți români

Chiar dacă, prin comparație, nu sunt foarte strânse, relațiile româno-canadiene sunt astăzi mai numeroase, mai diverse și mai complexe decât oricând în trecut. Potrivit părții române, ele se caracterizează prin „pragmatism și cooperare punctuală în cadrul organizațiilor internaționale”. La aceasta contribuie atât parteneriatul din cadrul NATO dar și parteneriatul strategic tradițional al Canadei cu CEE/UE din care România face parte. În plus, trebuie sesizat că, în contextul proceselor complementare de globalizare-regionalizare, s-a dezvoltat ceea ce astăzi se numește „metadiplomație”, adică stabilirea de relații externe, formale sau informale, ale unor provincii (federate sau doar descentralizate). În cazul canadian, campionul „metadiplomației” este Québec-ul.

Relațiile politice, economice și culturale pot fi descrise azi pe baza informațiilor publice furnizate de Ministerul român al Afacerilor Externe (Direcția SUA și Canada; cea mai recentă actualizare: septembrie 2014) și Departamentul canadian pentru Relații Externe, Comerț și Dezvoltare.

Canada a fost o destinație mai puțin aleasă imigranții români, în raport cu SUA. Primul val de imigranți români s-a înregistrat între 1882 și 1928, adică în intervalul dintre recunoașterea deplină a independenței României (1880) și apogeul României Mari (1927, sfârșitul domniei Regelui Ferdinand I).

Promisiunile guvernului canadian de împroprietărire a imigranților (80 de ha, concesionate în schimbul a 10 dolari canadieni, cu drept de împroprietărire și de dobândire a cetățeniei după trei ani de muncă ) care se stabiliseră în zona de centru a țării și de a-i ajuta cu plata costurilor de călătorie din zonele de coastă ale Atlanticului. În anul 1905 au fost întemeiate provinciile canadiene Alberta și Saskatchevan. În 1908, la Montreal, trăiau 80 de români.

Românii, pentru a face față greutăților vieții de lucrător în agricultură au ales să muncească suplimentar la construirea rețelei feroviare, realizată de compania Grand Trunk Pacific.

În Alberta, proprietarii români de pământ au întemeiat localitatea cu numele Boian (în amintirea localității cu același nume din România).

Cel mai mare număr de români deveniți cetățeni și proprietari de pământ au fost înregistrați în provincia Saskatchevan.

Exploatarea pădurilor și a lemnului, munca în minele de aramă și cărbune au constituit ocupațiile principale pentru imigranții români stabiliți în British Columbia, în districtele Rossland, Boundary și Kootenay.

Românii au ales să lucreze și în fabrici, aflate în localitatea Manitoba- provincia Ontario, ăn Montreal – provincia Quebec.

Un număr mai mic de români au ales să se stabilească în districteșe New-Brunswick și Nova Scoția, în cel mai cunoscut oraș al acestui district-Halifax.

Din 1929 (debutul marii crize mondiale -1929-1933) și până în 1941, s-a conturat al doilea val de români, circa 3652 persoane alegând Canada din totalul de 20.000 de imigranți români din America de Nord.

În cazul celui de-al doilea val de emigranți, asistăm la o migrație către o țintă precisă, la contituirea unei rețele de migrație, deoarece aceștia erau, în marea lor majoritate, rude și cunoscuți ai românilor deja stabiliți în Canada. Totodată, la nivel ocupațional, s-a constatat o atracție față de comerț și profesiuni liberale și, într-o proprție mult mai mică spre agricutură. Sociologic și istoric, acest fapt poate fi intrepretat prin creșterea gradului de instrucție în România modernă și, în consecință, al specializării forței de muncă (după 1918, funcționau în România trei universități: Iași, București și Cluj, lșa care se adaugă școlile de fete și băieți din marile orașe ale țrii, școlile de meserii etc.).

Tot aceste considerente, ale unei educații superioare i-au determinat să se îndrepte cu predilecție către centrele urbane din estul Canadei, situate în provinciile Ontario și Quebec.

În anul 1931, totalul românilor din Canada era de 30.000 de persoane. Zece ani mai târziu, din cauza crizei și a transfomărilor economice, o parte dintre ei s-au îndreptat spre Statele Unite ale Americii, unde posibilitățile economice erau mai mari, în 1941, înregistrându-se 25.000 de persoane. Acestui fapt i se adaugă și politica guvernului canadian de restrângere a dreptului de imigrare (în 1939, începuse cel de-al doilea război mondial, Europa fiind deja puternic afectată).

Un al treilea val de imigranți, a venit în Canada în deceniul de după sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Astfel, în perioada 1945-1955, oameni cu o solidă pregătire profesională și intelectuală, din cauza persecuțiilor regimului comunist au fost nevoiți să părăsească România, pe diferite căi, reușind să ajungă în Vestul Europei și de colo, în Canada.

După 1955 și până în 1974, în România s-au petrecut anumite schimbări, au fost eliberați unii deținuți politici, România a avut o relativă deschidere către Vest, emigrările fiind destul de reduse (cei care plecau legal, reușeau să obțină permisiunea unei excursii, unei deplasări, alegând să nu se mai întoarcă).

Al patrulea val de imigranți s-a înregistrat după 1974. În 1980 existau numai 45.000 de români-canadieni, care locuiau în Regina, Windsor, Montreal, Toronto, Kitchener, Vancouver, Edmonton, Winnipeg, Calgary etc.

După 1989, al cincilea val de emigranți a avut o motivație, în primul rând economică, de dezvoltare personală și mai puțin pe motive strict politice.

Astăzi localitățile unde se găsesc români sunt: Montreal, Toronto, Kichener, Windsor, Vancouver, Regina, Calgary, Edmonton.

Comunitatea românească din provincia Québec, în 2006, conform ziarului româno-canadian Pagini Românești din 8 octombrie 2010 număra 45.000-46.000 de persoane, dintre care 70% erau născute în afara Canadei. Cel mai mare val de imigranți români a fost consemnat în perioada 2001-2006, numărând 13.640 de persoane, majoritatea fiind femei. Circa 50% din românii imigranți au studii superioare, față de 16,5%, media în Québec. Rata șomajului printre români este de 11,1%, față de 7%, cât este media șomajului la nivel de provincie. În timp ce salariul mediu anual al unui român atinge cifra de 33.602 dolari anual, în Quebec el este în medie de 32.074 anual. Astfel, se observă că românii din Quebec câștigă peste media de 20.724 de dolari anual.

Românii nou veniți în Canada nu-și găsi locuri de muncă adecvate, intrând în categoria celor cu venituri scăzute, ceea ce înseamnă 40% dintre nou-veniți în primii doi ani.

Această situație este resimțită chiar și de cei care au optat să vină pentru ”mână de lucru calificată”, acest fapt explicându-se prin nerecunoașterea de firmele canadiene a diplomelor străine și a experienței anterioare de muncă, la care se adaugă nerecunoașterea experienței anterioare și bariera lingvistică.

Posturile de medic, farmacist, inginer, avocat, dentist, infirmier în Canada și Québec presupun acreditarea obligatorie din partea asociațiilor profesionale respective și aceasta se face după o serie de examene grele de echivalare și după cursuri ce presupun cunoașterea avansată a limbii și costuri financiare.

Chiar dacă românii au studii postliceale peste media canadienilor, imigranții care au sosit în Canada la sfârșitul anilor '70 câștigau în medie, în 1975, aproximativ 85 de cenți pentru fiecare dolar al unui lucrător canadian. La începutul anilor 2000, imigranții anilor 70 au câștigat 98 de cenți la fiecare dolar al unui canadian nativ. La începutul anilor 90, un imigrant câștiga 59 de cenți pentru un dolar al unui autohton. În 2005, un imigrant nou venit ajunsese să câștige în medie 79 de cenți pentru un dolar al unui autohton.

Un imigrant nou-venit și un canadian autohton, ambii fără studii universitare, erau separați în 2005 de o medie de 13.927 de dolari, în favoarea canadianului. În cazul unui canadian nativ și al unui imigrant nou-venit, ambii cu studii universitare, media era 27.020 dolari pe an.

Mihaela Fîrșirotu a sosit în Canada în 1977. A început să lucreze imediat într-o firmă de export-import (absolvise Facultatea de Comerț Exterior, ASE). Salariul său de angajare era sub nivelul unei secretare sau al unui coleg canadian, mult mai puțin calificat decât ea, angajat în același timp. După trei luni de la angajare, a hotărât să-și continue studiile universitare, înscriindu-se la doctorat, la Universitatea McGill din Montreal. Ea lucrase în România ca asistent universitar, efectuând jumătate din stagiul doctoral, fiind atrasă de această meserie de cadru didactic universitar. Mediul universitar canadian s-a caracterizat printr-o totală deschidere, româncei i s-au echivalat o parte din studii. Pentru a fi admisă la doctorat a trebuit să urmeze și un an de masterat. Încă din timpul studiilor doctorale, în 1979, Mihaela Fîrșirotu a lucrat ca asistent universitar la o altă universitate din Montreal, UQAM – unde lucrează și în prezent, în calitate de profesor universitar, șef de catedră.

Mihaela Fîrșirotu a obținut numeroase distincții iar în anul 1985, a primit premiul pentru cea mai bună teză de doctorat din America de Nord, oferit de Academy of Management din Statele Unite.

Ea are în Canada un frate medic dentist și mai mulți prieteni medici, ingineri, farmaciști, economiști, contabili.

Diploma canadiană poate fi considerată un veritabil al doilea certificat de naștere. Căsătorită cu un canadian francofon, ea consideră că a realizat o integrare completp, cercul rudelor, prietenilor și cunoștințelor extinzându-se peste microcosmosul românesc.

Mihaela Fîrșirotu menționează că a menținut obiceiul de a merge la Biserica ortodoxă, regăsindu-se pe sine, fiind atrasă de personalitatea Sfântului Calinic de la Cernica.

Ea a încercat să reia legăturile firești cu România, după revoluția din 1989, prin sprijinirea înființării și conducerea unei școli de management la ASE, finanțată de Guvernul canadian cu circa 3 milioane de dolari canadieni.

Totuși, a resimțit și un neajuns, acela că a încercat cooperarea dintre firme canadiene cu un prestigiu despebit și firme românești, dar acțiunea s-a soldat cu un eșec.

Ca o concluzie, se desprinde ideea că românii din Canada au cunoscut și o evoluție a mentalității. Primii români care au ales Canada, aparținând valurilor 1 și 2 de emigrare, proveneau, în marea lor majoritate din provinciile care în 1918 s-au unit cu România. Acolo românii fuseseră persecutați pe criterii etnice, religioase. Totuși, ei au sperat ca la un moment dat să se întoarcă în locurile de origine, să-și consolideze poziția avută acasă. Acest fapt se desprinde și din modul în care au ales să trăiască: în așezări și în locuri din acele așezări, care să se apropie de meleagurile de acasă, fiind consecvenți valorilor și obiceiurilor naționale.

Valurile trei și cinci proveneau din toate regiunile țării, mai ales din Vechiul Regat (Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea).

Revenind în prezent, se cuvine să subliniem faptul că imigrația adevenit pentru spațiul occidental american și canadian un rezervor de forță de muncă și de împrospătare a valorilor societății capitaliste dezvoltate:

”Dar dincolo, peste ocean, povestea a fost și este alta: politicile proactive migratoare au o istorie lungă, dar subsumate nevoilor… iarași, „naționale”. Migranul nu e împotriva statului aici, ci servește statul, e drept, într-un mod cam deturnat. Istoria Americilor ne stă mărturie prin legile date incurajării imigrației, în fond, incurajării economiei lor. În Canada, vin mulți, foarte mulți din „refugiații” secolului al XX-lea. Secolul al XX-lea, spun unii, este secolul lor: peste 38 de milione de refugiați fug mizeriei umane, războiului, persecuțiilor. Majoritatea refugiaților sunt desori convertiți în forță de muncă „țintită”, muncitori ai minelor, dezvoltarea sectoarelor industriale de după război e în raport direct cu creșterea forței de muncă migrante. Agențiile de recrutare, inclusiv reprezentanții Guvernului Canadei, aplicau reguli eugenistice pentru selecția refugiaților Războiului rece. În numele moralei democratice, a orthodoxiei capitaliste, aceste „displaced person” (mai puțin bătrânii, evreii, cu precădre bărbații și nu femeile) sunt „salvate” terorii totalitare, dar devin lucrătorii ieftini a unei industrii în expansiune”.

Relațiile politice româno-canadiene sunt astăzi mai dinamice din două motive: (1) datorită dezvoltării diplomației politice, care nu mai constă exclusiv în contacte prin intermediul ministerelor de externe, ci presupune contacte directe între diversele structuri executive și chiar între parlamentele statelor; (2) parteneriatul în cadrul NATO și al altor organizații interguvernamentare (OSCE, Organizația Internațională a Francofoniei ș.a.) și parteneriatul strategic Canada-UE care au făcut ca rarele contacte bilaterale din trecut să fie completate cu frecvente întâniri în cadru multilateral.

O prezentare exhaustivă a contactelor politice este imposibilă și din motive de spațiu, dar și de acces la informații. Ne vom limita la o prezentare generală, pentru ultimii ani, pe baza informațiilor MAE.

În ceea ce privește relațiile la cel mai înalt nivel, trebuie reținut că, la 9 mai 2005, reședintele României de la vremea respectivă, Traian Băsescu s-a întâlnit cu guvernatorul general al Canadei, Adrienne Clarkson, în timpul festivităților de la Moscova, cu ocazia a 60 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial. În 23-30 septembrie 2006, România a găzduit cea de a XI-a Conferință a șefilor de stat și de guvern din țările având franceza în comun, la care a participat și premierului Québecului, Jean Charest. Un an mai târziu (27 septembrie 2006), la București a venit chiar premierul canadian, Stephen Harper. Acesta avea să repete vizita, în perioada 2-4 aprilie 2008, pentru a participa la Summit-ul NATO.

Contactele la nivel inferior sunt mult mai numeroase. In mai 2009, la București, ministrul canadian al comerțului internațional, Stockwell Day a purtat discuții cu miniștrii mediului, economiei, întreprinderilor mici și mijlocii, comerțului și mediului de afaceri, semnându-se Acordul inter-guvernamental de promovare și protejare reciprocă a investițiilor (FIPA). După doar câteva zile, a sosit și președintele senatului canadian, Noël Kinsella, care a avut întrevederi cu primul-ministru, președintele Senatului, președintele Camerei Deputaților, președintele Comisiei de politică externă a Senatului României, miniștrii agriculturii și educației, patriarhul Daniel, secretarul de stat pentru afaceri strategice, În 18-19 noiembrie 2009, la Ottawa, acesta din urmă a avut întrevederi cu președintele Senatului canadian, Noel Kinsella, ministrul cetățeniei, imigrației și multiculturalismului, Jason Kenney, asistentul adjunctului ministrului afacerilor externe, Carmen Sylvain și ministrul adjunct pentru comerț internațional, Louis Levesque, semnând Acordul româno-canadian în domeniul securității sociale. În 15-16 iulie 2010, ministrului comerțului internațional al Canadei, Peter Van Loan a efectuat o vizită în România. În martie 2011, ministrul român al afacerilor externe, Teodor Baconschi, a efectuat o vizită în Canada (Ottawa, Toronto, Montréal și Vancouver), având întâlniri cu omologul său, Lawrence Cannon, și cu ministrul apărării, Peter MacKay, ministrul comerțului internațional, Peter van Loan, ministrul pentru cetățenie și imigrație, Jason Kenney, președintele Senatului canadian, Noël Kinsella, președintele Camerei Comunelor, Peter Milliken. La 30 martie 2014, cu prilejul celebrării a 95 de ani de relații oficiale, a sosit la București ministrul canadian afacerilor externe, John Baird.

În paralel, au avut loc și acțiuni de diplomație parlamentară. În cadrul ambelor parlamente există câte un grup de prietenie româno-canadiană/canado-română, cel de la Ottawa avându-l ca președinte pe Corneliu Chișu, primul imigrant român ales în legislativul canadian și care păstrează cetățenia română. În noiembrie 2010, președintele Senatului României, Mircea Geoană a avut întrevederi, la Ottawa, cu președintele Senatului canadian, Noel Kinsella, cu președintele Camerei Comunelor, Peter Milliken, cu miniștrii pentru comerț internațional, Peter Van Loan, pentru Canada Atlantică, Keith Ashfield, cu ministrul apărării, Peter MacKay, cu secretarul parlamentar pentru afaceri externe, Deepak Obhrai. În mai 2012, România a fost gazda unei delegații parlamentare canadiene, conduse de către președintele Camerei Comunelor, Andrew Scheer, care, printre alții, s-a întâlnit cu președintele Senatului, Vasile Blaga.

Ca o dovadă a bunei colaborări în structurile atlantice, în 9 decembrie 2014, a fost încheiat un „Memorandum de înțelegere semna între România și Canada pentru a acorda protecție consulară românească intereselor Canadei și ale cetățenilor săi pe teritoriul Republicii Arabe Siriene”. Potrivit MAE, acesta reflectă „stadiul actual excelent în evoluția relațiilor bilaterale româno-canadiene și contribuie la sporirea cooperării româno-canadiene, care se bazează pe încredere, respect, valori comune și principiile parteneriatului temeinic”. Dincolo de formulările diplomatice, importanța pentru relațiile bilaterale nu trebuie supraevaluată, România încheind anterior documente similare și cu alte state care nu au reprezentare în Siria, precum: Franța, Republica Moldova, Australia.

7. Românii din Canada între acceptarea identității socio- culturale mixte și asimilarea totală

Faptul că migrația românilor în Canada a reprezentat și continuă să reprezinte elementul aspectul central al relațiilor bilaterale este de domeniul evidenței. De aceea relațiile consulare dintre cele două state le-au precedat cu aproape jumătate de secol pe cele diplomatice. După cum am arătat deja, atunci când au început negocierile pentru numirea de ambasadori, problema românilor din Canada a fost unul cele două puncte litigioase, alături de despăgubirile materiale. După 1989, una dintre primele preocupări a fost lărgirea relațiilor consulare: vechiului Consulat General de la Montreal i s-a adăugat un altul la Toronto (1991). În mai 2011, a fost deschis și Consulatul General al României la Vancouver „în dorința de a înlesni rezolvarea problemelor pe care le au originarii și cetățenii români aflați pe coasta de vest a Canadei, de a asigura comunitatea identitară în jurul valorilor comune care ne unesc – limbă, istorie, cultură, tradiții – și a prezervării legăturilor cu România”.

Deși în spațiul public românesc a început să se vorbească intens despre migrația în Canada abia în ultimele două decenii și jumătate, fenomenul are o vechime de mai bine de un secol, de-a lungul căruia a suferit multiple transformări. Acestea trebuie cunoscute, pentru o cât mai bună înțelegere a situației actuale. Chiar dacă între surse există diferențe – și uneori chiar contradicții – pe baza lor se poate contura o imagine generală (inevitabil lacunară sau neclară pe alocuri).

Începuturile nu pot fi fixate cu precizie. Cert este că ele datează de la finalul secolului al XIX-lea. Se pare că primii români s-au stabilit în estul Canadei în anii 1880 (se vorbește chiar de primii coloniști așezați în Montreal în 1881). Nu există nici un dubiu că ei au provenit, în cea mai mare parte, din Bucovina, Transilvania și Banat, provincii ale Imperiului Austro-Ungar și au făcut parte dintr-un proiect guvernamental canadian. O dovadă în acest sens o reprezintă vizita ministrului de interne Clifford Stifton în Bucovina și Galiția, cu scopul de atrage emigranți. Întrucât guvernul intenționa să transforme vestul într-un „grânar al Canadei”, celor dispuși să se stabilească aici urmau să li se aloce câte 160 de acri de teren.

Primul sat românesc se pare că a fost Boian (Alberta), înființat în 1898 de Ichim Yurko (Ichim Jurcă) și Elie Ravliuk (Iliuță Rauliuc) și numit după satul omonim din Bucovina. Alte sate pur românești au mai fost Sylvania, Bender, Buduc, în Saskatchewan. În plus, românii au devenit în scurtă vreme majoritari în alte 30 de sate sau mici orașe.

În ceea ce privește totalul imigranților, informațiile diferă. La recensământul din 1901, au fost identificați doar 354 de români și bulgari, număr care, în mod evident, nu reflecta realitatea. După unele surse, înainte de Primul Război Mondial, în Canada ajunseseră circa 8.000 de români. Totuși, recensământul din 1911 atestă aproape 10.000 de bucovineni și 6.000 de români și bulgari. Lucrurile se clarifică abia începând din 1920, când au fost înregistrați circa 30.000 de români, din care 85% proveneau din Ardeal și Bucovina, 10% din statele balcanice și doar 5% din Vechiul Regat. Recensământul din 1931 a consemnat 55.060 persoane originare din România sau cu părinți originari din România.

Pentru perioada comunistă, în cadrul imigranților se face distincția între cei născuți în România, cetățenii români și cei care au avut România ca ultimă țară de reședință. Aceasta pentru că mulți români nu au emigrat direct în Canada, ci au făcut „escale” în țări mai apropiate. După un aflux puternic în primul deceniu postbelic, se constată un regres în deceniile al șaselea și al șaptelea (Canada adoptând o legislație discriminatorie în perioada 1952-1962) și apoi un reviriment. În anii ’80, imigranții erau în proporții aproximativ egale, refugiați politici, rude ale celor deja stabiliți în Canada și muncitori cu înaltă calificare. În ultimul cincinal, a crescut semnificativ ponderea celor cu cetățenie română și cu ultimul domiciliu în România. Aceasta arată că emigranții din vremea comunismului târziu nu mai ajungeau în Canada după un periplu prin Europa de Vest, ci plecau direct din România cu cerere de emigrare. Aprobarea de către autoritățile comuniste a unui număr relativ mare de cereri poate fi, cu siguranță, explicată prin referire la legăturile economice speciale, care făceau puterea de la București mai sensibilă la solicitările canadiene.

Primii români sosiți în Canada și-au păstrat în mare parte, concepțiile avute înainte de a pleca. Practic, ortodoșii din Ardeal și din alte regiuni aveau multe neînțelegeri cu ”uniții”, cei de confesiune greco-catolică. Totodată, din punct de vedere al statusului și rolului social, unii erau în categoria intelectualității, iar ceilalți aparțineau păturii țăranilor agricultori, crescători de vite și al muncitorilor și meșteșugarilor.

Ziarul ”Pagini Românești” din Canada, la 26 martie 2010 aprecia vizibilitatea comunității românești din Montreal, importantă din punct de vedere numeric, ca fiind ”fără vlagă”.

În plus, în ziarul ”Lumina”, Mihaela Fîrșirotu oferă o serie de răspunsuri asupra motivației care stă la baza deciziei de a emigra. Românii resimt foarte acut lipsurile de ordin material. Totodată, într-un sondaj mondial din 2005, efectuat de World Values Survey (acest sondaj se efectuează la fiecare cinci ani n.a.) pe un eșantion reprezentativ de 82 992 de persoane (din care 1776 din România), românii au resimțit nesiguranța în spațiul public, rata mare a infracționalității, ineficiența instituțiilor și a politicii promovate de acestea, imposibilitatea de a avea un trai decent.

Preluând datele din acel sondaj, la care face referire Mihaela Fîrșirotu, constatăm următoarele:

la întrebarea „nivelului de nemulțumire față de propria viață„ românii au spus ”Da” în proporție de 43%, numai 10% dintre canadieni, dând același răspuns. Românii depășesc cu aproape 50 % media mondială a acestui criteriu care este de 29,4%.

60,2% din românii chestionați au fost nemulțumiți de starea financiară a vieții de zi cu zi.

71,5% din români au considerat că țara ar trebui să aibă ca prioritate, "un nivel înalt de creștere economică".

35,5% dintre români au apreciat că că lupta împotriva crimei ar trebui să fie un obiectiv important al țării.

21,4% din românii chestionați au considerat că "a face politică" este "foarte important" sau "destul de important", în timp ce 12,3% au răspuns "în mare măsură" și "într-o oarecare măsură" în partidele politice și 26,8% în justiție.

25,1% din români au declarat că aveau încredere în majoritatea semenilor lor, cu mult sub nivelul răspunsurilor celor chestionați proveniți din Norvegia (65%), Suedia (63%), Danemarca (58%), Finlanda (54%) și Canada (53%)

67,3% din români doresc ca "veniturile să fie mai apropiate", invocând inegalitatea economică.

După 1990, s-a înregistrat cel de „al treilea val de migrație”, mai consistent decât cele precedente, apreciindu-se că cca 58% din totalul imigranților români din 2001 sosiseră în ultimul deceniu. Chiar dacă migrația nu atinge cote impresionante (rămânând în jurul a 2% din total) în perioada 1995-2004, românii au constituit primul sau al doilea grup de imigranți din Europa. Dincolo de posibilitatea de a pleca liber din România, această creștere se mai explică și prin contextul economic general care a creat o mobilitate fără precedent a forței de muncă. Dovada o reprezintă faptul că, dacă în 1990 doar 17% dintre imigranții români pătrundeau în Canada prin programul Federal Skilled Worker, în 2004, ponderea ajunsese la 84%. Se mai observă însă un fenomen deosebit de important. S-a apreciat că „migrația românilor în Canada este opusă celei direcționate spre Europa Occidentală”, în sensul că majoritatea imigranților în Canada, spre deosebire de cei din Europa, au studii universitare. Totuși, în mod tradițional și mai ales după 1990 emigrarea în Canada atrăgea o „declasare”, românii obținând în general joburi sub-calificate, devenind „lumpen-intelectuali”. În ultimul deceniu însă, lucrurile au început să se schimbe. „Mitul canadian” a început să se destrame, Canada devenind mai puțin atratictivă pentru intelectualii români. Cauzele sunt multiple, cele mai importante fiind sporirea posibilităților de informare prealabilă emigrării și aderararea la UE, care a adus românilor dreptul de liberă circulație în spațiul comunitar. Efectele sunt scăderea numărului cererilor de migrare în Canada și obligația autorităților canadiene de a accepta și persoane mai slab calificate și înmulțirea cazurile de migrare temporară. Rămâne de verificat ipoteza că „în anii care vor urma, modele imigrației românești în Canada vor deveni similare mișcării circulare care leagă azi România de Europa de Vest”.

Alături de teoria rețelelor de migrație, teoria neoclasică a migrației se dovedește ca fiind un element de referință în propunerea unei evaluări a factorilor care generază acest fenomen: ”Teoria neoclasică înlocuiește individul ca agent de decizie privind opțiunea migraționistă cu familia. Veniturile nu acționează în această nouă viziune ca termeni de referință absoluți ci prin mijlocirea unei comunități de referință, adică prin poziționarea familiei pe scara veniturilor în cadrul comunității de apartenență. Cauza migrației, așadar, nu este pur și simplu decalajul dezvoltării și al veniturilor la scara comunității internaționale, ci deteriorarea poziției gospodăriei în comunitatea de origine. Oameni se mișcă în funcție de contextul lor economic și politic. „Dacă emigrarea din Lumea a Treia este înfățișată ca fiind rezultatul problemelor economice cauzate de economia globală, atunci o atare migrație trebuie gestionată prin acorduri internaționale mai bune decât prin legi care să restricționeze migrația”.

Evaluarea identității culturale a imigranților români din Canada

Canada este alcătuită din zece provincii și trei teritorii. Provinciile au un grad foarte ridicat de autonomie față de guvernul federal, în timp ce teritoriile sunt controlate mai îndeaproape de acesta.

Guvernele provinciale au în sfera lor de responsabilități majoritatea programelor și domeniilor sociale canadiene (sistemul medical, învățământul și asistența socială) și colectează venituri fiscale totale mai mari decât cele ale guvernului federal – o caracteristică aproape unică între federațiile lumii. Guvernul federal are cometența esențială de a iniția programe naționale, din care provinciile pot opta să nu facă parte. În realitate, astfel de autoexcluderi sunt rare. Guvernul federal face plăți de egalizare pentru a asigura standarde de deservire și impozitare relativ uniforme între provinciile bogate și sărace.

Toate provinciile au legislaturi unicamerale, alese democratic și guverne conduse de câte un premier, selectat în aceeași manieră ca și Prim-ministrul Canadei. Fiecare provincie are câte un Locotenent-Guvernator, numit de Prim-ministrul Canadei, care reprezintă Regina la nivel provincial în același fel în care Guvernatorul General reprezintă coroana la nivel federal.

În prezent, în Canada, există 54 de comunități etnice, provenind din 11 națiuni autohtone, care, la origine, constituiau trei mari familii lingvistice și culturale. Din cele 53 de limbi autohtone investigate și catalogate de specialiști, doar câteva mai sunt utilizate astăzi în comunitățile indigene. Circa 4% din populația de astăzi a Canadei are ascendență directă din cea autohtonă. Astfel, circa un milion de locuitori, descendenți ai „primelor popoare”, răspândiți în toate provinciile Canadei, locuiesc mai ales în nordul țării, chiar în nordul extrem, continuând să practice în continuare meserii tradiționale (exploatarea lemnului, blănurilor de animale, unele resurse minerale), să vâneze, să pescuiască, să aibă grijă de turmele de elani. Ei își păstrează vechile norme de organizare comunitară. Societatea este una de tip tribal, construită pe binomul șef comunitar-șef religios, medierea fiind asigurată de sfatul bătrânilor. Cea mai mare parte a acestor locuitori, nu-și mai pot însă desfășura aceste activități, locuind astăzi în sate, orașe sau chiar în rezervații special create pentru ei. Șocul cultural al sedentarizării nu este încă absorbit, mai ales dacă, în ciuda ajutorului de stat pe care îl primesc comunitățile indigene, limbile autohtone dispar, meseriile tradiționale nu se mai pot practica, teritoriile lor se restrâng, rata șomajului fiind în continuă creștere.

Canada este a doua țară ca mărime de pe glob (9,976,140 km2), după Federația Rusă. Teritoriul țării este cuprins de cea mai mare zonă de coastă din lume. Distanțele rutiere și feroviare în Canada sunt impresionante. De exemplu autostrada Trans-Canada Highway, lungă de 7,821 km, este mai mare decât distanța între Marea Britanie și India. Mai mult de 50 %din teritoriul Canadei este ocupat de păduri bogate, care reprezintă 10% din pădurile lumii sau 20 % din spații naturale.

Canada este alcătuită din zece provincii și trei teritorii. Provinciile sunt (din vest spre est):

British Columbia (Columbia Britanică);

Alberta;

Saskatchewan;

Manitoba;

Ontario;

Quebec;

New Brunswick (Noul Brunswick);

Prince Edward Island (Insula Prințului Eduard);

Nova Scotia (Noua Scoție),

provinciile Newfoundland și Labrador (mai departe spre est).

Teritoriile sunt: Yukon, Northwest Territories –NWT (Teritoriile de Nordvest) și Nunavut –cel mai recent apărut (1999), format din partea de est al Teritoriilor de Nordvest și teritoriul locuit de indigeni.

În Canada sunt aproximativ două milioane de lacuri, care acoperă 7.6% din suprafața totală a țării. Cu Statele Unite ale Americii, Canada împarte patru din cinci Marile Lacuri – cea mai mare sursă de apă dulce din lume. Unul din cele mai mari lacuri care se află întreg pe teritoriul Canadei este Great Bear Lake (31,326 kmp) din Teritoriile de Nordvest.

Un rol esențial în comunicare și circulație îl are fluviul St. Lawrence (Sfântul Lawrence) – având o lungime de 3,058 km. El constituie un prețios canal de navigație care unește Marile Lacuri cu oceanul Atlantic. Cel mai lung fluviu din Canada este fluviul Mackenzie, care are lungime de 4,241 km și străbate Teritoriile de Nordvest.

În ciuda dimensiunii enorme a țării, aproximativ 80 la sută din populația Canadei este concentrată pe o „fâșie” cu lățime de 100 km situată de-a lungul hotarelor cu SUA.

Particularitățile de natură socială și economică, influențate de diverse elemente contextuale, dobândesc, în Canada, forme concrete, dintre care ne propunem să le reținem pe cele mai adecvate managementului comparat. Astfel, considerăm că un impact major au următoarele elemente:

Existența unui teritoriu vast, bogat în resurse naturale, unele însă greu accesibile datorită climatului rece din nord;

Construirea și întreținerea unei complexe re ele de transport și de (tele)comunicații, concretizată în căi de transport rutier de bună calitate, în re eaua feroviară transcanadiană (construită între Montreal și Vancouver între 1880 și 1887) care a facilitat dezvoltarea agriculturii, a exploatării lemnului, a turismului, dar mai ales apariția unor noi orașe, care s-au dezvoltat rapid, în transportul aerian cargo și de pasageri, ca urmare a existenței unui număr foarte mare de aeroporturi;

Dezvoltarea complexă (economică, administrativă, culturală, instituțională) a orașelor, respectiv a ariilor metropolitane (așa cum se întâmplă, de exemplu, în jurul orașelor Toronto, Montreal, Vancouver), ca urmare a creșterii popula iei, de origine canadiană sau generată de imigra ie;

Continuarea politicii de stimulare a imigrației unui număr mare de persoane bine pregătite din punct de vedere profesional, bine motivate, care acceptă provocările de natură culturală și economice.

Dezvoltarea schimburilor economice ale Canadei cu parteneri comerciali din Uniunea Europeană, dar mai ales cu Statele Unite ale Americii și cu Mexicul;

Accentuarea rolului esențial al proprietății private în dobândirea conștiinței apartenen ței la societatea canadiană, atât a autohtonilor, cât și a imigranților;

Dezvoltarea accentuată a sectorului privat al economiei, mai ales prin înființarea de întreprinderi mici sau mijlocii;

Existența unui sistem legislativ, mai ales economic și social, stabil, simplu, coerent, bine aplicat, funcțional;

Extinderea permanentă, din punct de vedere numeric și diversificarea, ca proveniență și preocupări, a clasei de mijloc, dominantă, de câteva decenii, în societate și în economie;

Stabilitatea administrativă, socială și politică, în pofida încercărilor de separare a regiunii Quebec de restul țării, prin referendumurile din anii 1980 și 1995.

Administrația noii-înființate Confederații – Canada, a conștientizat nevoia de a atrage imigranți pentru popularea teritoriilor.

Depresia economică în Europa coroborată cu explozia populației la sfârșitul secolului XIX, cererea mare de grâu canadian și diminuarea terenurilor agricole rămase necolonizate în America, au creat premisele emigrării către Canada.

Canada a sesizat oportunitatea și a lansat o campanie agresivă de recrutare pentru popularea Vestului. Guvernul Canadei a tipărit broșuri și materiale informative în numeroase limbi, pe care le-a distribuit în țările Europei și în America. Publicațiile vremii abundau de articole ce prezentau potențialul Canadei.

Legea Pământului Dominionului – Dominion Lands Act – a fost emisă în această perioadă. Prin aceasta erau dați 160 acri (64,7 ha) de pământ fiecărei persoane în vârstă de 21 ani sau mai mult care se stabilește pe pământul primit, plătește taxa de înregistrare de 10 dolari, trăiește pe pământ cel puțin 3 ani, cultivă 30 acri (12,1 ha) și își construiește o locuință permanentă.

Mai mult de trei-sferturi de milion de oameni au venit în Canada în primii ani ai secolului XX, atrași de oportunitatea de a primi pământ. Erau fermieri din Imperiul Britanic, din America și din statele nordice.

Perioada a fost marcată și de sosirea ucrainienilor. Fermieri din generație în generație, ei s-au stabilit în prerii, împingând limita teritoriilor ocupate până la poalele Munților Stâncoși. De-a lungul vremii, ccraineeni au construit o comunitate puternică, care a influențat parcursul Canadei atât economic cât și cultural.

Primii ani ai secolului XX este și perioada coloniștilor germani. Ei proveneau din enclavele de germani din Imperiul Rus și Habsburgic. S-au așezat în Manitoba, Saskatchewan și Alberta.

Deși francezii au fost din primii exploratori ai teritoriului canadian, Franța a descurajat emigrarea. Guvernul francez justifica nevoia de a-și păstra populația pentru apărarea țării. Cei care totuși plecau, erau îndrumați către zonele colonizate de populație de origine franceză.

Italienii sunt remarcabili pentru prezența lor. Primii imigranți proveneau din provinciile sărace din sudul Italiei ori din nou-înființatele cartiere italiene din orașele Americii. Aceștia erau în majoritate tineri necăsătoriți, săraci, gata să muncească în cele mai grele munci pentru a-și crea un viitor. Mulți au lucrat la construcția căilor ferate. După încheierea acestei perioade, s-au orientat către muncile din fabrici. Ei au chiar trăit acele extraordinare epopee pe care azi le vedem în filme: avântul industrial, formarea sindicatelor și lupta pentru emanciparea socială, mafia, victoria democrației.

După război, mii de oameni din Europa sărăcită au luat drumul imigrației. Greci, iugoslavi și italieni din sudul peninsulei au făurit istoria în Canada postbelică.

Asia a contribuit cu chinezi, vietnamezi și coreeni la amestecul de nații al Canadei. Au venit oameni din Indii, din Pakistan și Afganistan. Au venit și africani din țările pustiite de războaie civile.

Raportul mentionat arată că procentul populatiei care trăieste în Canada, dar este nascută în afara granitelor tării, este in continuă crestere, similar cu numărul celor care se consideră ca fiind membri ai unei minorităti vizibile .

Peste 2.1 milioane de imigranți au ajuns în Canada în ultima decadă, aceste date plasând statul canadian în topul tărilor din grupul G 8 cu cel mai mare număr de persoane născute în străinatate. Pe teritoriul canadian se află 6.8 millioane de rezidenți născuți în afara granițelor țării, număr ce reprezintă procentual 20.6% din totalul populației canadiene. Comparativ, în anul 2006 aceștia reprezentau 19.8%. De asemenea, datele indică o creștere rapidă a populației indigene, datorită exploziei demografice înregistrate la nivelul populației inuite și metise.

Astfel, Canada devine o țară cu o populație mai diversificată, fapt evident cu precădere în suburbiile celor trei mari orașe canadiene, respectiv Toronto, Vancouver și, la un nivel mai redus, Montreal. Cu toate acestea, în Canada se estompează anumite apartenențe religioase care au divizat generațiile anterioare de canadieni.

Conform tendințelor din ultimele trei decenii, între 2006 și 2011 cei mai mulți imigranți au sosit în Canada din Asia, în special din Filipine și China. Recensământul pune însă în evidență un trend crescător al imigrației din Africa, Caraibe și America Centrală și de Sud. Populația imigrantă din aceste țări este tânără, cu o vârstă medie de 31.7 ani la nivelul anului 2011, comparativ cu cea de 47.4 ani înregistrată din totalul populației imigrante și de 37.3 ani pentru populatia născută în Canada. Aceste persoane se stabilesc în continuare cu precădere în provinciile Ontario (43%) și British Columbia (16%).

Un număr de 7 din 10 imigranți care au ajuns în Canada între 2006 si 2011 au optat să se stabilească în una din cele 3 mari zone metropolitane menționate. Acest fapt a dus la transformarea unor localități noi precum Markham, din nordul orașului Toronto, provincia Ontario, unde 72.3% din rezidenți sunt membri ai unei minorități etnice. În Brampton, la vest de Toronto, una din șase persoane s-a declarat membră a unei minorități etnice, similar cu mai mult de jumătate din locuitorii din Surrey, provincia British Columbia. Astfel, toate datele statistice (immigration in Canada-statistics) indică fără putință de tăgadă faptul că populația si-a pierdut caracterul omogen, cu precădere în marile orase.

În baza eforturilor de întărire a identității naționale, cu ocazia recensământului din 1991, printre originile etnice s-a introdus și cea canadiană. Astfel, a crescut progresiv numărul celor care se declară canadieni – 10.563.805, din care 5.834.535 au declarat doar originea canadiană iar 4.729.265 origini etnice multiple.

Între 2006 si 2011, procentul celor care locuiesc pe teritoriul canadian si se consideră membri unei minorităti etnice a crescut de la 16.2% la 19.1%. Comparativ, în anul 1981, aceste persoane reprezentau mai putin de 5% din populatia Canadei. În acelasi timp, aproape 96% dintre minoritari locuiau într-o zonă metropolitană mare (Toronto, Vancouver, Montreal), comparativ cu 70% din totalul populatiei.

Asa cum era de așteptat, afluxul de imigranti a creat un vast mozaic lingvistic la nivelul marilor orașe. Raportul a identificat peste 200 de limbi străine, 36% dintre canadieni declarând că știu o altă limbă în afară de engleză sau franceză.

În ceea ce privește vorbitorii declarați de limba română ca limbă maternă, numărul acestora a crescut cu 16%, ajungând la 93.135 de persoane în 2011, față de 80.245 în 2006. Cei mai multi vorbitori de limba română locuiesc în provinciile Ontario (43.165 – 46,34%), Quebec (32.230 – 34,60%), British Columbia (8.635 – 9,27%) și Alberta (6.790-7,29%).

Apartenența religioasă a persoanelor din Canada se află de asemenea într-un proces de schimbare. Populația musulmană a crescut cu 82% în ultima decadă, de la 579.000 în 2001 la peste un milion în 2011. Desi încă două treimi din canadieni se identifică drept crestini, se estompează prezenta religiilor tradiționale ale primilor imigranti britanici si francezi. 24% din repondenti declară că nu au nicio apartenență religioasă, procent ce a crescut semnificativ de la 16.5% în 2001.

Din 550.690 de creștini ortodocsi care locuiesc în Canada, 207.480 nu si-au declarat afilierea la vreo biserică ortodoxă și doar 7.090 au mentionat apartenenta la Biserica Ortodoxă Română.

Numărul cetățenilor canadieni și rezidenților permanenti originari din România se ridica la 204.625 în 2011, crescând constant de-a lungul timpului, de la 24.405 în 1971, la 42.140 în 1991, respectiv 192.170 în 2006, conform recensămintelor generale anterioare. Din totalul celor 204.625 de persoane declarate de origine etnică română în 2011, 82.995 aveau origine etnică unică iar 121.635 origine etnică multiplă. De asemenea, se înregistrau 8.050 de moldoveni, din care 3.670 aveau origine etnică unică iar 4.385 origine etnică multiplă.

Deși datorită vecinătății Canadei cu Statele Unite ale Americii, există opinia quasiunanimă, potrivit căreia asemănările culturale dintre cele două federații sunt mai numeroase și mai puternice decât deosebirile, trebuie să evidențiem unele dintre cele mai semnificative valori culturale canadiene. Acestea reprezintă rezultanta combinării influenței unor factori de referință, precum: vastitatea teritoriului, abundența resurselor naturale, climatul aspru, specific regiunii nordice, populațiile autohtone, imigrația masivă-generată de necesități de ordin economic, atât din perspectiva imigranților cât și din perspectiva Canadei ca sistem economic și politic.

Prezentăm în continuare principalele valori culturale care creează premisele conturării și funcționării ulterioare corecte a sistemului socio-economic din Canada:

Importanța istorică a „primelor popoare” în crearea, în decursul secolelor, cu inerente divergențe politice și puternice influențe străine, a Canadei de astăzi;

Conservarea atentă a moștenirii culturale de proveniență amerindiană, franceză sau britanică, ca un exemplu de bună practică pentru noii imigranți, care sosesc cu un propriu bagaj cultural, dar de la care se așteaptă o rapidă integrare în noul sistem cultural;

„Experiența canadiană”, blamată de cei aflați în căutarea unui loc de muncă în organiza iile canadiene, dar atât de necesară companiilor aflate în competiție permanentă;

Multiculturalismul, generat de conviețuirea în Canada a milioane de persoane care provin din peste o sută de ări, de pe toate continentele. Pentru aceste persoane, care trăiesc în mari comunități etnice sau religioase, nu există granițe de natură culturală sau economică. Toronto este, de exemplu, centrul unei regiuni în care imigranții depășesc de trei ori din punct de vedere numeric populația originară din Canada. Începând din anul 1987, legea multiculturalismului permite crearea unor oportunități egale pentru toți canadienii, indiferent de origine și acordă grupurilor etnice dreptul să participe la viața culturală și la cea socio-economică, precum și să împartă patrimoniul cultural propriu cu alte grupuri etnice;

Imigrarea masivă în Canada a unui număr mare de persoane bine pregătite din punct de vedere profesional, puternic motivate, care cunosc realitățile socio-economice ale Canadei și care, ulterior, își întregesc familia, alăturându-se unor solide comunități etnice sau religioase;

Caracterul aparte al Canadei ca stat federal, în fond, parte a Regatului Unit și supus astfel Maiestății Sale Regina Elisabeta a II-a, prin intermediul „Excelenței Sale prea onorabilului Guvernator General”, dar cu un guvern propriu;

Canada are nevoie de imigranți. Imigrația stimulează creșterea economică, dezvoltarea culturală, prosperitatea și diversitatea. Reunește familiile rezidenților și cetățenilor canadieni.

Imigranții sunt forța activă care dezvoltă țara și împing înainte economia.

Fiecare nou imigrant are nevoie de locuință, de mașină, de toate lucrurile de absolută necesitate. Efortul imigranților pentru a-și dobândi cele trebuincioase, munca lor, împing înainte economia, creează plusvaloare. Cei circa 250.000 noi imigranți pe care Canada îi primește an de an, reprezintă motorul care pune în mișcare mecanismul economic. Canada are un potențial fantastic: resurse naturale neexploatate; pământul este ocupat într-o proporție infimă – o populație puțin peste 30 milioane pe o suprafață de aproape 10 milioane kmp. Este nevoie de oameni, de forță de muncă pentru a exploata aceste resurse, pentru a dezvolta țara.

Canada se bucură de beneficiile aduse de imigrație: competențele profesionale ale lucrătorilor sunt puse în slujba comunității canadiene, spiritul întreprinzător al antreprenorilor pune în mișcare economia Canadei, investițiile de capital ale investitorilor contribuie la impulsionarea proiectelor canadiene, experiența și priceperea fermierilor fac din Canada grânarul lumii, principal jucător în agricultura mondială, talentul artiștilor lărgește orizonturile culturale ale canadienilor și poartă pretutindeni numele țării.

Canada reprezintă proiecția unei societăți bazate pe un mozaic etnic și cultural. De la primele colonizări agricole și forestiere, Canada a ajuns astăzi să fie membră a Grupului G8. Canada are o populație mult mai mică în raport cu suprafața uriașă. Totuși, dezvoltarea comunitară proiectată, intensivă au făcut din Canada o superputere în plină expansiune. Deși mulți s-au grăbit să o compare cu vecinul sudic Statele Unite ale Americii, Canada are propriul său profil cultural și politic. Dacă în Statele Unite, cei care vin se ”americanizează”, ”visul canadian” este o expresie care încă luptă să devină un concept de studiat pentru sociologie, istorie, studii culturale. Un prim pas a fost făcut deja, oficial, în momentul în care, în 2006 s-a introdus conceptul de ”etnie canadiană”, pentru cei care s-au născut în Canada, indiferent dacă provin dintre coloniștii inițiali, indigeni sau imigranții primelor valuri.

Canada și-a asumat multiculturalismul, deoarece, față de Statele Unite, acest stat are nevoie de forța muncii calificate și înalt calificate din Europa, Asia, statele central și sud-americane. Anual circa 250 000 de oameni completează economia Canadei și implicit, peisajul societății canadiene. Ei vin cu setul lor de valori, sunt dispuși să se integreze în economie, fără însă a se abandona din punct de vedere identitar. La polul opus acestora, există comunitățile întemeiate de imigranții primelor valuri, care sunt la mai bine de 3 generații în Canada. Chiar dacă legăturile cu locul de proveniență sunt simbolice, cultura etnică domină în comunitățile acestoa, fiind atributul ”distincției” lor în cadrul societății canadiene.

Situația actuală a comunității românești din Canada este greu de stabilit cu precizie. Din diversele date, le reținem pe cele furnizate de Ministerul român al Afacerilor Externe pe baza statisticilor canadiene.

Potrivit recensământului din 2011, numărul cetățenilor canadieni și al rezidenților permanenți care se declarau de origine română se ridică la 204.625. Dintre aceștia 82.995 au origine etnică unică, iar 121.635, origine etnică multiplă. Majoritatea etnicilor s-au stabilit în Ontario (41,59%) și Québec (20,33%), datorită dezvoltării economice, respectiv facilităților oferite imigranților francofoni. Cei mai mulți dintre cei sosiți în ultimele două decenii s-au stabilit în Ontario.

Din cele 83.860 persoane născute în România, 69.360 sunt cetățeni canadieni (38.085 exclusiv cetățenie canadiană, iar 31.275 cetățenie dublă) – și 14.500 sunt cetățeni români. Numărul vorbitorilor declarați de limbă română ca limbă maternal a crescut cu 16%, ajungând la 93.135 de persoane în 2011, față de 80.245 în 2006. Cei mai mulți vorbitori de limba română locuiesc în Ontario (43.165 – 46,34%), Québec (32.230 – 34,60%), Columbia Britanică (8.635 – 9,27%) și Alberta (6.790 – 7,29%).

Românii din Canada sunt conștienți de faptul că aparțin unei civilizații neo-latine deosebite. Prezența unui număr mare de acțiuni, inițiate cu sprijinul asociațiilor românilor din Canada este de natură să demonstreze faptul că, pe tărâm cultural, românii luptă pentru propria lor identitate. Desigur, ei nu au nici numărul și nici mijloacele reprezentanților unei comunități de talia celei a italienilor, grecilor, germanilor sau irlandezilor.

În mod tradițional, după cum am precizat deja, prezența românilor în Canada a reprezentat unul dintre principalele subiecte dintre cele două state. După ce, în perioada comunistă, guvernul canadian a trebuit să facă demersuri (oficiale sau nu, publice sau nu) pe lângă cel român pentru a permite emigrarea (în special pentru reîntregirea familiilor), după 1990 lucrurile s-au normalizat. Stabilirea românilor în Canada a depins exclusiv de politicile canadiene în materie de imigrație, România nemaiavând nicio rațiune de a nu permite plecarea. Problemele românilor canadieni urmau să fie gestionate de acum pe calea consulară clasică. Relațiile pe această linie au fost mai bine precizate în urma încheierii, în 1999, la București a „Acordului bazat pe schimbul de note verbale între Guvernul României și Guvernul Canadei pentru angajarea, pe bază de reciprocitate, a personalului misiunilor diplomatice și consulare în România și Canada”.

În ultimii ani a apărut însă o problemă nouă. Istoric, prin poziția sa geografică, Canada a fost prea puțin o destinație pentru migrația ilegală (fugari din SUA sau persoane ajunse, peste ocean în containere). Globalizarea și-a spus cuvântul și aici. În 2012, autoritățile canadiene au descoperit 282 de imigranți ilegali, dintre care nu mai puțin de 157 erau români. Aceștia au ajuns mai întâi în Mexic (unde nu este nevoie de viză) apoi, traversând SUA (unde intrau în special prin Arizona), au pătruns în Canada unde au solicitat azil. Reacția canadiană a fost promptă, revizuind legislația în vigoare prin Protecting Canada’s Immigration System Act, în sensul creșterii exigențelor pentru acordarea azilului, a posibilității punerii în detenție pentru șase luni și a deportării în cazul respingerii solicitărilor.

Evident, România nu poate interveni direct pentru prevenirea/stoparea unor astfel de situații, întrucât nu poate interzice plecarea din țară a propriilor cetățeni, iar ulterior nu poate controla deplasările acestora. Odată ajunși ilegal în Canada, este obligată să le acorde protecție consulară. Chiar dacă până în prezent nu poate fi sesizat nimic public, repetarea unor cazuri de acest gen este de natură să creeze tensiuni în relațiile bilaterale.

În interviul acordat Ziarului ”Lumina”, Mihaela Fîrșirotu afirma că ”în mintea membrilor societății-gazdă, comunitatea românească din Montreal îi evocă doar câteva nume de vârfuri cum ar fi pugilistul Lucian Bute, arhitectul Dan Hanganu, avocatul Adrian Popovici, președintele firmei de transport aerian Air Canada, Călin Rovinescu și alții câțiva”.

Dacă, în momentul inițial al intrării românilor în contact cu societatea canadiană, imigranții români erau cumva legați de ceilalți conaționali, mai târziu, după depășirea barierelor lingvistice, intrarea la un serviciu adevat și accesul la un spațiu de locuit, contactul intercultural s-a făcut cu o mai mare lejeritate.

Procesul de integrare în societatea canadiană s-a desfășurat, în primul rând, prin intermediul relațiilor de muncă, dar și prin implicarea în mediul social.

Ziaristul Gabriel Marin găsește o explicație a faptului că imigrația în Canada este o soluție pentru mulți români. Pe lângă faptul că este o alternativă viabilă economic, această dă șeansa integrării social-culturale a individului, adică o necesitate superioară din ”piramida lui Maslow”:

”Imigrația din Canada față de circulația migratoare din Uniunea Europeană se diferențiază prin proiectul ei de viitor, urmărind nu doar productivitate economică, ci și reinserția socială a rezidentului-elită. Prin dezafilierea cetățeanului-elită în țara sa de origine, prin dimunuarea rolului și condiției sale de creator de idei (acel transfer din home faber în homo laborens, la H. Arendt) statul românesc s-a privat și se privează de capacitatea sa „critică”, de „acțiune politică” în cadrul modern al Republicii. Fenomenul „brain drain” are consecințe dezastruoase avertizează ONU; dispersia elitelor nu ajută la construcția și dezvoltarea statului exportator, ci privează societatea de origine de capacitatea sa prospectivă, de o viziunie economică durabilă și stabilă; criza „identității naționale” se poate decodifica și prin studiul dispersiei etnice, în cazul nostru, cel al elitei românești.

Exilul – astăzi de multe ori autoimpus – este răspunsul neîncrederii în viitorul social, criza unei identități colective eșuate, ce iși are efectele dar și afectele în deficiențele gestiunii cetății românești (post)comuniste”.

Între 2006 și 2011, 1.162.900 de noi imigranți s-au stabilit în Canada, ceea ce reprezintă o creștere cu 17,2% a numărului total de imigranți din această țară. Cifra este și mai spectaculoasă dacă luăm în calcul numărul imigranților care s-au instalat în Canada în acest mileniu, adică din 2001 încoace (în 14 ani): 2,15 milioane de persoane. Este echivalentul întregii populații a unor țări precum Letonia sau Slovenia, care numără fiecare puțin peste 2 milioane de locuitori.

În 2006, Canada număra 6,2 milioane de imigranți, la o populație totală de 31,2 milioane de locuitori. Imigrația din perioada 2006-2011 a făcut ca populația Canadei să crească cu 3,5%.

Asia este continentul care dă Canadei cei mai mulți imigranți în prezent, cu 661.600 de persoane (56,9%) din total imigranților sosiți între 2006 și 2011. Al doilea grup de imigranți ca mărime provine din Europa, care, în aceeași perioadă, a dat Canadei 159.700 (13,7%) de persoane. Aceasta reprezintă o scădere enormă față de trecut: până în anul 1972, 78,3% dintre imigranți soseau din Europa. Pe locul 3 ca zonă de proveniență a imigrației recente este Africa, cu 145.700 de imigranți, adică 12,5% din total.

Țara care a dat cei mai mulți imigranți între 2006 și 2011 este Filipine, cu 152.300 de persoane (13,1%) din total, depășind China, din care provin “numai” 122.100 de persoane, și India, cu 121.400 de imigranți. În topul celor 10 țări cu aport masiv în imigrația canadiană se regăsesc Statele Unite, Pakistan, Marea Britanie, Iran, Coreea de Sud, Columbia și Mexic. Numărul total de țări de proveniență a imigrației canadiene se ridică la aproape 200.

În 2011, 94,8% dintre imigranți trăiau în doar 4 din cele 10 provincii câte numără Canada: Ontario, British Columbia, Québec și Alberta. Dintre acestea, Ontario este de departe provincia dominantă în preferințele imigranților, cu 3,6 milioane de persoane, ceea ce reprezintă mai mult de jumătate din totalul de 6,8 milioane de imigranți născuți în afara Canadei. Pe locul 2 se află British Columbia, cu 1,2 milioane, urmată de Québec, cu 975 de mii, și de Alberta, cu 644 de mii.

De altfel, aceste patru provincii au primit marea majoritate a imigranților stabiliți în Canada între 2006 și 2011. Astfel, 9 din 10 dintre cei 1.162.900 de nou sosiți au ales să trăiască în Ontario, Québec, British Columbia și Alberta, în ordinea numărului primit de fiecare provincie. Diferența dintre locul 1, Ontario, și locul 2, Québec, este totuși foarte mare: Ontario a primit aproximativ 500 de mii de imigranți, adică 43%, în timp ce Québec doar 223 de mii, adică 19,2%.

În 2011, zona metropolitană Montréal număra 846.600 de immigranți, ceea ce reprezenta 22,6% din totalul populației de 3.824.221 de persoane. Avem așadar mai mult de un imigrant la fiecare cinci montrealezi, ceea ce depășește puțin media canadiană care, reamintesc, este de 1 la 5.

La Toronto, unde jumătate din populație este născută în afara Canadei: 2,5 milioane de imigranți, la o populație totală de 5.583.064 de persoane. Nici orașul Vancouver nu stă mult diferit la acest capitol, cu 40% imigranți: 913 mii, la o populație de 2.313.328.

Numărul total de imigranți care s-au stabilit la Montréal în perioada 2006-2011 se ridică 189.700 de persoane, ceea ce înseamnă o medie de 37.800 de persoane pe an. Toronto rămâne, în mod evident, marele magnet pentru cei care aleg să trăiască în Canada, primind, în perioada 2006-2011, 383 de mii de imigranți. Vancouver se află pe locul 3, cu 155 de mii de persoane. Cele trei orașe împreună au atras, între 2006 și 2011, 62,5% din totalul imigrației canadiene.

Există o mare controversă legată de originea etnică a canadienilor, așa cum reiese ea din datele publicate de Statistique Canada. Cifrele oficiale sunt contestate de aproape toate comunitățile etnice, care se consideră sensibil mai numeroase decât o arată statisticile. Acest lucru este valabil și în ceea ce privește numărul românilor care trăiesc în Canada, în speță în provincia Québec.

Cele mai recente cifre care vorbesc de numărul total al românilor care trăiesc în Canada sunt din 2006, de la recensământul din acel an. Statistique Canada informa atunci că numărul total de români canadieni se ridica la 192.170. Dintre aceștia, 80.710 trăiau în provincia Ontario, în timp ce 40.320, în Québec.

În Québec se estimează că trăiesc 56 de mii de vorbitori de limba română. Am plecat de la informația oficială publicată de Statistique Canada pentru anul 2006, adică 40.320 de persoane care și-au declarat originea română la recensământul din acel an. La aceasta, adăugăm numărul de imigranți care s-au stabilit ulterior în Québec. Pentru perioada cuprinsă între 2006 și 2010, există date referitoare la cifra de 6.445 de români stabiliți în provincie. În 2011, avem 812 persoane. Pentru 2012 nu sunt încă date disponibile, dar putem asuma că situația din 2011 s-a repetat și în 2012. Ajungem astfel la cifra de 48.390 de locuitori de origine română în Quebec. Este o cifră oficială, care nu poate fi contestată de nimeni. Dacă adunăm și anii 2013 și 2014, putem spune că sunt aproximativ 50 de mii de români în provincia Québec. La recensământul din 2006 nu toți cei care au legături cu România au declarat acest lucru. În afară de asta, dacă imigrația din România a scăzut foarte mult în ultimii ani, a apărut o nouă imigrație de limbă română, cea moldovenească. Conform Statistique Canada, numai în anul 2011 s-au instalat în Québec 1.034 de cetățeni moldoveni, ceea ce duce totalul imigranților din Moldova din perioada 2007-2011 la 4.888 de persoane. Adăugând anii 2012 și 2013 și aproximând, ajungem la vreo 6.000 de moldoveni stabiliți în Québec în ultimii 6 ani.

Ca o concluzie, putem afirma că, oficial, în provincia Québec trăiesc cel puțin 56 de mii de persoane care vorbesc limba română. Dacă ținem cont că marea majoritate a imigranților români sunt stabiliți în zona metropolitană a orașului Montréal, incluzând aici atât Laval, cât și Rive-Sud, putem afirma că aproximativ 50 de mii de vorbitori de limbă română trăiesc în această zonă.

Centrul Național de Statistică al Canadei anunța că în 2011 populația era de 33 476 688 locuitori și că față de anul 2006, populația a crescut cu 5.9 procente. Creșterea însă se datorează în cea mai mare parte procesului de imigrare și doar într-o mică măsură creșterii natalității.

Populația Canadei este formată în majoritate de canadieni-europeni (84.8% din populație). Chiar dacă majoritatea acestora sunt de origine engleză sau franceză există și un important număr de minorități de scoțieni, irlandezi sau germani. Chinezii reprezintă 3.7% din populația Canadei, nativii indigeni 3.4%, indienii 2.4%, afro-americanii 2.2%, evreii 1.2%, rușii 1.2%, filipinezii 1.1%.

Diversitatea religioasă din Canada se reflectă în multitudinea de religii și credințe manifestate pe tot teritoriul țării. Canada nu are o Biserică oficială, politica guvernului fiind acceptarea pluralismului religios. Cu toate acestea, influența creștină se resimte prin faptul că sărbătorile creștine precum Paștele și Crăciunul sunt sărbători naționale pe când musulmanilo, evreilo, budiștillor și celorlalte grupuri religioase li se permite să-și ia liber, dar sărbătorile lor nu sunt oficial recunoscute.

Conform statisticilor din 2010, 77.5% dintre canadieni sunt creștini (dintre care 43.6%fiind catolici), 2% sunt musulmani, 1.1% sunt evrei, 1% sunt budiști, 1% hinduși, 0.9% sunt sikhiști și 16.5% s-au declarat neafiliați unei religii.

Societatea canadiană se prezintă ca o societate în care accesul imigranților se face, de la început pe ideea integrării. Selecția foarte riguroasă (conform celor două sisteme, federal și, respectiv quebecqois) îi transformă, de la început pe imigranți în rezidenți permanenți. Totuși, acceptarea lor sub forma juridică a rezidenței permanente nu înseamnă, automat, găsirea unui loc de muncă, treapta principală în asumarea rolului, respectiv statusului social. Imigranții, bazându-se pe resursele personale deținute la sosire, își caută o locuință. Aceasta, în aproape toate cazurile se închiriază. Apoi, într-o ordine firească urmează interacțiunea pentru găsirea locului de muncă. Aceasta se poate manifesta în spațiul virtual și în cel al contactului direct. Imigranții acceptă, de regulă un loc de muncă sub pregătirea inițială și chiar diferit față de calificarea care a contribuit la selectarea lor în cadrul programelor amintite.

Din cauza îmbătrânirii populației și a declinului demografic se estimează o criză a forței de muncă în următorii ani (2008-2013). Oficialii din Québec promit crearea a 680.000 de noi locuri de muncă, locuri rezultate, mai ales, prin pensionarea generației de baby-boomers, promisiune destul de fantezistă, dacă constatăm că în 2006, spre exemplu, s-au creat doar 3.000 de locuri de muncă în provincie, față de 87.000 în Ontario.
Spectrul le manque de main-d’oeuvre a determinat totuși provincia Québec să scurteze timpul necesar formalităților de emigrare (cca. 2 ani, față de 3 ani pentru provincia Ontario). Totodată, orașul Québec a investit în publicitate, printr-un program special de atragere a românilor și bulgarilor. În acest scop, un oficial canadian s-a deplasat în România și a subliniat câteva aspcte pozitive privind emigrarea în provincia Québec: costul pentru diverse formalități este de 1.500 $, la care se adaugă o sumă de bani pentru a se întreține timp de 6 luni până la găsirea unei slujbe. Promite candidaților condiții de viață superioare față de alte provincii (de exemplu, chiria este de doar 500 $, față de 1.000 $ în alte provincii), rata șomajului este mai mică decât în Montréal, iar imigranții sunt ajutați să-și găsească un job.

Majoritatea celor emigrați în Canada (90%) găsesc de lucru ca ingineri, în IT sau administrație. Un forumist se arată însă sceptic: „Nu te entuziasma așa de repede, pentru că sunt exagerări mari din partea politicianului canadian. Québecul este un centru politic și turistic, nu industrial, deci nu prea se găsește de lucru; chiar dacă chiriile sunt ceva mai mici, alte prețuri sunt mai mari. Adevărul este că orașul a reușit să atragă 5.000 de imigranți în ultimii 5 ani. În 2004-2005, 51% dintre aceștia aveau pregătire universitară, 19% erau tehnicieni, 8% muncitori calificați și 12% necalificați.

Integrarea lor a creat nemulțumiri de ambele părți. Imigranții n-au primit joburi corespunzătoare pregătirii din țara de origine, decât, în general, joburi prost plătite și mulți au părăsit orașul. Angajatorii au fost reticenți în angajarea lor, invocând diferențele culturale, de pregătire, precum și diferențele de experiență în muncă și au cerut autorităților să-i selecteze mai eficient ca să poată face față iernilor aspre și să cunoască limba franceză.

„De reținut este faptul că și în Montréal, situat ceva mai în sud, pe paralela 45, iernile sunt deosebit de aspre și de lungi. Dintr-un documentar transmis pe Discovery, românii au putut afla despre consecințele unei furtuni de gheață din 1998 de la Montréal, care a afectat milioane de oameni. Deși a durat mai puțin de o săptămână, orașul a fost la un pas de colaps: mai funcționa o singură linie electrică, din cele opt care aliment au orașul.

Viorel Lungu s-a acomodat repede atât cu românii din categoria sa, cât și în comunitatea românească din Toronto, unde își desfașoară activitatea.

Viorel și-a dorit să devină un apicultor respectabil in Canada: "După acest al doilea stagiu acolo, pentru ca mi se reînnoiește contractul și am permis de muncă, vreau să strâng niște bani și să cumpăr mai mulți stupi și utilaje. Vreau să obțin credite și să mă dezvolt."

Relațiile sociale în cadrul grupurilor de români imigranți

După 1990, fenomenul migrației românilor în Canada, poate fi încadrat în categoria migrației post-moderne. Dacă primii români care au ales Canada în secolul XIX puteau fi încadrați în grupul românilor slab calificați, în ultimii douăzeci și cinci de ani, românii care au plecat în Canada sunt integrați în rândul celor calificați, având integral studii superioare. Totuși, 75 % dintre ei, odată ajunși în Canada au suferit un proces de regres din punct de vedere al categoriei sociale, alegând să lucreze în domenii industriale mai puțin calificate, ca lucrători comerciali.

Din punctul de vedere al teoriilor migrației, plecarea românilor în Canada poate fi analizată pornind de la varianta micro a teoriei neoclasice. În secolul XXI, însă, datorită modernizării, al integrării europene a României, imigrația românească în Canada trebuie analizată din perspectiva teoriei rețelelor de migrație.

De regulă, imigrația românească în statele vest-europene presupune o comunicare cu cei de acasă. În cazul migrației românilor în Canada, chiar vorbind de cele mai recente grupuri, comunicarea cu cei de acasă s-a restrâns.

Se presupune că accelerarea liberalizării circulației dinspre Uniunea Europeană spre spațiul nord-american și în sens invers va impune o abordare post-modernă a comunicării pe cele două maluri ale Atlanticului.

Practic comunitățile românești constituite la Toronto sau Monteal, începând din secolul XIX, care sunt caracterizate de o uimitoare stabilitate, vor cunoaște o transformare structurală, care poate fi considerată ca fiind revoluționară, în sensul că noii veniți vor considera această comunitate drept un loc în care vor sta un timp limitat (chiar îndelungat) și nu definitiv, ca în secolele XIX-XX.

Viitorul migrației românești în Canada este unul relativ incert. Doar activitatea din domeniul IT are tendința de a absorbi imigranții optim calificați (cei cu pregătirea respectivă să activeze într-un domeniu compatibil cu pregătirea lor), dar și, în acest caz, de foarte multe ori, statele dezvoltate ale Uniunii Europene pot constitui o opțiune alternativă, la care se face tot mai mult apel, în primul rând datorită costurilor esențial mai mici și al liberei circulații care determină o candidatură profesională, neimplicând un efort suplimentar privind rezidența.

Dacă înainte de anul 1989 și chiar în deceniul 1991-2000 ideea de migrație temporară a românilor în Canada era practic inexistentă, după aderarea României la Uniunea Europeană, care a atras după sine și o ușoară creștere economică, dublată de un progres tehnologic relativ, imigranții au tot mai mult ideea de a considera o opțiune viabilă revenirea, dacă nu acasă, măcar într-un stat vest-european.

Migrația forței de muncă specializate a românilor în Canada acoperă două treimi din totalul migrației. Urmează o treime compusă din 18 % (migrație de familie), 12 % refugiați și rude aflate în întreținere și sub 5 % investitori, liber-profesioniști sau antreprenori.

Din 2386 migranți români în anul 1996, încadrabili ”în categoria muncii optim-calificate” 44% (1044) au fost licențiați în științe tehnice, inginerești, științe ale naturii.

Explicația afluxului de personal calificat în primii ani de după revoluția din decembrie din 1989 poate fi realizată pornind de la situația politică. În deceniile șapte, opt și nouă ale secolului XX, regimul comunist din România procedase la o industrializare forțată și la o agricultură extensivă de stat, în dauna micii gospodării tradiționale și a inițiativei comerciale private, aceasta din urmă, practic inexistentă. România avea o structură industrială capabilă să producă de la bunuri de larg consum, la tehnică medicală, de calcul, avioane, nave de mare tonaj. În plus, industria extractivă și prelucrătoare, în special petrochimia erau de asemenea dezvoltate. România avea una din cele patru facultăți de inginerie, proiectare și producție a avioanelor din Europa. Numai capitala, București găzduia nouă facultăți cu specializări din domeniul petrochimiei. Totuși, tehnologia învechită, lipsa materiilor prime, a piețelor de desfacere au impus ca în primii cinci ani după 1990, două treimi din marea industrie, cândva ”mândria economiei naționale” să intre în faliment. Astfel, se explică de ce în acei ani a existat o forță de muncă supracalificată, care disponibilizată s-a orientat, în principal spre migrație. Pe măsură ce regimul vizelor s-a îmblânzit pentru România, numărul celor care au plecat a crescut exponențial. Practic, în anul 1996, România era a treia țară de origine a numărului total al imigranților ingineri în Canada.

În funcție de limba de circulație internațională cunoscută (engleză sau franceză), românii au ales provinciile Ontario (limba engleză), respectiv Quebec (limba franceză). Provincia francofonă Quebec are avantajul unui proces de imigrare propriu, independent față de cel federal mai rapid (doi ani față de trei cât durează în mod obișnuit)

La Montreal, din opt imigranți, cinci sunt români. În restul Canadei, românii sunt minoritari în raport cu alți imigranți. Acest fapt este explicat prin ascendentul pe care limba franceză l-a avut asupra englezei, în sistemul de învățământ românesc al ultimilor ani.

Un aspect marginal, îl reprezintă românii care au imigrat ilegal sau au venit cu permis de muncă temporar. Cei ce au ales imigrația ilegală au putut ajune în Canada ascunși în containerele navelor transoceanice. Canada este apărată natural contra imigrației ilegale. Granița cu Statele Unite este una foarte dificil de trecut, iar cei îmbarcați, de regulă din Livorno-Italia, spre Canada s-au supus riscului axfisiei, morții prin înfometare sau înec (fiind lăsați în larg, până la intrarea navei în dană, deoarece așa ar fi fost descoperiți și expulzați).

Canada oferă prioritate la angajare rezidenților și cetățenilor, cei cu permis temporar fiind practic nesemnificativi (de regulă sud-americani, în muncile agricole sezoniere, care sosesc în grupuri și care, cu greu pot să plece individual în alte zone, din cauza lipsurilor culturale, între care, cel mai important este necunoașterea limbii engleze sau franceze).

În intervalul 1996-2015 se estimează că au plecat circa 80 000 de români în Canada, în raport cu un milion în Italia, jumătate de milion în Spania și până la un sfert de milion în Franța, Germania, Grecia etc. Canada se găsește în fața unor destinații izolate ca statele nordice europene, Turcia, spațiul african, al Orientului Mijlociu, asiatic sau australian.

Din cauza condițiilor specifice ale Canadei, imigrația este așadar una specializată, iar circulația nu este bidirecțională, ca în cazul celei din Vestul Europei. Practic, aderarea europeană a României, diminuează, până la dispariție conceptul de imigrație, în favoarea celui de circulație a forței de muncă intra-europene. România este principala țară de graniță a Uniunii Europene, către spațiul ex-sovietic și cel al Orientului Mijlociu, unde instabilitatea economică, starea de război permanentă determină migrația ilegală a locuitorilor din acele state, via Turcia, Bulgaria, către statele avansate vest-europene.

Circa 10% dintre imigranții optim calificați pot intra pe piața muncii, în posturi pentru care sunt pregătiți, după un an de completare. Marea majoritate a imigranților nu au de ales, decât să se dedice muncii mult sub nivelul lor de pregătire, alegând să economisească pentru a putea să-și reria, practic, de la zero cursurile.

Întoarcerea nu reprezintă o soluție, deoarece imigranții și-au lichidat posesiunile din România pentru a strânge banii necesari relocării. Nereușind să găsească o slujbă decentă, ei au dificultatea de a reveni deoarece situația economică din țară e dură. Odată ce au renunțat la un loc de muncă, cu greu pot reveni la unul similar. Piața chiriilor din România e una ridicată, din cauza faptului că majoritatea românilor de vârsta a doua dețin o casă, iar spațiile supuse închirierii sunt foarte reduse. Revenirea acasă mai semnifică și recunoașterea eșecului în fața comunității de origine, fapt ce face din această opțiune drept ultima și extrema alegere a unui român.

Datorită distanței foarte mari, imigranții pot masca nereușita prin fotografii, imagini care să arate că stau într-o casă mobilată, au o mașină. O femeie care lucra ca agent de curățenie la o firmă de brokeraj, multă vreme a spus familiei că lucra ca broker la acea firmă.

În plus, acceptarea muncilor aflate cu mult sub nivelul inițial de pregătire al românilor are un răspuns firesc în faptul că salariul unei astfel de slujbe ste cu mult mai mare decât cel primit prin execrcitarea unei meserii conforme cu specialitatea de bază în România.

Legăturile cu mediul social natal

Românii stabiliți în Canada se plasează pe locul doi într-un top al imigranților care trimit bani in tara de origine.

Conform studiilor făcute de Statistique Canada, pentru perioada 2001-2005, 41% dintre imigranți au trimis bani în țara de origine. Dintre aceștia, 23% au făcut-o încă din primii doi de la venirea în Canada, iar 29% începând cu al treilea an de ședere.

Locuitorii din Filipine si Haiti sunt cei mai grijulii in a trimite bani rudelor din tara: 60% dintre ei au făcut acest lucru.

Românii se află în al doilea pluton, în care 40-50% dintre imigranți au trimis bani în țara de origine. Alături de ei se află imigranții proveniți din Jamaica, Nigeria, Guyana sau Ucraina.

Cei mai puțin interesați de trimiterea banilor sunt imigranții francezi, britanici și cei din Coreea de Sud. Asadar, cu cat PIB-ul pe locuitor în țara de origine este mai mic, cu atât imigranții trimit mai des și mai mulți bani acasă.

În medie, un imigrant trimite anual 1.450$ în țara de proveniență, ceea ce echivalează cu 6% din salariul, înainte de taxe, pe care acesta îl primește în primii ani de Canada.

11. Instituții canadiene de promovare a culturii române

Un grup de părinți români din Montreal a inițiat și dezvoltat Școala românească "Junimea română", deschisă tuturor elevilor români din clasa I primară până la sfârșitul nivelului secundar, prin resurse materiale și umane proprii o paletă de cursuri, precum istoria, și geografia României. În Montreal, există patru ziare, au început să fie promovate activități muzicale și literare în cadrul Cenaclului "Eminescu". Totodată, a fost deschisă o librărie de carte românească, la care se adaugă întâlnirile cu ocazia slujbelor desfășurate în cele zece biserici ortodoxe din Montreal și onele limitrofe.

În 1952, Gheorghe Loghiade, alături de Gheorghe Stanciu, Sultana Petre, Miron Georgescu,Nchita Tomescu etc. au înființat Asociația Românilor din Canada-A.R.C.

În 1970, Alexandru Fonta, Vasile Posteucă și Jean Țăranuo au donat o bucată de pământ în Vald-David, Quebec, numită ”Tabăra românilor”.

În anul 1988, sub egida A.R.C., a început să fie difuzat ”Tele Roumanie-Show”, prima emisiune de televiziune pentru români.

În 2001, s-a înființat ”Asociația tinerilor români”, care și-a propus sprijinirea imigranților români, imediat după venirea în Canada. România a re două consultae onorifice în Mochton și Quebec city, în afară de Consulatele Generale din vancouver și Toronto, sau Ambasada din Otawa.

La 11 iunie 2006, a fost dezvelit un bust al poetului Mihai Eminescu, la Biserica Sf.Gheorghe din Ontario.

În februarie 2014, guvernul canadian a anunțat că a oferit 800 000 de dolari instituțiilor de învățământ afiliate la Asociația Națională a Colegiilor de Carieră, care au ca obiect de activitate formarea profesională a nou-veniților.

Cei mai predispuși spre a emigra azi în Canada sunt tinerii cu vârste cuprinse între 20-35 de ani, care au absolvit o instituție de învățământ superior, cu un plus de experiență.

Autoritățile canadiene estimează, în general, că după cel mult trei luni de zile, teoretic un imigrant poate găsi un loc de muncă bine plătit. Totuși, nimic nu este lipsit de eforturi deosebite și, în special de sacrificii.

Cei mai mulți imigranți români invocă necesitatea dezvoltării personale și nivelul de trai superior, atunci când aleg să plece din România, în Canada:

,,Nu munca în sine m-a motivat să emigrez, ci o combinație dintre posibilitatea unei vieți mai bune în străinătate, perspective de muncă mai interesante și o calitate a vieții pe care nu le-aș fi putut găsi în România. Nu aș separa munca de traiul în Canada, acestea merg împreună”.

Imigranții arată că există șansa unui câștig însemnat în Canada, însă drumul către desăvârșire este lung și sinuos. Echivalările studiilor, mai ales cele superioare sunt greoaie și necesită practic o reluare a studiilor. Nu de puține ori, angajatorii aleg să-i plătească pe imigranți mai prost decât pe cei nativi, în condiții de egală specializare. Totodată, este semnalat și faptul că imigranții fac în majoritatea cazurilor munci cu mult sub nivelul pregătirii: ,,Stați acasă, e mai bine decât în Quebec și oriunde altundeva. Vă cheamă să vă ia banii pe care îi veti lua din vânzarea casei și apoi o să umblați după servicii subcalificate din care abia o să puteți să vă plătiți chiria. Chiar și în Quebesc e plin de licentiați care vând cârnați, sarmale pentru 6-7 dolari canadieni/ora”.

În general, se desprinde ideea întoarcerii acasă după ce imigrantul va fi atins un nivel material care să-i permită un trai decent la înapoierea în România. Dacă familiile de imigranți au copiii cu ei, revenirea este condiționată de finalizarea studiilor de către cei tineri. Totuși, deschiderea unei afaceri, stabilitatea locului de muncă, eficacitatea politicilor interne canadiene predomină în raport cu situația grea din România. Chiar dacă se consideră că ”planul de întoarcere” al unui român este de 5-10 ani, oportunitățile de acolo îi determină să rămână, fiind convinși că oricât de mare ar fi criza, modul de a o depăși e mult mai eficient decât în România.

Laura Rusu, o imigrantă româncă, descrrie astfel viata imigranților români din Canada:

,,Eu am emigrat împreună cu familia în urmă cu 8 ani, sătui de viața care o duceam. Adevărat că nu a fost ușor începutul, dar cu ambiție și muncă am reușit să ne integrăm rapid. Ne simțim “acasă” pentru că ducem o viață normală așa cum în România nu am putut. Cei care se gândesc că emigrează pentru a strânge bani și se întorc în țară pentru a investi: îi așteaptă o viața de sclav foarte precară (muncă, trai în comun cu alte persoane necunoscute, multă zgârcenie) care din punctul meu de vedere este o forma dură de sacrificare, de pierdere a unor ani din viață care nu se valorează în bani. Singura pierdere este faptul că ne vedem părinții mai rar. Așa că în viață trebuie să-ți asumi riscuri și să ai curajul de a o lua de la capăt de câte ori e nevoie !!”

Dan din Montreal consideră că majoritatea românilor din Canada nu au știut să se orienteze și să accepte că la început trebuie depuse anumite sacrificii:

,, Este simplu daca muncești aici. Poți să reușești în câțiva ani ce nu ai reușit o viață în România. Asta îți spune unul care după câteva luni are o mașină bună, casa mobilată și bani în buzunar. De ce? Pentru că sunt unul din cei care nu se plânge…Canada este o junglă în care cei puternici reușesc să supraviețuiască, iar cei slabi clachează”.

Diana din Quebec afirmă: ,,ca brutar, măcelar, zidar, strungar te califici la emigrare în Canada, ca inginer electronist nu! Canada are nevoie de muncitori! Asta e realitatea”.

Vlad din Quebec are o altă abordare:,, Economiștii ca mine sunt mai norocoși. Eu mi-am găsit job în domeniu după trei luni după ce am ajuns în Canada și salariul este ok pentru primul an: cam 300 de dolari pe lună net, ceea ce acoperă cheltuielile dar nu poți să economisești mare lucru”.

În general, cei care au reușit să se stabilească în Canada sunt conștienți că este greu să reziști, dar majoritatea consideră că greutățile din Canada pot fi traversate mai ușor decât dacă ar fi rămas în România. Ei își exprimă opiniile, informându-i pe semenii lor despre ce presupune dorința de a emigra: sacrificii, capacitatea de a te desprinde dintr-un mediu și de a te adapta în altul, munca multă, în orice condiții, nevoia de a o lua de la început de mai multe ori.

În Canada, activează în principal 18 organizații înregistrate oficial, care sunt într-o continuă cooperare cu Ambasada României și Consulatele României în canada.

1.Asociatia Româna din Canada

2010 Predeal-Trudeau, Val David, Quebec, J0T-2N0
E-mail: [anonimizat]
Web site: www.arcanada.org

Președinte:Petru Cotnăreanu

Asociația Română din Canada a fost înființată în octombrie 1952, fiind prima asociație culturală românească de tip laic din Canada. In anul 1953 s-a obținut statutul de încorporare non-profit de către membrii fondatori: Gheorghe Loghiade, Gheorghe Stanciu, Petre Sultana, Miron Georgescu, Nichita Tomescu, Florin Marghescu, Ion Taranu, Alexandru Fonta si Pop Mihai.

Aceștia au definit scopurile asociației ca fiind:

Să ofere membrilor săi un cadru adecvat unde aceștia să se poată întâlni într-o atmosferă de încredere reciprocă.

Să discute problemele celor noi veniți și posibilitățile de adaptare în Canada.

Să păstreze identitatea românească, organizând activități cu caracter cultural, educativ sau social.

Să creeze o școală și o bibliotecă românească.

Să pună în lumină valorile spiritualității românești.

Să lupte pentru libertatea de spirit din patria de origine, România.

Conform statutului său, Asociația Română din Canada are o existență autonomă și o structură organizatorică democrată, în concordanță cu Legea Companiilor din Quebec.

2. Asociatia Culturala Romana Hamilton “Campul Românesc”

395 10 Concession Rd E, Hamilton, ON L0R 1H3
Web site:www.campulromanesc.ca
E-mail:[anonimizat]

Președinte: Dumitru Rachitan

Asociația Culturală Româna din Hamilton este cea mai veche asociație românească din provincia Ontario. Ea a luat ființă în anul 1957, când un grup de tineri români, noi veniți pe meleagurile canadiene, porniți dela ideea modestă, de a se cunoaște mai bine, de a se ajuta unul pe altul și de a face cunoscută suferința Neamului nostru, au simțit nevoia formării unei organizații românești la Hamilton. La Hamilton exista deja o comunitate românească. Acestei comunități, noua organizație, "Asociația Culturală Româna", i-a adus un suflet nou de regenerare spirituală. Viața românească din Hamilton a căpătat un impuls, pornind înainte cu mai multă vigoare și semnificație. Asociația a început să fie cunoscută de Municipalitatea orașului, fiind invitată să ia parte la toate manifestările multiculturale ca: parada costumelor populare, ziua comunităților naționale, parada organizată cu ocazia Olimpiadei tineretului, membrii asociației fiind invitați de foarte multe ori la ceremonia înmînării cetățeniei Canadiene noilor imigranți. Ca recunoștință din partea Municipalități din Hamilton, membrii asociației au fost răsplătiți cu diplome.

Asociația a cumpărat 25 de hectare de teren împădurit, unde s-a clădit primul asezămînt al viitorului "Câmp Românesc", multe personalități ale exilului românesc au devenind membri ai asociației. Pe la începutul anilor '80 clădirea din lemn devenea neîncăpătoare și la îndemnul tuturor Românilor care au vizitat comunitatea, s-a pășit la realizarea unui Centru Cultural, specific spiritului și firii noastre, un pridvor de închinare si reculegere.

In anul 1986 a fost inaugurat Centru Cultural "Nae Ionescu" pentru care s-au cheltuit circa 300.000 de dolari canadieni, donați de românii din întreaga lume (inclusiv Africa de Sud si Australia), precum si din partea altor comunități române din America. 135.000 de dolari au fost donați de guvernul canadian, care susține material minoritățile, pentru a-și păstra și dezvolta identitățile culturale. In cadrul Centrului s-au pus bazele unei biblioteci, un muzeu cu specificul satului românesc, o cameră cu diferite obiete tradiționale românești și o sală mare care poate găzdui pana la 350 de persoane. După aceea s-a trecut la amenajarea altor facilități: Capela "Sf. Maria", un monument dedicat eroilor Neamului nostru, troițe, piscina, teren de fotbal, de volei, parcul și locuri de "picnicuri" pentru vizitatori.

3.Asociatia Culturală Română “Banatul”

2150 Bleams Rd.Kitchener, Ontario,N2E3Y
E-mail:[anonimizat]
Web site:http://www.kw-banat.org/

Președinte: George Ulman

Viața acestei comunități se desfășoară în jurul bisericii. Biserica având hramul Sf.Ioan Botezătorul a fost înființată în anul 1967 la inițiativa unor români credincioți din Banat, care, sub coordonarea părintelui Nicolae Zelea au închiriat încă din 1966 o sală cu scopul de a ține slujbe religioase. In luna iulie 1967 s-a ales primul consiliu parohial. Primele slujbe s-au ținut de către parintele Nicolae Zelea de la parohia ”Sf. Gheorghe” din Toronto, cel care este si ctitorul acestei parohii. In 1968 a fost numit primul preot paroh al acestei Biserici, în persoana părintelui Nicolae Tanase, care a slujit până în 1978. I-a urmat părintele Dumitru Ichim, pentru urmatorii 35 de ani. În prezent, comunitatea este slujită de părintele Ionut Maerean. O sală cu o capacitate de 500 de locuri a fost construitî pentru noul Centru Cultural Românesc în anii 1988-1989. În 1993 s-a sfintit terenul pentru noua biserică, iar pe 14 august 1994, în ziua în care părintele Ichim își sărbatorea jubileul, s-a sfințit biserica de către I.P.S. Nathaniel Popp. De-a lungul timpului, alături de membrii fondatori au venit și alți români din Moldova, Transilvania, Muntenia, Dobrogea.

4.Asociatia Culturala Româno-Canadiană din Calgary

OLD Y Centre #203, 223–12 Avenue S.W. Calgary, Alberta T2R 0G9 Canada

E-mail:[anonimizat]
Web site:http://www.romanianscalgary.ca/

Președinte:Maria Serban

5. Asociația "La Muse"

E-mail: [anonimizat]
Web site: www.la-muse.org

Coordonator: Ioana Gherman

6.Asociatia Romanilor din Triunghiul de Aur-ARTA

260 Keewatin Dr., Kitchener, ON, N2B 3W4
E-mail:[anonimizat]
Web site www.arta.ca

Președinte:Mirela Bănică-Stănei

Asociatia Romanilor din Triunghiul de Aur (ARTA) este o inițiativă culturală, educațională și informațională, fără apartenența politică și religioasă, care își propune să promoveze elementul românesc și să îl integreze în realitatea canadiană.

ARTA este o asociație non-profit, care se constituie ca entitate legală prin înregistrare în Kitchener, Ontario, Canada, în urma Adunărilor Generale de Constituire, ținute în datele de 10 Septembrie și 1 Octombrie 2000.

7.Asociatia Romanilor din Ottawa Gatineau (ARCOG)

10 Ironside Court, Ottawa, ON, K2K 3H5
E-mail:http://arcog.ca/
Co-Președinți:Ileana Constantinescu

Daniel Cernea

8. Societatea Romana din Manitoba

234 Tweedsmuir Rd, Winnipeg MB R3P 1Y3
E-mail: [anonimizat]
Web site:http://rommb.org/

Președinte:Alexandru Gitliceanu

9.Asociatia Inginerilor Romani din Canada (AREC)

E-mail: Preș[anonimizat]
Website: www.arec.ca
Președinte: Daniel Cheoreanu

10.Asociatia ROCADE

851 5eme Avenue, Montreal, Quebec, H4G 2Z4
[anonimizat]

Coordonator artistic: Simona Hodos

11.Comunitatea Romana din Quebec

E-mail :[anonimizat]
Web site: www.reper-romanesc.org

Președinte: Florin Cioară

12. Asociatia Romanilor din Laval

1700 McNamara #217, Laval, Quebec, Canada

E-mail [anonimizat]

Președinte: Prof. Vania Atudorei

13.Centrul Comunitar Romanesc din British Columbia

BC Romanian Community Center
1805 View Street,Port Moody, BC V3H 3Y3
E-mail: [anonimizat]
Web site: http://romanians.bc.ca/

Președinte: Felicia Costea

14. Fundatia Romana din Montreal

3550 Côte-des-Neiges, RC 90 Montréal, Québec, H3H 1V4 Canada
E-mail: [anonimizat]
Web site: www.fundatioromana.org

Presedinte: Basile Gliga

15.Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec

4207 Sainte Anne, Pierrefonds, Qc. H9H 5B6, Canada
Web site: www.aslrq.ro

Președinte: Adrian Erbiceanu

Asociația Scriitorilor de Limbă Română din Québec (ASLRQ) are ca scop să reunească scriitorii de limbă română din provincia Québec și scriitorii români cu orientare francofonă din exteriorul provinciei Québec, implicându-se în promovarea culturii românești în provincia Québec, în Canada și pretutindeni în lume.
ASLRQ este o organizație fără scop lucrativ. A fost fondată de către Adrian Erbiceanu și Ionuț Caragea și înregistrată pe 16 iulie 2008, la Revenu Québec, Bureau de Montréal-Ouest, cu numărul 3365299943.

ASLRQ nu are nicio apartenență politică. Vederile politice ale membrilor nu implică Asociația.Â ASLRQ nu este subordonată nici unei alte organizații dar își propune să colaboreze cu instituții de cultură din Diaspora și din România.
16. Comunitatea Română din Montérégie

La Maison Gisèle-Auprix-St-Germain, 150, Rue Grant, Bureau SS-3,
Longueuil (Québec) J4H 3H6
E-mail: [anonimizat]
Web site: www.romani-monteregie.org

Președinte: Dan Constantin Mieilă

17.Asociația Oamenilor de Afaceri Români

E-mail: [anonimizat] ; [anonimizat]
Web site: www.agar-qc.ca

Președinte: Calinic Toropu

18. Asociația culturală M.A.V.A.

Pavillon Lalemant, Secteur D3; 5625, rue Decelles,
Montreal, Quebec, H3T1W4 Canada
E-mail: [anonimizat]
Web site: www.junimeamontreal.org

Președinte: Otilia Tunaru

Biserici românești din Canada

Românii din Canada au în rândurile lor membri ai Bisericii Ortodoxe, Bisericii Unite cu Roma, Bisericii Romano-Catolice, cultelor neoprotestante, precum și ai cultului mozaic.

1. Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi

The Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas
Conducere: IPS Arhiepiscop Nicolae Condrea; PS Episcop Vicar Ioan Casian de Vicina
5410 N. Newland Ave, Chicago , IL . 60656-2026
Email: [anonimizat]
Website: www.romarch.org

2.Episcopia Ortodoxă Română din America

The Romanian Orthodox Episcopate of America
Conducere: IPS Episcop Nathaniel Popp; PS Episcop Vicar Irineu Duvlea
2522 Grey Tower Rd.Jackson , Michigan 49201-9120
Tel.: 517-522.4800
Fax: 517-522.5907
Website: www.roea.org

3.Convenția Bisericilor Românești Penticostale din SUA și Canada

Rev. Lazar Gog – Secretary General
Emanuel Romanian Church of God, 2222 E. Nurra Anaheim , CA 92806
Telefon: 714-774.3874
Site: www.emanuelchurch.com

4.Asociația Bisericilor Române Baptiste din SUA și Canada
Association of Romanian Baptist Churches in the USA and Canada
Daniel Branzei – Președinte
George Dancea – Secretar general
Telefon: (847) 774.6199
E-mail: [anonimizat]; [anonimizat] .
Website: www.romanianbaptists.org

5.Alianța Bisericilor Evanghelice din SUA și Canada

Alliance of the Romanian Evanghelical Churches of the USA and Canada
Episcop Ioan J. Buia – Președinte
Dr. Petru Cocirteu – Chairman
Adresa: 4470 Pardee Street, Dearborn, MI 48125
Telefon: 248 524-0220

6.Dieceza Catolică Română – Eparhia Greco-Catolică de Canton

Conducere: PS John Michael Botean, episcop

Adresa: 1121 44th St. NE Canton, OH 447414-1297

Tel.: 330-493-9355; Fax: 330-493-9963.
E-mail address: [anonimizat]
7.Parohii din Canada aflate sub autoritatea acesteia:http://www.romaniancatholic.org/directory/parishes-canada/

8.Biserici din zona Ottawa-Gatineau

Parohia Ordotoxă Română „Sf Maria”

Rev.. Teofil Arsene 45 rue St. Jean-Bosco
Gatineau (Hull)
Quebec
CANADA
J8Y 3E8
E-mail:[anonimizat]
Site:www.sfantamaria.ca

Misiunea Ortodoxa "Sf. Ierarh Nicolae"

Rev. Mircea Daniel Banu
253 Echo Drive, Ottawa, ON, K1S 1N3, CANADA
E-mail: [anonimizat]
Site: http://www.ortodox.ca/

Parohia "Sf. Apostol Matei"

Rev. Grigorie Tapuc

289 Spencer Street
Ottawa K1Y 2R1

WEB: www.bor-sfmatei-ottawa.ca

Telefon: 819 775-3281

În 1952, Gheorghe Loghiade, alături de Gheorghe Stanciu, Sultana Petre, Miron Georgescu,Nchita Tomescu etc. au înființat Asociația Românilor din Canada-A.R.C.

În 1970, Alexandru Fonta, Vasile Posteucă și Jean Țăranu au donat o bucată de pământ în Vald-David, Quebec, numită ”Tabăra românilor”.

În anul 1988, sub egida A.R.C., a început să fie difuzat ”Tele Roumanie-Show”, prima emisiune de televiziune pentru români.

La 11 iunie 2006, a fost dezvelit un bust al poetului Mihai Eminescu, la Biserica Sf.Gheorghe din Ontario.

Canada reprezintă astăzi exemplul cel mai reprezentativ de țară multiculturală din întreaga lume. Se apreciază că în proporție de circa 50% populația Canadei are origini etnice diferite decât cele considerate dominante, resprectiv franceză sau britanică. Pe întreg cuprinsul țării, mai mult de o sută de grupuri etnice și culturale vorbesc aproape tot atâtea limbi. Legea canadiană a audiovizualului (1991), dar mai ales legea privind multiculturalismul (1998), pun accent deosebit pe faptul că multiculturalismul reprezintă esența societății canadiene contemporane.

Canada este singura națiune care a participat la toate operațiunile de menținere a păcii organizate de O.N.U. Economia sa ocupă locul opt în lume, în timp ce doar șase țări au un nivel de trai mai ridicat.

Principalele valori culturale canadiene, rezultate din combinarea aportului diverselor popoare și respectate de întreaga populație de astăzi a țării sunt următoarele: onestitate, corectitudine, amabilitate, prietenie, generozitate, pragmatism, economie în ceea ce privește consumul resurselor, independență, „deschiderea de noi drumuri”, discreție, simplitate, toleranță, respect față de natură, iubire față de cei apropia i, tradi ionalism, impar ialitate în situații conflictuale.

Cele circa 23 de milioane de persoane care reprezintă populația activă din Canada, fiind angrenată în diverse activități economice sau sociale, respectă astăzi un „cod cultural” din care fac parte, în diverse combinații, următoarele valori esențiale: conștiință universală, conservatorism, discreție, cumpătare, modestie, confortul interior, abordarea metodică a problemelor, moderație, binele comun, încrederea în forțele proprii, multiculturalismul.

Canadienii sunt preocupați să reprezinte „oglinda” valorilor tipice, care îi definesc cel mai mult în raporturile cu alte țări, culturi sau societăți, anume: toleranța lor exemplară la specificul cultural al imigranților; calmul în aplanarea conflictelor interculturale; cumpătarea în utilizarea propriilor venituri, dar și a resurselor naturale; moderația în vorbe și în fapte. Eterna comparație cu Statele Unite ale Americii și nevoia firească de apreciere a unicității propriei identități, impun pentru toți canadienii, preocuparea asigurării unei clare și stabile distinctivități între ei și americani. Chiar și comparația dintre acest set de valori și complexul de valori culturale europene este nefirească, deoarece elementele comune sunt foarte rar întâlnite.

Canada a reușit să-si contureze și să mențină activ și vizibil, un ansamblu omogen de valori culturale „fabricat” prin contribuția benevolă a imigranților și care îi asigură în continuare, un loc distinct pe harta culturală a lumii contemporane.

Concluzii

Canada este una din cele mai dezvoltate state ale lumii. Ca suprafață, este cel mai mare stat nord-american și cel mai mare din lume, imediat după Federația Rusă. Canada a avut două mari categorii de populație care au stat la baza formării a ceea ce numim poporul canadian -indigenii (inuiți, metiși) și europenii (francezi și britanici).

Dacă indigenii înregistrează în prezent, datorită perioadei de dezvoltare economică un spor demografic pozitiv, totuși Canada reprezintă un caz special al statelor dezvoltate, mai ales că este și membră a celebrului G8. Circa 20 % din populația actuală care depășește 30 de milioane locuitori provine din oameni care nu s-au născut în Canada.

Aportul imigrației canadiene a fost asigurat de francezi, germani, români, greci, ucrainieni, iugoslavi, urmați de asiatici.

Dacă primii imigranți au fost atrași de vastele spații din centrul și vestul țării, propice exploatărilor agricole, miniere, forestiere, astăzi, tendința imigranților este de a veni în marile spații urbane din sudul și estul țării, unde se concentrează 80% din populația Canadei.

Canada prezintă particularitatea că, anual încurajează intrarea a cel puțin 250 000 de imigranți, pe baza unor programe, naționale și provinciale (în special în Quebec) de imigrare. Politica de ordin cultural a Canadei se bazează pe multiculturalism. O altă caracteristică o reprezintă faptul că în Canada, ca țară dezvoltată, un rol important îl au industriile din sectorul primar (agricultură, domeniul forestier, exploatare de resurse), deoarece o mare parte a teritoriului său nu este locuită, din cauza situării în vecinătatea Polului Nord magnetic și Cercului Polar de Nord.

În cadrul imigranților, cei originari din România și Republica Moldova reprezintă o proporție însemnată.

BIBLIOGRAFIE

CĂRȚI:

Anghel, Remus Gabriel, Horváth, István, Sociologia migrației. Teorii și studii de caz românești, Iași, EdituraPolirom, 2009.

Axenciuc, Victor, Evoluția economică a României. Cercetări statistico-istorice 1859-1947, vol. III, Monedă-Credit-Comerț-Finanțe publice, București, Editura Academiei Române, 2000.

Bădescu, Ilie, Idei Politice Românești, București, Editura Mica Valahie, 2004.

Bădescu, Ilie,, Migrația internațională ca problemă socială Studiu de caz: migranții pentru muncă din Italia , sociologia-azi.ro/…/Chestiunea-sociala-a-migratiei-pentru-munca.pdf,

Berciu-Drăghicescu, Tomescu, Adina Silvia Adriana, Relațiile bilaterale româno-canadiene. I Acorduri și tratate, Editura Univeristății din București, 2012.

Berry, J.W., Ecological Analysis Forcross- Cultural Psychology, Ed. Academic Press, London, 1980.

Bocancea, Silvia, Migrația românească de tipul „one way ticket”de la începutul secolului XX, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/166/art11-Bocancea.php.

Boyd, Monica, Vickers, Michael, „100 years of immigration in Canada”, in Canadian Social Trends, Autumn 2000.

Castles, Stephen, Miller Mark J., The Age of Migration. International Population Movement in the Modern World, 4th edition, Palgrave MacMillan, 2009.

Cucoș, Constantin, Educația- Dimensiuni culturale și interculturale, Editura Polirom, Iași, 2000.

Drăcea-Chelsoi, Marilena, Identități dilematice în romanul diasporic italian și românesc din Canada multiculturală rezumatul tezei de doctorat, Universitatea din București, Școala Doctorală de Studii Literare și Culturale, 2011.

Gorun, Adrian Dezvoltarea socială și globalizarea, Editura Academica Brâncuși, Târgu Jiu, 2012.

Grigoriu, Anuța, Românii din Italia, între identitate și alteritate, http://www.sferapoliticii.ro/sfera/158/art03-Grigoriu.php.

Gusti, Dimitrie, Opere vol. IV, Argument, București, Academiei R.S.R., 1970.

Kelley, Ninette, Trebilcock, Michael, The Making of the Mosaic: A History of Canadian Immigration Policy, University of Toronto Press, 2010.

Kim, Y.Y., Communication and Cross-Cultural Adaptation: An Integrative Theory, Ed. Multilingual Matters, 2003, Clevedon.

Kristeva, Julia, Etrangers à nous-mêmes, Ed.Fayard, Paris, 1988.

Mircea,Radu www.revistacalitateavietii.ro/2006/CV-3-4-06/7.pdf.

Otovescu, Dumitru (coord.), Tratat de Sociologie Generală, Editura Beladi, Craiova, 2010.

Otovescu, Adrian Conservarea identității culturale în mediile de imigranți români din Europa, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013.

Rădulescu-Motru, Constantin, Cultura română și politicianismul, București, Editura Socec, 1904.

Powell, John, Encyclopedia of North American Immigration, Facts on File, Inc., 2005.

Stanciu, Ion, Aliați fără alianță. România și SUA (1914-1920), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2010.

Tudoroiu, Theodor, „The Changing Patterns of Romanian Immigration to Canada”, Journal of Identity and Migration Studies, volume 1, number 2, 2007.

Rădulescu, I. H., Scrieri alese, București, Editura Albatros, 1984.

RESURSE INTERNET:

http://ziarullumina.ro/interviu/de-ce-emigreaza-romanii-canada, interviu consemnat de de Larisa și Constantin

Iftime, la 20 noiembrie 2010, accesat la 10 decembrie 2014.

http://www.paginiromanesti.ca.

http://www.criticatac.ro/11848/exilatul-roman-marea-migratie-si-modelul-canadian.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Valorile Culturale ale Imigrantilor Romani din Canada (ID: 108339)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Valorile Culturale ale Imigrantilor Romani din Canada

Copyright Notice

Politica Externa a Romaniei Dupa 11 Septembrie 2001

Strategie de Comunicare Interna Si Externa

Cultura Organizationala In Spatiul European

Marea Neagra – Nod Strategic Energetic

Ghid Privind Bunele Practici Legate de Aplicarea Principiului Egalitatii de Sanse Si de Gen

Particularitati ale Comunicarii Publicitare In Industria Hoteliera

Copyright Notice

Similar Posts