Valorificarea Turistica a Potentialului Etnofolcloric al Zonei Montane Buzoiene
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. REPERELE POZIȚIEI GEOGRAFICE, LIMITE ȘI ADMINISTRAREA TERITORIALĂ
1.1. Poziția geografică și limite
1.2. Împărțirea administrativă
1.3. Accesibilitate
CAPITOLUL II. POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL
2.1. Substratul geologic și rolul său în conturarea unor elemente de potențial turistic
2.2. Potențialul turistic al reliefului
2.3. Potențialul turistic hidrografic
2.4 Potențialul climato-turistic
2.5. Potențialul turistic biogeografic
CAPITOLUL III. POTENȚIALUL ETNOFOLCLORIC
Gospodăria țărănească
3.1.1. Tipuri de case țărănești
3.1.2. Interiorul casei țărănești
3.1.3. Tipuri de locuințe des întâlnite și în prezent
Meșteșuguri specifice
Portul popular
3.3.1. Evoluția portului popular de-a lungul timpului
3.3.2. Portul popular femeiesc
3.3.3. Portul popular bărbătesc
Colecții de artă populară
Ansambluri folclorice
3.5.1. Ansamblul “Ciobănașul” din Gura Teghii
3 .5.2. Grupul de tradiții “Breazăul” de la Mânzălești
Manifestări etnofolclorice (festivaluri)
Obiceiuri, datini și tradiții
3.7.1. Ciclurile vieții
3.7.2. Obiceiuri și tradiții anuale
Gastronomia tradițională
CAPITOLUL IV. FORME DE TURISM
4.1. Turismul montan
4.2. Turismul rural
CAPITOLUL V. INFRASTRUCTURA TURISTICĂ ȘI CIRCULAȚIA TURISTICĂ
5.1. Baza tehno-materială a turismului
5.1.1. Baza de cazare
5.1.2. Baza de alimentație publică
5.1.3. Baza de agrement
5.2. Căile de comunicație și transport
5.3. Caracteristicile circulației turistice
CAPITOLUL VI. POSIBILITĂȚI DE VALORIFICARE TURISTICĂ
6.1 Rolul obiectivelor etnoculurale în dezvoltarea economiei
6.2 Analiza SWOT
6.3 Strategii și proiecte de dezvoltare turistică
6.4 Perspective de dezvoltare turistică
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Zona de munte a județului Buzău, formată din Munții Buzăului și o mică parte din Munții Vrancei (în partea de nord-est a județului), dispune de un potențial turistic bogat, atât natural (resurse geologice, floristice, faunistice, hidrografice, peisaje deosebite), cât și antropic, reprezentat de elementele de etnografie specifice (obiceiuri, tradiții, meșteșuguri, arhitectură tradițională, port popular, festivaluri folclorice).
Deși potențial există, zona nu este tocmai promovată din punct de vedere turistic, fiind necesare strategii de dezvoltare turistică, implicarea în proiecte de dezvoltare, investiții în infrastructură, diverse amenajări, personal calificat care să presteze servicii de calitate, dar și o promovare turistică eficientă, realizată la nivel național. Autoritățile locale ar trebui să colaboreze cu agenții de turism de nivel național, dar și cu mass-media, pentru o promovare care să dea rezultate.
Am ales acest domeniu de studiu pentru lucrarea de față, în primul rând pentru că sunt din această zonă și pentru că iubesc folclorul și, în al doilea rând, pentru a arăta frumusețea acestei regiuni și pentru a demonstra că merită vizitată și apreciată. În prezent, zona este vizitată, mai ales de iubitorii de drumeții, pescuit, ori de sporturi extreme, însă durata sejurului este scurtă, iar fluxul de turiști este insuficient pentru ca proprietarii de pensiuni să obțină venituri profitabile. Consider că turismul reprezintă o alternativă pentru dezvoltarea economică a spațiului rural, iar dacă Primăriile și Consiliile Locale s-ar strădui să atragă sponsori pentru investiții, zona ar putea deveni o destinație turistică de renume în România.
CAPITOLUL I
REPERELE POZIȚIEI GEOGRAFICE, LIMITE ȘI ADMINISTRAREA TERITORIALĂ
1.1. Poziția geografică și limite
Județul Buzău (fig. nr. 1) este situat în partea de sud-est a țării, între paralelele 44°50’ și 45°40’ și meridianele 26°15’ și 27°15’. Se învecinează cu județele Brașov și Covasna la nord-vest, Vrancea la nord-est, Brăila la est, Ialomița și Ilfov la sud, Prahova la vest.
Zona montană buzoiană ocupă partea de nord a județului Buzău și este formată din Munții Buzăului (cu excepția Munților Întorsurii) și Munții Vrancei (doar versanții de vest ai vârfurilor Lăcăuț, Goru, Giurgiu, Mușa Mică, Furu, Pietrele Înșirate), care fac parte din Carpații de Curbură.
Fig. nr. 1. Harta județului Buzău
Limita de nord a zonei este reprezentată de Munții Întorsurii, Depresiunea Întorsura Buzăului și Depresiunea Comandău. Munții Întorsurii, denumiți și Clăbucetele Întorsurii formează compartimentul nordic, mai coborât al Munților Buzăului. Sunt munți scunzi, reprezentați prin culmi prelungi rotunjite, care se mențin între 700 și 1.100 m altitudine. Depresiunea Comandău este situată în partea de nord a Munților Buzăului și corespunde șesurilor aluviale largi, în mare parte mlăștinoase al Bâscei Mari și ale afluenților săi și unor culmi rotunjite cu altitudini de 1000 – 1200m. Depresiunea Întorsurii Buzăului este situată în partea de nord-vest a Munților Buzăului și se extinde în lungul șesurilor aluviale largi ale Buzăului și ale afluenților săi și pe o treaptă de munți scunzi cu înălțimi de 700 – 850 m.
Limita de nord – est o constituie Munții Vrancei, munți cu altitudini medii, unde culmile alternează cu masive izolate, maxima altitudinală fiind de 1.785 m în vârful Goru. În sud – estul Munților Buzăului se desfășoară Subcarpații Vrancei, iar limita de sud e reprezentată de Subcarpații Buzăului, ambele unități făcând parte din Subcarpații Curburii. Subcarpații Buzăului sunt alcătuiți dintr-o alternanță de dealuri și depresiuni, cele mai mari altitudini corespunzând Dealurilor Blidișel (819 m) și Dâlma (800 m).
Munții Buzăului sunt mărginiți în partea de vest de Munții Teleajenului și Doftanei care alcătuiesc cel mai vestic compartiment al Carpaților de Curbură, detașându-se prin altitudini maxime de 1.800 – 1.950 m și constituind, sub acest aspect, o treaptă intermediară între Masivul Bucegi și Munții Buzăului.
1.2. Împărțirea administrativă
Zona de munte a județului Buzău (fig. 2 și 3) este formată din teritoriul satelor componente ale comunelor Gura Teghii, Siriu, Chiojdu, Colți, Bozioru, Brăești și Lopătari, precum ale orașului Nehoiu. Astfel, din punct de vedere administrativ, zona se suprapune peste următoarele localități:
comuna Gura Teghii cu satele: Păltiniș, Furtunești, Nemertea, Gura Teghii, Varlaam, Vadu Oii și Secuiu (întreg teritoriul comunei Gura Teghii);
comuna Siriu cu satele: Cașoca, Colțu Pietrii, Gura Siriului, Lunca Jariștei și Mușcelușa (toate satele din comuna Siriu);
Fig. nr. 2. Zona montană buzoiană – harta administrativă
Fig. nr. 3. Zona montană buzoiană: comune componente
orașul Nehoiu cu localitățile: Vinețișu, Bâsca Rozilei, Lunca Priporului, Nehoiașu, Nehoiu, Stănila, Curmătura, Păltineni, Mlăjet (din cele 10 localități aparținătoare de oraș);
comuna Chiojdu cu următoarele localități: Chiojdu, Bâsca Chiojdului, Cătiașu și Plescioara (din cele 6 sate componente);
comuna Colți cu satele: Colți, Aluniș și Colții de Jos (din cele 4 sate componente);
comuna Bozioru cu satul Nucu (din cele 10 sate aparținătoare comunei);
comuna Brăești cu satele Brătilești și Ivănețu (din cele 7 sate ale comunei);
comuna Lopătari cu: Potecu, Plaiul Nucului, Luncile, Ploștina și Terca (din cele 11 sate cuprinse în comună);
Din punct de vedere etnografic, influențele în privința obiceiurilor, meșteșugurilor, tipurilor de case țărănești, și, mai ales, în privința portului popular se resimt și în comunele Mânzălești și Bisoca.
1.3. Accesibilitate
Zona montană a Buzăului prezintă în mare parte o bună accesibilitate, cele mai ușor accesibile fiind comuna Siriu și orașul Nehoiu, deservite de Drumul Național 10, ce face legătura între orașele Buzău și Brașov, cele două localități aflându-se la distanțe aproximativ egale de aceste orașe: Nehoiu se află la 71 km de Buzău, la 87 km distanță de Brașov și la 151 km de București, iar comuna Siriu se află la 81 km de Buzău și la 82 km de Brașov. Orașul Nehoiu este singura localitate urbană a acestei zone a Buzăului și este singura deservită de calea ferată Buzău-Nehoiașu, existând stații în localitățile Șețu, Păltineni, Nehoiu și Nehoiașu (ultima este cap de linie).
Celelalte comune sunt deservite de drumuri județene și drumuri comunale ce fac legătura atât între comune, cât și între localitățile componente: DJ 203K (leagă localitatea Nehoiașu de comuna Gura Teghii și pe aceasta de comunele Brăești și Lopătari); DJ 203L (trece prin comunele Brăești și Bozioru); drumul comunal DC 69 leagă comuna Colți de DN 10; comuna Chiojdu are acces la DJ 102L (leagă DN10 de DJ 1A ce face legătura între Ploiești și Brașov), DJ 103P ce o leagă de orașul Nehoiu, precum și la o serie de drumuri comunale și forestiere.
CAPITOLUL II
POTENȚIALUL TURISTIC NATURAL
2.1. Substratul geologic și rolul său în conturarea unor elemente de potențial turistic
Munții Buzăului. Caracteristicile principale ale acestei grupe de munți sunt date de: înălțimile sub 1.700 m, existența unei rețele hidrografice ce traversează linia marilor înălțimi (Buzău, Bâsca Mare, Bâsca Mică), varietatea litologică și structurală (gresii de Siriu, de Kliwa, de Tarcău – fig. nr. 4, marne, argile, șisturi argiloase).
Fig nr. 4. Gresie de Tarcău în Munții Penteleu
Munții Buzăului sunt constituiți în întregime din depozite de fliș, dispuse în două fâșii deosebite ca vârstă și natură petrografică. Partea de vest, alcătuită din Munții Tătaru, partea de nord-vest a Masivului Siriu, Depresiunea Întorsurii Buzăului și partea de vest a Munților Întorsurii, este dezvoltată pe flișul intern de vârstă cretacică. Partea de est este corespunzătoare flișului extern de vârstă cretacică și paleogenă, este alcătuită din alternanțede gresii și șisturi argiloase… și cuprinde munții Siriu, Zmeuret-Monteoru, Penteleu și Culmea Podu Calului.
În ansamblu, regiunea se găsește într-un stadiu de evoluție rapidă a reliefului, pus în evidență printr-o accentuare continuă a fragmentării, care a determinat o stimulare a eroziunii. Complexele litologice in care predomină gresiile puternic cimentate, rezistente la eroziune sunt puse în evidență prin creste, aliniamente de măguri și vârfuri ascuțite, culmi masive și versanți stabili. Predominarea rocilor necimentate, care prin înmuiere devin plastice, se înscrie în relief prin culmi domoale cu versanți văluriți de alunecări, șei și lărgiri de vale.
În comuna Colți se găsește singura mină de chihlimbar din țară, unde se spune că există peste 160 de nuanțe de chihlimbar de calitate foarte bună, fapt pentru care a fost zona a fost declarată rezervație geologică pe o suprafață de 2,52 ha, sub denumirea de Chihlimbarul de la Colți. De aici s-a extras cea mai mare bucată de chihlimbar, de 3,45 kg, care, în prezent, este expusă la Muzeul Județean Buzău. S-a înființat și un muzeu (fig. nr. 6), pentru turiștii dornici să vadă și să achiziționeze podoabe făcute din chihlimbar. Chihlimbarul (fig. nr. 5) și sinonimul său ambra sunt termeni ce provin din persanul kiahruba (a atrage paie) și arabul anbar (galben). Este o rășină fosilă formată dintr-un amestec de compuși organici cu proprietăți specifice, cu numeroase varietăți răspândite pe toate continentele. Pe vremuri, chihlimbarul, numit și rumanit, avea trei întrebuințări: obiect de leac (pentru reglarea glandei tiroide), obiect de cult (pe post de tămâie) și obiect de poadoabă, așa cum este folosit și în prezent.
Fig. nr. 5. Rumanit galben Fig. nr. 6. Muzeul chihlimbarului
Pe raza comunei Chiojdu, pe valea Bâsca Chiojdului, natura a creat niște forme de relief interesante, spectaculoase, cărora localnicii le-au atribuit denumirea „pietrele care cresc”. Este vorba despre Trovanții de la Chiojdu (fig. nr. 7), care, deși nu sunt la fel de spectaculoși precum cei de la Costești (județul Vu, Zmeuret-Monteoru, Penteleu și Culmea Podu Calului.
În ansamblu, regiunea se găsește într-un stadiu de evoluție rapidă a reliefului, pus în evidență printr-o accentuare continuă a fragmentării, care a determinat o stimulare a eroziunii. Complexele litologice in care predomină gresiile puternic cimentate, rezistente la eroziune sunt puse în evidență prin creste, aliniamente de măguri și vârfuri ascuțite, culmi masive și versanți stabili. Predominarea rocilor necimentate, care prin înmuiere devin plastice, se înscrie în relief prin culmi domoale cu versanți văluriți de alunecări, șei și lărgiri de vale.
În comuna Colți se găsește singura mină de chihlimbar din țară, unde se spune că există peste 160 de nuanțe de chihlimbar de calitate foarte bună, fapt pentru care a fost zona a fost declarată rezervație geologică pe o suprafață de 2,52 ha, sub denumirea de Chihlimbarul de la Colți. De aici s-a extras cea mai mare bucată de chihlimbar, de 3,45 kg, care, în prezent, este expusă la Muzeul Județean Buzău. S-a înființat și un muzeu (fig. nr. 6), pentru turiștii dornici să vadă și să achiziționeze podoabe făcute din chihlimbar. Chihlimbarul (fig. nr. 5) și sinonimul său ambra sunt termeni ce provin din persanul kiahruba (a atrage paie) și arabul anbar (galben). Este o rășină fosilă formată dintr-un amestec de compuși organici cu proprietăți specifice, cu numeroase varietăți răspândite pe toate continentele. Pe vremuri, chihlimbarul, numit și rumanit, avea trei întrebuințări: obiect de leac (pentru reglarea glandei tiroide), obiect de cult (pe post de tămâie) și obiect de poadoabă, așa cum este folosit și în prezent.
Fig. nr. 5. Rumanit galben Fig. nr. 6. Muzeul chihlimbarului
Pe raza comunei Chiojdu, pe valea Bâsca Chiojdului, natura a creat niște forme de relief interesante, spectaculoase, cărora localnicii le-au atribuit denumirea „pietrele care cresc”. Este vorba despre Trovanții de la Chiojdu (fig. nr. 7), care, deși nu sunt la fel de spectaculoși precum cei de la Costești (județul Vâlcea), merită să fie văzuți. Conform „Dicționarului de geomorfologie” realizat de Ielenicz Mihai și Nedelea Alexandru, vol. 2, trovanții reprezintă forme de relief cu configurație de sfere puternic cimentate aflate în mase de nisip slab consolidate.
Fig. nr. 7. Trovanții de la Chiojdu
Munții Vrancei. Munții Vrancei sunt alcătuiți tot din depozite de fliș, versanții din vestul acestor munți reprezentând prelungiri ale flișului extern de vârstă paleogenă din Munții Buzăului. De exemplu, flișul din Culmea Ivănețu se prelungește spre nord până la muntele Furu, acesta fiind constituit dintr-o alternanță de gresii și șisturi argiloase, fapt ce duce la formarea frecventă a alunecărilor de teren.
În sud-vestul Munților Vrancei, în comuna Lopătari, se află Rezervația geologică Focul Viu. Rezervația este situată pe partea stângă a râului Slănic, în apropiere de satul Terca. Focul viu (fig. nr. 8) este un fenomen natural ce se datorează depozitelor de gaze din subteran care ajung la suprafață prin fisurile existente în scoarță și în contact cu aerul se aprind, formând câteva flăcări de înălțimi de până la 50 cm, ce ard în permanență. Fenomenul este mult mai spectaculos noaptea, când flăcările au o culoare deosebită și o intensitate mai mare. Zona a fost declarată rezervație geologică în anul 1995.
Fig. nr. 8. Focul viu de la Lopătari
Potențialul turistic al reliefului
Munții Buzăului. Munții Buzăului se află în centrul Carpaților de Curbură, localizându-se pe teritoriul județului cu același nume, între Munții Întorsurii, Depresiunea Întorsurii și Depresiunea Comandău în nord, Munții Vrancei în nord-est, Subcarpații de Curbură în partea de sud și Munții Teleajănului în vest. Existența flișului a impus altitudini mici și medii, munții înscriindu-se în peisaj prin culmi rotunjite, ori creste ascuțite, fragmentate de văi adânci.
Zona montană a județului Buzău (fig. nr. 9) cuprinde: cea mai mare parte a Munților Siriului, versantul estic al Munților Tătaru, Munții Zmeuret-Monteoru, Culmile Ivănețu și Podu Calului, Munții Penteleu (din Munții Buzăului), iar din Munții Vrancei cuprinde versantul sudic al Muntelui Furu și versanții de vest ai masivelor Pietrele Înșirate, Mușa Mică, Mușa Mare, Giurgiu, Goru și Lăcăuț.
Este o zonă foarte fragmentată, cu o energie mare de relief; se produc alunecări de teren actuale, inclusiv pe versanții împăduriți. Suprafețele de nivelare (suprafața Podu Calului la 1.400 m în Munții Podu Calului și în Tătaru-Siriu) au importanță pastorală. Văile sunt adânci, luncile și terasele sunt slab dezvoltate, puțin extinse, iar albiile râurilor în multe cazuri sunt tăiate direct în rocă, existând, astfel, numeroase praguri, cascade. Linia altitudinilor maxime unește vârfurile Mălâia (1.662 m) și Penteleu (altitudinea maximă 1772 m). Celelalte masive au altitudini mai mici: 1.300-1.450 m (Podu Calului) și 1.000-1.250 m (Munții Zmeuret-Monteoru, Culmea Ivănețu). Culmea Ivănețu face legătura cu Subcarpații de Curbură.
Fig. nr. 9. Zona montană buzoiană
Masivul Penteleu este format dintr-o culme cu desfășurarea nord-sud, în lungul căreia se află toate vârfurile a căror înălțime depășește 1.500 m. De la sud la nord, mai importante sunt: Piciorul Caprei (1.520 m), Viforîta (1.667 m), Penteleu (1.772 m) – fig. nr. 10, Crucea Fetei (1.557m), Corîiu (1.608 m), Ciulianoș (1.602 m). Între acestea există largi îmșeuări la 1.400 1.500m. Din culmea principală se desprind o serie de culmi ce coboară în trepte și care, în majoritate, au o dispoziție est-vest. Înălțimea acestora se menține frecvent între 900 și 1.400 m și rar unele proeminențe ating 1.450-1.500m. Pajiștile subalpine de pe culmile acestor munți au fost folosite încă din cele mai vechi timpuri pentru pășunat. Pe versanți predomină pădurile de molid, dar se găsesc și păduri de amestec.
Alături de Munții Penteleu, cu altitudini mari se înscriu și Munții Siriu, maxima altitudinală fiind de 1.662 m în vârful Mălâia (fig. nr. 11), individualizându-se astfel față de munții vecini: Munții Întorsurii, Munții Tătaru, Munții Zmeuret-Monteoru și Masivul Podu Calului. Văile care încadrează Munții Siriului aparțin râurilor Crasna în nord, Buzău în est, Siriul Mare în sud și Siriul Mic în sud-vest. În estul Culmii Mălâia, se află Lacul Vulturilor (numit și Lacul fără fund), situat la 1.410 m altitudine, reprezentând unul din obiectivele turistice de mare interes pentru această zonă.
Munții Podu Calului se desfășoară între râurile Bâsca Mare și Buzău, atingând 1.437 m în vârful principal (Podu Calului). Aici, treapta de ± 1.400 m are cea mai clară desfășurare. Ei sunt împărțiți de văile Cașoca și Harțagu în trei culmi, unite prin șei largi. Astfel, la sud de Cașoca se află Culmea Podu Calului, între văile Cașoca (la sud) și Harțagu (la nord), Culmea Teherău, iar la nord de Harțagu, Culmea Bota. Au un aspect mai fragmentat, spre deosebire de masivele din jur. Se întâlnesc, pe suprafețe restrânse, pajiști folosite pentru pășunat, însă cea mai mare parte a vegetației de pe versanți este alcătuită din păduri de molid în amestec cu brad și fag.
Fig. nr. 10. Vârful Penteleu Fig. nr. 11. Vârful Mălâia
Culmea Ivănețu se află în partea de sud-est a Munților Buzăului, la sud de râul Bâsca Rozilei, având altitudini mai mici decât munții vecini (media de 1.000-1.100 m), făcând astfel legătura cu Subcarpații de Curbură. Atinge altitudinea maximă de 1.191 m în vârful cu același nume. Alternanța geologică de gresii cu intercalații argiloase duce la formarea alunecărilor de teren. Versanții, în mare parte, sunt acoperiți de păduri, însă pe cel sudic, satele din comunele Colți, Bozioru, Brăești și Lopătari se dezvoltă până la 800 m altitudine. Din punct de vedere turistic, acest masiv este foarte important, întrucât, în partea de sud-vest se află singura mină de chihlimbar din țara noastră, precum și un muzeu al chihlimbarului, ambele în comuna Colți. Tot pe versantul însorit al Culmii Ivănețu au fost descoperite, în satele Nucu și Aluniș, așezările rupestre cunoscute în toată țara. Cel mai accesibil este complexul rupestru de la Aluniș, situat la doar 6 km de localitatea Colți.
Munții Zmeuret-Monteoru se desfășoară între văile râurilor Siriul Mare și Telejenel și Subcarpați. În alcătuirea lor intră culmile Zmeuret (1.136 m) în partea de vest și Monteoru (cu altitudinea cea mai mare, de 1.344 m) în est, separate de râul Bâsca Chiojdului.
Pe lângă obiectivele turistice de mare interes, iubitorii de munte pot practica aici drumeții, mountainbiking, dar și trasee off-road. Există și o competiție intitulată „Romanian Extreme Adventure”, organizată din anul 2005 în luna iulie; de această competiție se ocupă, încă din anul 2010, Dani Oțil, prezentator Antena 1 TV. An de an, timp de o săptămână, cei pasionați de sporturi extreme cu motor au ocazia să parcurgă trasee destul de dificile din Munții Buzăului. Plecarea se face din Piața Daciei din Buzău, după care concurenții ajung la Plaiul Nucului, ulterior îndreptându-se către Munții Penteleu, unde vor înfrunta terenul deosebit de variat. Traseul, care măsoară peste 120 km, este în totalitate natural, nu include amenajări antropice; acesta va trebui parcurs integral de către participanți. Unii concurează pentru premiile care se dau la final, însă majoritatea vin pentru plăcerea de a sta în aer liber, de dragul de a parcurge aceste trasee în creierii munților și de a face sport.
Munții Vrancei. Munții Vrancei ocupă o suprafață mică în partea de nord-est a județului, la hotarul cu județul Vrancea. Aici pătrund versanții de vest ai vârfurilor Lăcăuț (1.776 m),Goru (1.784 m), Giurgiu (1.720 m), Pietrele Înșirate (1.476 m), Furu (1.414 m). Structura petrografică și aspectul geografic nu sunt deosebite de Munții Buzăului, fiind munți cu altitudini medii, fragmentați de văile adânci ale râurilor. De aici izvorăsc râurile Bâsca Mare și Bâsca Mică.
Muntele Furu este situat în sud-estul Munților Vrancei, fiind cuprins între râul Zăbala la nord și Valea Slănicului în sud. Versanții sunt împăduriți în cea mai mare parte, pășunile găsindu-se la altitudini mai ridicate, pe culmile Furu Mare (1.415 m) și Prelunea (1.330m). Munții Lăcăuț(1.777m) – Goru (1.785 m) au altitudinile cele mai mari din Munții Vrancei, situându-se între văile râurilor Bâsca Mică în vest și Zăbala în partea de est. Păstoritul este o activitate larg răspândită, favorizată de prezența pășunilor întinse.
Potențialul hidrografic
Apele de adâncime. În zona montană a Buzăului se găsesc numeroase izvoare, dintre care, cele mai importante sunt izvoarele minerale, bogate în hidrogen sulfurat, precum cele de la Siriu, Fișici (Bozioru), Lopătari. În trecut, la Fișici era constituit un adevărat centru balnear, renumit pentru apele sulfuroase de aici, însă, cu trecerea timpului, centrul a fost lăsat în paragină și nu a mai fost restaurat. La fel este și cazul fostei stațiuni balneare Băile Siriu.
Apele curgătoare. Principalul râu este Buzăul, care izvorăște din estul Munților Ciucaș. Acesta primește în sectorul montan numeroși afluenți, dintre care, cei mai importanți sunt: pe partea stângă: Cașoca Mare, Bâsca Rozilei, Slănic, iar pe partea dreaptă: Crasna, Siriu Mare, Nehoiu. Dintre afluenții enumerați, unul din cei mai importanți este Bâsca Rozilei, formată din Bâsca Mare și Bâsca Mică, afluenți ce se unesc în localitatea Varlaam (fig. nr. 12) din comuna Gura Teghii și care încadrează Munții Penteleu. Fiecare din acești afluenți adună, la rândul său, mai multe pârâie și râuri mai scurte: Patacu, Bâsculița, Cernatu, Milea pentru Bâsca Mare; Paltinu, Brebu, Șapte izvoare, Bălescu pentru Bâsca Mică.
Fig. nr. 12. Confluența Bâscei Mari cu Bâsca Mică
Fiind ape repezi, de munte, râurile din Munții Buzăului sunt ideale pentru practicarea pescuitului, sporturilor extreme, dar și înotului. Apele râurilor sunt bogate în pești, precum: păstrăv, mreană, clean, zglavoc.
Romanian Adventure Fest este un festival destinat sporturilor de aventură, fiind organizat din anul 2011, la începutul lunii iunie, în zona orașului Nehoiu. Festivalul își propune să promoveze acest tip de turism al sporturilor de aventură, să arate potențialilor turiști ca sunt multe moduri în care pot să își petreacă timpul în aer liber și, nu în ultimul rând, ca autoritățile locale să își îndrepte atenția spre potențialul care există în zonă pentru practicarea unor astfel de sporturi, sperând că vor lua măsuri în realizarea infrastructurii și facilităților necesare. Romanian Adventure Fest include sporturi precum river rafting, scufundări, canoeing sau escaladă pe stânci. Toate aceste activități constituie o sursă garantată de adrenalină și o ocazie unică de a vedea și a surprinde prin fotografii, peisaje unice din Munții Buzăului.
Lacurile. Lacul Vulturilor (fig. nr. 13) din masivul Siriu este singurul lac din țara noastră format prin deplasarea terenului în condiții periglaciare. Lacul este situat la o altitudine de 1.410 m, în estul vârfului Mălăia, având o suprafață de 0,90 ha. Acest lac are două denumiri, cu două povești diferite. Prima, „Lacul Vulturilor”, se pare că provine din scrierile lui Alexandru Vlahuță, din „România Pitorească”, publicată în 1901, în care acesta precizează: „Aici spun ciobanii că vin vulturii, primăvara, de beau apa ca să întinerească, aici își învață puii să zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile-ntinse, trufașii regi ai înălțimilor.” Cea de-a doua denumire a lacului este „Lacul fără fund”, deoarece, conform legendei locale, un cioban și-a lăsat turma de oi, și-a aruncat bâta în lac și a plecat de pe aceste meleaguri; peste un an, ciobanul și-a găsit bâta în apele Dunării, și, cuprins fiind de dorul de casă și de turma sa, el se întoarce acasă.
Fig. nr. 13. Lacul Vulturilor Fig. nr. 14. Lacul de acumulare Siriu
Legendele întotdeauna sunt interesante și savurate de turiști; pe lângă legende, peisajul din jurul lacului este superb, Lacul Vulturilor constituind astfel unul din cele mai importante obiective turistice din Munții Siriu. Lângă lac se află o cabană de vânătoare, care nu e deschisă pentru cazarea turiștilor, însă este mereu o cameră deschisă în care turiștii se pot adăposti în caz de vreme rea; în apropiere se găsește un izvor cu apă potabilă. La nord de Lacul Vulturilor se găsește Lacul Sec, situat la 1.450 m altitudine, care este practic o mlaștină cu mici ochiuri de apă, alimentate în special din precipitațiile lichide.
Lacul de acumulare de la Siriu (fig. nr. 14) este un lac de baraj artificial, situat pe cursul superior al Buzăului, având o lungime de aproape 10 km. Barajul, construit între anii 1982-1994, are peste 100 m înălțime, peisajul fiind spectaculos, văzut din punctele situate mai sus de nivelul barajului. Lacul de la Siriu este cunoscut mai ales pentru împătimiții de pescuit, apa lacului găzduind specii de scobar, păstrăv, caras, clean.
Lacul Negru este situat în Munții Penteleu, la o altitudine de 1050m, însă înregistrează un grad mare de colmatare. Tot aici se găsește și Lacul Roșu, chiar sub culmea Penteleu, la 1510m altitudine, dar ochiurile de apă sunt doar primăvara. Mai putem menționa Lacul Hânsaru, localizat în culmea Ivănețu.
Cascade. În ceea ce privește cascadele, de menționat în această zonă este Cascada Pruncea sau Cașoca (fig. nr. 15), situată la 5 km de Siriu, în mijlocul pădurii, având o cădere de apă de cca 6m. Pe lângă priveliștea spectaculoasă, cascada este și un loc de legendă; se spune că haiducul Gheorghelaș (pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu), urmărit fiind de poteră, a înotat în apa micului lac de la baza cascadei și s-a ascuns într-o deschizătură din spatele perdelei de Fig. nr. 15. Cascada Cașoca
apă, reușind astfel să scape.
Potențialul climato-turistic
Configurația reliefului munților Buzăului și Vrancei a impus anumite diferențieri în teritoriu, din punct de vedere climatic: există anumite diferențe între versanții cu expoziție sud-estică, unde apar influențe climatice continentale, versanții cu expoziție nord-vestică, unde își fac apariția influențele climatice oceanice, dar și culmile înalte expuse ambelor tipuri de influențe.
Temperaturi și precipitații medii anuale. Culmile înalte ale munților corespund etajului subalpin al tufărișurilor și pajiștilor; aici temperaturile medii anuale sunt sub 2 ̊C, iar precipitațiile depășesc 900 mm/an. Treaptă montană mijlocie este corespunzătoare pădurilor de conifere, în care predomină molidul, însă se găsește de multe ori și în amestec cu brad și fag. Temperaturile medii anuale sunt între 2 – 4 ̊C, iar precipitațiile între 800 – 900 mm. Treaptă montană joasă caracterizează etajul fagului, localizându-se sub 1.200 m altitudine. Temperaturile medii anuale urcă până la 4 – 6 ̊C, iar precipitațiile se situează între 700 și 900 mm/an.
Mase de aer. Iarna își face apariția Crivățul, o invazie de aer rece provenită din aria anticiclonului Siberian. Crivățul bate din nord-est, sau est în toate anotimpurile, însă puterea sa se resimte cel mai mult pe timp de iarnă, când determină scăderi mari de temperatură, viscole puternice și cantități bogate de zăpadă. Austrul este un vânt ce suflă dinspre vest, determinând ierni geroase și uscate și veri calde și secetoase. Băltărețul este un vânt ce se resimte mai mult vara, dinspre sud-est, aducând ploi repezi și scurte. Foehnul este o caracteristică locală pentru comuna Siriu, întâlnind aici condiții favorabile de manifestare, datorită revărsărilor de aer din Transilvania peste culmile Munților Siriului. Acest fenomen favorizează dezvoltarea pomiculturii pe versanții înalți adăpostiți de Văile Siriului și Nehoiașului, iar existența numeroaselor văi, depresiuni și bazinete creează condiții favorabile inversiunilor de temperatură în timpul iernii.
Influența elementelor climatice se resimte și asupra turismului. Astfel, vara este anotimpul cel mai favorabil pentru vizitarea obiectivelor turistice din Munții Buzăului, temperaturile fiind mai ridicate, asigurând un climat plăcut, iar influența maselor de aer redusă. Vară se practică pescuitul, înotul, raftingul, drumețiile, cicloturismul. Iarna temperaturile sunt scăzute, iar influența crivățului determină viscole puternice, fapt ce face ca traseele spre obiectivele turistice să fie greu de străbătut.
Potențialul turistic biogeografic
Potențialul turistic al vegetației. Etajul subalpin ocupă suprafața de la peste 1.650 m altitudine. Plantele caracteristice sunt jneapănul (Pinus mugo), smîrdarul (Rhododendron mirtifolium), salcia pitică (Salix retușa), afinul (Vaccinium myrtillus – fig. nr. 16), iarba stâncilor (Agrostis rupestris), păiușca (Festuca ovina), mușchii (Subregnul Bryophita), lichenii, stânjenelul de munte (Iris ruthenica), coacăz (Bruckenthalia spiculifolia), roua cerului (Drosera rotundifolia).
Etajul coniferelor este cuprins între 1.200 – 1.600 m altitudine. Aici predomină molidul (Picea abies), în alternanță cu bradul (Abies albă), pinul (Pinus L.) și tisa (Taxus baccata). Măcrișul iepurelui (Oxalis acetosella – fig. nr. 17), clopoțelul, izma (Mentha piperita), zmeurul (Rubus idaeus), murul (Rubus fruticosus L.) reprezintă plantele ierboase.
Etajul foioaselor este cuprins între 800 – 1.200 m. Predomină pădurile de fag (Fagus sylvatica), în asociație cu aninul (Alnus viridis), mesteacănul (Betula verrucosa), paltinul (Acer pseudoplatanus), ulmul (Ulmus) și cu arbuștii de alun (Corylus avellana). Plantele ierboase sunt reprezentate de: frag (Fragaria vesca), zmeur (Rubus idaeus), mur (Rubus fruticosus L.) etc.
Fig. nr. 16. Afiniș pe Bocârnea Fig. nr. 17. Oxalis acetosella
În prezent există mai multe rezervații naturale importante în Munții Buzăului, care au rolul de a ocroti atât specii de plante rare, păduri seculare, cât și relicte faunistice. Prima care merită menționată este rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu o suprafață de 165 ha, localizată sub culmea Viforâta, din Munții Penteleului. Aici se conservă o porțiune de pădure seculară de molid, fag și brad de dimeniuni foarte mari: cca 40 m înălțime și peste 1 m în diametru.
Pe teritoriul comunei Siriu se află rezervația naturală Culmile Siriului, desfășurată pe o suprafață de 85ha. Este o rezervație mixtă, caracterul ei fiind atât geologic și forestier, cât și botanic și faunistic. În cadrul acestei rezervații sunt protejate atât caprele negre, cât și smârdarul (bujorul de munte), bumbăcarița, roua cerului etc.
În masivul Podu Calului se află rezervația naturală Pădurea Harțagu, cu o suprafață de 191ha, ce protejează specii de fag și brad de talie mare. La poalele masivului Monteoru, pe teritoriul comunei Chiojdu, este situată rezervația forestieră Pădurea cu tisă; aceasta se întinde pe o suprafață de 197 ha și a fost declarată arie protejată în anul 2000. După cum spune și denumirea, această rezervație forestieră protejează specia endemică de tisă (Taxus baccata).
Potențialul turistic al faunei. În etajul subalpin, dintre viețuitoare menționăm: cinteza alpină (Fringilla coelebs), pietrarul (Oenanthe oenanthe), mărăcinarul (Saxicola rubetra), sturzul de piatră, uliul (Accipiter), vipera comună (Viperă berus), șopârla etc.
Pentru etajul molidului, dar și pentru cel al fagului, caracteristice sunt:
specii de mamifere: cerbul carpatin (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), veverița (Sciurius Vulgaris Fuscoates), râsul (Lynx lynx), capra neagră (Rupicapra rupicapra), protejată cadrul în rezervației naturale Culmile Siriului, jderul, ursul brun (Ursus arctos), lupul (Caniș lupus), vulpea (Vulpes vulpes crucigera) – mai ales “vulpea de brădet”cu blană moale, de culoare gri-cenușie, iepurele, șoarecele de pădure (Apodemus sylvaticus sylvaticus), viezurele (Meles meles);
specii de reptile: șarpele de pădure, șopârla, gușterul (Lacerta viridis);
specii de păsări cântătoare cu penaj viu și colorat:ierunca (Tetrastes bonasia), mierla (Turdus merula), privighetoarea (Luscinia megarhynchos), gaița (Garrulus glandarius), ciocănitoarea (Picidae), măcăleandrul (Erithacus rublecula);
specii de păsări cu valoare cinegetică: cocoșul de munte (Tetrao urogallus), găinușa de mesteacăn;
specii de păsări răpitoare de zi: uliul (Accipiter), vulturul (Gyps fulvus) și de noapte:cucuveaua (Athenenoctua), bufniță (Bubo bubo);
specii de pești (păstrăv, mreană, caras, clean).
CAPITOLUL III
POTENȚIALUL ETNOFOLCLORIC
Zona etnografică reprezintă un teritoriu mai mult sau mai puțin riguros delimitat, care prezintă caractere etnografice unitare, determinate de tradiția și evoluția istorico-culturală, cristalizată în tipul așezărilor, ocupațiilor, locuinței, portului, artei populare, la care se adaugă toate manifestările culturii spirituale, ca și modul de viață. Zona montană a Buzăului face parte din zona etnografică Muntenia, alături de Prahova, Bran, Ialomița, Dâmbovița, Muscelele Argeșului, Teleorman, Ilfov, Olt, Bărăgan și Brăila. Raportarea la o anumită zonă etnografică arată faptul că există similitudini între aceste zone, în ceea ce privește condițiile geografice și istorice, ocupațiile tradiționale, materialele de construcție, însă și deosebiri, date de particularități ce țin atât de condițiile geografice, meșteșuguri locale, cât și de mentalitate și concepții.
Peisajele culturale din lumea rurală se identifică prin modul în care se prezintă așezările umane și prin modul de organizare a gospodăriei țărănești. Așezările rurale tradiționale, privite în ansamblu, reprezintă un grup de construcții, locuințe care alcătuiesc un anume mod de viață, care își poate schimba funcțiile și fizionomia în timp și spațiu. Odată cu trecerea timpului, cu schimbările intervenite în activitatea economică rurală și cu amplificarea schimbului de informație, au apărut, inevitabil, și modificări ale stilului de viață tradițional. Aceste transformări s-au manifestat, în primul rând, la nivelul arhitecturii caselor, prin utilizarea unor noi materiale de construcție și unor metode constructive moderne.
3.1. Gospodăria țărănească
Structura gospodăriilor țărănești este strâns legată de ocupațiile locuitorilor, mediul geografic, starea social-economică, factorul etnic și tradiția locală, materialele de construcție și cunoștințele tehnice ale constructorilor populari. Gospodăria țărănească era și continuă să fie situată în vatra satului. În regiunea montană se mai întâlnește și gospodăria temporară, așezată la o oarecare distanță de sat, legată în principal de creșterea animalelor.
Scurt istoric. La începuturi existau doar cătune cu adăposturi temporare, unde se făceau clăile de fân și se iernau animalele în saivane, atât din cauza imposibilității transportării furajelor, cât și din nevoia de a fertiliza fânețele. Ulterior, s-au transformat în locuințe permanente, construite din două-trei camere, cu cămara și prispă, uneori și cu tindă (hol), în conținutul acestora aflându-se: casa dinainte, casa mare (odaia curată), beciul sau pivnița cu acoperișuricomune din șindrilă până în secolul al XX-lea, iar după aceea: tablă și țiglă.
Materiale de construcție. Marea majoritate a locuințelor sunt construite în mod tradițional pe structură de lemn și piatră, având ca avantaje folosirea materialelor de construcție locale și a forței de muncă din zonă și păstrând, totodată, și modalitățile constructive tradiționale. Până nu demult se folosea și pământul pentru bulgărit. Unul din tipurile constructive întâlnite este cel cu stâlpi și grinzi din lemn cu umplutură între ele, de obicei din chirpici. Pereții din lemn și chirpici oferă anumite avantaje: păstrează căldură iarna și răcoare vara, rezistența mai mare la cutremure și costul scăzut. De asemenea, un alt avantaj al utilizării lemnului, este posibilitatea înlocuirii elementelor ce se degradează odată cu trecerea timpului.
3.1.1. Tipuri de case țărănești
Locuința trebuie considerată ca una dintre cele mai grăitoare expresii a modului de viață a poporului, a gustului său pentru frumos, a unor tradiții etnice și culturale. Locul casei în viața omului este determinat de însemnătatea polivalentă covârșitoare pe care o au pentru om complexitatea și varietatea funcțiilor locuinței aici se înfăptuiesc anumite munci, îndeosebi cele cu caracter casnic, aici se transmite experiența de viață a generației mai vârstnice, se însușește conduita morală și etică, normele de viață ale colectivității, aici e locul de odihnă, de desfătare și petrecere a familiei.
Casele țărănești au fost construite până la jumătatea secolului al XX-lea; în prezent nu se mai construiesc, însă, în cele care au rezistat trecerii timpului, mai locuiesc bătrânii satelor. Casele în care se locuia și se dormea erau numite „case”, „odăi” sau „odăițe”. Temelia caselor din vechime era construită din bolovani de râu sau din piatră lată de mal. Acoperișul era construit din șindrilă, în patru ape. Finisarea pereților pe exterior se făcea în general prin văruire albă; decorul exterior era făcut în lemn cioplit cu stâlpi nemodelați, sau cu capete de grinzi sau căpriori.
În trecut se întâlneau următoarele categorii de locuințe:
Casa cu o singură încăpere (cel mai vechi tip, azi în curs de dispariție);
Casele cu o încăpere și o tindă;
Casele cu două încăperi și o tindă la mijloc și cu cerdac sau pridvor de lemn (fig. nr. 18) – este cel mai răspândit tip de locuință tradițională din zona de munte a Buzăului și întâlnit aproape în toate comunele. Acoperișul este în patru ape, iar spațiul exterior acoperit are rol de umbrire pe timp de vară. Cerdacul/pridvorul poate acoperi o latură întreagă a casei, sau doar o parte;
Fig. nr. 18. Case cu pridvor
Spre sfârșitul secolului trecut apare casa curată – avea în plus față de celelalte o încăpere în care nu se locuia, scopul acesteia fiind găzduirea oaspeților de vază;
Casa înaltă cu foișor – specifică zonei etnografice Buzău, ridicată pe soclu din zid din piatră sau din amestec de piatră cu cărămidă, care are înfățișarea unei clădiri cu etaj, jos fiind de obicei pivnița și depozitele de alimente;
Casa veche cu foișor – era de proporții mai mici, cu partea de jos săpată în pământ, formată dintr-o singură încăpere (folosită ca pivniță), iar la etaj avândo tindă și una sau două camere de locuit. Acoperișul în patru ape era din șindrilă;
Cel mai reprezentativ exemplu al casei vechi cu foișor este locuința din Chiojdu Mic, a cărei copie există astăzi, la Muzeul Satului din București. Ea a aparținut celebrului Anghelache Codescu, marele expert în proprietățile chiojdene. Moștenitorul lui, Dumitrache Codescu, a fost solicitat să o vândă pentru muzeul care tocmai se organiza, urmând să fie desfăcută și refăcută acolo. Omul a refuzat să o vândă, dar a fost de acord să permită copierea ei. După ce s-au făcut zeci de fotografii, interioare și exterioare, s-a trecut la lucru. O serie de meșteri au făcut un fel de șantier în fața casei Codeștilor, sub conducerea dulgherului Gheorghe Bratu. Ei tăiau lemnul și îl ciopleau la fel cu ceea ce aveau în fața ochilor. Pe măsură ce piesele erau gata, erau îmbarcate în căruțe și luau drumul Bucureștilor. Acolo, lângă lacul Herăstrău, în muzeul care tocmai se înființă în aer liber, piesele au fost montate cu grijă și a apărut, autentică, locuința chiojdeană veche, care există și astăzi.
Casa Codescu (fig. nr. 20) este cel mai reprezentativ model de locuință țărănească de la Bâsca Chiojdului din secolul trecut, acoperișul fiind în patru ape, iar foișorul înalt, situat în stânga casei. La etajul casei, care avea trei încăperi, se putea ajunge printr-o scară lipită de foișor. Etajul era construit din lemn, iar parterul, folosit pe post de pivniță, era făcut din piatră, ambele material constituind resurse locale. În prezent, Casa Codescu a cunoscut numeroase modificări, astfel încât, se poate spune că locuința inspirată după ea, construită la București este mai autentică decat ea.
Pe site-ul Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” Casa Codescu se află la numărul 37 pe harta digitală. Această casă de Chiojdu este inscripționată și pe bancnota de 100.000 lei (2001) și pe cea de 10 lei (2005). În prezent, casa se află tot în familia Codescu și a fost transformată într-o frumoasă pensiune, la poalele munților.
Un reper pentru comuna Chiojdu este și Casa cu Blazoane (fig. nr. 19), pe care se află inscripționat ultimul blazon al familiei Cantacuzino. Este un monument parte din patrimoniul UNESCO. Casa cu blazoane este o comoară arhitecturală care era pe cale să se prăbușească, dar a fost cumpărată de Uniunea Arhitecților Romani, va fi restaurată cu bani europeni și urmează a fi transformată în obiectiv cultural. Elementul special al acestei construcții îl reprezintă unul din cele trei blazoane care tronează pe peretele de la intrarea principală. Acesta reprezintă vulturul bicefal, simbol al basileilor, ultimul blazon al Cantacuzinilor din România. Uniunea Arhitecților a accesat fonduri europene, a demarat deja lucrările de restaurare a casei încă din anul 2012 și se așteaptă să fie finalizate în 2015. Proiectul European include restaurarea casei și transformarea acesteia în monument cultural și, ulterior, includerea ei în circuitul turistic.
Fig. nr. 19. Casa cu blazoane Fig. nr. 20. Casa Codescu
3.1.2. Interiorul casei țărănești
Organizarea interiorului caselor din vechime reprezintă o veritabilă expresie a modului de viață tradițional al localnicilor, dar și a manifestării ideii de familie, căldură, unitate. Interiorul locuinței țărănești este influențat, în special, de mediul natural și de ocupațiile gospodarilor.
În vechime, mobilierul caselor vechi era compus din dulapuri (șifoniere arhaice), mese, scaune, lăzi din lemn de brad, ornamente, paturi duble, iar ca decorațiuni existau preșuri, scoarțe, carpete, macaturi, ștergare etc. În preajma casei au existat la fiecare gospodărie cuptoare pentru pâine, cozonaci, friptură etc. În interior, în odaia mare, se afla un dulap cu vase de bucătărie: talere, căni, pahare (de obicei din lut smălțuit). În perioadele de demult, paturile erau fixate cu picioarele în pardoseala de pământ, iar alături se găsea „tronul” – ladă de zestre, în care se păstrau diverse țesături, ștergare din bumbac și cânepa, marame, îi și alte articole ale costumului popular. Fetele se mândreau cu lăzile de zestre, care erau sculptate sau pictate, iar deasupra se punea mulțimea de scoarțe, carpete, lenjerie de pat și peste care se presărau plante aromate sau împotriva moliilor (sulfina, pelin, tei etc.)
Amenajarea camerei de locuit era de obicei simplă, alcătuită din masă, scaune, pat și dulapuri (fig. nr. 21). Tot mobilierul era realizat din lemn. Podeaua era făcută în general din lemn, sau chiar pământ. Paturile erau, în cea mai mare parte, făcute din scândură. Scaunele (fig. nr. 22) de obicei erau joase, rotunde sau dreptunghiulare. Mesele, de asemenea, erau joase (rotunde – Chiojdu sau dreptungiulare – Bozioru) sau înalte (cu ladă – Chiojdu; cu dulap, cu sertar – Bozioru). Interiorul vechi al încăperii de locuit avea o structură foarte clară. În colțul din stânga intrării se afla cuptorul (sau soba), în colțul din dreapta dulapul de colț (colțarul). De-a lungul peretelui din stânga se așeza patul, iar lângă peretele opus intrării și lângă cel din dreapta stăteau lavițele simple; lângă ele, pe colț, era așezată masa.
Fig. nr. 21. Dulap cu vase de bucătărie Fig. nr. 22. Scaun de lemn cu patru picioare
În interiorul locuinței, un loc important îl ocupau textilele: covoare din lână (fig. nr. 23), straie folosite pentru acoperirea paturilor, ștergare mai noi din borangic sau bumbac, frumos decorate, împodobite cu broderii, sau mai vechi din lână și cânepă, fețe de masă albe, fețe de pernă. Culmea era fixată pe peretele din spate și acoperită cu piese de port. Din tindă și din „odaia mică” nu puteau lipsi obiectele specifice vieții pastorale, atât de însemnată pentru locuitorii acestei zone: recipiente necesare pentru prelucrarea laptelui, crintă de stors cașul și chiar buciume legate în coadă de cireș (instrumentele tradiționale de semnalizare utilizate în trecut de către ciobani).
În casa frumoasă se punea mobilierul cel mai de seamă, dar simplu, format din două paturi așezate paralel, cu o masă între ele, având în partea dreaptă un colțar, iar în stânga sistemul caracteristic de încălzire a locuinței. Nu lipsea de aici lada de zestre, aranjată pe capătul patului.
În cadrul casei țărănești se găseau și instalații de încălzire și preparare a mâncării. Vatra focului (construită din piatra cu pământ) era reprezentată fie prin sobă în casă, fie sub formă de vatră liberă cu cuptor. Aceasta din urmă era specifică mai mult zonei Moldovei și a fost întâlnită în zona Buzăului până în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Fig. nr.23. Perne și covoare Fig. nr. 24. Lampă pentru iluminarea locuinței
Zona de munte a Buzăului este și o arie de răspândire a sobei oarbe, în comunele Chiojdu și Bozioru. Iluminarea locuinței în trecut se făcea cu opaiț din lut, sau cu ajutorul lampei cu petrol ori cu gaz (fig. nr. 24).
Tipuri de locuințe des întâlnite și în prezent
Locuința simplă (fig. nr. 25) – des întâlnită în regiunile de deal și munte din județul Buzău. Acoperișul este în patru ape, iar văruiala este albă, însoțită de vopirea elementelor din lemn în colori închise, de verde, albastru ori maro.
Locuința cu geamlâc (fig. nr. 26) – tencuiala exterioară este din ciment și are rol decorativ, păstrându-se nuanțele cromatice tradiționale de verde, albastru și maro. De asemenea, proporțiile și modelul ferestrelor contează foarte mult, și acestea fiind colorate în aceleași nuanțe. De obicei, geamlâcul este construit din lemn.
Locuința cu aparat de acces cu arce în acoladă – mai rar întâlnit; a apărut ca o nevoie de păstrare a tradiției caselor cu prispă, printr-o reinterpretare a acesteia, transpusă în zid. Fie că este vorba de structura din lemn acoperită de tencuială sau de structura din beton, accesul în casă se face printr-o succesiune de arce sub o varietate de forme de acolade. Se păstrează cromatica locală tradițională, exteriorul casei fiind vopsit în nuanțe de verde, albastru sau maro, iar interiorul acoladelor cu văruială albă. În prezent se folosește și galbenul.
Fig. nr. 25. Locuință simplă Fig. nr. 26. Locuință cu geamlâc
Anexele gospodărești. Acareturile reprezintă o parte importantă a gospodăriei. În unele cazuri, acestea reprezintă primul contact pe care trecătorul îl are cu gospodăria, iar alteori sunt bine ascunse în spatele casei. De asemenea, se observă, uneori, separarea unor anexe de locul unde este amplasată locuința. Un fânar (fig. nr. 27) este de obicei amplasat deasupra unui coteț de animale și se construiește pe soclu din piatră, ori din lemn. Bucătăriile de vară se pot întâlni și în cadrul locuinței, dar cel mai frecvent sunt sub formă independentă de clădire mică și simplă, cu o singură încăpere. În trecut erau construite sub această formă și cămările sau uscătoriile de fructe (Chiojdu).
Amenajarea gospodăriei. În trecut, gardurile erau construite din nuiele sau scânduri. În prezent, forma locală de împrejmuire a proprietății este gardul din lemn. Lemnul, fiind resursă din zonă, este foarte potrivit peisajului și dă un anumit caracter local. Se întâlnesc atât garduri simple, cât și în combinație cu stâlpi de beton (fig. nr. 28), păstrând, totuși, un anumit aspect rustic. În prezent se apelează și la împrejmuirea metalică, dar și la garduri din plasă de sârmă. Porțile de obicei sunt construite din același material precum gardul și sunt duble: una pentru intrarea oamenilor, situată în fața casei și una pentru animale și căruțe, situată în spatele casei. Poarta poate fi neacoperită, ori acoperită cu șindrila, cu țiglă sau tablă.
Meșteșuguri specifice
Acestea au cunoscut o amplă și variată dezvoltare în decursul timpului. Studierea lor sub raport etnografic are o însemnătate deosebită pentru cunoașterea specificului culturii populare tradiționale, a felului de trai al poporului nostru. Studierea etnografică a produselor meșteșugărești definește, cu mai multă claritate, trăsături caracteristice comune ale culturii populare, aspecte regionale sau zonale, particularități locale.
Fig. nr. 27. Fânar Fig. nr. 28. Gard din lemn cu stâlpi de beton
Dintre acestea, cele mai importante erau prelucrarea lemnului, fierăritul, prelucrarea pietrei specifice bărbaților, dar și arta țesutului, prelucrării lânii, croșetatul și andrelitul realizate de femeile din sate. În vechime, oamenii se preocupau ca și copiii lor să știe să practice o meserie; astfel, mai ales în perioada interbelică, părinții își trimiteau copiii la oraș să învețe o anumită meserie, pentru ca apoi să se întoarcă în localitate, devenind meșteri pricepuți, putând să ajute la treburile gospodăriei, și mai apoi să își facă un rost în viață. La începutul secolului trecut, meșterii din Munții Buzăului erau numeroși, pornind de la lemnari, tâmplari, fierari, rotari, dogari, șindrilari și până la cojocari, cizmari ori croitori.
Unul din meșteșugurile care definește zona de munte a Buzăului, foarte răspândit în trecut, dar care încă se mai practică, este prelucrarea lemnului, dat fiind faptul că această resursă se găsește din abundență, fiind o zonă montană. Prelucrarea lemnului presupune mai multe activități, dintre care putem aminti: confecționarea șindrilei, rotăritul, dogăritul, realizarea pieselor de mobilier, a obiectelor de uz casnic dar și a uneltelor agricole.
Confecționarea obiectelor de mobilier este un obicei practicat din trecut, care se păstrează și e foarte răspândit și în prezent, singura diferență fiind ca metodele s-au modernizat odată cu trecerea timpului. Procedeele de confecționare și ornamentare a mobilierului erau diverse: găurire, cioplire, tăiere, traforare, vopsire sau pictare, afumare etc. În trecut, produsele de mobilier din lemn se rezumau la mese și scaune înalte, dulapuri. În prezent, există un atelier de confecționare a mobilei, situat în centrul comunei Gura Teghii, care aparține unui sătean pe nume Mihai Crăciunescu. Acesta deține și un magazin localizat în orașul Nehoiu, denumit „Mobila Ta”.
Pe lângă piesele de mobilier, obiectele care se pot confecționa din lemn sunt foarte diversificate: unelte agricole (greble, furci, coase), unelte necesare industriei casnice (războaie de țesut, suveici, furci de tors, fus, vârtelniță – fig. nr. 30, piuă), obiecte păstorești (bâta ciobănească), lăzi de zestre – fig. nr. 29, linguri, copăi, hambare, rame pentru tablouri, toate acestea fiind nelipsite din cadrul gospodăriei țărănești. Tot din lemn se realizau și anumite instrumente muzicale, în special buciume și fluiere, specifice ciobanilor.
Fig. nr. 29. Ladă de zestre Fig. nr. 30. Vârtelniță
În prezent, se confecționează din lemn și unelte agricole (necesare în special pentru cosirea și strângerea fânului, pășunile și fânețele ocupând suprafețe întinse în Munții Buzăului), garduri și porți, dar și linguri (Chiojdu), păstrându-se specificul rural al zonei. Locuitorii comunei Chiojdu sunt recunoscuți, pe lângă prelucrarea artistică a lemnului, și pentru împletitul nuielelor din crenguțe de răchită și de alun pentru coșare, garduri etc. În ceea ce privește realizarea șindrilei, în comuna Gura Teghii încă există doi bătrâni șindrilari care se ocupă cu acest meșteșug, care mai au cal de tras șindrilă. Tot la prelucrarea lemnului se încadrează și realizarea leagănelor și balansoarelor (fig. nr. 31), confecționate de către familia Oncescu din satul Furtunești, comuna Gura Teghii.
Rotăritul este unul din meșteșugurile cunoscute încă din vremuri străvechi, dar care se întâlnește din ce în ce mai rar în prezent. Acest meșteșug este asociat construcției de căruțe, în special cele pentru boi, fiind răspândit mai mult în zona Lopătari – Mânzălești, întrucât aici se găsesc mai mult bovine. Uneltele folosite de rotari erau diverse: bardă, cuțitoaie dreaptă, lingură de găurit butuci, secure, daltă, teslă. Rotarii construiau de obicei mijloace de transport: șarete (la începutul secolului trecut în Chiojdu), care, căruțe (se construiesc și în prezent), roți pentru căruțe – fig. nr. 32 (se construiau în trecut la Bozioru), sănii (se fac și în prezent, mai ales pentru copii).
Fig. nr. 31. Balansoare din lemn Fig. nr.32. Roată pentru car cu boi
Vechile ateliere erau așezate în apropiere de sursa lemnoasă, de obicei lângă pădure, după cum a fost și cel de „La Rotarie” din Mânzălești. Bătrânii de aici își aduc aminte că în timpul celor două războaie mondiale, rotarii erau mobilizați să confecționeze „colaci” pentru tunuri. Pentru mulți dintre localnici, aceasta reprezenta o meserie de bază. Exista chiar o familie numită „Rotaru”, nume ce reflectă profunzimea meșteșugului prin aceste locuri.
Dogăritul era, de asemenea, răspândit în vechime, însă actualmente se întâlnește foarte rar. Majoritatea vaselor folosite la păstorit sunt cele care au rămas din trecut (făcute cu zece sau douăzeci de ani în urmă). Dogarii aveau mai multe tehnici de strângere a doagelor de lemn: cu cercul de lemn cu foc, cu cercul de fier cu foc sau cu apă fierbinte. Uneltele folosite de dogari sunt cele obișnuite, des întâlnite la munteni: fierăstrău, topor, bardă, teslă, rindea, cuțitoaie, ciocan. Produsele ce ieșeau din mâinile dogarilor erau fie vase pentru lichide și fructe puse la fermentat (vane, zăcătoare sau tocitoare, butoaie), fie vase de muls, de închegat laptele și de scos untul (putineie), cofe pentru apă (fig. nr. 33). Dogăritul era răspândit mai ales în comunele Chiojdu și Gura Teghii, renumite pentru activitatea pastorală. În comuna Gura Teghii există chiar un cătun numit „Dogari”, toponim ce arată cât de răspândită era activitatea pe aceste meleaguri.
Prelucrarea fierului s-a practicat mai ales în zona Chiojdu, Siriu, Bozioru, fierarii apelând la tehnici precum presare, găurire, tăiere, înconvoiere și la procedee de prelucrare la cald și la rece. Se făceau fiare de călcat (fig. nr. 34), dar și potcoave pentru bovine. Uneltele folosite la potcovit sunt: rașpel, pârghii, ciocane, potcoave cu cârlige, jug de potcovit, boc (scaun). Jugul este confecționat de obicei din lemn de nuc, mesteacăn sau paltin și are 1,30 – 1,45 m.
Fig. nr. 33. Cofă pentru apă Fig. nr. 34. Fiare de călcat
Prelucrarea pietrei este un meșteșug cu vechi tradiții, în special în comunele Chiojdu și Siriu. Ca tehnici de extragere a pietrei, localnicii foloseau tăierea și spargerea, iar pentru prelucrarea ei, bărbații apelau la așchiere, crestare, cioplire, sculptare, șlefuire – lustruire. Uneltele pietrarilor au rămas aceleași, încă din cele mai vechi timpuri: rangă, daltă, ciocan, Fig. nr. 35. Piatră pentru zidării
baros, pene.
Produsele lor variau de la piatră de construcție, blocuri de piatră, cruci, la pietre de moară și stâlpi de moară. Numeroase cruci se întâlnesc la răscruci de drumuri, lângă fântâni, izvoare, pe locul morții violente. Pot fi din lemn sau din piatră cioplită și pot fi regăsite atât sub forma protejată, în cadrul troițelor, cât și sub forma simplă. Prelucrarea pietrei încă se practică în comuna Siriu, foarte mulți localnici ocupându-se cu această îndeletnicire, în special pentru obținerea pietrei pentru zidării (fig. nr. 35).
Instalații pentru măcinat cereale (morile). În trecut, morile au fost utilaje des întâlnite de-a lungul apelor, fiind folosite pentru mălai și uruială, și erau prevăzute, de regulă, cu fierăstraie pentru fasonat cherestea. Morile aveau o roată învârtită de cupe sau ciuture, după ce apa era captată în iazuri. Morile tradiționale au existat din cele mai vechi timpuri și au avut o stabilitate mare în perioadele de până în secolul al XX-lea, când, din cauza tăierilor masive ale pădurilor, au fost luate de ape. În prezent, în comuna Gura Teghii mai există două mori, una pentru uruială si o alta folosită pentru mălai, deținute de doi localnici la care oamenii locului pot apela, însă acestea funcționează cu ajutorul curentului electric.
Sisteme de captare a apei potabile. Fântânile comune amplasate în spațiul public au fost numeroase în această zonă, însă multe au fost scoase din uz și abandonate, fiind înlocuite cu surse de alimentare cu apă individuale. Totuși, se mai pot găsi ocazional și fântâni funcționale, bine întreținute, realizate din piatră cioplită sau din lemn. Fântânile pot avea și acoperiș în două sau patru ape, construit din șindrilă sau tablă. Tipurile de fântâni cele mai întâlnite în zona de munte a Buzăului sunt: fântână cu roată (fig. nr. 36) și fântâna cu cumpănă.
Fig. nr. 36. Fântâni cu roată
Un meșteșug care, din păcate, s-a pierdut odată cu trecerea timpului și cu apariția pieselor de îmbrăcăminte din comerț, este prelucrarea pieilor, care a cunoscut o largă răspândire, datorită faptului că localnicii se ocupau cu creșterea animalelor, mai ales ovine. Până spre sfârșitul secolului trecut existau mulți meșteri care se ocupau cu cojocăritul și cizmăritul. Pentru curățarea pieilor și blănurilor, uneltele utilizate erau gripca și jugul, iar produsele folosite la argăsit erau tărâțe și zer. Toponimia indică îndeletnicirea localnicilor: în comuna Gura Teghii este un cătun denumit Argăselești, semn că oamenii locului se ocupau întocmai cu acest meșteșug, argăsitul și tăbăcitul pieilor și blănurilor. Din blana oilor se confecționau în special piese de port folositoare în anotimpul rece (cojoace, căciuli, pieptare, bunde), unele simple, altele ornamentate cu aplicații de alte materiale și cu o croială mai deosebită. Pe lângă haine, din piele se mai realizau opinci (din piele de porc în special), chimire și curele pentru bărbați.
Arta țesutului și cusăturilor este foarte răspândită în Munții Buzăului, definind, prin modelele ornamentale folosite, atât stilul textilelor din interiorul casei țărănești, cât și stilul portului popular specific zonei montane buzoiene. În trecut, toate piesele de îmbrăcăminte, precum și țesăturile care ornamentau locuința țărănească erau realizate în fiecare gospodărie, de către femei, mai ales în timpul iernii, când acestea se refugiau în case din cauza vremii neprielnice.
Fig. nr. 37. Război orizontal Fig. nr. 38. Furcă de tors
Materiile prime de bază folosite în confecționarea pieselor de îmbrăcăminte, cele pentru interiorul locuinței, de podoabă etc. sunt lâna, părul de capră, cânepa, inul, borangicul, bumbacul.Un aspect caracteristic al așezărilor de munte îl constituie topilele- gropi cu apă stătătoare, făcute în apropierea vreunui pârâiaș de munte ce trece prin sau pe lângă sat – în care muntencele își pun la topit cânepa.
Pentru prelucrarea inului și a cânepii se foloseau, în trecut, unelte precum: zdrobitor, meliță simplă, meliță fixă sau mutătoare. Pentru textilele din lână se foloseau furca de brâu (fig. nr. 38) și războiul de țesut orizontal (fig. nr. 37), acestea fiind utilizate și în prezent. Cele mai răspândite modele ornamentale sunt cele florale, dar și cele geometrice. În vechime, femeile din această zonă colorau țesăturile cu vopsele naturale, obținute din plante (petale de trandafir, coji de nuc, foi de nuc, foi de ceapă).
Piese de port popular. Portul popular reprezintă un element fundamental de identificare a tradiției vestimentare din zona de munte a Buzăului, port ce a avut de-a lungul timpului aproximativ aceeași structură tradițională, poate cu mici modificări datorate evoluției și influențelor venite din diferite zone învecinate. Costumul popular femeiesc este alcătuit din maramă, ie, poale (fig. nr. 40), fotă (simplă sau de sărbătoare – fig. nr. 39), bete, ilic, ciorapi de lână și opinci. Toate aceste elemente (cu excepția ciorapilor și a opincilor) sunt țesute în război orizontal. Ciorapii sunt realizați cu ajutorul andrelelor din lână albă, și pot fi simpli sau cu model geometric, ori floral. Marama este singura țesută din borangic. Portul popular bărbătesc este alcătuit din cămașă (ie), cioareci (ițari), ilic, ciorapi, opinci și căciulă de miel. Aceste piese de port sunt realizate din aceleași materiale și prin aceleași tehnici ca și costumul popular femeiesc.
Fig. nr. 39. Fotă de sărbătoare Fig. nr. 40. Ie cusută de poale
Țesături de interior. Acestea variază de la scoarțe, macate, carpete, covoare, la cuverturi, ștergare, fețe de masă, fețe de pernă etc. Unele au rol strict decorativ, altele sunt folosite în gospodărie. Scoarțele sunt țesute din lână și bumbac în război orizontal, cu motive de obicei geometrice, iar carpetele (fig. nr. 42) sunt țesute din aceleași materiale, însă în război vertical (gherghef), au dimensiuni mai mici, iar modelele sunt mult mai diversificate: geometrice (de obicei în formă de romb), motive florale, motive în formă de dinți de fierăstrău etc. Rolul lor este de a împodobi pereții din interiorul caselor, prin frumusețea modelelor și varietatea coloristică. Carpetele pot fi înrămate și folosite cu rol de tablouri. Ștergarele, fețele de masă și fețele de pernă erau țesute în război din pânză de casă, pe care erau cusute diverse motive florale. Ștergarele sunt folosite și cu rol decorativ, puse deasupra icoanelor sau tablourilor, pentru a înfrumuseța aspectul pereților (fig. nr. 41).
Fig. nr. 41. Ștergar cu rol decorativ Fig. nr. 42. Carpetă cu motive florale
Țesături pentru ceremonii. Acestea sunt realizate din aceleași materiale precum cele de interior, însă au o cromatică diferită și un alt scop. Dintre țesăturile folosite în momentele importante din existența omului, putem enumera: ștergare utilizate atât la botez și nuntă, cât și la înmormântare, șervete, țesăturile care se păstrau în lada de zestre (costume, scoarțe, perne, carpete, covoare).
3.3. Portul popular
3.3.1. Evoluția portului popular de-a lungul timpului
Despre modul în care se înfățișa costumul popular în secolul trecut aflam dintr-o mărturie a domnului I.Ionescu-Obârșia din anul 1938, care notează în opera sa “Gura Teghii…zi de sărbătoare”: Fetele au cămăși cusute pe pânză de casă, cu râuri de mulineu, fluturi și ajur, iar la poale râuri, ajur și colți din cârlig. Negrul predominează. Încinse cu brâu roșu, poartă fota neagră, înflorită cu lânică, fluturi și bagadele, care se prind cu bete lucrate în casă. Umblă cu capul descoperit, cu părul făcut coc și prins cu pieptene înflorit. Toate au în păr mușcată roșie, care nu lipsește din nicio casă. Peste cămașă au un ilic făcut de croitor. Se încalță cu ciorapi de mătase și pantofi. Opinci poartă numai în zilele de lucru, cu ciorapi de lână, în afară de anotimpurile călduroase, când umblau desculțe. La gât au mărgele cumpărate din bâlciuri. Femeile se îmbrobodesc cu basmale negre. Costumul vechi al țăranilor a fost cămașa albă peste pantalonii albi de dimie și opincile de vacă ori porc. Acum au bocanci, pantaloni negri ori seini de dimie, vestă peste cămașă și pălărie – vara. Iarna o schimbă cu căciulă. Tinerii se îmbracă mai mult orășenește. Multora le-a plăcut culoarea cachi a premilitarilor, pălăria de vânători și și-au făcut asemenea costume.
În trecut, portul popular era diferit în funcție de vârstă și sexul purtătorului, dar și în funcție de scopul în care era purtat, adică erau costume diferite pentru zilele de sărbătoare și pentru cele de lucru. Până la începutul secolului al XX-lea, aproape toate țesăturile se făceau în casă, cu ajutorul războiului de țesut, care se găsea în fiecare gospodărie țărănească. Fiecare femeie era învățată de mică cu tehnica țesutului, iar când ajungea la vârsta adolescenței, începea să își pregătească lada de zestre (cu ștergare, preșuri, carpete, macaturi – toate țesute de ele în război). Țesutul, ocupația de bază a femeilor casnice, începea odată cu sosirea anotimpului rece, când războiul de țesut era deja pregătit și gata de lucru. La început, toate materialele necesare portului popular se găseau în gospodăria proprie (lână pentru fotă și cioareci, borangic pentru maramă, piele de porc sau vacă folosită pentru opinci), însă, ulterior, au început să se folosească și materiale achiziționate din comerț, mai ales pentru ornamentarea costumelor (paiete, mărgele), dar și pentru confecționarea lor (in, bumbac). Marea parte a gospodinelor coseau costumele populare și în Postul Paștelui. Ornamentarea se făcea noaptea, la lumina lumânării, a opaițului sau a lămpii. Îmbrăcămintea bărbătească (cioareci, ilic, suman) era croită și țesută tot în casă de către cea mai pricepută gospodină, însă toate femeile ajutau la coaserea costumului. Doar sătenii mai avuți mergeau la croitor pentru a-și face haine.
Odată cu trecerea timpului, apar și schimbări în componența portului popular. Această schimbare s-a produs treptat, începând de la oamenii mai bogați din sate, care aduc modificări costumului, în primul rând prin înlocuirea cioarecilor cu niște pantaloni albi, peste care purtau o cămașă mai lungă, ornamentată cu modele florale. În cazul încălțărilor, fruntașii satelor înlocuiseră de ceva timp opincile din piele tăbăcită de porc sau vacă cu cizmele achiziționate din comerț. Ulterior, apare o variantă și mai ieftină decât cizmele, și anume – bocancii. Până și țăranii de mijloc își permiteau două perechi de încălțări. Una o purtau la petreceri, hore, nunți, evenimente, dar și la biserică, iar o alta o țineau de toamna până primăvara. Cei care au rămas cu opincile până la instaurarea comunismului au fost cei săraci, care nu își permiteau încălțări de mai bună calitate. În cel mai bun caz, aceștia înlocuiau opincile cu gumarii. Pe timp de vară, până la inceperea celui de-al doilea Război Mondial, țăranii au umblat desculți, nu aveau încălțaminte.
Un rol important în apariția modificărilor în portul popular bărbătesc l-au avut străinii de sat și funcționarii publici (inclusiv învățătorii), care și-au continuat la oraș portul pe care l-au avut. Aceștia vin cu o noutate privind încălțămintea, și anume gheata, care era mult mai fină decât bocancul, dar și pantoful, reprezentând o alternativă pentru toamnă și iarnă. Odată cu această încălțăminte, au adus inovații și în îmbrăcăminte. Mai întâi au adus surtucul, haina de postav gros, încheiată în nasturi până sus. La început se purta peste cămașa națională, frumos cusută și ornamentată, lungă până la genunchi, apoi peste cămașă simplă, fără înflorituri, mai scurtă, încheiată cu nasturi până sub gât și fără guler. Foarte curând au început să poarte și vestă, iar cioarecii erau înlocuiți cu pantaloni de tip “burlan”, mai întâi albi, apoi și colorați.Cămașa a început să aibă și guler. În sfârșit a apărut și costumul cu pantaloni călcați pe dunga, și cu haine de diferite croieli, lăsând să se vadă și cravata.
Femeile sunt cele care au păstrat mai mult portul popular, purtându-l până după anul 1900. Desigur, fetele care aparțineau de familii mai bogate renunțaseră de ceva timp la tradiționalele opinci, înlocuindu-le cu cizme, ori botine. De asemenea, după 1900, acestea s-au arătat interesate de pantofi și genți din piele. Curând, componentele tradiționale ale portului popular (iile, fotele, ilicele), țesute cu atâta trudă, au început să fie purtate doar duminica la biserică, ori la horă. Femeile mai înstărite au început să poarte rochii făcute din material achiziționat de la prăvălie. Unele chiar își făceau și haine mai groase, apelând la croitorii satului.
Acoperământul capului a reprezentat o componentă importantă a portului popular dintotdeauna. Se știa din vechime că femeia, odată ce s-a măritat, trebuia să își acopere capul pentru a-și arăta starea civilă. Fiecare se descurca așa cum putea, își acoperea capul pentru a nu se vedea părul, fie cu un tulpan, cu maramă, cu basma ori cu broboadă groasă, folosită mai ales iarna. Fetele, mai ales când era frig, își acopereau capul cu basma, tulpan sau căciuliță pentru cele mai mici. Fetelor li se permitea să stea și cu capul descoperit, însă numai dacă își țineau părul împletit în una, două sau trei cozi, sau îl prindeau într-un coc frumos alcătuit din mai multe cozi împletite, pe care îl ornamentau cu o floare roșie, pe care fiecare o avea în grădină.
Bătrânele, de obicei, foloseau ca acoperământ un ștergar țesut de ele. Ștergarul era ornamentat cu vărgi la extremități, iar în cazul tulpanului, erau cusute alte piese textile decorate pe partea vizibilă a acestuia. Mai târziu, însă, femeile au început însă să își acopere capul doar iarna când era ger, fie atunci când își achiziționau o basma nouă pentru a o arăta vecinelor, fie doar duminica atunci când mergeau la biserică – unde nu erau primite altfel – practică folosită și astăzi în unele comunități rurale tradiționale. În general, modernizarea portului popular a cunoscut două direcții: de la cei mai bogați spre cei săraci și de la cei tineri spre cei mai în vârstă.
3.3.2. Portul popular femeiesc
În zona de munte a Buzăului, portul popular destinat femeilor este alcătuit din două costume: unul simplu, cu fotă neagră și ie albă, cunoscut și sub denumirea de costum de lucru și un altul de sărbătoare, decorat cu motive florale frumos colorate, specifice Buzăului și Munteniei.
Datorită poziției geografice a județului Buzău, aflat la interferența județelor Vrancea și Covasna, subzonele sale etnografice au primit anumite influențe din partea acestor două județe. Astfel, costumul popular de Siriu, Gura Teghii și Nehoiu a primit influențe în ceea ce privește ornamenția din partea județului Covasna, iar portul din Bisoca, Lopătari, Mânzălești, Sărulești are anumite influențe din partea județului Vrancea. Portul popular femeiesc din Munții Buzăului conține aceleași elemente componente, indiferent de comuna din care vine; croiul este același, însă diferă puțin ornamentația. Componentele sunt urmatoarele: maramă, ie, ilic, bete, fotă, poale, ciorapi de lână și opinci. Costumul de lucru este simplu, alcătuit din fotă oarbă (pe al cărei fond negru sunt dispuse la capetele din față dungi subțiri și colorate în roșu, galben și albastru) și cămașă (ie) albă, simplă, fără modele ornamentate. Costumul de sărbătoare (fig. nr. 44), așa cum am mai specificat, are elementele componente bogat ornamentate și colorate. În prezent, la diverse sărbători populare, fetele care fac parte din ansambluri folclorice își acoperă capul cu maramă din borangic, iar în unele zone (Gura Teghii, Siriu) își pun un trandafir roșu în partea stângă.
Ia femeiască de sărbătoare era realizată din in, cânepă sau bumbac și putea fi într-una cu poalele sau separată (fig. nr. 43). Cămașa femeiască (ia) de sărbătoare reprezintă elementul de ingeniozitate în alegerea culorilor și dispunerea motivelor. Ornamentația reprezintă un sistem de veche tradiție, decorul mânecilor compunându-se din trei elemente: altița, încretul și râurile. Altița este croită separat, ea formându-se din patru galoane dispuse orizontal. Motivele decorative de pe altiță sunt în concordanță cu cele de pe piepți și spatele cămășii. Încrețul de sub altiță, lucrat întotdeauna din arnici sau mătase colorată, are ca motiv “S” (zaua) sau motive geometrice. De la încreț în jos urmează râurile care sunt dispuse vertical sau oblic. Bentița de la gât este aplicată pe încreț, cusută cu “punct în cruce”, motivul brăduțului sau broderie lucrată fir cu fir. Motivele ornamentale se coseau cu lână de culoare roșie sau neagră. Cusătura se făcea prin diferite tehnici: “punct bătrânesc”, “cruce”, “butuc”, sau “punctual muscă”. În acest caz, lâna era înlocuită cu arnici de diverse culori, decorul trecând de la cel geometric la cel floral, în realizarea lui folosindu-se și paiete, mărgele colorate cumpărate din comerț.
Fig. nr. 43. Piese de port popular femeiesc de la Gura Teghii: ie, ilic, fotă
Modul de ornamentare al iei diferă de la comună la comună; astfel, în zona Gura Teghii ornamentația pe ie este realizată din mărgele și fluturi, la Bisoca este cusută cu lână, însă, în zona comunei Lopătari, decorul este diferit si necesită mai multă muncă. Se croiește din două ciupage, cu mânecile foarte largi. Toate cele patru bucăți se încrețesc la gât, încrețitura fiind acoperită cu o bentiță îngustă. Ia cea mai veche se încheie într-un nasture în partea dreaptă, iar cea nouă se încheie în față, în șireturi terminate cu ganafi. Se lucrează numai cu o culoare în punct mocănesc. Motivele sunt foarte bogate pe partea din față și pe altiță, iar modelul este dispus în dungi verticale sau oblice.
În comuna Lopătari, se organiza în trecut un fel de competiție între fetele din sat. Primăvara, fiecare dintre ele trebuia să coasă o ie, însă fără să știe fiecare ce model a ales. Prima horă din primăvară organizată în sat, constituia prilejul de alegere a celui mai frumos model de ie. Cei care alegeau erau, pe lângă tineri, primarul, preotul și învățătorul.
Ilicul (fig. nr. 41) se poartă peste ie, este croit din catifea, ori din lână neagră și este bogat ornamentat cu motive florale, realizate cu ajutorul mărgelelor și paietelor. De la brâu în jos, fetele și femeile purtau poale, peste ele fotă, iar in picioare aveau ciorapi de lână și opinci. Fota este de formă dreptunghiulară, alcătuită dintr-o bucată de lână neagră, țesută în patru ițe.
Fig. nr. 44. Portul popular femeiesc de la Gura Teghii
Fota de sărbatoare (fig. nr. 41) este cea mai spectaculoasă, care impresionează prin frumusețea modelelor și prin cromatică. Fotele de sărbătoare erau ornamentate diferit, în funcție de comună și de influențe: în zona Gura Teghii-Siriu ornamentele erau cusute din fluturi și mărgele pe una sau două bucăți de pânză separate, formând vărgile, iar în zona Lopătari-Mânzalești nu se mai folosea pânză, ci erau cusute direct pe fotă.
Pe sub fotă femeile purtau poalele, care puteau fi cusute de ie, ori separate. Oricum, doar partea de jos a poalelor, care se vede pe sub fotă, este ornamentată cu motive florale, iar mai jos de acest decor poalele sunt croșetate în formă de colțișori. Betele sunt țesute în patru ițe în război, în culori asemănătoare fotei, având motive geometrice. Ciorapii, la fel ca și întregul costum, sunt de două feluri: simpli și cu diferite modele. Ultima piesă a portului popular o constituie opincile, realizate din piele tăbăcită de porc ori vită.
3.3.3. Portul popular bărbătesc
Prin tradiție, costumul popular bărbătesc (fig. nr. 45) are o structură mai simplă, fiind alcătuit din cămașă sau ie, ilic din dimie neagră ori brună, poale, pantaloni din pânză (vara) și cioareci din dimie (iarna), brâu lat și opinci. Cămașa sau ia este realizată din in, cânepă sau bumbac și poate fi lungă, dreaptă, cu clinii laterali sau scurtă cu fustă. Cea mai întâlnită este cămașa scurtă cu fustă, de care se prinde cu brâu. La gât cămașa are un guler bogat ornamentat cu modele geometrice și florale cusute, de culoare albastră. Pe piept are o mică deschizătură și se leagă în zona gâtului cu ață de aceeași culoare.
Ornamentația se regăsește la mâneci, pe piept, dar și pe umeri.
Pe fustă, broderia are culoare gălbuie, dar și albastră. Bărbații vara purtau izmene (pantaloni de vară), iar iarna purtau cioareci sau nădragi. Cioarecii (fig. nr. 46) sunt confecționați din stofa țesută în casă – dimie și prelucrată la piuă (pivă) și sunt croiți strâmți pe picior. Ilicul este simplu, fără mâneci, realizat din dimie neagră sau brună, ornamentat cu cusături de diferite culori, sau fără niciun Fig. nr. 45. Port popular bărbătesc
fel de ornamentație.
Brâul este țesut în patru ițe, din lână de culoare roșie. Este lat de 25-30 cm și se poartă peste cămașă, ținând legate de aceasta și poalele care se poartă peste cioareci. Brâul are un rol decorativ foarte important, scoate în evidență talia și iese el însuși în relief prin culoare (roșu aprins – Lopătari, Mânzălești), dând un aspect frumos, deosebit.
În locul brâului, o parte din bărbați foloseau chimirul, o curea din piele lată de cca 10 cm, în care aceștia își păstrau banii și țigările. Încălțămintea tradițională este formată din ciorapi de lână și opinci. Ciorapii sunt lucrați la andrele și pot fi simpli sau decorați. Fig. nr. 46. Cioareci
Opincile, ca și cele ale femeilor, sunt confecționate din piele tăbăcită de porc sau vită. Pentru legarea acestora se foloseau fie legături din păr de coadă de cal sau vacă (nojițe), sau curele înguste din piele de vită. Și bărbații își poartă capul acoperit cu căciulă albă de miel, pe care au prinsă o crenguță verde de brad, cu ajutorul căreia se deosebesc oriunde ar purta costumul popular. Iarna, bărbații purtau haine din blană: cojoace cu mâneci drepte (scurte sau lungi) ornamentate cu cusături cu lână, sau cu aplicații din blană folosite pentru a decora pieptul și buzunarele.
În prezent, aceste costume populare se mai poartă doar la sărbători folclorice, festivaluri. Costumele sunt cele care au mai rămas din trecut, nu se mai realizează, deși încă se mai găsesc războaie de țesut. Din păcate, nu se mai transmite tradiția țesutului, știută doar de bătrânele satelor. Opinci din piele tăbăcită de porc se mai confecționează în prezent doar în zona Maramureșului. Încercând să continue tradiția, unii săteni mai fac opinci din cauciuc pentru copiii care fac parte din grupuri de colindători, sau pentru cei care au nevoie de ele pentru diverse activități etnofolclorice întreprinse la școală.
3.4. Muzee de artă populară
Colecția de cultură populară de la Mânzălești. Aceasta este prima construcție de acest fel din județ, spre încântarea localnicilor. Colecția a fost realizată cu sprijinul Centrului Județean pentru Conservarea și Valorificarea Culturii Tradiționale Buzău, împreună cu Primăria și Consiliul Local din comuna Mânzălești. Expoziția de artă și cultură populară de la Mânzălești reprezintă atât pentru localnici, cât și pentru turiști o ocazie bună de a vedea și cunoaște aspecte ale portului popular tradițional, ale interiorului caselor țărănești, roadele meșterilor populari, dar și imagini privind obiceiurile și tradițiile în general, păstrate și respectate de-a lungul timpului. Clădirea în interiorul căreia este prezentată colecția a fost cumpărată în anul 1996, aflându-se chiar în centrul satului Mânzălești, aproape de Primărie. În cadrul ei, se găsesc mai multe săli de expoziție care adăpostesc atât elemente componente ale portului popular din zona Lopătari-Mânzălești, țesături tradiționale cât și obiecte de uz casnic, mobilier și obiecte specifice vieții pastorale.
Vizitatorii pot vedea aici piese ale costumului popular pentru femeiesc, bărbătesc dar și pentru copii, realizate după cum cere tradiția din Mânzălești, și anume: cusute în „punct muscă”, culorile fiind de obicei roșu și negru. Piesele portului femeiesc sunt: ie, poale, fotă, bete, ilic și maramă de borangic; pentru fetițe este la fel. La bărbați portul este compus din cămașă sau ie, ițari sau pantaloni de dimie, brâu, ilic, ciorapi de lână și opinci din piele de porc. În materie de textile, întâlnim și țesături tradiționale din zona montană buzoiană: macate pentru acoperirea patului, preșuri, carpete, ștergare, perne ornamentate cu broderii, draperii țesute. Importante sunt și obiectele legate de industria casnică textilă: război de țesut, vârtelniță, scripete pentru războiul de țesut, pieptene pentru lână, mosor pentru depănat, furcă de tors.
Un loc de frunte în cadrul acestei colecții îl ocupă și obiectele din cadrul casei țărănești, mai ales piesele de mobilier din lemn, resursă extrem de valoroasă pentru locuitorii din zona de munte. Dintre obiectele din lemn prezente aici, amintim: pat, masă, scaun, dulap tradițional, cuier de perete, ladă de zestre, oglindă cu ramă de lemn; obiecte pentru bucătărie confecționate din lemn (copaie, linguri de lemn, fund pentru tocat, făcăleț, butoi pentru țuică, putină) sau lut (străchini pentru mâncare, căni, ceașca de țuică, cofă de apă). Conform Caietului de Etnografie și Folclor. Tradiții buzoiene, nr.1 din 2009, lada de zestre reprezintă cel mai important obiect de mobilier, pentru confecționarea căreia meșterii din zonă foloseau scânduri de fag sau stejar cioplite cu barda, îmbinate într-un sistem de uluci.
Foarte importante sunt și obiectele legate de viață pastorală, dintre care distingem: instrumente muzicale (buciume tradiționale utilizate în trecut ca semnale de către ciobani, fluiere din lemn de prun, cavale), obiecte utilizate exclusiv pentru oierit (cupă și găleată pentru mulsul oilor, talangă pentru oi, cobiliță pentru cărat apă, bâtă ciobănească utilizată pentru apărarea ciobanilor).
Cabana Tanti Aglaia. Un muzeu de artă populară în devenire, aparține doamnei Aglaia din comuna Siriu. Dumneaei, preocupată fiind de arta populară și de păstrarea tradițiilor, se ocupă de strângerea costumelor populare (fig. nr. 48) din zona de munte a Buzăului de mai bine de douăzeci de ani, ajungând să aibă astăzi, aproximativ 300 de costume adunate în special de la bătrâni. Pe lângă piesele de port, Tanti Aglaia mai deține și obiecte vechi, tradiționale de uz gospodăresc: masă joasă, rotundă, cu scaune, ceas din lemn, fiare de călcat (pentru încălzirea cărora se folosea jar), ladă de zestre cu țesături peste ea (scoarțe, ștergare, perne, macate), bucium din lemn (folosit de ciobani în trecut), putineie, roți de lemn (folosite în trecut la carele cu boi), oale, străchini, căni, linguri din lemn, lampă și felinar (ambele folosite pentru iluminarea locuinței în trecut).
Tanti Agalaia a realizat personal și costume populare în miniatură (fig. nr. 47), specifice mai multor zone etnografice ale țării, pe care le-a folosit pentru a îmbrăca păpuși. Această doamnă nu are momentan suficient spațiu pentru a-și expune toate piesele de port, toate țesăturile și obiectele pe care le deține, însă plănuiește, ca în viitorul apropiat, să construiască un spațiu destul de mare pentru a avea propriul muzeu de artă populară.
Fig. nr. 47. Costume populare în miniatură Fig. nr. 48. Ii cusute de poale
3.5. Ansambluri folclorice
3.5.1. Ansamblul “Ciobănașul” din Gura Teghii
Constituirea echipei de dansuri din comuna Gura Teghii are loc încă din anul 1949, an din care datează și primul congres al Cooperației de consum din România. La ceremonia organizată cu în cinstea acestui eveniment a fost invitată și echipa de dansuri din Gura Teghii, care i-a uimit pe participanți, având aici prima reușită. Premiul a constat într-un aparat pentru proiectarea filmelor, oferit Căminului cultural din Gura Teghii.
Instructorul echipei de dansuri din Gura Teghii a fost, pentru o lungă perioadă de timp, profesorul Constantin Petriceanu. Organizarea grupului de dansatori, a început, conform tradiției, cu bătrânii satului. Acest lucru, după cum scrie și Gabriel Cocora în lucrarea sa „La poalele Penteleului, Gura Teghii”, este confirmat și de un ziar din acea perioadă: Am văzut cum bătrânii din echipa de joc a Căminului cultural din Gura Teghii, toți între 50-65 ani, veneau de la gurile forestiere din munții Penteleului, câte 30 km, ca să poată ajunge dumineca la repetiția de dansuri unde pregătesc brâul cu strigături (“Flamura Prahovei”, XI, nr. 2065, din 21 septembrie 1958). Pe lângă bătrâni și tineri, echipa de dansuri de atunci era constituită și din copii, după cum este menționat tot în lucrarea lui G. Cocora: Ropote de aplauze răsplătesc pe micuții artiști din Gura Teghii, raionul Cislău…Rețineți că despre acești meșteri ai dansului (fiecare numără între 6 și 12 ani), s-a dus faima în întreaga țară. Ei au cucerit mențiunea concursului artiștilor amatori, desfășurat în vara anului trecut la București. (“Flamura Prahovei”, nr. 1639 din 7 iulie 1957).
Perfecționându-se de la an la an, echipa de dansuri a ajuns să se constituie în anul 1971, în ansamblul folcloric “Ciobănașul”. Odată cu trecerea timpului, ansamblul a asimilat atât dansatori valoroși și talentați, cât și un bogat repertoriu de dansuri specifice zonei, între care: ciobănașul, brâulețul, sârba de la Gura Teghii și brâul bărbătesc pe care știu să îl joace în prezent numai bătrânii, fiind cel mai impresionant. Ansamblul „Ciobănașul” a fost nelipsit, atât de la competițiile folclorice din țară, cât și de la cele din străinătate, afirmându-se la câteva festivaluri internaționale din Ungaria, Iugoslavia și Elveția, unde a obținut diferite premii, iar ziarele și revistele i-au dedicat numeroase articole. Un pas important în promovarea ansamblului, l-a constituit participarea, în anul 1973, la cel de-al patrulea festival folcloric al țărilor riverane Dunării, organizat în orașul Kolocsa din Ungaria, unde a câștigat locul întâi.
Cel mai mare turneu pe care l-a avut ansamblul „Ciobănașul” din Gura Teghii a fost de 30 de zile, desfășurat în Germania, Austria, Franța, Elveția, Ungaria și Iugoslavia. În Elveția, ansamblul a primit și o importanță distincție: Coroana de Aur, oferită la încheierea celei de-a 15-a ediție a Festivalului muzical folcloric din Reumont, cantonul Fribourg din mai 1975. Ziarele din Elveția au adus importante laude ansamblului din Gura Teghii. “La Suisse” scria: festivalul muzicii de la Reumont a avut o strălucitoare deschidere, datorită grupului focloric romanesc Ciobănașul, care a entuziasmat publicul prin calitățile sale deosebite. Importanța echipei de dansuri s-a reflectat și în faptul că spectacolul a fost transmis pe posturile de radio elvețiene. Parada organizată în orașul Reumont a constituit un bun prilej de a le arăta elvețienilor frumusețea portului popular din Munții Buzăului. Acest aspect a fost evidențiat de către unul din responsabilii cu organizarea paradei: În timpul cortegiului care a trecut prin fața a 20.000 de elvețieni și de la spectacolele pe care ni le-ați prezentat, ne-ați impresionat prin policromia costumelor, melodioasele dumneavoastră cântece și vitalitatea dansurilor populare românești.
Ansamblul „Ciobănașul” din Gura Teghii își dovedește încă o dată valoarea și autenticitatea calității artistice la Festivalul național “Cântarea României” din anul 1977, unde obține premiul II. Ulterior, echipa de dansuri susține turnee și în Cehoslovacia (în Bratislava , Bistrica, Brezno, Banska, Zgolen), dar și în Italia (Sicilia, Monte Sano, Apiro) unde, de asemenea, obține premii valoaroase, așa cum a obișnuit.
În prezent, ansamblul „Ciobănașul” (fig. nr. 49) este condus de domnul profesor Filică Baroian, “ultimul mohican al Ansamblului folcloric din Gura Teghii”, așa cum a fost numit în presa județeană (www.opiniabuzau.ro). Acesta a făcut parte din ansamblu încă din anul 1976, iar din 1990 a preluat conducerea lui. Până în momentul de față, domnul Baroian a instruit șapte generații de copii, pe care i-a învățat să iubească folclorul și dansurile populare din zona Gura Teghii. Membri ansamblului „Ciobănașul” nu mai participă în prezent la concursuri în străinătate, însă, cu ajutorul domnului Filică Baroian, numele echipei de dansuri din Gura Teghii este cunoscut în toată țara. Acesta i-a dus pe copii la diverse concursuri, unele transmise și pe posturile importante de televiziune din România, unde au obținut peste 20 de premii numai în ultimii cinci ani; cea mai mare reușită a fost „Peștișorul de Bronz”, câștigat la Festivalul Internațional de Folclor pentru copii, Tulcea.
Fig. nr. 49. Ansamblul folcloric “Ciobănașul”
De câțiva ani, membri ansamblului au fost invitați la Festivalul „Florile Dalbe”, Sărbătoare de Datini și Obiceiuri de Crăciun și Anul Nou, care are loc an de an în luna decembrie, la Muzeul Satului din București. Ansamblul „Ciobănașul” realizează și deschiderea festivalului local din comuna Gura Teghii, numit “Pe urme de baladă”, desfășurat încă din anul 1968 în ultima duminica a lunii mai. Această manifestare etnofolclorică reprezintă, practic, o punere în scenă a baladei lui Gheorghelaș, dar și o ocazie pentru oamenii locului, cât și pentru turiști, de a-și petrece timpul în compania cântecului și dansului popular, dar și în cadrul peisajului superb.
În concluzie, putem spune că Ansamblul focloric „Ciobănașul” înființat în anul 1971 și instruit în prezent de profesorul Filică Baroian, este un strălucit exemplu de păstrare și promovare a minunatului tezaur de tradiții specifice acestui “picior de plai, pe-o gură de rai..”, care este Gura Teghii.Așa cum spunea domnul profesor Baroian, „trebuie să-ți simți rădăcinile să poți duce tradiția mai departe!“.
3.5.2. Grupul de tradiții “Breazăul” de la Mânzălești
Comuna Mânzălești reprezintă o bogată vatră a folclorului buzoian, oamenii locului reușind să își păstreze, în forma lor veche, tradițiile, obiceiurile și meșteșugurile. Ansamblul folcloric “Breazăul” constituie calea prin care se conservă tradițiile din Mânzălești, aducând mândrie comunei prin premiile obținute la numeroasele festivaluri la care a participat și în cadrul cărora a prezentat cu fală jocurile, cântecele și dansurile populare din zona Văii Slănicului. Ansamblul are o istorie îndelungată, cu un repertoriu pe măsură, fiind constituit încă din anul 1968.
Aprecierea de care se bucură Ansamblul folcloric „Breazăul” (fig. nr. 50) condus de învățătorii Cecilia Petrescu și Valerică Beșliu este certificată și prin faptul că a participat la Festivalul Național al Tradițiilor Populare de la Sibiu din anul 2003, unde a câștigat Diploma de Excelență, acordată, mai ales, pentru conservarea și promovarea tradițiilor populare din zona Buzăului.
Fig. nr. 50. Grupul de tradiții “Breazăul”
Acest ansamblu are un repertoriu variat și foarte apreciat și în ceea ce privește sărbătorile de iarnă. Cântecele și colindele sunt autentice, păstrate din moși-strămoși, cu scopul de a-i învăța și pe tinerii de azi tradițiile de odinioară de la Mânzălești. Grupul folcloric „Breazăul” de la Mânzălești, denumit așa după muntele cel mai înalt din comună, este format din 20 de băieți, care an de an aduc plugușorul în casele tuturor gospodarilor. Aici, obiceiurile și tradițiile sunt respectate și păstrate în varianta lor din vechime. Atât membri, cât și conducătorii ansamblului au adunat cele mai frumoase și mai de seamă obiceiuri, jocuri și colinde din zonă. Doamna Cecilia Petrescu a dezvăluit pentru adevărul.ro: în afară de colindele religioase avem baba și uncheașul, jocul cu capra, care simbolizează dezordinea de la sfârșitul anului. Prin jocul cu măști se consideră că se face purificarea locurilor prin care se colindă.
De Anul Nou, cel mai așteptat moment este dansul babei și al uncheașului. Colindătorii, îmbrăcați în pantaloni de dimie, cojoace și căciuli de miel, toate păstrate de la bătrânii satului, încep să meargă cu plugușorul, împreună cu două persoane costumate în moș și babă care prestează un dans tradițional din zonă. La Mânzălești încă se mai găsesc meșteri care reușesc să păstreze în forma lor cea mai veche activitățile meșteșugărești ce includ cusut, țesut sau olărit. De asemenea, confecționarea măștilor pentru diferitele jocuri de iarnă se realizează din piele de oaie, ori de capră de către un localnic ce încearcă să păstreze și să continue activitățile tradiționale.
Având în vedere cele prezentate mai sus, putem conchide că zona montană a Buzăului se constituie într-o bogată vatră a folclorului românesc, dus mai departe de către ansamblurile folclorice de aici, dar și prin intermediul tinerilor interpreți de folclor, între care se remarcă Alexandru Leonte și Georgiana Dogaru, ambii din comuna Gura Teghii. Încă din școala generală Georgiana s-a afirmat prin talentul ei vocal în fața domnului Vali Roșu, profesorul ei de muzică, care a inclus-o pe ea, dar și pe alte șase fete din Gura Teghii în grupul vocal „Flori de munte”, cu care a participat la diverse concursuri, câștigând premiul I în anul 2010 la Festivalul Tinereții Costinești. Până în anul 2013, tânăra Georgiana, elevă în prezent la Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, a făcut parte dintr-un grup de muzică etno numit „Chihlimbar”, instruit de către domnul Constantin Ungureanu, liderul grupului „Nemuritorii” și susținătorul tinerelor talente în materie de folclor din Buzău. Începând cu octombrie 2013, Georgiana Dogaru s-a lansat alături de Alexandru Leonte, participând împreună la spectacole (fig. nr. 51), iar de la începutul acestui an cei doi s-au organizat cu alți doi băieți din Întorsura Buzăului, formând împreună grupul „Tactic”.
Fig. nr. 51. Tineri interpreți de muzică populară de la Gura Teghii
3.6. Manifestări etnofolclorice (festivaluri)
La nivelul comunităților rurale, viața socială se desfășoară în concordanță cu un anume instrument de măsurare a timpului, care să pună în acord varietatea preocupărilor umane cu fenomenele constante ale mediului terestru și cosmic. Aceste legături sunt materializate prin multiple sărbători și ritualuri specifice poporului român. Cele mai răspândite sărbători din zona de munte a Buzăului sunt manifestările folclorice păstrătoare de obiceiuri și datini, dintre care amintim festivalurile – manifestări artistice cu program variat, având caracter ocazional și care treptat au pierdut din legăturile cu vechile ritualuri, devenind un eveniment artistic, distractiv și de spectacol. Răspândite aici sunt festivalurile muzicale (cele mai multe), dar și cele dedicate începerii sau încheierii unor activități agro-pastorale (Înțărcatul mieilor din localitatea Varlaam).
Gura Teghii: Haiducul Gheorghelaș și sărbătoarea folclorică “Pe urme de baladă”
Balada lui Gheorghelaș este foarte cunoscută în Munții Buzăului, acesta fiind un haiduc din zona Cislăului, pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu, cunoscut pentru răzvrătirea împotriva lui Macovei, personajul răufăcător din baladă. Familia personajului negativ avea origini grecești și este menționată în niște documente din anul 1781 privind proprietatea asupra masivului Penteleu, care, la acea vreme aparținea lui Dumitrache Ghica. Ca om al banului și apoi ca arendaș al Chiojdenilor, Macovei intră în conflict cu acești moșneni, pe care ii nedreptățește în problema cășeriilor. Conflictul luând proporții, este judecat de Divanul domnitorului Mihai Constantin Șuțu, care, la 28 martie 1802, hotărăște neamestecul acestui hrăpăreț în exploatarea munților: „…iar pe Macovei nici intr-un chip nu-l primim a mai fi în arenda munților, prin nedreptățile ce le au făcut și le face”, subliniază hotărârea domnească, mai ales că moșnenii au avut cășerie veche acolo. În consecință, domnitorul hotărăște ca „Macovei să lipsească cu totu din epistasia ținerii munților”.
Ceea ce trebuie să subliniem este cadrul natural unde se desfășoară acțiunea acestei balade, în special pedepsirea lui Macovei. Ea a avut loc în preajma Penteleuilui, cum arată cele mai multe variante: “Dar Gheorghiță ce făcea / Pe cal negru încăleca / Și spre Penteleu pleca” sau “În vârful Penteleului / la stâna vătafului”. O altă variantă, pentru a stabili perioada cand Gheorghelaș vine în preajma Penteleului, folosește comparații din natură: “Când era frunza ca palu / El urca la Balabanu / Când era frunza ca leu / El urca la Penteleu.” Doisprezece haiduci erau sub conducerea haiducului Gheorghelaș; aceștia îl așteptau ascunși în apropierea Penteleului, în zona numită “Șapte izvoare”. După ce îi aplică lui Macovei pedeapsa meritată, conform legilor haiducești, Gheorghelaș merge la ascunzătoarea tovarășilor săi și, împreună cu aceștia, coboară la Bâsca, nu înainte de a se opri să cumpere vin și să frigă un miel pentru a sărbători victoria.
Din anul 1968, domnul profesor Constantin Petriceanu din Gura Teghii este numit într-o funcție importantă în cadrul Inspectoratului de Cultură al județului Buzău, putând astfel să se ocupe de promovarea folclorului și tradițiilor din zonă. Fiind cunoscută toată activitatea haiducului Gheorghelaș din peste treizeci de variante ale baladei cercetate și analizate, s-a decis ca în anul 1970, în data de 30 august în Gura Teghii să aibă loc prima ediție a sărbătorii folclorice “Pe urme de baladă”.Festivalul s-a ținut la început în poiana de lângă Podul lui Bălan. Deschiderea serbării este marcată de punerea în scenă a baladei lui Gheorghelaș (fig. nr. 53), începând cu sosirea haiducilor la stână, prinderea și pedepsirea lui Macovei după legile haiducești, și terminând cu plecarea cetei de haiduci pe Bâsca în jos, veselindu-se pentru că și-au atins scopul. Se recită versuri din balada în cauză (fig. nr. 52), apoi este rândul ansamblului “Ciobănașul”, instruit de domnul profesor Filică Baroian, să intre în scenă și să-i încânte pe localnici cu dansul lor (fig. nr. 54).
Fig. nr. 52. Recitarea baladei Fig. nr. 53. Punerea în scenă a baladei
Ulterior, intră în scenă și alte echipe de dansuri din comunele vecine (fig. nr. 55), dar și soliști de muzică populară, unii locali, alții faimoși, aducând în fața oamenilor părți ale folclorului din zona lor.
Fig. nr. 54. Ansamblul „Ciobănașul” Fig. nr. 55. Ansamblul „Plaiurile Mioriței”
Festivalul “Pe urme de baladă” se desfășoară an de an la Gura Teghii în ultima duminica a lunii mai, respectându-se cursul pe care l-am prezentat mai sus. Sărbătoarea este una din cele mai cunoscute și atrăgătoare manifestări tradiționale din județul Buzău, o ocazie a oamenilor de a-și petrece timpul într-un cadru natural reconfortant, în ambianța tradițiilor, obiceiurilor, porturilor populare și dansurilor pe care poate mulți le uitaseră.
Siriu: „Cât e Siriul de mare”
Serbarea folclorică din satul natal al lui Benone Sinulescu, intitulată „Cât e Siriul de mare”, chiar după vestita melodie a interpretului de muzica populară, are loc încă din anul 2000 în duminica de după sărbătoarea Sfintei Marii (15 august). Așa cum era de așteptat, în fiecare an, Benone Sinulescu este invitat de onoare la această manifestare, încântându-i pe consătenii săi cu melodiile care l-au consacrat. De altfel, inițiativa festivalului îi aparține artistului, care a copilărit pe aceste meleaguri. An de an primăria face eforturi pentru a obține fondurile necesare aducerii pe scena acestui festival a celor mai importanți interpreți de muzica populară, în frunte cu „fiul satului”, așa cum a fost numit Benone Sinulescu. Au urcat pe această scenă nume mari ale folclorului românesc, precum Nelu Ploieșteanu, Vasile Șeicaru, Trupa Etnic, dar și Ansamblul popular „Ciocârlia”. Festivalul se desfășoară de la ora prânzului până seara, așa că turiștii au timp să vadă barajul și lacul de acumulare Siriu, chiar și cascada Pruncea, situată la numai 5 km distanță.
Chiojdu: „Târgul Măriilor”
Această sărbătoare, după cum spune și denumirea, se desfășoară în fiecare an de Sfânta Marie, în data de 8 septembrie, încă din anul 2000. Evenimentul este organizat de Primăria și Consiliul Local al comunei Chiojdu, în colaborare cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Buzău. Festivalul se desfășoară într-un amfiteatru natural, iar pe scenă urcă mereu atât interpreți renumiți, cât și grupul local de tradiții „Perinița”. Dintre artiștii care i–au bucurat pe localnici, amintim: Niculina Stoican, Nina Stamate, Ilie Roșu, Alexandru Petcu și mulți alții. Frumusețea zonei și tradițiile care s-au păstrat nealterate de trecerea timpului constituie motive întemeiate pentru buzoienii care pot și vor să se destindă la această sărbătoare folclorică.
Colți: „Floare de Colți”
Sărbătoarea „Floare de Colți” este un eveniment ce are loc an de an, în a doua duminică din luna iulie, în comuna Colți. La fel ca festivalurile prezentate mai sus, evenimentul este organizat de către Primăria comunei Colți în colaborare cu Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Buzău. Această serbare folclorică are o istorie îndelungată, organizându-se încă din anul 1980. Pe lângă această sărbătoare, turiștii pot vizita cele două obiective turistice pentru care este recunoscută comuna Colți: Muzeul chihlimbarului și vestigiile rupestre de la Aluniș.
Lopătari: „Plaiul Nucului”
Manifestarea folclorică „Plaiul Nucului” de la Lopătari se desfășoară încă din anul 1987, în a doua duminică din luna iulie, fiind un eveniment organizat de Primăria și Consiliul local Lopătari.La fiecare ediție a evenimentului au fost invitați atât artiști cunoscuți din muzica populară românească (Constantin Enceanu, Ileana Ciuculete, „Nemuritorii”), cât și copii talentați din comună: grupul vocal „Slănicul” din satul Luncile și echipa de dansuri populare din Plaiul Nucului, care pregătește în fiecare an o suită de dansuri tradiționale locale, precum: „Slănicul”, „Mândrulița”, „Oița”, „Sârba”.
Mânzălești: „Festivalul Slănicului”
Acest festival, la fel ca cel de la Gura Teghii, are o istorie îndelungată în tradiția localității, organizându-se de peste 43 de ani, la sfârșitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, pe platoul Meledic. Importanța lui este reflectată și de faptul că a fost inclus în Calendarul Sărbătorilor Satului Românesc, beneficiind astfel de promovare atât pe plan național, cât și internațional. Statul român s-a angajat în sprijinirea atât financiar, cât și legislativ a organizării acestei manifestări folclorice tradiționale din spațiul rurale, fiind recomandată de ANTREC și inclusă în programul Cele mai frumose sate din România, realizat de asociația cu același nume. În fiecare an urcă pe scenă atât interpreți celebri (Ionuț Dolănescu, Constantin Enceanu s.a.), cât și grupuri tradiționale locale, precum grupul „Brâulețul” din Mânzălești, ansamblul folcloric „Slănicul” și grupul folcloric „Ciobănașul” din aceeași localitate, instruite de doamna Cecilia Petrescu. Artiștii sunt acompaniați de orchestra ansamblului „Plaiurile Mioriței”, nu recurg la mijloace moderne de sonorizare, păstrându-se astfel tradiția de altădată.
Brăești: „În poiana din lăstari”
Evenimentul este unul inițiat abia anul trecut, în 2013, la sfârșitul lunii iunie, organizat de către Primăria Brăești cu sprijinul Centrului Județean de Cultură și Artă Buzău. Noul primar, Adrian Perțea, a dorit ca și locuitorii comunei sale să aibă parte de o sărbătoare folclorică, așa cum au comunele învecinate. Inițiativa dumnealui s-a concretizat într-un frumos festival, la care au fost invitați artiști de renume (Emilia Ghinescu, „Nemuritorii”, Orchestra ansamblului „Plaiurile Mioriței”), dar și grupuri folclorice de elevi din localitate. Cel mai important oaspete a fost chiar ministrul Culturii, Daniel Barbu, care a vizionat spectacolul focloric, iar la sfârșit s-a arătat încântat de modul în care buzoienii vor să își păstreze și să își promoveze tradițiile.
3.7. Obiceiri, datini și tradiții
3.7.1. Ciclurile vieții
Nașterea și botezul. În cadrul nașterii, un rol foarte important îl avea, în trecut, moașa, care de obicei era o rudă apropiată a familiei. Aceasta asista la naștere și îndeplinea practicile legate de acest moment. Și în prezent femeile aleg să nască ajutate de o moașă, dar aceasta nu este neapărat cineva din familie. Un moment important este prima baie a noului născut , ce are o semnificație simbolică; în apa copilului se pun diverse obiecte, în credința că noul născut va prelua însușirile lor: pene – pentru a fi ușor și sprinten, bani și boabe de grâu – pentru prosperitate.Un obicei care se practică și în prezent, însă la scara restrânsă, este obiceiul ursitoarelor; se pun în pătuțul copilului diverse obiecte în scopul de a i se cunoaște viitorul și de a-l influența spre bine.
Botezul este cel mai important moment în primele luni de viață ale noului născut. Nașii copilului sunt de obicei nașii de cununie ai părinților lui, însă este o superstiție ca băiatul să fie botezat de nașă, iar fata de naș. Se spune că dacă o femeie vrea să boteze un copil, mai întâi trebuie
să boteze un băiat, și apoi o fată. Botezul este și o ocazie de distracție, organizându-se o petrecere la care invitații aduc fie daruri pentru copil, fie bani care să le folosească părinților. Un obicei de botez cunoscut prin aceste locuri este cel al „frăției” sau „fârtăției”, cum era denumit în trecut, moment în care mai mulți copii, băieți sau fete,sunt botezați în aceeași apă, între ei / ele formându-se o legătură de cruce, spunându-se că sunt frați / surori de cruce.
Termenul de frăție are însă o circulație anterioară feudalismului, când aceasta funcționează ca o adevărată și vivace instituție gentilică, având ca scop de a face dintr-un străin un frate de același sânge. Ceremonialul se desfășura prin amestecul sângelui celor ce devenau frați, care din acel moment erau integrați aceluiași neam..Adoptarea în cadrul colectivității a fraților de cruce extindea drepturile existente ale membrilor obștei asupra celor noi integrați… Înfrățirea reprezenta o legătură pe viață, legătură mutuală de ajutor, sprijin, afecțiune și devotament până la moarte.
Un alt moment important din viața copilului este luatul moțului, de obicei când copilul împlinește vârsta de un an. Acest eveniment este sărbătorit în familie, organizându-se o petrecere la care sunt chemați nașii, dar și rudele cele mai apropiate; nașul este cel care taie o șuviță din părul copilului. În vechime,șuvița de păr se lipea cu ceară caldă pe o monedă de aur, sau de altă valoare, după posibilitățile fiecăruia, pentru a putea fi păstrată cât mai mult timp. Mai apoi, copilului i se puneau pe o tavă anumite obiecte, din care el putea sa aleagă, pentru a se putea ghici profesia pe care o va îmbrățișa in viitor: stilou, agenda, bani, chei de mașină, mingi pentru băieți etc.
Căsătoria. Obiceiurile de nuntă au fost dintotdeauna de un pitoresc deosebit, iar prin acestea se transmiteau tinerilor căsătoriți regulile vieții în comun, armonia ce se cuvenea să fie respectată între soți, întrucât, de acum, pe lângă sfaturile părinților, se adăugau și cele ale nașilor, care deveneau părinți sufletești pentru viața conjugală.
Nunta în trecut. În vechime, primul moment important în cadrul căsătoriei era reprezentat de pețit. O rudă apropiată mirelui, sau părinții acestuia, mergeau la părinții viitoarei mirese pentru a le cere consimțământul pentru căsătorie. Exista atunci obiceiul „foilor de zestre”, în erau cuprinse atât vite, terenuri agricole, cât și costume, covoare, perne etc.
Mirele era cel responsabil de strângerea banilor necesari pentru cumpărarea rochiței miresei, costumelor pentru socri, dar și pentru plata lăutarilor, precum și a alimentelor ce trebuiau pentru masa din seara nunții. De asemenea, trebuia să își desemneze și „chemătorii”, băieții care să meargă cu el și să îl ajute în toate obligațiile legate de nuntă. Mireasa, la rândul ei, pe lângă „foile de zestre”, trebuia să aranjeze cămășile pentru mire, socri și nași , precum și florile, betelele necesare pentru împodobirea bradului, dar și batistele pentru ploștile cu care mergeau chemătorii prin sat. Cămașa mirelui era realizată din in sau bumbac, iar după nuntă mirele o purta la sărbători. Mirele purta în piept o floare, iar la brâu un ștergar. Mireasa purta o rochie realizată tot din in, asemănătoare cu cea a portului popular tradițional, iar pentru găteala capului folosea un voal și o cunună de flori.
Nunta, în vechime, dura 4-5 zile, pe parcursul cărora se desfășurau mai multe obiceiuri. În joia dinaintea nunții se practica împodobitul porților socrilor și nașilor cu brazi, pentru ca toată lumea să știe că în familiile lor va avea loc o căsătorie. De asemenea, invitațiile la nuntă erau realizate de către mire și chemătorii aleși de el. Aceștia mergeau cu ploștile umplute cu vin și țuică prin tot satul, cinstind cu băutură pe toată lumea, ca nu cumva să rămână cineva neinvitat. Petrecerea începea încă de vineri seara, când avea loc, în casa mirelui, împodobirea bradului cu decorațiunile pregătite de viitoarea mireasă. Bradul împodobit simboliza viața îmbelșugată a viitoarei familii. Sâmbătă seara, mirele mergea la casa miresei și îi ducea acesteia bradul împodobit cu toate decorațiunile, urmând ca după acest moment să plece acasă la el. La ambele case aveau loc petreceri în această seară. În casa miresei, fetele și flăcăii făceau o horă mare pentru a petrece împodobirea bradului, iar la casa mirelui aveau loc așa-numitele „vedre”, petrecere la care erau invitați și lăutari și la care participau doar băieții.Tot sâmbata se pregătea o prăjină din lemn în vârful căreia se prindea bradul împodobit. Prăjina era aranjată în fața casei miresei și se organiza un concurs: flăcăul care se încumeta să urce prajina, și care și reușea acest lucru, avea de câștigat o ploscă cu rachiu, niște bani și un ștergar pe care le găsea în bradul împodobit. Prăjina era însă greu de urcat, fiind lustruită anterior cu parafină.
În dimineața nunții, se împodobeau caii și căruțele, după care se pornea alaiul de nuntă, în frunte cu mirele, către casa miresei. Când ajungeau la câte o intersecție, se obișnuia să se tragă un foc de armă. Important era și gătitul miresei, realizat de femei înrudite cu ea. Cel care conducea alaiul de nuntă era numit „vornic”, el fiind și cel care spuneaurarea de nuntă, ce avea în vedere motivul căprioarei urmărită și prinsă de vânători. Tot atunci mireasa era condusă de o fată și un băiat, apropiați de-ai ei și întâmpinată cu botezul apei cu busuioc. Când cele două alaiuri se întâlneau, se trăgea un foc de armă, ca simbol al prinderii căprioarei de către vânători. La casa miresei, cei ce făceau parte din alaiul mirelui erau cinstiți cu băutură și li se prindeau în piept batiste brodate, în locul florilor de astăzi. După ce aceste obiceiuri erau îndeplinite, se pornea cu tot alaiul format (și al mirelui, și al miresei) către casa nașilor, unde nuntașii erau așezați la masă, cinstiți și omeniți, după care urma un dans cu bradul împodobit, iar apoi toată lumea se îndrepta către biserică, unde urma să se desfășoare cununia religioasă.
După cununie, alaiul pleca la salonul unde urma să aibă loc petrecerea. Salonul, ca și casele socrilor, era împodobit cu brazi, simbol al vigorii și tinereții. Primul dans care se juca era nuneasca, după care invitații se așezau la mese, unde gustau din bucatele tradiționale. Un obicei bine cunoscut în această zonă este jucatul găinii. Acesta presupunea aducerea la petrecere a unei găini fripte și aranjate cât mai frumos. Un bărbat îmbrăcat cât mai caraghios dansa cu găina, iar după acest joc, se împărțeau aripa și piciorul drept la masa miresei, iar restul găinii se oferea nuntașilor, ca dar din partea nașilor. Spre finalul petrecerii de nuntă avea loc spălarea nașilor, dar și a mirilor, peste care se aruncau boabe de grâu și bani, simbolizând prosperitatea și bogăția. Ritualul se termina cu servirea unor pahare de vin, în care de asemenea se puneau bani, pentru a se arăta bogăția tânărului cuplu căsătorit. De obicei, petrecerea se termina spre dimineață, invitații jucând un ultim dans, „Perinița”.
În dimineața de după nuntă, se practica legatul miresei, moment în care doi lăutari mergeau prin tot satul și invitau femeile la casa miresei, cu plosca de vin. Acestea aveau rolul de a-i lua miresei hainele de nuntă, și de a o pregăti să arate ca o femeie căsătorită. Astfel, vecinele o pieptănau pe proaspătă mireasa, o aranjau și o îmbrobodeau cu o maramă de borangic, sau cu o basma, simbol că a trecut în rândul lor. Lăutarii cântau cu ton de jale o melodie cunoscută sub numele de „Tinerica fata”, timp în care mireasa plângea, iar toate celelalte femei se bucurau.
Nunta în prezent. Unele dintre obiceiurile prezentate mai sus încă se păstrează, însă cu mici modificări, unele s-au pierdut odată cu trecerea timpului, iar altele au fost preluate din alte tradiții. Una din primele diferențe este că în prezent nunțile se desfășoară sâmbăta, pe când în vremurile trecute acestea se țineau duminică seara.
Și astăzi se practică pețitul miresei: mirele, împreună cu câteva rude merge la casa viitoarei mirese pentru a-i cere mâna consimțământul părinților săi. În prezent tot mirele este cel care îi cumpără miresei rochia și este cel responsabil de plată mesei pentru petrecere și de alegerea chemătorilor. Nu se mai practică „foile de zestre” de odinioară, însă și acum mama miresei strânge lucruri folositoare în casă pentru aceasta. Mireasa, la rândul ei, trebuie să pregătească ceea ce se numește aici „nunta miresei”, adică o masă la ea acasă, unde invită o parte din nuntași, de regulă rude apropiate. În săptămâna nunții se practică ducerea ploconului, atât la soacra mare, cât și la soacra mică. Femeile din satul fiecăreia merg la locuințele soacrelor și le duc diverse obiecte folositoare în casă. Femeile sunt servite cu băutura și mâncare, iar la plecare le sunt dăruite câte o prăjitură și o eșarfă.
Încă se împodobesc porțile socrilor și nașilor cu brazi, la fel și porțile localului în care se desfășoară petrecerea, de obicei căminul cultural din localitate. Acest lucru se face tot în joia dinainte de nuntă, iar prima poartă împodobită este cea a nașilor. Tot de joi pleacă mirele împreună cu chemătorii cu plosca de vin și țuică prin sat, să invite oamenii la nuntă.
Vineri seara se împodobește bradul cu decorațiuni florale din hârtie creponată și panglici; acest lucru se face acasă la mire de către domnișoarele de onoare ale miresei. În această seară, mirele invită acasă la el prieteni, chemători și da o mică petrecere. Tot acum se practică și bărbieritul mirelui de către unul din chemători. Mirele nu trebuie să se lase prins, se ascunde o parte din seară, iar atunci când chemătorul îl găsește, îl bărbierește cu un bisturiu de lemn, folosind drept spumă sau cremă, un amestec de apă, faină, cenușă și piper ca să îl usture cât mai tare pe ginerică. Acest ritual are o semnificație simbolică, o inițiere în cursul devenirii sale ca bărbat. Spre miezul nopții, toți cei care au participat la această petrecere, în frunte cu mirele, pleacă să-i ducă bradul miresei. Până la mireasă aceștia spun o serie de strigături, să se audă în sat că va avea loc o nuntă. Când ajung la mireasă, petrecăreții sunt serviți cu prăjituri și băutură. După ce petrec puțin și aici, invitații pleacă fiecare la casele lor, chiar și mirele. Dacă vor, rămân domnișoarele de onoare, despre care se spune că, dacă vor dormi cu mireasa sub bradul împodobit, își vor visa ursitul.
De obicei nunțile au loc sâmbătă seara. În ziua nunții, mirele, împreună cu lăutarii și chemătorii merg acasă la naș, unde se cinstesc puțin și de unde pleacă acasă la mireasă. Aceasta este ajutată să se îmbrace și să se aranjeze de către domnișoarele de onoare, iar nașa îi face câteva ajustări la machiaj și îi prinde voalul în păr, timp în care lăutarul cânta melodia „Ia-ți mireasa ziua bună”. Mai apoi, se încinge o horă mare în curtea miresei, fiind luat și bradul în horă (fig. nr. 57). Ulterior, tot alaiul de nuntă pleacă (fig. nr. 56), împreună cu lăutarii și fotograful, la Primărie, unde are loc cununia civilă. Se obișnuiește de ceva timp organizarea cununiei civile înainte de cea religioasă, și nu în aceeași zi. De la Primărie se pleacă la biserică, pentru cununia religioasă.
Fig. nr. 56. Alaiul miresei Fig. nr. 57. Hora miresei
După acest moment, mirele și mireasa, împreună cu lăutarul, pleacă spre localul în care va avea loc petrecerea, în timp ce socrii mici și cu invitații lor, pleacă acasă la mireasă, unde sunt cinstiți cu băutură. Mirii sunt băgați în local de către soacra mare, cu o eșarfă sau un prosop de artizanat, dacă are. Tinerii căsătoriți stau și așteaptă invitații, iar după aproximativ o oră, mirele, împreună cu lăutarul, pleacă la casa miresei pentru a-i lua pe socrii mici, dar și pe invitații acestora.
Și în prezent, primul dans jucat este nuneasca, în care se ia și bradul în joc; mireasa pune la gâtul fiecărui nuntaș câte o eșarfă. În trecut se foloseau prosoape de artizanat, însă acum acestea sunt mai greu de găsit. La finalul jocului, bradul se rupe, și fiecare ia acasă câte o creangă împodobită. După acest dans, cei implicați se așază la mese, pentru a servi mâncarea pregătită; mai apoi vor încing și alte dansuri, după cum e obiceiul. Spre miezul nopții, se fură mireasa de către un băiat din anturajul ei, putând fi chiar unul din chemătorii mirelui, și dusă într-o discotecă, unde nu stă mai mult de o jumătate de oră. Apoi băiatul care a furat-o îi ia unul din pantofi și merge în local să îl arate nașului și mirelui și să negocieze răscumpărarea miresei. Dacă mireasa este furată înainte de miezul nopții, nașul va plăti răscumpărarea, iar dacă este furată după miezul nopții, mirele este cel care va scoate banii din buzunar.
Printre ultimele dansuri jucate este hora miresei. În aceasta se prind doar bărbații și mireasa, iar nașa sta în mijloc, cu o tavă în mână. Fiecare bărbat care dansează cu mireasa trebuia să pună bani pe tava din mâna nașei. Din suma strânsă, mireasa își va cumpăra diverse obiecte simbolice, care să îi aducă aminte de acest moment important din viața ei. Un alt obicei care încă se păstrează este spălatul pe mâini al nașilor și socrilor. Mireasa este cea care toarnă apa pe mâinile fiecăruia, de trei ori, însă unii invitați, mai puși pe glume, aruncă cenușă sau pământ pentru a-i murdari pe mâini pe cei în cauză. Mireasa trebuie să le pună nașei și soacrei mari câte o pernă pe scaunul pe care vor sta. Următorul moment important este reprezentat de aruncatul buchetului și dezlegatul miresei. Mireasa se întoarce cu spatele, în timp ce domnișoarele formează un grup în spatele ei, pregătindu-se pentru a prinde buchetul. Domnișoarei care reușește să prindă buchetul, i se va prinde voalul miresei în păr.
Fig. nr. 58. Dezlegatul miresei
Nașa este cea care îi desprinde voalul miresei și îi va pune pe cap o eșarfă, semn că a trecut în rândul femeilor căsătorite (fig. nr. 58). Mireasa trebuie să se ferească de eșarfă și abia la a treia încercare a nașei să o accepte pe cap. După ce toate aceste obiceiuri sunt împlinite, se mai dansează câteva dansuri, după care toată lumea va pleca acasă. A doua zi se gătește „ciorba de potroace” la casa mirelui. Sunt invitați la locuința acestuia, toți cei care au ajutat la pregătirea bucatelor pentru masa din seara nunții, pentru a se veseli încă o dată.
Decesul. Spre deosebire de celelalte obiceiuri la care este implicată în special familia, la obiceiurile funerare participă cea mai mare parte din comunitate, prieteni, rude, vecini, oameni cărora răposatul le-a marcat existența. Acest ceremonial are la baza ideea continuității vieții după moarte, prin viața veșnică. În zona de munte a Buzăului încă se păstrează o parte din ritualurile funerare străvechi.
Îmbrăcarea mortului. Există obiceiul îmbrăcării mortului cu costumul pe care l-a purtat la nunta sa, păstrat în stare bună până la trecerea sa în viața de dincolo. De asemenea, tinerele care mor necăsătorite sunt îmbrăcate în rochie albă de mireasă. Tinerilor necăsătoriți li se aduce la mormânt un brad împodobit, în care în trecut se puneau diverse obiecte și colaci. Înainte de a fi dus la slujba de înmormântare, mortului i se pun în coșciug diverse obiecte, despre care se spune că îl vor ajuta să treacă mai ușor de vămile văzduhului: ac cu ață, bani, oglindă, pieptene, lamă de ras pentru bărbați, foarfecă etc. Preoții nu sunt de acord cu pieptănarea mortului, cu tăierea unghiilor, sau aranjarea acestuia, întrucât le consideră obiceiuri păgâne, care nu au legătură cu creștinismul.
Priveghiul. Seara se organizează un priveghi la care participă toți cei care l-au cunoscut pe răposat, rude, prieteni, colegi, obișnuindu-se ca oamenii să vină cu lumânări și flori în număr par; ei aprind câte o lumânare în sfeșnic, iar lângă aceasta pun, de obicei, și o sumă de bani care să-i fie de ajutor familiei decedatului. Priveghiul durează o noapte sau două și se face în scopul de a nu lăsa mortul singur. Oamenii care i-au fost aproape decedatului, încep să povestească momente vesele petrecute cu acesta, întrucât este ultima petrecere a celor vii cu cel mort. În trecut se angajau bocitoare care să-l jelească pe decedat, în credința că bocetele sunt un semn de respect pentru acesta.
Ritualul înmormântării. Familia decedatului stabilește de comun acord cu preotul ziua și ora înmormântării (de obicei înmormântarea are loc a treia zi de la deces). Mai întâi se oficiază o slujbă la casa celui decedat, după care se pornește către biserică. Convoiul mortuar are o anumită succesiune care se respectă cu strictețe: în frunte merge un bărbat care ține crucea (ce se va așeza în biserică la căpătâiul mortului, și mai apoi la groapă), apoi urmează cei care țin tava cu colivă și sticla cu vin, cei cu coroanele, o persoană cu o găleată de apă în care sunt bani, cei care țin sfeșnicele, preotul și dascălul, carul sau mașina care duce sicriul (oamenii de aici rar apelează la dric), rudele decedatului și toți ceilalți participanți la înmormântare. Când se ajunge la intersecții de drumuri, ori în locuri care au însemnat ceva pentru cel decedat, convoiul se oprește, iar preotul rostește în dreptul sicriului ectenia pentru morți. Tot aici se aruncă de trei ori apă din găleată, împreună cu monezile din ea, iar copiii de obicei sunt cei care adună banii de pe jos.
În biserică, în momentul oficierii slujbei, rudele împart participanților la înmormântare câte o lumânare aprinsă, o batistă albă și un colac sau un covrig. După finalizarea slujbei, oamenii merg rând pe rând să își ia rămas bun de la cel decedat, sărutând mâna sau fața acestuia, dar și crucea și icoana așezate pe pieptul său. Toți trebuie să facă acest lucru, aceasta fiind cea din urmă sărutare dintre cei vii și cel mort, simbolizând iertarea și împăcarea. Mai apoi, sicriul este scos din biserică și dus la groapă, unde preotul rostește cea din urmă ectenie și „Veșnica pomenire”, apoi varsă vin peste sicriu și binecuvântează coliva și darurile pe care familia le împarte pentru milostenie, de obicei oamenilor mai săraci.
Pomenirea morților. Un loc important în cadrul obiceiurilor funerare îl ocupă pomenirea morților. Prima pomenire este cea după înmormântare, numită pomana de trei zile după moarte, săvârșită în cinstea Sfintei Treimi și a învierii Mântuitorului a treia zi. Următoarele pomeni sunt la 9 zile și la trei săptămâni după moarte.
Cea mai importantă pomană este cea de 40 de zile, sau cea de șase săptămâni, în amintirea Înălțării la cer a Domnului, la 40 de zile după Înviere, în credința că tot așa se va înălța și sufletul celui răposat la cer. Acum se dau de pomană atât alimente, cât și haine ale răposatului și obiecte de uz casnic (pat, masă pe care să fie o lampă și o icoană, scaune etc.). Acestea vor fi binecuvântate de preot. Se obișnuiește să se pregătească și patruzeci de pahare cu colivă, în care se pun lumânări aprinse, dar și colaci sau covrigi. Următoarele pomeniri se fac la trei luni de la moarte, la șase luni, la nouă luni (toate în cinstea Sfintei Treimi), la un an, iar apoi în fiecare an, până la șapte ani de la moarte, amintind de cele șapte zile ale Creației. Pomenire se face apoi în fiecare an de sâmbăta morților, când femeile duc la biserică un coș cu colivă, dulciuri și vin, împreună cu un pomelnic, pentru pomenirea celui răposat.
Superstiții și obiceiuri legate de deces. Există și anumite superstiții în care încă se crede: pisicile familiei trebuie ținute departe de mort, întrucât există credința că, dacă pisica trece pe sub coșciugul mortului, acesta se va transforma în strigoi; în trecut mortului i se înfigea un cuțit în inimă pentru a evita transformarea lui în strigoi; mortul trebuie să fie primul care iese din casă cu piciorele înainte; despre cel care iese din casă înaintea sicriului, se spune că va avea un deces în familie. Se consideră că, dacă în ziua înmormântării plouă, înseamnă că răposatului îi pare rău că a trecut în lumea cealaltă și că plânge și cerul de plecarea lui, iar acesta este considerat un lucru bun. Se spune că, dacă cineva moare în săptămâna mare din postul Paștelui, acela va ajunge în iad, pentru multele păcate pe care le-a săvârșit.
De asemenea, încă se crede că există semne care prevestesc moartea cuiva: căderea oglinzii, urletul câinilor, cântecul cucuvelei, dar și anumite vise (o casă părăsită, rochie de mireasă, ceas spart). Și acum oamenii, dacă aud o cucuvea cântând, aruncă sare și un colț de pâine în direcția în care se aude cântecul rău prevestitor, spunând: „Ducă-se pe pustii”. Se spune că animalele simt moartea înaintea noastră, a oamenilor, iar atunci când un câine urla încontinuu, este un semn rău.O tradiție este și ridicarea unei cruci în locul în care a murit un om, fiind vorba de obicei de un pod, o punte, o prăpastie (în caz de accidente). Oamenii care trec pe lângă ele se închină și, dacă au, aprind o lumânare sau o candelă. Se obișnuiește și ducerea la biserică a unui cocoș alb în noaptea de Paști, în special pentru sufletul celor care au murit neîmpărtășiți și fără lumânare.
Doliul. În trecut, femeile purtau, în semn de doliu, timp de șase săptămâni haine negre și o basma neagră legată sub barbă; bărbații purtau capul descoperit și stăteau nebărbieriți trei zile și purtau o panglică neagră la mâna stângă. În prezent, deasupra ușii de la intrarea în casa decedatului se pune o bucată de pânză neagră, pe care scrie cu alb data nașterii și a decesului. Becurile din afara casei trebuie să rămână aprinse timp de șase săptămâni. Rudele răposatului poartă timp de 40 de zile o panglică neagră în piept, ce se numește „doliu”. Bărbații din familie trebuie să își lase barba să crească timp de șase săptămâni. Rudele cele mai apropiate (părinți, copii, frați) trebuie să țină doliu timp de un an, acesta constând într-o panglică neagră pe care o poartă la brațul drept și haine negre.
3.7.2. Obiceiuri și tradiții anuale
Crăciunul. Crăciunul reprezintă un moment important pentru fiecare om, fapt pentru care, timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare, oamenii (mai ales bătrânii) țin post pentru curățirea trupului și a sufletului și se spovedesc înainte de Crăciun. Ziua de 20 decembrie este destinată sacrificării porcilor, sau Ignatului. În momentul sacrificării, porcilor li se face o tăietură pe frunte în semnul Crucii. Pentru gospodine, această zi este foarte aglomerată, întrucât trebuie să se ocupe de pregătirea preparatelor din carne, din care nu lipsește pomana porcului, pentru cei care nu țin post.
În ziua de 24 decembrie, în ajunul Crăciunului, se împodobește bradul de Crăciun, după care copiii îl așteaptă nerăbdători pe Moș Crăciun. Nu numai bradul se impodobeste, ci și întreaga casă și chiar pomii din curte, cu tot felul de instalații care mai de care mai luminoase și colorate.În ajunul Crăciunului copiii merg prin sate și cântă colindul lui Moș Ajun („Bună dimineața la Moș Ajun/ Mâine cu bine la Moș Crăciun/ Cel Bătrân/ Bagă la copii în sân/ Mere, pere, nuci, covrigi/ Câte-un gologan de cinci/ La anul și la mulți ani!”), primind de la cei colindați fructe și dulciuri, iar în dimineața de Crăciun, în special fetele merg la colindat cu Steaua.
Postul se termină în ziua de Crăciun, zi în care oamenii se pot delecta cu bucatele pregătite de gospodine (piftie, sarmale, cârnați, caltaboși, cozonaci), după ce vin de la biserică. În ziua de Crăciun este mare aglomerație la biserică, mai ales de copii; în satul Gura Teghii, membri ansamblului „Ciobănașul” se adună la biserică, îmbrăcați în portul popular tradițional, și la sfârșitul slujbei le cântă colinde celor veniți să îi asculte. Tot în această zi, copiii, dar și adulții deschid darurile mult așteptate.
Oamenii pot admira frumusețea portului popular, dar și a obiceiurilor de iarnă, cu câteva zile înainte de Crăciun, când are loc în orașul Buzău, parada obiceiurilor tradiționale de iarnă, la care participă grupuri și ansambluri folclorice din județele Buzău, Bacău, Iași, Botoșani și Suceava, printre acestea fiind invitate și Ansamblul „Ciobănașul” din Gura Teghii și Grupul „Breazăul” din Mânzălești (fig. nr. 59). Această paradă începe din fața Consiliului Județean, continuă pe bulevardul Nicolae Bălcescu, Piața Dacia, Bulevardul Unirii, ajungând iar la Consiliul Județean, unde, în fata instituției, este amplasată o scenă pe care fiecare ansamblu va putea să își expună costumele și obiceiurile specifice zonei din care provin.
Fig. nr. 59. Grupul Breazăul – dansul babei și al uncheașului
O altă paradă asemănătoare este cea de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, desfășurată încă din anul 2008 la jumătatea lunii decembrie, sub denumirea de „Florile Dalbe”. Grupuri de colindători din toată țara participă la acest eveniment, nelipsind Ansamblul „Ciobănașul” din Gura Teghii (fig. nr. 60). Copiii îi vor încânta pe cei veniți să îi asculte atât cu colinde (fig. 61 și 62), cât și cu plugușor sau joc cu măști. Fiecare grup își va desfășura activitatea la casa specifică zonei din care vin, amenajată la Muzeul Satului, după ce se termină parada.
Fig. nr. 60. Colindători de la Gura Teghii la Muzeul Satului din București
Ansamblul „Ciobănașul” din Gura Teghii colindă la casa veche cu foișor ce a aparținut lui Anghelache Codescu, de la Chiojdu.
Fig. nr. 61. Colindători cu buhai Fig. nr. 62. Colindători cu bice
Anul Nou. În noaptea dintre ani, cei care colindă sunt flăcăii satelor, costumați în diverse personaje, numiți și „mascați”. Cele mai întâlnite deghizări și jocuri sunt baba și moșneagul, ursul și ursarul, polițistul și capra. Mascații obișnuiesc să umble în ceată, colindând din casă în casă începând de la miezul nopții și până spre dimineață, fiind răsplătiți pentru prestația lor cu bani, băutură și mâncare. Capra este confecționată dintrun lemn cioplit sub forma chipului de capră, peste care se pune de obicei o pătură roșie, ori de altă culoare. Capra poate avea și alte decorații făcute din diverse materiale textile colorate (de obicei flori, denumite „ganafi”). Un tânăr stă sub pătură, prestând dansul caprei, în timp ce un alt flăcău spune urarea gazdelor, iar un altul bate într-o tobă, pentru a ține ritmul (fig. nr. 63). În prezent, colindătorii sunt cei care își confecționează măștile, doar la Mâzălești mai există un meșter popular, care poate face din măști adevărate opere de artă.
Fig. nr. 63. Colindători cu capra
În prima zi a Anului Nou, de Sfântul Vasile, copiii merg cu sorcova, o creangă de brad împodobită cu tot felul de decorații făcute din hârtie creponată. Ei se trezesc devreme și pleacă prin sat, să le ureze oamenilor un an îmbelșugat, tinerețe și vigoare: „Sorcova, vesela / Să trăiți, să întineriți / Ca un măr, ca un păr / Ca un fir de trandafir / Tare ca piatra,/ Iute ca săgeata,/ Tare ca fierul, / Iute ca oțelul! / La anul și la mulți ani!”.
Obiceiuri de peste an. În ceea ce privește obiceiurile din timpul anului, acestea nu sunt la fel de deosebite precum cele prezentate mai sus. De 9 martie se obișnuiește să se curețe gospodăriile de resturile vegetale și să li se dea foc, iar gospodinele, mai apoi, pregătesc vestiții Măcinici. De 23 aprilie, în ziua de Sfântul Gheorghe, se atestă reînvierea naturii, prin prinderea în fiecare gard, a unei crenguțe de fag. La începutul lunii mai se sărbătorește înțărcatul mieilor (este și o manifestare folclorică denumită astfel) și plecarea oilor la munte, iar toamna, la începutul lunii septembrie, are loc răvășitul oilor, adică întoarcerea oilor de la munte și împărțirea lor proprietarilor.
3.8. Gastronomia tradițională
În zona de munte a județului Buzău încă se păstrează bucatele tradiționale pregătite după rețete străvechi, știute doar de bătrâni. Fiind o zonă de munte, în cea mai mare parte, bucătăria are un specific legat de tradițiile ciobănești. Printre mâncărurile cu specific se regăsesc:
Bulzul pe jar (fig. nr. 64) – caracteristic mai ales localității Varlaam din comuna Gura Teghii. Este cunoscut faptul că satul Varlaam reprezintă zona prin care, în vechime, ciobanii treceau cu turmele de oi de la Penteleu către câmpie, pe vechiul Drum al Oii. Astfel, această localitate poate concura cu alte vetre ale oieritului din Brașov, ori Covasna, în ceea ce privește produsele culinare specifice stânelor. Între acestea, bulzul pe jar este considerat o delicatesă, și nu necesită ingrediente sofisticate, ci doar mălai, sare grunjoasă, caș de oaie sfărâmat și ulei. Gospodinele care prepară acest bulz fac o mămăligă vârtoasă, pe care o taie bucăți imediat după ce o iau de pe foc. Apoi, în aceste bucăți de mămăligă se presară sarea grunjoasă și se pune cașul sfărâmat, după care bucata de mămăligă se închide și se modelează sub forma unui cocoloș, urmând a se pune pe jar și a se lăsa câteva minute.
Miel la groapă – acest preparat se gătește dintr-un miel căruia i se îndepărtează măruntaiele, însă se păstrează blana. După acest pas, mielul este umplut cu diverse mirodenii, apoi este băgat într-o groapă, în care au fost puse în prealabil pietre care să se încingă de la căldura jarului. Blana este acoperită cu pământ din groapă. Mielul este lăsat la copt aproape patru ore, după care i se desface coaja. Localnicii apreciază acest preparat, mai ales pentru faptul că este foarte gustos, datorită mirodeniilor.
Mămăliga cu multe straturi – preparat tradițional ce necesită următoarele ingrediente: mălai, unt, brânză, urda, ouă, dar și carne afumată. Se face o mămăligă mai mare, dar moale, se fierb ouăle și se prăjește puțin carnea afumată. Apoi se taie mămăliga în mai multe straturi și se pune într-un vas un rând de urdă, unt și brânză, peste care se pune un strat de mămăligă; se așază apoi ouăle fierte și carnea afumată peste care se pune un alt strat de mămăligă. La sfârșit se pune brânză frământată și unt peste stratul de mămăligă, după care se bat ouă deasupra și se coace totul în cuptor.
O altă rețetă tradițională este Cocoșul de Penteleu – această rețetă este destul de ușor de pregătit, însă arată chiar spectaculos. Se gătește dintr-un cocos din gospodăria țărănească; după ce este tăiat și îi sunt smulse toate penele, acesta este dat prin flacără de foc, curățat și spălat. Mai apoi cocoșul se coace pe sticlă și, pentru caaripile să stea în lateral, sunt înfipte în ele de preferat bețe de frigărui. Cocoșul este uns și cu suc de roșii pentru a avea o culoare cât mai frumoasă. În timp ce cocoșul se coace, gospodinele toacă variate legume de sezon pe care le prăjesc puțin în tigaie. Ulterior, cocoșul este așezat pe un vas, iar legumele sunt presărate împrejurul lui.
Păstrăv în cetina de brad (Varzob) – pentru gătirea acestui preparat este nevoie de păstrăv, un tip de pește ce se găsește mai ales în apele râurilor Bâsca Mare și Bâsca Mică; pe lângă păstrăv, mai sunt necesare cetină de brad, o sfoară și câteva nuiele de alun. Păstrăvul este spălat și curățat, după care este pus într-un vas împreună cu sare, mirodenii și o jumătate de lămâie stoarsă pe el și lăsat timp de o zi să-și tragă singur aromele. După ce peștele este bine îmbibat în mirodenii, acesta este afumat cu lemn de fag, urmând apoi realizarea varzobului. Acesta este constituit din crenguțele de brad legate între ele cu nuielele de alun și cu sfoară. Varzobul este lăsat în jar până când păstrăvul este pătruns de căldură, după care se poate servi, împreună cu un pahar de țuică de prună.
Tocăniță de ied (specifică mai ales pentru Chiojdu)– ingredientele necesare pentru pregătirea acestei rețete sunt: un ied, mai multe legume (morcov, ceapă, țelină, gulie), bulion de roșii, cimbrișor și foi de dafin. Se taie carnea în bucăți aproximativ egale și se călește într-un ceaun pus la foc de lemne, afară în gospodărie. Se taie și legumele în formă de cuburi și împreună cu mirodeniile sunt adăugate în ceaun peste carne și lăsate să fiarbă. Se pregătește și o mămăligă și se servește alături de aceasta.
Țuica mortală de Chiojdu (fig. nr. 65)– chiar așa se numește și este marca înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci). Această țuică este produsă la pensiunea Tata Lice; țuica „mortală” este specifică zonei montane buzoiene, distingându-se prin aspect și mai ales prin gust.
Fig. nr. 64. Bulz pe jar Fig. nr. 65. Țuică mortală de Chiojdu
Aceste preparate au fost promovate încă din anul 2004, când la Varlaam a fost filmat un episod din emisiunea culinară a lui Radu Anton Roman, difuzată pe postul Pro TV. Atunci, delicatesa pregătită a fost mielul la proțap, servit alături de o ceașcă de țuică de prună. De asemenea, tainele produselor culinare specifice vieții la munte și mai ales oieritului și vieții la stână sunt împărtășite turiștilor cu ocazia manifestării folclorice „Înțărcatul mieilor” organizată tot în localitatea Varlaam din comuna Gura Teghii.
Acesta este un eveniment recent, organizat din anul 2008 de către pensiunea Varlaam în colaborare cu pensiunea Montana și cu sprijinul Asociației Naționale pentru Turism Rural, Ecologic și Cultural-ANTREC filiala Buzău la jumătatea lunii mai, dată ce coincide cu momentul plecării oilor la munte și înțărcatul mieilor. Această manifestare a fost organizată în scopul de a dezvolta turismul montan în Masivul Penteleu, precum și de a reînvia și promova tradițiile gastronomice locale, mai ales pe cele specifice ciobanilor și vieții la stână.
Sărbătoarea reprezintă o fericită ocazie de prezentare a localității Varlaam, pe o parte ca punct de plecare către masivul Penteleu și pe de altă parte, ca o localitate cu tradiție pastorală, situată pe Drumul oilor. Drumurile oilor sunt primele consemnate în neamul nostru românesc, fiind drumuri ale oierilor transhumanți, care au făcut astfel legătura între Mărginimea Sibiului și Oltenia, între Vrancea și Delta Dunării, ori între Moldova și Ardeal. În tradiția locală, se spune că acel traseu a fost realizat de o oaie șchioapă care fusese lăsată de ciobani în munți, însă, spre surprinderea lor, aceasta și-a urmat turma și a ajuns pe acel drum la Dunăre, iar de atunci traseul s-a numit Drumul oii.
Fig. nr. 66. Expoziție de obiecte pastorale Fig. nr. 67. Ouă încondeiate
Cu ocazia acestei manifestări, este valorificată gastronomia buzoiană de către proprietarii de pensiuni din cadrul ANTREC Buzău, care vor participa la un concurs de gătit muntenește. Participanții vor avea la dispoziție un ceaun, lemne de foc, apă, nelipsita carne de miel, precum și tot felul de mirodenii, mai departe urmând ca fiecare să-și arate talentul culinar, prin prepararea unor rețete din zona fiecăruia de proveniență. Concurenții vor fi jurizați, iar câștigătorii se dor desemna în funcție de gustul preparatului, originalitate și aspect. De asemenea, organizatorii evenimentului vor prezenta publicului produsele tradiționale locale, specifice tradiției pastorale: țuica de Varlaam (fig. nr. 69), brânza și bulzul, precum și a modalităților de pregătire a acestora. O altă competiție este aceea de a mânca bulzuri fierbinți, pe care mai apoi participanții le pot „stinge” cu țuică de Varlaam, toate pentru a-i face pe turiști să simtă cum este viața la munte și pentru a-i îndemna să revină și la următoarele ediții ale acestei manifestări. De asemenea, au loc activități tradiționale, precum încondeiatul ouălor (fig. nr. 66), expoziții de obiecte vechi de gospodărie, precum și de costume populare și țesături de artizanat (fig. nr. 67).
An de an, proprietarii pensiunii Varlaam își promovează produsul unic în țară, datorită căruia localitatea cu același nume s-a făcut cunoscută: terapia cu zer de Varlaam (fig. nr. 68). Aceasta reprezintă practic o cură de detoxifiere ce are la bază o baie într-o cadă de lemn, în care se pun zer cald, miere și petale de trandafir. Femeile sunt cele care apelează la această terapie, întrucât are efecte benefice pentru piele, catifelează epiderma și îi dă un aspect aparte. Pe lângă baie, se consumă în același timp și o băutură realizată dintr-un amestec de zer și fructe de pădure, ce are beneficii pentru sistemul circulator.
Fig. nr. 68. Terapia cu zer Fig. nr. 69. Țuică de Varlaam
Terapia cu zer are o istorie îndelungată în zonă, însă cel care îi descoperă beneficiile în scop terapeutic este Enache Persescu, care, la jumătatea secolului al XIX-lea, ridică un han în zona Gura Teghii și se gândește să valorifice tot zerul care se arunca de la stânele din zonă. Astfel, el este cel care a inventat băile cu zer și cel care ridică un stabiliment balnear în această zonă. Stabilimentul se compunea din camere în care erau cazați turiștii și din locurile în care se făceau băile, în căzi de lemn. Tratamentul era atât de cunoscut, încât veneau și femei din vestul Europei la Varlaam.
Turiștii care vin la Varlaam pot descoperi, pe lângă gastronomia locală tradițională, și cadrul natural deosebit, împreună cu frumusețea și binefacerile acestuia. Astfel, ei pot practica o gamă largă de sporturi incluse în turismul montan: de la drumeții pe trasee marcate în masivele Penteleu și Ivănețu, la ciclism montan și chiar plimbări până la cascadele și lacurile din zonă.
CAPITOLUL IV
FORME DE TURISM
4.1. Turismul montan
Munții Buzăului ocupă o suprafață destul de mare în nordul județului Buzău, aproximativ 1.900 km pătrați, fiind încadrați de Munții Întorsurii, Depresiunea Întorsurii și Depresiunea Comandău în nord, Munții Vrancei în nord-est, Subcarpații de Curbură în partea de sud și Munții Teleajănului în vest. Zona este una foarte fragmentată, în regiunile limitrofe diferențele de nivel sunt de 200-350m, impunându-se uneori prin versanți abrupți. Altitudinile sunt medii, maximele fiind în Munții Penteleu (1.772 m) și în Munții Siriului (1.662 m) și frecvent se produc alunecări de teren.
Poziția geografică a regiunii, la distanțe apropiate de orașele Buzău și Brașov, face ca aceasta să fie destul de accesibilă turiștilor. Formele de turism montan la care se pretează zona sunt specifice sezonului de vară, fiind reprezentate de: drumeții (numeroase trasee marcate, drumuri forestiere ce conduc spre anumite obiective, poteci marcate și nemarcate), ciclism montan (pe drumuri forestiere și poteci marcate), rafting – fig. nr. 70 (pe apele repezi ale râului Buzău și ale afluenților), trasee off-road (sporturi extreme cu motor) și turism cinegetic, fondul cinegetic fiind destul de bogat (tabel nr. 1).
Tabel nr. 1 Situația fondului cinegetic în anul 2008
Sursa: Direcția Județeană de Statistică Buzău
Fig. nr. 70. Rafting pe râul Bâsca Mare Fig. nr. 71. Pădurea Milea-Viforâta
De asemenea, o formă de turism care necesită o promovare mai mare este turismul științific și ecologic, datorat numeroaselor rezervații naturale existente în zonă, care protejează fie specii rare de animale, fie arbori seculari, fie anumite elemente botanice ori geologice importante. Dintre rezervațiile naturale, amintim: Chihlimbarul de la Colți (rezervație geologică), Pădurea cu tisă (rezervație forestieră), Pădurea Milea-Viforâta – fig. nr. 71 (din Munții Penteleu, rezervație de molizi seculari), Rezervația Culmile Siriului (caracter complex, atât forestier, geologic, botanic, dar și zoologic), Pădurea Harțagu (în masivul Podu Calului).
4.2 Turism rural
Turismul rural este în plină dezvoltare în această zonă, dat fiind faptul că se îndeplinesc condițiile necesare: spațiu rural, fără poluare, cu peisaje naturale atractive, numeroase pensiuni rurale și proprietari de pensiuni ospitalieri, dornici să primească turiști și să îi servească cu produse tradiționale, cu tentă ecologică, gătite din resursele existente în propria gospodărie, dar și să le ofere turiștilor posibilitatea de a participa la activitățile gospodărești etc.
Turismul rural în acest spațiu poate îmbrăca mai multe forme:
turism de odihnă și recreere, una din cele mai răspândite forme de turism în spațiul rural, prin care turiștii sunt dornici să se relaxeze, să scape de stresul cotidian și să se bucure de frumusețile naturii, fără a depune prea mult efort; astfel, sunt preferate drumețiile scurte, până la obiectivele turistice din zonă, ori discuții cu gazdele pensiunii, sau organizarea de seri cu cântece și jocuri tradiționale;
turismul cultural este datorat specificului etnografic al zonei, existând numeroase ocazii prin care turiștii pot admira bogăția folclorică: manifestări etnofolclorice, târguri, festivaluri, obiceiri și tradiții în plină desfășurare, muzee de etnografie (Cabana Tanti Aglaia din comuna Siriu și Colecția de cultură populară de la Mânzălești) în care se pot vedea roadele muncii meșterilor populari, dar și frumusețea portului popular;
turisul ecumenic, dezvoltat în ultimii ani prin renumele căpătat de așezările rupestre din comunele Bozioru și Colți, mai ales în satele Nucu și Aluniș. Este vorba de complexul schiturilor rupestre din aceste comune, denumit și Athosul românesc, care necesită investiții pentru amenajări:
Complexul Aluniș (fig. nr. 71), sat Aluniș, comuna Colți. Localizare: Culmea Martiriei. Datare: secol IV, Evul Mediu. Complexul cuprinde mai multe locuințe săpate în stâncă și grupate în jurul bisericii “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.
Biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (fig. nr. 73), sat Aluniș, comuna Colți. Localizare: pe Culmea Martiriei. Datare: Epoca Medievală, anul 1277 (confrom tradiției).
Fig. nr. 72. Complexul Aluniș Fig. nr. 73. Biserica de la Aluniș
Peștera Fundul Peșterii (“Profiriu”), sat Nucu, com. Bozioru. Localizare:la 3 km de localitatea Nucu, la 150 m de Peștera lui “Dionisie Torcătorul”. Datare: Epoca Bronzului, Hollstatt.
Peștera lui Iosif (“Bagoslov”), sat Nucu, comuna Bozioru. Localizare: la 3 km de satul Nucu, pe Valea Bordeiului, în vârful ramificației dinspre “Crucea Spătarului”. Datare: sec. III-IVd. Hr. Nu este în funcțiune șinu are amenajări.
Agatonul Nou, sat Nucu, com. Bozioru. Localizare: pe Culmea Spătarului, versantul sudic și la 5 km de satul Nucu. Datare sec.XVI XVII. Este în ruină. Nu are niciun fel de amenajare.
Agatonul Vechi-Dărâmătura, sat Nucu, com. Bozioru. Localizare: peCulmea Spatarului, pe un pinten stâncos, lângă prăpastie, spre vest și la 5 km de satul Nucu. Datare: sec. XVI. Este în ruină.
Fundătura, sat Nucu, com. Bozioru. Localizare: la poalele culmii Crucea Spătarului, la 2 km de satul Nucu, în pădure. Datare: Epoca Medievală, într-un document de la Gheorghe Duca, din 12 ianuarie 1678. Nu are niciun fel de amenajare.
Dionisie Torcătorul, sat Nucu, com. Bozioru. Localizare: Piatra Peșterii, sub Crucea Spătarului, la 3 km de satul Nucu. Datare: Evul Mediu timpuriu, sec. IV V. Nu are niciun fel de amenajare.
Bucătăria, sat Nucu, com. Bozioru; localizare: versantul de nord vest al Culmii Crucea Spătarului, la 7 km nord de satul Nucu. Datare: Epoca Medievală, sec. XVI.
Ghereta, sat Nucu, com. Bozioru. Localizare: versantul de nord al înălțimii Piatra Șoimului, în peretele abrupt dinspre Valea Ruginoasă și la 7 km de satul Nucu. Datare: Epoca Medievală, sec. XVI-XVII.
CAPITOLUL V
INFRASTRUCTURA TURISTICĂ ȘI CIRCULAȚIA TURISTICĂ
5.1. Baza tehno-materială a turismului
5.1.1. Baza de cazare
Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare din zona de munte a județului Buzău cuprind, în special, pensiuni agroturistice, vile turistice, dar și cabane, repartizate pe teritoriul comunelor Siriu, Gura Teghii, Chiojdu, Colți și în orașul Nehoiu. Comunele Bozioru, Brăești și Lopătari nu dispun încă de unități de cazare, însă turiștii se pot caza în structurile disponibile în comunele învecinate.
Cele mai multe unități de cazare aparțin comunei Siriu, incluzând toate tipurile enumerate mai sus, clasificate în unități de 2 și 3 stele. Cea mai cunoscută este Cabana 14 Scaune (2**), situată în Valea Cașoca, ce dispune și de cele mai multe locuri de cazare (41). Facilitățile incluse sunt asemănătoare pentru toate unitățile de cazare din această zonă, incluzând TV, Internet wireless, locuri de joacă pentru copii, foișor, grătar, teren de mini fotbal, tenis ori basket, livadă cu pomi fructiferi și eventual lac cu pește. Alte structuri de cazare din comuna Siriu sunt: Pensiunea 14 Scaune Cașoca Siriu, clasificată la 2 stele, cu 34 de locuri, Pensiunea Izvorul Aninului (3***, 32 locuri), Pensiunea Felix (3***, 22 locuri), Cabana Hadar (3***, 30 locuri), Pensiunea Orizont – fig. nr. 75 (2**, 12 locuri), Cabana Tanti Aglaia etc.
Fig. nr. 74. Pensiunea Montana Fig. nr.75. Popas turistic Orizont
Pe locul al doilea cu privire la numărul de unități de cazare, se situează comuna Chiojdu. Aici, mai cunoscute sunt pensiunile Casa Codescu, La Cărămidari (3***, 18 locuri) și Tata Lice (2**, 14 locuri). Pensiunea Casa Codescu (3***, 16 locuri) este renumită pentru faptul că este inscripționată pe bacnota de 10 lei și este refăcută si expusă în cadrul Muzeului Satului din București. În comuna Gura Teghii, renumite sunt pensiunile Montana și Varlaam. Pensiunea Montana (fig. nr. 74) este, însă, cea mai nouă, construită în 2009, fiind clasificată la 3 stele, cu o capacitate de 20 de locuri de cazare. Are mai multe facilități decât restul pensiunilor, dispunând și de sală în care se pot organiza evenimente, mese festive, precum și de o sală de conferințe cu toate dotările necesare, ambele cu o capacitate de 40 de locuri fiecare.
Orașul Nehoiu dispune de cinci pensiuni în care turiștii se pot caza: Pensiunea Răstoaca (3***, 14 locuri), Pensiunea Piatra Mare (3***, 14 locuri), Pensiunea Casa Fetic (2**, 6 locuri), Montana Touring (3***, 12 locuri) și Pensiunea Roza (3***, 36 locuri). Dintre toate, Pensiunea Roza (fig. nr. 76) este cea mai nouă și are cele mai multe facilități, având în plus față de celelalte o sală de conferințe cu o capacitate de 170 de locuri și o sală de festivități cu 350 de locuri. De asemenea, Hanul Nehoiu oferă cazare, alimentație, precum și posibilități de a organiza evenimente festive.Pe lângă funcțiile pe care le au și facilitățile pe care le pun la dispoziția turiștilor, unitățile de cazare reprezintă și puncte de plecare spre traseele și obiectivele turistice din zonă.
Fig. nr.76. Pensiunea Roza
5.1.2 Baza de alimentație publică
Unitățile de alimentație publică sunt mai puțin numeroase decât cele de cazare, însă sunt diversificate, găsindu-se atât unități de tip restaurant, fast-food, dar și unități tip cofetărie-patiserie, ori tip bar. Cele mai multe astfel de structuri turistice se găsesc pe raza orașului Nehoiu, care dispune de două restaurante (Restaurant Roua Munților – fig. nr. 77 și Restaurant Tricosib), trei unități de tip fast-food (Pizzeria Jr, Pizzeria Montana – fig. nr. 78), o cofetărie (Angel Cake Coffe) și mai multe unități de tip bar, care au și terase (Club Cherry).
Fig. nr. 77. Restaurant Roua Munților Fig. nr. 78. Pizzeria Montana
În comuna Siriu există un singur restaurant (Bratcom), o unitate de tip fast food (La Caliță în satul Cașoca) și câteva unități tip bar (de exemplu Cerbul Siriului în satul Lunca Jariștei, pe DN 10). În comuna Gura Teghii sunt doar patru unități tip bar, dintre care, mai importante sunt Clubul Vânătorilor și La Neagu, care au încăperi diferite pentru bar de zi și pentru club în nopțile de weekend. Clubul Vânătorilor dispune și de o terasă unde se pot servi și produse de cofetărie, pe lângă băuturi. Celelalte comune nu pun la dispoziția turiștilor decât baruri de zi mai mici, care, însă, nu se ridică la standardele la care ar trebui. Din păcate, produse tradiționale nu se pot savura decât la pensiunile din zonă, neexistând restaurante cu specific.
5.1.3 Baza de agrement
Infrastructura de agrement din zona de munte a Buzăului este reprezentată doar prin cluburi, baruri și discoteci (pentru distracția de noapte) și trasee turistice amenajate în masivele montane. În comuna Gura Teghii sunt disponibile discotecile Clubul Vânătorilor și La Neagu, în orașul Nehoiu sunt cluburile Cherry și Phoenix, iar în comuna Chiojdu s-a deschis clubul Cowboys Pub Buzău, ce oferă o gamă mai largă de activități, precum: petreceri tematice, karaoke, seri în care sunt invitați artiști importanți pe plan regional, diverse concursuri cu premii și multe altele. Sunt numeroase localuri (căminele culturale), care oferă posibilități de a organiza evenimente festive, precum nunți, botezuri, zile de naștere, iar turiștii dornici să vadă o nuntă tradițională, de exemplu, pot participa la aceasta.
De asemenea, există numeroase trasee turistice marcate, pe care cei interesați le pot parcurge, mai ales în masivele Siriu, Penteleu și Podu Calului, după cum urmează:
Trasee în Munții Siriu:
Traseu 1: Băile Siriu (540 m) – Valea Neagra – Dosul Muntelui – Poarta Vânturilor – Obârșia Crasnei – Culmea Tătăruțu – Vârful Tătaru Mare (1.447 m) – Tabla Buții – Poiana Stânei (930 m);
Marcaj: bandă roșie;
Durată: 7-8 ore;
Obiective principale: vf. Bocârnea (1.659 m), Lacul Vulturilor (prin abatere de la traseu), Culmea Mălâia, vf. Tătaru Mare, Tabla Buții, Cimitirul Eroilor.
Acest traseu este cel mai ușor de parcurs și accesibil aproape în cea mai mare parte a anului. Iarna este mai dificil de străbătut sectorul de la obârșia văii Crasna, precum și unele porțiuni din Masivul Tătaru, unde sunt frecvente troienirile.
Traseu 2: Băile Siriu – Valea Bradului – Colții Babei – Vf. Bocârnea – Poarta Vânturilor – Lacul Vulturilor – Culmea Bloji – Stearpa (720 m) – Valea Siriului – Gura Siriului;
Marcaj: punct roșu;
Durată: 9-10 ore;
Obiective principale: abrupturile și stâncăria de la obârșia pârâului Mreaja, Lacul Vulturilor, Valea Siriului.
Prin desfășurarea sa, traseul constituie un circuit. Punctele de plecare și de sosire se află la 2,2 km unul față de celălalt. El trece prin cele mai frumoase și sălbatice sectoare din Siriu. Unele porțiuni sunt mai dificil de urcat, de aceea traseul nu se recomandă decât turiștilor mai antrenați. Iarna este indicată ascensiunea pe Valea Neagră (traseul 1) și coborârea pe la Lacul Vulturilor Culmea Bloji, spre Valea Siriului, adică o combinare a traseelor 1 și 2. Se evită astfel sectorul periculos din estul Bocârnei.
Traseu 3: Gura Siriului (520 m) – Valea Milea – Lacul Vulturilor – Poarta Vânturilor (1.490 m) – Valea Urlătoarea – Valea Crasna – Crasna (570 m);
Marcaj: triunghi albastru;
Durata: 7-8 ore;
Obiective principale: Lacul Vulturilor, Culmea Mălâia, Vârful Bocârnea.
Traseu 4: Dosul Muntelui (1.410 m) – Vf. Bocârnea – Poarta Vânturilor – Vf. Mălâia – Șaua din Bloji (1.470 m);
Marcaj: cruce roșie;
Durată: 3 ore;
Obiective principale: vârful Bocârnea, vârful Mălâia.
Este un traseu de creastă și poate fi considerat o completare a traseelor 1 și 3, ascensiunea putându se face atât din sud, cât și din nord.
b) Trasee în Munții Penteleului:
Traseu 5: Gura Cernatului (650 m) – stâna Cernatului – Vf. Penteleu (1.772 m) – Vf. Crucea Fetei – Vf. Bălescu Mare – Vf. Bălescuțu – Mușa (1.070 m);
Marcaj: bandă roșie;
Durata: 9-10 ore;
Obiective principale: vârful Penteleu, Mușa.
Traseu 6: Gura Cernatului (650 m) – Valea Milea – Rezervația Viforâta – pârâul Cășeria – Șaua Căprioarei (1.410 m) – Culmea Caprei – Șapte Izvoare – Secuiu (cca 700m).
Marcaj: triunghi albastru;
Durată: 9-10 ore;
Obiective principale: Rezervația Viforâta, Culmea Caprei, vârful Penteleu, cascada Șapte Izvoare.
Traseu 7: Brebu (680 m) – Lacul Negru (1.050 m) – Brebu.
Marcaj: punct roșu;
Durată: 1 – 1½ ore până la lac;
Obiective principale: Lacul Negru.
Traseul este indicat mai ales la sfârșit de drumeție în Masivul Penteleu, la coborârea spre Varlaam pe Bâsca Mică. Se pleacă din spatele cabanei din Brebu, pe partea dreaptâ a văii Bâsca Mică.
Trasee în Masivul Podu Calului și în Culmea Ivanețu:
Traseu 8: Gura Teghii (495 m) – Poiana Teghii – Vf. Podu Calului (1.439 m).
Marcaj: cruce albastră;
Durată: 3-3½ ore.
Traseu 9: Gura Teghii – Valea Fulgeriș – Vf. Ivanețu (1.191 m) – Plaiul Nucului – Lacul Mociaru – Lopătari (470 m).
Marcaj: cruce albastră;
Durată: 5-6 ore;
Obiective principale: vârful Ivanețu, Lacul Mociaru, Lopătari, Focul Viu, Malul Roșu, carstul de la Meledic ș.a.
Traseul constituie un mijloc de legătură, scurt și ușor de realizat între Subcarpați și munte.
Pe lângă aceste trasee, se mai pot practica și alte activități, precum: sporturi extreme pe apele repezi ale râului Buzău și ale afluenților săi (river rafting, scufundări), canoeing pe lacuri, pescuit (apele de munte sunt bogate în pești precum scobar, păstrăv, caras, clean), înot, escaladă pe stânci etc. Zona necesită investiții mai mari, atât în infrastructura de cazare, în cea de alimentație publică, dar mai ales în infrastructura de agrement. De asemenea, traseele turistice ar trebui promovate mai mult, deoarece este păcat de frumusețile acestei zone, pentru ca ea să nu fie cunoscută îndeajuns.
5.2. Căile de comunicație și transport
Căile de comunicație sunt reprezentate de: Drumul Național 10, ce face legătura între orașele Buzău și Brașov și deservește comuna Siriu și orașul Nehoiu, drumuri județene și drumuri comunale ce fac legătura între comune, dar și între localitățile acestora. Orașul Nehoiu este singura localitate urbană a acestei zone a Buzăului și este singura deservită de calea ferată Buzău-Nehoiașu, existând stații în localitățile Șețu, Păltineni, Nehoiu și Nehoiașu (ultima este cap de linie). Din dreptul localității Nehoiașu, DN10 se ramifică și face legătura cu DJ 203K, ce duce în comuna Gura Teghii, în satele Nemertea, Furtunești și Păltiniș. De la Nemertea, DJ 203K continuă spre comuna Brăești; tot din acest sat continuă spre satele Gura Teghii și Varlaam un drum comunal, iar de la Varlaam până la Secuiu și Vadu Oii se poate ajunge doar pe drum forestier.
Spre comuna Brăești se poate ajunge pe DN 10 până în comuna Măgura și de aici pe DJ 203L ce leagă localitățile Pârscov-Brăești. De asemenea, există legături cu comuna Lopătari prin drum comunal. DJ 203L trece și prin comuna Bozioru. Comuna Lopătari se află la 60 km distanță de municipiul Buzău și este deservită de DJ 203K ce o leagă spre est de comuna Mânzălești și spre vest de comuna Gura Teghii. În comuna Colți accesul este mai dificil, în sensul că drumul DC 69 care o leagă de DN 10 și implicit de orașul Pătârlagele, este parțial asfaltat. În orașul Patarlagele este și gară, stație pe calea ferată Buzău – Nehoiașu. Comuna Colți se află la 10 km distanță de Pătârlagele.
La Chiojdu se poate ajunge folosind rețeaua rutieră: drumul județean DJ 102L care face legătura între DN10 (Buzău – Brașov) și DJ 1A (Ploiești – Vălenii de Munte – Brașov), drumul județean DJ 103P (Bâsca Chiojdului – Nehoiu) precum și alte cinci drumuri comunale: DC 58 spre satul Poenițele, DC 57 spre satul Cătiașu, DC 63 spre satul Plescioara, DC 210 spre zona Răchiți din Bâsca Chiojdului și DC 209 spre Vârful Mălăia din Munții Siriului.
Transportul se poate realiza atât feroviar (calea ferată Buzău – Nehoiașu, spre orașul Nehoiu și în apropiere de comunele Colți, Siriu și Gura Teghii), cu autoturismul propriu (pe drumurile comunale, județene și DN 10, amintite mai sus), dar și cu mijloace de transport în comun: există microbuze, autobuze și autocare ce fac legătura între această zonă și orașele apropiate: Buzău, Brașov, Vălenii de Munte, Ploiești și București.De asemenea, există linii de transport în comun între satele componente ale comunelor și între comune. Dintre firmele de transport, cele mai multe rute le deține firma Transcom 1994 SRL cu sediul în comuna Chiojdu.
Dintre aspectele care ar trebui remediate, în ceea ce privește căile de comunicație și de transport, importante sunt asfaltarea în întregime a drumurilor județene și îmbunătățirea stării drumurilor comunale, precum și achiziționarea de noi mijloace de transport în comnu, în special pe plan local.
5.3 Caracteristicile circulației turistice
Deși este o zonă cu un potențial natural și etnofolcloric deosebit, circulația turistică în zona de munte a județului Buzău este destul de scăzută, neexistând date oficiale în privința fluxului de turiști, decât pentru orașul Nehoiu și pentru comunele Siriu, Gura Teghii și Chiojdu. Majoritatea turiștilor care vizitează această parte a țării provin din județul Buzău și din orașele apropiate: București, Brașov, Ploiești. De asemenea, se poate spune că turismul în această zonă se caracterizează prin sezonalitate, lunile cele mai propice practicării turismului fiind cele de vară, când temperaturile sunt favorabile, fiind mai scăzute, iar aerul mai răcoros decât în aglomerația orașelor.
Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, cele mai mari fluxuri de turiști (fig. nr. 79), le-au avut de-a lungul timpului, comunele Chiojdu și Siriu. Fluxurile de turiști în această zonă, sunt consemnate după anul 2001, odată cu construirea de pensiuni și alte unități de cazare.
Fig. nr. 79. Evoluția numărului de sosiri în structurile de primire turistică
cu funcțiuni de cazare în perioada 2001-2012
Pentru comuna Chiojdu, numărul sosirilor turistice este înregistrat din anul 2004 (787 sosiri), iar pentru Gura Teghii abia din anul 2006, doar 20 de sosiri. Pe de altă parte, în orașul Nehoiu și în comuna Siriu, turiștii sosiți aici sunt înregistrați din anul 2001: 377 sosiri pentru Nehoiu și 314 sosiri pentru Siriu. Sosirile turistice în comuna Siriu au avut o evoluție ascendentă până în anul 2004, când ajung la valoarea de 1325 (cea mai mare pentru această comună), însă, în anii următori, înregistrează anumite fluctuații, atingând valoarea de 898 sosiri în anul 2012.În ceea ce privește comuna Chiojdu, cea mai mare valoare a sosirilor turistice este înregistrată în anul 2008 (1399 sosiri), după care valorile încep să scadă, până la 444 sosiri în anul 2012. Sosirile turistice din orașul Nehoiu ating valoarea maximă în anul 2006 (805 sosiri), în anii următori valorile scăzând foarte mult, până la 38 de sosiri în anul 2011 și 93 în 2012. Comuna Gura Teghii a avut cele mai puține sosiri turistice, cea mai mare valoare consemnată fiind de 246 sosiri în anul 2010, iar în 2012 de 167 sosiri.
Cele mai multe înnoptări (fig. nr. 80) în structurile de primire turistică le-a înregistrat comuna Siriu, în anul 2007 (3463 înnoptări), urmată de comuna Chiojdu cu 2877 înnoptări în același an și de orașul Nehoiu, cu 2856 înnoptări în anul 2003.
Fig. nr. 80 Evoluția numărului de înnoptări în structurile de primire turistică
cu funcțiuni de cazare în perioada 2001-2012
Cele mai puține înnoptări au fost consemnate în comuna Gura Teghii, cu valori scăzute pe toată perioada analizată (2001-2012), maxima fiind de 580 înnoptări în anul 2008. După cum se observă și în graficul de mai sus, comuna Siriu a avut o evoluție parțial ascendentă în perioada analizată, însă în anul 2012 se detașează clar de celelalte comune, atingând valoarea de 3270 înnoptări, în timp ce orașul Nehoiu a avut numai 266 înnoptări, iar comuna Gura Teghii doar 268. Acest lucru este datorat și numărului mult mai mare de unități de cazare existente în comuna Siriu, spre deosebire de localitățile învecinate.
CAPITOLUL VI
POSIBILITĂȚI DE VALORIFICARE TURISTICĂ
Rolul obiectivelor etnoculurale în dezvoltarea economiei
Potențialul etnofolcloric al zonei de munte a județului Buzău este reprezentat prin arhitectura gospodăriei țărănești, prin anumite meșteșuguri, dar și obiceiuri, datini și tradiții care au rămas nealterate odată cu trecerea timpului, prin portul popular purtat cu atâta mândrie de membri ansamblurilor folclorice la festivalurile la care sunt invitați și, nu în ultimul rând, prin gastronomia specifică zonei (cu tentă pastorală). Aceste elemente sunt sintetizate în colecțiile de artă populară existente, care au rolul de a păstra aspectele esențiale ale folclorului buzoian, spre a fi admirate și prețuite și de generațiile viitoare.
Principalul rol al obiectivelor etnoculturale în dezvoltarea economiei este dezvoltarea turismului rural. Prin păstrarea tradițiilor și meșteșugurilor (arta țesutului și cusăturilor)și prin menținerea culturii românești în spațiul rural, această zonă poate demonstra că are valoare etnografică. Pe lângă acest aspect, zona dispune de un potențial turistic natural bogat (cu peisaje deosebite, resurse geologice, hidrografice, floristice și faunistice, rezervații naturale), dar și antropic (instituții de artă și cultură), care poate atrage un număr considerabil de turiști.
Creșterea fluxului de turiști în spațiul rural, datorită potențialului existent, poate duce la atragerea de investiții pentru îmbunătățirea dotărilor de infrastructură generală și edilitară (modernizarea infrastructurii de transport, alimentare cu apă, canalizare pentru toate așezările rurale), dar, mai ales, pentru modernizarea dotărilor turistice, care includ structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare, structuri de alimentație publică și structuri de agrement. Nu există unități de cazare în toate comunele din această zonă, iar structurile de alimentație și agrement aproape că lipsesc. Astfel, proprietarii de pensiuni rurale au nevoie de sprijinul autorităților locale pentru a se dezvolta și pentru a-și extinde afacerile, fiind necesare strategii de dezvoltare și promovare a turismului rural și agroturismului bine făcute, care să ducă la includerea zonei în programe de dezvoltare turistică. Sunt necesare amenajări de restaurante cu specific, pentru promovarea mâncării din zona de munte, cu specific pastoral, dar și cafenele și cofetării, unde turiștii să se poată relaxa. De asemenea, potențialul turistic natural fiind destul de bogat, există condiții pentru amenajarea unor dotări specifice sporturilor de iarnă, dar și pentru amenajarea de spații verzi și îmbunătățirea traseelor turistice existente.
Printr-o mai bună promovare a potențialului care caracterizează acest areal, cu siguranță numărul de turiști va crește, iar autoritățile locale se vor implica în obținerea de fonduri pentru transformarea lui într-o adevarată zonă turistică de importanță națională, nu doar regională, așa cum este în prezent.
Analiza SWOT
Analiza SWOT reprezintă,practic, o metodologie de analiză a unei zone, ce cuprinde următoarele secțiuni: puncte tari (Strenghts), puncte slabe (Weaknesses), oportunități (Opportunities) și riscuri sau amenințări (Threats). Prin realizarea acestei analize, se permite concentrarea asupra aspectelor care necesită îmbunătățiri și se pot face presupuneri asupra posibilităților de dezvoltare ale zonei, atât sub raport turistic, cât și din alte privințe:
Infrastructură de transport, căi de comunicații și mediu
Turism
Strategii și proiecte de dezvoltare turistică
Fiecare comună din această regiune își realizează propria strategie de dezvoltare durabilă, pe o anumită perioadă de timp (de obicei cinci ani), în care își propune să îndeplinească anumite obiective specifice, scopul principal, în domeniul turismului, fiind afirmarea și promovarea potențialului turistic existent în această zonă. Obiectivele specifice se referă la următoarele aspecte:
dezvoltarea infrastructurii de transport, în special modernizarea drumurilor comunale și a celor județene;
restaurarea clădirilor de patrimoniu și punerea în valoare a acestora;
susținerea și informarea practicilor de agricultură ecologică;
acoperirea suprafețelor degradate prin plantarea arborilor pentru prevenirea degradării terenurilor;
amenajarea unor parcuri comunale;
promovarea și susținerea unor tehnici eficiente de marketing pentru atragerea turiștilor în zonă;
protejarea întreprinderilor mici care desfășoară activități productive și participă la dezvoltarea zonei;
promovarea produselor turistice cu oferte variate pentru atragerea turiștilor;
pregătirea prin programe speciale a practicanților de agroturism zonali;
susținerea prin acțiuni eficiente de romovare a evenimentelor locale;
promovarea de măsuri eficiente de marketing;
Ulterior, fiecare comună adoptă un Plan Local de Acțiune, adică un instrument de planificare și implementare, ce conține un set de elemente pe domenii de activitate, ce se aplică într-un termen determinat în scopul realizării obiectivelor generale stabilite într-o strategie.
Printre proiectele implementate la nivel județean pentru protejarea resurselor naturale, se numără Managementul conservativ și participativ al sitului ROSCI0229 SIRIU și Managementul conservativ și participativ al sitului ROSCI0190 PENTELEU. Aceste proiecte sunt finanțate prin Programul Operațional Sectorial Mediu 2007-2013, Axa prioritară 4 – „Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protecția naturii”, Domeniul major de intervenție – Dezvoltarea infrastructurii și a planurilor de management pentru protejarea biodiversității și rețelei Natura 2000. Obiectivele proiectelor sunt: realizarea documentelor necesare unui management eficient al sitului ROSCI0190 PENTELEU și sitului ROSCI0229 SIRIU, informarea și conștientizarea populației locale din Chiojdu, Siriu și Gura Teghii cu privire la importanța biodiversității din ROSCI0190 PENTELEU și ROSCI0229 SIRIU. Perioada de derulare a proiectelor a fost de 22 de luni: 6 ianuarie 2010 – 6 noiembrie 2011.
Aceste proiecte fac parte din rețeaua Natura 2000. Siturile Natura 2000 reprezintă zone de management durabil al mediului, în care se urmărește conservarea habitatelor naturale și/sau a speciilor pentru care a fost declarat situl, iar dezvoltarea activităților umane se face ținând cont de anumite cerințe de conservare. Obiectivul principal al conservării naturii este acela de a crea un echilibru între conservare și nevoile sociale și culturale, prin urmare Natura 2000 nu va exclude activitățile umane atâta timp cât nu sunt în contradicție cu obiectivele conservării.
De asemenea, un alt proiect de dezvoltare turistică este și Geoparcul Ținutul Buzăului, ce include comune din Subcarpații Buzăului, dar și unele localități din zona de contact cu Munții Buzăului, precum Bozioru, Brăești, Colți și Lopătari. Proiectul are drept scop protejarea, conservarea, dar și valorificarea unor elemente naturale deosebite din această zonă a județului, precum Focul viu de la Lopătari, sau Chihlimbarul de la Colți, dar și a unor elemente valoaroase ale patrimoniului cultural, în care putem include așezările rupestre de la Colți și Bozioru. Dezvoltarea proiectului ar avea efecte și în dezvoltarea economică a localităților peste care se suprapune. Deocamdată este la stadiul de proiect, nefiind suficiente fonduri pentru aplicarea sa. Proiectul a fost aprobat de Consiliul Județean Buzău în anul 2010, termenul de finalizare fiind în anul 2015.
6.4 Perspective de dezvoltare turistică
Zona de munte a județului Buzău poate deveni cu adevărat o destinație turistică, dacă va avea parte de o promovare pe măsură și dacă Primăria și Consiliul Local vor aplica strategiile de dezvoltare propuse. Principalele obiective în domeniul turismului sunt creșterea numărului de turiști și dezvoltarea elementelor de identitate pe plan județean și național, prin evidențierea tuturor tradițiilor locale. Printre aspectele care ar trebui să devină niște priorități pentru autoritățile locale, se numără:
Realizarea de programe turistice
Această prioritate contribuie în mod direct la atingerea ambelor obiective strategice. Prioritatea cuprinde pachete de programe propuse pentru a fi realizate, bazându-se pe atracțiile turistice ale zonei, conturându-se astfel principalele sectoare de turism:turism montan și turism rural.
Realizarea unor activități de marketing
Una din problemele turismului în această regiune, dar și în întreg județul Buzău, este numărul redus al activităților de marketing. Fluxul mic de turiști este cauzat de lipsa promovării turistice și de gradul redus de cunoaștere a acestei zone în rândul turiștilor. Sunt necesare activități de marketing ce stârnesc interesul vizitatorilor pentru evenimentele organizate în zonă, pentru potențialul existent, determinând în mod direct, îmbunătățirea vieții sociale a localnicilor, având efect și asupra dezvoltării economice a zonei.
Dezvoltarea resurselor umane și a cadrului instituțional în domeniul turismului
Un aspect important este înființarea unui centru de informare turistică pe de o parte, și instruirea lucrătorilor în turism pe de altă parte, urmărindu-se calificarea tuturor actorilor din toate ramurile domeniului turistic.
Dezvoltarea infrastructurală
O problemă majoră a spațiului rural în general, este infrastructura deficitară. Sunt necesare reabilitarea infrastructurii de acces către zonele cu potențial turistic, dar și semnalizarea obietivelor și traseelor turistice prin indicatoare turistice. Un alt aspect este amenajarea de trasee pentru ciclism și off-road, pentru a se evita distrugerea mediului înconjurător prin practicarea acestor forme de turism în spații neamenajate.
CONCLUZII
În urma aspectelor prezentate în această lucrare, putem conchide că zona de munte a județului Buzău reprezintă o regiune cu un mare potențial turistic, reprezentat de cadrul natural (cu resursele naturale aferente), alături de bogăția elementelor etnofolclorice (arhitectura țărănească, portul popular, festivaluri folclorice, obiceiuri, meșteșuguri și gastronomie tradițională).
O primă concluzie este legată de slaba valorificare turistică a zonei, în ciuda potențialului de care dispune. Conservarea moștenirii culturale, precum și a resurselor naturale, ar putea duce la dezvoltarea turismului. Turismul în acest spațiu rural ar reprezenta o modalitate de dezvoltare economică, de creștere a nivelului de trai al populației locale și de afirmare turistică a zonei pe plan național. Sunt necesare strategii de dezvoltare turistică adecvate, alături de implicarea populației locale în activitățile turistice.
O a doua concluzie se referă la promovarea turistică efectuată la scară redusă, doar prin site-uri ale comunelor și impresii ale turiștilor scrise pe diferite blog-uri. Zona are nevoie de o promovare la nivel național, prin mijloace mass-media și materiale de promovare, precum și de participare la târguri de turism, în care să se prezinte oferta turistică de care dispune. De asemenea, este necesară o colaborare cu agenții de turism, pentrucrearea de pachete turistice care să includă și acest areal.
Dezvoltarea turistică trebuie să aibă la bază doi factori importanți: investiții în infrastructura turistică și prestarea de servicii turistice de calitate, pentru a se crea o imagine pozitivă în rândul turiștilor, obținându-se, astfel, o promovare și prin intermediul clienților mulțumiți. Este demonstrat faptul că un turist mulțumit poate aduce în zonă alți cinci, însă un turist nemulțumit poate influența negativ alte zece persoane, convingându-le să nu ajungă în acea zonă. Astfel, pe lângă dotările turistice, este nevoie și de personal calificat în turism, care să aibă o atitudine de profesionalism și ospitalitate.
Lucrarea de față își propune să atragă atenția asupra potențialului turistic existent în zona de munte a județului Buzău și asupra investițiilor și amenajărilor necesare, precum și să arate că zona merită vizitată și să atragă potențiali turiști.
BIBLIOGRAFIE
Cândea M., Simon T., Bogan E. (2012), Patrimoniul turistic la Romaniei, Editura Universitară, București;
Cocora G. (1979), La poalele Penteleului, Gura Teghii, Editura Litera, București;
Horșia O. (1991), Zona etnografică Buzău, Editura Sport-Turism, București;
Ielenicz M. (1984), Munții Ciucaș-Buzău. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
Ielenicz M., Nedelea A. (2009), Dicționar de geomorfologie, Editura Universitară, București;
Ielenicz M., Posea Gr. (1977), Munții Buzăului Ghid turistic, Editura Sport -Turism, București;
Nicolescu V. (2006), Buzău 575 File de monografie, Editura MAD Linotype, Buzău;
Popescu D. P. (2007), Cartea satelor chiojdene (Volumul 1 – Prezentare monografică a comunei Chiojdu – județul Buzău), Editura Prahova, Ploiești;
Rusen Gh. (2008), Bâsca-Pentelu (așa cum a fost), Editura MAD Linotype, Buzău;
Vlăduțiu I. (1973), Etnografia românească, Editura Științifică, București;
Vlăduțiu I. (1976), Turism cu manualul de etnografie, Editura Sport-Turism, București;
*** 2003, Atlasul Etnografic Român, Volumul 1. Habitatul, Editura Academiei Române, București;
*** 2005, Atlasul Etnografic Român, Volumul 2. Ocupațiile, Editura Academiei Române, București;
*** 2008, Atlasul Etnografic Român, Volumul 3. Tehnica Populară, Alimentația, Editura Academiei Române, București;
*** 2011, Atlasul Etnografic Român, Volumul 4. Portul și arta populară, Editura Academiei Române, București;
*** 2013, Atlasul Etnografic Român, Volumul 5. Sărbători, Obiceiuri, Mitologie, Editura Academiei Române, București;
*** 1982, Caiet de etnografie și folclor, Buzău;
*** 1984, Caiet de etnografie și folclor, Buzău;
*** 2007, Călătorie în Ținutul Buzăului, Ghid neconvențional, Centrul Geomedia, București;
*** 2009, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Buzău, Tradiții buzoiene. Caiet de etnografie și folclor, Alpha MDN S.A. Buzău;
*** 1987, Geografia României, III, Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
*** Direcția Județeană de Statistică Buzău;
*** Institutul Național de Statistică;
*** 1980, Județele Patriei, Buzău monografie, Editura Sport-Turism, București;
*** Planul de management ROSCI0190 PENTELEU;
*** Planul de management ROSCI0229 SIRIU;
*** Strategia de dezvoltare a comunei Gura Teghii, județul Buzău;
*** Strategia de dezvoltare durabila a orașului Nehoiu, județul Buzău 2011-2018;
*** Strategia de dezvoltare locală a comunei Chiojdu, județul Buzău;
*** Strategia de dezvoltare locală pentru perioada 2007-2013, comuna Siriu, județul Buzău;
*** Strategia de Dezvoltare și Promovare a Turismului și Agroturismului în județul Buzău, 2010-2015;
*** Strategia de Vizitare ROSCI0190 PENTELEU;
*** Strategia de Vizitare ROSCI0229 SIRIU;
*** 2013, Studiu istoric al comunei Colți, județul Buzău, Proiectant S.C. STAR ART S.R.L. BUZĂU;
http://adevarul.ro/
http://agroromania.manager.ro/
http://www.drumetiimontane.ro/
http://jurnalul.ro/
http://www.infopensiuni.ro/
http://www.opiniabuzau.ro/
http://traditionsbuzau.blogspot.ro/
http://www.turismbuzau.ro/
BIBLIOGRAFIE
Cândea M., Simon T., Bogan E. (2012), Patrimoniul turistic la Romaniei, Editura Universitară, București;
Cocora G. (1979), La poalele Penteleului, Gura Teghii, Editura Litera, București;
Horșia O. (1991), Zona etnografică Buzău, Editura Sport-Turism, București;
Ielenicz M. (1984), Munții Ciucaș-Buzău. Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
Ielenicz M., Nedelea A. (2009), Dicționar de geomorfologie, Editura Universitară, București;
Ielenicz M., Posea Gr. (1977), Munții Buzăului Ghid turistic, Editura Sport -Turism, București;
Nicolescu V. (2006), Buzău 575 File de monografie, Editura MAD Linotype, Buzău;
Popescu D. P. (2007), Cartea satelor chiojdene (Volumul 1 – Prezentare monografică a comunei Chiojdu – județul Buzău), Editura Prahova, Ploiești;
Rusen Gh. (2008), Bâsca-Pentelu (așa cum a fost), Editura MAD Linotype, Buzău;
Vlăduțiu I. (1973), Etnografia românească, Editura Științifică, București;
Vlăduțiu I. (1976), Turism cu manualul de etnografie, Editura Sport-Turism, București;
*** 2003, Atlasul Etnografic Român, Volumul 1. Habitatul, Editura Academiei Române, București;
*** 2005, Atlasul Etnografic Român, Volumul 2. Ocupațiile, Editura Academiei Române, București;
*** 2008, Atlasul Etnografic Român, Volumul 3. Tehnica Populară, Alimentația, Editura Academiei Române, București;
*** 2011, Atlasul Etnografic Român, Volumul 4. Portul și arta populară, Editura Academiei Române, București;
*** 2013, Atlasul Etnografic Român, Volumul 5. Sărbători, Obiceiuri, Mitologie, Editura Academiei Române, București;
*** 1982, Caiet de etnografie și folclor, Buzău;
*** 1984, Caiet de etnografie și folclor, Buzău;
*** 2007, Călătorie în Ținutul Buzăului, Ghid neconvențional, Centrul Geomedia, București;
*** 2009, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Buzău, Tradiții buzoiene. Caiet de etnografie și folclor, Alpha MDN S.A. Buzău;
*** 1987, Geografia României, III, Carpații Românești și Depresiunea Transilvaniei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București;
*** Direcția Județeană de Statistică Buzău;
*** Institutul Național de Statistică;
*** 1980, Județele Patriei, Buzău monografie, Editura Sport-Turism, București;
*** Planul de management ROSCI0190 PENTELEU;
*** Planul de management ROSCI0229 SIRIU;
*** Strategia de dezvoltare a comunei Gura Teghii, județul Buzău;
*** Strategia de dezvoltare durabila a orașului Nehoiu, județul Buzău 2011-2018;
*** Strategia de dezvoltare locală a comunei Chiojdu, județul Buzău;
*** Strategia de dezvoltare locală pentru perioada 2007-2013, comuna Siriu, județul Buzău;
*** Strategia de Dezvoltare și Promovare a Turismului și Agroturismului în județul Buzău, 2010-2015;
*** Strategia de Vizitare ROSCI0190 PENTELEU;
*** Strategia de Vizitare ROSCI0229 SIRIU;
*** 2013, Studiu istoric al comunei Colți, județul Buzău, Proiectant S.C. STAR ART S.R.L. BUZĂU;
http://adevarul.ro/
http://agroromania.manager.ro/
http://www.drumetiimontane.ro/
http://jurnalul.ro/
http://www.infopensiuni.ro/
http://www.opiniabuzau.ro/
http://traditionsbuzau.blogspot.ro/
http://www.turismbuzau.ro/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valorificarea Turistica a Potentialului Etnofolcloric al Zonei Montane Buzoiene (ID: 148591)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.