Valorificarea turistică a potențialului arhitectonic al Municipiului Oradea [303769]

Valorificarea turistică a potențialului arhitectonic al Municipiului Oradea

1. Introducere

Turismul reprezintă călătoria pe care o face o [anonimizat], distracție, cunoaștere sau chiar în scopul afacerilor. Pentru ca o [anonimizat], pe o [anonimizat], această acțiune nefiind renumerată.

[anonimizat]-am propus să scot în evideță potențialul arhitectonic foarte bogat pe care îl are Municipiul Oradea. Pentru a [anonimizat].

[anonimizat], în comparație cu cererea turiștilor pentru astfel de circuite sau trasee turistice. [anonimizat], poate deveni una dintre cele mai căutate destinații turistice din categoria „City Break”, și poate crește drastic economia orașului.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], datorită resurselor sale arhitectonice unice și pline de istorie.

[anonimizat].

[anonimizat], și de asemenea am identificat potențialul turistic și posibilitățile de cazare și masă pentru Oradea.

[anonimizat] a edificiilor arhitectonice.

2. Metodologie

Conform lui Cocean, P. (2000), resursele atractive de proveniență antropică sunt o însumare de elemente cu funcție recreativă create de om. [anonimizat] a [anonimizat] a crea și de a evolua împreună cu peisajul înconjurător. În perioada antichității, o pondere mare o [anonimizat], zestrea antropică s-a diversificat. [anonimizat], [anonimizat], culturale sau economice. [anonimizat], [anonimizat].

Dintre tipurile de turism care valorifică cel mai mult resursele turistice de proveniență antropică este turismul cultural. [anonimizat]- vizitarea obiectivelor sau a resurselor atractive. [anonimizat].

Dintre caracteristicile turismului cultural se pot enumera:

-[anonimizat];

-[anonimizat]i mult decât populația rurală;

-durata alocată de turiști pentru practicarea turismului cultural este în general de 3 până la 7 zile;

-distanța variază în funcție de cerere și poziția spațială a obiectivelor;

-eficiența economică este una infimă, datorită independenței turiștilor care aleg cea mai scurtă cale de a vizita obiectivele turistice, de cele mai multe ori cu mașina proprie sau chiar cu auto-stopul, dar și cu rulote, ceea ce este în detrimentul bazelor de cazare și a funcționării acestora.

Atributele principale ale obiectivelor de proveniență antropică, care contribuie la practicarea turismului cultural sunt: vechimea, unicitatea, ineditul, dimensiunea și funcția (Cocean, 2000).

Omul epocii actuale este interesat cel mai mult de obiectivele cu atractivitate sporită, căutând de cele mai multe ori obiective din sfera „cel/cea mai”, cum ar fi „cel mai mare/mic”, „cea mai veche” sau „cel mai frumos”.

Vechimea unui obiectiv construit de mâna omului atrage datorită dorinței interioare a turistului de a călători în timp și de a trăi sentimentele pe care străbunii lor le-au experimentat în viața de zi cu zi. Chiar dacă un anumit obiectiv turistic nu îndeplinește și alte atribute, vechimea poate deveni singura sursă de interes pentru privitor, astfel se poate spune că acest atribut este esențial turismului cultural (Cocean, 2000).

Unicitatea obiectivelor este dată fie de alegera deliberată a creatorului de a construi un singur produs, fără să existe alte copii sau variante- fie este dată de dispariția sau distrugerea obiectelor de același fel. De asemenea atribuția de unic vine și de la ineditul fizionomic, pozițional sau structural-compozițional, prin care creatorul își expune tendința spiritului uman spre originalitate (Cocean, 2000).

Dacă vechimea și unicitatea unui obiectiv sunt atribute mult mai analizate de către turiștii informați, dimensiunea obiectivelor este accesibilă tuturor turiștilor, fiind ușor de evaluat. După cum spuneam anterior, turiștii sunt foarte atrași de extremitățile dimensionale cum ar fi maxime și minime. Astfel cea mai înaltă clădire din lume este Burj Khalifa, Versailles rămâne cel mai impozant castel francez, turnurile de televiziune din Moscova și Toronto sunt unele dintre cele mai înalte turnuri din lume, depășind 500 m înălțime, iar Louvru este cunoscut ca având cea mai bogată listă de exponate din lume (Cocean, 2000).

Funcțiile anterioare sau actuale ale obiectivelor turistice antropice poartă o semnificație unică. Astfel, chiar dacă un anumit obiectiv nu impresionează prin arhitectură sau dimensiuni, acesta poate impresiona doar prin funcția lui care oferă șansa turiștilor de a rememora importante evenimente istorice sau culturale (Cocean, 2000) .

Zestrea turistică antropică este structurată în două grupe de obiective:

edificii și elemente cu funcție turistică

activități antropice cu funcție atractivă

Din categoria edificiilor și elementelor cu funcție turistică intră construcțiile megalitice care datează dinainte de anul 3000 î.e.n. și este compus din trei forme: mehniri, dolmeni și cromlechiuri. Aceste construcții se întânesc în special în Bretania, Anglia sau Spania (Cocean, 2000).

Edificiile istorice însumează construcțiile apărute în secolele trecute, situate în special în zonele umanizate ale globului, fiind dovada creativității spiritului omenesc. Dintre cele mai importante obiective sunt castrele romane specifice continentului European. Ele au fost construite cu scop militar, ca puncte de întărire la granițele Imperiului Roman. Din cauza repetatelor bătălii care s-au dat împotriva Imperiului Roman, puține dintre aceste castre și-au păstrat forma inițială. La York (Anglia) s-a conservat aproape în totalitate integritatea zidului și a porților de intrare în castrul roman, însă pe teritoriul României castrele romane nu au avut aceeași soartă, fiind mult degradate. Cel mai mare castru roman din Dacia a fost construit la Apullum, însă a fost distrus în întregime de fortificația medievală ridicată pe Dealul Cetății. Alte castre romane de pe teritoriul României au fost la Micia, Potaisa (Turda), Porolissum, Râșnov (Cocean, 2000).

Forturile au același rol de întărire ca și castrele, însă sunt dintr-o perioadă mai recentă decât acestea din urmă. Forturile sunt specifice Americii de Nord și sunt caracterizate de masivitatea zidurilor, a porților, dar și de numărul mare de turnuri de supraveghere (Cocean, 2000).

Castelele sunt locuințele nobililor și a seniorilor feudali, care se întâlnesc atât în Europa, Asia, cât și în America. Acestea au funcții diverse, de la funcția de apărare, în cazul castelelor fortificate, până la funcții politico-administrative. În cazul castelelor fortificate, ele impresionează prin zidurile groase, contraforturile, turnurile de apărare și șanțuri, cât și prin așezarea lor pe piscurile colinelor sau a munților, iar în cazut castelelor care aveau funcție doar de lucuire sau politico-administrativă, acestea impresionează prin aura misterioasă, elemente de arhitectură, decorația bogată a interiorului, mobilier, picturi sau tapiserii. Dintre cele mai spectaculoase și frumoase castele din lume se numără cele de pe Valea Loarei (Franța) cum ar fi Chambord, Amboise, Blois; Urgel din Spania; Heidelberg din Germania; Schonbrunn- Austria; Buckingham- Regatul Unit al Marii Britanii. În România cele mai cunoscute castele sunt Bran, Peleș și Castelul Huniazilor (Cocean, 2000).

Cetățile, alături de castele, se situează în fruntea obiectivelor de rezonanță istorică. În comparație cu castelele, cetățile au funcții multiple, gradul de complexitate a construcției este mai ridicat și are funcția de habitat pentru o populație mai numeroasă. Cetățile se pot împărți în cetăți grecești, care sunt amplasate pe țărmurile Mării Mediterane și ale Mării Negre (Histria, Tomis, Calatis, Gela); cetăți dacice (Sarmizegetusa Regia, Costești-Cetățuia, Banița, Căpâlna care sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO); cetăți medievale (Cetatea Alba Carolina, Cetatea Sucevei, Cetatea Neamțului, Cetatea Sighișoara) (Cocean, 2000).

Fortificațiile sunt dintre cele mai diverse, în funcție de regiunile în care sunt amplasate. În acestă categorie sunt incluse zidurile și turnurile care nu sunt componente ale unui ansamblu arhitectural cum ar fi castelele sau cetățile. Cea mai cunoscută fortificație este Marele Zid Chinezesc, cu o lungime de 5000 km (Cocean, 2000).

Edificiile religioase au o răspândire uniformă pe toate continentele, însă sunt mai concentrate în zonele consolidate mai timpuriu, fiind dovada creativității popoarelor, dar și a dorinței locuitorilor de a avea un loc special unde să se întâlnească cu Divinitatea. Unul dintre motivele pentru care edificiile religioase atrag turiștii este faptul că sunt responsabile de pelerinajele religioase, adăpostind diferite relicve sfinte. Iar alt motiv de atractivitate este arhitectura și decorațiile interioare (Cocean, 2000).

Din categoria edificiilor religioase fac parte sanctuarele, care reprezintă suprafețe de teren delimitate de pietre de hotar sau ziduri, dedicate zeilor. Dintre cele mai cunoscute sanctuare este cel de la Delfi, dedicat zeului Apollo, dar și cele de la Dodona, Olimpia, Acropole (Cocean, 2000).

Templele au fost construite de oameni pentru a servi drept „casă” zeilor. Încă din preistorie omul a căutat un loc unde să amenajeze un altar zeilor, astfel a început să sape în stânci, luând naștere renumitele temple subterane din Ellora sau din insula Elephanta (India). Mai noi și mai complexe decât templele subterane indiene sunt speos-urile egiptene de pe Valea Nilului, cum ar fi templele de la Abu Simbel, ridicate zeului Phre și zeiței Hator. Și în Europa templele sunt prezente, în special în Grecia. Aici fiecare sanctuar avea templul său. Astfel la Delfi este templul lui Apollo, iar la Olimplia se află templul lui Zeus (Cocean, 2000).

Bisericile sunt edificiile religioase predominante pe continentul European și American, unde valorile creștine s-au răspândit rapid, iar locuitorii și-au zidit biserici adecvate credinței lor. Principalele atribute care atrag turiștii sunt cele care caracterizează toate edificiile antropice (vechimea, ineditul, dimensiunea), dar ele mai impresionează și prin însușirile particulare cum ar fi decorațiile interioare sau stilul arhitectural. În România se pot întâlni o gamă variată de stiluri, cum ar fi biserici de piatră: Biserica de la Densuș, Streisângiorgiu, Râmeț, Geoagiu. Biserici fortificate: Câlnic, Viscri, biserica evanghelică de la Sebeș. Biserici de lemn: Bârsana, Ieud-Deal, Rieni, Peștiș, Șoimuș (Cocean, 2000).

O altă grupă care se individualizează prin complexitatea și grandoarea arhitecturală este formată din catedrale, moschei și sinagogi (Cocean, 2000).

Catedralele sunt specifice spațiului american și european, unde cei mai mulți adepți sunt creștini. Dintre cele mai valoroase catedrale este basilica Sfânta Sofia din Constantinopol (Istanbul). Alte catedrale sunt: basilica San Marco din Veneția (Italia), Catedrala din Santiago de Compostela (Spania), Catedrala Notre Dame (Franța), iar în România se găsesc catedrale importante din punct de vedere arhitectural la Alba Iulia, Herina și Cisnădioara (Cocean, 2000).

Moscheile sunt întâlnite în special în lumea islamică, fiind reprezentative acestei religii, însă se pot găsi și pe vechile teritorii din Europa sau Africa, cucerite de musulmani. Acestea se impun în turism prin complexitatea arhitecturală și mozaicurile lor. Cunoscute pentru măreția lor sunt: Kalean din Buhara (Uzbekistan), Ibn Tulun și Al-Azhar din Cairo (Egipt), marea moschee din Cordoba (Spania), Moscheea lui Mahomed de la Medina (Arabia Saudită) (Cocean, 2000).

Sinagogile sunt edificii religioase ale lumii semite diseminate în Israel (Ierusalim, Tel Aviv, Haifa), dar și în numeroase alte țări europene, cum ar fi și România (Sinagoga Neologă Zion) (Cocean, 2000).

Mănăstirile sunt ansambluri arhitectonice construite în jurul unui edificiu religios cum ar fi bisericile sau catedralele. Acestea impresionează prin vechimea edificiilor, prin stilurile constructive, valoarea frescelor și culoare. Pe lângă funcția religioasă propriu-zisă, mănăstirile sunt și habitate de locuire, producătoare de bunuri și atracții turistice. În România se pot întâlni în toate provinciile istorice, însă mai cu seamă în Bucovina și Subcarpații Moldovei. Dintre renumitele mănăstiri se pot aminti: Voroneț, Moldovița, Sucevița, Putna, Humor, Dragomirna, Agapia (Cocean, 2000).

Edificii culturale și sportive. În majoritatea cazurilor acestea își păstrează funcția inițială, însă în timp pot apărea modificări ale funcției acestora. Principalul atribut care atrag turiștii este arhitectura lor, dar și exercitarea funcției lor inițiale (Cocean, 2000).

Agora sau forumul este un ansamblu arhitectural care în antichitate servea drept loc de întâlnire pentru înțelepții cetății din antichitate. Dintre cele mai reprezentative sunt: Agora Atenei, Romei sau forumul din Pompei (Cocean, 2000).

Teatrele apar și ele în antichitate și erau destinate practicării actelor culturale în aer liber. Ele apar în toate orașele mai importante din Grecia (Atena, Epidaur, Olimpia, Micene) (Cocean, 2000).

Amfiteatrele sunt un fel de teatre, doar că la dimensiuni mult mai mari, iar pe langă funcția de destinație culturală, aici se mai organizau și competiții sportive. Dintre cele mai importante: Colosseumul, amfiteatrul din Pompei, amfiteatrele din sudul Franței (Arles, Beziers) și din Spania (Sagunto, Granada, Pamplona) (Cocean, 2000).

După modelul amfiteatrelor s-au construit și stadioanele moderne, care se impun prin grandoare, tradiția competițiilor organizate acolo sau prin arhitectură. Dintre cele mai cunoscute sunt: Maracana, Wembley, Camp Nou (Cocean, 2000).

Muzeele sunt edificii culturale, adresate celor interesați de spiritul creativ al artiștilor, dar și al oamenilor obișnuiți. Ele impresionează în special prin valoarea și mărimea colecțiilor expuse, dar și prin însușirile arhitectonice ale clădirilor ce le adăpostesc. Tipologia muzeelor este una variată, întâlnindu-se astfel muzee de istorie, de artă, muzee etnografice și de științele naturii. Cele mai cunoscute muzee sunt: Louvru, British Museum, Prado, Ermitage (Cocean, 2000).

Casele memoriale au o mare valoare turistică, fiind mărturii ale vieții unor personalități importante în viața publică a așezărilor. Ele înmagazinează diferite obiecte personale care au aparținut personajelor istorice, politice, artistice care s-au născut sau au locuit în respectivul edificiu. În România, dintre cele mai importante case memoriale se numără: Casa Memorială Avram Iancu din Vidra de Sus, Casa Memorială Liviu Rebreanu din Prislop, Casa Memorială Mihai Eminescu din Ipotești (Cocean, 2000).

Edificii economice cu funcție turistică. Acestea presupun obiective economice, indispensabile continuității și afirmării civilizației umane. Elementele de atractivitate ale edificiilor economice constă în arhitectură, grandoare și ineditul amplasării lor spațiale. Dintre obiectivele economice cu funcție turistică se pot aminti: poduri și viaducte, tunele și metrouri, canale, apeducte, baraje, turnuri, sediile unor firme, instituții și expoziții economice (Cocean, 2000).

Monumentele, statuile și plăcile comemorative sunt acele obiective turistice realizate din dorința oamenilor de a elogia și comemora unele personalități și evenimente istorice, culturale sau artistice. Din această grupă fac parte arcurile de triumf (Arcul lui Traian de la Benevento, Arcul lui Constamtin cel Mare, Arcul lui Galerius de la Salonic), coloanele (Columna lui Traian, Coloana lui Marcus Aurelius, Coloana Infinitului), grupurile statuare, statuile și busturile (statuia lui Petru cel Mare din Sankt Petersburg, statuia condontierului Colleoni din Veneția, grupul statuar al Milenariului din Budapesta), plăcile comemorative (Cocean, 2000).

Edificii cu funcție turstică propriu-zisă. În această categorie intră obiectivele create de om pentru a înfrumuseța și a înobila peisajul, dar și pentru funcția recreativă în sine. Dintre obiectivele cu astfel de funcții se pot aminti: parcurile de recreere (Cișmigiu, Fontainebleau, Hyde Park), parcurile de agrement (Prater din Viena, Disneyland din Orlando, California sau Paris), cazinourile (din Monte Carlo, Nisa, Cannes, Las Vegas), fântânile (Fontana Trevia din Roma, Fântâna cu Nouă Guri din Atena, fântânile de la Versailles, Madrid) (Cocean, 2000).

Activitățile umane cu funcție turistică reprezintă potențialul atractiv alcătuir din acțiunile nematerializate de origine antropică, desfășurate într-o anumită perioadă de timp. În categoria acestor activități intră: nedeile, carnavalurile, târgurile și expozițiile, hramurile și pelerinajele religioase, festivalurile artistice, competițiile sportive (Cocean, 2000).

Nedeile sunt evenimente organizate în cinstea ciclicității anotimpurilor, desfășurându-se în general primăvara, când natura revine la viață. Dintre cele mai cunoscute astfel de evenimente sunt: înflorirea narciselor de la Negrileasa, înflorirea liliacului la Ponoare sau înflorirea cireșilor în Japonia (Cocean, 2000).

Carnavalurile sunt evenimente ce impresionează turiștii prin veselie, energie, culoare și muzică, participând la actul recreativ. Carnavalul de la Nisa este unul dintre cele mai vechi evenimente de acest gen, datând încă din 1294. Un alt carnaval cunoscut ce se desfășoară în fiecare an este cel de la Rio de Janeiro (Cocean, 2000).

Târgurile și expozițiile nu atrag turiștii doar pentru activitățile comerciale desfășurate acolo, ci mai mult pentru atmosfera inedită și pentru noutatea produselor expuse. Acestea sunt organizate în toate orașele lumii, în perioade diferite ale anului și cu teme diferite în funcție de cultura acelui stat (Cocean, 2000).

Hramurile și pelerinajele sunt evenimente religioase de rezonanță națională-dacă ne referim la hramul bisericilor și mănăstirilor de la noi din țară (Râmeț, Nicula, Tismana, Voroneț, Sucevița)- sau de rezonanță internațională-dacă ne referim la Ierusalim, Mecca, Medina- practicate de o masă mare de oameni, evenimente care aduc venituri apreciabile în turism (Cocean, 2000).

Festivalurile artistice atrag o anumită pătură socială interasată de turismul cultural. Festivalurile artistice pot fi muzicale (Festivalul Mozart, Festivalul Wagner), folclorice (de la Cleveland, Montoire și Dijon), teatrale (Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu), cinematografice (Festivalul de Film de la Cannes sau de la Berlin) (Cocean, 2000).

La fel de populare ca și festivalurile sunt și manifestările sportive. Aceste evenimente atrag turiștii iubitori de sporturi cu ocazia olimpiadelor de vară sau de iarnă, campionatelor mondiale sau continentale și diferitelor turnee finale. Din punct de vedere economic, aceste evenimente sportive aduc venituri considerabile turismului prin folosirea infrastructurii de către turiști (Cocean, 2000).

3. Municipiul Oradea. Istoric, potențial, infrastructură turistică

3.1. Definiția orașului

După opiniile mai multor cercetători, orașul poate fi definit ca un centru de populație mai dezvoltat din punct de vedere economic, social-cultural și edilitar-gospodăresc. În 1941, geograful Vintilă M. Mihăilescu arată că „orașul, ca element al peisajului, este un organism legat de spațiul geografic, înăuntrul căruia el îndeplinește o funcție precisă: concentrează, transformă și redistribuie bunurile materiale și spirituale” (Ilinca, 2011, pag. 9). Conform definiției din DEX, orașul este „o formă complexă de așezare umană, cu dimensiuni variabile și dotări industriale, având de obicei funcție administrativă, industrială, comercială, politică și culturală” (www.dexonline.ro). Așadar, nu există o definiție complexă care să cuprindă toate elementele unui oraș, acesta reprezentând mai mult decât limite administrative, fizice sau juridice. Orașul poate fi definit și ca mod de viață, luându-se în considerare activitățile umane, dar și imaginea pe care și-o formează populația despre orașe și viața urbană.

3.2. Oradea. Generalități

Municipiul Oradea este reședința județului Bihor, orașul fiind situat în partea de nord-vest a României, de-a lungul celor două maluri ale Crișului Repede și la doar 10 km distanță de frontiera cu Ungaria, având coordonatele geografice de 21°56’25’’ longitudine estică și 47°03’05’’ latitudine nordică. Municipiul este situat de-a lungul unui drum foarte important- DN1-E60- care leagă Bucureștiul de Budapesta și mai departe de Viena. De asemenea Oradea reprezintă și un important nod feroviar care face legătura dintre țările Est și Sud-Est europene, cu țările Occidentale (Stupariu, 2014).

Figura 3.2.1. Așezarea geografică a Municipiului Oradea la nivelul României

Din punct de vedere al reliefului, Oradea este situată în partea de est a Câmpiei de Vest, iar la periferie pătrund prelungirile Dealurilor Piemontane Crișene. În general, teritoriul pe care este așezat orașul are aspect neted, singurele denivelări fiind oferite de terasele Crișului Repede și de relieful deluros din partea nord-estică a așezării (Stupariu, 2014).

În ceea ce privește hidrografia, apele de suprafață sunt reprezentate de Crișul Repede, pârâul Peța, pârâul Umbrosu, pârâul Paris și pârâul Sălbatec (Stupariu, 2014).

Figura 3.2.2. Așezarea geografică a Municipiului Oradea la nivelul județului Bihor

Prin poziționare, municipiul Oradea se încadrează în climatul continental moderat, cu influența maselor de aer vestice. Temperatura medie anuală este de 10,5°C, valoarea medie minimă a lunii ianuarie este de -1,8°C, iar valoarea medie maximă din luna iulie este de 21,2°C. Cantitatea medie anuală de precipitații este de 616,5 mm/m2, influențată în special de masele de aer umed venite din vest, o cantitate relativ mare pentru un oraș aflat la câmpie (Stupariu, 2014).

Din punct de vedere al vegetației, Oradea se află la zona de contact dintre silvostepă și pădurile de stejar, care însă din cauza intervențiilor omului și defrișărilor, au apărut modificări, aceste reducându-și suprafața (Stupariu, 2014).

Demografic, populația municipiului Oradea se ridica în anul 2011 la 196.367 locuitori, dintre care majoritatea sunt români (67,59%), iar minoritățile sunt reprezentate de maghiari și rromi (http://www.recensamantromania.ro) .

3.3. Istoria orașului Oradea

Datorită dovezilor incontestabile pe care arheologii le-au adus de-a lungul timpului, se poate spune că teritorul pe care este așezat municipiul Oradea, a fost locuit încă din cele mai îndepărtate vremuri. Arheologii au demonstrat că de-a lungul perioadelor istorice de până la evul mediu din această parte a României, de constantă actualitate au fost contactele cu civilizația vestului Europei, dar și cu acelea de proveniență dinspre Orient. Astfel, în Hallstattul târziu (Hallstatt este numele convențional al primei perioade a fierului aceasta cuprinde intervalul de timp dintre secolele al XII-lea și al V-lea î. Hr.) prin descoperirile arheologice de la Oradea-Salca se confirmă relația cu civilizația Europei de vest, iar în secolele VIII-VII î. Hr., datorită cimerienilor si illyrilor, cu lumea Europei Centrele. O serie de populații, cu rol de necontestat în cristalizarea civilizației Europei în epoca veche, au făcut ca spațiul orădean să dobândească un rol comercial important încă de atunci. Cucerirea romană a marcat consistent modul de viață al locuitorilor din Dacia romană, dar și al dacilor liberi. De fapt, între secolele I î. Hr. și III d. Hr. influența civilizației romane a fost decisivă, contribuind la transformări vizibile mai cu seamă ceea ce a însemnat termenul de civilizație autohtonă, respectiv confortul de viață și organizare administrativă. După anul 1000, Oradea cunoaște o firească extindere teritorială, care va avea drept urmare treptata dezvoltare pe vatra actualului oraș a unor așezări care își canaliza interesele spre preocupări comerciale și meșteșugărești. Noul stăpân ce s-a impus treptat între secolele XI-XIII, Regatul Ungar, stabilește Oradiei funcția de loc religios esențial pentru cultul catolic, precum și de sediu administrativ, prin înființarea în secolul al XI-lea a Capitlului și Episcopiei Romano-Catolice de către regele Ladislau I. Primele informații despre așezările omenești ale teritoriului sunt de la începutul secolului XII și până la începutul secolului următor. În anul 1113 a fost menționat episcopul catolic Sixtus de Oradea (Sixtus Varadiensis), iar la 1184 este pomenită așezarea Orosi (probabil Olasi, Olosigul), care la 1215 apare sub forma „villa Latinorum aradiensium” (satul/cartierul latinilor din Oradea). Ceva mai târziu, la 1291, documentele atestă toponimul de Venecys (din Veneția, Velența), pentru ca în 1344, situația sa fie ceva mai clară prin vicus (uliță, sat, cartier) Venetia (Ilinca, 2001).

Se pare că cea mai veche așezare atestată în perimetrul Oradiei este Seleuș, la 1213 (Sceleus), localitate înzestrată cu dreptul regal de vamă asupra celor ce veneau pe Crișul Repede sau pe drumul paralel. Toate gospodăriile de pe teritoriul Oradiei, grupate pe cele mai diverse criterii, probabil în primul rând economice, au evoluat spre concentrarea în cartiere, ele devenind in timp unități autonome, cu administrație proprie (Ilinca, 2003).

Foarte târziu, la mijlocul secolului al XVI-lea, există prima mențiune oficială în legătură cu unificarea așezărilor de pe cele două maluri ale Crișului Repede. Dieta Transilvaniei, întrunită la Turda, în iunie 1557, a hotărât reunirea așezărilor din jurul cetății Oradea sub un singur jude (Borcea, 2003). Epoca stăpânirii turcești (1660-1692) s-a dovedit a fi una de relativ calm pentru orădeni, știut fiind că noii stăpâni aveau interesul de a menține relații cordiale cu supușii. În anul 1691 a început lupta de cucerire a Oradiei a trupelor austriece. La data de 28 mai 1692 se încheie razboiul cu înfrangerea și retragerea trupelor otomane din cetatea Oradea. În acestă perioadă de un an, orașul a fost depopulat într-o mare parte, fie că a fost vorba de exterminări, fie că a fost vorba de fuga cetățenilor din oraș. Cu toate acestea, intrarea armatelor austriece pe teritoriul orașului a condus la o nouă eră, revenind la lumea creștină vest-europeană și intrarea în Epoca Modernă (Borcea, 2007).

În timpul stăpânirii austriece, orașul evoluează atât din punct de vedere economic, cât și din punct de vedere cultural și religios. Unul dintre marii reprezentanți ai bisericii a fost episcopul Ignatie Darabant. Acesta s-a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania și a participat la redactarea documentului Supplex Libellus Valachorum. O altă mare personalitate a vieții religioase a fost episcopul greco-catolic Samuil Vulcan, care milita pentru introducerea școlii în viața publică (Borcea, 2007).

La jumătatea secolului al XIX-lea are loc unificarea celor patru orașe din jurul cetății și anume: Oradea-Orașul Nou, Oradea-Velența, Oradea-Subcetate, Oradea-Olosig. Până la sfărșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Oradea cunoaște o dezvoltare industrială ridicată, sursele de venit fiind din taxe, impozite, chirii sau vămi (Borcea, 2007).

Epoca contemporană a început cu un război care a avut efecte negative pentru Oradea în special în ceea ce privea viața social-politică. În acea vreme s-au organizat manifestări ale comuniștilor care s-au ridicat împotriva deciziei de la Alba Iulia din 1918. După ce s-a efectuat Marea Unire de la Alba Iulia, în Oradea s-a încercat readucerea echilibrului social, a ordinii și a aprovizionării cetățenilor pentru un trai mai bun. La data de 25 septembrie 1925 Oradea a fost declarat municipiu, iar în 1930 s-a stabilit stema municipiului (Chiriac, 2001).

Încă de la integrarea Transilvaniei în cadrul administrației române, partea maghiară a organizat campanii de combatere a trupelor române, iar odată cu declanșarea celul de-al Doilea Război Mondial, maghiarii făceau și mai mari presiuni asupra României. Toate acestea până la data de 30 august 1940 când România cedează Transilvania Ungariei (Chiriac, 2001).

Transilvanie rămâne teritoriu al Ungariei până în 1944 când armata condusă de Tudor Vladimirescu intră în oraș, instaurând administrația militară sovietică. În 1945, după instaurarea guvernului Groza, a început epoca comunismului stalinist (Chiriac, 2001).

La fel ca și toată România, și Oradea a avut de suferit în urma comunismului. Această ideologie a dus la o criză economică, lipsuri și privațiuni care au îngreunat viața cetățenilor. Toate acestea până în 1989, când cetățenii s-au ridicat împotriva comunismului prin proteste ample în stradă, care au dus la căderea comunismului și instaurarea democrației (Chiriac, 2001).

De atunci Oradea a început să prospere, viața economică s-a dezvoltat, la fel și în cazul vieții culturale, sociale și politice.

3.4. Istoria arhitecturii orădene

Istoria arhitecturii orădene începe încă din preistorie, lucru favorizat de faptul că regiunea este așezată pe vechiul drum care lega Europa de Vest și Europa de Sud-Est de Orient și invers. Până astăzi urbea de pe malurile Crișului Repede este admirată pentru valoarea mărturiilor de arhitectură deținute, fiind mereu un oraș receptiv la înnoire, deschis înspre artă. De altfel, monumentele orașului sunt exemple ale pretențiilor societății orădene de a face din Oradea o urbe cu statut politico-religios, economic și cultural respectat în spațiul Europei Centrale și Sud-Est.

Începând cu cele mai depărtate timpuri, arheologii au descoperit locuințe sau urme de locuințe caracteristice perioadelor vechi din istorie. Cu timpul arhitectura a evoluat și a prins forme în conformitate cu perioada de constuire și în conformitate cu interesele societății de atunci. Astfel au apărut monumente care își datorează ridicare inițiativelor de factură religioasă, politico-militare și princiare (romanicul, goticul, renașterea), politico-religioase (barocul), ale societății civile și în vederea modernizării urbane (secessionul), de afirmare a specificului arhitectural (stilul neoromânesc) și de generalizare a unei arhitecturi cu destinație socială, dupa anul 1945 (Chiriac, 2001).

În secolul al XI-lea, Regatul Ungar stabilește sediul Episcopiei romano-catolice în Oradea, ceea ce duce la căpătarea respectului de către Oradea în Regatul Ungar și Transilvania. Această instituție a funcționat în fortificația de tip castrum, în jurul căreia s-a format orașul medieval. În timp au început să apară cartierele care au trecut printr-un proces continuu de transformare. Această stabilire a Episcopiei la Oradea a avut ca urmare racordarea societății orădene la curentele culturale și artistice ale Europei de Vest. Astfel între secolele XII-XVI au venit la Oradea mulți arhitecți și artiști plastici din Italia, care au spijinit dezvoltarea orașului în conformitate cu moda vest-europeană și au dat orașului renumele de centru al umanismului și renașterii de inspirație italiană (Chiriac, 2001).

În urma luptelor pe care le-a început armata turcă pentru cucerirea Europei Centrale și de Sud-Est, Cetatea Oradiei a fost grav avariată, hotărându-se începerea unor lucrări de refacere a cetății. Astfel în 1557 începe refacerea Cetății, care de această data și-au propus să o facă de dimensiuni mult mai mari și mai complexă față de cea anterioară. Și așa a și fost. Cetatea a devenit un complex monumental de arhitectură, care a atras respectul și admirația trecătorilor (Chiriac, 2001).

În anul 1660, conducerea orașului este preluată de armata turcă până în 1692. Aceștia au încercat să nu strice relațiile comerciale cu Occidentul și nici cu Orientul, încercând să nu diminueze prosperitatea orașului. După înfrângerea turcilor de către Imperiul Habsburgic, din 1692, noua conducere începe să-și pună amprenta asupra orașului în epoca modernă, statul austriac devenind promotorul unor reforme care se regăsesc în gândirea iluministă europeană, în special cea germană (Chiriac, 2001).

Începând cu secolul al XVIII-lea, orașul va cunoaște o schimbare profundă în plan economic, spiritual și administrativ. De asemenea programele de dezvoltare urbanistică au servit unor scopuri politico-religioase și social culturale cum ar fi: contrareforma catolică, controlul militar, sistemul instituțional de stat și confesional. Acestea au răspuns pretențiilor societății orădene pentru lux și monumentalitate, construindu-se ansambluri de arhitectură aparținând stilului baroc. Un bun exemplu este episcopul Forgach Pal care a susținut proiectul de ridicare a complexului baroc format din Catedrala Romano-Catolică, Palatul Episcopal și Șirul Canonicilor. Parohii ortodocși Ioan Clintoc și Iosif Popoviciu care de asemenea au contribuit la edificarea și decorarea Bisericii cu Lună. Se poate observa că puterea care conducea orașul dorea să recupereze sau să repună în drepturi lăcașurile de cult distruse sau lăsate în paragină pe timpul stăpânirii turcilor. Astfel s-a ajuns la apariția unor complexe monahale reprezentative pentru stilul baroc european de factură austriacă: Biserica Romano-catolică Sf. Ladislau, Complexul Premonstratens, Complexul Mizericordienilor, Complexul Ursulinelor și Biserica Sf. Nicolae (Chiriac, 2001).

Ca multe orașe din Imperiul Habsurgic, și Oradea beneficiază de inițiativa autorităților de a construi edificii cu destinație militară care să asigure controlul și siguranța în teritoriu, fiind vorba despre Cazarma Husarilor (Chiriac, 2001).

Secolul al XIX-lea este unul decisiv în ceea ce privește trecerea așezării de la statutul de oraș medieval la unul definit de modernitatea concepției urbanistice, edilitare și instituționale. O asemenea orientare s-a concretizat treptat, pe măsura unificării administrativ-teritoriale. Astfel, prin unirea din 1860 a celor patru vechi „orașe” și târguri: Oradea-Olosig, Oradea-Orașul Nou, Oradea-Subcetate și Oradea-Velența, orașul devine Oradea-Mare. De asemenea la sfârșitul secolului al XIX-lea, tot în dorința de a transforma orașul într-unul modern, intră în conformitate un plan urbanistic pentru modernizarea tramei stradale, care să servească punerea în valoare a clădirilor vechi și noi ale orașului (Chiriac, 2001).

Din dorința de a face din Oradea-Mare un oraș europea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a pus în aplicare un program arhitectural care s-a concretizat în construirea de sedii cu funcții economice, instituționale, religioase și în special cu destinație de locuit. Astfel în jurul anului 1900, în Oradea-Mare au apărut un număr considerabil de clădiri care s-au impus prin particularitățile fațadei, dar și prin organizarea funcțională interioară, elemente relevante pentru gustul pe care și l-au dezvoltat orădenii pentru lux și eleganță. Majoritatea clădirilor construite în acea perioadă aparțin stilului secession, un stil care dă impresia unei vieți trăite în bogăție. De altfel orădenii din acea perioadă aveau această mentalitate, datorită faptului că treceau printr-o perioadă prosperă și de avânt economic (Chiriac, 2001).

Tot în spiritul modernizării, în jurul anului 1900, se rezolvă problema comunicațiilor, în 1906 inaugurându-se circulația cu tramvaiul. De asemenea se deschide serviciul poștal, se inaugurează telegraful și telefonul; în 1903 se pune la punct iluminatul stradal cu ajutorul curentului electric și se rezolvă problema serviciilor de siguranță (Chiriac, 2001).

Cu răspândire în întreg Imperiul, stilul secession devine simbolul unei lumi care se află în plin proces de reorganizare urbanistică, după modelele Apusului. Și Oradea a ajuns la momentul sistematizării zonelor centrale, astfel s-au definit zonele: Piața Unirii, Piața 1 Decembrie, strada Republicii. Nume precum Komor Marcell, Sztarill Ferenc, Rimanoczy Kalman Jr. au reușit să reorganizeze ansamblul urbanistic central al Oradiei Mari, prin seria de locuințe și edificii cu funcție publică (Chiriac, 2001).

Respectând principiile Artei 1900, secessionul orădean ilustrează fie perioada curbilinie și florală, fie cea geometrică. Astfel, dintre cele mai reprezentative clădiri construite în stil secession se regăsesc: Palatul Vulturul Negru, Palatul Rimanoczy Kalman Jr., Palatul Fuchsl, Palatul Moskovits Miksa, Casa Darvas-La Roche, Palatul Apollo, Palatul Stern, Magazinul de sticlărie Deutsch, Palatul Ullmann. O asemenea dezvoltare în planul edificiilor, determină municipalitatea să construiască o nouă Primărie. Astfel în 1903 începe construirea Primăriei pe malul stâng al Crișului Repede (Chiriac, 2001).

După Unirea de la Alba Iulia din 1918 și integrarea Transilvaniei în România Mare, și-a făcut apariția și la Oradea stilul arhitectural neoromânesc inspirat din arta brâncovenească. În peisajul orașului apar două clădiri reprezentative pentru acest stil: Școala Normală Greco-Catolică și Seminarul Greco-Catolic (Chiriac, 2001).

După circa 20 de ani, Oradea Mare este din nou lovită de interesele politice care duc la al Doilea Război Mondial. Astfel în 1940 Transilvania este din nou cedată Ungariei, însă nu pentru mulă vreme, deoarece în 1944 Oradea este integrată din nou României. După 1945 se instaurează comunismul, care are efecte negative asupra evoluției social-economice și instituționale, pe care Oradea a reușit cu greu să le promoveze. Cu toate acestea Oradea a încercat să continue să își etaleze valorile culturale prin funcționarea unor instituții cum ar fi Teatrul de Stat, Filarmonica de Stat, Muzeul Țării Crișurilor, Biblioteca Județeană (Chiriac, 2001).

Edilitar și urbanistic, Oradea se dezvoltă după concepțiile definitorii comunismului: sistematizare și egalitate. De asemenea în perioada comunismului până la 1989, numărul populației Oradiei se dublează, ceea ce duce la un program de rezolvare a problemei locuințelor. Acest program nu a mai ținut cont de principiile urbanistice, astfel s-au construit cartiere noi dominate de construcții-simbol ale comunismului, de dimensiuni impresionante. Din fericire zona istorică a orașului nu a fost acaparată de această tendință a construcțiilor noi reprezentate de grandomanie (Chiriac, 2001).

Ziua de 22 decembrie 1989 aduce cu ea căderea comunismului și instaurarea democrației. Este o zi importantă pentru România și în special pentru Oradea, care de atunci înainte a încercat să își recapete statutul de oraș european, cu valori admirabile ale vieții sociale, economice și culturale. Oradea anului 2017 este una prosperă, cu proiecte importante pentru prezent și pentru viitor. Iar în ceea ce privește arhitectura sunt de apreciat proiectele de restaurare a clădirilor încadrade ca monumente istorice, reflectând astfel dorința orădenilor de a readuce strălucirea Oradiei de altădată.

3.5. Potențialul turistic al Municipiului Oradea

Conform lui Cocean (2000, pag. 16) „potențialul turistic rezultă din asocierea spațială a fondului turistic cu baza tehnico-materială aferentă”. O altă definiție a potențialului turistic este cea a lui Ciangă: „Potențialul turistic cuprinde totalitatea factorilor de atracție aparținând cadrului natural și antropic, valorificate prin intermediul amenajărilor turistice și care generează fluxuri turistice cu arii de proveniență interne sau internaționale ce se deplasează către arii de destinație unde consumă, într-o manieră aparte, turistică, produsul turistic, rezultat din potențial și amenajarea acestuia” (Ciangă, 2006, pag. 35).

Potențialul turistic al municipiului Oradea este clar determinat de elementele aparținând cadrului antropic, care pe măsura înaintării în timp, au început să se dezvolte tot mai mult, devenind adevărate atracții turistice pentru turiști.

Această zestre de proveniență antropică este constituită din edificii și elemente cu funcție turistică, care la rândul lor se împart în mai multe subgrupe. Astfel în Oradea patrimoniul turistic antropic este reprezentat în special de edificii cu valoare arhitecturală. Stilul arhitectural care a scos Oradea din anonimat este stilul Secession, reprezentat în oraș de clădiri cum ar fi: Complexul Vulturul Negru, Palatul Apollo, Palatul Stern, Palatul Moskovits Miksa, Casele Adorjan I și II, Casa Poynar, Casa Darvas-La Roche, Palatu Fuchsl, Palatul Ullmann, Palatul Moskovits Adolf și fii. Un alt stil arhitectural reprezentat în oraș de câteva clădiri renumite este cel baroc. Cele mai cunoscute clădiri cu acest stil sunt cele ale Complexului Baroc, adică Palatul Baroc, Catedrala Romano-Catolică și Șirul Canonicilor. Dintre alte clădiri emblematice pentru arhitectura orădeană se pot aminti și cele ale stilului eclectic: Palatul Finanțelor, Palatul de Justiție, Palatul Rimanoczy Kalman Sr., Palatul Sonnenfeld, Hotelul și Băile Rimanoczy, Palatul Primăriei, Hotel Transilvania, Palatul Sztarill.

De asemenea patrimoniul antropic cu potențial turistic este completat de edificiile istorice. Cel mai cunoscut exemplu este Cetatea Oradea, care are o istorie desfășurată de-a lungul multor secole și care a avut un important rol militar pentru această zonă. Reabilitarea cetății care s-a făcut recent atrage după sine ridicarea potențialului turistic a acesteia.

Edificiile religioase sunt de asemenea incluse pe lista potențialului turistic al Oradiei. Bisericile, pentru că ele sunt dominante în peisajul urbei, au fost ridicate ca răspuns la dorința cetățenilor de a avea lăcașuri pentru rugăciune. La fel ca în cazul celorlalte construcții antropice, și bisericile atrag prin atribute comune, cum ar fi vechimea, grandoarea sau stilul arhitectural. Dintre cele mai cunoscute biserici din Oradea care au un potențial turistic ridicat sunt: Biserica cu Lună, Biserica Sf. Nicolae, Biserica Sf. Ladislau, Biserica Reformată Calvină, Biserica Baptistă Maghiară, Biserica Romano-Catolică Sf. Duh, Biserica Romano-Catolică din Cetate. Pe lângă biserici, edificiile religioase sunt reprezentate și de sinagogi evreiești: Sinagoga Neologă Zion, Sinagoga Ortodoxă.

Edificiile culturale din Oradea sunt reprezentate de Teatrul de Stat, muzee și case memoriale cum ar fi: Muzeul Memorial „Ady Endre”, Casa Memorială „Aurel Lazăr”, Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”.

De asemenea, un grad ridicat de potențial turistic îl au statuile și grupurile statuare. Acestea reprezintă oameni importanți ai vieții cotidiene orădene. Dintre aceste statui se identifică statuia lui Iosif Vulcan, statuia lui Aurel Lazăr, statuia Szent Laszlo, statuia Szaniszlo Ferenc, statuia lui Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, statuia Reginei Maria și grupul statuar Holnaposok.

Pe lângă obiectivele turistice materializate în peisajul orădean, potențialul atractiv de origine antropică înglobează și o serie de manifestări nematerializate spațial. Astfel în Oradea se organizează tot mai des festivaluri artistice care atrag vizitatorii practicanți de turism cultural. Dintre cele mai căutate festivaluri sunt cele de muzică: Summer Jazz, Music in the Park și diferite concerte ale artiștilor locali, dar și naționali. De asemenea și festivalurile de teatru atrag turiștii spre Oradea: Festivalul pentru copii Arcadia, Comoedia Error Dinsubsol, Festivalul Internațional de Teatru Oradea.

Pe lângă festivalurile artistice, în Oradea și-au făcut loc și târgurile. Unul dintre cele mai iubite târguri este cel de Crăciun, la care participă mii de localnici, dar și turiști. Alte târguri sunt: Târgul de Paști, Târgul Pălincarilor, Târg de Antichități.

3.6. Posibilități de cazare și masă

Figura 3.6.1. Tabel Infrastructură turistică Oradea

4. Valorificarea turistică

Pentru că municipiul Oradea este cunoscut drept unul dintre cele mai spectaculoase centre urbane din România, dar și pentru că stilurile arhitecturale sunt combinate într-o manieră elegantă și armonioasă, fiind reprezentate în special de stilul Secession, în urma căruia Oradea a primit și denumirea de capitala Art Nouveau a României, am ales să valorific acest potențial turistic prin niște trasee turistice tematice pentru posibilii turiști.

4.1. Propuneri de trasee

4.1.1. Traseul clădirilor Secession

Figura 4.1.1.1. Traseul clădirilor Secession

Stilul secession a apărut în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea. Acest stil este cunoscut în Europa sub mai multe denumiri. În România se utilizează cel mai mult Arta 1900 sau secession. „Arta 1900 este o revoluție artistică a secolului XX. Ea a avut mai ales meritul de a fi încercat să construiască, după multe decenii de domnie a eclectismului, o nouă sinteză modernă a artelor” (Constantin, 1972, pag. 9). Elementele care atrag la acest stil arhitectural sunt liniile arcuite, lungi, mișcările curbilinii, ondulatorii, dar pe de altă parte și formele geometrice, rectangulare

Traseu: Clădirea Baroului de Avocați- Palatul Moskovits Miksa- Palatul Apollo- Palatul Stern- Palatul Sonnenfeld- Casa Adorjan I- Casa Adorjan II- Casa Poynar- Casa Darvas- La Roche- Palatul Fuchsl- Complexul Vulturul Negru- Palatul Moskovits Adolf și Fii- Casa Roth- Magazinul de sticlărie Deutsch K. I.- Palatul Ullmann.

Clădirea Baroului de Avocați

Figura 4.1.1.2. Clădirea Baroului de Avocați

Clădirea a fost construită în anul 1909, după planurile arhitectului Rimanoczy Kalman Jr., într-un stil secession mai simplu în decorațiuni, dar cu o volumetrie curbilinie accentuată. Această volumetrie este dată de formele masive, supradimensionate, ieșite în afara zidului prin bow-window-uri. Colțul clădirii este rotunjit și acoperit cu o semicupolă, în spatele căreia se află un coif uriaș (Peter, 2003).

Palatul Moskovits Miksa

Figura 4.1.1.3. Palatul Moskovits Miksa

Această clădire se situează mai aproape de stilul secession german, cu elemente de atractivitate cum ar fi: traseul ondulatoriu al liniilor, elementele vegetalo-simbolistice, cu flori cu tulpinile lungi, reprezentate cel mai bine în decorația absidei de peste balconul din colț, dar și între geamurile de la primul ejaj și cel de-al doile. De asemenea un alt element specific secessionului este feroneria bogată în decorațiuni de la nivelul porții de intrare, dar și a balustradelor de la balcoane (Peter, 2003).

Palatul Apollo

Figura 4.1.1.4. Palatul Apollo

Lucrările de construcție au început în 1912, sub conducerea arh. Rimanoczy Kalman Jr., însă din cauza morții sale, palatul a fost terminat în 1914. Clădirea este construită în stilul secessionului berlinez, atât în spiritul neogotic, cât și prin elementele decorative pompoase. Cel mai reprezentativ element al edificiului este exprimarea precisă a traveelor din fațadă, cu jocul formelor reprezentate aici și cu încărcătura ornamentală. De remarcat este și colțul clădirii sub formă de cilindru. Acesta se încheie cu o învelitoare sub formă de cupolă, din tablă și cu decorațiuni în relief (Borcea, 2003).

Palatul Stern

Figura 4.1.1.5. Palatul Stern

Palatul a fost construit între anii 1904 și 1905, sub conducerea arhitecților Komor Marcell și Jakab Dezso. Clădirea are un parter înalt, două etaje și o mansardă parțială. Elementele definitorii ale acestei clădiri sunt: streașina lată, care este susținută de console de lemn cioplite, iar sub streașină se întinde o friză decorată cu motive textile-folclorice colorate (Borcea, 2003).

Palatul Sonnenfeld

Figura 4.1.1.6. Palatul Sonnenfeld

Construcția clădirii a început in anul 1899 și s-a încheiat în 1912, fiind cea mai veche clădire în stil secession din Oradea. Clădirea, proiectată de arhitectul Spingel Frigyes, este una impozantă, cu trei etaje și un balcon încăpător, cu o fațadă divers ornamentată cu elemente sinusoidale și ondulatorii, lipsind însă elementele florale, specifice stilului secession (Borcea, 2003).

Casa Adorjan I

Figura 4.1.1.7. Casa Adorjan I

Clădirea proiectată de arhitecții Komor Marcell și Jakab Dezso și construiță de Sztarill Ferenc în 1903, este compusă dintr-un parter înalt și două etaje, cu aspect greoi, încărcat de elemente cu influență din arta populară, cu trimiteri simbolice, în special elementul situat în partea superioară a inflexiunii de pe colțul clădirii care simbolizează „Pomul Vieții” (Peter, 2003).

Casa Adorjan II

Figura 4.1.1.8. Casa Adorjan II

Această clădire a fost construită după precedenta, între anii 1904-1905, tot după planurile acelorași arhitecți și, de asemenea, tot de același constructor. Față de clădirea soră de care am discutat anterior, aceasta este mult mai bogată în decorațiuni. De exemplu chenarele ferestrelor sunt late, alcătuite din motive ornamentale vegetale, de inspirație folclorică și realizate într-un relief foarte dens, sau feroneria balcoanelor, care de asemenea este ornamentată cu elemente florale (Peter, 2003).

Casa Poynar

Figura 4.1.1.9. Casa Poynar

Casa Poynar a fost proiectată de Sztarill Ferenc în 1907 în stilul secession. Clădirea are un parter înalt, două etaje și un mezanin aflat între parter și primul etaj. La nivelul mezaninului se află consolele care sprijină cele două etaje ieșite în afară. Chenarele ferestrelor și cornișa sunt ornamentate cu elemente policrome din ceramică, iar tencuiala este ornată cu elemente florale. De remarcat este și turla cilidrică cu arcaturi și coif bulbar neobaroc, dar și corbul de pe fațada dinspre Piața Ferdinand, sub care este inscripționat anul 1894, fără nicio legătură cu anul construcției acestei clădiri (Peter, 2003).

Casa Darvas- La Roche

Figura 4.1.1.10. Casa Darvas-La Roche

Acestă vilă a fost proiectată de frații Vago Laszlo și Jozsef și construită de Sztarill Ferenc între anii 1910-1911. Clădirea este una reprezentativă pentru cariera celor doi frați arhitecți, realizând-o cu un simț deosebit al măsurilor și proporțiilor. De remarcat este imbinarea armonioasă a formelor geometrice rectangulare cu arcada parabolică de la intrare. De asemenea un element deosebit îl reprezintă finisajele cu bosaj din plăci de piatră albe, îmbinate cu butoni de ceramică (Borcea, 2003).

Palatul Fuchsl

Figura 4.1.1.11. Palatul Fuchsl

Palatul a fost construit între anii 1902-1903, după planurile arhitecților din Budapesta Balint Zoltan și Jambor Lajos. Clădirea are două etaje și un parter înalt, cu fațada plană, doar colțul fiind rotunjit și terminat cu un turn. De remarcat la această clădire sunt ornamentele florale, în special vița-de-vie, coșurile cu struguri și ciorchinii de struguri. Aceste elemente fac referire la meseria proprietarilor din acea vreme, frații Fuchsl, care erau negustori de vinuri (Borcea, 2003).

Complexul Vulturul Negru

Figura 4.1.1.12. Complexul Vulturul Negru

În anii 1700, pe amplasamentul acestei clădiri se afla vechea primărie a orașului. De-a lungul timpului clădirea s-a extins, găzduind reprezentații teatrale, dar și un han, numit „Vulturul Negru”. Din cauza incendiului din 1836 clădirea a fost incendiată în întregime, însă a fost reconstruită în scurt timp. Până în anul 1905 acolo a funcționat Hanul „Vulturul Negru”, însă în acel an s-a dorit demolarea clădirii și construirea alteia în schimb. Demolarea a început în 1906, iar în aprilie 1907 a început construirea Palatului Vultul Negru până în decembrie 1908 când s-a încheiat construirea. Lucrările au fost conduse de constructorul Sztarill Ferenc, după planurile arhitecților Komor Marcell și Jakab Dezso. Complexul este alcătuit din trei corpuri, inegale și asimetrice și un pasaj acoperit cu sticlă, sub forma literei „Y” cu trei intrări, câte una de pe fiecare stradă (Str. Independenței, Str. Vasile Alecsandri și Piața Unirii). Fațada dinspre Str. Independenței are un aspect monumental mai sobru decât fațada dinspre Piața Unirii, fapt dat de caracterul reprezentativ al programelor care se desfășurau acolo: săli de bal, teatru, care au condus la construirea unor niveluri mai înalte. În schimb fațada dinspre Piața Unirii relevă cel mai bine stilistica secessionului. Cele mai stranii invenții formale ale complexului se află la nivelul terasei de la etajul al doilea, tavanul fiind ca o scoică uriașă. De asemenea de remarcat este și vitraliul, așezat la timpanul domului, realizat de artistul Neumann Karoly, reprezentând un vultur- emblema acestui complex (Borcea, 2003).

Palatul Moskovits Adolf și fii

Figura 4.1.1.13. Palatul Moskovits Adolf și fii

Palatul a fost construit între anii 1910-1911, de către Incze Lajos, după planurile fraților arhitecți Vago. Fațada principală dinspre Piața Unirii are un aspect sobru, cu ferestre dreptunghiulare, aspect rupt însă de cele două bow-window-uri convexe, dar și de colțul rotunjit al clădirii. Atât fațada principală, cât și cea secundară sunt decorate cu elemente textilo-folclorice din ceramică de culoare galbenă și verde, iar sub streașină sunt reprezentate scene alegorice de muncă, realizate în tehnica sgraffito (Peter, 2003).

Casa Roth

Figura 4.1.1.14. Casa Roth

Casa Roth este încă o dovadă a influențelor secessionului vienez în Oradea. Ea a fost construită în anul 1912 de inginerul Incze Lipot și proiectată de arhitectul Mende Valer. Clădirea are trei etaje, iar fațada este divizată pe verticală în trei axe. La nivelul etajului întâi cele trei axe sunt legate printr-un balcon lung, iar la ultimele două niveluri balcoanele sunt sunt separate, zidite din cărămidă. De remarcat sunt basoreliefurile aflate în câmpurile de sub balcoane, dar și medalioanele de pe aticele poligonale ale celor trei axe (Borcea, 2003).

Magazinul de sticlărie „Deutsch K. I.”

Figura 4.1.1.15. Magazinul de sticlărie „Deutsch K. I.”

Pe amplasamentul actualei clădiri se afla pe la mijlocul secolului al XIX-lea o prăvălie deținută de Sonnenfeld Jozsef, care însă a vândut-o comerciantului Deutsch. După ce firma acestuia a cumpărat Fabrica de sticlă de la Pădurea Neagră și a început să îi meargă afacerile, Deutsch a hotărât să demoleze clădirea și să construiască alta în schimb. Nu se cunosc arhitecții, nici constructorii și nici anul exact în care s-a construit clădirea, se presupune doar că a fost în perioada 1906-1910. Fațada clădirii este puternic vitrată, golurile de la parter sunt mari și dreptunghiulare, iar la etaj sunt semicirculare. De asemenea fațada este complet acoperită cu elemente florale reprezentate în relief și inspirate din broderia tradițională (Borcea, 2003).

Palatul Ullmann

Figura 4.1.1.16. Palatul Ullmann

Palatul Ullmann a fost ridicat în anul 1913 de către evreul Ullmann Sandor, care pe vremea aceea era și președintele evreilor tradiționaliști din Oradea. Palatul cuprinde un parter înalt, un mezanin și trei niveluri, ultimul fiind mansardat. Caracteristice pentru viziunea secessionului vienez sunt cele căteva arce ovoidale din registrele superioare ale traveelor laterale, dar și cele două bow-window-uri în arc de cerc. Decorația fațadei este redusă la căteva elemente cum ar fi medalioanele în relief de sub geamurile celui de-al doilea etaj, feroneria balcoanelor, însă de remercat sunt cele două basoreliefuri de ceramică din registrul mijlociu al bow-window-urilor, care reprezintă doi lei păzind Menora (candelabrul sfânt cu șapte brațe), cu semnificație simbolică a iconografiei sinagogale evreiești (Peter, 2003).

4.1.2. Traseul obiectivelor religioase

Figura 4.1.2.1 Traseul obiectivelor religioase

Traseu: Catedrala Romano-Catolică „Înălțarea Fecioarei Maria”- Biserica Romano-Catolică „Sf. Duh”- Capela Romano-Catolică „Îngerii Păzitori”- Capela Romano-Catolică „Sf. Ladislau”- Biserica Romano-Catolică „Maica Îndurerată”- Mănăstirea și Biserica Ursulinelor- Biserica Reformată Calvină- Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”- Biserica Baptistă Maghiară- Biserica Roamno-Catolică din Cetate- Sinagoga Ortodoxă- Mănăstirea și Biserica Capucinilor- Biserica „cu Lună”- Biserica „Sf. Nicolae”- Biserica Reformată „Orașul Nou”-Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau”- Sinagoga Neologă „Sion”.

Catedrala Romano-Catolică „Înălțarea Fecioarei Maria”

Figura 4.1.2.2. Catedrala Romano-Catolică „Înălțarea Fecioarei Maria”

În anul 1748, când Paulus Forgach a fost numit episcop romano-catolic la Oradea, a observat că Biserica „Sf. Ladislau” nu făcea față cerințelor poporului, astfel s-a hotărât să construiască o catedrală monumentală, la vremea aceea destul de departe de centrul orașului. Astfel în 1751 au început lucrările la Catedrala romano-catolică „Înălțarea Fecioarei Maria”, sub conducerea arhitectului vienez Franz Anton Hillebrandt. De-a lungul anilor numele lui Hillebrandt nu mai apare în nicio scriere, în schimb apare Giovanni Battista Ricca împreună cu Dominicus Luchini, acesta din urmă continuând opera arhitectului Ricca după ce acesta probabil moare în 1756. În 1759, la fruntea Eparhiei romano-catolice din Oradea vine Adam Patachich, care dă un impuls construirii catedralei. Astfel în paralel începe și construirea unui palat episcopal, în vecinătatea catedralei. Cu toate eforturile depuse și cu toate schimbările survenite la conducerea construirii catedralei, aceasta a fost finalizată abia în vara anului 1779. Aceste schimbări au avut efecte negative și asupra unității stilului catedralei. În timp ce Ricca a vrut să construiască o bazilică în stilul barocului nord-italian, Hillebrandt avea o altă viziune asupra stilului baroc, considerând că stilul adoptat de Ricca este depășit și provincial, astfel Hillebrandt a optat pentru barocul austriac târziu. În final multe elemente ale catedralei au fost modificate, cum ar fi cupola pe tambur care a fost înlocuită de o calotă înglobată în interiorul acoperișului sau fațada care a fost simplificată, cu elemente ponderate și chiar clasicizante. Fațada principală, este încadrată de două turnuri subțiri, care reduc mult aspectul echilibrat al edificiului, pentru că sunt prea joase și într-un fel prea firave față de masivitatea construcției. Timp de peste două secole catedrala a fost restaurată atât pe interior, cât și pe exterior, însă nu a suferit modificări esențiale. În anul 1992, catedrala a fost ridicată la rang de Basilica Minor de către Papa Ioan Paul al II-lea. Catedrala are o orgă care funcționează încă din anul 1780, fiind donată de împărăteasa habsburgică Maria Tereza. De asemenea catedrala adăpostește și pietrele tombale în stil gotic și renascentist, care au aparținut vechii catedrale din Cetatea Oradea, precum și moaștele Sfântului Ladislau 1- Tăumaturgul (Borcea, 2003).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Duh”

Figura 4.1.2.3. Biserica Romano-Catolică „Sf. Duh”

Biserica romano-catolică „Sf. Duh” este o clădire ecleziastică în stil eclectic. Are o istorie destul de zbuciumată care începe în 1732, când pe locul actualei biserici se afla biserica călugărilor franciscani. După desfințarea ordinului călugărilor franciscani în 1786, clădirea a fost transferată în proprietatea parohiei romano-catolice. În anul 1876, bisericii i se adaugă un turn pe fațada principală, însă începând cu 1891 încep să apară fisuri la nava bisericii pe care experții în construcții reușesc mai mult sau mai puțin să le repare. Într-un final, în 1901 specialiștii decid să dărâme nava bisericii, turnul clopotniței rămânând în picioare. În 1903 încep construcțiile noii biserici și modificarea turnului, din vechea biserică rămânând altarele laterale din capele și cripta. Stilul noului edificiu abordat de arhitectul Rimanoczy Kalman Jr. este pseudobaroc, însă are și elemente caracteristice arhitecturii renascentiste (Borcea, 2003).

Capela Romano-Catolică „Îngerii Păzitori”

Figura 4.1.2.4. Capela Romano-Catolică „Îngerii Păzitori”

Capela Romano-Catolică „Îngerii Păzitori” mai poartă numele de Capela mizericordienilor datorită călugărilor mizericordieni care administrau complexul. Capela a fost construită între 1754-1760, iar sfințirea a avut loc în 1765. Nu este cunoscut nici arhitectul, nici constructorul, se știe doar că a fost construită în stil baroc, datorită sobrietății și simplității elementelor decorative. Soluția planimetrică a capelei reprezintă un mod de arajare spațială a maselor inedit, atât pentru arhitectura barocă orădeană, cât și pentru cea europeană. Deasupra fațadei principale se poate observa o cupolă dominantă care conferă întregului ansamblu un aspect de monumentalitate, aceasta, în stilul barocului târziu, se înscrie între cele mai rare soluții de acoperire a unui spațiu (Borcea, 2003).

Capela Romano-Catolică „Sf. Ladislau”

Figura 4.1.2.5. Capela Romano-Catolică „Sf. Ladislau”

Capela a fost construită în anul 1900, la comanda canonicului Ladislau Palotay. Arhitectul și constructorul a fost Sztarill Ferenc, care a realizat o construcție în stil neogotic francez. Aici se găsesc numeroase elemente specifice stilului gotic cum ar fi: rozete, cvadrifolii, contraforți, uși și ferestre în ogivă, turn zvelt cu fleșă (Borcea, 2003).

Biserica Romano-Catolică „Maica Îndurerată”

Figura 4.1.2.6. Biserica Romano-Catolică „Maica Îndurerată”

Biserica este în componența complexului premostratens și a fost construită între anii 1741-1766. Arhitectul și constructorii nu se cunosc, se presupune că arhitectul să fi fost un călugăr paulin. Edificiul este realizat în stil baroc, cu elemente clasicizante. Deasupra portalului, care se termină printr-un fronton triunghiular, se află o fereastră realizată în stilul ecleziastic baroc. În ansamblu biserica are un aspect masiv, dat în special de cele două turnuri laterale impunătoare (Borcea, 2003).

Mănăstirea și Biserica Ursulinelor

Figura 4.1.2.7. Mănăstirea și Biserica Ursulinelor

La Oradea, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pe lângă construcțiile noi, stilul romantismului se caracterizează și prin refacerile neogotice. Un astfel de exemplu este Complexul Ursulinelor, care inițial a fost construit în stil baroc, dar care pe parcursul anilor a suferit diferite modificări și adăugiri de tip neogotic. Numele complexului vine de la călugărițele care aparțineau ordinului ursulinelor și care aveau ca scop acțiuni de binefacere și educare a copiilor săraci. Înfățișarea actuală a complexului datează din 1858, când a primit trăsăturile specifice neogoticului, cum ar fi perechile de cvadrifolii sau rozetele care se află sub ferestrele mici și rectangulare. Până în anul 1905, parterul avea același tip de ferestre ca și etajul, însă de atunci la parterul mănăstirii au apărut magazine, care au schimbat modelul ferestrelor. Tot atunci s-a desființat și intrarea în mănăstire, care se făcea printr-o poartă boltită, aflată imediat în dreapta portalului de intrare în biserică. Această fostă intrare s-a păstrat și se poate observa și astăzi (Borcea, 2003).

Biserica Reformată Calvină

Figura 4.1.2.8. Biserica Reformată Calvină

Construirea edificiului religios a început în anul 1784, după planurile lui Iacob Eder și s-au încheiat în anul 1787. Biserica a fost construită în conformitate cu restricțiile Edictului de toleranță, astfel încât a fost zidită fără turn și retrasă în curte, fără ieșire directă la stradă. În 1884, după planurile arhitectului Rimanoczy Kalman Sr. a fost ridicat și turnul, în stil eclectic, caracteristic ultimelor decenii ale secolului al XIX-lea, deci diferit față de restul construcției care era în stil baroc. Atât interiorul, cât și exteriorul bisericii sunt foarte simple, în stil baroc și slab ornamentate, fapt caracteristic protestanților (Borcea, 2003).

Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (Biserica Seminarului Greco-Catolic)

Figura 4.1.2.9. Biserica Ortodoxă „Sf Gheorghe” (Biserica Seminarului Greco-Catolic)

În Oradea, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, locul clasicismului a fost luat de către romantism, care va domina arhitectura orașului timp de aproape trei decenii. Curentul romantic se orientează către trecutul medieval, preluând elemente din arhitectura feudală, în special din cea romanică și gotică (Borcea, 2003).

Biserica Seminarului Greco-Catolic este un exemplu în acest sens. Inițial, pe locul acestei biserici se afla biserica iezuiților care data din 1772, dar care a fost dărâmată din cauza desfințării ordinul. Actualul lăcaș de cult are la nivelul streașinei un lanț continuu de arcușoare- element specific stilului romantic- care, împreună cu ferestrele cu cadre duble ale turnului, imprimă bisericii în cadrul stilului romantic un caracter neoromantic (Borcea, 2003).

Biserica Baptistă Maghiară

Figura 4.1.2.10. Biserica Baptistă Maghiară

Biserica Baptistă Maghiară este o clădire în stil eclectic, construită între 1912-1913, de către maistrul de clădiri Tarr Gyorgy, după schița proiectantului Oromy Gyula. Aceasta combină stilul neoromanic, care se regăsește mai ales la portal, dar și la turnul care duce cu gândul la dojon, și stilul secession care se regăsește în ornamentele de pe cornișă, dar și de pe turn. De amintit este și faptul că această biserică neoprotestantă este una dintre cele mai vechi biserici baptiste maghiare din România (Borcea, 2003).

Biserica Romano-Catolică din Cetate

Figura 4.1.2.11. Biserica Romano-Catolică din Cetate

Arhitectura ecleziastică barocă provincială din Oradea este reprezentată de Biserica catolică din Cetate. Această biserică a fost construită în anul 1775, în partea de nord-est a cetății interioare, facând legătura între curtea Palatului Princiar și curtea exterioară. Din cauza incendiului din 1836 din Oradea, Biserica din Cetate a avut de suferit. După reconstruirea aproape în întregime a bisericii, turnul care inițial a fost acoperit cu un coif baroc în formă de bulb, a fost schimbat într-un acoperiș în forma unui cort (Borcea, 2003).

Sinagoga Ortodoxă

Figura 4.1.2.12. Sinagoga Ortodoxă

Un lăcaș de cult realizat în stil eclectic este Sinagoga ortodoxă, care a fost construită în anul 1890 de inginerul Knapp Ferenc. La fel ca și Sinagoga Zion, și aici elementele din arta maură predomină atât interiorul, cât mai ales exteriorul, fiind foarte decorată aici. În momentul actual, această sinagogă rămâne singura care este funcțională, numărul evreilor din Oradea scăzând drastic în special în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, dar și a comunismului (Borcea, 2003).

Mănăstirea și Biserica Capucinilor

Figura 4.1.2.13. Mănăstirea și Biserica Capucinilor

Biserica Capucinilor este o construcție ecleziastică în stil clasicist din Oradea, care împreună cu mănăstirea alăturată formează Complexul Capucinilor. Inițial în 1734 a început construirea unei biserici în stil baroc, care a fost sfințită în 1742, dar care a ars în întregime în timpul incendiului din 1836. Astfel în anii următori a avut loc reconstruirea bisericii și a mănăstirii, de data aceasta în stil clasicist, proiect condus de maistrul Barthel Gyorgy. Exteriorul clădirii este simplu, cu un acoperiș în două ape, iar deasupra acoperișului se află un turn mic de lemn ce datează din 1893. Fațada principală este de asemenea simplă, axul ei fiind marcat de o poartă rectangulară cu ancadrament, purtând deasupra un timpan, specific stilului clasicist. Interiorul bisericii este pictat parțial, doar în zona tavanului apar câteva picturi cu influențe occidentale și cu accente pronunțate laicizante (Borcea, 2003).

Biserica „cu Lună”

Figura 4.1.2.14. Biserica „cu Lună”

Lucrările de construcție a Bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului”, cunoscută și ca „Biserica cu Lună” au fost începute în anul 1784, poiectantul bisericii fiind Iacob Eder, iar constructorul Ioann Lins. În 1790 s-a oficiat prima slujbă în biserică, însă abia în 1832 a avut loc sfințirea bisericii, după ce s-au încheiat toate lucrările și decorațiunile din interior. Stilul arhitectonic în care se încadrează această construcție este barocul târziu, cu elemente clasicizante, iar interiorul este în stil bizantin. În tâmpla iconostasului s-a aflat o pictură care îl reprezenta pe Horea, ea fiind considerată singura pictură care îl reproduce autentic pe acest conducător al răscoalei din 1784. Astăzi, însă, originalul este expus la Muzeul Episcopiei Ortodoxe de Oradea, iar în biserică se află o copie a acestei picturi. Un alt elemant important de la care i se trage supranumele de „Biserica cu Lună” este mecanismul montat în turnul bisericii. Mecanismul care arată fazele Lunii, a fost executat de ceasornicarul orădean Georg Rueppe în 1793 (Borcea, 2003).

Biserica „Sf. Nicolae”

Figura 4.1.2.15. Biserica „Sf. Nicolae”

În 1739 episcopul catolic Nicolaus Csaky a cumpărat un teren în partea sud-vestică a Pieței Unirii pe care a construit un mic lăcaș de cult, însă mai târziu, episcopul unit cu Roma, Ignatie Darabant, a dărâmat această construcție și în 1800 a pus bazele noii biserici. Nu se cunosc nici arhitectul și nici constructorul Bisericii ortodoxe „Sf. Nicolae”. Până în 1803 s-a construit turnul bisericii, iar episcopul Samuil Vulcan a reușit să termine construcția până în 1810. Din cauza mai multor catastrofe cum ar fi incendiul din 1836 sau cel din 1907, care distrug o parte din biserică, în special trunul, vor fi nevoiți să-l refacă. Astfel din 1910 până în 1912 se restaurează turla căreia i se adaugă un coif impunător în stil baroc, care se poate observa și astăzi. Decorația interioară este bogată în elemente, care păstrează tipicul canonic impus de arta bisericească de rit bizantin, în special în zona iconostasului care are 41 de icoane, cu ornamentație aurită cu influențe baroce. De remarcat sunt și cele câteva obiecte de patrimoniu primite de la regina Maria Tereza, cum ar fi: două sfeșnice care îi reprezintă pe Isus alături de regele Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, iar celălalt sfeșnic o reprezintă pe Maria, mama lui Isus alături de regina Maria Tereza (Borcea, 2003).

Biserica Reformată „Orașul Nou”

Figura 4.1.2.16. Biserica Reformată „Orașul Nou”

Biserica Reformată din Orașul Nou este cea mai reprezentativă clădire ecleziastică clasicistă. În 1835 a fost pusă piatra de temelie a bisericii, însă din cauza lipsei de bani, dar și a incendiului din 1836, lucrările au fost amânate până în 1840. Biserica a fost terminată în 1853 , iar cele două turnuri au fost construite în 1870-1871. Toată lucrarea a fost făcută după planurile inginerului Szasz Jozsef. Biserica are un plan dreptunghiular, în interior, la cele două capete are câte un balcon, unul pentru orgă, iar celălalt pentru cor. Fațada exterioară este una simetrică, cu un rezalit central accentuat de o colonadă formată din patru semicoloane cu capiteluri dorice. La extremitățile fațadei, de-o parte și de alta, se află două turnuri, cu ferestre rotunde, simple sau dublate. În interiorul lor se găsesc două clopote imense, cel din turnul vestic poartă numele de Kola, după numele măcelarului care a donat clopotul- Kola Gabor. Acest clopot este cel mai mare din Oradea, cântărind 3,6 tone (Borcea, 2003).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau”

Figura 4.1.2.17. Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau”

Datorită episcopilor și a canonicilor catolici, în Oradea apar cele mai importante edificii baroce de cult. Unul dintre ele este prima clădire de acest gen- Biserica romano-catolică „Sf. Ladislau”, construită după anul 1720 de către un arhitect încă anonim. Clădirea a trecut de-a lungul anilor prin mai multe transformări și adăugiri până să ajungă la forma de acum. Nava este săracă în ornamente exterioare, însă turnul este mult mai bogat în elemente decorative. Biserica este alcătuită din pronaos, care este boltit în cruce, deasupra se află tribuna pentru orgă și o navă dreptunghiulară, continuată cu un sanctuar alungit, terminat cu o absidă trapezoidală care este acoperită cu o semicalotă sferică. În incinta acestei biserici se află cel mai vechi altar din Oradea, datat din 1730. Tot aici se găsește și o orgă dăruită de împărăteasa Maria Tereza în 1780. Frescele din interiorul bisericii care îl reprezintă pe regele Ladislau în diferite perioade ale vieții sale sunt pictate de către Gyula Turz în 1908 (Borcea, 2003).

Sinagoga Neologă Zion

Figura 4.1.2.18. Sinagoga Neologă Zion

Clădirile în stil eclectic sunt reprezentate în Oradea de monumente ecleziastice, clădiri administrative, lăcașuri cu caracter cultural, bănci, școli, hoteluri, locuințe și alte clădiri publice. În cadrul monumentelor ecleziastice în stil eclectic se poate aminti Sinagoga Neologă Sion. În 1870 comunitatea evreiască s-a împărțit în două: comunitatea ortodoxă și cea congresistă sau neologă, aceasta din urmă construind într-un singur an, din 1877 până în 1878, un impozant lăcaș de cult. Acestă sinagogă are planul pătrat, deasupra fiind așezată o cupolă uriașă pe tambur, marcată de ferestre înalte. Atât elementele exterioare, cât și cele interioare sunt inspirate din arta maură. Fațada principală este cea mai reprezentativă parte a sinagogii, rezalitul central fiind marcat de ferestre impozante, iar în partea superioară rezalitul este încoronat de un antablament, restul clădirii terminându-se cu un coronament obișnuit. Intrarea în sinagogă se face pe ușile aplasate în partea vestică a clădirii, intrarea bărbaților fiind separată de cea a femeilor (Borcea, 2003).

4.1.3. Traseul palatelor

Figura 4.1.3.1. Traseul palatelor

Traseu: Palatul Baroc – Palatul Copiilor- Palatul Darvassy- Palatul Finanțelor- Palatul Apollo- Palatul Moskvits Miksa- Palatul Stern- Palatul de Justiție- Palatul Rimanoczy Kalman Sr.- Palatul Rimanoczy Kalman Jr.- Palatul Poștelor- Palatul Sonnenfeld- Palatul Sztarill- Palatul Casei Centrale de Economii- Palatul Levay- Palatul Vulturul Negru- Palatul Primăriei- Palatul Episcopiei Greco-Catolice- Palatul Moskovits Adolf și fii- Palatul Ullman

Platul Baroc

Figura 4.1.3.2. Palatul Baroc

În timp ce se desfășurau lucrările de construire a Catedralei romano-catolice „Înălțarea Fecioarei Maria”, a început în 1762 și construirea Palatului Episcopal Romano-Catolic (Palatul Baroc), după planurile arhitectului Franz Anton Hillebrandt și sub conducerea austriacului Johann Michael Neumann. Construcția palatului a fost terminată în anul 1777. Clădirea are forma literei „U”, este înălțată pe trei niveluri, fațada principală are 102,3 metri și este dominată de un rezalit central impozant, prevăzut cu trei porți. Stuctura și elementele palatului seamană cu cele sud-germane, deoarece arhitectul s-a îndepărtat de la stilul baroc propriu-zis cu elemente spectaculoase, și a mizat mai mult pe sobrietate, simplitate, simetrie, care duc mai mult spre stilul clasicist. În 1963 episcopul romano-catolic a fost nevoit să cedeze clădirea administrației municipiului Oradea, astfel din 1971 până în 2006 clădirea a adăpostit Muzeul Țării Crișurilor, după care palatul a revenit în subordinea episcopiei romano-catolice (Peter, 2003).

Palatul Copiilor

Figura 4.1.3.3. Palatul Copiilor

O clădire publică în stil eclectic și cu caracter cultural este Palatul Copiilor (fostul Muzeu). A fost construit datorită dorinței Societății de Arheologie și Istorie a Comitatului Bihor de a expune și de a pune în valoare colecțiile societății, care erau mărturii ale trecutului acestor locuri. Și de această dată s-a dat un concurs de către consiliul local pentru a alege viitorul proiectant și executant, iar câștigătorul a fost Rimanoczy Kalman Sr. care a ales pentru această clădire stilul eclectic combinat cu neoclasicism și renascentism. La 27 iunie 1896 s-au deschis porțile noului muzeu, după un an de la începerea construcțiilor. La acea vreme, muzeul orădean era cea mai nouă și modernă clădire care avea această destinație de muzeu din Europa, iar o noutate pe care a adus-o a fost încercarea reușită a iluminatului natural în sala cu tablouri, lucru preluat de constructorii de muzee de la acea vreme. În scurtă vreme, muzeul s-a integrat circuitului de valori europene, participând cu exponate la marile expoziții de la Paris, Londra, Viena, Budapesta. Clădirea și-a păstrat destinația ei până în 1971, când muzeul s-a mutat în sediul de la Palatul Baroc, iar în vechea clădire a devenit Casa Pionierilor. Stilul neoclasicist este marcat de coloanele cu capiteluri ionice, friza, cornișa și timpanul triunghiular amplasat de-asupra rezalitului central, în timp ce stilul renascentist domină prin ferestrele în plin cintru ale fațadei principale și ferestrele rectangulare cu edicule ale fațadelor laterale, aceste stiluri combinate ducând la un stil eclectic dezvoltat (Peter, 2003).

Palatul Darvassy

Figura 4.1.3.4. Palatul Darvassy

Palatul a fost construit în anul 1911, în stilul secession vienez, de către un proiectant al cărui nume nu se cunoaște. Clădirea are un subsol, un parter înalt și două etaje ieșite în consolă. De asemenea clădirea reia câteva elemente ale Palatului Vulturul Negru, însă acestea sunt mult simplificate, de exemplu profilul ca de scoică al terasei superioare de la fațada principală (Borcea, 2003).

Palatul Finanțelor

Figura 4.1.3.5. Palatul Finanțelor

Palatul Finanțelor Publice a fost ridicat începând cu 1899, iar inaugurarea s-a făcut în 1900, stilul ales de arhitectul Rimanoczy Kalman Jr. fiind cel eclectic. Fațada principală a palatului este accentuată de rezalitul central, unde registrul superior este delimitat de coloane și pilaștri cu capiteluri compozite. Atât rezalitul central, cât și celelalte laterale sunt acoperite cu coifuri din tablă (Borcea, 2003).

Palatul de Justiție

Figura 4.1.3.6. Palatul de Justiție

Palatul de Justiției, o altă clădire în stil eclectic a fost construită în 1898, proiectantul fiind Kiss Istvan. Clădirea are doua etaje și un parter, fațada principală impunându-se printr-un rezalit central, decorat în partea superioară cu patru statui alegorice și delimitat pe verticală de coloane cu capiteluri ionice. Atât rezalitul central, cât și cele laterale au acoperișurile sub formă de mansardă (Peter, 2003).

Palatul Rimanoczy Kalman Sr.

Figura 4.1.3.7. Palatul Rimanoczy Kalman Sr.

Palatul a fost construit în anul 1905, după planurile arhitectului Rimanoczy Kalman Jr. Acesta a dorit să reproducă într-un mod original și simplificat palatul Ca d’Oro din Veneția. Stilul adoptat de către arhitect este cel eclectic, cu influențe neogotice. De remarcat este loggia compartimentată și susținută de stâlpi dublii de la etajul al doilea, dar și ferestrele în formă de acoladă de la parter sau cele în ogivă cu ancadrament și sprânceană decorată de la etajul întâi (Borcea, 2003).

Palatul Rimanoczy Kalman Jr.

Figura 4.1.3.8. Palatul Rimanoczy Kalman Jr.

Nu se cunoaște data exactă a construcției acestei clădire, se presupune a fi în anul 1903. Ea a fost reședința lui Rimanoczy Kalman Jr., care a fost atât arhitectul, cât și constructorul acestui palat. După moartea proprietarului, în 1912, clădirea a fost vândută unui particular, iar mai apoi, în 1921 a fost cumpărată de către Episcopia Ortodoxă, aici rămânând sediul Episcopiei până astăzi (Borcea, 2003).

Palatul Poștelor

Figura 4.1.3.9. Palatul Poștelor

(Sursa: https://destepti.ro/palatul-postelor-din-oradea-bihor)

În Oradea s-au construit câteva clădiri administrative valoroase din punct de vedere arhitectonic în stilul eclectic. Spre exemplu Palatul Poștelor, care a fost construit în 1895 de maistrul de clădiri Guttman Jozsef după un proiect al Ministerului Poștelor. La un deceniu distanță s-a construit o nouă clădire în continuarea celei vechi care urma să găzduiască centrala telefonică a orașului. Și acestă clădire a fost construită în stil eclectic, însă de data aceasta dupa planurile profesorului universitar ing. Nagy Virgil (Borcea, 2003).

Palatul Sztarill

Figura 4.1.3.10. Palatul Sztarill

Clădirea a fost construită între anii 1902 și 1906 de către proprietarul acesteia, Sztarill Ferenc, în stilul secession. Elementele care impresionează la această clădire sunt feroneria de la balcoane, cu motive florale foarte fin lucrate și în special turnul de la colțul celor două fațade, alcătuit din stâlpi cu capiteluri compozite, care susțin un coif cu o formă unică în Oradea. Pe la cafeneaua acestui palat au trecut de-a lungul anilor diferiți oameni publici cum ar fi Ady Endre, Octavian Goga sau Radu Enescu (Peter, 2003).

Palatul Casei Centrale de Economii din Oradea

Figura 4.1.3.11. Palatul Casei Centrale de Economii din Oradea

Pentru construirea acestei clădiri administrative s-a lansat un concurs pentru alegerea proiectantului. Câștigătorul a fost ales Rimanoczy Kalman Jr. în 1906, iar până în 1907 clădirea a fost ridicată. În incinta acestei clădiri, la parter, a fost aranjată o sală de teatru, dar și o sală care găzduia primul cinematograf din Oradea. Inițial clădirea construită în stil eclectic, a fost bogat decorată cu portaluri specifice stilului, cu elemente ornamentale cum ar fi stupul, ca simbol al instituțiilor bancare sau vulturul de pe fronton. De asemenea, de-a lungul anilor a dispărut și feroneria secession de la ușa de intrare și de la portalurile inițiale. Astfel fațada actuală nu mai oglindește aproape deloc gândirea și concepția arhitectului Rimanoczy (Peter, 2003).

Palatul Levay

Figura 4.1.3.12. Palatul Levay

Clădirea în stil eclectic a fost construită în anul 1894 după planurile arhitectului Hanzlian Janos. Palatul cu șirul de ferestre cu edicule, amplasate simetric reprezintă perioada de trecere de la clasicism spre eclectismul timpuriu. De remarcat sunt extremitățile fațadei dinspre Crisul Repede care au fost amenajate sub formă de bow-window-uri și acoperite cu câte un coif piramidal (Borcea, 2003).

Palatul Primăriei

Figura 4.1.3.13. Palatul Primăriei

Primăria municipiului Oradea a fost construită între anii 1902 și 1903 în stilul eclectic, după planurile arhitectului Rimanoczy Kalman Jr. care a câștigat concursul de proiecte organizat de consiliul local cu scopul de a alege cea mai avantajoasă ofertă. Pe locul în care se află actuala primărie s-a aflat o clădire care de-a lungul timpului a găzduit reședința episcopului romano-catolic, sediul Gimnaziului Premostratens și al Academiei de Drept, Arhigimnaziul Real, o școală elementară, dar și o fabrică de pantofi. După ce s-a decis locul unde va fi amplasată primăria, această clădire a fost demolată și au început lucrările noii clădiri. Clădirea are un plan asimetric, cu un parter și două etaje, iar pe fațada dinspre Crișul Repede a fost construit un turn cu ceas, care pe vremuri adăpostea pompierul de serviciu al orașului. Accentul principal cade pe rezalitul central al fațadei principale care este susținut de pilaștri robuști legați prin arcade, sub care la nivelul parterului s-a construit un portic carosabil. În anul 1944, Primăria a fost incendiantă, iar acoperișul și ultimul nivel au ars complet, fiind refăcute mai târziu (Borcea, 2003).

Palatul Episcopiei Greco-Catolice

Figura 4.1.3.14. Palatul Episcopiei Greco-Catolice

Din categoria stilului eclectic face parte și Palatul Episcopiei Greco-Catolice, pe locul căruia la începutul secolului XX exista o clădire mai mică, în stil baroc, care era sediul Episcopiei Române Unită cu Roma. În 1903 au început construcțiile la noua clădire, însă s-au păstrat și anumite părți din vechea clădire. La 11 iulie 1905 s-a inaugurat noua clădire a cărei fațade principale este mult mai bogată în ornamentație și unde formele ascuțite, ondulte și rotude se îmbină între ele. Întreaga clădire poartă amprenta unui eclectism rafinat, care combină elemente decorative romanice și bizantine, cum ar fi poarta principală, care amintește de portalurile romanice, sau capela din interior care a fost pictată de Augustin Pall în stil bizantin. De-a lungul anilor clădirea a găzduit Biblioteca Județeană, însă în 1992 palatul a fost retrocedat episcopiei greco-catolice (Borcea, 2003).

4.1.4. Traseul statuilor, muzeelor și caselor memoriale

Figura 4.1.4.1. Traseul statuilor, muzeelor și caselor memoriale

Traseu: Statuia Szent Laszlo- Statuia Szaniszlo Ferenc- Muzeul Memorial Ady Endre- Statuia Aurel Lazăr- Statuia Holnaponsk- Casa Memorială Aurel Lazăr- Statuia Iosif Vulcan-Muzeul Memorial Iosif Vulcan- Statuia Regina Maria- Statuia Mihai Eminescu- Statuia Mihai Viteazul

Statuia Szent Laszlo

Figura 4.1.4.2. Statuia Sfântului Ladislau

Statuia situată în curtea complexului baroc îl reprezintă pe Sfântul Ladislau I, regele Ungariei din perioada 1077-1095. Acesta a locuit încă din copilărie în ținutul Bihariei, împreună cu părinții săi Regele Bela I al Ungariei și prințesa Richeza a Poloniei. Ajuns la maturitate, Ladislau a avut un vis care l-a îndrumat spre construirea unei mănăstiri în cinstrea Fecioarei Maria. Astfel a luat formă așezarea medievală fortificată de la Oradea. De asemenea, pe lângă faptul că a fost întemeietorul cetății Oradea, acesta a fost și ctitorul primei catedrale din Oradea. Neînvinsul rege a ținut mult la răspândirea creștinismului și a urât foarte mult păgânismul, astfel a dat legi aspre pentru cei care alegeau religiile păgâne. Statuia lui Ladislau I datează din 1892 și are cod LMI BH-III-m-B-01238.

Statuia Szaniszlo Ferenc

Figura 4.1.4.3. Statuia Szaniszlo Ferenc

Szaniszlo Ferenc a fost născut în 1792 în Szombathely și a decedat în 1869 în Viena. Acesta a fost episcop romano-catolic de Oradea, scriitor și profesor universitar. Statuia episcopului Szaniszlo Ferenc datează din 1896 și are cod LMI BH-III-M-B-01239.

Muzeul Memorial „Ady Endre”

Figura 4.1.4.4. Muzeul Memorial „Ady Endre”

În actuala clădire a muzeului se afla Cafeneaua Muller, construită în anul 1868 de către Muller Samuel. Aici își petrecea timpul scriitorul și gazetarul Ady Endre, schițându-și reportajele și scriind poezii în timp ce observa forfota străzilor orașului. Începând cu data de 26 noiembrie 1955 s-a inaugurat actualul Muzeu Memorial, primul ei muzeograf fiind Tabery Geza. Astăzi muzeul adăpostește fotografii, manuscrise și obiecte de mobilier care au aparținut scriitorului Ady Endre.

Statuia Aurel Lazăr

Figura 4.1.4.5. Statuia Aurel Lazăr

Statuia lui Aurel Lazăr a fost expusă publicului în anul 2007 și a fost realizată de către sculptorul Ioan Mihele. Aurel Lazăr a fost un important participant în viața politică a municipiului Oradea, având un rol important în eliberarea românilor din Transilvania și chiar redactând „Declarația de independență a românilor din Transilvania”. De asemenea Aurel Lazăr a fost și avocat, dar și primar al Oradiei.

Grupul statuar Holnaposok

Figura 4.1.4.6. Grupul Statuar Holnaposok

Grupul statuar Holnaposok a fost expus publicului orădean în anul 2012 și este opera sculptorului orădean Deak Arpad. Pentru realizarea ansamblului statuar, sculptorul s-a inspirat dintr-o poză a epocii trecute în care apar patru membrii ai Societății de Lectură „A holnap” așezați la renumita terasă Emke și anume Ady Endre, Dutka Akos, Juhasz Gyula și Emod Tamas.

Casa Memorială Aurel Lazăr

Figura 4.1.4.7. Casa Memorială Aurel Lazăr

Muzeul Memorială Aurel Lazăr este găzduit de clădirea deținută în trecut de familia avocatului Aurel Lazăr. Această clădire a servit drept reședință pentru aceștia, iar colecția muzeului este compusă din obiecte personale ale familiei, cum ar fi mobilierul unui salon, numeroase portrete și fotografii ale familiei, piese de artă de factură secession sau de influență asiatică, dar și o colecție de costume populare din Crișana.

Statuia Iosif Vulcan

Figura 4.1.4.8. Statuia Iosif Vulcan

Iosif Vulcan s-a născut într-o familie greco-catolică în anul 1841. Acesta a terminat facultatea de drept de la Budapesta, însă înclinația lui era literatura. Astfel publică primele sale scrieri în revista „Federațiunea”. În anul 1865 Iosif Vulcan întemeiază revista „Familia”, în care pentru prima dată apare o poezie de-a lui Mihai Eminovici, nume romanizat de către Iosif Vulcan în Mihai Eminescu. Fondatorul revistei Familia a scris atât poezii, cât și piese de teatru, nuvele sau romane.

Muzeul Memorial „Iosif Vulcan”

Figura 4.1.4.9. Muzeul Memorial Iosif Vulcan

Muzeul Iosif Vulcan funcționează în clădirea care a găzduit reședința scriitorului Iosif Vulcan și a revistei „Familia”. Colecția muzeului conține diferite documente originale ale scriitorului, colecția revistei Familia, un imn dedicat scriitorului de către George Enescu, manuscrise semnate de Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri și George Coșbuc, dar și diferite piese de mobilier originale, obiecte de artă și picturi.

Statuia Regina Maria

Figura 4.1.4.10. Statuia Regina Maria

Statuia inaugurată la Oradea în anul 2012 este din bronz, are 2,6 m înălțime și o reprezintă pe Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinant I al României. A fost realizată în amintirea vizitei din 1919 a familiei regale în Oradea.

Statuia Mihai Eminescu

Figura 4.1.4.11. Statuia Mihai Eminescu

Statuia scriitorului Mihai Eminescu a fost dezvelită pe 12 octombrie 1990 și a fost realizată de către sculptorul Ovidiu Maitec. Cu ajutorul scriitorului Iosif Vulcan și datorită revistei „Familia” redactată de acesta, tânărul Mihai Eminovici publică pentru prima dată una dintre poeziile sale, intinulată „De-aș avea”, însă sub numele de Mihai Eminescu, romanizat de Iosif Vulcan. Astfel Oradea se poate mândri că aici s-a publicat prima poezie a celui care urma să devină cel mai cunoscut scriitor român al tuturor timpurilor- Mihai Eminescu.

Statuia Mihai Viteazul

Figura 4.1.4.12. Statuia Mihai Viteazul

Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul a fost amplasată în Oradea în anul 1994 și a fost realizată în bronz de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu. Statuia îl reprezintă pe Mihai Viteazul, domnul Țării Românești între 1593 și 1600.

4.2. Promovare turistică

Promovarea turistică este extrem de importantă pentru posibilii turiști, pentru că datorită ei, turiștii află de ofertele turistice existente sau de unele destinații sau obiective turistice.

În cazul turismului, metodele cele mai bune de promovare sunt documentele scrise, adică broșuri, pliante, cataloage. Ele sunt mult mai eficiente și utile în raport cu alte mijloace de promovare cum ar fi televiziunea sau radio-ul.

Aceste metode de promovare turistică sunt menite să atraga interesul turiștilor prin fotografii, hărți, informații utile.

4.2.1. Broșură

Figura 4.2.1.1. Copertă broșură

Figura 4.2.1.2. Pagina 1 broșură

Figura 4.2.1.4. Pagina 3 broșură

Figura 4.2.1.3. Pagina 2 broșură

Figura 4.2.1.5. Pagina 4 broșură

Figura 4.2.1.6. Pagina 5 broșură

Figura 4.2.1.8. Pagina 7 broșură

Figura 4.2.1.7. Paginile 6 broșură

Figura 4.2.1.9. Pagina 8 broșură

Figura 4.2.1.10. Pagina 9 broșură

Figura 4.2.1.11. Pagina 10 broșură

Figura 4.2.1.12. Pagina 11 broșură

4.2.2. Pliant

Figura 4.2.2.1. Pagina 1 pliant

Figura 4.2.2.2. Pagina 2 pliant

4.2.3. Logo

Figura 4.2.3.1. Logo

5. Concluzii

6. Referințe bibliografice

Borcea, L., (2003), Memoria caselor, Editura Arca, Oradea

Borcea, L., Cornea, Lucia, Fodor, J., Gellert, G., Gorun, G., Ilieș, C., Josan, N., Lițiu, G., Marta, D., Moisa, C., Mozes, Tereza, Noane, D., Peter, I., Z., Pafka, E., (2007), Istoria orașului Oradea, Ediția a III-a, Editura Arca, Oradea

Chiriac, A. (coordonator), Borcea, L., Cornea, Lucia, Hârcă, Rodica, Moisa, G., Peter, I., Z., (2003), Oradea. Pagini de istorie. Instituția primarului. Evoluție administrativă. Realitate urbanistică și arhitecturală, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea;

Chiriac, A. (2001), Oradea, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea

Ciangă, N., (2006), România. Geografia Turismului, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;

Cocean, P., (2000), Geografia Turismului, [s.n.], [s.l.];

Constantin, P. (1972), Arta 1900 în Romnânia, Editura Meridiane, București;

Ilinca, N., (2011), Geografia așezărilor urbane, Editura CD Press, București;

Peter, I., Z., (2003), Trei secole de arhitectură orădeană, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea;

Stupariu, M., (2014), Municipiul Oradea. Studiu de geografie urbană, Editura Universității din Oradea, Oradea;

Palatul Poștelor din Oradea: o bijuterie arhitecturală în inima Bihorului

http://patrimoniu.gov.ro/images/lmi-2015/LMI-BH.pdf

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ladislau_I_al_Ungariei

https://hu.wikipedia.org/wiki/Szaniszl%C3%B3_Ferenc_(p%C3%BCsp%C3%B6k)

https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Laz%C4%83r

https://ro.wikipedia.org/wiki/Statuia_ecvestr%C4%83_a_lui_Mihai_Viteazu_din_Oradea

https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vulcan

http://www.oradeamea.com/grupul-statuar-holnaposok-art-in-progress/

http://oradea.travel/?p=2551

http://oradea.travel/?p=256

http://oradea.travel/?p=2557

http://www.bihon.ro/regina-maria-ai-a-regasit-locul-in-oradea/1183691

http://www.ebihoreanul.ro/stiri/ultima-or-31-41/oradea-ieri-oradea-azi-cum-a-fost-ridicata-in-oras-statuia-poetului-mihai-eminescu-117297.html