Valorificarea Terenurilor Nisipoase Prin Utilizarea Resurselor Pomicole Termofile (cais, Piersic, Migdal)

PARTEA I.

1. IMPORTANȚA CULTURII SPECIILOR POMICOLE TERMOFILE

IMPORTANȚA CULTURII CAISULUI

Caisul cu numele său științific Prunus armeniaca L., este una din cele mai vechi specii pomicole cultivate de om. De mii de ani, la unele popoare, fructele sale au servit nu numai ca hrană dar și ca medicament (Miller – 1994).

Caisul este una dintre speciile pomicole foarte mult apreciată, datorită fructelor sale folosite pentru consum în stare proaspătă, cât și pentru industrializare, iar pentru multe popoare din zonele cu climat rece, ele sunt considerate delicatese, fructe exotice.

Cererea mare pentru aceste fructe este determinată de valoarea lor alimentară și tehnologică: finețea pulpei, aroma specifică, conținutul bogat în zahăr, aciditate și substanțe utile organismului, diverse posibilități de prelucrare.

Caisele au un conținut ridicat în zaharuri, săruri minerale (Mg, P, Fe, Ca, K, S, Na, Mn, Fl, Co, Br etc.), vitamine și acizi, ceea ce le dă o foarte mare valoare alimentară. Conțin, de asemenea, substanțe pectice și arome specifice, ceea ce le face să fie foarte apreciate pentru industrializare. (Iliev I., 1983; Pandele I., 1973).

Caisele constituie o sursă de diversificare a produselor din fructe prin prelucrarea lor sub formă de compot, gem, dulceață, cremă, jeleu, nectar, marmeladă, congelate, deshidratate și distilate.

Caisele, alături de piersici, sunt fructele sezonului de vară, cu perioada de maturare, care, în condițiile țării noastre, durează circa 30 – 45 zile, încadrându-se, în general, între sfârșitul lunii iunie și prima jumătate a lunii august. (Baciu A., 2000).

Fructele pot fi utilizate pentru compoturi, gemuri, dulceață, peltea, marmeladă, pastă și pistil. Ca băuturi nealcoolizate se pot obține sucuri și nectaruri, iar alcoolizate lichior și caisată. Sunt foarte apreciate, atât pe piața internă cât și pe piața externă, atât proaspete cât și uscate.

Sâmburii de caise sunt foarte bogați în substanțe nutritive, ei conțin 28 % substanțe pectice, 29,5 – 57,7 % grăsimi, 3,1 % săruri minerale și pot fi folosiți ca înlocuitori ai migdalelor în preparatele de cofetărie (prăjituri, torturi, înghețată). Poate fi, de asemenea, decorticat, tratat cu sare sau cu zahăr, uscat în cuptor și servit la masă, înlocuind cu succes alunele sau migdalele.

Din sâmburii de caise cu miezul amar se extrag uleiuri utilizate în industrie. Coaja sâmburelui (endocarpul) poate fi utilizată în industria chimică la prepararea tușului și a cărbunelui activ.

Caisul prezintă o importanță deosebită pentru economia pomicolă, întrucât aceasta crește repede și intră pe rod în primii 3 – 4 ani de la plantare, iar în condiții de climă favorabilă dă producții mari și susținute de la un an la altul.

Lemnul caisului poate fi utilizat la confecționarea de bibelouri și la încălzirea locuințelor, fiind o specie calorică.

Pentru proprietățile alimentare și pentru compoziția lor chimică, caisele se situează între aliment și medicament (energetice și plastice), ușor digerabile, antianemice și regeneratoare ale țesuturilor și factor de echilibru nervos. Fiind astringente, sunt antidiareice, iar în stare uscată sunt laxative. Sunt recomandate a fi consumate în cazuri de astenie fizică și intelectuală, anemie, nevroze, insomnii, convalescență, etc. Se recomandă de asemenea în alimentația copiilor rahitici și cu întârziere în creștere.

Aliment optim pentru combaterea anemiei, era folosit de medicii arabi pentru afecțiuni ale gâtului și în special pentru afonie, pentru care era considerat remediul cel mai bun. Pentru valoarea lor energetică scăzută sunt indicate în dietele de slăbire, dar nu ca adaos la alimentația normală, ci ca înlocuitor al acesteia. Prin acțiunea sa lipoproteică și antioxidantă, carotina are o mare influență în profilaxia aterosclerozei. Caisele proaspete, prin bogăția lor în potasiu activează funcțiile metabolice ale schimbului hidric din organism.

Magneziul din caise are proprietatea de vasodilatator și de regulator al conținutului de calciu din organism. Pectina din caise distruge flora dăunătoare din organismul uman și influențează pozitiv proprietatea de coagulare a sângelui.

Caisele reprezintă totodată o prețioasă materie primă în industria alimentară, fiind solicitate la consum în tot timpul anului, sub formă de compoturi, dulcețuri, marmeladă, gemuri, peltea, pistil, caise deshidratate și fructe congelate. Se folosesc de asemenea la prepararea sucurilor și a băuturilor alcoolizate, lichioruri și distilate. Caisele care, din diverse motive, nu pot fi prelucrate imediat după recoltare, se tratează cu SO2 și se prelucrează în perioadele mai puțin aglomerate (Bosso – 1991).

Miezul sâmburilor este dulce sau amar, în funcție de soi, și conțin 50 % grăsimi și aproximativ 28% substanțe proteice. Miezul dulce se folosește la produsele de cofetărie, alături de migdale, precum și la extragerea unui ulei alimentar deosebit de valoros. Miezul amar conține amigdalina care, eliberând acid prusic, poate provoca intoxicarea când este ingerat în cantitate mare. Se poate obține un ulei superior apreciat foarte mult în industria farmaceutică; în urma prelucrării, substanța toxică se volatilizează.

Coaja sâmburelui (endocarpul) se folosește în industria chimică pentru prepararea tușului negru și a cărbunelui activ.

Caisele sunt importante din punct de vedere economic și datorită faptului că ele se consumă în stare proaspătă, după cireșe, căpșuni, apoi în paralel cu fructele de vară cum sunt merele de vară, perele și piersicile (Darbellay și colab. 1990).

Sub raportul particularităților agrobiologice, caisul prezintă o importanță deosebită pentru economia pomicolă, datorită următoarelor însușiri:

– crește repede și intră pe rod după 4-5 ani de la plantare recuperând ușor investițiile făcute la înființarea livezilor;

– valorifică superior diverse tipuri de sol, când portaltoii sunt aleși corespunzător;

– este rezistent la secetă și poate fi cultivat în zonele de stepă, pe terenuri neirigate.

Toate acestea explică preocupările oamenilor de știință din multe țări cu posibilități de cultură a caisului care depun eforturi deosebite pentru crearea de soiuri noi și pentru perfecționarea tehnologiilor de cultură, care să facă posibilă răspândirea mai largă a acestei specii (Cociu – 1993).

IMPORTANȚA CULTURII PIERSICULUI

Piersicile sunt fructe deosebit de apreciate atât pentru valoarea lor alimentară, cât și pentru cea terapeutică. [NUME_REDACTAT], ele au fost considerate, încă din antichitate, drept fructe care determină o viață lungă și sănătoasă.

Piersicile conțin următoarele componente chimice, la 100 grame substanță proaspătă: 82,60-91,40 g % apă; 10,00-21,50 g % substanță uscată totală; 6,40-14,75 g % zahăr total; 0,22-1,40 g % aciditate titrabilă exprimată în acid malic; 0,015-0,340 g % taninuri; 0,26-1,26 g % substanțe pectice; 0,35-1,37 g % substanțe proteice; 0,30-0,65 g % substanțe minerale totale (predominând potasiul, fosforul, magneziul, calciul și fierul); 0,32-0,86 g % celuloză; 5,28-32,0 mg % acid ascorbic (vitamina C), alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9, A, etc.

Valoarea energetică este de 29,0-64,0 cal %, fiind cu 34-76 % mai mică decât a caiselor sau a prunelor, dar prin conținutul lor în săruri minerale, zaharuri ușor asimilabile, vitamine, acizi organici, pigmenți și taninuri, piersicile sunt mai indicate în alimentație.

Consumatorii apreciază fructele atât în stare proaspătă, cât și prelucrate, sub formă de dulceață, gem, jeleu, compot, piure, nectar, fructe deshidratate, esențe naturale, distilate, etc.

Consumate în stare proaspătă, piersicile stimulează secreția gastrică și ușurează digestia. Prin intermediul pectinelor se normalizează peristaltismul intestinal și se reglează tranzitul alimentelor.

Efectul terapeutic al piersicilor vizează mai multe afecțiuni. Astfel, datorită sărurilor minerale alcalinizate și a conținutului mare de apă, piersicile sunt indicate în profilaxia bolilor infecțioase acute, hipertensiune arterială, arterioscleroză, litiază renală, etc.

Datorită conținutului în vitamine, acizi organici, săruri de magneziu și potasiu (care micșorează conținutul de colesterol din sânge și facilitează eliminarea lichidelor din organism), piersicile sunt folosite în profilaxia bolilor cardiovasculare și renale.

Sunt recomandate și pentru bolnavii de ficat și pentru tratarea obezității.

Însușirile fructelor, cunoașterea particularităților biologice ale pomilor, crearea de soiuri noi, au determinat extinderea rapidă a acestei specii.

Alt avantaj care motivează extinderea sa, este faptul că este o specie precoce, fără periodicitate de rodire și cu o mare productivitate.

IMPORTANȚA CULTURII MIGDALULUI

Migdalul se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură. Migdalul cultivat este un arbustoid, atingând înălțimea 4 – 8 m cu fructul o drupă uscată, cu mezocarpul subțire, pubescent și dehiscent.

Migdalul, alături de nuc și alun, aparține grupului de culturi nucifere și prezintă o importanță deosebită în alimentație, datorită multiplelor sale întrebuințări și componente chimice ale fructelor. Se apreciază că migdalele, ca și nucile, constituie un aliment aproape complet, miezul lor, dulce sau amar, conținând, în funcție de soi, epoca de recoltare și locul de cultură, cantități însemnate de grăsimi, substanțe proteice, hidrați de carbon, substanțe minerale, vitamine etc.

Migdalul este cultivat pentru fructele sale cu o valoare alimentară ridicată. Partea comestibilă o constituie sămânța (miezul) care reprezintă 18 – 60 % față de endocarp, în funcție de soi. Migdalele se consumă în stare proaspătă sau prelucrată: prăjituri, bomboane, dulcețuri (ca fruct verde).

De remarcat că migdalele sunt superioare nucilor și alunelor sub raportul acumulării substanțelor proteice însă acumularea substanțelor grase se realizează la un nivel mult mai scăzut.

Migdalele conțin: 4 – 6 % apă, 46 – 60 g substanțe grase; 15 – 38 % g substanțe proteice; 4 – 9 % hidrați de carbon; 0,5 % cenușă; 4 % glicozizi – amygdalină; 800 mg % potasiu; 430 mg % fosfor; 180 mg % sulf; 230 mg % magneziu; 4,7 mg % fier; 3,9 mg % zinc; 1,9 mg % mangan; 0,12-0,16 mg % provitamina A; 0,5-15 mg % vitamina E ([NUME_REDACTAT], 1973; Radu I.F., 1985).

Miezul de migdale, la deplina maturare, se consumă ca atare, dar este cu deosebire folosit în industria alimentară pentru prepararea unor produse de cofetărie.

Din migdale, mai ales cele amare, se extrage un ulei valoros, care se folosește în industria chimico – farmaceutică pentru prepararea unor parfumuri, creme, săpunuri.

Coaja tare, endocarpul, poate fi folosită la prepararea cărbunelui vegetal activ, necesar pentru absorbția unor gaze toxice. Învelișul verde al fructelor, mezocarpul, după uscare și calcinare, dă o cenușă care conține circa 40 % potasiu și care poate fi folosită la fabricarea săpunurilor și pentru îngrășăminte chimice.

Puieții de migdal, amar și dulce, servesc ca portaltoi pentru soiurile de migdal și de piersic, cultivate pe terenuri calcaroase, uscate, deoarece imprimă o mai mare rezistență la secetă, la ger și la unii dăunători din sol.

Toate soiurile și speciile de migdal sunt considerate ca cele mai bune plante melifere, de la începutul primăverii.

Lemnul de migdal are o nuanță roșcată și se caracterizează printr-o densitate mare, printr-un luciu strălucitor când este șlefuit și, prin urmare, este folosit la confecționarea unor obiecte de artă.

Migdalul se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură. Se consideră [NUME_REDACTAT] drept patrie a migdalului (Siria, Iran), precum și partea de nord a Africii. De aici s-a răspândit și s-a aclimatizat în regiunile din jurul [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], unde crește în stare spontană pe pantele calde și uscate, cu soluri sărace, calcaroase. În locurile de origine formează dumbrăvi și intră în componența pădurilor.

Astăzi, cultura migdalului este foarte dezvoltată în America de Nord, Europa, Africa de Nord și [NUME_REDACTAT].

Această extindere a fost posibilă datorită faptului că în ultimele decenii s-au creat o serie de noi soiuri, rezistente la ger și s-au perfecționat tehnologiile de cultură.

După datele FAO, producția mondială în anul 2011 a fost de peste două milioane de tone. Pe continente, producția este realizată în procent de 48 % de America, 21,4 % de Asia, 19,5 % de Europa și 10,2 % de Africa. Oceania are o producție nesemnificativă, contribuind cu doar 0,9 % din producție. SUA este cel mai mare producător de migdale din lume, realizând o producție medie pe 10 ani (2001-2011) de 951 mii tone. În aceeași perioadă, producții însemnate au obținut Spania (222,6 mii t), Iran (113,8 mii t), Siria (113,4 mii t) și Italia (108 mii t), ceea ce arată că migdalele sunt o afacere rentabilă.

SITUAȚIA CULTURII SPECIILOR POMICOLE TERMOFILE

PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

SITUAȚIA CULTURII CAISULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Pe plan mondial cultura caisului a cunoscut o largă răspândire, îndeosebi în emisfera nordică, în Europa și Asia de la litoralul Atlantic spaniol, francez și al Angliei de Sud până în Japonia, iar din America de Nord cu o zonă ce se întinde din California până la apele Atlanticului.

Începând cu secolul al XIX-lea, cultura caisului a cunoscut o largă răspândire și în emisfera sudică, în Africa de Sud, America de Sud, Australia și Oceania.

Cu toate că perimetrul în care se cultivă caisul este mare, cultura a fost totuși cantonată numai în anumite zone, destul de limitate. Totuși comparativ cu alte specii pomicole, suprafața livezilor de cais nu este prea mare. Producția mondială de caise oscilează destul de mult de la un an la altul.

Deși în România există condiții favorabile pentru cultura caisului, acesta nu s-a extins prea mult. Mai mult de atât, au existat perioade când numărul pomilor și suprafața plantațiilor de cais au scăzut simțitor. Acest fenomen a fost consecința directă a sensibilității pe care o manifestă caisul față de variațiile mari de temperatură din cursul primăverii. În asemenea situații s-au înregistrat pierderi care au condus la compromiterea totală a recoltelor.

Dacă la aceasta se mai adaugă și pieirea prematură a unui număr însemnat de pomi este lesne de înțeles de ce cultivatori au o asemenea rezervă față de cultura caisului.

Aceste două defecte ale caisului au fost mai evidente când s-a trecut de la sistemul de cultură a caisului de pe lângă casă la plantațiile industriale. În această acțiune, fie că a fost de stat sau particulară, amplasarea plantațiilor s-a făcut, în majoritatea cazurilor, nu după cerințele biologice ale caisului, foarte puțin cunoscute, ci după cerințele clasice ale înființări ale unei plantații pomicole.

Cunoscut mai ales sub numele de zarzăr, el a format deseori mici arborete, cum se mai pot vedea și astăzi în județul Tulcea, din care au fost alese unele selecții. Soiuri de cais înmulțite vegetativ sunt amintite în unele documente scrise spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Chiar și după această etapă, până în ultimii 35 de ani, caisul a continuat să fie cultivat să fie cultivat mai mult în livezile familiale.

O condiție esențială pentru reușita culturii caisului o constituie stabilirea justă a zonelor favorabile în ceea ce privește condițiile pedoclimatice și alegerea locului de plantare. Analizând răspândirea caisului în România, se constată că cele mai mari suprafețe de cais se găsesc în zona de câmpie,în special în jumătatea de sud a țării, cu deosebire în bazinele consacrate: Măcin-Niculițel (Tulcea), Medgidia (Constanța), Budești (Călărași), Corabia (Olt), nisipurile irigate de la Sadova-Bechet-Calafat (Dolj) și nisipurile din vestul țării de la Oradea, Diosig, Valea lui Mihai (Bihor), Lugoj (Timiș), Lipova (Arad). Destul de bine este reprezentat caisul în județele Buzău, Brăila, Ialomița, Teleorman și Mehedinți. În celelalte zone, caisul nu reușește decât în zone restrânse, pe versanții bine însoriți ai dealurilor mici.

În perioada care a urmat de la al II-lea război mondial, plantațiile de cais din România s-au extins pe o suprafață de 12.000 ha, realizând producții anuale de peste 80 000 tone.

Prin înființarea de noi plantații în sudul țării se vor extinde cu precădere soiurile cu coacere timpurie și foarte târzie, care să asigure anticiparea și prelungirea perioadei de consum în stare proaspătă precum și soiuri corespunzătoare pentru industrializare. Au fost îmbunătățite unele verigi ale tehnologiei de cultură pentru plantațiile de tip industrial cum sunt: fertilizarea, irigarea, tratamentele fitosanitare, întreținerea solului, folosirea substanțelor inhibitoare de creștere, etc.

Însă este îngrijorător faptul că raportul între livezile tinere și cele pe rod nu este corespunzător, știind că o pomicultură cu perspective bune trebuie să aibă în permanență cel puțin 23% livezi tinere.

Un fenomen negativ s-a manifestat după 1989, multe livezi fiind neglijate sau chiar defrișate, astfel că, viitorul culturii caisului apare mai puțin încurajator dacă nu se vor lua măsuri de stimulare a interesului producătorilor pentru această cultură, impunându-se astfel alinierea țării noastre la preocupările și tendințele manifestate pe plan mondial.

2. 2 SITUAȚIA CULTURII PIERSICULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Datorită plasticității sale ecologice piersicul se cultivă astăzi în majoritatea continentelor, ocupând locul 3 ca producție de fructe după mere și citrice.

Se cunosc astăzi circa 5000 de soiuri, care răspund gusturilor diferite ale consumatorilor, se pretează la diferite modalități de prelucrare, sunt adaptate diferitelor zone geografice.

Exceptând ținuturile tropicale, el se cultiva până la 50o latitudine nordică și 35-40o latitudine sudică. Suprafețe mari cultivate cu piersici există în Europa, Asia, America de Nord și Africa.

Pe plan mondial s-a extins cultura piersicilor propriu-zise, a nectarinelor și paviilor.

Conform anuarului F.A.O., la nivelul anului 2000 cea mai mare producție de piersici au obținut-o în ordine: continentul Europa, urmat de Asia și America. [NUME_REDACTAT] cele mai mari țări cultivatoare sunt: Italia. Grecia, Franța și Spania.

Comerțul mondial de piersici este dominat de Italia și Grecia.

Iarna, o cantitate mare de piersici este adusă în Europa din Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Chile. Atât vara cât și iarna, fluxul comercial este dirijat spre țările comunitare, în special în Germania.

După previziunile C.E.E. producția de piersici va trebuii să fie în următorul deceniu de circa 2, 1-2, 3 milioane tone.

[NUME_REDACTAT] principalele țări cultivatoare sunt: China, Turcia, Japonia și trebuie menționat că în ultimii 20 de ani suprafețele cultivate cu piersic s-au dublat în aceste țări.

[NUME_REDACTAT] de Nord, principala țară cultivatoare de piersic este SUA. Cele mai mari suprafețe se află în California, unde se obține peste 5o% din producția totală a S.U.A., apoi în Carolina de Sud, Georgia, Pensylvania. New-Jersey, Virginia de Vest etc.

[NUME_REDACTAT] de Sud, mari suprafețe cultivate de piersic există în Argentina. Pe coasta [NUME_REDACTAT] există plantații intensive în provinciile [NUME_REDACTAT], Mendoza, [NUME_REDACTAT] și Cordoba.

Piersicul a fost introdus pe teritoriul țării noastre de către romani odată cu colonizarea Daciei. Este posibil ca el să fi pătruns în Dobrogea de azi, cu mult înainte, odată cu înființarea coloniilor grecești. El era cultivat ca pom izolat, mai ales prin vii.

Din 1889, odată cu înființarea pepinierelor de stat, au putut fi înmulțite și s-au răspândit multe soiuri străine. Au apărut astfel primele livezi.

În zonele favorabile ale țării, cultura piersicului s-a dezvoltat, astfel că piersicul reprezintă a treia specie pomicolă ca importanță economică și de perspectivă de cultivare, după măr și prun.

În 1989 existau circa 11000 ha livezi care produceau anual 70-80 mii tone.

În prezent livezile de piersic din țara noastră sunt în declin și trebuie refăcute și extinse.

[NUME_REDACTAT] există un sortiment de soiuri autohtone și străine care asigură un conveier varietal începând cu 20 iunie și eșalonându-se până la 25-30 septembrie.

Au fost create în România o serie de soiuri de piersici (Frumos de Băneasa, Miorița, Delicios, București, Flacăra, Triumf, Victoria, Superbă de Toamnă, Congres, Splendid), ca și nectarine (Cora, Delta), ca și portaltoi valoroși (T16, Oradea l, [NUME_REDACTAT]). În stațiunile de cercetări pomicole din rețeaua I.C.P.P. Pitești, amelioratorii lucrează pentru crearea de noi soiuri de piersici și nectarine, competitive cu cele de nivel internațional, cât și pentru crearea de noi portaltoi pentru piersic.

La noi în țară piersicul se cultivă mai mult în județele din sudul țării, aici piersicul găsește condițiile de mediu cele mai favorabile. Cele mai mari producții de piersic se obțin în ordine descrescătoare în județele: Constanța, Bihor, Timiș, Dolj, Olt, Arad, Ialomița și Ilfov.

S-a urmărit echilibrarea raportului dintre soiurile timpurii, de sezon mediu și târziu prin crearea unor noi soiuri autohtone competitive și prin introducerea unor soiuri valoroase din sortimentul mondial.

S-au introdus soiuri din grupa timpurie: Fillette, Springold, Springcrest, Collins; din grupa de sezon mediu: Suncrest, Victoria, Congres și soiuri din grupa târzie: Superbă de Toamnă.

Pentru plantațiile a căror producție este destinată exportului sau pentru plantațiile din jurul marilor orașe, se aleg 1-2 soiuri din fiecare sezon de coacere.

Pentru cultura piersicului temperaturile pozitive din cursul anului trebuie să depășească 3000oC.

Soiurile de piersic pentru industrializare sunt mai exigente decât soiurile de piersic propriu-zise și au coacere mijlocie și târzie, astfel încât au șanse mai mare de coacere în sudul și estul țării.

2. 3 SITUAȚIA CULTURII MIGDALULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Migdalul este o specie pomicolă care crește repede, asemănându-se, din acest punct de vedere, cu piersicul. Intrarea pe rod are loc relativ de timpuriu. Pomii proveniți din semințe încep să rodească la 5 – 6 ani, iar cei altoiți la 2 – 4 ani de la plantare, însă prima recoltă este redusă, aceasta sporind continuu, atingând maximum la vârsta de 12 – 18 ani, menținându-se apoi la acest nivel până la vârsta de 35 – 40 de ani. Dacă se aplică o tehnologie corectă, perioada fructificării depline se poate prelungi și mai mult. Factorul care determină, în cea mai mare măsură, atât vârsta intrării pe rod, cât și cantitatea recoltei în decursul anilor, este soiul.

La migdal, recolta depinde în mare măsură de condițiile meteorologice din anul respectiv. Totuși, potențialul productiv este o însușire genetică, dictată de genotipurile din cultură, posibil de influențat prin anumite măsuri tehnologice (forme de conducere, densitate mare, irigare etc.).

Cu soiurile și tehnologia actuală, recolte de peste 4500 kg/ha sunt curente în California, de 4000 kg/ha în Spania sau de 2200 kg/ha în Iran.

Și în România este posibil să se obțină recolte satisfăcătoare. Datele de , din perioada 1960 – 1970, au scos în evidență soiurile: ʺSudakʺ cu 4550 kg/ha, ʺNec Plus Ultraʺ cu 3494 kg/ha, ʺDe Ialtaʺ cu 3100 kg/ha etc. de [NUME_REDACTAT] Valu lui Traian – Constanța s-au obținut recolte mari de la soiurile: ʺPreanâiʺ, ʺPomorieʺ, ʺThompsonʺ, ʺRetsouʺ și altele, care au dat între 856 și miez/ha, baremul internațional admis pentru livadă rentabilă fiind de miez /ha (Cociu V., 1992).

CERINȚELE ECOLOGICE ALE SPECIILOR POMICOLE TERMOFILE

CERINȚELE ECOLOGICE ALE CAISULUI

Caisul este pretențios față de căldură, având un areal de cultură mai restrâns decât piersicul. Căldura este factorul de mediu care condiționează într-o măsură însemnată procesele vitale ale caisului. Pomii intră în vegetație după 7-10 zile cu temperatura medie a aerului ce depășește 6oC. Procesele de înflorire, fecundare și legare se desfășoară când temperatura aerului depășește 10oC, iar pe parcursul perioadei de vegetație caisul necesită temperaturii medii în jur de 20oC, suportând cu greu căldurile excesive din timpul verii, mai ales când sunt asociate cu lipsa de apă.

Factorul principal care limitează cultura caisului în România îl constituie temperaturile scăzute din timpul iernii și, mai ales, în perioada de înflorire. Dăunătoare sunt, de asemenea și fluctuațiile de temperatură cu amplitudini mari, în special după pornirea pomilor în vegetație.

Rezistența caisului la temperaturile din timpul iernii este condiționată de soi, de gradul de călire al pomului, de vârstă, de succesiunea temperaturilor ridicate și scăzute, expoziție, etc. Totuși, rezistența caisului la temperaturile din timpul iernii este diferită în funcție de organul analizat (muguri, flori, lăstari, lemn de 2-3 ani, etc.). Astfel, mugurii floriferi sunt cei mai sensibili la ger, mai ales după ieșirea din repausul de iarnă, când, în fenofaza de umflare, temperatura de -12 … -14oC, provoacă distrugerea lor masivă. Florile deschise sunt afectate la -2 .. -3oC, iar ovarele (după scuturarea petalelor) sunt distruse la -1 .. -2oC.

Rezistența la ger a mugurilor de rod variază în funcție de formațiunile fructifere pe care sunt amplasate și poziția acestora în coroană: mugurii din partea inferioară a coroanei și cei de pe buchetele de mai sunt mai sensibili la ger, în timp ce mugurii floriferi de pe ramurile lungi, mai viguroase și cei de pa valul al doilea de creștere, rezistă mai bine la temperaturi scăzute, chiar în fenofazele critice.

În ceea ce privește rezistența florilor s-a observat că temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea și fecundarea, spre deosebire de cireș și prun, la care temperaturi între 0 și 15oC și în lipsa albinelor, compromit recolta. În asemenea condiții, chiar și fără prezența albinelor, caisul leagă bine. Faptul se explică și prin conformația organelor florale: la cais, înainte de deschiderea florii, pistilul este ,,strâns,, între stamine, a căror antere pot crăpa și proiecta polen pe stigmat, asigurând astfel autopolenizarea înainte de fenofaza optimă a înfloritului.

În ceea ce privește rezistența pomilor în ansamblu s-a remarcat că cei tineri, în primii 3-4 ani de la plantare, sunt mai rezistenți la scăderile de temperatură din cursul iernii.

Rezistența la ger este determinată într-o măsură însemnată și de agrotehnica aplicată pomilor în anul precedent și anume irigarea prelungită, fertilizarea în exces cu azot, amplasarea pomilor la baza pantei sau pe terenuri plane fără drenaj aerian.

Caisul poate suferii de ger și după anii cu supraproducție, după veri excesiv de secetoase sau în cazul când toamnele sunt lungi și ploioase.

În perioada de vară, caisul are nevoie de multă căldură. Verile scurte și insuficient de calde frânează creșterea ți coacerea lăstarilor, care intră iarna cu lemnul necălit, putând fi vătămat de ger.

Ținând cont de toate acestea, pentru a obține cât mai multe recolte și a prelungii durata de viață a plantațiilor de cais, se recomandă evitarea zonelor în care gerurile din timpul iernii scad frecvent sub -20oC, a celor cu geruri de revenire la sfârșitul iernii mai coborâte de -10oC … -12oC, sau în zonele cu temperaturi sub -2 … -3oC, în perioada de înflorire.

Caisul are pretenții mici față de umiditate, fiind originar din țările calde. Aceasta este una din speciile pomicole (alături de migdal) rezistente la secetă. Datorită acestei însușiri, caisul se pretează a fi cultivat în zonele de silvostepă și stepă, unde cad de obicei cantități mai reduse de precipitații, în jur de 450-550 mm anual. Acestea însă, trebuie să fie bine repartizate în cursul anului. Totuși, seceta prelungită, asociată cu temperaturi mari influențează negativ producția de fructe. De aceea, în zonele cu precipitații mai reduse de 500 mm anual este necesară irigarea. Umezeala excesivă din lunile mai – iunie favorizează atacul unor ciuperci patogene, cum sunt de exemplu monilioaza și ciuruirea frunzelor.

În faza de maturare a fructelor, excesul de apă duce la deprecierea calității producției, fructele crapă și nu mai pot fi valorificate la nivel corespunzător. Sistemul radicular al caisului nu suportă excesul de apă din sol, ca atare trebuie evitate solurile cu exces de umiditate, fie el chiar și temporar.

În zonele secetoase caisul are nevoie de apă după recoltarea fructelor, când este necesară stimularea funcției de creștere a organelor vegetative precum și inducția și diferențierea mugurilor de rod.

Deși este o specie recunoscută ca rezistentă la secetă, răspunde bine la irigat, oferind producții mari de fructe și de calitate superioară. De asemenea, se impune irigarea în zonele unde precipitațiile sunt defectuos repartizate în cursul perioadei de vegetație.

Caisul are cerințe foarte mari față de lumină, fapt pentru care este necesară aplicarea tuturor măsurilor care permit o bună luminare a pomului. Astfel, trebuie alese forme de coroană care să permită accesul cât mai bun al luminii în interiorul și exteriorul coroanei; rândurile să fie orientate pe direcția N-S; amplasarea livezii să fie pe treimea mijlocie a pantei; expoziția aleasă S, S-E, S-V. Nu se recomandă reducerea distanței dintre rânduri sub 3,5-4 m, deoarece se înrăutățește mult regimul de lumină și se accentuează fenomenul de degarnisire.

Lumina intensă are un rol pozitiv asupra procesului de asimilație clorofiliană, care influențează direct creșterea și dezvoltarea, respectiv diferențierea mugurilor de rod.

Sub aspectul cerințelor față de sol, caisul este potrivit de pretențios. Având un sistem radicular bine dezvoltat și cu mare capacitate de absorbție, se poate cultiva, în general, pe aproape toate tipurile de sol. Sunt favorabile culturii caisului solurile mijlocii sau ușoare, lutoase sau luto-nisipoase, nisipuri în diferite stadii de solidificare. Preferă soluri adânci, cu fertilitate ridicată, în special bogate în fosfor și potasiu, permeabile pentru apă și aer, cu reacție neutră sau ușor alcalină (pH=7 -7,5).

Experiențele au demonstrat posibilitatea cultivării rentabile a caisului pe nisipuri, cu aplicarea unor măsuri speciale de plantare și întreținere a plantațiilor: modelare, fertilizare, irigare, plantare semiadâncă. Nu sunt indicate solurile grele, reci, cu permeabilitate slabă pentru aer și apă, și nici solurile pietroase, sărace, terenurile inundabile, ori cu apă freatică la mai puțin de 2-3 m. Pe asemenea soluri, pomii vegetează mai slab, au viață mai scurtă și încep să piară chiar în primii ani după plantare.

3.2. CERINȚELE ECOLOGICE ALE PIERSICULUI

Căldura, ca factor ecologic, prezintă cea mai mare importanță pentru cultura piersicului. Având originea în zonele calde și anume în sudul [NUME_REDACTAT], piersicul manifestă cerințe mari față de acest factor ecologic, nefiind depășit în această privință decât de migdal și eventual de cais. Crește și fructifică abundent în zone în care temperatura medie anuală se situează între 10-11,5oC. Pragul biologic pentru umflarea mugurilor de rod este de 6,5oC, iar optimul termic pentru desfășurarea înfloritului este de 13-16oC. Mugurii floriferi de piersic în stare de repaus, rezistă până la -22oC … -23oC, iar uneori până la -30oC, în funcție de soi. Cu toate acestea, pagubele pricinuite de gerurile din timpul iernii asupra diferitelor soiuri se înregistrează la temperaturi foarte variate, deoarece la însușirile genetice se adaugă numeroși alți factori, ca starea de pregătire a pomilor pentru iernat, durata temperaturii scăzute, modul în care scade temperatura la începutul iernii și oscilațiile de temperatură în cursul iernii, precum și data la care intervin temperaturile scăzute față de repausul de iarnă. De asemenea, rezistența mugurilor la îngheț este mai mare pe ramurile viguroase, la vârful și la baza acestora.

După ce ies din repausul forțat, mugurii floriferi au o rezistență mai scăzută astfel că ei pot fi vătămați și la temperaturi de -17oC … -18oC, iar în fenofaza de umflare aceștia pot fi vătămați chiar și la -7oC .. -8oC. Mugurii floriferi în stadiul de boboc roz rezistă până la -3,9oC, florile deschise pot suporta -2,8oC, iar fructele abia legate -1,1oC.

În ceea ce privește rezistența piersicului la gerurile târzii de primăvară, aceasta diferă în limite destul de apropiate de la un soi la altul, dar diferit în funcție de fenofaza în care se află.

Sistemul radicular își începe creșterea rădăcinilor la 6-7oC, optimul realizându-se la 24oC, iar la 35oC creșterea încetează.

Dacă pentru țările calde ,,nevoia de frig,, a piersicului reprezintă un factor limitativ, în condițiile țării noastre această nevoie nu reprezintă o problemă. Astfel, pentru a rodi, piersicul trebuie să acumuleze iarna 750-1200 ore cu temperaturi sub pragul biologic (6,5oC).

În țara noastră piersicul găsește condiții corespunzătoare până la altitudinea de 300-350 m, ceea ce corespunde zonei podgoriilor. Geografic, cultura comercială a piersicului este extinsă cu precădere în zonele din vestul țării, în Banat, în sudul Olteniei și Munteniei și Dobrogea, unde regimul termic din cursul verii este corespunzător, cu multe zile însorite, favorabile dezvoltării, creșterii și fructificării.

Piersicul este o specie dintre cele mai pretențioase la lumină, fiind depășit doar de migdal și smochin, necesitând peste 1500 ore insolație.

În lipsa luminii, piersicul se degarnisește puternic la baza coroanei, diferențierea este defectuoasă, iar lăstarii insuficient maturați sunt sensibili la ger și vulnerabili la atacul bolilor și dăunătorilor.

Lumina asociată cu căldura constituie factorii primordiali care influențează biologia piersicului. Acestea sunt determinate la rândul lor de către expoziție și orientarea terenului destinat plantației.

Piersicul dă rezultatele cele mai bune pe pantele ușoare până la 10%, bine adăpostite contra vânturilor și curenților reci.

Pe terenurile în pantă trebuie amplasat pe expoziții sudice, sud-estice și sud-vestice.

Problema alegerii expoziției se pune mai ales acolo unde nu se întrunesc condiții de climă ideale pentru cultura piersicului.

Fiind o specie de origine sudică, formată pe coastele loess ale Chinei, sărace în umiditate, piersicul prezintă o rezistență mare la secetă, mai ales când este altoit pe migdal și pe portaltoi franc. Cultura lui reușește în cele mai secetoase regiuni ale țării noastre. Când perioadele de secetă au însă o durată prea mare, fructele rămân mici, cu un raport nefavorabil între pulpă și sâmbure, uneori cu gust ușor astringent și cu pubescență mai pronunțată. De aceea, în regiunile secetoase, cele mai bune rezultate le dau culturile de piersic irigate.

Comportarea soiurilor de piersic față de secetă este diferită. Unele soiuri își scutură o parte din fructe iar altele diferențiază puțini muguri floriferi. Dacă nu sunt irigate, soiurile tardive de piersic suferă foarte mult din cauza secetei, mai ales dacă au o producție mare de fructe, iar perioada de secetă este îndelungată.

În vederea asigurării unor creșteri vegetative corespunzătoare și calității superioare a fructelor este necesar să se intervină cu irigația în prima treime a perioadei de vegetație, caracterizată prin competiția pentru apă dintre lăstari și fructe, dintre creșterea vegetativă și rodire.

În cazul secetei prelungite până la intrarea în pârgă a fructelor, acestea nu se dezvoltă suficient, capătă un aspect netipic soiului și nu ating calibru corespunzător.

Efectul negativ al lipsei de apă se poate manifesta în așa măsură încât fructele cad de pe pomi iar diferențierea mugurilor de rod nu are loc.

Nici excesul de umiditate atmosferică nu este favorabil piersicului, deoarece acestea creează condiții pentru dezvoltarea bolilor criptogamice. De asemenea piersicul este mai afectat de ger, când acesta acționează în condițiile unei atmosfere umede și cețoase.

Umiditatea prea mare din sol este suportată de asemenea foarte greu de piersic, mai ales când este altoit pe portaltoi franc și pe migdal, provocând asfixierea unei părți din rădăcini, scurgerii de clei pe tulpină și apoplexia.

Piersicul altoit pe corcoduș se comportă mai bine pe solurile umede și în regim de irigație, cu condiția ca apa să nu fie stagnată.

În general, cultura piersicului reușește pe diferite tipuri de sol, dacă este ales portaltoiul corespunzător, exceptând solurile mlăștinoase, prea grele, compacte, umede, reci, precum și solurile sărăturoase, în care piere în scurt timp după plantare.

Rezultatele bune se obțin, însă pe solurile mijlocii, lutoase sau luto-nisipoase, adânci, afânate, calde și cu suficientă reveneală. Se obțin de asemenea rezultate destul de bune și pe solurile pietroase, situate pe coastele dealurilor, în special în regiunile cu precipitații suficiente și bine repartizate în cursul perioadei de vegetație. Aceste soluri sunt scurse, calde și afânate, deci favorabile piersicului, speciei cu cerințe mari față de aerația din sol. În astfel de condiții însă pomii nu ating o vigoare normală, iar fructele rămân mici, ceea ce diminuează volumul producției și calitatea recoltei. Pe solurile pietroase, mai ales când sunt bogate în calcar, cel mai bine reușește piersicul altoit pe migdal. Piersicul altoit pe franc colorează începând de la 7% calcar activ în sol.

Solurile argiloase pot fi utilizate pentru cultura piersicului, dacă au un sol permeabil care asigură un bun drenaj, se desfundă înainte de plantare și primesc periodic amendamente cu var (N. Constantinescu și colab.).

Solul trebuie apreciat în legătură cu condițiile climatice. În regiunile secetoase sunt favorabile pentru piersic solurile care rețin bine apa, pe când în solurile suficient de umede trebuie alese soluri mai ușoare și cu subsol permeabil care permite scurgerea surplusului de apă, se încălzesc ușor, favorizează activitatea microorganismelor și creșterea rădăcinilor.

Experiențele organizate pe dunele de nisipuri de la Tâmburești (Oltenia) arată că piersicul reușește și în solurile nisipoase, dacă se folosește metoda de plantare semiadâncă (cu coletul la 0,5 m sub nivelul solului, groapa rămânând deschisă), cu încorporarea unui strat de gunoi de grajd la adâncimea de 1-1,10 m.

Cele mai favorabile soluri s-au dovedit: cernoziomul, brun-roșcat de pădure și nisipurile cu fertilitate medie de 1-1,5 % humus. Indiferent de tipul de sol, pânza de apă freatică trebuie să se afle sub adâncimea de 2 metri.

3.3. CERINȚELE ECOLOGICE ALE MIGDALULUI

Migdalul crește bine în zona de cultură a viței-de-vie, cu temperatura medie anuală de 10,5 – , peste 3400° suma temperaturii anuale și 1700 – 1800 ore lumină. Preferă pantele cu expoziție sudică, mai uscate și călduroase, adăpostite de vânturi reci și de cețurile din primăvara. Ceața din perioada înfloritului împiedică polenizarea; ceața și umiditatea în exces din perioada maturării fructelor provoacă brunificarea acestora, ceea ce le scade valoarea comercială.

De aceea, pentru plantare se vor alege terenurile expuse spre sud, adăpostite de vânturi, ferite de ceață și brume. întrucât brumele sunt mai frecvente pe văile înguste ale râurilor, acestea se vor evita, folosindu-se numai treimea a doua a dealurilor și eventual vârful, precum și văile largi, unde curenții reci de aer nu sunt frecvenți.

Cantitatea minimă de precipitații necesară migdalului este de anual. Creșterea și rodirea cea mai bună se observă în zonele cu 400 – precipitații anuale. Deși rezistent la secetă, cultura rentabilă a migdalului este posibilă numai în condiții de irigare. Două momente de irigare sunt esențiale, în acest sens: perioada întăririi endocarpului și dezvoltării seminței (miezului) și la începutul maturării fructelor, când se favorizează crăparea mezocarpului și scuturarea semințelor.

Migdalul nu are cerințe speciale față de sol. Datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, el poate să crească pe solurile pietroase și cele cu prundiș, cu condiția ca apele subterane să fie la cel puțin 3- adâncime. În cazul când e plantat în locuri cu apă freatică mai la suprafață (1,5 – ) sau unde stagnează mult timp apa din ploi și zăpezi, sistemul radicular suferă din lipsă de aer, începe să putrezească, iar frunzele se clorozează și cad repede, pomii încep să secrete o mare cantitate de clei și, în final, pier.

Cele mai bune soluri pentru migdal trebuie considerate solurile adânci, argilo-nisipoase, bogate în humus și bine drenate, unde are posibilitatea să exploreze un volum mai mare de sol și este asigurat cu substanțe nutritive. Spre deosebire de toate celelalte specii pomicole de la noi, migdalul folosește cel mai bine solurile calcaroase, putând crește chiar și pe cele cu un conținut de 14 % calcar în sol.

Pe terenurile nisipoase, bogate, cu subsolul impermeabil el crește foarte repede, în primii ani, dar stagnează mai târziu. Pe nisipurile uscate și adânci, pomul se dezvoltă mult mai încet, dar are o viață lungă.

PARTEA A II-A

CARACTERIZAREA SOLURILOR NISIPOASE DIN ROMANIA

În țara noastră, solurile nisipoase ocupă o suprafață de 439 mii hectare, din care cele cu folosință agricolă reprezintă 381 mii hectare iar din acestea 321 mii hectare sunt cultivate (Florea N. și colab., 1988), (tabelul 1). Acestea apar dispersate în perimetre de dimensiuni variabile ce aparțin unor unități geomorfologice diferite. Solurile nisipoase dezvoltate pe depozite eoliene ocupă o suprafață de 272 mii hectare, din care până în prezent sunt irigate 128,9 mii hectare.

Tabelul 1

Răspândirea solurilor nisipoase din România pe unități geomorfologice

(mii ha) (DUPĂ…………..)

Pe județe, după N. Florea și colab., 1988, cele mai mari suprafețe cu nisipuri și soluri nisipoase de origine eoliană sunt cantonate în județele Dolj, (104,4 mii ha, Mehedinți (36,0 mii ha), Tulcea (24,10mii ha), Brăila (16,2 mii ha), [NUME_REDACTAT] (10,+6 mii ha).

Terenurile nisipoase, în condiții naturale, se caracterizează printr-o suprafață neuniformă, reprezentată prin dune și interdune orientate pe direcția vântului dominant în zonă. Astfel dunele au o orientare NE-SV, în [NUME_REDACTAT], NE-NV, în [NUME_REDACTAT] lui Mihai și VNV-ESE, în sud-vestul Olteniei.

Terenurile nisipoase din [NUME_REDACTAT] au o reacție alcalină datorită conținutului ridicat de carbonați, cu o valoare pH în jur de 8, iar cele din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], sud-vestul Olteniei și N-V țării au o reacție slab acidă spre neutră (pH = 6,2-7,3). Terenurile nisipoase sunt slab aprovizionate cu materie organică, azot, fosfor și potasiu, acestea oscilând în funcție de orografia terenului (dună sau interdună).

În compoziția granulometrică a terenurilor nisipoase predomină fracția nisipoasă care reprezintă 70-95%, nisipul grosier reprezentând valori diferite de la un teritoriu la altul. Astfel, în sudul Olteniei acesta este cuprins între 35-80%, în Câmpia din nord-vestul țării între 40-70%, iar în [NUME_REDACTAT] nu depășește 40%.

Greutatea volumetrică are valori cuprinse între 1,23-1,84 g/cm3 în funcție de zonă. Porozitatea totală are valori de 40-50%, ceea ce asigură o aerație corespunzătoare solului.

Căldura specifică, este redusă, iar conductivitatea calorică are valori mari. Capacitatea de reținere a apei, de către solurile nisipoase, este, de asemenea, redusă. Coeficientul de ofilire are valori cuprinse între 0,75-2,25%, iar capacitatea de câmp este scăzută (4-11%).

Clasificarea agronomică a solurilor nisipoase din [NUME_REDACTAT] punct de vedere taxonomic, solurile nisipoase aparțin la 4 clase de sol, după cum urmează:

– soluri nedezvoltate;

– molisoluri;

– cambisoluri;

– argiluvisoluri, incluzând psamosoluri, varietăți lamelare ale diferitelor subtipuri de sol din clasele menționate și specii texturale nisipoase și luto-nisipoase.

Clasificarea agronomică a solurilor nisipoase, până în prezent s-a efectuat după conținutul de humus, astfel:

– soluri slab humifere, cu până la 0,7% humus;

– soluri moderat humifere, cu un conținut de humus cuprins între 0,71 și 1,2%;

– soluri puternic humifere, cu un conținut de humus mai mare de 1,2%.

Alături de humus s-a introdus și conținutul de argilă prin prezența sau absența benzilor de argilă (orizontul iluvial Bt), obținându-se 5 grupe de soluri nisipoase:

– soluri nisipoase slab humifere, fără benzi, cu două subgrupe: carbonatice și necarbonatice;

– soluri nisipoase moderat humifere, fără benzi;

– soluri nisipoase moderat humifere, cu benzi;

– soluri nisipoase puternic humifere,fără benzi;

– nisip (slab humifere), rezultate prin nivelare (decopertare) sau eroziune.

Textura nisipoasă a solurilor nisipoase determină proprietățile fizice, chimice și hidrofizice ale acestora. Astfel, conținutul mare de nisip (80-90%) și redus de argilă (adesea sub 5%), conferă solurilor nisipoase o permeabilitate foarte mare, chiar excesivă pentru apă și aer și o capacitate redusă de reținere a apei.

Solurile nisipoase cu orizont argiloiluvial în benzi prezintă o capacitate redusă de reținere a apei mai ridicată.

Humusul, în cantități oricât de mici, îmbunătățește condițiile trofice pe care solurile nisipoase le pot oferi plantelor.

Pe solurile nisipoase cu un conținut foarte redus în humus (sub 01,%) sau total lipsite de humus și cu un conținut ridicat de nisip grosier (peste 70%), plantele au dezvoltare slabă și realizează producții mici. Pe astfel de soluri se impune fertilizarea organică și minerală anuală. Îngrășămintele minerale se vor aplica fracționat, în special cele pe bază de azot, iar irigarea se va face rațional.

Sistemul de agricultura realizat si care este specific solurilor nisipoase impune respectarea tuturor verigilor tehnologice care duc continuu la ameliorarea acestor tipuri de soluri si crearea permanenta a condițiilor optime de vegetație a pomilor fructiferi, prin masuri agrofitotehnice, executarea corecta a lucrărilor solurilor, fertilizarea corespunzătoare, combaterea bolilor și dăunătorilor, cultivarea soiurilor si hibrizilor de înaltă productivitate, adaptați la condițiile locale.

Amplasarea geografică și originea solurilor nisipoase din sudul [NUME_REDACTAT] nisipoase din sudul Olteniei au origine diferită (Tufescu V., 1966), ocupă suprafața cea mai întinsă din țară, circa 209,4 mii ha și apar în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] – Băilești, [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT]). Cele situate în partea stângă a Jiului se desfășoară începând din dreptul orașului Craiova și acoperă o suprafață din ce în ce mai mare mergând către sud. Materialele parentale ale acestor soluri au fost depuse sub formă de dune longitudinale și interdune care între Bechet și Calafat depășesc 15 Km lungime. Dunele atingeau 5-12 m înălțime iar interdunele rar depășeau 500 m lățime.

Originea materialului parental, deci a nisipurilor ce alcătuiesc în prezent terenurile nisipoase din stânga Jiului, este aluvio-eoliană. Sursa au constituit-o depozitele levantine nisipoase în care râul Jiu și-a croit albia, le-a transportat din loc în loc în lungul albiei sale iar vânturile de VNV, deși nu dominante în regiune dar intensitate mare, le-au împrăștiat spre est, pe mai multe aliniamente, până la distanțe, așa cum am arătat mai sus de 15-16 Km.

De remarcat că, nisipurile provenite din albia Jiului în comparație cu cele aparținând albiei Dunării, conțin mult nisip grosier, foarte puțin nisip fin, praf, până la 9-10% argilă și sunt acide.

Solurile nisipoase din sudul Olteniei sunt dispuse în terase de lățimi diferite. Terasele sunt alcătuite din depuneri cuaternare de 10-20 m grosime, constituite din loess sau material loessoid depus alternativ cu straturi de nisip și pietriș. Sub aceste depuneri apare un material de vârstă levantină format, în general, din argile sau argile cu marne, bogate în CaCO3.

[NUME_REDACTAT]-Rotunda este format din depozite levantine alcătuite din nisipuri, argile și marne. Caracteristic pentru această zonă este prezența pietrișurilor de origine cuaternară așezate în straturi de 5-15 m grosime și la adâncimi de 30-50 m. Peste straturile de pietriș se găsesc nisipuri stratificate și argile roșii, nisipoase acoperite cu materiale loessoide fine.

Compoziția granulometrică este diferită pe dune și interdune. Maxim I., 1964, arată că, pe dună materialul nisipos este la limita dintre nisipul coeziv și cel necoeziv, având un conținut de argilă fizică cuprins între 5,78 și 8,4% și peste 90% nisip grosier și fin. În interdună, conținutul de argilă fizică ajunge până la 15,86% iar procentul de nisip grosier și fin scade până la 75-80%.

Sub aspect geomorfologic teritoriul din stânga Jiului acoperit cu sedimente nisipoase, aparține câmpului Leu-Rotunda, teraselor Jiului și teraselor Dunării. În partea de vest, zona este cunoscută sub denumirea de ,,Câmpia inferioară a Jiului,, și are 4 niveluri de terasă, cu altitudine variabilă (70-80m, 30-40 m, 15-22 m și 5-12 m), la care se adaugă și lunca propriu-zisă a Dunării.

Partea de sud a teritoriului este constituită din 5 niveluri de terasă ale Dunării care alcătuiesc [NUME_REDACTAT], ce se întinde între Bechet și Corabia.

Atât terasele Dunării cât și cele ale Jiului se prezintă sub forma unor fâșii cu lățimi de 2-5 Km, numărul acestora reducându-se la 3 în zona localității Dăbuleni, unde lunca Dunării are o lățime de circa 12 Km.

În partea de est câmpia propriu-zisă este limitată de râul Olt, aici înregistrându-se 3 terase cu altitudini de 20-25 m, 17-21 m și 5-12 m la care se adaugă lunca Oltului.

Aceste teritorii au fost acoperite cu nisip transportat de vântul dominant Austrul, ce bate din direcția vest-nord-vest., depunerile dând naștere la dune. Aceste dune în zona Craiova – Bechet, au avut următoarele aliniamente principale:

[NUME_REDACTAT] – Giorocu – Mare, dintre Rojiște și Sadova și din zona Lișteava – Bechet – Dăbuleni. Dunele din zona Lișteava – Bechet – Dăbuleni s-au format prin transportul și depunerea nisipului atât în lunca Jiului cât și în cea a Dunării.

Prin lucrările de amenajare a Sistemului de irigații Sadova – Corabia, circa 36 mii ha cu soluri nisipoase au fost nivelate sau modelate. Pe aceste suprafețe, locul fostelor dune a fost luat de câmpuri plane sau vălurite sau chiar nivelate. Micile denivelări ce au rămas în urma acestor lucrări nu depășesc 1-2 m iar trecerea de la formele pozitive la cele negative se face pe distanțe mari cu pante line.

Prin lucrările de modelare – nivelare s-au creat premise pentru realizarea uniformizării fertilității naturale a solurilor nisipoase.

Solurile nisipoase au constituit și constituie o sursă de sporire a suprafeței agricole a țării. Proprietățile fizice și chimice ale solurilor nisipoase au suferit modificări importante după amenajarea acestora și de aceea factorul edafic trebuie tratat cu mare atenție. Cercetările efectuate pe solurilor nisipoase, în stare naturală, au relevat proveniența materialului nisipos și compoziția granulometrică și mineralogică a acestuia, proprietățile fizice și chimice, analiza chimică a apei freatice ([NUME_REDACTAT], 1991).

Pe solurile nisipoase conținutul de nisip grosier este mai ridicat pe dune și mai redus în interdune iar conținutul de nisip fin este mai redus pe dune și mai ridicat în interdune, astfel că, textura este nisipoasă pe dune și nisipo – lutoasă în interdune, fapt pus în evidență și de aprovizionarea diferită cu substanțe nutritive pe cele două forme de microrelief.

PH-ul nu constituie un criteriu de diferențiere al celor două forme de microrelief, procentul de humus fiind însă mai mare în interdună comparativ cu duna.

Datorită procesului intens de levigare gradul de aprovizionare cu azot și fosfor este sub limita necesarului plantelor agricole ([NUME_REDACTAT], 1991). Proprietățile fizice și chimice ale solurilor nisipoase din sudul Olteniei, după Maxim I., (1964), sunt prezentate în tabelul .2..

Stratul de sol al terenurilor nisipoase din perimetrul amenajat pentru irigații a fost supus unor puternice modificări antropice ca urmare a lucrărilor de modelare – nivelare. Soluri nemodificate antropic se întâlnesc cu totul local, din această categorie făcând parte soluri aparținând molisolurilor, argiluvisolurilor, cambisolurilor și psamosolurilor. În prezent majoritatea solurilor a fost modoficată antropic, ceea ce a dus la apariția solurilor de tip erodisol și protosol (Parichi M., 1985).

Molisolurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice tipice, freatic umede și local gleizate și apar local (sub 5%), pe teritoriul CCDCPN Dăbuleni. Cernoziomurile cambice formate pe nisipuri au un profil profund dezvoltat și un conținut mai redus de humus. Cele mai importante lucrări de ameliorare a cernoziomurilor cambice, freatic umede, formate pe nisipuri le constituie fertilizarea organo – minerală și irigația.

Tabelul 2.

Proprietățile fizice și hidrofizice ale nisipurilor din sudul Olteniei

(după Canarache și colab., 1967)

Tabelul.3.

Proprietățile fizice și chimice ale nisipurilor din sudul Olteniei

(după Maxim I., 1964)

Argiluvisolurile reprezentate prin soluri brune argiloiluviale molice gleizate și prin soluri brune luvice, lamelare, freatic umede au o răspândire foarte redusă. Fertilizarea organică și irigarea reprezintă cerințe agropedoameliorative de bază pentru aceste soluri în vederea realizării de producții mari și constante an de an.

Cambisolurile sunt reprezentate prin soluri brune eumezobazice molice, freatic umede și apar local pe anumite suprafețe. Se caracterizează printr-un profil de tip Am-A/B-Bv-C, bine dezvoltat.

Psamosolurile ocupă suprafețe mici pe teritoriul CCDCPN Dăbuleni ca de altfel și celelalte soluri menționate mai sus. Sunt reprezentate printr-o diversitate de subtipuri cum ar fi psamosolurile tipice, psamosolurile tipice freatic umede, inclusiv cele acoperite antropic, psamosolurile molice, psamosolurile gleizate, , psamosolurile molice gleizate, acoperite antropic și psamosolurile gleice, acoperite antropic.

Pentru aceste subtipuri de sol se recomandă următoarele măsuri agropedoameliorative: fertilizarea organo-minerală și adăugarea de material loessoid, care are un conținut ridicat de argilă (peste 25%) și care are ca efect îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice ale acestora.

Erodisolurile au apărut ca urmare a efectuării lucrărilor de modelare-nivelare care au determinat decopertarea unor suprafețe însemnate. Orizonturile rămase nu permit încadrarea acestor soluri în nici un tip de sol. Pe anumita porțiuni de teren a fost adus la suprafață chiar materialul parental. Aceste tipuri de sol au o largă răspândire. Solurile respective sunt reprezentate prin erodisoluri tipice acoperite moderat antropic, inclusiv freatic umede, parțial acoperite antropic, erodisoluri argiloiluviale gleizate și erodisoluri cambice gleizate, inclusiv acoperite puternic antropic.

Erodisolurile argiloiluviale lamelare, freatic umede se caracterizează printr-un profil de tip Ap-Bt la (Bt) –C. Acestea conțin sub 70% nisip grosier și 5-9% argilă. Densitatea aparentă prezintă valori mai ridicate în benzi (1,79 g/cm3), unde rezistența la penetrare devine mai mare (13 Kg f/cm2). Permeabilitatea în interbenzi este extrem de mare , până la 105 mm/h. În cadrul benzilor permeabilitatea scade foarte mult, 15 mm/h.

Porozitatea totală are variații mici fiind maoi redusă în interbenzi (33,2%). Reacția pH a acestor soluri este slab acidă.

Conținutul de humus în orizontul Ap depășește 1%, (1,11%) și scade sub 0,5% vla adâncimea de 25 cm. Aprovizionarea cu azot este slabă, cu fosfor mijlocie (sub 26 ppm) iar cea cu potasiu este extrem de redusă (sub 32 ppm).

Pentru ameliorarea acestor soluri se recomandă administrarea gunoiului de grajd și azotatului în doze mari și aplicarea corectă a irigației.

În cazul erodisolurilor argiloiluviale cu orizont Ap grefat pe orizontul Bt devin obligatorii lucrările de afânare periodică, deoarece s-a constatat tendința de tasare înaintată a solului la suprafață, pe circa 30-40 cm grosime.

Protosolurile apărute tot ca urmare a lucrărilor de modelare-nivelare sunt soluri alcătuite din diferite materiale transportate cu ajutorul utilajelor și care au grosimi de cel puțin 50 cm. Aceste soluri nu au orizonturi genetice ci doar fragmente din aceste orizonturi.

Predominante din această categorie de soluri sunt protosolurile antropice tipice și protosolurile antropice molice, care acoperă la rândul lor o gamă largă de soluri, în majoritate erodisoluri și cernoziomuri, lăcoviști și psamosoluri. Însușirile fizice, chimice și hidrofizice ale protosolurilor variază foarte mult pe profil și au un caracter constant.

Un protosol antropic tipic ce acoperă un erodisol cambic, freatic umed, conține 7-9% argilă în stratul de sol 0-50 cm, crescând apoi brusc la peste 16% în limitele orizontului cambic al erodisolului, pentru ca spre bază să scadă exagerat, ajungând la 2,4%.

Densitatea aparentă este mare în limitele protosolului propriu-zis și devine mică-mijlocie odată cu creșterea conținutului de argilă în cuprinsul erodisolului. Porozitatea totală, mică la suprafață devine mijlocie în a doua parte a profilului.

Reacția solului, puternic acidă în primii 20 cm (4,6) devine slab acidă (6,3-6,8) până în orizontul C apoi moderat alcalină (8,6).

Conținutul în humus, în jur de 1,5% în orizontul arat, scade brusc până la 0,3% în stratul imediat în grosime de 20 cm.

Aprovizionarea cu azot este slabă (0,085-0,090%), cu fosfor bună (56 ppm), dar numai în orizontul arat pentru că, sub 20 cm adâncime, valoarea coboară sub 12 ppm iar cu potasiu mijlocie (circa 18 ppm) la suprafață și foarte slabă în profunzime. Compoziția chimică a nisipurilor din stânga Jiului este prezentată în tabelul 4.

Tabelul 4

Compoziția chimică a nisipurilor din stânga [NUME_REDACTAT] însușirile solului cea mai importantă este fertilitatea acestuia. Fertilitatea solului, cunoscută ca o proprietate ce pune la dispoziția plantelor, în cantitate mai mare sau mai mică, elementele nutritive necesare, în condițiile unui regim aerohidric corespunzător cerințelor acestora, se află sub incidența condițiilor naturale de formare a solului și vegetației.

În zona solurilor nisipoase din [NUME_REDACTAT] nivelul apei freatice oscilează între 3 și 13 m, acest nivel modificându-se la intervale de timp de 40-50 ani.

Variații mici ale nivelului freatic se produc sub influența nivelului apei Dunării și anotimpului (Maxim I., 1964).

În nord-vestul țării, la Valea lui Mihai nivelul apei freatice variază în funcție de microrelief (dună și interdună) și cantitatea de precipitații. Existența benzilor de argilă sau oxizi de fier la anumite adâncimi, împiedică drenajul apei determinând fenomenul de gleizare (Florea N., 1968; Trandafirescu T., 1973).

PARTEA A III-A

REZULTATE ȘI DISCUȚII

STUDII PRIVIND FAVORABILITATEA ZONEI PENTRU CULTURA CAISULUI, PIERSICULUI ȘI MIGDALULUI

Valorificarea potențialului agroecologic al solurilor nisipoase din sudul Olteniei prin cultura pomilor fructiferi se realizează în prezent diferențiat în funcție de natura solurilor, fertilitatea acestora și de sortimentul de specii de pomi fructiferi cu adaptabilitate ridicată, față de condițiile ecopedologice,de gradul de mecanizare, de gradul de ameliorare al însușirilor fizico-chimice și agroproductive și nu în ultimul rând de efortul financiar mai mare cu care se realizează investițiile și se obțin producțiile.

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei cercetările privind cultura pomilor fructiferi au început în condiții de neamenajare și neirigare in 1955 la SDE Tâmburești și au fost amplificate în condiții de amenajare și irigare și la SCCCPN Dăbuleni.

Cercetările efectuate la pomii fructiferi în condiții pedoclimatice diferite (soluri nisipoase, sărăturate, soluri situate în pantă de 16-18%) au scos în evidență adaptabilitatea ridicată și capacitatea de producție în zone mai puțin favorabile pentru alte specii.

Un factor de bază pentru întreg procesul de creștere și rodire al pomilor cultivați pe solurile nisipoase de la Dăbuleni îl constituie grija de a păstra și crește gradul de fertilitate al acestor soluri.

Aceasta se realizează prin utilizarea diferitelor cantități și tipuri de îngrășăminte încă de la pregătirea terenului.

Alegerea sortimentului de specii pomicole cu pretabilitate ridicată la condițiile ecopedologice ale solurilor nisipoase, este o condiție esențiala în obținerea de producții ridicate, sigure și stabile pentru valorificarea superioară a acestor soluri.

Pomicultura, componentă a sectorului horticol de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei constituie o activitate tradiționala și de mare importanță economică beneficiind de condiții naturale favorabile.

Pomicultura valorifică cel mai eficient solurile nisipoase, ea fiind cantonată pe cele cu grad redus de fertilitate (conținut în humus până la 0,7%) comparativ cu alte plante de cultură.

Bogatele resurse termice dublate de insolația puternică la care se adaugă irigarea în perioadele de seceta sunt elemente ce influențează favorabil cultura speciilor pomicole pe solurile nisipoase..

Condițiile pedoclimatice oferite de solurile nisipoase din sudul Olteniei conferă caracterul de timpurietate în maturarea fructelor cu 7-10 zile avans față de alte zone. Posibilitatea valorificării solurilor nisipoase slab fertile, improprii pentru anumite culturi, necesitatea aprovizionării cu fructe a zonei cât și timpurietatea producției sunt câțiva factori care pledează pentru dezvoltarea pomiculturii pe aceste tipuri de sol.

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, speciile sâmburoase dau rezultatele cele mai bune. În cadrul speciilor sâmburoase piersicul, caisul și migdalul și-au etalat valența ca fiind speciile cele mai valoroase. În acest sens este necesar să li se acorde atenția cuvenită pentru menținerea și chiar sporirea suprafețelor de cultură prin aplicarea de tehnologii adecvate și bineînțeles prin îmbunătățirea continuă a sortimentelor pentru sporirea calității și cantității de fructe.

Dat fiind faptul că elementele climatice realizate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni sunt apropiate și chiar superioare principalelor zone de cultură din țară a piersicului, caisului și migdalului, se poate aprecia că această zonă prin timpurietatea ce o imprimă coacerii fructelor constituie o zonă favorabilă de cultură a piersicului,caisului și migdalului cu fructe de calitate superioară atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru export.

Tabelul….

Condițiile climatice în perioada 2003 – 2013 la [NUME_REDACTAT]………..

Date climatice multianuale

2003- 2013

Tabelul ……..

Principalele elemente climatice înregistrate la stația meteo a CCDCPN Dăbuleni

(2003 – 2013)

Temperatura, media multianuală (2003-2013) –– 12,09 0C

Precipitații, suma multianuală (2003 – 2013) –– 513,1 mm

Factorii climatici cu cea mai mare influență pentru reușita pomilor fructiferi pe solurile nisipoase sunt: lumina, temperatura, precipitațiile, vântul și solul.

Durata de strălucire a soarelui joacă un rol deosebit nu numai în activitatea fotosintetică a pomilor ci și ca factor hotărâtor în declanșarea unui întreg lanț de procese biochimice și fiziologice.

Suma anuală a orelor de strălucire a soarelui pe solurile nisipoase depășește 2000 ore ceea ce face ca această zona să dispună de o însemnată resursă heliotermică.

Zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei, beneficiază de un potențial termic deosebit de ridicat, care satisface cerințele de căldură ale celor mai pretențioase specii de plante de cultură.

Zona solurilor nisipoase de la Dăbuleni se încadrează în zona climatica Cfx după Kopper, care se caracterizează printr-un climat temperat cu veri călduroase, și ierni mai puțin aspre, cu precipitații repartizate în tot timpul anului, dar neuniform.

Temperatura medie anuală este de 11,1o C în zona Corabia cu cel puțin 0,3o C mai mare față de zona Craiova.

Această diferență de temperatură dintre cele două zone oscilează pe parcursul unui an între 0,1 si 0,7oC.

Din punct de vedere climatic se observă diferențieri de la o zonă la alta.

În zona se sud a țării temperatura medie anuală este mai ridicată cu 0,9oC față de vestul țării (tabelul 4 ).

Tabelul 5

Date climatice înregistrate la Dăbuleni și Valea lui Mihai – [NUME_REDACTAT] avem în vedere cerințele caisului, piersicului și migdalului față de factorii de mediu, luând în calcul datele climatice neinfluențabile sau nedirijabile ușor, se poate afirma că aceste specii pomicole reușesc foarte bine în zona solurilor nisipoase.

Singurul factor de risc este temperatura minimă absolută (-32o C) dar aceasta revine destul de rar (20-25 ani). Ar mai fi de luat în calcul și ultima zi de brumă (10-21-04) dar și acest fenomen are o frecvență foarte rară (20-21 ani).

În zona solurilor nisipoase plafonul termic realizat în perioada de vegetație, satisface cu prisosință necesarul de căldură pentru desfășurarea proceselor de creștere și fructificare ale caisului, piersicului și migdalului.

Temperatura medie lunară din lunile martie, aprilie și mai este superioară în zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei față de celelalte zone, ceea ce determină începerea mai timpurie a procesului de creștere și fructificare.

Înghețurile târzii de primăvară nu sunt frecvente.

Umiditatea relativă a aerului în zona solurilor nisipoase are valori ce oscilează între 64% și 85% în perioada aprilie – octombrie.

Valorile cele mai scăzute se înregistrează în lunile de vară iulie și august, când temperatura are valorile cele mai ridicate, iar nebulozitatea are cele mai scăzute valori.

Valorile sub 60% consemnate uneori în lunile iulie și august asociate cu temperaturi ridicate pot avea influență negativă asupra proceselor de maturare a fructelor.

În zona solurilor nisipoase de la Dăbuleni căldura specifică este scăzută, iar conductibilitatea calorică este relativ mare ceea ce determină înregistrarea unor temperaturi foarte ridicate la suprafața solului.

Precipitațiile.

Precipitațiile atmosferice constituie unul din factorii hotărâtori asupra reușitei culturii pomilor fructiferi pe solurile nisipoase. Acestea au importanță prin cantitatea înregistrată în perioada de vegetație a pomilor și modul cum sunt repartizate pe luni. Precipitațiile medii anuale însumează în zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei 520 mm, dar ele sunt repartizate neuniform în cursul anului și cu variații mici de la un an la altul. Urmărind însa media multianuală a precipitațiilor se constată precipitații mai reduse în lunile iulie, august și septembrie când are loc maturarea fructelor.

Cantitatea de precipitații însumează valori diferite de la o zonă la alta.

[NUME_REDACTAT] înregistrează cea mai mare cantitate de precipitații (625mm), iar zona Dobrogea o cantitate mai mică decât zona Dăbuleni (403,1mm).

Se poate aprecia ca și din acest punct de vedere nisipurile nu sunt inferioare celorlalte zone de cultură.

Ca element climatic are un rol deosebit întrucât prin frecvența, direcția și tăria lui poate influența în grade diferite ceilalți factori climatici.

Prin frecvența lor, vânturile în zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei au avut un rol deosebit față de alte zone cu soluri normale.

Ele au antrenat și transportat încă din timpuri străvechi marile depozite de nisip lăsate de Dunăre și Jiu pe terasele superioare modelându-se în dune, paralel cu direcția lor dominantă NV-SE.

Cunoașterea direcțiilor dominante ale vântului ajută la amplasarea obstacolelor în calea acestora în vederea reducerii vitezei.

2. SORTIMENTUL DE SPECII ȚINÂND CONT DE EȘALONAREA PRODUCȚIEI

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, speciile sâmburoase dau rezultatele cele mai bune. În cadrul speciilor sâmburoase piersicul, caisul și migdalul și-au etalat valența ca fiind speciile cele mai valoroase. În acest sens este necesar să li se acorde atenția cuvenită pentru menținerea și chiar sporirea suprafețelor de cultură prin aplicarea de tehnologii adecvate și bineînțeles prin îmbunătățirea continuă a sortimentelor pentru sporirea calității și cantității de fructe.

Dintre soiurile de cais se remarcă:

COMANDOR – Sinonime: – Mărculești 18/6

Origine: soi obținut prin încrucișarea hibrizilor B 17/52 x Mr 43/1, la Stațiunea de

[NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 1983. Soi brevetat.

Pomul este de vigoare mijlocie – mică, cu coroana globuloasă, cu ramuri de schelet relative groase, pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte; lăstarii anuali sunt de vigoare medie și cu internodii scurte.

Soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este rezistent la ger și la iernare.

Înflorirea este tardivă, florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă; pistilul egal cu staminele.

Fructul este mare (60 – 65 g), de formă ovoidă, ușor turtită lateral, Fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 1 – 5 august.

Pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 30 -35 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha și de 35 – 40 kg/pom la o densitate de 500 pomi/ha.

IOANA – Sinonime: 85-17-25

Origine: soi obținut la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2006.

Pomul este de vigoare mare,cu port erect, cu ramuri de schelet relativ groase, bine garnisite cu buchete de mai.

Soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este rezistent la ger și la iernare. Înflorirea este mijlocie. Fructul este de mărime mijlocie, rotund, de culoare portocaliu închis. Epoca de coacere: mijlocie, în perioada 10 – 20 iulie.

Pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 25 – 40 kg/pom, constantă de la an la an.

IULIA- Sinonime: 83-13-47

Origine: soi obținut la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2006.

Pomul

● pomul este de vigoare mare, cu port erect, cu ramuri de schelet relativ groase, bine garnisite cu buchete de mai.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este mediu rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este mijlocie.

[NUME_REDACTAT]: mijlocii (35 – 70 g).

Formă: trapezoidală.

Epidermă: de culoare portocalie.

Peduncul: de lungime și grosime mijlocie.

Pulpa: de culoare portocalie, de suculență și consistență mijlocie, cu textura intermediară.

Sâmbure: este de mărime mijlocie, neaderent.

Epoca de coacere: mijlocie, în perioada 10 – 25 iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de

25 – 45 kg/pom, constantă de la an la an.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare (gem, dulceață, compot).

ALEXANDRU- Sinonime: 85-8-88-BIII

Origine: soi obținut la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2006.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu port ușor deschis, cu ramuri de schelet relativ groase, bine garnisite cu buchete de mai și ramuri mixte.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]. Este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este tardivă; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă; pistilul egal cu staminele.

[NUME_REDACTAT]: mare (90 – 95 g).

Formă: sferică.

Epidermă: de culoare galbenă – portocalie cu puțin roșu pe partea însorită.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură.

Pulpa: de culoare galbenă portocalie, consistentă, fermă, gust foarte bun, dulce ușor acidulat, suculentă, aroma specifică caiselor.

Sâmbure: este de mărime mijlocie, turtit, cu vârful ascuțit, cu miezul dulce.

Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 5 – 10 august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de

30 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare (gem, compot, nectar).

ANDREI- Sinonime: 83-25-9-BI

Origine: soi obținut la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2006.

Pomul

● pomul este de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu ramuri de schelet relativ groase, pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este medie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă; pistilul egal cu staminele.

[NUME_REDACTAT]: mare (75 – 85 g).

Formă: sferică, cu cavitatea pedunculară de adâncime și lărgime medie.

Epidermă: de culoare portocaliu intens cu roșu zmeuriu pe 25 % din suprafața fructului; grosimea pieliței este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură.

Pulpa: portocaliu deschisă, cu consistență medie, neaderentă la sâmbure, cu gustul foarte bun, echilibrat, cu aromă plăcută specifică caiselor.

Sâmbure: este de mărime mijlocie, cu miezul dulce.

Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 10 –

15 iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de

30 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha; se pretează a fi cultivat în sistem intensiv; este primul

soi de cais cu forma compactă.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare.

NICUȘOR – Sinonime: 85—1-96-BIII

Origine: soi obținut prin încrucișarea hibrizilor B 21/38 x C4R8T122, efectuată la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2003.

Soi brevetat.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, creștere piramidală, ramuri de schelet relativ groase, pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este medie.

[NUME_REDACTAT]: mare (85 – 90 g).

Formă: sferică, cavitatea pedunculară este de adâncime și lărgime medie.

Epidermă: de culoare portocaliu cu roșu zmeuriu pe 25 % din suprafața fructului; grosimea

pieliței este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură

Pulpa: portocalie, textura fină, suculentă ridicată, neaderentă la sâmbure, cu gustul foarte bun, echilibrat, cu aromă plăcută specifică caiselor

Sâmbure: este mic, sferic, bombat, tras spre vârf, de culoare cafenie deschisă și cu miezul dulce.

Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 15 – 20 iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 32 – 35 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare.

VIORICA – Sinonime: 85-4-104-BIII

Origine: soi obținut din încrucișarea hibrizilor B 3/9 (P1) x NJA20 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2002. Soi brevetat.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana potrivit de largă, cu ramuri de schelet puternice, de culoare brună; ramurile de rod sunt de tip buchete de mai tipic de cais inserate pe ramuri de 2 și 3 ani, ramuri mixte scurte și mijlocii ce sunt așezate spre extremitatea ramurii de 2 ani, dar se pot întâlni și buchete tipice cireșului; lăstarii anuali sunt mediu viguroși și cu internodii scurte.

● soiul prezintă rezistență genetică la bolile specifice caisului: Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, Cytospora cincta si tolerant la Plum-pox; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este medie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă.

[NUME_REDACTAT]: mare (118 – 127g).

Formă: sferică, ușor turtită la poli; cavitatea pedunculară este de adâncime și lărgime medie.

Epidermă: de culoare portocalie intens uniform colorat, fără verde; grosimea pieliței este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură

Pulpa: de culoare galbenă portocalie, prezinta suculență și consistență foarte bună, cu gust foarte bun, echilibrat, cu aromă plăcută specifică caiselor.

Sâmbure: este mic, sferic, ușor bombat; miezul este dulce, cu aromă pronunțată de migdale.

Epoca de coacere: la inceputul celei de-a treia decade a lunii iunie

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 30 – 40 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare.

CARMELA – Sinonime: 77-4-73-BV

Origine: soi obținut din încrucișarea soiurilor Farmigdale x NJA20 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2002. Soi brevetat.

Pomul

● pomul este mediu viguros, cu fructificare pe buchete de mai tipic de cais și cireș inserate pe ramuri de 2 ani.

● soiul este rezistent la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, Cytospora cincta si tolerant la Plum-pox; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este timpurie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă cu tentă de roz; pistilul este egal cu staminele.

[NUME_REDACTAT]: mare (95 – 100g).

Formă: sferică – alungită; cavitatea pedunculară este mediu de adâncă și de largă, brazda ventrală fiind mediu adâncă; punctul stilar este mic, de culoare gri închis.

Epidermă: lucioasă, de culoare galbenă-portocaliu intens, culoarea acoperitoare este roșucarmin

pe circa 45% din suprafața fructului; grosimea pieliței este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și subțire de culoare verde închis, bine prins de ramură.

Pulpa: de culoare portocalie, consistența este fermă, gust dulce ușor acidulat, cu aromă plăcută specifică caiselor.

Sâmbure: este mijlociu ca mărime (4,5%) neaderent la pulpă, forma ovoidă, cu vârf ascuțit, de culoare cafeniu deschis, cu miezul dulce, cu aromă pronunțată de migdale.

Epoca de coacere: a doua decadă a lunii iunie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 38 -40 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru procesare sub formă de sucuri, nectaruri, piureuri.

DACIA – Sinonime: Băneasa 29/4

Origine: soi obținut prin hibridarea complexă: Mărculești 19 x CR 5 – 180, efectuată la

Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 1989.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe formațiuni fructifere scurte.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este medie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă; pistilul este egal cu staminele.

[NUME_REDACTAT]: mare (70 – 90 g).

Formă: sferică.

Epidermă: de culoare galbenă – portocalie cu o tentă roșie pe partea însorită; grosimea pieliței

este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură

Pulpa: fermă, fină, suculentă, de culoare galbenă – portocalie, neaderentă la sâmbure, cu gust placut și aromă discretă.

Sâmbure: este mic, sferic, bombat, tras spre vârf, de culoare cafenie deschisă și cu miezul dulce.

Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 1 – 10 iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 40 -45 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare.

EXCELSIOR – Sinonime: Băneasa 33/13

Origine: soi obținut prin hibridarea complexă: Mărculești 18-52-50 cu o selecție de zarzăr cu înflorire târzie, efectuată la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 1986.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu ramurile de schelet puternice; lăstarii anuali sunt mediu viguroși și cu internodii scurte.

● soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la [NUME_REDACTAT]; este rezistent la ger și la iernare.

● înflorirea este medie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă;

pistilul este egal cu staminele.

[NUME_REDACTAT]: mare (85 – 95 g).

Formă: sferică ovoidă, usor turtită lateral, cavitatea pedunculară este de adâncime și lărgime medie.

Epidermă: de culoare galbenă portocalie, cu stropi de culoare roșu zmeuriu pe cca. 40% din fruct; grosimea pieliței este mijlocie, fin catifelată.

Peduncul: scurt și gros, de culoare verde închis, bine prins pe ramură

Pulpa: de culoare portocaliu intens, fermă, fină, suculentă, neaderentă la sâmbure, cu gustul foarte bun, echilibrat, cu aromă plăcută specifică caiselor.

Sâmbure: este de marime mijlocie, turtit, cu vârful ascutit, de culoare cafenie deschisă și cu

miezul dulce.

Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 15 iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 30 – 35 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha.

Utilizare: pentru consum în stare proaspătă și pentru industrializare.

SOIURI DE PIERSIC

RALUCA – Sinonime: V.T. HP-03

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], hibrid F2, omologat în anul 2001.

Pomul

● pomul este semiviguros, cu creștere erectă și rodește pe ramuri mixte mijlocii.

● este rezistent la ger; necesită tratamente fitosanitare la avertizare.

● soi autofertil, cu flori campanulate, pe tipul 5, cu petale micuțe, roz- violacee.

[NUME_REDACTAT]: mijlocie (100 – 110 g).

Formă: rotunjită, ușor asimetrică, cu un mucron micuț; cavitatea pedunculară este puțin adâncă și mijlociu de largă.

Epidermă: de culoare galbenă – verzuie, intens pigmentată, cu pubescența foarte fină, mijlociu de densă. Culoarea acoperitoare este roșu-grena, pe cca. 70% din suprafață.

Pulpa: galbenă – portocalie, fără fibre, cu gust plăcut, suculentă, fără infiltrații de roșu sub epidermă și în jurul sâmburelui.

Sâmbure: mijlociu ca mărime, neaderent la pulpă.

Epoca de coacere: decada I-II a lunii iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi precoce și productiv (30-35 kg / pom).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă. Este recomandat atât pentru livezi, cât și pentru grădina de lângă casă.

FILIP – Sinonime: C2R6T178 Sel. V.T.

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], din combinația C2R6T178 x NJF2, omologat în anul 2002.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie– mare, cu rodire pe ramuri mixte.

● necesită tratamente pentru protejarea față de atacul agenților patogeni; rezistent la ger.

● soi autofertil, cu flori rozacee, pe tipul 5, cu petale colorate în roz, înflorirea abundentă.

[NUME_REDACTAT]: mică (55-70 g).

Formă: larg aplatizată, relativ regulată, tip ,,sandwich”.

Epidermă: fin pubescentă; culoarea de fond este galbenă – verzuie, iar cea acoperitoare este

roșu închis, repartizată în plăci, foarte atractiv.

Pulpa: albă (crem deschis – verzui), fără infiltrații roșii sub pieliță ori în jurul sâmburelui; textura este fină, pulpa este dulce, aromată și suculentă, cu 12-14 % substanță uscată, cu gust de miere și smochine.

Sâmbure: mic și aplatizat.

Epoca de coacere: decada II-III a lunii iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi precoce ,rodește din anul 2 de la plantare și productiv (30-35 kg / pom); producții constante an de an și de calitate.

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și procesării sub formă de compot (ca fruct întreg), gem și nectar având randament foarte bun la prelucrare și procent ridicat de substanță uscată

AMALIA – Sinonime: HB 7-45

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], din încrucișarea soiurilor Roubidoux x Flacăra, omologat în 2002, brevetat în anul 2004.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, deasă, cu ramuri de schelet de lungime și grosime mijlocie.

● rezistență genetică la atacul principalelor boli (Taphrina deformans, Sphaerotheca pannosa var. persicae), secetă și ger.

● soi autofertil, cu flori rozacee, cu petale mari, rotunde, colorate în roz pal; durata înfloritului este de 8-11 zile.

[NUME_REDACTAT]: mare (170-180 g).

Formă: rotundă – ușor ovală, simetrică.

Epidermă: albă – crem, acoperită cu roșu intens pe 60- 70% din suprafața fructului.

Pulpa: albă – crem, neaderentă la sâmbure, cu fermitate bună.

Sâmbure: de mărime mijlocie, potrivit de bombat, invers ovoid, colorat în brun deschis.

Epoca de coacere: decada III a lunii iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi foarte productiv (33 t/ ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru procesare sub formă de compot, gem, nectar și chiar deshidratare.

ANTONIA – Sinonime: HB 8-65

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], din hibridarea soiurilor Elberta X I. H. Halle, omologat în anul 2002, brevetat în anul 2004.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu o longevitate de peste 15 ani în plantații.

● rezistență sporită la atacul principalelor boli; rezistență bună la ger, chiar în anii cu accidente climatice.

● floare de tip rozaceu; durata înfloritului este de 7-11 zile.

[NUME_REDACTAT]: mare (160-180 g).

Formă: rotundă, simetrică.

Epidermă: albă – crem, acoperită cu roșu intens pe 50- 60% din suprafața fructului.

Pulpa: albă – crem, fără infiltrații roșii la sâmbure, cu o consistență bună, fină, densă, potrivit de suculentă, fondantă, semiaderentă la sâmbure.

Sâmbure: de mărime mijlocie, de formă alungită, bombat, cu vârful ascuțit, brun, cu suprafața brăzdată.

Epoca de coacere: decada II-III a lunii iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi foarte productiv (30 t/ ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru procesare sub formă de compot, gem, nectar și chiar deshidratare.

ALEXIA – Sinonime:

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], omologat în anul 2002, brevetat în anul 2004.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu longevitate de peste 15 ani în plantații.

● rezistență la făinare, Taphrina deformans, Cytospora cincta; rezistență la secetă și ger.

● floarea de tip rozaceu, cu petale rotunde, colorate în roz pal; durata înfloritului este de 9- 12 zile.

[NUME_REDACTAT]: mare (150-170 g).

Formă: rotundă, puțin aplatizată la poli.

Epidermă: albă, acoperită cu roșu intens pe 60-70% din suprafața fructului, de grosime medie, slab pubescentă, ușor catifelată, semiaderentă la pulpă.

Pulpa: albă – crem, semiaderentă la sâmbure, cu fermitate foarte bună, suculentă, fără infiltrații roșii la sâmbure.

Sâmbure: de mărime mijlocie, formă alungită, invers ovoid, bombat, cu vârful ascuțit, brun, cu suprafața brăzdată.

Epoca de coacere: decada III a lunii iunie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi productiv (25-30 t/ ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru industrializare

ALEX – Sinonime: B 940206

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], fiind o selecție clonală din soiul Peentoo, omologat în anul 2006.

Pomul

• pomul este de vigoare mijlocie.

• rezistență genetică la atacul principalelor boli (bășicarea frunzelor, făinare); rezistență la ger.

• flori de tip rozaceu, epoca de înflorire medie.

[NUME_REDACTAT]: mijlocie (125-150 g).

Formă: plată (turtită).

Epidermă: albă-crem, acoperită cu roșu spre punctul stilar pe 25% din suprafața fructului; puțin sensibil la crăpare.

Pulpa: albă-crem, textură fină, gust foarte bun, ușor acidulat, aromat.

Sâmbure: mic, puțin aderent.

Epoca de coacere: decada I a lunii august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi foarte productiv (35-45 kg/pom în anul 8 de la plantare).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și recomandat pentru fructe în sirop.

HERĂSTRĂU- Sinonime: B 940328

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT] fiind o selecție clonală din soiul Turtită de China, omologat în anul 2006.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie-mare, cu port semierect, rodește pe ramuri mixte.

● rezistență genetică la atacul principalelor boli (bășicarea frunzelor, făinare); rezistență la secetă și ger; rezistență la manipulare și transport.

● flori de tip campanulat, cu petale de culoare roz închis.

[NUME_REDACTAT]: mare (125-175 g).

Formă: plată (turtită).

Epidermă: galbenă, acoperită cu roșu mediu pe 30-50% din suprafața fructului, strălucitor, puțin sensibil la crăpare.

Pulpa: galbenă, textură medie, gust bun, ușor acidulat.

Sâmbure: neaderent.

Epoca de coacere: decada II a lunii august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi productiv (35-40 kg/pom în anul 8 de la plantare).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru industrializare (fructe în sirop).

VICTORIA – Sinonime: Băneasa 15/23

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], din

hibridarea soiurilor J.H. Hale x Sunbeam, omologat în anul 1994.

Pomul

● pomul este de vigoare mijloci, cu ramuri de schelet puternice, de culoare cenușiu-roșiatică.

● rezistență genetică la atacul principalelor boli (bășicarea frunzelor, făinare); rezistență la ger; rezistență la manipulare și transport.

● flori de tip campanulat, cu petale mici, eliptic alungite, de culoare roz vișinie.

[NUME_REDACTAT]: mare (205-215 g).

Formă: sferică.

Epidermă: slab pubescentă, de culoare galbenă deschis, acoperită cu roșu intens sângeriu pe

75% din suprafața fructului, panașat cu roșu carmin.

Pulpa: galben strălucitoare, fără infiltrații roșii la sâmbure, cu o consistență bună, fină, densă,

neaderentă la sâmbure, gust foarte bun, aromat.

Sâmbure: de mărime mijlocie, bombat, adânc încrustat, cafeniu închis, cu nuanță roșiatică.

Epoca de coacere: decada III a lunii august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi productiv (32t/ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru industrializare.

CONGRES – Sinonime: Băneasa 5-3

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], obținut din hibridarea soiurilor Flacăra x Splendid,.omologat și brevetat în anul 1994.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, largă, cu ramuri de schelet lungi, de grosime mijlocie.

● rezistență genetică la atacul principalelor boli; rezistență la secetă și ger.

● flori de tip campanulat, cu petale de mărime mijlocie, rare, de culoare roz închis.

[NUME_REDACTAT]: mare (120-238 g).

Formă: sferică, ușor turtit pe flancuri, cu brazda ventrală puțin pronunțată, cu punct stilar mic.

Epidermă: albă – crem, acoperită cu roșu carmin pe 60- 70% din suprafața fructului.

Pulpa: albă, cu slabe infiltrații roșii la sâmbure, de consistență bună, semifondantă, foarte suculentă, neaderentă la sâmbure.

Sâmbure: mic, ovoid, cu vârf ascuțit, adânc încrustat, cafeniuroșcat..

Epoca de coacere: decada II a lunii august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi productiv (30 t/ ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru industrializare.

TRIUMF – Sinonime: Băneasa 1-14

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT], din hibridarea soiurilor Elberta x [NUME_REDACTAT], omologat în anul 1994.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, deasă; ramurile de schelet sunt de lungime și grosime mijlocie.

● rezistență genetică la atacul principalelor boli (bășicarea frunzelor, făinare); rezistență la primăvară, la fluctuații de temperatură de la zi la noapte și la secetă.

● flori mici, de tip campanulat, cu petale eliptice, colorate în roz intens.

[NUME_REDACTAT]: mare (245-256 g).

Formă: sferică, ușor ovoidă, turtit pe flancuri, cu brazda ventrală largă, potrivit de adâncă și punct stilar mic.

Epidermă: de grosime medie, fin pubescentă, de culoare galbenă – aurie, acoperită cu roșu sângeriu pe 60% din suprafața fructului.

Pulpa: galbenă – portocalie, strălucitoare fină, potrivit de suculentă, neaderentă la sâmbure, gust foarte bun, aromat.

Sâmbure: de mărime mijlocie și culoare maron-roșcat.

Epoca de coacere: decada II a lunii iulie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: soi productiv (35 t/ha).

Utilizare: destinat consumului în stare proaspătă și pentru industrializare sub formă de compot, gem, nectar și chiar deshidratare.

SOIURI DE MIGDAL

APRIL – Sinonome: H16/1919/84

Origine: soi complex, provenind din încrucișarea Primorski x [(Preanâi x Crâmsky)], în 2006 a fost omologat de SCDP Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este foarte viguros; forma coroanei este larg piramidală, cu lăstarii anuali mijlocii ca mărime, mediu de lungi, fără anticipați, cu o pigmentație antocianică puternică; fructifică predominant pe ramuri 55%, pe buchete de mai 30%, 15% pe ramuri salbe.

● înfloritul este tardiv, în prima decadă a lunii aprilie, este foarte abundent an de an; soi autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 64%; polenizatori: Texas și Ferragnes.

● se comportă bine la Taphrina deformans, Coryneum beijerinkii și Monilinia laxa.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 24,4 mm; indicele de greutate: Ig = 4,4g.

Forma: eliptică spre rotunjită, cafenie, cu partea ventrală netedă și uniformă, cu vârful drept, scurt și ascuțit.

Mezocarpul: mediu de gros, verde argintiu, neted.

Endocarpul: dur, galben-cafeniu, cu porii uniformi și medii ca mărime.

Miezul: foarte uniform, de formă alungită, alb-sidefiu, dulce, cu o ușoară tentă de amărui, cu tegument galben-pai cu foarte fine șanțuri longitudinale, adesea întrerupte; randamentul la spargere: 31,8 % miez; sâmburi dubli: 8,9%; substanțe proteice: 28,7%; substanțe grase: 50,8%.

Epoca de maturare: este medie, în a treia decadă a lunii septembrie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe este foarte mare, iar cea de sâmburi este mare.

Utilizare: în industria alimentară și cofetărie.

VIOLA – Sinonime: H1/2033/84

Origine: provine din combinația Ardechoise x Pomorie, efectuată în 1984, în 2006 s-a omologat pentru producție de către S.C.D.P. Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este de vigoare medie, cu coroana invers piramidală, cu lăstari de grosime și lungime mijlocie, iar lăstarii anticipați sunt medii ca număr, cu intensitatea pigmentației antocianice mijlocie; fructificare mixtă.

● înfloritul este tardiv și foarte abundent în fiecare an; soiul este autoincompatibil; fertilitatea naturală 42%. Polenizatori: Texas, Ferragnes și Nikitski pozdno.

● se comportă bine la Taphrina deformans, Coryneum beijerinckii și mediu la Monilinia laxa.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 25,5 mm; indicele de greutate: Ig = 3,0g.

Forma: amigdaloidă, lung alungită, cafenie, cu partea ventrală puternic arcuită, cu vârful ascuțit și puțin curbat.

Mezocarpul: semigros, de culoare verde argintiu, datorită perișorilor existenți pe suprafața lui.

Endocarpul: semidur, galbencafeniu, cu pori neuniformi și medii ca mărime, cu stratul superior care se desprinde parțial.

Miezul: neuniform, de formă alungită sau chiar rotundă, cu tegument cafeniu-gălbui și șanțuri longitudinale mai mult sau mai puțin adâncite pe partea dorsală; umple bine cavitatea fructului; randamentul la spargere: 43,3% miez; sâmburi dubli: 8,3%; substanțe proteice: 22,7 %; substanțe grase: 45,2%.

Epoca de maturare: este un soi timpuriu, cu maturare în intervalul 10- 25 august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe este mare, iar cea de sâmburi este la fel.

Utilizare: în industria alimentară și cofetărie

SABINA – Sinonime: H1/2043/83

Origine: provine din combinarea Ardechoise x Pomorie, efectuată în 1983 , în 2006 a fost omologat pentru producție de către SCDP Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie; forma coroanei este sferică, ușor deschisă, iar lăstari anuali sunt mijlociu de groși cu pigmentația antocianică mediu prezentă.

● înfloritul este tardiv, cuprins în perioada 24.03 – 06.04 și foarte abundent în fiecare an; soiul este autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 12,3%; polenizatori: Nikitski pozdno și Texas.

● se comportă foarte bine la Taphrina deformans și mediu la Coryneum beijerinckii.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 23mm; indicele de greutate: Ig = 2,5g.

Forma: elipsoidal alungită, simetrică, cu partea ventrală mai puțin convexă, cu vârful puțin curbat spre partea dorsală.

Mezocarpul: neted, cu slabe denivelări, de grosime medie, verede cu nuanțe argintii din

cauza perișorilor fini și deși; la maturitate crapă în partea ventrală și în jurul pedunculului.

Endocarpul: foarte fragil, galben cafeniu, cu pori de diferite mărimi.

Miezul: mijlociu, umplând bine cavitatea fructului, cu gust dulce, slab aromat cu tegument cafeniu și straturi longitudinale, mai pronunțate spre bază; randamentul la spargere: 46,3% miez; sâmburi dubli: 0%; substanțe proteice: 25,3%; substanțe grase: 56,4%.

Epoca de maturare: este în intervalul 18 – 28 august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe este foarte mare, iar cea de sâmburi la fel.

Utilizare: în industria alimentară și cofetării.

ANA – Sinonime: H3/1344/82

Origine: provine din combinația Ardechoise x H1/9 – 1fa, efectuată în 1982, în 2006 s-a omologat de către SCDP Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este foarte viguros; forma coroanei este sferică, iar lăstarii mijlociu spre groși, foarte pigmentați în ruginiu, fără anticipați, mediu de lungi; fructifică predominant pe buchete de mai (69,8%), da și pe ramuri salbe (19,6%) și ramuri mijlocii (10,8%).

● se comportă mediu la Coryneum beijerinckii, foarte bine la Monilinia laxa și Taphrina deformans.

● înfloritul este mediu spre tardiv, în decada a doua a lunii aprilie, iar intensitatea este medie; soi autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 45,2%; polenizatori: Sudak, Crâmsky și Nikitski 62.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 25,2 mm; indicele de greutate: Ig =3,0 g.

Forma: elipsoidal – puternic alungită, cu vârful alungit și puțin curbat spre partea dorsală, cu baza destul de alungită.

Mezocarpul: neted, glabru, mediu ca grosime, crăpând ușor.

Endocarpul: semi – subțire, separându-se foarte ușor, cu suprafața cafeniu – deschisă, uniformă, cu pori mari de diferite forme.

Miezul: de mărime mijlocie, umple bine cavitatea fructului, este ușor dulce, aromat, cu tegumentul galben, cu suprafața încrețită formând șănțulețe longitudinale; randamentul la decojire: 50,8% miez; sâmburi dubli: 0%; substanțe proteice: 20,4%; substanțe grase: 60,0%.

Epoca de maturarea: este timpurie spre medie, în a treia decadă a lunii august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe este mare iar cea de sâmburi este foarte mare.

Utilizare: în industria alimentară și cofetării.

SANDI- Sinonime: 14/2205/84

Origine: provine din combinația Primorski x Tuono, efectuată în 1984, iar în 2006 a fost omologat de S.C.D.P. Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este de vigoare mică spre foarte mică; forma coroanei este sferică, ușor deschisă, iar

anuali sunt mijlociu de groși, lungi, fără anticipați, cu intensitate foarte puternică a pigmentației antocianice; fructifică “spur”.

● înfloritul este timpuriu și foarte abundent în fiecare an; soiul este autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 28%; polenizatori: Ardechoise și Bruantinne.

● se comportă bine la Monilinia laxa, Taphrina deformans și mediu la Coryneum beijerinckii.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 22,6mm; indicele de greutate: Ig = 2,8g; randamentul la decojire: 29,5%.

Forma: ovoidal – alungită, convexă pe partea dorsală, cu vârful alungit și ascuțit, cu baza rotunjită.

Mezocarpul: semi-gros, puțin încrețit în jurul pedunculului, de culoare verde cu o ușoară nuanță

de roșu.

Endocarpul: cafeniu-închis, neuni-form, dur, cu suprafața păroasă, cu pori puțin numeroși de mărimi diferite.

Miezul: mijlociu ca mărime, umplând perfect cavitatea fructului, alb, cu gust dulce, aromat, foarte fin, cu tegument galben-cafeniu, striat longitudinal; randamentul la decojire: 29,5%; sâmburi dubli: 6,5%; substanțe proteice: 59,2%; substanțe grase: 24,4%.

Epoca de maturare: extratimpurie, în intervalul: 8 – 19 august.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe și de sâmburi este foarte mare.

Utilizare: în industria alimentară și cofetărie.

FELIX – Sinonime: Băneasa 2 – 6

Origine: obținut prin selecția inviduală din puieți rezultați prin polenizare liberă, luat în studiu și omologat în 1992 la S.C.D.P. Bihor, Oradea.

Pomul

● pomul este de vigoare mijlocie spre mică; forma tipică a coroanei este sferică, cu lăstari subțiri (6 – 8mm) și lungi (60cm), netezi, glabri, de culoare culoare slab ruginie pe partea înroșită; fructifică predominant pe buchete de mai, dar și pe ramuri salbe și ramuri mixte.

● înfloritul este timpuriu, în decada a doua și a treia a lunii martie, abundent, cu flori solitare pe tipul 5, cu petale rotunde de culoare alb-lăptos; este un soi autoincompatibil, fertilitatea naturală fiind de 22,5%. Polenizatori: Mărculești 2/1, Ardechoise, Bruantinne.

● are o comportare bună la Taphrina deformans și Fussycocum amygdalis; liberi de principalele boli virotice.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 22,4mm; indicele de greutate: Ig = 3,4g.

Forma: rotundă, simetrică, pretabilă la semănarea mecanizată.

Mezocarpul: neted, verde gălbui, relativ pubescent, crăpând ușor de-a lungul sudurei ventrale și îndepărtându-se ușor de pe fruct.

Endocarpul: este tare, cafeniu, cu pori de diferite mărimi.

Miezul: mijlociu ca mărime, oval-rotund, alb sidefiu, crocant, cu gust dulce, fin, cu tegument subțire, aderent, de culoare galben-pai; randamentul la decojire: 24,4%; sâmburi dubli: 0%; substanțe proteice: 20% ; substanțe grase: 50,3%.

Epoca de maturare: mijlocie, în perioada 5-20 septembrie.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: este un soi precoce intrând pe rod în anul al 2-lea de la plantare, dar producții economice se obțin din anul al 4-lea; ca semincer, realizează producții superioare tuturor amestecurilor de sămânță ce se folosesc frecvent ca portaltoi; răsărirea este de 100%,

prinderea lor la altoire este de 91% și este compatibil cu toate soiurile de migdal.

Utilizare: este singurul portaltoi generativ pentru migdal.

MĂRCULEȘTI – Sinonime: Mărculești 2/1

Origine: obținut prin selecție dintr-o populație locală în 1952 în comuna Mărculești. A fost luat în studiu în 1974 la S.C.D.P. Bihor, Oradea , omologat în 1992.

Pomul

● pomul este de vigoare medie spre mare; forma coroanei este semi sferică cu lăstari cilindrici, netezi, glabri, slab ruginii pe partea însorită; fructifică pe buchete de mai predominant (56,0%), dar și pe ramuri salbe (24,5%) și ramuri mixte (19,5%).

● înfloritul este timpuriu, în prima decadă a lunii aprilie și este foarte abundent. Soi autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 22,6%. Polenizatori: Ardechoise, Bruantinne.

● se comportă bine la Taphrina deformans și Monilinia laxa.

[NUME_REDACTAT]: indicele de mărime: Im = 23,6mm; indicele de greutate: Ig = 3,4g.

Forma: elipsoidală-alungită, ascuțită brusc spre vârf, convexă pe partea dorsală, asimetrică; creastra ventrală este proeminentă și asociată mai ales pe treimea mijlocie a fructului.

Mezocarpul: verde cenușiu, cu perișori fini și deși, crapă ușor de-a lungul sudurii anterioare.

Endocarpul: tare, cafeniugălbui, cu suprafața relativ netedă.

Miezul: umple bine cavitatea fructului, alb, fin aromat, cu tegumentul galben – cafeniu cu dungi de culoare mai închisă; randamentul la decojire: 27,1% miez; sâmburi dubli: 0%; substanțe proteice: 24,5%; substanțe grase: 55,9%.

Epoca de maturare: este mijlocie, în intervalul 5-9 septembrie și foarte grupată.

Producție și utilizare

Caractere agronomice: producția de fructe este foarte mare iar cea de sâmburi este medie spre mare.

Utilizare: în cofetărie, ca fructe învelite în ciocolată dat fiind lipsa dublilor sau efilate și pentru consum în stare proaspătă.

CONCLUZII:

BIBLIOGRAFIE: