Valorificarea Structurilor Mentale Si Traditionale Si a Temelor Folclorice In Literatura Cultă
CUPRINS
ARGUMENT
Ipoteza investigației este prefigurată de titlul lucrării. Am urmărit să realizăm o sinteză a elementelor literaturii populare reflectate în literaura cultă, cu precădere în câteva opere reprezentative ce aparțin lui Ion Creangă și Mihail Sadoveanu.
Lucrarea Valorificarea structurilor mentale și tradiționale și a temelor folclorice în literatura cultă reprezintă o chintesență a rezultatelor la care s-a ajuns în urma studierii aspectelor legate de mentalitatea tradițională și a temelor folclorice, urmărind modul în care sunt reflectate în literatura cultă, prin conexiunea acesteia cu literatura populară. Pentru o înțelegere mai exactă a elementelor supuse analizei, am realizat un studiu analitic asupra unor opere sugestive aparținând celor doi scriitori.
Prezenta lucrare pornește de la o amplă documentare asupra operelor propuse ca studiu de caz, evidențiind relația dintre literatura populară și cea cultă, într-o concepție unitară: evoluția literaturii populare, influența artelor asupra literaturii, forme de interacțiune între cult și popular, valorificând aceste elemente în basmele și povestirile lui Creangă, dar și în romanele, povestirile lui Mihail Sadoveanu. Structural, lucrarea este alcătuită din cinci capitole ale căror titluri sintetizează conținutul aferent fiecărei părți, la final am situat concluziile de rigoare, urmate de bibliografie, ce prezintă lucrările consultate și utilizate în interiorul lucrării, facilitând deschiderea unui orizont larg pentru înțelegerea elementelor studiate.
Primul capitol, Literatura – act cultural este destinat unei radiografii conceptuale, cu scopul de a surprinde evoluția fenomenului literar, prin interferența literaturii cu alte arte: muzică, cinematografie, arte plastice. Totodată am insistat asupra ideii că literatura, încă din cele mai vechi timpuri, în formă orală sau scrisă, avea rolul de a transmite un mesaj, de a trezi un sentiment sau a provoca o stare, de aceea am urmărit elementele esențiale ale comunicării, de la forma populară la cea cultă.
Capitolul al doilea din lucrarea noastră se axează pe Formele de interacțiune între literatura populară și cea cultă. Este studiat, în prima parte a capitolului, modul de preluare, dar și de prelucrare a elementelor populare în realizarea operelor culte. După identificarea acestora, am lămurit noțiunile și aspectele generale ce caracterizează literatura populară și cea cultă, dovedind că literatura populară este parte integrantă a folclorului românesc, reprezentând totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create și transmise prin cuvânt și practici de către acesta. Folclorul face parte integrată din cultura națională și definește spiritul unui popor. Este de remarcat că, prin intermediul acestei literaturi, ni se reflectă spiritualitatea unui popor, capacitatea lui de creație: literatura cultă izvorăște din cea populară, iar amândouă se întemeiază pe limba națională. Pentru a surprinde gradul de înțelegere a noțiunilor analizate, am conceput o aplicație practică, un test la clasa a VIII-a, ce vizează îmbinarea elementelor din literatura populară cu cea cultă, iar la final am reprezentat grafic rezultatele obținute de elevi. Am constatat faptul că, a cunoaște literatura de specialitate este un element deosebit de important pentru înțelegerea oricărui fenomen cultural sau literar.
Al treilea capitol tratează felul în care sunt valorificate structurile mentale tradiționale și temele folclorice în operele unuia dintre clasicii literaturii române, scriitorul Ion Creangă. Au fost identificate teme și motive din literatura populară, dar și modul de valorificare a acestora, gradul de „îmbogățire” a modelului la nivelul creațiilor sale, individualizându-se prin umor și ironie, prin umanizarea personajelor fantastice și valorificarea limbajului popular cu aspect arhaic și zonal moldovenesc. Au fost supuse studiului de caz basmele culte Harap-Alb, Dănilă Prepeleac, dar și opera Amintiri din copilărie, căutându-se elementele tradiționale impuse de desfășurarea acțiunilor în satul copilăriei autorului sau sub directa influență a mentalității rurale.
Am identificat în basmul cult Harap-Alb ca punct de pornire modelul popular, dar și forme de reactualizare a unor teme de circulație universală, organizate conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, prin trecerea probelor la care este supus și modificarea statutului social al protagonistului. De asemenea, înțelegem că în basmul cult, răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ca în basmul popular, ci de omul însemnat, de o inteligență vicleană. Elementele populare sunt fundamentate și în basmul cult Dănilă Prepeleac (sat arhaic, într-un vag temporal: „odată, într-un sat”, opoziția creată între personaje: un frate bogat, altul sărac, personajele sunt Dănilă și dracul etc).
Elementele tradiționale le-am evidențiat și în analiza operei Amintiri din copilărie, Humuleștiul este satul românesc al secolului al XX-lea, cu tradiții, obiceiuri și limbaj specific omului de la țară. Prin această operă, Creangă a ieșit din timpul istoric și a intrat în acel „illo tempore”, lipsit de griji și presărat de zâmbete și voie bună.
Capitolul patru este construit pe tiparul capitolului anterior, de această dată accentul fiind pus pe universului literar a lui Mihail Sadoveanu. Valorificarea mentalității tradiționale și a temelor folclorice a supus analizei romanul Baltagul. Lumea satului, țăranul păstrător de tradiții și obiceiuri vechi, arhaice și patriarhale este urmărit în conflict cu elementul civilizației moderne, cu oficialitățile statului. Personajele sadoveniene au o structură sufletească deosebită, sunt caracterizați prin atitudini înțelepte, blajine, cu un simț al libertății, apărând principiile respectate de strămoși. În creațiile lui Sadoveanu, viața și spiritualitatea satului românesc este aspectul dominant al operelor sale, deoarece așa cum afirma și autorul: „Țăranul român a fost principalul meu erou”. Imaginea țăranului este cea a locuitorului de la munte, moldoveanul cu viața aspră ca și meleagurile prăpăstioase, pe care este sortit să trăiască. Eroii lui Sadoveanu sunt mai mult decât tipuri umane reprezentative pentru spațiul carpato-dunărean, devenind prototipuri și chiar arhetipuri: comisul Ioniță, ca prototip, este răzeșul, ca tip uman devine țăranul perseverent, ca arhetip evidențiază adevărul; Moș Leonte Zodierul reprezintă tipologia țăranului sfătos, ca prototip este cititorul de zodii, iar ca arhetip reprezintă Armonia; Ancuța este tipul hangiței inteligente, ca prototip este imaginea negustorului, ca arhetip reprezintă Datina, ca principiu autohton al Legii.
Ultimul capitol extinde studiul asupra interferenței dintre cult și popular la nivelul celor doi autori propuși,prin câteva exemple de aplicații la clasă. Cele trei activități practice au avut în centrul atenției următoarele elemente: asemănări și diferențe între basmul cult și cel popular , utilizând diagrama Venn; identificarea influenței povestitorului în opera Hanul Ancuței, cu scopul de a marca influențele modelului popular, dar și noutatea impusă de implicarea foarte mare a povestitorului în interiorul textului. Ultimul studiu de caz are ca punct de plecare romanul Baltagul, folosind ca metodă didactică procesul literar, propunându-și găsirea de răspunsuri cu privire la moartea lui Nechifor Lipan, cu trimitere la elementele de mentalitate tradițională, dar și la elementele de modernitate. Toate modelele de lecții propuse au avut ca intenție și stimularea creativității și a capacității elevilor de a folosi informațiile în viața de zi cu zi.
Caracterul didactic este reflectat prin aplicarea elementelor teoretice referitoare la literatura populară și cea cultă, regăsite în operele celor doi scriitori, în activități practice desfășurate în cadrul colectivului de elevi, utilizând metode tradiționale îmbinate cu cele moderne. Aspectul didactic a avut un obiectiv precis: capacitatea elevilor de a dovedi prin implicare și rezolvare nivelul de înțelegere a termenilor și elementelor studiate, prin aplicarea informației în exerciții diverse, implicându-i activ și stimulându-i competitiv.
Ideile principale ale lucrării Valorificarea structurilor mentale și tradiționale și a temelor folclorice în literatura cultă fiind trasate, considerăm oportună inițierea demersului științific, asumându-ne atât aspectele pozitive, cât și cele negative ale acestei ample cercetări.
METODOLOGIA CERCETĂRII
În realizarea oricărui demers științific este necesară utilizarea unor metode și instrumente de cercetare a căror menire este facilitarea procesului de cercetare științifică. Calitatea unei cercetări este determinată de metodele și procedeele utilizate, atunci când acestea sunt stabilite în concordanță cu specificul obiectivelor propuse.
În mod curent, lucrările de specialitate definesc metodele de incursiune științifică și construcție a textului unei lucrări ca un drum sau o cale de urmat în activitatea de cercetare pentru îndeplinirea scopurilor, adică pentru informare și formare. Procedeele, tehnicile și instrumentele utilizate în incursiunea științifică sunt componente ale metodei, privite ca elemente de sprijin sau ca modalități concrete de valorificare a acesteia.
Pentru realizarea unei cercetări eficiente este nevoie de folosirea unor metode active care antrenează gândirea, metode ce favorizează înțelegerea conceptelor și a ideilor, precum și metode care determină realizarea de reflecții critice și judecăți de valoare. Psihologul precum J. Piaget (Piaget J.,1972, p.78) E. Claparede (Claparede E., 1973, p.105) au susținut faptul că orice cercetare are ca punct de plecare o întrebare problemă sau o situație problemă. În cazul lucrării noastre: Valorificarea structurilor mentale tradiționale și a temelor folclorice în literatura cultă se naște o situație problemă, a cărei soluții pot fi găsite doar prin analize, dezbateri și studii multiple. Situația analizată are în vedere descoperirea și înțelegerea modalităților în care sunt valorificate și păstrate tradițiile și influența acestora asupra literaturii culte.
Prin natura ei, lucrarea de față se înscrie în curentul de cercetare pozitivist completat cu ample abordări de tip interpretare, cu elemente critice și opinii personale, care se întrepătrund într-un mod armonios pentru a conferi lucrării o notă de originalitate și profesionalism. Calitatea lucrării este asigurată și prin grafice, teste, scheme grafice și tabele a căror menire este facilitarea înțelegerii și însușirii informațiilor prezentate în cadrul cercetării. Demersul lucrării este unul de tip deductiv, pornind de la aspectele generale privind mentalitatea tradițională și influența acesteia la nivelul literaturii culte, prin teme și motive și finalizând cu particularizarea acesteia în creațiile literare ale lui Ion Creangă și Mihail Sadoveanu.
Referitor la tipologia cercetării abordate putem afirma că avem de-a face, în situația de față, cu o cercetare de tip calitativ îmbinată cu cea de tip cantitativ. Septimiu Chelcea afirma în legătură cu cercetarea de tip calitativ că este”…o paradigmă în curs de afirmare…”, iar în „…confruntarea cu paradigma predominantă (cercetarea cantitativă), nu se prezintă deplin cristalizată, cu un sistem de concepte coerent și cu un număr însemnat de cercetări exemplare” (Chelcea S., 2007, p. 125). Cele două tipuri de cercetare nu sunt în antiteză, ci sunt complementare: un demers științific care va dăinui probei timpului presupune o combinare optimă a metodelor de cercetare în scopul atingerii obiectivelor propuse.
Primul capitol al demersului nostru are ca obiectiv prezetarea generală a literaturii percepută ca un act cultural, etapele evoluției acesteia și interferența cu celălalte arte, precum și legătura dintre elementele populare și cele culte în realizarea operelor literare. Pentru atingerea acestui obiectiv am apelat la metoda analizei de conținut asupra unui număr important de surse, constând în cărți din domeniul de specialitate, metodic și nu în ultimul rând, pedagogice. Cercetarea din primul capitol urmează o direcție transversală prin prisma tehnicilor utilizate: de observație, comparație și analiză conceptuală.
Al doilea capitol adâncește cunoștințele pe tema elementelor de literatură populară- cultă, realizând, în vederea fixării informației, o schemă în care am exemplificat trăsăturile baladei populare cu cele ale baladei culte, iar la final s-a întocmit un test de evaluare. Literatura de specialitate a fost valorificată prin prelucrarea ei cu ajutorul analizei, a observației neparticipative și a comparației. Sursele utilizate sunt reprezentate în cărți de specialitate.
Capitolul al treilea aduce în prim plan analiza calitativă, realizându-se o incursiune în universul literar al lui Ion Creangă. Rezultatul studiului literar s-a concretizat prin expunerea unor puncte de vedere comune, prin care s-au evidențiat obiectivele propuse.
Partea centrală a capitolului patru este reprezentată de problematica miturilor și elementelor tradiționale din mentalitatea colectivităților rurale regăsite în romanul Baltagul, de Mihail Sadoveanu. Pornind de la aspectele generale legate de mituri, am realizat o particularizare a acestora, folosindu-ne de acțiunea și evenimentele din roman.
Ultimul capitol al lucrării noastre se înscrie în curentul de cercetare pozitivist, constructiv. Scopul studiului din această ulimă parte a fost fructificarea informațiilor dezbătute pe întreg demersul științific, realizând aplicații practice, prin îmbinarea metodelor didactice tradiționale cu cele moderne: diagrama Venn, procesul literar, analiza și sinteza.
Rezultatele lucrării pun în valoare contribuția științifică a autorului și sintetizează rezultatele obținute. Metoda utilizată pentru expunerea acestor idei este cea interpretativă.
CAPITOLUL I
LITERATURA ACT CULTURAL
EVOLUȚIA FENOMENULUI LITERAR
Scrierea a apărut într-o anumită etapă de dezvoltare a societății umane. La început ar fi existat o fază de cultură orală, perioadă în care totul se transmitea numai prin intermediul vorbirii, prin viu grai, urmată de o fază a scrierii, ca rezultat al apariției tiparului. Scrisul asigură experienței umane un mijloc eficient pentru a se evita uitarea și pierderea valorilor literare.
„Cultura tradițională are o structură esențial orală, fiind rezultatul a două influențe: una a păturilor populare necultivate și alta evoluată, canonizată, a păturilor aristocratice, a burgheziei orașelor. Aceasta se percepe ca un tot al culturii formațiunilor sociale, care se află în afara exercitării puterii și conducerii vietii economice –sociale- politice-culturale. Ele având cultura proprie, dar care se detașează de sistemul valoric și normativ adoptat al societății.” (Papadima O., 1970, p. 156).
Cultura tradițională are o concepție proprie, autonomă despre lume, un sistem de cunoștințe și credințe, de arte proprii, mod și modele de viață, obiceiuri, mediu material și arhitectural. În ceea ce privește cultura populară, spiritual are o existență dominant orală, trăiește în conștiința poporului și se transmite din generație în generație prin viu grai. La nivelul acesteia se regăsesc o serie de elemente, dar și un sistem de cunoștințe cu valoare practică despre universul natural și reprezentări mitologice. Așa cum reiese din definiție „este o asociere de elemente, cunoștințe cu valoare practică despre universul natural și despre reprezentările mitologice, despre om ca individ social și orizontal său spiritual”. (Papadima O., 1970, p. 128). Aspectul tradițional, considerăm că, este reflectat prin sistemul de credințe tradiționale, obiceiuri, ritualuri și cermonialuri regizate pe fondul acestor credințe, manifestări literare, muzicale, sistem de comportamente interindividuale și intergrup.
Literatura română cultă cunoaște mai multe perioade de evoluție. Fiecare perioadă corespunde unui anumit climat și mediu cultural, social, economic și politic, fără să se identifice cu acesta, însă având trăsături definitorii, personalitățile sale și poate ilustra, pe lângă specificul național și o anumită trăsătură generală a literaturii universale, un anumit curent literar sau măcar tendințe ale acestuia. După cel de-al doilea război mondial, literatura are o evoluție sinuoasă, fiind vorba despre literatura contemporană (până în 1989) corespunde perioadei dictaturii comuniste. Ea cunoaște o perioadă proletcultistă, fără o valoare artistică deosebită: A. Toma, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, iar în jurul anului 1960 debutează noua generație, formată din Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Fănuș Neagu ș.a. (Călinescu G., 1982, p.256).
În evoluția ei, literatura română cultă cuprinde o diversitate de specii literare, integrate acelorași genuri care se întâlnesc în literatura populară: liric, epic, dramatic și aforistic. Obiectul istoriei literare este în mod necesar opera literară, percepută ca un fenomen estetic. Înțelegem că, au apărut pentru prima dată operele literare, iar pentru înțelegerea lor, a fost necesară o cunoaștere mai amplă, din punct de vedere a originalității și istoriei lor. George Călinescu reușește în Istoria literaturii române de la origini și până în prezent (1941) să aducă o clarificare referitoare la relația cultură–literatură: “Fără îndoială, literatura aparține culturii, se dezvoltă în cadrul și pe fundalul său, trăgându-și seva din substanța ei”. (Călinescu G., 1941, p. 183).
În vremea veche, constatăm că memoria auditivă avea o pondere mai mare la popoarele care nu au utilizat scrisul, reținând mai ușor multe texte poetice, fiindcă erau asociate cu muzica și dansul. În proză se folosea stilul oral, ce permitea un ansamblu de stări și atitudini, transmise prin viu grai, oferind o proză ritmată, plină de muzicalitate. La nivelul aceluiași popor pot să coexiste două forme diferite de cultură: cultura scrisă a clasei dominante, ce studiază și analizează fenomenul cultural, și cultura orală a clasei oprimate, de fapt a celei mai mari părți a poporului. De-a lungul timpului, prin diversitatea operelor apărute, s-a ajuns la concluzia că literatura este de două tipuri: literatura tiparului și cea a tradiției. Creația literară scrisă sau tipărită transmisă pe căile specifice acesteia, se opune unei creații orale, pentru că în creația orală regăsim multe elemente din folclor, reflectând prin conținut tradiția unui popor.
Se înțelege că literatura scrisă are fundamentul în literatura populară, deoarece păstrează aspectele specifice acesteia: tradiția, istoria și folclorul. Un text născut sub influența deplină a oralității, are însușiri bine definite și înrădăcinate, însă, prin influența unui scriitor și adaptarea după arta sa narativă, va căpăta înțelesuri noi, în funcție de context. Poezia orală creată pentru a fi ascultată se supune unor reguli diferite decât cele ale poeziei scrise, creată pentru a fi citită, creatorul utilizează formule și locuri comune, iar cel în scris este eliberat de această constrângere. Opera folclorică folosește procedee artistice cu un caracter savant, ca și cea literară, însă deosebirea dintre folclor și literatură nu constă în gradul de realizare artistică, ci în faptul că se întocmește cu alte mijloace artistice decât literatura, specifice artei orale.
Se consideră că limba literară utilizată în creațiile scrise, culte, se deosebește de limba sau vorbirea populară, din care izvorăsc creațiile populare, prin aceea că nu îngăduie folosirea unor rostiri sau forme locale ca: pă, în loc de pe, ghini sau bini în loc de bine etc. Ea nu îngăduie nici folosirea unor cuvinte cu răspândire regională, ca: oghial-palpumă; batăr-măcar, de asemenea sunt excluse expresiile familiare sau de mahala: a feșteli iacaua, gagiu etc. (Cartojan N., 1980, p. 98). Este de menționat că vorbirea sau limba populară este mai întotdeauna plină de rostiri, de cuvinte cu caracter arhaic, de forme și de cuvinte cu aspect regional și o notă reprezentativă, însă deosebirile apar numai în pronunție și vocabular, prin dialect și grai, pentru că gramatica este peste tot aceeași.
Pe lângă forma literară și forma populară, limba română mai este și limbă a literaturii artistice. În literatura artistică, baza este limba literară ca limbă a culturii, astfel încât recunoaștem legătură dintre literatură și cultură. Literatura artistică nu se scrie în graiurile locale, deoarece la nivelul acestora există literatura populară sau folclorică, ea fiind scrisă cum se aude doar când este culeasă de cercetători de la oameni. Limba literaturii artistice este mai permisibilă decât a limbii literare, deoarece permite utilizarea oricărei forme, oricărui cuvânt sau oricărei expresii, atât din limba populară, cât și din graiuri. Singura regulă este aceea că utilizarea formelor, cuvintelor sau expresiilor trebuie să fie făcută cu măsură, să se încadreze în conținutul operei, fiind lăsate să se vadă numai cât este necesar. Introducerea acestor trăsături și particularități depinde de arta unui scriitor. (Coteanu I., 1981, p. 272).
Un exemplu este Mihail Sadoveanu în opera căruia sunt identificate cuvinte și expresii moldovenești, însă cu măsură, dar suficiente pentru a sugera că întâmplările se desfășoară în Moldova. În esență, limba literaturii artistice utilizează diverse forme ale limbii cu scopul de a sugera dorințele scriitorului. Limba literară folosită în literatură devine artă.
Literatura este o artă a cuvântului, deoarece individul se așteaptă ca ea să spună ceva despre lume, în așa fel încât să ne atragă prin însuși felul de a spune. Pentru a îndeplini această așteptare, literatura folosește fundamentul literar și cultural realizat de către oamenii de cultură, savanții și artiști în limba națională. Unul din scriitorii români a cărui operă pornește de la aspectele literare existente este Vasile Alecsandri, care a sintetizat exprimarea poetică a poeziei populare dinainte și a înnoit-o. Mihai Eminescu a îmbinat expresia din folclor nu doar cu poezia din vremea sa, ci și cu o înțelegere filozofică mai adâncă a lumii: poezia Mai am un dor sau Ce te legeni, codrule…. În proză, de asemenea, temele, motivele, limbajul artistic a fost modificat, de la formele existente din perioada cronicarilor până la proza lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu sau scriitorii din zilele noastre.
Drumul parcurs de literatură, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre este amplu, însă fiecare treaptă din evoluția acesteia este marcată de particularitățile scriitorilor care se încadrează într-o perioadă. A cultiva literatura înseamnă a valorifica tradiția și a implementa trăsăturile acesteia în creațiile literare viitoare. Nu toată lumea ajunge să fie poet sau prozator, însă fiecare cu atenție și grijă, se va afla în situația de a spune sau a scrie bine, precis și clar ce are de spus. Respectându-ne limba și valorile literare, vom respecta națiunea, suferințele, străduințele și succesele ei, trebuie doar s-o cultivăm.
1.2. INTERFERENȚA ARTĂ – LITERATURĂ
Arta reprezintă mijlocul care oferă fiecărui individ posibilitatea de a simți și cunoaște realitatea într-un mod specific. Artele s-au diferențiat și specializat, în funcție de domeniul tratat, însă având un scop comun: acela de a delecta, de a instrui, de a crea o stare de tensiune interogativă. Indiferent de materialul sau domeniul reprezentat artele exprimă neliniște, fericire, taină, situații existențiale semnificative. Există întrepătrunderi între diferitele arte, care luminează mesajul operei, nuanțează o idee, ajută autorul și pe cel care receptează opera din dorința de a descoperi tainele Universului.
Literatura este arta cea mai complexă, în sensul că se referă la multiplele aspecte ale naturii și ale vieții omenești, existând în creațiile multor autori o simbioză între cadrul natural și cel uman. Mesajul oricărei opere literare, fie populară sau cultă, exprimă stări de o profundă încărcătură emoțională, deși se utilizează cel mai simplu material în situația de comunicare, adică cuvântul. De exemplu, literatura istorică a lui Mihail Sadoveanu, ne transpune înapoi în timp, facându-ne să retrăim suferințele și bucuriile strămoșilor noștri, trecutul istoric, patriotismul lor, curajul în lupta pentru libertate. Literatura de călătorie ne oferă viziunea unor meleaguri noi, neumblate, dar care stârnesc interes, deoarece deschid noi orizonturi, aduc un plus de noutate, iar cea științifico-fantastică ne propune să ne imaginăm viitorul, impulsionându-ne să muncim pentru a-l face cât mai frumos. (Limba și literatura română, clasa a IX-a, p. 23)
Principala modalitate prin care arta descoperă noi valori și conturează universul propriu de cunoaștere este imaginea artistică. Se îmbină aspectele creative ale creatorului, imaginea conferă specificitate artei, deosebindu-se de știință, deoarece aceasta operează cu concepte și teorii. Prin intermediul imaginii artistice se particularizează generalul, accentul punându-se pe atitudinile și sentimentele autorului față de realitatea prezentată. La începuturile lor, artele nu aveau elemente care să le diferențieze, existau asemeni unui tot creativ, sincretism, prin care erau îmbinate mai multe arte (dans, muzică, spectacol teatral, folclor).
1.2.1. LITERATURA ȘI ARTELE PLASTICE
Istoria culturii a cunoscut etape în care literatura a avut ca sursă de inspirație artele plastice, prin cuvinte încercându-se realizarea sugestiei picturale. Un scriitor al literaturii române care îmbină armonios arta plastică cu literatura este Vasile Alecsandri în ciclul de poezii intitulat Pasteluri. Sunt creații literare concepute asemeni unui tablou, conturând în multiple ipostaze și anotimpuri frumusețea naturii. În Scrisoarea IV, Mihai Eminescu a comparat frumusețea feminină cu o marmură de Paros sau cu o pânză de Correggio. (Manual Limba și literatura română, 1995, p. 22).
Interferența literaturii cu artele plastice se regăsește și la scriitori care reușesc să-și îmbine cele doua înclinații: desenul și literatura în Sonetele lui Michelangelo, desenele lui Victor Hugo sau ale lui Barbu Stefănescu Delavrancea.
1.2.2. LITERATURA ȘI MUZICA
Muzica este arta prin care individul se regăsește în diverse momente ale vieții, aceasta oferindu-i o stare de liniște, de calm, încărcându-se cu energie pozitivă. Mulți scriitori prin creațiile lirice au urmărit să valorifice sonoritățile poeziei, cultivând muzicalitatea versurilor, prin elementele de prozodie, adică rimă, ritm și măsura versurilor.
Multe din creațiile eminesciene: Mai am un singur dor, Pe lângă plopii fără soț etc au fost transpune pe linie melodică, deoarece exprimau sentimente profunde, trăiri intense și ofereau compozitorilor inspirație prin valorile sonore ale versurilor acestora. Au rămas celebre în istoria literaturii și artei, operele lui Verdi (Hernani, Rigoletto) sau Othello de Shakespeare. Există situații când între muzică și literatură s-a realizat o legătură, însă bazată pe abordarea aceleași tematici: atmosfera de melancolie, meditație, visare (Melancolie, Scrisoarea I) poate fi asimilată cu armoniile tulburătoare din Sonata lunii de L. Beethoven. (Manual de limba și literatura română, 1995, p. 23)
Se consideră că literatura și arta au coexistat din cele mai vechi timpuri, de la strămoșii noștri am păstrat cântecele de jale, specifice înmormântării, de nuntă, de cătană când tinerii plecau la armată. Evenimentele din viața comunității tradiționale, arhaice erau marcate de cântece și voie bună, prin care erau traduse sentimentele diverse ale celor prezenți: bucurie, tristețe, melancolie. Toate aceste trăiri erau acceptate de comunitate fiindcă percepeau totul ca venind de la Dumnezeu, crezând că destinul lor a fost trasat încă de la naștere.
Relația dintre muzică si literatură persistă și azi prin creații precum: doina de dor, de jale, baladele populare unde regăsim aspecte ale vieții strămosești, sau fapte de vitejie ale unor personalități istorice sau imnul Deșteaptă-te române, care prin versurile sale aduce un omagiu poporului român și faptelor sale vitejești din cele mai vechi timpuri, precum și Imnul lui Ștefan cel Mare, unde sunt glorificate faptele de vitejie a celui care a luptat pentru pacea poporului român. Literatura populară va păstra o permanentă legătura cu muzica, dansul (hora din sat), deoarece prin acestea fiecare individ va găsi puterea să treacă peste greutătile vieții.
1.2.3. LITERATURA ȘI ARTA FILMULUI
Literatura și cinematografia sunt arte ale succesiunii, iar mesajul lor este perceput în timp. Relația dintre cele două arte există fie prin ecranizare, fie prin mijloacele tehnologice care devin tot mai utilizate de către indivizi. Similitudinea dintre aceste două tipuri de artă constă și în utilizarea codului verbal, cu specificarea că în cazul cinematografiei, regăsim elemente nonverbale și paraverbale. Pe lângă autorul propriu-zis, specific operei literare, în cinematografie apare un autor secund, mai ales regizorul: acesta are o serie de libertăți și inițiative, conferind spectacolului cinematografic valoarea unui act de creație. Literatura și filmul se stimulează reciproc, sunt în permanentă căutare de mijloace expresive, pentru a reda cât mai bine și interesant mesajul creației. Se observă că și lieratura ține pasul cu evoluția tehnologiei, prin faptul că ni se oferă literatura în format electronic, pliându-se foarte bine pe interesele tuturor. (Manual de limba și literatura română, 1995, p. 24).
Multe dintre marile opere literare au fost ecranizate, de exemplu: Moara cu noroc, de Ioan Slavici, operele lui L. Rebreanu Ion, Pădurea spânzuraților sau Moromeții, de Liviu Rebreanu, însă cele mai valoroase nu sunt și întotdeauna cele mai fidele, ele își păstrează valoarea și înțelesul în esența lor beletristică. Legătura literaturii cu arta este evidențiată prin ceea ce în arta filmului se numește „flash-back-ul”, adică reconstituirea unor episoade din trecut în cadrul unei narațiuni la timpul prezent, sau „transfocarea”, modalitate de apropiere sau depărtare a obiectivului de personajul sau scena urmărită.
În realizarea operei literare autorul pornește de la o realitate, pe care nu o păstrează în totalitate, ci o trece prin filtrul imaginației, a sensibilității sale, dobândind o nouă formă care o transpune în ficțiune. Romanul Maitreiy de Mircea Eliade reprezintă un astfel de exemplu, deoarece pornește de la experiența avută de autor în Calcutta, deși unele lucruri primesc alt sens decât cel din realitate. Un alt exemplu este romanul lui Mihail Sadoveanu, Neamul Șoimăreștilor, în realizarea căruia autorul pornește de la evenimente istorice de la începutul secolului al XVII-lea, evocând personaje reale: Ștefan Tomșa sau Simion Bârnovă, viitorul domnitor Miron Barnovski. Sadoveanu ilustrează în romanele istorice Neamul Șoimăreștilor sau Zodia Cancerului, tipologii existente în istorie: Tudor Șoimaru, Mihu, Anița, însă comportamnetul și atitudinea lor nu au existat în realitate, deci sunt conturați prin imaginația autorului. (Manual de limba și literatura română, 1995, p. 25).
Scriitorii schimbă adesea ordinea unor evenimente reale, atribuie unui personaj, acțiuni observate la persoane diferite pentru a da un sens profund și a îmbina realitatea cu ficțiunea. Arta filmului, asemeni literaturii, va porni de la realiate, dar prin crearea scenariului și prezența personajelor sunt suprinse aspecte principale, deoarece filmul ne va da doar esența. O bună înțelegere a cărții necesită lecturarea în totalitatea ei. Întotdeauna literatura va rămâne arta, iar conturarea unui domeniu al artei va avea nevoie de elementele literaturii.
Liviu Rebreanu afirma în Mărturisiri: „E de prisos să arăt ce greșeală ar face cine ar crede că niște creații artistice sunt identice cu făpturidin viața de toate zilele. Artistul nu copiază realitatea niciodată…”. (Rebreanu L. 1984, p. 313).
1.3. LITERATURA – FORMĂ DE COMUNICARE
Comunicarea contribuie în mod esențial la existenta umană, permițând individului să se integreze în cadrul unui grup și să împărtășeasc gânduri, sentimente și trăiri, fiind esența evoluției ființei umane. Literatura fiind o artă a cuvântului, cel care realizează opera literară utilizează un bogat registru lingvistic format din elemente fonetice, lexicale, morfologice și sintactice, selectând doar acele elemente care reflectă realitatea prezentată, personalitatea sa artistică și natura cititorului căruia i se adresează. Scriitorii și diversitatea operelor depind de stilul adoptat, de modalitatea de combinare a elementelor de limbă, dar și de tematica vizată.
Un scriitor, precum Mihail Sadoveanu în operele căruia se va reflecta viața satului, aspectele tradiționale și cele istorice, vom regăsi un limbaj cu termeni arhaici, regionalisme și expresii populare, toate adunate într-o exprimare simplă, dar valoroasă pentru a sugera trăirile intense și frumusețile interioare și exterioare a celor din lumea tradițională. Natura filozofică a creațiilor poetului Lucian Blaga va dovedi înclinația spre termeni greoi, ambiguui: „metaforă revelatorie și plasticizantă”, lumea lui reprezentând taina existențială: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Bacovia în creațiile lirice utilizează elemente lingvistice care sugerează ideea de moarte, spleen, melancolie și singurătate: „aripi de plumb/ amor de plumb”.
Ca în orice comunicare culturală, limbajul, codul literaturii orale, implică ordonarea pe diferite planuri a unei mari complexități de fapte. Limbajul poetic oral și-a conturat modele abstracte cu existența virtuală, asemănătoare modelelor limbii, care permite comunicarea artistică. În poezia populară românească, versul, ca unitate fundamentală, are o structură relativ redusă, între cinci și opt silabe, în care accentele metrice nu coincid cu accentele cuvintelor din vorbirea curentă, iar rima este de tip pereche. Textele din literatura populară sunt realizate de către scriitori anonimi, iar limbajul este unul simplu, cuvinte pe înțelesul tuturor, dar care surprind profunzimea trăirilor sufletești. (Manual de limba și literatura română, 1995, p. 27).
Enunțul artistic este colectiv, indirect și instrumental. Comunicarea reprezintă un element esențial în relațiile umane, o modalitate prin care omul se raportează la ceilalți și își găsește un loc în societate și în lume. În epoca modernă, actul comunicării este văzut ca o unitate între informației și individ, aceasta din urmă, feed-back-ul oferind valoarea informației. Fiecare scriitor prin mijloacele artistice utilizate își formează propriul stil, caracterizat de subiectivism.
Textele literare alcătuiesc un tot unitar, ce respectă două condiții esențiale: cea de coerență și de coeziune. Pentru ca un text să transmită o idee sau mesaj inteligibil și semnificativ, este nevoie de păstrarea logicii în transmiterea mesajului și de furnizarea unor informații coerente, iar trecerea de la o idee la alta să nu modifice sensul textului. Coeziunea este un concept referitor la tema textului, la mijloacele gramaticale folosite, pentru a-i da acestuia aspectul unui întreg organizat: repetiția unor elemente gramaticale, paralelismul, substituția, elipsa, joncțiunea, timpul verbal.
Pentru a cunoaște tipul mesajului transmis printr-o operă literară adevărul dezvăluit, se va realiza o comparare între ce este textul lierar si cel nonliterar. Textul literar se suprapune conceptului de operă literară, fiind o modalitate de cunoaștere subiectivă a realității obiective. Se consideră că textul literar vizează, în special, latura afectivă și sensibilă a cititorului, fără intenția de a informa. Amprenta subiectivității este redată prin exprimarea directă a ideilor, regăsind mărci lexico-gramaticale ale eului liric, stilul direct, apropiind receptorul de text, deoarece cititorul se identifică prin experiențele sau trăirile autorului. Cuvintele sunt folosite cu sens conotativ, apar imaginile artistice, există topica subiectivă, toate exprimând universul imaginativ și creativ al autorului. (Vianu T., 1965, p. 276).
La polul opus, se analizează, textul nonliterar, pentru a evidenția aspectele definitorii. Acesta are scopul de a informa, de a convinge, de a amuza, referindu-se la elemente din realitate. Este formulat clar, fără ambiguități, textul fiind de multe ori însoțit de imagini grafice, cu scopul de a impresiona ochiul, să atragă, să convingă și să faciliteze obținerea rapidă a informației dorite, chiar si pentru necunoscători. Aria de cuprindere a nonliterarului este foarte vastă, deoarece sunt incluse textele științifice, ale căror caracteristici vizează obiectivitatea, cuvintele având sens denotativ, vocabularul specializat, neologic, neutru, pentru a evita interpretări arbitrare.
Lumea textului literar se bazează pe ficțiune ce redă imaginația și implicarea directă din partea celui care întocmește opera literară. Nonficțiunea este realitate, adevăr și sursă de informație utilizată doar în textele nonliterare.
Indiferent de tipologia textului, literatura ca un act de comunicare necesită următoarele elemente: (Iorga N., 1925, p. 132).
Emițătorul sau transmițătorul reprezentând cel care transmite un mesaj;
Receptorul/destinatarul mesajului respectiv. Într-un act de comunicare pot exista mai mulți emițători și receptori;
Mesajul este secvența pe care emițătorul o transmite către receptor. Este necesară înțelegerea și cunoașterea elementelor de cei doi actanți, în vederea realizării comunicării;
Codul are în vedere un ansamblu de elemente, care pot aparține unei limbi, gesturi, semnale sonore sau vizuale de diverse feluri;
Canalul reprezintă mediul de transmitere a mesajului. Zgomotele, scrisul neciteț, greșeli de tipar sunt factori care pot îngreuna comunicarea;
Contextul este ansamblul factorilor, dincolo de sensurile de structură lingvistică a enunțurilor afectează semnificația acestora.
Existența acestor elemente ale comunicării și diversitatea relației dintre ele, în funcție de context, permite o clasificare a acesteia:
Din punct de vedere al transmiterii mesajului, comunicarea poate fi: (Noomen, G.W. 1998, p. 113) .
Directă – atunci când partenerii de comunicare se află față în față, într-un context situațional comun;
Mediată – când cele două părți folosesc diverse alte mijloace de transmitere a mesajului (scrisoarea, faxul, telefonul etc.)
Bilaterală – situație în care se realizează un schimb de roluri: emitătorul devine receptor și invers.
Unilaterală – atunci când receptorul nu devine emițător, mesajul fiind transmis doar într-un singur sens (ecran-telespectator).
În funcție de numărul participanților și de tipurile de relație dintre ei: (Stanton, N., 1995, p. 87).
Intrapersonală (dialog interior) – receptorul și emițătorul nu sunt diferiți, codificarea nu este obligatorie, comunicarea nu depinde de canal.
Interpersonală – are în vedere doi participanți, obiectivele ei fiind influențarea opiniei sau atitudinii celuilalt, autocunoașterea, descoperirea lumii exterioare prin dialog, stabilirea și menținerea relațiilor.
De grup – presupune mai mult de doi participanți.
Publică – necesitând un emițător unic și un grup de receptori, cu reguli și principii stabilite de retorică.
De masă – emițătorul este instituționalizat și se adresează unor destinatari necunoscuți, prin presa scrisă, radio-TV, internet.
3. După statutul interlocutorilor: (Noomen, G.W. 1998, p. 118) .
3.1. Verticală: șef-subaltern;
3.2. Orizontală: partenerii au același statut).
4. După codul folosit: (Noomen, G.W. 1998, p. 122) .
4.1. Verbală – informația este codificată și transmisă prin cuvânt. Este specifică omului și are formă orală și scrisă, folosind canalul auditiv și vizual.
4.2. Paraverbală – nu poate exista decât în independența și concomitent cu cea verbală, fiind importante particularități ale vocii, pronunției, ritm, debitul vorbirii, pauza, intonația, etc.
4.3. Nonverbală – informația este codificată și transmisă printr-o diversitate de semnale legate de postura, mișcarea, gesturile, privirea, orientarea corpului etc.
4.4. Mixtă – este o combinare între tipurile precedente.
5. După finalitatea actului comunicativ: (Noomen, G.W. 1998, p. 131) .
5.1. Accidentală – constă în transmiterea întâmplătoare de informații ce nu sunt vizate în mod conștient și voluntar de emițător și cu atât mai puțin adresate unui receptor.
5.2. Subiectivă – exprimând starea afectivă a locutorului (nervozitatea, echilibrul, nerăbdarea).
5.3. Instrumentală – este focalizată pe un scop precis, urmărind anumite efecte și obiective manifestate în comportamentul receptorilor.
O altă latură importantă din literatura de specialitate care vizează problematica comunicării se referă la funcțiile acesteia. De-a lungul timpului în urma analizărilor efectuate s-a constatat existența următoarelor funcții: (Șoitu L., 1997, p. 138)
Funcția emotivă, cea prin care sunt transmise emoțiile emițătorului, printr-o serie de mijloace artistice: accent, intonație, interjecții. Rolul acesteia este de accentuare a unei stări, atitudini, dorințe;
Functia conotivă se referă la capacitatea de convingere pe care îl are mesajul asupra destinatarului. Trebuie să înțelegem ceea ce citim, pentru a ne dezvălui sentimente sau a ne oferi soluții și perspective și a ieși din impas.
Funcția poetică care valorizează mesajul, conferind originalitate textului, autorul reușind să fie el însuși.
Funcția referențială este legată de realitatea pe care o exprimă mesajul și de situația în care se face comunicarea. În centru se află evidențierea aspectelor concrete ce urmează a fi transmise, urmărind reacțiile provocate de acestea aupra indivizilor.
Funcția metalingvistică, prin care mesajul face referire la codul utilizat, incluzând gestica, mimica, tonul etc. Are un aport deosebit asupra înțelegerii textului, a discursului;
Funcția fatică are în vedere canalul de comunicare și controlul funcționării lui, constă fie în stabilirea comunicării, fie în prelungirea sau întreruperea ei, cu scopul verificării traseului și a calității receptării.
Autorul prin opera literară realizată comunică stări, trăiri, sentimente, valoarea literară a mesajului transmis este sugerată de feed-back-ul primit din partea cititorului. În acest sens au fost identificate trei situații: (Șoitu L., 1997, p.146).
Când comunicarea este orientată asupra emițătorului, este evidențiat aspectul emotiv, expresiv al limbajului, predominând persoana I.
Când este orientată asupra receptorului, adresarea se face la persoana a II-a, fiind prezente substantive în vocativ și verbe la imperativ.
Când comunicarea este orientată asupra contextului, textul are un caracter descriptiv, informativ, cognitiv, iar din punct de vedere gramatical se utilizează persoana a III-a.
Aspectele teoretice ale comunicării, menționează că literatura ne transmite diverse mesaje, ce exprimă multiple trăiri sentimentale, urmărind îndeaproape relația emițător-receptor. Tudor Vianu în „Dubla intenție a limbajului și problema stilului” afirma: „Cine vorbește comunică și se comunică. O face pentru alții și o face pentru el, în limbaj se eliberează o stare sufletească individuală și se organizează un raport social. Considerat în dubla sa intenție, se poate spune că faptul lingvistic este în aceeași vreme „reflexiv” și „tranzitiv”. Se reflecta în el omul care îl produce și sunt atinși, prin el, toți oamenii care îl cunosc. În manifestările limbii radiază un focar interior de viață și primește căldură ori lumină o comunitate omenească oarecare”. (Vianu T., 1941, p. 278).
1.4. RELAȚIE CULT – POPULAR
Opera literară cultă este universul creat de autor, unul imaginar, subiectiv, realizat printr-un limbaj literar cu valoare artistică, figurat, urmare a utilizării expresive a limbii. Ansambul operelor realizate de autori anonimi, talentați din popor, formează literatura populară a unui popor, care se poate manifesta sub cele două forme: literatură cultă sau populară. Ambele se încadrează în noțiunea de cultură, prin care se înțelege „totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire, ca rezultat al îndelungatei practici social-istorice” (Pop M., Ruxăndoiu P., 1976, p. 214).
Literatura populară se transmite din generație în generație pe cale orală, având un caracter anonim, colectiv, sincretic: balade, doine, strigături. Toate aceste specii folclorice pun în lumină bogăția sufletească a poporului român, gustul pentru frumos, concepția despre viață, dovedind talentul. Creațiile literaturii populare au fost strânse în culegeri de folclor, pentru a fi cunoscute de marii specialiști.
În cadrul literaturii culte se găsesc operele literare cu autor cunoscut, fiind transmise cititorului într-o formă scrisă. Fiecare popor își are literatura cultă proprie, în afara celei populare sau orale, care se dezvoltă diferit de la un popor la altul, depinzând de condiții sociale, istorice, economice, concrete ale unei anumite perioade istorice. Literatura cultă apare mai târziu decât cea populară, însă se dezvoltă paralel cu ea, deoarece interferează. Astfel, este explicat motivul pentru care multe opere culte au ca izvor de inspirație creația populară, pornind de la motive și teme ale acesteia, păstrate neschimbate sau trecute prin filtrul creativității poetice.
Raporturile strânse existente, încă de la începuturile ei, între literatura română cultă și folclorul național conferă acesteia o trăsătură definitorie și anume caracterul popular despre care George Călinescu afirma : „Importanța capitală a folclorului nostru, stă în aceea că literatura modernă, spre a nu pluti în vânt, s-a sprijinit, pe el în lipsa unei lungi tradiții culte” (Călinescu G., 1941, p. 227)
Caracterul tradițional al culturii populare își are originea în specificul societăților specifice acestei culturi, interesate de a permanentiza stabilitatea structurilor și mecanismelor de funcționare proprii. O trăsătură specifică a conștiinței rurale a fost și rămâne ideea că, multiplele schimbări și abateri de la normele de viață și cultură adoptate, devin un pericol pentru existența colectivităților, instaurând în interiorul acesteia o stare de nevinovăție cauzată de ideea că au fost încălcate regulile și tradițiile lăsate de strămoși.
Lumea folclorului diferă prin trăsăturile sale de celelalte arte, deoarece creația și receptarea sunt concomitente. De exemplu, cântărețul creează efectiv în momentul execuției, beneficiind în actul creației de stimuli veniți de la public și transpunându-i în creația sa care va avea un caracter colectiv. Ovidiu Bârlea, vorbind despre arta orală a povestitorilor, arată că aceștia „își întregesc mijloacele lingvistice cu gesturi și o mimică adecvată care îmbogățesc posibilitățile de exprimare și dau narațiunii un colorit mai viu, mai dramatic și mai captivant pentru auditoriu” (Bârlea O., 1981, p. 323) .
Literatura populară alături de cea cultă prin tematicile și motivele abordate, registru lingvistic utilizat reflectă particularitățile psiho-spirituale ale unui popor. Un element esențial pentru creațiile populare românești este stereotipia. În cântecul liric, începutul este marcat prin versuri stereotipe: „Frunză verde… Foaie verde”, dar neavând legătură cu restul textului. În basm, stereotipia este redată prin cele trei formule: inițială, mediană și finală, transpunând ascultătorul într-o lume fabuloasă. Aceste elemente ale basmului popular, le regăsim și în basmul cult cu diferența că autorul le trece prin filtrul imaginației, suferind unele modificări.
Autorul basmului cult abordează temele și motivele întâlnite în cel popular, însă dintr-o perspectivă comică sau psihologică. Personajele din basmul cult sunt mai puternic individualizate decât în cel popular, de aceea apar conflicte interioare intense. Cu toate că basmul cult exprimă viziunea proprie scriitorului, determinată de orienarea lui filozofică și concepția asupra folclorului, respectă fidel modelul folcloric până la aspectele originale ce ating toate nivelurile textului, nu numai cele structurale.
Relația cult-popular este prezentă și în tematica, atmosfera, imagistica multor balade culte. Ea se revendică tocmai din filonul folcloric național, în poeme precum: Baba Cloanța, de Vasile Alecsandri și Zburătorul, de Ion Heliade Rădulescu, fiind așezate la începuturile baladei culte românești. Sursa creației lui Vasile Alecsandri, Baba Cloanța (baladă cultă), este folclorul, titlul sugerând un personaj negativ, malefic întâlnit în basmele noastre populare, cât și din motto: „Baba-i calul dracului”, cum spunea o vorbă veche din popor. Mitul zburătorului a fost pomenit pentru prima dată de Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei și folosit ca izvor de inspirație și de alți scriitori: Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu în poemul Călin (file din poveste). George Călinescu, în Istoria literaturii române, consideră acest mit erotic ca unul dintre miturile fundamentale ale românilor, alături de mitul mioritic, mitul creației și cel al etnogenezei.
Doina reprezintă un alt exemplu de trecere a unei specii folclorice în perimetrul literaturii culte. Este o creație tipic românească, a liricii populare, fiind modelul sau sursa de inspirație a numeroaselor poezii culte: Vasile Alecsandri -Doina, lucrare în care păstrează tonalitatea, versificația și imagistica din cântecul popular sau Doina lui George Coșbuc, având tematica doinei populare. Doina este o creație reprezentativă a liricii populare românești, păstrată cu grijă în tradiția noastră, cu circulație pe cale orală, reflectând tradiția poprului român. Vasile Alecsandri a publicat pentru prima dată doina, în culegerea lui Poezii poporale. Balade (Cântice bătrânești) (1852). Această creație populară reprezintă simbolul existenței spirituale a românilor, fiind un izvor de viață și energie.
Doinele, într-o diversitate de variante, sunt răspândite pe întreg spațiul folcloric românesc, vor păstra aceleași motive (iubitul, iubita, om-natură, codrul, dorul, viața, moartea) etc. Elementul caracteristic al acestei specii culte sau populare este dat de prezența cuvântului „dor”, polisemantic și intraductibil, deoarece este specific românesc. Vasile Alecsandri afirma în volumul „Poezii poporale. Balade populare”, că: „Doina este cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce am auzit eu pe lume”. (op.cit., 1852, p. 145).
Din aspectele tratate se înțelege că opera pentru a ajunge în forma sa finală, suportă o serie de transformări, însă în cazul operelor folclorice, multitudinea de variante au alt înțeles, însemnând înfățișări concrete ale unui singur subiect. Există o interdependență a variantelor, diferă modul de percepere, perioada în care apar sau felul în care sunt prezentate. Actul de creație și de transmitere a unei opere tradiționale este același, alcătuind un singur act. Creația folclorică are șansa de a dăinui, devenind populară prin asimilarea, înțelegerea și receptarea de către popor. Înțelegem că opera sau cântecul popular, pot deveni culte dacă oferă celor interesați, cât mai multe elemente de recunoaștere tradițională, un cât mai bogat și mai variat material de formule, pe baza căruia autorul identifică propriile sale consonanțe spirituale, exprimându-le subiectiv sau obiectiv în operele sale.
Rămân emblematice și relevante cuvintele lui Ovidiu Bârlea: „A căuta autorul cântecului popular, este un nonsens oarecum: poetul este numai o expresie a comunității” (Bîrlea O., 1981, p. 185) pentru a sugera că literatura populară va reprezenta întotdeauna fundamentul literaturii culte.
CAPITOLUL II
FORME DE INTERACȚIUNE ÎNTRE LITERATURA POPULARĂ ȘI LITERATURA CULTĂ
2.1. PRELUARE – PRELUCRARE – INVENȚIE
Referindu-ne la folclorul contemporan și analizând trăsăturile specifice operelor acestuia, înțelegem că omul nou apare în condiții noi de viață, cu un rol deosebit în dezvoltarea folclorului. Grupurile situate pe poziții înaintate fac din faptele de folclor elemente active ale dezvoltării sociale. Ei primesc și păstrează acele bunuri tradițonale, care prin conținutul lor de idei corespund idealurilor și năzuințelor, le părăsesc pe acelea ce sunt depășite sau modificate, înnoiesc tradiția și creează bunuri noi.
Schimbările care apar în folclor sunt favorizate de caracterul oral și de creațiile populare, deoarece oralitatea reprezintă modul propriu de realizare a faptelor de folclor. Pentru a înțelege faptele și fenomenele de folclor este necesară relaționarea cu dezvoltarea conștiinței sociale, structura socială și viața economică. Este important ca în interiorul oricărei opere să găsim trăirea unui popor, datinile și credințele lui, pentru a da originalitate. Cărțile populare de pretutindeni dezvăluie prin conținutul și lumea tratată, neputința oamenilor de a reda idei și situații noi, deoarece intelectualitatea poporului este restrânsă.
Problema raportului dintre cărțile populare și folclor a fost tratată de către I.C. Chițimia, care într-o serie de studii, a demonstrat că ele „au plecat de la narațiuni și motive original-folclorice, iar în călătoria lor de la un popor la altul, au fost „împrospătate cu elemente folclorice locale”. Chițimia admite că „cel puțin unele din cărțile populare sau fragmente din ele au circulat oral într-o vreme în care știința de carte nu era răspândită” (I.C. Chițimia 1972, p. 421).
Cercetând aspectele legate de izvoarele unei literaturi, deducem că la toate popoarele și în toate timpurile, literatura populară a exercitat o mare influență asupra literaturii culte, ducând, uneori, la o confuzie între cele două. Literatura indienilor sau a egiptenilor reprezintă o bogată colecție de folclor, care reflectă credințele lor. Un exemplu ar fi Iliada lui Homer, percepută ca o combinație măiastră a unor producții populare. În cazul lui Shakespeare sursa de insiprație a fost folclorul poporului englez, intercalând texte întregi din producțiile populare.
Referindu-ne la literatura română, pravilele românești, au inclus aspecte legate de obiceiul pământului, al locului, datina țării, aceasta însemnând importanța credinței și respectul neamului față de valorile scrise sau moștenite: Pravila lui Vasile Lupu (Carte românească de învățătură, 1646), Pravila mare (Pravila lui Matei Basarab, 1652). Nu doar începuturile literaturii au fost influențate de folclor, considerând că ar fi lipsit sursele de inspirație, ci și scriitori din secolul al XX-lea au preluat trăsături și elemente de literatura populară.
Un exemplu de relație preluare-prelucrare-invenție din literatura populară în cea cultă este legenda și balada Corbea, pe care Ion Cătina a utilizat-o în realizarea poeziei Osânda. Mihai Eminescu în poezia O! mamă…, reflectă rugămintea iubitei de a-i pune la cap o ramură de tei, motiv preluat de la creatorul unei doine din Transilvania, în cadrul căreia apare rugămintea adresată iubitei în cazul morții:
„Mândră când oi muri eu/vină la mormântul meu/Și-mi seamănă siminic…” (S.C. Mândrescu, Literatură și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos, p. 98).
Obiceiul de a semăna flori pe mormântul ființelor iubite, este specific poporului nostru din cele mai vechi timpuri, preluat de Mihai Eminescu, inspirându-l în realizarea unor creații literare: „De-a pururi aproape vei fi de sânul meu/Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu”. (Balade populare) . Elementele de inspirației folclorică, la Eminescu, sunt preluate și prelucrate în Luceafărul, unde elemente tradiționale sunt plasate într-o poveste populară: o fată de împărat se îndrăgostește de soare. După multe străduinți răzbate până la locuința soarelui, dar mama lui, o bătrână răutăcioasă, temându-se ca nu cumva și Soarelui să-i cadă dragă fata, o preface în rândunică. Poetul a prelucrat aceste motive și a inventat în forma finală a poemului, povestea de dragoste dintre o fată de împărat „o prea frumoasă fată” și Luceafărul, care aparțin unor lumi diferite, astfel încât împlinirea iubirii fiind imposibilă.
În literatura română, unul dintre cele mai frumoase cântece populare românești, descrie jalea ce o cuprinde pe turturică, când își pierde soțul. Vasile Alecsandri a preluat o variantă înainte de 1866, iar Simion Florea Marian cunoaște două variante: una din Bucovina și alta din Transilvania. Aceste elemente sunt un patrimoniu comun tuturor popoarelor, deoarece a existat o variantă, a doinei în Serbia, iar în Italia existând varianta Amărâta turturică. În literatura română, cântecul popular Amărâta turturică a fost preluat și transpus în proză. Referindu-ne la interacțiunea dintre literatura populară și cea cultă, deducem că reprezintă un fapt consemnat de orice istorie a artelor, crescând pretutindeni într-o strânsă, firească și inevitabilă întrepătrundere. Arta populară și cultă au relaționat în permanență, utilizând modalități, experiențe, teme și realizări specifice fiecărei epoci istorice. Se deduce ideea că literatura cultă românească datorează incomparabil mai mult folclorului nostru, decât sclipirile care au pătruns de la ea spre el.
Tudor Vianu a realizat o analiză „Asupra caracterelor specifice ale literaturii române” (1959), specificând că la începutul literaturii noastre moderne, la Iancu Văcărescu și, îndeosebi, la Ion Heliade Rădulescu, înfiriparea poeziei lor în lumea folclorică a fost un fenomen firesc, fără programare, cu permanentă nostalgie a solului literar italian și a limbii lui Petrarca. Mai târziu, aceștia au utilizat legenda și credințele populare, transpunându-le într-o mitologie dacică de pură fantezie.
Ion Heliade Rădulescu a făcut drumul invers, prelucrare-preluare-invenție, pornind de la sevele inepuizabile ale limbii poporului nostru și ale poeziei lui, a reușit să dea literaturii noastre o capodoperă numită Sburătorul. La nivelul operei, este identificată, o sinteză a unei teme folclorice și a unui filon al literaturii culte. Există acel mit al tânarului ce fură sufletul tinerelor domnișoare, făcând ca ele să se îndrăgostească, ca mai apoi, să le părăsească, devenind o rușine pentru sat. Aici gândirea poporului, miturile lui, își vor pune amprenta asupra destinului personajelor. Florica este fata din mediul rural, novice în dragoste, care simte fiorul iubirii, trăind o suferință fizică. Aceasta o povestește mamei, dar este sesizată și dezbătută de femeile satului, problema unuia devine problema satului.
Influența tradiției și viziunile tipice credințelor și superstițiilor răspândite în mediul rural, motivează că femeile sunt înspăimântate, văzându-l pe acel tânăr ca un balaur, „Balaur de lumină cu coada-nflăcărată” ( vol. de Balade populare) sau ca un zmeu. Conform credinței populare, Zburătorul poate să ia chip de om, de aceea suratele bănuie că Zburătorul se strecoară pe hornul casei Floricăi și o compătimesc, persupunând că acesta o chinuie. Soluția specifică tradiției și concepției rurale este adoptată de surate, închinându-se și belstemându-l pentru a înlătura răul: „bată-l crucea”. Această operă e o capodoperă de un evident specific național, unde sunt preluate aspecte tradiționale, prelucrate prin imaginația și creativitatea scriitorului, reprezentând o invenție a acestuia. Versul nu e cel popular, ci alexandrinul românesc de 14 silabe. Poetul mimează cu desăvârșire gândirea populară, în mintea fetei, respectându-i profunzimile, dar dezvoltându-i nuanțele cu elemente de psihologie și filozofie.
Un alt scriitor, în operele căruia regăsim preluarea și prelucrarea aspectelor evidente ale creației populare, este Vasile Alecsandri. Acesta preia tocmai versul popular de opt-șase silabe, cu toate procedeele lui (exclamții, interogații, repetiții), mimând stilul poetic al doinei sau baladei. Zburătorul lui Alecsandri reprezintă o invenție a scriitorului, conturând o simplă tachinare amuzantă între flăcăi si fete, în luncă, la cules de fragi.
Raportul preluare-prelucrare și invenție apare și în creațiile populare. Proverbele redau elemente legate de viață (trăiri, stări), asemeni celorlalte forme de artă populară, sunt esențe de viață. Descântecul oglindește realitatea socială, izvorâtă, atât din viața oamenilor în trecutul îndepărtat, cât și din cea a prezentului. În astfel de creație populară apare omul cu suferințele lui, aflat într-o boală sau într-o năpastă, luptând cu viața, din dorința de a trăi cât mai mult. Descântecul cuprinde o bogăție imensă de imagini din viața de muncă a poporului, gospodăria și elementele ce îi conferă existența, preluând elemente ce caracterizează simplitatea vieții și prelucrându-le în realizarea acestei opere.
O. Densușianu afirmă: „sufletul popular e ca o imensă apă în care undele circulă în toate direcțiile, creând acea comunitate de idei, de credințe, ceea ce contribuie la susținerea solidarității omenești” (Densușianu O., 1922, p. 176).
2.2 NOȚIUNI GENERALE DIN SFERA LITERATURII POPULARE
Literatura populară este parte integrantă a folclorului românesc, reprezentând totalitatea producțiilor înțelepciunii unui popor (artistice, literare, muzicale, plastice, coregrafice, dramatice), create și transmise prin cuvânt și practici de către popor. Folclorul face parte integrată din cultura națională și definește spiritul unui popor. Primele producții ale literaturii populare au fost publicate de către poetul Vasile Alecsandri în culegerea Poezii populare. Balade: (Cântece bătrânești) din 1852. Prin folclor înțelegem totalitatea faptelor de cultură populară, transmise prin cuvânt și practici. În folclorul literar rezultatul creației este aspectul estetic.
Literatura populară sau folclorul literar reprezintă o formă de comunicare a ideii prin cuvânt. Este de remarcat că, prin intermediul acestei literaturi, ni se reflectă spiritualitatea unui popor, capacitatea lui de creație: „Literatura cultă izvorăște din cea populară, iar amândouă se întemeiază pe limba națională”. Universalitatea folclorului este de necontestat, dar în fiecare creație populară există o parte de tradiție și una de inovație. Elementul de tradiție are în vedere să creeze, într-un anume fel, deoarece există anumite restricții ce vin din oralitate și din spiritul colectiv. Literatura populară se distinge prin câteva trăsături specifice aflate în relații de intercondiționare și determinare reciprocă: (Chițimia I.C., Simionescu D., 1963, p. 279).
Caracterul oral reprezintă trăsătura specifică fundamentală a literaturii populare si consta în faptul că aceasta este creată, păstrată prin viu grai, pe cale orală, de la o generatie la alta, spre deosebire de literatura cultă, care se creează, se difuzează și se păstrează prin intermediul scrisului și a tipăritului.
În studiul Estetica oralității (Fochi A., 1980, p.357) se apreciază că „sarcina oricărei cercetări cu adevărat științifice în domeniul culturii folclorice este de a defini ceea ce aparține subiectului și ceea ce aparține cântărețului”.
= + +
(ELEMENT CONSTANT) (DEPENDENT DE STIL, TALENT) (PERFORMANȚĂ). Sursa: Fochi A, Estetica oralității, 1980, p. 357
Caracterul traditional are în vedere existența, în cadrul literaturii folclorice, a unui sistem prestabilit de mijloace de expresie artistică, într-o diversitate nesfârșită de variante, tipuri de variante sau de opere folclorice noi. În procesul de realizare a unor variante noi sunt combinate elementele de tradiție cu cele de inovație.
Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclorice de a fi produsul artistic al unei conștiințe colective, spre deosebire de opera literară cultă, definită ca expresia a conștiinței individuale. Numai colectivitatea asigură drept de circulație în mai multe arii geografice unui produs folcloric creat de un individ anonim. Legătura dintre individul talentat și colectivitatea în mijlocul căreia trăiește este foarte strânsă.
Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Opera literară folclorică nu este marcată de identitatea vreunui autor individual, însă poartă pecetea talentelor umane care au participat la afirmarea ei.
Caracterul sincretic reprezintă contribuția mai multor modalități artistice (sau a mai multor arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, poezia (doina, balada) se cântă sau se scandează în ritmul jocului (ca strigăturile); colindele se cântă, dar se și reprezintă într-un spectacol în care îmbrăcămintea, obiectele si instrumentele tradiționale au semnificații precise; formulele de inovație sau tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu numai un text, ci și un ritual, o gestică cu valoare magică.
Mediul de creație pentru întocmirea operelor populare este cel rural. De exemplu, șezătorile au fost unele dintre cele mai importante medii de creație folclorică, în care bătrânele au transmis tinerelor generații, cântecele bătrânești. Tache Papahagi ajunge la concluzia că: „epica aparține inspirației bărbătești, pe când în domeniul magiei se desprinde îndeosebi personalitatea feminină” (Creațiunea poetică populară, 1926, p. 78). Șezătoarea constituie opinia publică a satului. Prin intermediul acesteia sunt transmise proverbele, zicătorile, ghicitorile, basmele, iar creația nouă este adusă în șezătoare, auzită și recepționată în întreg satul.
În creația populară se pot identifica unele teme și motive specifice, prin care sunt exprimate trăirile și sentimentele individului în confruntarea cu problemele existențiale:
Comunitatea om-natura cu motivele: transhumanța, testamentul, alegoria viață-moarte (balada-Miorița).
Jertfa pentru creație cu motivul zidului părăsit, al surpării zidurilor, al visului, al soției zidite, motivul lui Icar (balada Mănăstirea Argeșului).
Tema iubirii cu motivul adorației, jăluirii, mândriei, blestemului (doinele)
Binele și răul cu învingerea binelui asupra răului, în basmele și poveștile populare.
Dorul o simțire românească, unică, un sentiment complex care exprimă iubire, durere, jale, speranță.
Jalea este exprimată mai ales în cântecele populare, un cuvânt (ca și dor) intraductibil.
Înstrăinarea cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă” este specific românilor, nu înseamnă casa personală, ci o stare de spiritualitate, cu caracter unic.
Revolta este o atitudine spirituală regăsită, mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducie, nenoroc, cătănie.
Ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei românești ilustrată în doine, balade populare fiind, preluată de cei mai mari poeți români în poezia cultă (M. Eminescu, L. Blaga).
Analizând creațiile populare, se deduce că sentimentul cel mai des abordat și reflectat este dorul cu diversele sale nuanțe: iubirea, dragostea de neam și țară, legătura cu satul, credința și casa părintească. Temele și motivele din creațiile literare populare respectă valoarea sentimentului de admirație față de țară sau neam, existând elemente comune la nivelul operelor prin prezența acelorași mituri. Miturile populare sunt acele povestiri cu subiect ce ilustreaza un obicei, un eveniment creator petrecut în timpuri prielnice, la începutul lumii. Faptele au semnificații mitice, caracterizate prin permanență și repetabilitate, ceea ce a născut conceptele de timp mitic și timp istoric. Criticul literar George Călinescu a definit cele patru mituri fundamentale în literatura populară: (Călinescu, G., 1941, p. 226).
1. Mitul jertfei pentru creație sau mitul estetic este prezentat în balada populară „Mănăstirea Argeșului” și exprimă credința că nicio operă nemuritoare nu se poate realiza fără sacrificiu. Mitul mai este cunoscut și sub numele de „mitul Meșterului Manole”.
2. Mitul mioritic sau mitul transhumanței este ilustrat în creația populară de balada „Miorița” și exprimă atitudinea omului în fața morții, pe care individul și-o asumă ca pe un dat firesc, o altă latură a existenței, de aceea balada a fost realizata prin alegoria viață-moarte.
3. Mitul erotic sau mitul puberal este cunoscut și ca „mitul Zburătorului”, fiind ilustrat de povestea populară a Zburătorului, pe care Ion Heliade Rădulescu a prelucrat-o în poezia omonomă „Zburătorul”. Mitul ilustrează credința că la vârsta pubertății, fetele tânjesc după sentimentul de iubire total necunoscut și care apare pe neașteptate, producându-le o puternică stare emoțională.
4. Mitul etnogenezei este reprezentat de balada populară „Traian și Dochia”, ilustrând etnogeneza poporului român.
Faptele relatate în povestirea mitică se caracterizează prin permanență și repetabilitate, situație reflectată prin prezența unui timp mitic și istoric, în sensul că ultimul se referă numai la trecut, fiind ireversibil, primul conține trecutul, prezentul și viitorul, fiind reversibil. În creațiile populare, personajele sunt, de asemenea, mitice, cu puteri supranaturale și trăsături simbolice: Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Muma Pădurii, Zmeul, Zburătorul.
Miturile exprimă un model moral și comportamental peren, care ilustrează specificul spiritualității naționale românești, constituindu-se în ceea ce se numește literatura populară. Mitul Mioriței (Marea trecere și Păstoritul) ce apare atât în balada populară cu același nume, cât și preluat de Mihail Sadoveanu în romanul “Baltagul”, transmite ideea că murind, omul reintră în circuitul cel mare al elementelor materiale ale universului. Un alt mit prezent în opere, ce îmbină tradiționalul cu modernul este „Meșterul Manole”, utilizat în balada populară cu același nume, dar preluat și prelucrat de modernistul Lucian Blaga.
În folclorul românesc contemporan, cu precădere în cel sătesc, indivizii și grupurile sociale ce creează și consumă folclorul, se găsesc la diferite grade de dezoltare a conștiinței sociale, acționează diferit, îndeosebi în problemele păstrării sau înnoirii tradiției. Creațiile populare reprezintă rezultatul unui proces complex și multilateral de oglindire artistică a conștiinței sociale. Garabet Ibrăileanu în Poezia populară (vol. Note și impresii) afirmă că: “Poezia populară e produsul unui maxim de inspirații și e rezultatul autocriticii seculare a sute și mii de oameni, mai mult e rezultatul autocriticii unui întreg popor” ( Ibrăileanu G. 1968, p. 145). Folclorul își regăsește aria de influență și în alte discipline, cu predilecție cele ce au legătură cu viața rurală. Nicolae Bălcescu considera că istoria noastră este surprinsă și în poezia și tradițiile populare. Pentru a identifica apectele legate de universul literar regăsit în creațiile populare s-a realizat o clasificare a acestora: (Pop, M., 1998, p. 238).
Poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou (colinde, Plugușorul, Capra, Ursul), obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii (Paparudele, Scaloianul), obiceiuri de seceriș (Cununa, Drăgaica).
Poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viata omului: nașterea, nunta, moartea (oratiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul mare de petrecut, bocetele)
Poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală.
Creația lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie, de cătănie, de înstrăinare), cântecul propriu-zis (cântece despre cântec, despre relatiile de familie, de iubire, de dor, cu tema socială, de înstrăinare, de muncă ) și strigătura
Creația epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială).
Creația epică în proză: basmul, legenda, snoava.
Creația aforistică si enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori.
Alături de literatură și muzica populară, care au format obiectul primordial al culegerilor de folclor din trecut, interesul lor se îndrepta și spre dans, mimă și teatru popular. Prin obiceiuri, tradiții, datini și manifestări pline de frumusețe și culoare, se formează cadre sărbătorești pentru cântece, dansuri și povestiri. În cursul dezvoltării sociale, folclorul trece prin diferite schimbări, creațiile populare nu rămân indiferente la schimbările vieții, ci capătă utilități, modificând relațiile dintre creațiile populare în cadrul genurilor și a genurilor în ansamblul vieții folclorice. De exemplu, Vasile Alecsandri a împrumutat poeziei populare fluiditatea versului și influența orașului asupra vieții culturale a mediilor sătești, deci a literaturii culte asupra celei orale și necesitatea logică a apariției cântecelor populare noi.
Nicolae Iorga în „Istoria literaturii române”, vol I, spunea: „Cântecul nu prinde pe nimeni din care lipsește. Riturile superstițioase asupra noului născut au în ele poezia arhaică din care lipsește cuvântul. Menirea copilului, îndrumarea lui profetică în viață nu se face și prin magia cuvintelor alese. Dar copilăria are această îndemânare și mângâiere a poeziei în mijlocul jocurilor care-i prind partea cea mai plăcuta a timpului fără grijă. Gesturile, mișcările au adesea nevoia micii bucăți poetice care conduce acțiunea și care totodată crește plăcerea. …” (N. Iorga, 1867, p. 87).
Literatura populară oglindește o diversitate de stări sufletești și concepții, caracterizându-se printr-o varietate de forme: basme, legende, snoave, balade, doine, strigături, care prin tematica diversă, pun în lumină bogăția sufletească a poporului român, puterea sa creatoare, gustul pentru frumos, concepția despre viață și alte însușiri alese, între care talentul ocupă un loc important.
2.3. ASPECTE GENERALE PRIVIND LITERATURA CULTĂ
Prin literatura cultă se înțelege totalitatea operelor literare care au autori cunoscuti și s-au transmis către cititori prin forma scrisă, fie prin intermediul manuscriselor (într-o perioada mai veche), fie prin intermediul tiparului. Fiecare popor își are propria literatura cultă, în afara celei populare sau orale, care se dezvoltă diferit de la un popor la altul, în funcție de condițiile sociale, economice și politice concrete ale unei anumite perioade istorice. Totodată, aflându-se în strânsă legătură și cu literatura altor popoare.
Literatura cultă apare mai târziu decât cea populară, dar se manifestă paralel cu aceasta, cu care se interferează. Așa se explică faptul că multe opere culte au ca izvor de inspirație creația populară, pornind de la diferite teme sau motive ale acesteia.
Pentru literatura cultă, folclorul reprezintă seva creativității. Din studiile făcute asupra genezei folclorului, am aflat că acesta a fost descoperit în literatura română de către pașoptiști. În 1852, Vasile Alecsandri a publicat prima culegere de creații populare, apoi s-a inspirat din folclor Russo, Bălcescu, stimulând-i pe viitorii scriitori să se inspire din folclor și tradiție. De exemplu, creațiile culte au la bază creațiilor populare, căci Mihai Eminescu și-a alimentat cugetul și sentimentul din doina, basm sau mit pentru a ajunge la capodoperele „Revedere”, „Luceafărul”, „Călin (file din poveste)”.
Balada eroică l-a inspirat pe Sadoveanu în scrierea romanului “Frații Jderi”, basmul, snoava au devenit pentru Anton Pann și Ion Creangă deosebite surse de inspirație și modele de urmat, în timp ce descântecul și bocetul capătă la Ion Barbu valențe filosofice în opera „După melci”.
În funcție de dezvoltarea ei, literatura română cultă cunoaște mai multe perioade de evoluție. Periodizarea s-a realizat ținând cont de un anumit climat cultural, social, economic și politic, fără o identificare sau influență a acestuia, doar ilustrându-l într-un anumit fel. Fiecare etapă are scriitorii săi, cu trăsăturile operelor, care urmăresc în mare parte în creațiilor lor aspecte ale specificului național, și o anumită trăsătură generală a literaturii universale, un anumit curent literar sau măcar tendințe ale acestuia. În evoluția literaturii română culte se remarcă mai multe perioade, care au contribuit la dezvoltarea progresivă a acesteia: (Călinescu G., 1941, p. 267).
Prima perioadă este cea a literaturii române vechi, cuprinsă între secolele XV-lea și al XVIII-lea, până la 1780. La început s-a manifestat în limba slavonă, astfel încât primele texte au apărut în biserici și mănăstiri, autorii fiind de multe ori clerici. Prima scriere păstrată în limba română este „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung”, 1521, cu litere chirilice. Este perioada literaturii când apar o serie de cărturari: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, etapa cunoscută în literatura română sub numele de Umanismul românesc.
Perioada literaturii române premoderne (1780-1830) dominată de Școala Ardeleană și corespunde curentului iluminist european, dar fără a se manifesta în același timp cu acesta. Între 1830 și 1860 se manifestă reprezentanții literaturii pașoptiste, perioadă în care apar elementele inovatoare și de adaptare a literaturii române la tendințele europene. Un loc aparte în această perioadă îl ocupă curentul național-popular al „Daciei literare” și reprezentanții săi.
Perioada postpașoptistă (1860-1867) prezintă aspectele perioadei anterioare și prefigurează marile transformări ale etapei următoare, cunoscută sub numele de epoca marilor clasici, dominată de Societatea literară „Junimea” și de marii noștri clasici, scriitorii Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici și I.L.Caragiale. Această perioadă începe cu anul 1867 și durează până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, numită și perioada de tranziție, dominată de scriitori ca George Coșbuc, Duliu Zamfirescu etc.
O nouă perioadă în dezvoltarea literaturii române este constituită de primele două decenii ale secolului XX, când în literatura română se manifestă prin curente literare: sămănătorismul, poporanismul și simbolismul. Acesteia îi urmează perioada interbelică (1920-1944), când apar numeroase reviste și curente literare, se dezvoltă toate genurile și speciile literare, cultivate de scriitori renumiți: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu.
După cel de-al doilea război mondial, literatura are o evoluție sinuoasă, fiind vorba despre literatura contemporană (până în 1989) corespunde perioadei dictaturii comuniste. Ea cunoaște o perioadă proletcultistă, fără o valoare artistică deosebită: A. Toma, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, iar în jurul anului 1960 debutează noua generație, formată din Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Fănuș Neagu ș.a.
În această perioada există o mișcare neomodernă, cristalizată în jurul revistei „Albatros” (1941) și a Cercului Literar de la Sibiu și o mișcare postmodernă, care urmează modernismului după o întreagă evoluție a literaturii.
Tot în perioada contemporană își vor continua activitatea mai vârstnicii Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Vasile Voiculescu ș.a., și apar o serie de scriitori cu un debut anterior anului 1960: Marin Preda, Petru Dumitru, Titus Popovici, Eugen Barbu, A.E.Baconsky ș.a. În întreaga sa evoluție, literatura română cultă va cuprinde o diversitate de specii literare asemeni celor întâlnite în literatura populară: liric, epic, dramatic și aforistic.
Lirica populară cunoaște mai multe specii care au trăsături comune, dar care se și diferențiază prin unele trăsături specifice. Din genul liric popular fac parte doinele, bocetele, strigăturile, având trăsături comune precum: subiectivitatea, exprimarea directă, nemijlocită, a sentimentelor, forma versificată. Diferența dintre aceste specii literare este dată de modalitățile de evidențiere și scopurile acestora, create de contextele în care sunt folosite.
De cealaltă parte, genul liric cult cuprinde lirica cetățenească (imnul, oda, pamfletul, psalmul, satira, epigrama), lirica intimă (elegia, cântecul, romanța și meditația) și lirica peisagistică (pastel, idila). Indiferent de specia stabilită, de tema și natura sentimentelor, poezia lirică se clasifică după o structură tipică: număr de strofe, număr de versuri dintr-o strofă, măsura unui vers, dispunerea strofelor și a versurilor etc. În genul epic trăsăturile sunt comune atât pentru creațiile populare, cât și pentru cele culte. În schimb, fiecare categorie are speciile sale, elementele definitorii fiind stabilite în funcție de situațiile tratate, de tematică și perioada în care acestea apar. Se constată o contaminare între literatura cultă și cea populară, prin faptul că sunt prezente elemente comune. Basmul cult „Harp-Alb” de Ion Creangă păstrează elemente ale basmului popular: lupta dintre bine și rău din care întotdeauna învinge binele, cifrele magice, formulele tipice, cele două tărâmuri etc. Pentru a înțelege aspectele legate de cele două tipuri de literatură, am sintetizat trăsăturile acestora, realizând un paralelism între balada populară și cea cultă:
Tabelul nr. 1: Parelelism balada populara – balada cultă
Sursa: proiecția autorului
Literatura națională prin operele sale va influența dezvoltareal culturii universală prin valorificarea artistică a creațiilor folclorice, prin capacitățile creative, nivelul de gândire, sensibilitate existente în creația folclorică. Literatura este și va dăinui ca element esențial în vederea ilustrării artistice a originii și valorii culturale ale unei țări.
2.4. APLICAȚIE PRACTICĂ PENTRU VERIFICAREA CUNOȘTINȚELOR ASIMILATE
La sfârșitul clasei a VIII-a, conform programei de Evaluare Națională, elevii au primit un test final, cu scopul de a identifica nivelul de cunoaștere a informațiilor legate de balada cultă/ balada populară. În cele ce urmează, prezentăm testul aplicat elevilor clasei a VIII-a.
TEST FINAL – Balada populară/ balada cultă – cls a VIII-a
1. Numește două balade populare sau culte studiate, precizând temele regăsite (10p.)
2. Precizeazǎ două caracteristici comune ale lor. (10p.)
3. Marchează răspunsul corect: baladele populare pot fi: (10p.)
a) haiducești b) istorice c) pastorale d) legendare
4. Reproduceti versuri dintr-o baladă popularǎ, stabilind ritmul, rima și mǎsura. (10p.)
5. Precizează cele două trăsături morale, opuse ale personajelor. (10p.)
6. Menționează cuvinte/ structuri care indică timpul și spațiul acțiunii. (10p.)
7. Rezumă, în trei-patru enunțuri, subiectul baladei populare/culte studiate. (10p.)
8. Numește cauza care declanșează conflictul într-o baladă cultă. (10p.)
9. Demonstrați prin două argumente că textul ales este o baladă. (10p.)
10. Enunțați două trăsături ale literaturii culte/populare. (10p.)
Graficul nr. 1: Repartiția rezultatelor obținute de elevii clasei a VIII-a la testul final, Tematica: literatura cultă-literatura populară
Sursa: proiecția autorului
În urma aplicării testului final, cu scopul verificării gradului de cunoaștere a noțiunilor fundamentale vizând literatura cultă și cea populară, s-a constatat că rata de promovabilitate a elevilor este de 87% (13% dintre aceștia obținând nota 4). În baza rezultatelor obținute, se poate concluziona că nivelul clasei este unul mediu (distribuția notelor fiind una uniformă – graficul nr. 1).
Noțiunile verificate nu au fost însușite în totalitate, identificându-se dificultăți în rezolvarea itemilor 7 și 8, care presupun deținerea unui vocabular de termeni literari. Pentru soluționarea acestor lacune, s-a stabilit intensificarea studiului individual, prin lecturarea suplimentară a unor opere, respectiv realizarea de compuneri argumentative.
CAPITOLUL III
ION CREANGĂ – VALORIFICAREA STRUCTURILOR MENTALE TRADIȚIONALE ȘI A TEMELOR FOLCLORICE
3.1. INCURSIUNI ÎN UNIVERSUL LITERAR AL LUI ION CREANGĂ
Ion Creangă era un om învățat, luminat cu puține cărți, însă care percepea mai bine decât cei cu mai multă învățătură și păstra doar o slavă exagerată pentru cei învățăți. S-a afirmat în literatura română ca având o cultură diferită, pe care nu a deținut-o niciun alt scriitor român: una umanist populară, venită dintr-o prodigioasă memorie colectivă, de care a dat dovadă cu câteva secole înainte Ion Neculce. George Călinescu în opera „Viața lui Ion Creangă” susținea ideea că acesta este „expresia monumentală a naturii umane în ipostaza ei istorică ce se numește poporul român sau, mai simplu, a poporului român însuși surprins într-un moment de genială expansiune.” (Călinescu G., 1964, p. 325).
Scriitorul reușește să se îndepărteze de influența spiritului riguros de la Junimea, găsind ca sursă creatoare influența populară, urmând „regulile” acesteia. „Țărăniile” lui Creangă sunt în gustul epocii, exaltând spiritul național, proprietățile specifice limbii române, o anumită înclinație spre mitologizarea existenței românești. Fie că este rapsod al existenței românești, un Homer al nostru, iar opera sa epopeea poporului român, fie că este un memorialist care are perspectiva existențial-istorică, fie că este artist al cuvântului, Ion Creangă are o contribuție majoră în definirea literaturii române ca valoare de sine stătătoare prin capodopere.
Analizând universul literar din perspectiva tematicii tratate, opera lui Creangă poate fi împărțită în trei categorii:
Opera literară în care este evocat universul rural, cu tradițiile, cu psihologia și relațiile sociale ale membrilor comunității humuleștene, unde frumusețea copilăriei este redată cu umor și lirism, se încadrează în proza realist-evocatoare cu caracter memorialistic și de ficțiune. În această categorie este inclusă și nuvela „Moș Nechifor Coțcariul”, în care este surprins umorul țăranului român și complexitatea sa psihologică.
A doua categorie include proza de inspirație folclorică, observându-se modalitatea de prelucrare a folclorului în spiritul și cu mijloacele literaturii culte. Se îmbină supranaturalul popular cu elemente din universul rural, utilizând generalizări morale, umorul și modalități de comportare în mediul rural. Opere reprezentative: basmele animaliere – „Capra cu trei iezi”, povești cu draci – ”Dănilă Prepeleac”, basme fantastice – „Povestea porcului”, „Povestea lui Harap-Alb”.
În creația lui Creangă este identificată și proza „didactică”, numită astfel pentru că a fost utilizată în manualele școlare, la care scriitorul a fost autor sau coautor. În această categorie sunt încadrate: povestirile istorice – ”Moș Ion Roată și Unirea”, povestirile cu caracter moralizator – „Povestea unui om leneș”, povestiri cu caracter didactic – „Inul și cămeșa”, „Cinci pâini”.
Există la Ion Creangă o obsesie a „motivului” care dă o structură mozaicală, polifonică a Amintirilor. În realitate, scriitorul urmărește un timp cronologic al prozei tradiționale, fiindcă structura narativă caută să exprime un timp interior cauzat de evenimentele pe care le trăiește Nică. Reprezintă timpul subiectiv, iar trecerea lui depinde de legile afectivității, ale vieții în mijlocul familiei, în satul natal Humulești. Opera „Amintiri din copilărie”, surprinde vitalitatea și clipele de jubilație ale copilului universal care simte că toată lumea este a lui, o lume prin care descoperă esența vieții, formându-și personalitatea. Nu este nimic spontan în aceste înlănțuiri de episoade, ci o rigurozitate ce ține de meșteșugul artistic și motivațiile scriitorului. (Călinescu G., 1964, p. 112).
Originalitatea operei lui Creangă este determinată de patru elemente esențiale: (Călinescu G., 1964, p. 122).
Specificul narațiunii lui Creangă în raport cu povestirea populară, se caracterizează prin rapiditate, aglomerarea verbelor, individualizarea acțiunilor și personajelor, frecvența dialogului;
Specificul fantasticului prin prezența personajelor fantastice care plutesc în vagul simbolurilor, fără o diferență psihică, socială. Diferențierea psihologică a personajelor fantastice le autohtonizează, prin gestica, limbajul și comportamentul lor, localizându-le în lumea țărănească, humuleșteană.
Nota comică sugerată în poveștile lui Creangă printr-o stare de voie bună, realizată prin diverse mijloace artistice: ironia („Dar nu-i împăratul Roș vestit prin părțile acestea pentru bunătatea lui nemaipomenită”), porecla („Buzilă; mangosiți, țapul cel Roș”), citate („Dă-i cu cinstea să piară rușinea”).
Erudiția paremiologică și limbaj. Creangă se deosebește de povestitorul popular prin erudiție, aglomerarea dictoanelor și a zicerilor tipice, stilul său devenind strălucitor, scânteietor, iar opera sa dobândind prestigiul marilor erudiți umoriști de felul lui Rabelais.
Limbajul creațiilor lui Creangă se individulaizează prin câteva elemente tipice: vocabular cu aspect moldovenesc (coțcăresc, aluziv), limbaj afectiv (mi, ți-l), oralitatea stilului prin interjecții, expresii onomatopeice („când să pună mâna pe dânsa zbrr”), exclamații („ptiu drace”) etc.
Aducând în discuție limbajul artistic din opera lui Creangă, s-a identificat ca trăsătură fundamentală oralitatea, prin care s-a dat senzația că narațiunea are fluența povestirii populare. Autorul utilizează tiparele epicii populare și prin filtru imaginației creează un stil propriu, greu de imitat, elaborat minuțios: expresii idiomatice, proverbe și zicale. Stilul se adecvează fondului, modalitățile de expresie țin seama de intențiile unui scriitor care-și joacă rolul. Ion Creangă devine povestitorul propriei vieți în contextul universului humuleștean. Acesta își individualizează stilul în funcție de arta dialogului și a monologului, fiecare personaj dovedind o modalitate proprie de a comunica și a-și exprima trăirile și reacțiile în diverse situații. Registrul lexical se schimbă și în funcție de alternanța timpurilor, a intrării în scenă a eului narator sau a unui subiect.
Spre deosebire de ceilalți, Creangă se afirmă prin autenticitatea faptului lingvistic, forța de a crea o limbă nouă, după tiparele celei populare, ea însăși un inepuizabil izvor de autenticitate. Valeriu Cristea afirma: „Creator cu fundament folcloric, neputând fi nici desprins de ea, nici redus la aceasta, Creangă iese pe jumătate din trunchiul viguros al literaturii populare pentru a se înscrie în specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unică splendoare al culturii noastre” (Cristea V., 1989, p. 96).
3.2. FUNDAMENTAREA ELEMENTELOR POPULARE ÎN BASMELE CULTE ALE LUI ION CREANGĂ
Geneza basmului este discutată de B. P. Hașdeu care emite ipoteza interferenței dintre basm și vis, considerând că vor exista similitudini între cele două. În ambele, totul capătă forme hiperbolice, spațiul și timpul se șterg, zborul devine un mijloc de mișcare aflat la îndemână, metamorfozele sunt ceva normal. Apariția basmului nu se încadrează unei epoci sau țări, ci pretutindeni o dată cu nașterea omenirii, pentru că visul este o stare specifică fiecărui om. (Mitrache G., 1996, p. 119) .
Se constată că, analizând lumea basmului, au fost identificate interferențe între legendă-mit-basm. Referindu-ne la originea legendei, aceasta desemnează un repertoriu de narațiuni orale cu funcție predominant cognitivă. Spre deosebire de basm, legenda nu are structură monotopică și gradul înalt de stereotipie, acordându-se o atenție deosebită obiectelor și fenomenelor. Deznodământul nu este rezolvarea dezechilibrului ca și în basm, ci zborul ciocârliei, care pune capăt unei iubiri interzise de mama soarelui, ce în final o blesteamă, transformând-o în pasăre. Din punct de vedere al funcționalității, ca specii literare, legenda descrie, mitul explică, iar basmul creează o lume nouă, care îi este proprie, reorganizând elementele de legendă și mituri primitive.
Basmul în comparație cu legenda și mitul, a reușit de-a lungul timpului, să-și contureze universul tipologic, având tipare fundamentale și limbaj artistic, toate căpătând stabilitate. „Harap Alb” este un basm cult, omogen, asemeni unui mit, ceva ce se petrece „in illo tempore”, adică „locul” unde timpul nu există. Mitul lui „Harap–Alb” are în mod necesar organicitatea firească a cauzelor secunde. Miturile se întrețesc în războiul cosmic și la nivelul formei se înrudesc prin continuitatea țesutului lumii, atrâgându-se prin afinitate. În mitul lui „Harap-Alb” se întâlnesc Răsăritul și Apusul, Miază-Noapte și Miază-Ziua, realizând un tot de tradiții și mesaje din toate părțile lumii. Mitul este etern, însă apare sub forme diverse, împrăștiat în toate direcțiile lumii, asemeni lui Zagresus sfâșiat de Titani. (Munteanu G., Buc, 1976)
Lumea basmului este diferită, cu trăsături aparte de celelalte specii literare, deoarece înfătișează coordonatele unui univers fantastic, opusă vieții cotidiene. În interiorul acestei lumi fantastice, omul nu are limite, iar contrariile apărute au rezolvare. Elementul de început al basmului este realitatea, de care prin acțiune se desprinde, trecând în suprareal, unde imaginează nu o lume a visului, ci o lume a dorințelor omului, totul prin intermediul fanteziei. Este o lume opusă realității cotidiene nu prin personaje și întâmplări, ci prin atmosfera ei interioară și prin esența ei. Lumea basmului aduce o viziune nouă, dovedită prin omul care este supus limitărilor materiale și sociale, existând ordine socială.
Scriitorul Ion Creangă, unul din clasicii literaturii române, este profund ancorat în lumea basmului, fiind implicat direct în ceea ce descrie, înfățișând totul fără duioșii, sentimentalism, cu realism robust și umor împăcat. În operele sale reia vechile motive prezentate în aria folclorului european, excepție făcând „Dănilă Prepeleac”, „Harap Alb”, „Ivan Turbincă” la nivelul cărora modificările sunt mici, nu în combinații noi, ci în contaminări de motive ce pot fi sesizate în operele altor autori de inspirație populară.
Basmele lui Creangă au ca spațiu de desfășurare tot satul arhaic, iar ca protagoniști oameni de aceeași țeapă cu Popa Oșlobanu, cu Moș Bodrângă, cu Smaranda Creangă sau mătușa Mărioara. Toposul acestor povești este satul atemporal, încremenit în tradiția lui, cu împărați și Feți-Frumoși, cu zmei și alte personaje malefice privite caracterologic.
Constatăm că există diferențe între basmul popular și cel fantastic. Cel din urmă are următoarele trăsături: lume dominată de dimensiuni fantastice, protagoniștii nu sunt doar oameni, ci și ființe himerice, pendularea între real si fantastic. Acțiunea basmului fantastic începe dintr-un cadru real și reclamă împrejurări verosimile, proiecțiile fabuloase apar pe parcursul desfășurării acțiunii, iar conflictul existent de la început, se rezolvă printr-o aventură eroică. Subliniem ideea că, asemeni basmului și cel fantastic are formule inițiale și finale, ele stabilind raportul dintre povestitor și ascultător. Rolul lor este întărit de formule mediane, acestea asigurând continuitatea comunicării.
Un element identificat ca fiind specific basmului fantastic îl constituie modul de întocmire a mesajului narativ: este prezentă, asemeni basmului cult sau popular, o situație inițială ce oferă stabilitate, siguranță și echilibru, însă apare un eveniment ce duce la dezechilibru, aventura eroică cu rolul de a soluționa tensiunea apărută, refacerea echilibrului și recompensarea eroului. Există un element asemănător identificat între basmul fantastic și cel popular, protagoniștii fiind universali: fratele cel mic, feciorul de împărat sau feciorul de om sărac, împărați buni sau răi, balauri, zmei.
Inovația adusă de basmul cult prototipului folcloric este apariția defectelor: Harap-Alb este naiv, deoarece Spânul reușește să îl păcălească, devenind neputincios și fiind nevoit să ceară ajutorul acestuia, pentru a trece proba pădurii, nerespectând porunca tatălui. Printre calitățile întâlnite la Harap-Alb este onestitatea, curajul, ascultarea și demnitatea, ceea ce îl particularizează moral, detașându-l de personajul folcloric. Spânul este un personaj antagonist, ce reușește prin diverse tertipuri să schimbe destinul crăișorului, având și un rol de pedagog, contribuind la inițierea acestuia, reprezentând o altă noutate a basmului cult.
Noutatea basmului cult este sesizată și prin prezența personajelor numite „de tranziție”, care atribuie unui singur individ, atât trăsături umane, cât și nonumane, prin puterile pe care le posedă. Personajele prin care este redată caracteristica basmului popular sunt calul, albinele, furnicile, fiind personificate și dobândind calități supranaturale. În basmul cult, fantasticul este puternic antropomorfizat: calul cel năzdrăvan este așa cum afirma George Călinescu: „nu numai mijloc de locomoție, ci și o inteligență excepțională, având grai”. Basmul cult aduce o diversitate de personaje, ale căror particularități sunt: umanizarea, ieșirea din normă, complexitatea. (Călinescu G., 1964, p.190).
Identificăm în basmul cult „Harap-Alb” ca punct de pornire modelul popular, reactualizând teme de circulație universală, însă organizate conform propriei viziuni, într-un text narativ mai complex decât al basmelor populare. Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, prin trecerea probelor la care este supus și modificarea statutului social al protagonistului. Eroul nu are de trecut doar trei probe, cum întâlnim în basmul popular, ci mai multe serii de probe, potrivit sfaturilor și previziunilor tatălui: „să te ferești de omul Roș, iar mai ales de omul Spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânșii că sunt foarte șugubeți?” (basmul „Harp-Alb”).
De asemenea, înțelegem că în basmul cult, răul nu este întruchipat de făpturi himerice, ca în basmul popular, ci de omul însemnat de statut , de o inteligență vicleană, aprigă, întruchipând două ipostaze: Spânul și omul Roș/ Împăratul Roșu. Nici protagonistul nu este un Făt-Frumos curajos, voinic, luptător priceput, iar calitățile dobândite în situații-limită aparțin planului psiho-moral.
Individualizarea personajelor este un element specific basmului cult. Excepția o face eroul al cărui caracter evoluează pe parcurs, celălalte personaje reprezintă tipologii umane cu trăsături dominante. Prin imaginea acestora, portretele fizice ale celor cinci tovarăși (Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă) ironizează defectele umane (frigurosul, mâncăciosul). Personajele se individualizează prin limbaj: „Spânul trăiește cu adevărat în replici” este și modalitatea prin care îl convinge pe fiul craiului să accepte pierderea identității și să rămână totul sub jurământ.(Mitrache G., 1996, p. 213). Bunul simț și vorba inteligentă a lui Harp-Alb, îi aduc la început necaz, fiind supus la diverse probe, ce îi pun în pericol viața, dar finalul reprezintă izbânda, reușita Structurile mentale tradiționale sunt valorificate la nivelul basmului cult „Harap-Alb”, prin lumea primitivă regăsite în cele două împărății: cea a craiului și cea a lui Verde-Împărat. Existența lor se bazează pe superstiții, probe și obiceiuri, pentru a-și demonstra capacitatea de a merita ceva și de a fi vrednic de ce primește.
Probele la care îi supune craiul pe cei trei feciori, denotă superstiția, ca mijloc sigur de alegere a feciorului potrivit, pentru a dovedi curaj și responsabilitate de a-l urma pe împăratul Verde. Craiul se îmbracă în piele de urs, sub un pod, iar fiul cel mic este singurul care trece proba și pornește în călătorie spre împăratul Verde. Lumea în care răsare Harap-Alb e căzută în haos și neputință, dominată de necunoscut, restaurarea organicității ei se face prin modalitatea „questei” străvechi. Cei doi frați se afla ierarhic pe planuri diferite și prin ordinea de primogenitură și prin funcție: unul este împărat, celălalt rege, simbolismul geometric indică faptul că fratele mai mic (Craiul) se află pe circumferință, iar cel mai mare la Centrul Cercului. Este asemeni perechii Ianus-Bifrons, scriitorul indicând că superiorul este împăratul care avea trei fete, pe când inferiorul fiind reprezentat de crai, ce avea trei băieți. (Ciopraga C, 1977, p. 85).
Se urmărește stabilirea unei adevărate reechilibrări compensatorii. Întreg basmul ia forma unui pelerinaj, direcția înspre „unitate”, actualizând ying-yangul din el. Prin personaje este actualizată și ambianța ciclică, cu toate că frații nu au nimic în comun, legătura sanguină dintre ei asigură sănătatea ciclului, fiind vegheatorii centrului și ai periferiei. (Bușulenga D. Zoe, 1963, p. 126).
Lipsa de compatibilitate dintre frați se transmite și în rândul copiilor, cele trei fete ale lui Verde-Împărat nu au niciun rost în basm, însă ele în mod simbolic sunt o triplă Sakti a lui Verde-împărat, sunt puterile tătălui lor, o triplicitate a vestalelor, identică probabil cu imaginea ielelor. Reuniunea și restabilirea legăturii dintre frați este marcată prin scrisoarea și rugămintea lui Verde împărat adresată craiului, de a-l trimite pe unul din fii, ca să îi urmeze. Craiul analizează propunerea împăratului, dar prin comportarea lui ulterioară pune piedici care echivalează cu un refuz. Acesta reprezintă „gelozia mamei”, are atitudine bazică identică cu a soacrei cu trei nurori, asemeni acesteia nu dorește să îi elibereze pe cei trei băieți. Sacerdoțiu sângeros este admirabil simbolizat în basm prin fata împăratului Roș „cumplita farmazoană”. (Ciopraga C, 1977, p. 239). Un alt element al basmului cult îl reprezintă apectele narative: povestirea și modul de prezentare a acestora. Există situații când aceste povestiri sunt însoțite de reflecțiile sau comentariile autorului și dublate de un plan al semnificațiilor simbolice. Registrele stilistice: popular, oral și regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului popular, prin felul în care sunt incluși termenii și modul redare. Aspectul tradițional regăsit în creațiile sale literare este reflectat prin limbaj, în scrisul lui de aspect nescriptic,mai mult oral, se vede meșterul cu un inconfundabil simț al măsurii, folosind formele cotidiene ale cuvintelor, pe care le regăsim în comunicarea țăranilor din Munții Neamțului.
Creangă restituie povestirii natura ei primitivă, prin registru popular și oralitatea stilului. Simplitatea și apectul tradițional le-am găsit în limbajul utilizat de Ion Creangă la nivelul operelor sale: modul lejer de a gândi, expresii proprii, redate original, iar în sintaxă identificăm o asemănare cu literatura veche, aspecte regăsite la cronicarul Ion Neculce – „O samă de cuvinte”. Ușurința relatării ne dă impresia că nu lecturăm opera, pentru a descoperi universul rural, cu obiceiurile, tradițiile sau datinile sale, ci parcă ne regăsim pe noi înșine, asistând la un spectacol cu actorii, desfășurându-se pe scenă. Limbajul utilizat de Creangă ne permite, cu ușurință, să deducem că este o formă de a-și caracteriza personajele. Spre exemplu, zicătorile spuse de bătrânul crai, sunt un supersițiu pentru cei care credeau în povețe, împiedicând lucrurile negative din destin, individualizându-l în relație cu cei trei feciori, devenind un moșneag sfâtos, înțelept și plin de umor.
Valorificarea aspectului tradițional, în creațiile culte este elocventă prin limbaj. Se regăseste utilizarea în mod frecvent a regionalismelor și arhaismelor, păstrând simplitatea vorbei, o notă caracteristică oamenilor de la țară cu o inteligență dobândită prin viața cotidiană,prin greutățile vieții, cu griji, nevoi și încercări, dar mereu cu frică de Dumnezeu. Identificăm la nivelul operelor literare cu aspect traditional, unde se regăsesc tradiții, mituri, obiceiuri, datini, că personajele în situațiile limită ale vieții, au încredere că Divinitatea va avea rezolvare: mama lui Nică îl trimite la Seminarul Teologic de la Socola, fără voia și peste dorința băiatului, visând ca acesta să rămână un slujitor al Domnului. Este mentalitatea femeii de la țară cu gândire arhaică, asemeni Vitoriei Lipan care înainte să plece în căutarea lui Nechifor, o lasă pe Minodora la mănăstire. Respectarea și valorificarea mentalităților tradiționale ne permite să constatăm că scriitorul a păstrat credințele, obiceiurile, datinile poporului de la începuturi, reprezentând perfect sufletul românesc și, mai ales, sufletul țăranilor moldoveni.
Elementul tradițional nu este sugerat, precum la Sadoveanu prin elemente ale naturii, deoarece nu există în operele sale sentimentul cadrului natural, ci este percepută noțional, sub aspect economic. Decorul fantastic în basme este unul sărac, redus la o înșiruire de himere, înlocuind imaginea naturii prin enumerare, salvată de erudiția autorului în materie de bunuri economice și meșteșugărești.
„Harap-Alb” este considerat locul de întâlnire a nenumărate simboluri, venind din toate orizonturile tradiționale, fără ca aceasta să implice un caracter heteroclitic. Imaginea basmului și sensul dat de faptele și personajele sale, este amprenta simbolului. Ursul este un simbol Nordic al clasei războinicilor, pielea de urs folosită de crai, pentru a le testa curajul celor trei fii, îl încadrează pe Crai în această categorie. Harap-Alb este „mistrețul alb”, identic cu eroul precedentului basm, stăpânul Mănăstirii de tămâie. Punctul limită de trecere în alt plan de existență, ambianța este sensibilizată sub înfățișarea unei entități simbolice, numită „Păzitorul Pragului”, iar în basm ia forma de urs. Aceeași spaimă îl fugărește și pe fratele mijlociu înapoi acasă, asemeni celui mare e primit la întoarcere cu vorbe mușcătoare de către tatăl său. (Cristea V., 1989, p. 243).
Sfânta Duminică, este elementul sfătuitor pentru Harap-Alb, cu influență pozitivă, învățându-l să ceară de la tatăl său calul, armele și hainele cu care acesta a fost mire. Prin aceasta se arată că la întemeierea unei civilizații tradiționale există o hierogamie, care se va reînnoi prin altă hierogamie. Fiul Craiului o ia la drum spre destinul său, învestit, prin pielea de urs cu o misiune inițiatică, războinică, nordică, al cărei simbol este acest animal. „Harap-Alb” nu este un personaj fantastic, reușind să învingă enormele dificultăți ivite în călătorie, nu datorită calităților sale, ci numai prin intermediul personajelor fantastice, cum sunt: Sfânta Duminică, calul, Gerilă, Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Flămânzilă, Ochilă, furnicile, crăiasa albinelor. Acest personaj dispune, în esență, de puteri supraomenești. „Harap-Alb” este în postura neofitului, care e pe cale de a deveni om, adică de a avea conștiința identității: „Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu că și-a da el Spânul peste om vreodată: pentru că nu-i nicio faptă fără plată, zise Sfânta Duminică” („Povestea lui Harap-Alb”).
Spânul este promotorul celor două morți ale eroului nostru: prima când îi dă numele de inițiat, adică de Harap-Alb, omorându-i individualitatea profană, regenerându-l, se naște din nou, conferindu-i în noul botez, unul din numele hieratice ale Androginului, iar cea de-a doua oară la sfârșit, când îi taie capul, cauzându-i transfigurarea finală. Spânul este o piatră sub înfățișarea unui om, ce poate fi piatră de poticnire, dar și piatră de temelie. Acesta se măsoară numai cu ultimul spân, deoarece ultima ipoteză însumează virulența și nocivitatea primelor două. Spânul care este un abces de fixațiune, se lipește de Harap-Alb, asemeni unei ventuze, de aceea prin jurământul făcut, îl forțează pe fiul craiului, să-l poarte în cârcă, fără să-i dea atenție, până când spectrul se va stârpi.
Perechea Spân și Harap-Alb, apare sub semnul raporturilor inversate stabilite sub jurământ la fântână. Până la curtea lui Verde-Împărat, Harap-Alb urmează un proces involutiv de contractare până la centrul său, care e un punct sintetic al întregii sale ființe. Asemeni întregului basm, în cadrul căruia sunt o serie de simboluri, împărăția lui Verde Împărat simbolizează imaginea directă a Paradisului pământesc, în lumea noastră. Are un simbolism vegetal, specific unei grădini, prin urmare este verde. „Împărăția Verde” este deținătoare, distribuitoare, recuperatoarea tuturor „germenilor” din planul nostru de existență, sub triplul semn fizic, psihic și spiritual. (Ibrăileanu G., 1968, p. 225).
Caracterul oral identificat în opera lui Creangă, dovedește arta acestuia de a povesti și mai puțin de a compune. Povestitorul are dorința de a vorbi cu cineva, de a transmite un mesaj important cuiva, totdeauna unui auditoriu. Nu se oprește la descrieri, nu taie firul epic pentru a zugrăvi eroul, pentru a contura o imagine, care are trăsături puternice de caracter, ci le demonstrează prin acțiune.
Basmul cult „Harap-Alb” este fabula lumii pe dos, o lume în care non-valoarea ocupă locul valorii autentice. Numai printr-un rău necesar sunt descoperite valorile umane. Spațiul fiind degradat prin apariția Spânului și a omului Roș, a elementelor diavolești în lume, fiind necesară o purificare spirituală, sugerată prin „muncile” lui Harap-Alb și prin a doua naștere din finalul basmului. Spre sfârșit spațiul se purifică, lăsând loc nunții manifestată asemeni unui spectacol armonios. Prin conotațiile multiple, basmul culti „Harap-Alb” este cel mai complex basm, nu cel mai bun, este povestea destinului uman. (Nicolae Manolescu, 1966, p.189).
Elementele populare sunt fundamentate și în basmul cult „Dănilă Prepeleac”. Criticul George Munteanu este de părere că poveștile humuleșteanului reprezintă locul de manifestare a spiritului popular în literatura cultă, Creangă fiind un exponent al poporului său, care înțelege „să sintetizeze fără a altera …ceea ce i s-a părut întru totul esențial si autentic în traditia creatoare orală”. (G. Munteanu, 1976, p. 65).
Ca în orice basm cult, și aici se vor păstra aspecte ale basmului popular, prin apariția elementelor de natură folclorică. Începutul ne familiarizează cu atmosfera unui sat arhaic, într-un vag temporal: „odată, într-un sat”. Un elemet al basmului popular, preluat la nivelul acestuia, este opoziția creată între personaje: un frate bogat, altul sărac, ambii având familie, cel bogat avea o nevastă pestriță la mațe și zgârcită, celălalt o femeie muncitoare și bună la inimă. Aspectul tradițional este redat și în imaginea lui Dănilă, deoarece conform mentalității populare, cu toate că era sărac își păstra omenia. Nenorocul era parcă „o parte din viață lui”, pentru că: „de multe ori fugea el de noroc și norocul de dânsul, căci era leneș, nechitit la minte și nechibzuit la trebi”.( Iorga N., 1925, p. 278).
S-au identificat la nivelul basmului „Dănilă Prepeleac” alte aspecte specifice basmului popular: personajele sunt Dănilă și dracul (personaje principale), iar fratele lui Dănilă, personaj secundar. Diferă de cel popular, deoarece nu apare un Făt-Frumos, pentru că trăsăturile lui sunt preluate de Dănilă, un erou autohton. Nu apare nici împăratul, nici personajul feminin, după care va alerga eroul principal, deoarece în basmul cult „Dănilă Prepeleac”, personajul are deja o familie.
Referindu-ne la structură, se constată că Ion Creangă aduce un aspect diferit formulelor specifice basmului: formula inițială „Era odată într-un sat doi frați și amândoi însurați” (basmul cult „ Dănilă Prepeleac”) , prin intermediul acesteia acțiunea este plasată într-un timp arhaic, formula mediană are o pondere redusă, clarifică indicii spațiali și cei temporali, iar cea finală diferă de cea din alte basme, deoarece nu marchează o nuntă, trăind fericiți până la adânci bătrâneți, ci depășirea prostiei și a sărăciei, adică a situației financiare.
Probele prin care trece personajul principal sunt alte elemente ale basmului popular, scopul acestora fiind în ambele basme nevoia de a-și dovedi calitățile, de a trece dintr-o etapă a vieții în alta. Este de remarcat că probele diferă de cele ale basmului popular, mai ales prin modul în care Dănilă reușeste să le depășească, de fiecare dată, lipsind vreo putere supranaturală sau intervenția altor forțe supranaturale, cum apar în basmul „Harap-Alb”. La nivelul basmului popular, călătoria, drumul este ales de Făt-Frumos sau de împărat, aici un rol important îl are fratele mai mare, care este sfătuitorul. Plecarea nu este una asemeni celei făcute de Harap-Alb, ci finalitatea drumului este practică : personajul merge la târg, în pădure după lemne, dar și cu iapa la iazul din pădure.
Drumul spre împărăție reprezintă arhetipul întâlnit în orice basm, este drumul obstaculat, care pune la încercare protagonistul, ce poate însemna atât un teritoriu, cât și un statut al personajului, cel de împărat. În „Amintiri din copilărie”, drumul apare sub două ipostaze: cel al ieșirii din Humulești pentru a studia la Socola și cel spre cunoașterea cărților. Cele două planuri real-fantastic, dovedesc exitența celor două tărâmuri și confruntarea cu ființele supranaturale „dracii”. Nu există aici o separabilitate a celor două tărâmuri, ele fiind integrate tărâmului uman. Nu poate lipsi, asemeni basmului popular, cifra simbolică trei sau multiplul lui trei: trei plecări în pădure, șase probe, înconjurarea de trei ori. (Lovinescu V., 1996, p. 123).
Înțelegem că narațiunea are în vedere trei motive: călătoria, trocul și prostia omenească. Prin ceea ce face, eroul dovedește nepriceperea și falsa pricepere în a face troc cu produsele pe care le deținea: schimbă boii pe car, carul pe capră, capra pe gâscă și aceasta pe o pungă goală. De fiecare dată, Dănilă târgul este locul unde se fac schimburile dezavantajoase, cu scopul de a demonstra o logică anapoda a trocului, parcă o victimă a destinului și a ghinionului. Dănilă se întorcea acasă, povestea fratelui cele întâmplate, acesta indignat căuta să nu îi mai dea carul, îndemnându-l să se călugărească, din dorința de a scăpa de o viață plină de pacoste și negativism.
Partea a doua ne va deschide un plan fabulos, unde cu aceeași neînfricare și pasivitate, Dănilă Prepeleac va căuta să ajungă. Visul său era asemeni sfatului primit din partea fratelui, urmărea să își facă o mănăstire, dar se lovește de împotrivirea dracilor. Aceștia, asemeni lui Roș Împărat, îl pun să treacă o serie de probe, de pe urma cărora să-și arate istețimea: fuga în jurul iazului, alergarea, trânta, aruncarea buzduganului, blestemul. Apar ca și în basmul popular, animale care suplineau limitele umane, reușind să treacă probele, luându-le dracilor banii. Cu toate că preia anumite motive, teme sau formule folclorice, Creangă dovedește creativitatea și originalitatea scrisului său: estomparea epicului prin folosirea dialogului și monologului interior, viziunea despre lume dezvăluie o notă umoristică, stilul are elemente ale oralitătii: ziceri tipice „frate, frate, dar pita-i pe bani”, interjecții onomatopeice (”Hârți”!) (basmul cult:”Dănilă Prepeleac”).
Prin basmul cult „Dănilă Prepeleac” este conturată imaginea țăranului român, credul la spusele celuilalt, iar porecla lui explică naivitatea, sărăcia lui, nepriceperea și credulitatea sa. Al. Dima afirmă că: ”Prostia și istețimea nu sunt pentru mentalitatea populară categorii populare absolut contradictorii, ci extreme ce se ating, putându-se adăposti sub acoperământul aceluiași eu sufletesc”. (Dima, Al., 1964, p. 59).
Dacă ne raportăm la personajul Prâslea, reușim să deducem că Dănilă Prepeleac este un Prâslea ascuns la început, dar activ pe măsura desfășurării acțiunii. Există, ca în orice basm, un drum inițiatic, pe care va merge Dănilă Prepeleac, pe parcursul căruia se vor confrunta două trăsături umane: prostia cu scopul de a-i cunoaște consecințele, trecând la dovedirea avantajelor istețimii. Aspectul fabulos este redat în basm prin apariția dracilor, a personajelor malefice, cu care se va confrunta Dănilă, însă se dovedesc a fi niște ființe slabe, fricoase și lașe.
Analizând cele două basme culte „Harap-Alb” și „Dănilă Prepeleac”, pentru a identifica elementele populare prezente, am constatat că literatura populară a reprezentat fundamentul creației, iar prin intermediul ficțiunii, Ion Creangă a adăugat elemente de noutate. Garabet Ibrăileanu conturează prin afirmația sa, imaginea unui scriitor care va păstra în creația sa relația dintre literatura populară și cea cultă: „Creangă este atât de realist, încât unele din poveștile lui sunt aproape lipsite de miraculos, iar altele au numai acea specie de miraculos care îngăduie povestitorului să înzestreze pe eroii săi cu însușiri sufletești și trupești peste măsura omenească. Iar creațiile pur-fantastice, ca smeii, Creangă le împrumută o viață curat omenească, și anume țărănească; îl amestecă cu desăvârșire în mediul vieții de toate zilele din Humulești și-l tratează pe picior de perfectă egalitate. (…) Autorul profund-demiurgos al operei lui Creangă este poporul, concepțiile lui Creangă sunt ale poporului; al lui Creangă e numai talentul, pe care-l are din naștere” (Ibrăileanu G., 1968, p. 156)
3.3. ELEMENTE TRADIȚIONALE ÎN SATUL COPILĂRIEI LUI CREANGĂ
Cartea este considerată asemeni unui roman al vârstei inocente și al formării, al modelării umane, a maturizării. Imaginea este plasată în spațiul unui sat moldovenesc de la munte, pe la mijlocul secolului trecut, copilăria nu redă doar trăsături ale perioadei, ci și caracteristici ale mediului existențial. Opera devine o evocare a satului tradițional, o imagine a unei lumi bazate pe obiceiuri fixate printr-o existență arhaică, plină de simplitate, dar cu o importanță deosebită în viața de zi cu zi.
Satul este văzut ca un centru al universului, un topos magic, unde s-a petrecut marea minune de a se naște, iar ciclicitatea vieții se desfășoară după anumite ritualuri și norme morale. Humulești este matricea spirituală a unui univers mirific, unde se fac și se desfac marile minuni ale copilăriei, unde „copilul învață a merge copăcel, ținându-se de prichiciul vetrei cel humuit”, aici se inițiază treptat în tainele existenței țărănești. Lumea tradițională în care își petrece copilăria, respectă un anumit ceremonial străvechi, cu „jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc” (Mitrache G., 1994, p.76).
În „Amintiri din copilărie”, se realizează monografia satului moldovenesc, cu aspecte ale vieții din secolul al XIX-lea, surprinzând elemente esențiale din viața tradițională: „Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechiu răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și cu fete mândre, care știu a învârti hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului nostru” (Creangă I, 1970, p. 24).
Elementele tradiționale ale satului Humulești sunt redate prin manifestările concrete ale spiritualității populare: clăcile, horile, toate petrecerile din sat la care lua parte cu cea mai mare însuflețire. Tipologia țăranului român care iubea folclorul și mesajul cântecului popular, este reprezentată prin rapsodul popular Mihai Scripcariul. Menirea lui este de a menține și de a transmite tradiția și spiritualitatea cu bună știință, scriitorul introduce o doină de dor, redând în profunzime sentimentul nostalgic al despărțirii. Versurile date accentuează caracterul tradițional al operei și ne introduce în fondul principal al liricii populare: ”Frunză verde de cicoare,/ Astă noapte pe răcoare/ Cântă o privighetoare/ Cu viersul de fată mare./ Și cânta cu glas subțire/ Pentru a noastră despărțire; / Și ofta și ciripea,/ Inima de ț-o rupea! (Creangă I. 1970, p. 230.)
Satul lui Creangă este unul arhaic, în interiorul căruia persistă tradiția, un mediu al unor procese ciclice existențiale, unde omul are un comportament mitologic. Nică este personajul care se simte profund legat de satul natal, deoarece acolo s-a format ca om, descoperind tainele existențiale prin intermediul familiei și acelor din sat. În „Aspecte ale mitului”, Mircea Eliade observă că într-un anumit tip de lectură se exprimă sentimentul revenirii ființei într-un timp absolut, al obârșiilor, ca o necesitate a sufletului uman, a unui mod de viață: „Surprinde în literatură, într-un mod mult mai viguros, decât în celălalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorința de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliți să muncim și să trăim…” (Eliade M., 1978, p. 5-6).
Ion Creangă se aseamănă cu M. Eminescu, deoarece aduce în operă o perspectivă mitică asupra existenței umane, având nostalgia începuturilor, a acelor „vârste de aur” identificate cu copilăria lumii. (Mitrache G., 1994, p.77) . Orice gest, trăire, eveniment se încadrează într-un ritual binecunoscut. Elementul tradițional apare în conturarea portretului mamei, relevând spiritualitatea străveche a unui sat păstrător de obiceiuri și tradiții: „Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: „Ieși copile cu părul bălai afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea, și vremea se îndrepta după râsul meu…” (Creanga I. 1970, p. 135).
Modul de a se comporta al mamei sugerează o gândire mitică, ghidându-și viața și a familiei după normele morale colective, pentru a se integra în mediul existențial. Este un om al satului, crescut în spiritul vechilor mentalități pe care le respectă cu strictețe, considerând că inițierea copiilor trebuie făcută în tainele universului țărănesc. Smaranda era tipologia femeii de la țară, cu multă încredere în Dumnezeu, de aceea dorea ca Nică să devină popă, știind de-a lungul vieții să fie responsabilă de ceilalți, neuitând să îi responsabilizeze la rândul ei: „Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg petecele” („Amintiri din copilărie” – Ion Creangă). Mama lui Nică dovedește simplitatea omului din mediul rural și prin limbajul utilizat: regionalisme „balcâză; hojmalăi” sau expresii populare și vorbe de duh: „ plângea ca o mireasă;/ Tot pâțitu-i priceput”. (Creangă I., 1970, p. 138).
Scriitorul Ion Creangă aduce¸ în fața cititorului, prin opera „Amintiri din copilărie”, imaginea unui sat de munte, un spațiu închis, care păstrează fondul arhaic, amintește de timpuri mitice, prin poveștile și oamenii de odinioară. Este satul din secolul al XIX-lea populat de oameni care se ocupă de negustorie, însă care învață să se preocupe de soarta și educația copiilor. Oamenii sunt mândri de satul lor, lucru evidențiat de Nică în una din afiramțiile sale: „Ozana cea frumos curgătoare”.
George Călinescu afirmă marele adevăr despre Creangă și opera sa: „Creangă este o expresie monumentală a națiunii umane în ipostaza sa istorică ce se numește poporul român, sau, mai simplu, e poporul român însuși, surprins într-un moment de genială expansiune. Ion Creangă este, de fapt, un anonim” (Călinescu G., 1964, p.295) .
CAPITOLUL IV
MIHAIL SADOVEANU – VALORIFICAREA STRUCTURILOR MENTALE TRADIȚIONALE ȘI A TEMELOR FOLCLORICE
4.1. ASPECTE GENERELE ASUPRA OPERELOR LUI MIHAIL SADOVEANU
Tradiționalismul este un curent cultural, care apără și promovează tradiția, percepută ca un ansamblu al valorilor arhaice, patriarhale ale spiritualității românești. Dorința de a păstra tradiția și valorile tradiționale românești s-a regăsit și în activitatea poporanismului, semănătorismului și gândirismului, care s-au manifestat în primul sfert al secolului al XX-lea. În perioada interbelică, direcția tradiționalistă s-a manifestat prin diverse orientări ideologice promovate de unele reviste, precum: „Viața românească”, „Semănătorul” sau „Gândirea”.
Romanele au apărut destul de târziu, având preponderent tematică rurală, datorită urbanismului întârziat, dar dovedind o remarcabilă valoare. Această specie literară poartă influența diverselor curente literare: clasicismul, romantismul, cel care va nega legile rigide ale clasicismului, instaurând principiul libertății de creație, realismul având ca preocupare răsfrângerea obiectivă, veridică a realității, respingând idealizarea acesteia, tradiționalismul care are o tendință de supraevaluare a tradiției și de respingere a ideii de civilizație și modernismul ca opoziție a tradiționalismului, permițând libertatea de exprimare stilistică.
S-au analizat aspecte ale tipologiei romanului, bazându-ne pe influențele curentelor literare și s-a constatat că tradiția, păstrarea folclorului și a istoriei poporului român apare în romanul tradițional. S-a găsit ca sursă de inspirație satul si țăranul, acestea fiind și elementele centrale idealizate, prezentate în valențe pozitive de către Mihail Sadoveanu.
Criticul George Călinescu în „Istoria literaturii române, de la origini până în prezent” consideră că Sadoveanu are realismul lui Balzac și melancolia unui romantic. Este un scriitor complex, în opera sa atingând mai multe genuri literare. Paul Georgescu în „Polivalența necesară” spune că acesta ”este un scriitor de tip arhaic, mitic și tragic” (Georgescu P., 1986, p.89). Se înțelege că Sadoveanu și-a dorit o creație care să vorbească tuturor, considerând că valoarea este dată de lucrurile simple: personaje resemnate, cu frică de Dumnezeu, ce valorifică miturile, punându-și viața în mâna destinului, cu care consideră că s-au născut. Este cu adevărat respectată spiritualitatea lumii arhaice.
Mihail Sadoveanu evocă istoria unui popor, dându-i dimensiuni mitice, individualizându-o prin aspectele tradiționale și sacrificiile strămoșilor. El este în primul rând un povestitor, continuându-l pe Neculce și Creangă, iar povestirea capătă trăsături de poem sau baladă, păstrând accente de revoltă și un profund sentiment de nemulțumire, apărut din dorința libertății. A fost descoperită, în acest sens, tendința de retragere din trecut și de rezistență în fața civilizației, în opera „Hanul Ancuței”.
Personajele sale sunt indivizi condiționați istoric și social, supuși legii sau lipsei de lege, adăugând așa numita lege a baltagului. Este o lege nescrisă prin care, conform tradiției, fapta unuia devine fapta tuturor. Apare spiritul colectivității, sângele cere sânge și morții poruncesc celor vii, imagine întâlnită în romanul „Baltagul”, unde Gheorghiță își răzbună tatăl, ucigând-l pe Bogza, așa cum făcuse acesta cu Nechifor Lipan. Scriitorul conturează imaginea eroilor asemeni unor reprezentanți din categorii, tipuri sau arhetipuri, exemplare pentru umanitate prin faptele lor. Autorul a creat o lume complexă și adevărată prin Vitoria Lipan, Tudor Șoimaru, Ștefan cel Mare, răzeși, boieri, militari, popi, avocați, negustori. Sadoveanu urmărește condiția socială și cea istorică a individului, descriind lumea satului și a târgului de provincie, realități prezente, dar și un trecut cu fapte ce nu pot fi explicate.
Temele întâlnite în operele sale, accentuează caracterul tradițional și arhaic cu profunde influențe istorice. Scriitorul surprinde în operele sale trei dimensiuni sociale: (Ciopraga C., 1981, p. 245).
Viața satului românesc, respectând ideea mărturisea: “Țăranul a fost pricipalul meu erou”. Asemeni lui Creangă, Ion Slavici, Mihail Sadoveanu a îmbogățit tradiția prozei de inspirație rurală, reușind să valorifice mentalitatea rurală, satul fiind surprins într-un continuu proces de sărăcire a țăranului, de inferioritate, mereu aflat sub tirania celor mulți și dominatori, cu administrația și boierii. Târgul de provincie surprins în operele sale, creează o atmosferă sumbră, un loc al pierzaniei, sufocant, îngrămădit, care opunea satului, tradiției primele semne ale modernității. Imaginea țăranului român este conturată în relație cu ocupațiile arhaice care impun izolarea, viața cunoscând elementele tradiției. Sunt individualități care trăiesc solitare în sânul naturii, având o relație directă, nemijlocită cu Universul, reușind astfel să deslușească semnele cerului, ale zodiilor, ritmurile cosmice ancestrale: moș Leonte Zodierul din „Hanul Ancuței” care citea în cartea cerului destinele oamenilor.
Istoria sau timpul creionate de Sadoveanu prin două mari epoci: perioada arhaică, învăluită în mit „Creanga de aur” și perioada istoriei de documentare „Neamul Șiomăreștilor”, „Zodia Cancerului sau vremea Ducăi Vodă”.
Natura prezentată ca un spațiu privilegiat, protector, păstrător al energiilor pozitive ale Universului, în care omul regăsește puritatea începuturilor, a genezei.
Lumea satului, țăranul păstrător de tradiții și obiceiuri vechi, arhaice și patriarhale este urmărit în conflict cu elementul civilizației moderne, cu restricțiile vieții de la țară. Personajele sadoveniene au o structură sufletească deosebită, sunt caracterizate prin atitudini înțelepte, blajine, cu un simț al libertății, apărând principiile respectate de strămoși. Țăranii lui Sadoveanu ascund în adâncul sufletului dureri nestinse, căutând răspuns în mijlocul naturii, un loc al curățirii sufletești și frumuseții -“Țara de dincolo de negură”. Apare și revolta, din dorința de a împlini dreptatea și a menține demnitatea, aceștia răbufnind cu violență împotriva boierilor și a jugului la care sunt nevoiți să se supună, exemplu: „Hanul Ancuței”, unde omul trăiește prezentul, prin orizontul trecutului.
Scriitorul își face din pământ un element esențial pentru existența umană, spațiul transformărilor nesfârșite, al reflecțiilor, dragostea și moartea, bucuria și durerea, fiiind deopotrivă eternități și lucruri trecătoare. Toate aceste elemente reflectă viața de zi cu zi, deoarece scriitorul prezinta lumea, așa cum este ea de veacuri. Observăm la Sadoveanu că natura și oamenii apar ca realități în mers, reflectând istoria și un timp subiectiv. Sadoveanu percepe existența în totalitatea ei, în peisaje dominate de lumină, tipice, constante, reperele calendaristice se subordonează ficțiunii. Mihai Râlea afirma: ”La culori și linii, Sadoveanu a adăugat accente nostalgice, de dor, de regret, a reușit să realizeze natura poetică, ferindu-se de cea picturală, care nu i se potrivea. Constatăm că, la Sadoveanu totul este o balansare între concret și ireal, grație sistemului de imagini intercomunicante, culorile iradiază sunete, care evocă o atmosferă, un panoramic de intensă autenticitate”. (Râlea M., 1988, p. 124).
George Călinescu observă: ”Odobescu, Mihail Sadoveanu au fost veritabili reporteri, descriind aidoma peisaje pe care cititorii le-au luat drept ficțiuni literare, având în vedere darul transfiguratoriu al autorilor. La Sadoveanu, acordul dintre voce și instrumente e perfect”. (Călinescu G., 1941, p.298.)
Imaginea țăranului este cea a locuitorului de la munte, moldoveanul cu viața aspră ca și meleagurile prăpăstioase, pe care este sortit să trăiască. Individualitatea acestuia este redată prin următoarele trăsături :
țăranul ca și păstrător al lumii vechi, arhaice și patriarhale;
țăranii moldoveni apar ca oameni blajini și înțelepți, dornici de dreptate și libertate, apărători ai unor principii de viață fundamentale din vremi deosebite;
răbdători în suferință, păstrând în sufletul lor dureri nestinse. Pentru ei natura este locul de refugiu în durere și necaz răbufnind cu violență, pentru a-și împlini dreptatea, dar păstrându-și necontenit sentimentul demnității;
universul sufletului țărănesc se compune din adevăr, dreptate, demnitate și iubire pătimașă: „Fă-te și tu ce-i putea, dar mai ales un om cumsecade să te faci!” (Sadoveanu M, 2010, p. 176).
Aspectele istorice în relație cu tradiția au fost valorificate și în romanul „Zodia Cancerului”, unde apar prezentate o serie de elemente strămoșești, văzute de către sătenii, care își ghidează viața după superstiții și datini. În romanul „Zodia Cancerului” apare cultura moldovenească încărcată de mister, de necunoscut. De pildă, oamenii prezic cum va fi vremea în funcție de semne, direcția vântului, cântecul păsărilor, culoarea văzdului, strălucirea lunii.
Pentru a analiza asocierea tradiției cu istoria, am luat în discuție romanul tradițional-istoric „Zodia Cancerului” sau „vremea Ducăi-vodă”, având un personaj reflector, abatele Paul de Marenne, prin intermediul căruia sunt prezentate realitățile istorice ale poporului moldovean sub conducerea lui Duca-vodă, asemeni lui Nicolae din „Moromeții” de Marin Preda. Valorificarea faptelor de vitejie ale poporului român, letopisețele Moldovei, cântecul popular sub forma blestemului popular, care exprimă suferințele moldovenilor sunt sursa de inspirație în realizarea romanului. Deși tema romanului ar fi una istorică, există aspectul tradițional prin expunerea vieții moldovenilor Si a felului în care aceștia se raportează la viața de zi cu zi. Apare ca și la Montesquieu, motivul străinului, acesta fiind impresionat de frumusețea plaiurilor, de obiceiurile și credințele strămoșești, de locuitorii ce-l surprind prin știința citirii și deslușirii semnelor vremii și ale naturii. Bazându-ne pe trăsăturile romanului tradițional, deducem prezența acestora la nivelul romanului :”Zodia Cancerului”: acțiunea liniară, cronologică, personaje veridice, fapte verosimile, prezența tehnicii detaliului, prezentarea de obiceiuri și tradiții.
Aspectele mito-folclorice sunt evidente în romanul „Frații Jderi”, Ștefan fiind un erou ales, având un semn pe brațul drept, considerat de toți un erou cu aura legendară. El își iubește poporul, iar recunoștința lor ia forma divinizării acestuia. Credința populară, obiceiurile și tradițiile surprinse în roman vizează viața de zi cu zi a oamenilor. Cunoașterea acestora aparține jupânesei Ilisafta, soția lui Manole Păr Negru, mama Jderilor, care considera că destinul omului este reprezentat de un urs de munte. Dacă ursul este harnic, flăcăul se va căsători mai repede, dacă e mai lesne ajunge „holtei bătrân” („Frații Jderi”-Mihail Sadoveanu). Viața apare în roman structurată pe trei etape: „Ucenicia lui Ionuț” reprezintă adolescența; „Izvorul Alb” înseamnă maturitatea și iubirea matrimonială, iar „Oamenii Măriei Sale” ar reda bătrânețea și sacrificiul în lupta pentru apărarea țării și dovada patriotismului. (Tomuș M., 1978, p. 83).
Elementele tradiției sunt regăsite și păstrate și în opera „Hanul Ancuței”. În interiorul acesteia apare imaginea amplă a unei lumi bogate în tradiții și obiceiuri, fiind locul de unde porneau poveștile, drumeții își mărturiseau zbuciumul, gândurile. Prin numele lor autorul indică îndeletnicirea și categoria socială căreia îi aparțineau. Nu doar limbajul și exprimarea sunt simbolul naturii populare a creației, imaginea este susținută și de straiele personajelor, haiducul Haralambie, de cântecul de voinicie, de ritualul petrecerii și al povestirii, de experiențele prin care au trecut atât direct, cât și din auzite.
Opera este un ansamblu de elemente cu caracter tradițional, deoarece regăsim teme, motive, prototipuri umane, simboluri specifice țăranului și satului românesc: plăcerea de a vorbi, invocarea tradiției, imaginea șezătorii sau aspectele ale istoriei poporului român. Prin acest cadru spațial, hanul, Sadoveanu ne prezintă un model de viață românească, având ziduri înalte care oferă siguranță și protecție, asemeni unei cetăți, elemntul care protejează taina vieții fiecăruia, care alege să o împărtășească cu ceilalți. Se păstrează, din cele mai vechi timpuri, obiceiul de a împărtăși sfaturi și a da lecții de viață, prin prezența personajelor din generații diferite. Hanul este o insulă a unui Eden pierdut, protejat, asemeni celui creat de Isus pentru primii oameni, Adam și Eva, nemaiîntâlnit odată cu trecerea timpului, însă un univers național, cu aspectele tradiționale românești, oferind originalitatea spațiului sadovenian.
Opera cuprinde nouă povestiri, istorisite de același număr de povestitori, redând experiențe trăite direct sau cunoscute din documente istorice, lucru explicat prin faptul că există un timp imprecis, cândva, determinat și într-un loc devenit legendar. Pentru românii moldoveni, contemplativi și iubitori de datini, existența este un dat, văzut în profunzime, prin intermediul aparențelor.
Eroii tind să devină arhetipuri, cu trăsături, parcă sugerate de cartea de zodii, pe care o poartă la șold moș Leonte Zodierul. Realitatea se împletește cu legenda, iar mitul cu simbolul. Sunt remarcate aspectele populare corelate cu cele culte, astfel încât restructurarea fiind procedeul specific lui Sadoveanu, prin care snoava devine povestire, un element de mit popular se transformă în relatarea lui Moș Leonte Zodierul. O altă situație este creată de Călugărul Gherman de la Durău, care transformă o legendă în povestirea „Haralambie”, iar baladă Miorița devine nucleu povestirii „Orb sărac”. Imaginea baladei Miorița este sugerată ca fiind prezentă și în romanul ”Nunțile necesare”,a lui Dumitru Țepeneag, care păstrează, într-o anumită măsură firul epic al mitului folcloric al păstoritului, însă acțiunea este plasată în contemporaneitate, personajele nu sunt ieri, ci dascăli de țară: profesorul Ciobanu, Munteanu, Pădureanu. (Glodeanu G., 1999, p.153).
Pe aceeași structură merg și celelalte povestiri: căpitanul Isac îngână Cântecul cucului, o meditație pe tema fortuna labilis, în maniera populară, iar Constantin Moțoc își începe povestirea cântând o doină de haiducie. Ideea relației sat-biserică este profund regăsită în mentalitatea tradițională, fiind întrupată prin imaginea călugărului Gherman de la Durău, care se duce la Iași, pentru a se închina la biserica sfântul Haralambie ridicată pentru pomenirea tatălui său, haiducul Haralambie.
În „Hanul Ancuței”, am sesizat aspectul specific țăranului român, căruia îi plăcea vorba bună și voia bună, în diverse locuri, abordând diferite probleme, de la cele politice, istorice, până la cele legate de vreme. Subliniem observația că povestirile sadoveniene, au atributele sensibilizatoare ale unor spectacole populare, foarte înrudite, cu șezătorile tradiționale, în care participanții sunt, pe rând, interpreți și spectatori, în functie de problematica dezbătută. Elementele de pregătire, în vederea ascultării, sunt realizate în spiritul înțelepciunii populare, despre existență, totul îmbrăcând forma unui spectacol rural, asemeni unei șezători. Sunt redate momente de relatare a unei întâmplări, trăită sau din auzite, ca mai apoi să existe o stare de tensiune, marcată de dorința ascultării unei noi povestiri.
Un alt element păstrat din cele mai vechi timpuri, este apariția unui cântec popular, pe care îl așează fiecare povestitor la începutul istorisirii sale: căpitanul Neculai, înainte de a începe istorisirea unei povești de dragoste, amintește un cântec străvechi: „Trage, mândro, cu boii… Trage, mândro, și-mi gâcește, Codrul de ce-ngălbenește, Omul de ce-nbătrânește…..” (Sadoveanu M, 2010, p. 215). Creațiile lui Sadoveanu refuză ideea de pesimism, însă există solidaritatea, dată de mentalitatea tradițională, de discontinuitate, unitatea originară a seminției, mergând pe ideea că cine se sprijină pe o astfel de totalitate, ajunge la un echilibru stabil. Este scriitorul cu caracter împăciuitor, exclude ura, cultivând dragostea de oameni, în formele ei multiple.
Acest han nu era singuratic în țara Moldovei, dar se diferenția prin cea mai importantă parte din acel loc, și anume pivnița rămasă neschimbată, păstrând trăsăturile, așa cum erau odinioară: pustie și adormiă ca sub un abur de legendă. Miticul este reflectat în imaginea hanului, considerat un loc blestemat, așezat în locuri singuratice și pustii. Regimul hanului sadovenian este elegiac, decorativ, iar zidurile au voci si ecouri, oamenii respiră mister. Mentalitatea tradițională vizează aspecte existențiale, Sadoveanu oferind o imagine amplă a modului de relaționare dragoste-natură. În opera „Hanul Ancuței” avem o serie de exemple, care descriu felul în care era trăită și înțeleasă iubirea: Toderița Catana, care în povestirea „Cealaltă Ancuță” o fura pe duduca Varvara; idila dintre căpitanul Nicolae Isac și Marga se termina tragic cu moartea eroinei și rănirea căpitanului; tragică este și relația dintre mama părintelui Gherman și haiducul Haralambie, ca și căsnicia distrusă dintre Constantin Moțoc și Ilinca.
Eroii lui Sadoveanu sunt mai mult decât tipuri umane reprezentative pentru spațiul carpato-dunărean, devenind prototipuri și chiar arhetipuri: comisul Ioniță ca prototip este răzeșul, ca tip uman devine țăranul perseverent, ca arhetip evidențiază adevărul, Moș Leonte Zodierul este tipologia țăranului sfătos, ca prototip este cititorul de zodii, iar ca arhetip reprezintă Armonia; Ancuța este tipul hangiței inteligente, ca protip este imaginea negustorului, ca arhetip reprezintă Datina, ca principiu autohton al Legii.
Potrivit ambianței, fabulosul încântă, vorba și vinul fiind modalități de eliberare. Pentru drumeții întâlniți întâmplător la Hanul Ancuței, gândirea magică, specifică mentalității tradiționale, intră în existența cotidiană ca element al imaginației. Poveștile sunt experiențe trăite direct sau auzite din gura celor apropiați, creația căpătând caracter moralist. La nivelul operei „Hanul Ancuței”, nucleul oricărei confesiuni este o întâmplare care ajunge să fie împărtășită adunării, devine istorisire sau poveste.
Opera este și o oglindă a mentalității populare, vinul este asemeni unei literaturi a poporului, care deslușește taine, probabil surâzând. La han nu vinul, nici bucatele cu aer de belșug, nu constituie tentații, ci relatările oamenilor adunați într-un climat vatră ca acesta, devenind prieteni și frați, bucurându-se și întristându-se la unison. Sadoveanu susține ideea de patriotism, de prețuire a tradițiilor și datinilor străbune: „Poporul este părintele meu literar. Înțeleg prin asta că am găsit, în acea comoară de care vorbesc, elementele armonice ale sufletului meu”. (Ciopraga C. ,1981, p. 30)
Romanul este în realitate o suită de amintiri, de momente întâlnite și în creațiile lui Caragiale, unde partenerii sunt ocazionali, indiferent de vârstă și rang, fac elogiul cuvântului, sociabilitatea fiind un mod de viață, o formă de revărsare a Eului în alții. Replicile sunt scurte, epuizate repede, deoarece apare mâhnirea, voioșia, elegia, interferându-se, momentele de bună dispozitie fiind rare. Schimbările de ritm sunt inevitabile, datorită aparției unor situații neprevăzute, care necesită atitudini diverse. Nu pot să râdă permanent, deoarece apare riscul de a fi înțeleși greșit, ca oameni ușuratici sau care nu înțeleg sensul discuției, dând în penibilitate și lipsă de cultură. Sunt oameni care înțeleg și doresc să fie înțeleși.
Tradiția este redată prin lumea satului izolată de civilizația modernă, ocupațiile exprimând și atitudinea de retragere a omului în mijlocul naturii, urmare a impactului cu realitățile sociale ale începutului de secol XX. Tiparele străvechi sunt întruchipate prin respectul pentru lege, datină, lume prezentată în momentele esențiale ale vieții (naștere, nuntă, înmormântare), apare obsesia adevărului, plăcerea de a vorbi. Eugen Lovinescu consideră că: „specificul universului sadovenian este un cadru arhaic moldovenesc, mediind între două lumi: cea a trecutului, ce justifică puternicul temperament liric al scriitorului, definindu-l ca romantic și lumea prezentului, învestită cu atribute specifice". (Lovinescu E., 1979, p. 230)
Zaharia Sângeorzan afirma că, Sadoveanu rămâne în literatura română ca: „Fenomen extraordinar de complex ca existență profund românească, sadovenianismul este memoria și conștiința lumii noastre arhaice, originare, imaginată și repovestită într-o operă fundamental modernă și cu o imensă deschidere spre poezie și mit a unui genial Povestitor”. (Sângeorzan Z., 1976, p. 187)
4.2. BALTAGUL – MITURI ȘI TRADIȚII REGĂSITE ÎN MENTALITATEA COLECTIVITĂȚII RURALE
Mircea Eliade considera că: „Mitul povestește o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, (…). Astfel zis, mitul povestește cum, mulțumită isprăvilor ființelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie ca e vorba de realitatea totală, cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare umană, o instituție. E așadar întotdeauna povestea unei „afaceri”. (Eliade M., 1978, p. 134)
„Baltagul” de Mihail Sadoveanu se încadrează în tipologia romanului tradițional, deoarece oferă o imagine amplă și profundă asupra vieții, zugrăvește modul de viață al oamenilor de la munte, unde obiceiurile și tradițiile sunt păstrate cu sfințenie. Esența romanului este profund înrădăcinată în elemente din popor: balada populară românească „Miorița”, la care se adaugă altele două: Dolca și Salga. Romanul înfățișează o lume arhaică, în care satul românesc este păstrătorul originalității și specificului național, printr-un mod propriu de gândire, de trăire și acceptare a problemelor fundamentale ale existenței. Sadoveanu realizează o nouă interpretare a mitului mioritic, versul motto indicând sursa de inspirație: „Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă și-un câne” (balada populară Miorița).
Romanul începe cu mitul creării unei lumi și se sfârșește simbolic cu acela al recreării. Cu toate că, aparent, opera este rezultatul îmbinării elementelor simple a faptelor și evenimentelor, există un substrat mitic de mare profunzime: (Eliade M., 1978, p. 133).
Mitul mioritic care se concretizează prin faptul ca romanul continuă acțiunea baladei populare „Miorița”. Din aceasta autorul a preluat tema, fiind vorba de uciderea unui cioban, mitul comuniunii omului cu natura, precum și unele motive literare: obiceiul păstoritului, complotul sau motivul animalului credincios.
Mitul soarelui cel care străbate întreg romanul, dând o aură de sacralitate. Prin prezența acestuia se realizează dimensiunea cosmică a iubirii, a vieții și a morții. Vitoria Lipan este ghidată și vegheată de lumina soarelui în lunga ei călătorie, căreia i se închină asemeni vechilor ritualuri păgâne: „mai cu seamă stau ei în fața soarelui c-o inimă ca din el ruptă” (Sadoveanu M, 2010, p.53).
Mitul marii călătorii, subînțeles prin drumul parcurs de Vitoria și Gheorghiță în vederea căutării lui Nechifor Lipan. Este drumul străbătut de mamă și fiu pentru găsirea sufletului celui dispărut, ca să-și recapete odihna și pentru a împlini datina: „Să nu rămâie între lupi, să-l aduc între creștini” (M. Sadoveanu, 2010, p. 75).
Mitul crengii de aur identificat la sfârșitul romanului, după ce inițierea lui Gheorghiță ia sfârșit, fiind pregătit să-și îndeplinească îndatoririle avute de tatăl său în comunitate. Acest sfârșit are loc în noaptea în care Gheorghiță coboară în râpă, un simbol al infernului, pentru a „se naște” a doua oară, după ce primise în sufletul lui ființa celui dus: „Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui, în pași, în zboruri, în chemări”. Arma crimei și a răzbunării, „baltagul”, devine simbolul crengii de aur, descoperind tainele drumului tânărului inițiat. (M. Sadoveanu, 2010, p. 125).
Romanul pare să valorifice și o cunoscută legendă egipteană, cea a lui Isis și Osiris, ce relatează călătoria lui Isis, care pleacă în căutarea soțului ucis de un zeu rău. Locul unde găsește osemintele Isis este diferit de cel al Vitoriei Lipan. Dacă în cazul celei dintâi, osemintele lui Osiris sunt descoperite în apele Nilului, fiind ajutată de un zeu cu cap de câine, Chorus, fiind însoțită de fiul său, referindu-ne la Vitoria Lipan locul în care descoperă osemintele lui Nechifor este într-o prăpastie, unde ajunge, fiind ghidată de Lupu și însoțită de Gheorghiță.
O subtemă a romanului este expunerea tradițiilor, datinilor și obiceiurilor, specifică romanelor tradiționale, prin surprinderea celor mai importante evenimente din viața omului de la sat: botezul, nunta, înmormântarea, la care se adaugă și practici ale ocultismului, precum interpretarea visului, vrăjitoarea. Firul epic central constă în încercarea Vitoriei Lipan de a descoperi și pedepsi pe ucigașul soțului său. Drumul acesteia poartă amprenta aspectului tradițional, urmărind viața oamenilor de la munte cu obiceiurile, datinile și legile specifice. Rânduielile gospodărești sunt după datină: bărbatul cu oile, femeia cu problemele casei, satul are ulicioare lungi și cotite cu cărări printre grădini, are crâșmă și biserică. În interiorul satului, viața se scurge calendaristic, urmărind plecarea turmelor la pășunat și întoarcerea lor la iernatic.
Mentalitatea tradițională se reflectă și în imaginea țăranului român, conturat desăvârșit în romanul „Baltagul”. Vitoria Lipan este figura reprezentativă pentru oamenii de la munte, păstrători ai unei vieți arhaice. „Baltagul” este un excepțional „poem al naturii și al sufletului omului simplu, o „Mioriță” în dimensiuni mari” (Călinescu G., 1964). Aspectul arhaic este reflectat și prin viața oierilor, deoarece nimic nu iese din tradiție, vremea este înțeleasă dupa semne, datina și obișnuința sunt singura lege. Simplitatea țăranilor reiese și din faptul că aceștia nu știu carte, adresându-se preotului pentru citirea sau scrierea actelor, dovedind încredere deplină în omul lui Dumnezeu.
Sătenii sunt conservatori, cred în superstiții: Vitoria Lipan conștientizează pericolul și înțelege gravitatea dispariției soțului, totul fiind prevestit de cele trei vise: soțul trecând călare peste o apă neagră cu spatele întors spre ea, cocoșul cântă întors spre apus, iar apele Ceahlăului sunt mai învolburate ca oricând, simbolistica morții. Deși calendarul s-a schimbat, oamenii îl urmează tot pe cel vechi. Credința femeii de la țară este evidențiată prin postul negru, pe care îl ține Vitoria Lipan douăsprezece vineri la rând și îi cere preotului să facă slujba pentru soțul ei. Păstrarea tradiției o face pe Vitoria Lipan să o certe pe Minodora, care vrea să-și schimbe portul. După rânduială ea ar trebui să poartă cămașă albă, catrință neagră și părul împletit cunună.
În umbra Vitoriei Lipan, se află fiul ei, Gheorghiță, consideră sacrul, drept un mod de împăcare cu eternul. Poruncile muntencei din Măgura Tarcăului reies din trecut, din practici date, datina fiind o modalitate de comunicare cu formele arhetipale. Legile, oieritul și drama morții sunt realități ce formează o triadă, plasată într-un timp al trecutului, fără noapte și într-un spațiu de altitudini solemne, în care muntele circumscrie o lume închisă. Oamenii trăiesc într-o durată concretă, prezentă și într-o perioadă mitică, într-un atunci ținând de prototradiții, cuviincios, purificat. Vitoria Lipan este un punct de conjuncție, „un sugestiv portret de grup”, având sensul unui nucleu epic, relevând dominantele unei psihologii. (Simion E., 1976, p. 165).
Mentalitatea tradițională este sugerată și prin psihologia comunităților, în cadrul cărora se afirmă semnele unui habitat arhaic, limba poartă semne ale vechimii, neexistând putere mai mare decât mitul și datina. Realitatea lumii rurale se întâlnește la evenimentele, care se ivesc în călătoria Vitoriei Lipan alături de Gheorghiță: nunta de la Cruci, unde fugeau săniile cu nuntașii pe gheața Bistriței. Se respectă tradiția, mireasa și druștele cu capetele înflorite, nevestele numai cu catrinți și bondiți, iar bărbații împușcau cu pistoalele asupra brazilor, ca să sperie și s-alunge mai degrabă iarna. Vitoria Lipan știe că respectarea obiceiurilor, tradițiilor și datinilor, în acest caz la nuntă, înseamnă binele și împlinirea celor doi tineri pentru viața nouă. Se implică în eveniment, primește plosca și face o urare frumoasă mirilor, semnificând un sfat bun pentru noua familie.
În roman, Mihail Sadoveanu insistă mult asupra tradițiilor și obiceiurilor legate de momentele importante ale vieții: botezul, nunta, sărbătorile religioase, înmormântarea. La Borca, Vitoria Lipan asistă la un botez, iar pentru a îndeplini tradiția intră la lehuză și îi pune rodin sub pernă, un coștei cu bucățele de zahăr și pe fruntea noului creștin, o hârtie de douăzeci de lei. Credința în Dumnezeu întărește respectul față de tradiție, jucând un rol deosebit în viata muntencei, biserica reprezentând autoritatea supremă și singulară pentru cei din Măgura Tarcăului. Vitoria Lipan consideră puterea Divină ca fiind cea care îi guvernează viața, călăuzind-o și îndrumând-o peste tot. Din gesturile sale reiese o frică față de Divinitate: „ își face cruce cu limba”, „ține post negru”, „făcând trei cruci, femeia saluta pe sfinți”. (romanul Baaltagul, p. 26).
Un alt aspect definitoriu în a indica tradiția îl constituie mâncarea și băutura, fiecare având modul de a-și prepara hrana, meșteșug transmis din generație în generație. Muntenii din Măgura Tarcăului se dovedeau maiștri în prepararea diverselor produse lactate: „cunoșteau taina laptelui acru și a brânzei de burduf” sau a altor mâncăruri ce țin de oi, acestea fiind principalele alimente folosite de munteni. (Zaciu M., 1973, p. 178).
Pe lângă acestea mai aduceau de la câmpie legume, fructe și cereale. Muntenii pun mare valoare pe tradiții și sărbători, acesta fiind motivul pentru care mesele erau îmbelșugate. Vestimentația, precum și alte aspecte legate de viața muntenilor dovedeau respectul acestora pentru tradiție. Femeia purta: „broboada cu cămașă albă și broboadă neagră vastată roșie”, iar fata poartă: „păru împletit în cunună, fără nicio broboadă, după rânduiala fecioarelor”. Bărbatul se remarca prin: „căciula brumărie, cojoc în clinuri, de miel negru, scurt până la genunchi și botfori” („Baltagul” – Mihail Sadoveanu, p.65).
Vitoria Lipan este tipologia femeii de la țară, care respectă tradiția, la botez oferă cadou la cumetrie și ciocnește cu nuntașii în cinstea miresei și spune o frumoasă orație de nuntă. Tot în spirit tradiționalist femeia din Măgura Tarcăului face socoteli și rânduieli cuvenite pentru mort, anunță autoritățile, cheamă preotul și bocitoarele, organizează ritualurile înmormântării. Scena înmormântării este considerată o excelentă pagină de folclor românesc, din care nu lipsesc elemente cu valoare de simbol: bradul, bocitoarele, preoții sau găina neagră trecută peste mormânt, iar mortul este pus într-un car cu cetină, tras cu doi boi, însoțit de trei preoți, de trei bărbați cu buciume și patru bocitoare. O bătrână are sinuri de pânză pentru a respecta datina podurilor. Considerăm că, prin păstrarea obiceiurilor, relațiilor din generație în generație, iubirea față de tradiție și Dumnezeu, evidențiază imaginea unor săteni iubitori de neam, de strămoși și de viață, însă foarte superstițioși, punând orice decizie în mâna lui Dumnezeu.
Din toate acestea, reiese că: „Baltagul este, dimpotrivă, epopeea romanțată în care sufletul tenace și aprig de munteancă al Vitorie Lipan nu pregetă nicio oboseală până nu dă de firul întâmplărilor și măiestria domnului Sadoveanu, stă într-aceea că a conturat în trăsături omenești, dar fără de nicio slăbiciune, acest aspru caracter, de o voință aproape sălbatică, aproape neomenească” (Rotaru I., 1972, p. 123).
CAPITOLUL V
APLICAȚII PRACTICE PRIVIND ELEMENTELE TEORETICE ANALIZATE
STUDIU DE CAZ 1: DIFERENȚE ȘI ASEMĂNĂRI ÎNTRE BASMUL CULT ȘI BASMUL POPULAR – DIAGRAMA VENN
Obiectivul studiului de caz are în vedere fixarea noțiunilor teoretice de basm cult, respectiv basm popular. Se urmărește identificarea trăsăturilor definitorii ale fiecărei noțiuni în parte, dar și asemănările dintre acestea.
Metoda didactică utilizată este diagrama Venn. Această metodă permite compararea a două noțiuni, identificarea elementelor comune, dar și a celor diferențiatoare. Se realizează din două cercuri care se intersectează, zona de intersecție constituind elementele comune. Contribuie la dezvoltarea capacității de analiză și sinteză a elevilor, le oferă o imagine clară, logică asupra relațiilor care se pot stabili între diferitele noțiuni de teorie literară.
Studiul constituie o parte a unei lecții cu caracter practic realizată la nivelul clasei a V-a. Astfel, elevii au fost împărțiți pe două grupe, prima grupă având responsabilitatea efectuării unui studiu colectiv asupra basmului cult „Harap Alb” scris de Ion Creangă, iar cea de-a doua grupă analizând basmul popular „Prâslea cel Voinic și merele de aur”. După expirarea timpului alocat (20 minute), fiecare grupă prin reprezentantul desemnat a completat latura externă a cercului alocat noțiunii analizate, iar interferențele au fost depistate prin intervenția succesivă a componenților celor două grupe (Figura nr. 1).
La sfârșitul activității, s-a constatat că obiectivul studiului a fost atins, elevii reușind să asimileze informațiile dezbătute. Reprezentarea grafică și discuțiile colective specifice metodei Venn pot fi considerate eficiente în procesul educativ.
Figura nr. 1: Diagrama Wenn – Paralelă Basm popular-Basm cult
Sursa: proiecția autorului
Grupa 1: Basmul cult „Harap Alb” – Ion Creangă
Basmul cult este o specie literară a genului epic, în proză, de mare întindere, cu numeroase personaje purtătoare ale unor valori simbolice, în care întâmplările reale se împletesc cu cele fantastice, iar personajele ce reprezintă binele luptă cu forțe potrivnice pe care le biruie. Fiind o creație cultă are autor cunoscut, se transmite pe cale scrisă, autorul preia tiparul narativ al basmului popular, reorganizând elementele stereotipe conform viziunii sale artistice și propriului stil. (Călinescu G., 1965, p. 231).
Elemente specifice basmului lui Ion Creangă:
are autor cunoscut: Ion Creangă
transmis pe cale scrisă: opera literară
deosebiri la nivel structural:
Situația inițială (de echilibru) redată prin prezența celor doi frați, Craiul și Împăratul Verde, care trăiau în două împărății îndepărtate;
Dezechilibrul este realizat prin lipsa unui moștenitor la tronul împăratului Verde, călătoria și căsătoria mezinului refac echilibrul inițial
călătoria are rol inițiatic, neofitul de la începutul operei devenind la sfârșitul acesteia un inițiat: fiul cel mic al Craiului primește o nouă identitate aceea de Harap-Alb, în urma jurământului pe care acesta îl face Spânului. Probele pe care trebuie să le treacă conduc la maturizarea acestuia.
formulele specifice basmului nu au aceeași expresivitate ca și în basmele populare, deoarece este transmis pe cale scrisă și nu orală. Formula de început „Amu, ci că era odată…..” indică elementul de noutate adus de către autor, punând acțiunea povestită pe seama spuselor altcuiva. Formula mediană se păstrează din basmul popular, iar în formula finală naratorul aduce o reflexție legată de realitatea socială „Beau și se veselesc, iară pe la noi cine are bani bea și mănâncă, ci nu, se uită și rabdă”.
opozițiile de tipul real-supranatural, pozitiv-negativ de la nivelul personajelor nu mai există, evidențiind-se complexitatea acestora prin individualizare și umanizarea fantasticului. Personajele adjuvante sunt considerate inițiatorii mezinului (bătrâna, calul, cei cinci uriași, albinele, furnicile). Personajul negativ, Spânul, este diferit celui din basmul popular deoarece nu are însușiri supranaturale, ci este prezentat asemeni unui om, însă cu valoarea unui rău necesar pentru că fără încercările pe care acesta le aduce în viața lui Harap-Alb nu s-ar fi putut produce maturizarea lui
la nivel stilistic, Creangă aduce o noutate prin cele două trăsături ale limbajului său: oralitatea („Vai de mine și de mine, Harap-Alb!”, „la plăcinte înainte/la război înapoi”, „teleap, teleap, teleap” etc.) și umorul („necuratul pentru diavol”, „te-aș vârâ în sân, da`nu-ncapi de urechi” etc.)
ritmul alert ale desfășurării acțiunii este întrerupt prin pasaje descriptive, ilustrative pentru arta narativă a autorului cult: portretul celor cinci uriași.
Sinteza aspectelor identificate în basmul lui Ion Creangă a fost reflectată de către grupa 1, în partea dreaptă a diagramei Venn.
Grupa 2: Basmul popular „Prâslea cel Voinic și merele de aur”
Basmul popular este o creație populară epică, în care personaje reprezentând binele și răul se înfruntă pe viață și pe moarte, într-un cadru supranatural, acțiunea terminându-se cu triumful binelui. Basmul conține formule specifice (inițiale, mediane și finale) și transmite un mesaj optimist, cu valențe educative.
Elemente specifice basmului popular:
autorul este necunoscut
caracter oral al operei, fiind transmis prin viu grai, partea predonderantă este reprezentată de narațiune
timpul și spațiul unde se desfățoară acțiunea sunt fabuloase: „odată”, „cândva” etc.
acțiune liniară, structurată pe momentele subiectului: Un împărat avea un măr care făcea mere de aur, din care însă nu apuca să mănânce, deoarece îi erau furate de zmei. Prâslea reușește să-i învingă pe zmei și, într-un final, după ce-i învinge și pe frații săi cei pizmași, se însoară cu o fată de împărat, salvată de la zmei și moștenește tronul împărăției.
elementele reale se împletesc cu cele fantastice. Acțiunea se petrece pe două tărâmuri, al oamenilor și “celălalt” al făpturilor neobișnuite: zmei, balauri, zgripțuroaice. Există obiecte magice, de exemplul biciul, cu care Prâslea transformă palatele zmeilor în mere. Totul se petrece sub semnul cifrei magice “trei”: trei fii de împărat, trei zmei, trei fete de împărat, trei dorințe ale fetei celei mici.
lupta dintre bine și rău, binele fiind întotdeauna învingător. Finalul este unul optimist, având o valoare educativă: căsătoria personajului principal, Prâslea cel Voinic, cu fata cea mică a împăratului.
Sinteza aspectelor identificate în basmul popular „Prâslea cel Voinic și merele de aur” a fost reflectată de către grupa 2, în partea stângă a diagramei Wenn.
Partea centrală a diagramei a fost realizată prin procedeul dezbaterii colective, selectând-se cu ușurință elementele comune ale celor două opere din lista trăsăturilor individuale identificate de către elevi în prima parte a activității.
STUDIU DE CAZ 2: INFLUENȚE ALE POVESTITORULUI ÎN OPERA „HANUL ANCUȚEI”. RELAȚIA POPULAR – CULT
Una dintre principalele caracteristici care diferențiază literatura cultă de cea populară este nota subiectivă pe care o aduce autorul în realizarea operei sale. Acest element este pregnant în cadrul operei „Hanul Ancuței”, putând fi suprinsă o vastă tipologie a povestitorului, indentificată la nivelul celor nouă povestiri.
Pentru exemplificarea acestei trăsături din literatura cultă, a fost conceput un studiu de caz care suprinde modul în care cele nouă povestiri trădează caracterul subiectiv al autorilor.
„Hanul Ancuței” este o creație literară percepută ca o sinteză a universului sadovenian, în care pot fi regăsite toate temele și motivele, prototipurile umane, modelele narative și simbolurile specifice universului său creativ.
Hanul reprezintă un spectacol al vorbei și, mai puțin, o halimă în sine, teritoriul fiind al povestitorului de teme care își justifică prin ele o vocație și un mod de expresie. Autorul va inventa în „Hanul Ancuței” un ceremonial dirijat de imaginație. Hanul din povestiri este o scenă aproape improvizată, o narațiune care ascultă de un povestitor. Este un spațiu exterior, un montaj rudimentar, efectul înscenării, introducerea în spațiul și timpul relatării ce va urma nu este făcută întotdeauna de autor, ci de personaje.
Personajele lui Sadoveanu au în sânge patima istorisirii, a spovedaniei. Condiția lor este mărturisirea într-un limbaj magic și de o melancolie intraductibilă. Un personaj autentic sadovenian este, înainte de toate, un povestitor. Hanul este renumit nu ca un focar al poveștilor, ci ca unul al magiei, al fascinației pe care o provoacă Ancuța. Povestirea aceasta este renumită nu doar prin deschiderea temei hanului, dar și prin faptul că ea anunță multe personaje din „Hanu Ancuței”. Tema adevărată a povestirii este cea a Ancuței, ea devine motiv al poveștilor. În „Hanu Ancuței” ea nu este decât un martor al evenimentelor care s-au petrecut.
Hanul ca un focar al povestirii este, mai întâi de toate, spațiul unde personajele lui Sadoveanu se vindecă de umilință. „Amărâtă ar fi fost viața acestor pământeni, în curgerea veacului, dacă n-ar fi avut facultatea să evadeze din mizeria cătră un cântec ș-un vis”… Poveștile redau personajelor lui Mihail Sadoveanu adevărata lor identitate, conștiință, un mod de existență: ”…poveștile vesele și întrucâtva pildele înțelepte au fost pentru ei nu atât huzur, cât nevoie…”. („Hanul Ancuței” – M. Sadoveanu, p.85).
Valoarea povestitorului și a povestirii este subliniată și prin cuvintele, pe care autorul le-a scris pe ușa de la intrarea în han, având caracter profetic: „O poveste e adevărul cel mai adevărat”. (Sângeorzan Z., 1976, p. 222)
În cele ce urmează, accentul studiului de caz va fi pus pe imaginea povestitorului și rolul acestuia în acțiunea relatată.
1) Comisul Ioniță – Povestirea Iapa lui Vodă
Seria celor nouă povestiri se deschide cu intrarea în scenă a comisului Ioniță, un răzeș din țara de jos cu „cal pintenog și roib”, de care se mândrea spunând că se trage din rădăcini puternice.
Exprimarea sa este populară, specifică țăranilor moldoveni. Sociabil și vorbăreț, comisul stă și ciocnește vin cu oamenii, discută despre el și calul său de care este mândru: „Eu aici îs trecător.. Cal ca mine n-are nimeni” (Sadoveanu M, 2010, ”Iapa lui Vodă”, p. 45).
Impactul povestitorului asupra narațiunii se regăsește în primul rând în subiectul povestirii pe care alege să o relateze. Luând hotărârea să le spună mesenilor povestea cu iapa lui Vodă, răzășul pregătește atmosfera, le captează atenția și îi atrage pe aceștia în universul povestirii. Astfel, Ioniță se dovedește a fi un bun povestitor, cu darul vorbirii, capabil să îi facă pe oameni să îl asculte. Trăsăturile comisiului se desprind din toate faptele sale, precum și din relațiile cu celelalte personaje.
Literatura populară se îmbină armonios cu cea cultă. Comisul Ioniță relatează drumeților care popsesc la han problema cu care se confruntă de mult timp, oferind imaginea șezătorii din satul tradițional, când oamenii se aduna și împărtășeau problemele în vederea găsirii unor eventuale soluții. Ceea ce iubește, transpune și în narațiunea sa. Calul, de care comisul Ioniță este atât de mândru, face trimitere, indirect, la rolul important al personajelor adjuvante din literatura populară. Cu ajutorul acestuia reușește să ajungă la domnitorul Mihai Vodă Sturza pentru a i se face dreptate, iar dacă acest lucru nu va fi posibil „să-i pupe iapa într-un loc aflat lângă coadă”. Finalul povestirii are un caracter pozitiv, răzeșului facându-i-se dreptate, imagine întâlnită și în literatura populară unde binele învinge răul.
2) Părintele Gherman – Povestirea Haralambie
A doua povestire relatată în fața drumeților adunați în jurul paharelor cu vin, provine din sfera spirituală. Subiectivismul relatării este sugerat prin identitatea personajului, călugărul Gherman, născut în satul Bozieni și trimis la mănăstirea Durăului ca „să răscumpăr păcate trecute”. (Sadoveanu M, 2010, p. 88).
Ideea centrală a povestirii este în concordanță cu chemarea povestitorului și se axează pe prețul suprem plătit pentru iertarea păcatelor. Poposirea părintelui la han este facilitată de jurământul făcut mamei sale pe patul de moarte și anume că se va duce la „târgul Iesi” să se roage la biserica Haralambie.
Promotorul discuției provine din interesul comisului Ioniță de a cunoaște identitatea lui Haralambie. Viața și finalul arnăutului domnesc Haralambie se leagă în mod direct de identitatea părintelui Gherman, care descoperă în urma uciderii acestuia de către Gheorghie și a suferinței trăite de mama lui legătura puternică de sânge care îi unea.
În urma acestei întâmplări cu caracter justițiar este ridicată o mănăstire ce poarte numele celui „sacrificat” și poate motiva traiectoria vocațională a părintelui Gherman.
3) Moș Leonte Zodierul – Povestirea Balaurul
Asocierea povestitor-povestire continuă și în cea de-a treia relatare, naratorul fiind unul colportor prin redarea unei experiențe din viața tatălui său. Moș Leonte, fiul unui „zodier și vraci” aduce la cunoștinta auditoriului o întâmplare din sfera fantasticului. Aspectul tradițional este sugerat prin apariția ideii de superstiției și vrăjitorie. Boierul Nastasa Bolomir apelează la sfaturile tatălui lui Leonte pentru a elucida misterul comportamentului soției sale. O astfel de atitudine face trimitere la obiceiurile străvechi din lumea satului unde superstițiile își găseau soluțiile în răspunsurile date de vrăjitori.
Finalul povestirii sugerează efectele negative ale vrăjitoriei: „Dintr-o dată, cerul s-a mișcat rotindu-se, un muget îngrozitor a umplut văile și toți cei de față au văzut balaurul venind în vârtej răsucit, cu mare iuțeala, luându-l pe boier și amestecându-i barba cu vârtejul, aruncându-1 aproape mort într-o râpă.” (Sadoveanu M., 2010, p.189).
Puterea fantasticului din povestea lui moș Leonte îi impresionează pe cei prezenți, însă credibilitatea este limitată deoarece în mentalitatea tradițională se consideră că doar credința în Dumnezeu influențează în mod favorabil destinul uman.
4) Neculai Isaac – Povestirea Fântâna dintre plopi
Marca subiectivității povestitorului reiese din nararea la persoana I, singular. Profilul căpitanului de mazâli, Neculai Isac, nu poate fi asociat la prima vedere cu acțiunea povestirii ce urmează, însă faptul că acesta a trăit-o evidențiază implicarea directă a povestitorului.
Registrul tematic al povestirii tratează latura sentimentală a unei povești interzise, ai cărei protagoniști sunt doi tineri aparținând unor lumi diferite: „flăcăul care cutreiera Moldova, spre disperarea mamei sale, care dădea slujbe ca el să se așeze la casa lui” și Marga, țigăncușa de la fântâna dintre plopi. La întâlnirea celor doi „stelele se aprinseseră în cerul curat, câmpurile înțeleniseră de liniște, ca într-o taină”, peisaj menit să creioneze în mintea ascultătorilor atmosfera pasională, tipică unui astfel de eveniment și care impactează asupra povestitorului printr-o pauză narativă.
Influența literaturii populare este vizibilă prin relația de iubire dintre cei doi tineri care nu poate fi concretizată, tematică specifică lumii arhaice unde impedimentul apare din cauza diferențelor sociale. Și în cazul povestirii trăite de către Neculai Isac, primează interesul meschin al șatrei condusă de Hasanche, iar trădarea din dragoste a Magdei o va costa viața. Pedeaspa lui Neculai Isac îi va aduce pierderea ochiului drept, lucru ce îl va marca atât din punct de vedere psihic, cât și din punct de vedere fizic de-al lungul vieții: „intră într-o tăcere de mormânt și privea trist spre locul unde fusese odată fântâna”. (Sadoveanu M., 2010, p. 225).
5) Ienache Coropcarul – Povestirea Cealaltă Ancuță
Ienache Coropcarul, naratorul, îi introduce pe ascultători într-un timp și spațiu ale aventurii, ritualizate prin înscrierea în ceremonialul povestirii. El aduce în prim plan „vremea veche” printr-o întâmplare spectaculoasă.
De această dată, impactul povestitorului este dublu, atât prin participarea directă la acțiunile relatate, dar mai ales prin exprimarea unui punct de vedere critic ce vizează comportamentul personajelor cheie.
Naratorul condamnă îndrăzneala răzeșului Todiriță Cătană pentru acțiunile sale, se arată scandalizat de întâmplare, dând vina răpirii Varvarei pe înțelegerea dintre hangiță („cealaltă Ancuță”) și Todiriță Cătană. În fapt, Ienache a participat fără voie la răpire. El a fost martorul prinderii lui Todiriță de străjeri, a avut știință de evadarea lui, s-a aflat la han în momentul stabilirii planului și, în cele din urmă, a îndrumat slujbașii Agiei pe un drum greșit.
Naratorul, însă, se preface inocent, distanțându-se critic de întâmplare, el este acuzator și nu înțelege misterul faptelor: „De sfătuit, s-au sfătuit ei lângă horn, dar o femeie nu poate pune la cale asemenea fapte. De la Ancuța am aflat târziu după aceea că acel mișel ar fi scăpat cu duduca Varvara în țara ungurească. Și-atunci iar am bănuit-o că ar fi fost cu știința ei. Am fost eu, căpitane Neculai și comise Ioniță, multă vreme mâhnit pentru asemenea blastămății…" (Sadoveanu M., 2010, p. 133).
Finalul aventurii depășește limitele explicabilului, naratorul nefiind credibil. Sub masca personajului-actor se ascunde prozatorul ca participant afectiv la experiența eroului, detașându-se de punctul de vedere al personajului-narator.
6) Constandin Moțoc – Povestirea Județ al sărmanilor
În cea de-a șasea povestire din opera sadoveniană „Hanu Ancuței”, se evidențiază tipologia naratorului-colportor prin care se înțelege că povestitorul nu a luat parte la acțiune, însă se implică afectiv, cunoscând-o bine din mărturia unui apropiat care a fost implicat în aceasta și pretinde că vorbeste în numele lui.
Ciobanul Constandin Moțoc dovedește calitatea de povestitor, transpunând întâmplarea tulburătoare a „aceluia care i-a fost ca un frate” și care a căzut victima infidelității soției sale. Influența subiectivă a naratorului este dată de implicarea afectivă în relatare, tocmai datorită faptului că între acesta și protagonistul întâmplării a existat o relație foarte apropiată („prietenul asta al meu”).
Elementele din literatura populară îmbogățesc conținutul povestirii „Județ al sărmanilor” încă de la începutul acesteia, prin balada lui Vasile cel Mare: „Care-i tânăr și voinic/ Iese noaptea la colnic/ Fără păr, fără nimic,/ Fără brâu, fără pistoale,/ Numai cu palmele goale” (Bârlea O., 1981, p. 82).
Esența tradițională a povestirii continuă până în finalul acesteia, când trădărea în dragoste resimțită de către prietenul lui Constandin Moțoc se realizează printr-o răzbunare haiducească: „Dar cei doi voinici l-au trântit la pământ și l-au lovit cu cuțitele până când au văzut sângele amestecându-se cu țărâna drumului și ochiul boierului deschis către cer. Oamenii erau înmărmuriți, nimeni n-a zis nimic, ci stateau martori cu spaimă, la județ, iar cei doi au încălecat și s-au suit iarăși sub codru verde.” (Sadoveanu M., 2010, p. 98).
7) Damian Cristișor – Povestirea Negustor Lipscan
Seria povestirilor continuă cu o întâmplare aparte față de cele prezentate anterior. Naratorul este și personajul principal al acțiunii, Damian Cristișor, un negustor din Lipscani. Astfel, caracterul subiectiv este redat prin rememorarea experiențelor trăite de către negustor în timpul diferitelor călătorii „de pe alte meleaguri”.
Întâmplările relatate atrag curiozitatea și uimirea ascultătorilor, deoarece au un caracter de noutate, aparținând unei lumi diferite ca existență de lumea tradițională și modestă în care aceștia trăiesc: le spune că mersese cu trenul, deoarece prin „acele țări, la Neamț si la Frantuz, oamenii umblă acuma cu trenu. Azi is aici și mâne cine știe unde” (Sadoveanu M., 2010, p. 76); că în țara nemțească sunt case cu câte patru-cinci etaje, un fel de ”case una peste alta”, că ulițele sunt făcute ”dintr-o singură bucată de piatră”, pe care se plimbă cucoane cu pălării și boieri cu ceasornic și cu toții beau bere, ”un fel de lecție amară”.
Povestitorul Damian Cristișor se remarcă ca fiind diferit de toți ceilalți povestitori, era „îmbrăcat în alb și avea căruță și coviltir”, „bărbat bărbos care râdea cu obraji plini și bogați de creștin bine hrănit” . (Sadoveanu M., 2010, p. 99). Acest lucru denotă tendința elementelor moderne de a le estompa pe cele tradiționale. Se remarcă faptul că elementele tradiționale din „vremea veche” intră într-un con de umbră, lasând traseul liber celor din „lumea nouă”.
8) Constandin – Povestirea Orb sărac
Protagonistul și naratorul povestirii cu caracter subiectiv este orb sărac a cărui identitate este descoperită abia pe parcursul relatării, de către Ancuța cea tânără: „Poate dumneata, uncheșule, vei fi fiind unul Constandin, despre care am auzit pe maica mea spunând că s-ar fi rătăcit prin lume.” (Sadoveanu M., 2010, p. 59). Astfel, dintr-un anonim capătă o identitate, devenind Constandin.
Povestirea este marcată de un profund caracter tradițional, surprins prin două elemente des întâlnite în creațiile din literatura populară. Se face trimitere la balada populară „Miorița”, prin prezența celor trei ciobani cu care se întâlnește orbul, chiar el aducând în prim plan ideea de moarte pe care doi dintre ciobani o nutresc față de al treilea.
Cântecele de jale, dar și cele de veselie cântate de orbul sărac redau trăirile sufletești ale oamenilor din popor în diverse momente ale vieții. Un alt element împrumutat din literatura populară este mitul călătoriei cu valoare inițiatică, marcând drumul bătrânului în vederea descoperirii unor locuri necunoscute.
9) Lita Salomia și Zaharia – Istoria lui Zaharia fântânarul
Ultimul tablou desfășurat pe scena hanului este ilustrativ pentru povestirea prin dialog, tehnica folosită fiind ce a povestirii în tandem caracterizată prin faptul că actul enunțării epice este îndeplinit de doi naratori: povestitorul martor (Zaharia fântânarul) a cărui vorbe sunt mai credibile și povestitorul umbră (Lita Salomia) ce relatează din auzite și, în consecință, este mai puțin credibil.
În cadrul ultimei povestiri nu poate fi identificată influența subiectivă a unuia dintre povestitori, ci se constată caracterul complex al acesteia, datorat intervențiilor multiple ale interlocutorilor. Diversitatea ideilor conferă povestirii o dificultate mai ridicată în înțelegerea acesteia. Prezentare sintetică a studiului de caz se regăsește în figura nr.2 și figura nr. 3:
Figura nr. 2: Sinteza rolului povestitorului în opera cultă „Hanul Ancuței”
Figura nr. 3: Tabloul relației popular-cult în opera „Hanul Ancuței”
Sursă: proiecția autorului
Colecția celor nouă povestiri din opera „Hanul Ancuței” creează imaginea unei mici colectivități, specifice unei șezători din timpurile străvechi în cadrul cărei sunt depănate întămplări ce uimesc ascultătorii. Deși se păstrează o serie de elemente din literatura populară (Figura nr. 3), prin intervenția naratorilor (Figura nr. 2) relatările îmbracă o formă cultă. Prezentul studiul de caz a adus în prim-plan relația popular-cult, considerându-se că acest obiectiv a fost atins.
STUDIU DE CAZ 3: PROCES LITERAR – TEMA: ELUCIDAREA MORȚII LUI NECHIFOR LIPAN DIN OPERA „BALTAGUL” DE MIHAIL SADOVEANU
Activitatea aferentă acestui studiu de caz s-a realizat în luna Martie 2015, în cadrul colectivului de elevi ai clasei a VIII-a de la Școala Gimnazială Asuaju de Sus.
Scopul acestei activități a fost acela de a dezvolta o abordare contemporană a demersului Vitoriei Lipan în găsire și pedepsirea ucigașilor soțului ei. Astfel, s-a stabilit un întreg demers scenografic ai cărui protagoniști au fost elevii din clasa a VIII-a.
Metoda didactică aplicată a fost „procesul literar”, întrucât permite crearea de roluri și interpretarea acestora pe baza operelor literare.
Procesul literar – este o formă complicată de dramatizare a unor fragmente literare și chiar a unor opere întregi, văzută în fond ca o „dezbatere problematizată a universului unei opere literare, în care elevii se antrenează ca inculpați, acuzatori sau apărători ai destinelor personajelor respective.
Procesul presupune distribuirea unor roluri specifice: președintele tribunalului, grefieri, procurori, secretari, avocatul apărării, pe lângă rolurile personajelor din opera literară de aici, numărul mare de elevi care trebuie implicați în procesul literar. (Parfene C., 1997, p. 126)
Organizarea demersului scenografic
Clasa a VIII-a este formată dintr-un număr de șaisprezece elevi, din care cincisprezece au fost implicați în realizarea activității practice, unul lipsind din motive personale.
Stabilirea rolurilor s-a făcut în urma unei extrageri de bilețele pentru a evita favorizarea unor dintre elevi. S-au format patru, cuprinzând trei, respectiv patru elevi. Pe parcursul desfășurării activității au fost efectuate o serie de fotografii, fiind folosite ca suport tehnic pentru prezentul studiu de caz.
Grupa 1: Familia Lipan- Vitoria, Gheorghiță și Minodora, respectiv avocatul familiei
Inițiativa procesului revine familiei Lipan, îndurerată de deznodământul călătoriei făcute de către Vitoria și Gheorghiță pentru găsirea capului familiei, Nechifor Lipan. Contribuția lor a fost una extrem de importantă, întrucât „firul roșu” al întâmplărilor prin care a trecut Nechifor sunt relatate de către soția și fiul acestuia, având ca fundament o serie de superstiții și obiceiuri caracteristice mentalități tradiționale (visul Vitoriei în care Nechifor este călare pe un cal negru întors cu fața spre apus, apele Ceahlăului erau mai învolburate, cocoșul cânta cu ciocul spre poartă în „semn de plecare”, ordinea inversată a unor ceremonialuri tradițional-cumetrie și apoi nuntă etc).
În cadrul procesului, membrii familiei Lipan au luat primii cuvântul, punând, astfel, bazele unui proces complex și tensionat pentru identificarea criminalilor. Avocatul reprezintă elementul de originalitate din „jocul” nostru, acesta având rolul de a gestiona prin metodele justițiare actuale dovezile cu simbolistică mitică furnizate de către Vitoria, în favoarea dreptății.
Grupa 2: Detectivii implicați în soluționarea cazului
Un alt element care diferențiază scenariul procesului literar de firul narativ al operei este implicarea unei echipe de detectivi a căror rol a fost acela de a-l găsi pe Nechifor Lipan prin propriile lor metode. Preluarea misiunii de către detectivi s-a realizat la indicațiile autorităților din localitatea Măgura-Tarcăului, sesizate de către Vitoria Lipan ca urmare a faptului că acesta întârziase șaptezeci și trei de zile în întoarcerea lui acasă.
Având la bază o fotografie a celui rătăcit și informațiile legate de călătoria acestuia, au reconstituit drumul groazei și au identificat un martor important a cărui identitate, însă, nu a putut fi dezvăluită.
Cu ajutorul informațiilor preluate de la acest martor ocular și a rezultatelor unei analize a sângelui găsit pe baltagul lui Calistrat Bogza (arma crimei uitată lângă cadavrul victimei) au susținut propria pledoarie în cadrul procesului. Varianta detectivilor a fost unanim acceptată de către judecători, întrucât are la bază cele mai solide și credibile dovezi din care reiese adevărul incontestabil.
Grupa 3: Principalul suspect, Calistrat Bogza și avocatul acestuia
Calistrat Bogza, partea acuzată din procesul crimei lui Nechifor Lipan, are posibilitatea de a-și apăra cauza contractând un avocat care să îl sprijine în susținerea nevinovăției. Deși argumentele prezentate de către inculpat și apărătorul acestuia par a fi iscusit gândite, lasă loc unor suspiciuni din partea judecătorilor și conduc la formularea unui verdict care îi condamnă faptele.
Echipa 4: Judecătorii procesului
Responsabilitatea majoră în stabilirea vredictului, revine celor trei judecători care s-au ocupat de caz. Aceștia ascultă cu atenție mărturiile celor două părți implicate în proces, analizează credibilitatea dovezilor prezentate, formulează o pledoarie corect argumentată și convingătoare, iar în final stabilesc verdictul care îl condamnă pe Calistrat Bogza pentru crima săvârșită.
Rolul activității practice, realizată împreună cu elevii clasei a VIII-a, a fost de acela de a dezvolta o perspectivă diferită, adaptată vremurilor actuale, prin care vinovatul unei crime să aibă parte de un deznodământ mai blând. Dacă în romanul „Baltagul”, Calistrat Bogza plătește pentru fapta sa după principiul„ochi pentru ochi/dinte pentru dinte” atrăgându-și asupra lui pedeapsa divină. În scenariul nostru acesta este pedepsit conform legilor scrise diferite de legile nescrise după care a fost judecat în roman.
APLICAȚII PRACTICE. MODELE PROIECTE DE LECȚIE
PROIECT DE LECȚIE – CLASA a V-a
PROFESOR: Șpan Adela Gabriela
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială Asuaju de Sus
OBIECTUL: Limba si literatura română
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare
CLASA: a V-a
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Portretul
SUBIECTUL LECȚIEI: Adverbul și locuțiunea adverbială – exerciții
TIPUL LECȚIEI: formare de capacități și deprinderi
DATA: 12.05.2015
DURATA: 50 de minute
COMPETENTE GENERALE
1.Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată;
2. Receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în scopuri diverse;
COMPETENȚE SPECIFICE
1.1. alcătuirea unor propoziții și fraze corecte din punct de vedere gramatical;
2.1 sesizarea corectitudinii utilizării categoriilor gramaticale învățate.
CONȚINUTURI ASOCIATE:
O1.identificarea adverbelor și locuțiunilor adverbiale în enunțurile date și utilizarea în contexte adecvate;
O2. recunoașterea tipologiei adverbelor și a modului de formare;
O3.manifestarea interesului pentru sarcinile de lucru și colaborarea în vederea rezolvării sarcinilor propuse.
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Resurse procedurale: conversația euristică, jocul didactic, demonstrția, exercițiul;
Forme de organizare: activitate frontală combinată cu activitatea independentă, activitate pe grupe, pe perechi și diferențiată.
Resurse materiale: manualul, tabla, caietele elevilor, fișe de lucru, cretă colorată;
Forma de evaluare: valorificarea răspunsurilor elevilor, evaluare formativă.
Bibliografie:
*** Limba romana, Manualul pentru clasa a V- a, București, Editura Humanitas, 2008.
Rusu, Maria-Mina; Cotoi, Geanina; Hăilă, Carmen-Irina; Timingeriu, Mihaela, Exerciții practice de limba română, competență și performanță în comunicare, clasa a V-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2009.
Crăciun, Corneliu, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Editura Emia, Deva, 2009.
ANEXA 1 – „ ȘTII ȘI CÂȘTIGI”
Regulile jocului (activitate pe perechi):
Fiecare elev va trebui să extragă de pe o planșă, câte un bilețel de culori diferite, pe spatele căruia se află întrebări ce vizează cunoștințe despre partea de vorbire studiată. Câștigă echipa cu cele mai multe răspunsuri corecte.
Fiecare grupă va alege un reprezentant ce cuantifică răspunsurile grupei din care face parte. (grupele au fost anterior stabilite de către profesor);
în cazul în care o grupă nu va revolva corect sarcina de lucru, vor fi obligați să execute o pedeapsă : să povestească în trei propoziții ce le-a plăcut mai mult la ultima carte citită( fiecare copil va contura o propoziție, iar din trei propoziții se va realiza un text original).
Sarcina de lucru: Rezolvați cerințele aflate pe planșa colorată, identificând adverbele și locuțiunile adverbiale.
ANEXA 2 – POVESTEA ADVERBULUI
A fost odata un adverb care s-a dus nedumerit la un verb pentru a-și spune necazurile .
– Mult stimate domn, eu nu stiu de ce mai trăiesc în această lume complicată a gramaticii?! Elevii din clasa a V- a m-au înțeles greu si mereu mă confunda cu prietenul meu adjectivul sau cu colegul meu substantivul. Cum să ies din aceasta încurcătură?
– Nu-ți pierde nădejdea, fiecare dintre noi are un rost în lume. Dacă ești atent o să-ți spun chiar acum ce ai de făcut:
Tu trebui să determin întotdeauna…………………………………………………………………………….
Ai înțeles?
Da, îmi petrec mereu timpul în preajma lor.
– Cum te cheamă?
Lin imi spune mama, dar tata mă striga luni.
Acum știu de ce te confundă unii elevi. În împărăția adverbului exista trei familii care se disting după înțeles.
Le cunosc, este vorba despre adverbele de ………….. De exemplu…………………
adverbele de ……………. De exemplu…………………
adverbele de ……………. De exemplu…………………
ANEXA 3- EXERCITII
Alcătuiți propoziții care să conțină următoarele elemente:
un adverb de loc;
un adverb de timp;
un adverb de mod;
o locuțiune adverbială de loc;
un adverb format prin derivare;
adverbul dificil format din adjectivul dificil.
PROIECT DE LECȚIE – CLASA a VI-a
PROFESOR: Șpan Adela Gabriela
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială Asuaju de Sus
OBIECTUL: Limba și literatura română
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare
CLASA : a VI-A
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Literatura cultă. Opera epică. Schița
SUBIECTUL LECȚIEI: Schița “D-l Goe “ de I. L. Caragiale. Lectura textului suport
TIPUL LECȚIEI: dobândire de noi cunoștiințe
DATA: 23.04.2015
DURATA: 50 de minute
COMPETENȚE GENERALE
1. Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare.
2. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în diferite situații de comunicare.
3. Receptarea mesajului scris din diferite texte literare, aprținând celor trei genuri literare.
4. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise cu scopuri diverse.
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.1. sesizarea sensului unităților lexicale noi în funcție de context;
2.1. înlănțuirea clară și coerentă a ideilor într-un monolog și dialog;
2.2. utilizarea relațiilor de sinonimie, de antonimie, de omonimie în organizarea mesajului oral;
3.1. diferențierea elementelor de ansamblu de cele de detaliu în cadrul textului citit;
4.1. redactarea textelor cu destinații diverse.
CONȚINUTURI ASOCIATE:
O1: lecturarea textului pe roluri pentru a identifica statutul fiecărui personaj;
O2: identificarea reperelor spațio-temporale din text;
O3: stabilirea personajelor care participă la acțiune;
O4: înțelegerea limbajului și a expresivității textului.
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode și procedee: conversația euristică, învățarea prin descoperire, explicația, lucrul cu dicționarul, jocul de rol, exercițiul.
Forme de organizare: colectivă, individuală, perechi.
Materiale și mijloace: manualul, cartea Momente și schițe de I. L. Caragiale, caiete, Planșă cu explozia stelara, tablă, Dex-ul.
Resurse: capacitatea de receptare a elevilor, de a interacționa, cunoștințele însușite anterior, timp de lucru -50 de minute.
Evaluare: observarea, aprecierea verbală și chestionare orală.
Bibliografie:
Marilena Pavelescu, Metodica predării limbii și literaturii române. Ghid pentru susținerea examenelor de definitivare și de acordare a gradelor didactice, Ed. Corint, 2010.
I.L. Caragiale, Momente și schițe, Ed. Eminescu, 1980
Adina Elena Sasu, Liviu Ioani, Dicționar de personaje literare, Ed Paralela 45, Pitești, 1980.
SCENARIUL DIDACTIC
D-L GOE…
EXPLOZIA STELARĂ
Când se petrece acțiunea ?
Care sunt personajele operei ? Unde se petrece acțiunea?
Ce trăsături îl definesc Care este finalul acțiunii? pe tânărul Goe? (morale și fizice)
ANEXA 2
BINGO! Completează fiecare căsuță, răspunzând la întrebări:
2. Completează cu cuvintele corespunzătoare:
Goe poartă un frumos costum de _________________________.
Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam-mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n _____________________ de 10 mai.
Goe vrea să stea în coridorul vagonului cu_______________.
Băiatul a rămas fără _________________ și fără _______________.
3. Precizeaza forma literară a următoarelor cuvinte/expresii:
ciucalată = …………….……..…….…. să nu rămâie = …………….…………….
n-am declaratără = …………..………… marinel = …………………….……………
n-am plătitără = ………….……………. colidor = …………………………………
4. Alcatuiește enunțuri cu următorii termeni: dame, cupeu, beret, macaz, urbeă
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
5. Transformă din vorbirea directă în vorbire indirectă, cu doua modificări apărute.
„ Dar mamița adaogă:
– Da pe mamița n-o pupi?
– Pe tine nu vreau! zice Goe cu homor.
– Așa? Zice mamița. Lasă… și-și acoperă ochii cu mâinile și se face că plânge.
– Las că știu eu că te prefaci! zice Goe.
– Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam-mare.”
D-L GOE
Vă spun acum o poveste
A unui băiat ce uimește.
Obraznic și lingușit,
Mereu este răsplătit.
De trei dame-i însoțit,
La București a pornit,
Să nu fie repetent
Ca în anul precedent.
Este mic, needucat,
Obraznic și răsfățat,
Personaj de schiță este
Ia ghicește cine este !
PROIECT DIDACTIC – CLASA a VII-a
PROFESOR: Șpan Adela Gabriela
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială Asuaju de Sus
OBIECTUL: Limba și literatura română
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare
CLASA: a VII-a
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Balada cultă
SUBIECTUL LECȚIEI: „Pașa Hassan“ de George Coșbuc – caracterizarea personajelor
TIPUL LECȚIEI: mixtă
DATA: 26.03.2015
DURATA: 50 de minute
COMPETENȚE GENERALE
Receptarea mesajului oral în diferite situații de comunicare.
Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje orale în situații de comunicare monologată și dialogată.
Receptarea mesajului scris, din texte literare și nonliterare, în contexte diferite.
Folosirea corectă și adecvată a termenilor literari în realizarea textelor argumentative pe diferite teme date.
COMPETENȚE SPECIFICE:
1.1 înțelegerea semnificației generale a unui mesaj oral;
1.2. aplicarea principiilor receptării și ascultării textelor litrare din literatura cultă și cea populară;
2.1. asigurarea coerenței ideilor exprimate într-un mesaj oral și scris;
2.2. cooperarea în activitățile de grup;
3.1. recunoațterea modalităților specifice de organizare a textului epic și procedeele de expresivitate în textul liric;
4.1. organizarea secvențelor textuale în funcție de o cerință specifică;
4.2. capacitatea de utilizare a modalităților variate pentru realizarea expresivității textului.
CONȚINUTURI ASOCIATE
identificarea personajelor din balada „Pașa Hassan“ scrisă de George Coșbuc;
realizarea tipologiei personajelor în funcție de importanța lor în text (principale, secundare, episodice);
specificarea modalităților de caracterizare a personajelor din text;
stabilirea trăsăturilor fizice și morale ale personajelor din baladă;
identificarea, în text, a mijloacelor de expresivitate artistică prin care se realizează portretele celor doi conducători (Mihai Viteazul și Pașa Hassan) și imaginea celor două armate ( armata românească și cea otomană).
definirea celor două figuri de stil dominante în baladă: antiteza și hiperbola.
STRATEGII DIDACTICE
Metode și procedee: expunerea, conversația euristică, învățarea prin descoperire, metoda pălăriilor gânditoare, ciorchinele
Forme de organizare: activitate frontală; activitate pe grupe de elevi; activitate individuală.
Materiale și mijloace: manualul, textul literar „Pașa Hassan“, fișe de lucru, tabla, creta, flipchart
Resurse: capacitatea de receptare a cunoștintelor însusite anterior și interacționare a elevilor, timp de lucru – 50 de minute.
Evaluare: observarea și aprecierea verbală, chestionare orală.
Material bibliografic:
Limba și literatura română, manual pentru clasa a VII-a, Ed. Humanitas, 2014
Pop, Mihai, Folclor românesc, vol I, Editura Grai și Suflet – Cultura națională, București, 1998
Cerghit, I., Perfecționarea lecției în școala modernă, E.D.P., București, 1993.
SCENARIUL DIDACTIC
I. MOMENT ORGANIZATORIC:
Profesorul notează absenții și îi mobilizează pe elevi în restabilirea ordinii; elevii își pregătesc materialele necesare începerii activității.
II.VERIFICAREA TEMEI ȘI A CUNOȘTINȚELOR DOBÂNDITE ANTERIOR:
Profesorul verifică tema pe care elevii au avut-o pentru acasă ( Paralelă între o baladă cultă și una populară), corectând eventualele greșeli și făcând aprecieri pozitive asupra temelor bine efectuate.
III. CAPTAREA ATENȚIEI:
Se discută oral despre legătura dintre istorie și literatură, aspecte regăsite la nivelul operelor cu caracter istoric și literar. Elevii care cunosc istoria au adus informații legate de domnitorul Mihai Viteazul , luptele duse de acesta și aportul lui în istoria poporului român.
IV.ANUNȚAREA SUBIECTULUI LECȚIEI ȘI A OBIECTIVELOR OPERAȚIONALE:
După ce elevii au împărtășit informațiile istorice legate de Prima Unire și Bătălia de la Călugăreni, profesorul amintește elevilor că în multe alte opere literare, aparținând scriitorilor români reflectă imaginea lui Mihai Viteazul.
Profesorul îi anunță pe elevi că în această oră vor aprofunda studiul baladei culte „Pașa Hassan”, de George Coșbuc, pentru a realiza caracterizarea personajelor, prin mijloacele de caracterizar, cu precădere pe – Mihai Viteazul și Pașa Hassan. Profesorul anunță și conținuturile ce vor fi vizate de-a lungul orei (identificarea personajelor din balada „Pașa Hassan“ scrisă de George Coșbuc; realizarea tipologiei personajelor în funcție de importanța lor în text (principale, secundare, episodice); specificarea modalităților de caracterizare a personajelor din text; stabilirea trăsăturilor fizice și morale ale personajelor din baladă; identificarea, în text, a mijloacelor de expresivitate artistică prin care se realizează portretele celor doi conducători (Mihai Viteazul și Pașa Hassan) și imaginea celor două armate (armata românească și cea otomană) definirea celor două figuri de stil dominante în baladă: antiteza și hiperbola, cu exemplele aferente.
V. DIRIJAREA ÎNVĂȚĂRII:
În scopul explorării și identificării elementelor importante de al nivelul textului și a realizării caracterizării personajelor, se aplică metoda pălăriilor gânditoare.
Elevii vor lucra pe grupe: câte 2-3 elevi, astfel încât fiecare grupă reprezintă o “pălărie gânditoare” (pălăria albă–va oferi perspectivă obiectivă asupra informațiilor, pălăria albastră–exprimă controlul gândirii, pălăria galbenă–oferă o perspectivă pozitivă cu caracter constructiv, pălăria verde–exprimă nivelul creativ , pălăria neagră–denotă un aspect al gândirii negative, pălăria roșie-oferă o perspectivă emoțională, afectivă).
Timp de 10-15 min., elevii rezolvă sarcinile de lucu. Fiecare grupă va examina textul din perspectiva culorii pălăriei, astfel:
Grupa 1 – Pălăria albă – Precizați cele două modalitățile de caracterizare a personajelor într-o operă literară , cu exemplificare pe unul din personajele prezente în balada cultă “Pașa Hassan”, de George Coșbuc. ( în maxim zece rânduri).
Grupa 2 – Pălăria albastră – Evidențiați principalele calități ale conducătorului român, Mihai Viteazul, exemplificând fiecare trăsătură cu enunțuri din text.
Grupa 3 – Pălăria roșie – Realizați o comparație între cele două personaje ale baladei culte, utilizând antiteza.
Grupa 4 –Pălăria neagră – Redați aspectul critic al comportamenului conducătorului Pașa Hassan: atitudinea pasivă în luptă, laș, fricos, incapacitatea de a- și ascunde frica în fața adversarului.
Grupa 5– Pălăria verde – Atribuiți alte trei trăsături personajului Pașa Hassa, pentru a-l pune într-o imagine pozitivă.
Grupa 6 – Pălăria galbenă – Imaginați- vă un alt deznodământ al baladei ( caracter pozitiv sau negativ). .
După realizarea sarcinilor primite, fiecare echipă, își va desemna un reprezentant „șeful echipe”, care va citi în fața clasei rezolvarea. Se fac corecturile aferente și se notează în caiet răspunsurile.
Informațiile pot fi considerate ca un material pentru portofolii.
VI. ASIGURAREA FEED-BACKU-ULUI: se realizează pe tot parcursul orei prin aprecieri verbale, elevii care s-au remarcat prin răspunsuri bune fiind notați.
VII. ASIGURAREA RETENȚIEI ȘI A TRANSFERULUI: se va realiza prin efectuarea temei pentru acasă: „Realizați un eseu prin care să identificați asemănări/ deosebiri între balada cultă și cea populară cu referire la un personaj”.
Dacă elevii se încadrează în timpul precizat, la sfârșitul lecției se poate realiza un exercițiu de fixare și autocunoaștere prin care fiecare va nota pe o foaie de hârtie împărțită în două, calitățile și defectele ale unui coleg.
După două minute, vor da profesorului foile, fără să se vadă ce au scris, și se va citi fără a specifica numele, în vederea autoidentificării. Se urmărește nivelul de cunoaștere și relaționare a colectivului de elevi.
PROIECT DIDACTIC – CLASA a VIII-a
PROFESOR: Șpan Adela Gabriela
UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: Școala Gimnazială Asuaju de Sus
OBIECTUL: Limba și literatura română
ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare
CLAS: a VIII-a
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Genul epic. Povestirea științifico-fantastică
SUBIECTUL LECȚIEI: Sintaxa frazei: Expansiunea și contragerea
TIPUL LECȚIEI: mixtă
DATA: 16.12. 2014
DURATA: 50 de minute
COMPETENȚE GENERALE:
1. Dezvoltarea capacității de receptare a mesajului oral și scris;
2. Dezvoltarea capacității de exprimare orală și scrisă;
3. Utilizarea corectă și adecvată a limbii române în producerea de mesaje scrise , în diferite contexte de realizare, cu scopuri diverse.
COMPETENȚE SPECIFICE
1.1. să sesizeze abaterile de la normele gramaticale într-un mesaj oral și scris
2.1. să utilizeze categoriile gramaticale învățate, în diverse tipuri de propoziții;
3.1. să sesizeze organizarea morfologică și sintactică a textelor citite;
4.1. să înlănțuie corect frazele în textul redactat, utilizând corect semnele ortografice și de punctuație;
OBIECTIVE OPERAȚIONALE:
La sfârșitul orei elevii vor fi capabili:
să definească propoziția și fraza;
să facă deosebirea dintre propoziție și frază;
să definească termenii: expansiune și contragere.
să împartă în propoziții din textul dat precizând propozițiilor identificate într-o frază (principale și secundare/subordonate)
să precizeze raportul sinatactic dintre propoziții (coordonare sau subordonare);
să realizeze schema analitică a unei fraze;
să contragă o frază într-o parte de propoziție corespunzătoare;
să realizeze expansiunea unei părți de propoziții în frază corespunzătoare;
STRATEGIA DIDACTICĂ:
Metode și procedee- sunt folosite, alternativ sau combinat, metode și mijloace precum: învățarea prin descoperire, conversația euristică, explicația, analiza sintactică a frazei, lucrul cu manualul, dezbaterea.
Forme de organizare a învățării: activitate frontală, alternată cu activitate independentă și individuală;
Mijloace de învătământ: texte lingvistice, fișe cu sarcini de lucru pentru elevi, testul de evaluare formativă, flipchart, culegeri, manualul.
Resurse : capacitățile normale de învățare ale elevilor ;
Evaluare: observare și apreciere verbală.
Bibliografie: Programa școlară pentru limba și literatura română
V. Goia, Metodica predării limbii și literaturii române, Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 2000
**Culegere de gramatică, „Paralela 45” pentru clasa a VIII-a, București, 2014
DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII
MOMENTUL ORGANIZATORIC:
Organizarea clasei prin stabilirea ordinii și asigurarea climatului necesar bunei desfășurări a lecției.
VERIFICAREA TEMEI ȘI ACTUALIZAREA CUNOȘTINTELOR ANTERIOARE:
Profesorul verifică rezolvarea temei : Text argumentativ: “Rolul literaturii în viața adolescentului”, făcându-se observațiile necesare pentru corectarea greșelilor.
Recapitularea cunoștințelor despre: propoziție, frază, raporturi de coordonare/subordonare între propoziții și pașii urmați în analiza unei fraze se face prin întrebări frontale.
Elevii au avut de rezolvat analiza sintactică a frazei:
Mihai a înțeles că știe să pregătească referatul pentru mâine, însă nu va putea merge la școala, fiindcă s-a îmbolnăvit varicelă.
După ce se citește rezolvarea, elevii corectează greșelile făcute, astfel își clarifică unele lacune.
3. CAPTAREA ATENȚIEI :
Profesorul va scrie la tabla atât propoziții, cât și fraze, pentru a identifica nivelul de cunoaștere a informației, urmând să se facă expansiunea unei părți de propoziție identificată în propoziții , iar o propoziție, din frază, va fi contrasă.
– elevii vor specifica schimbările pe care le-au observat în urma acestui exercițiu.
4. ANUNȚAREA TITLULUI LECȚIEI ȘI A OBIECTIVELOR:
Este anunțat titlul: „Sintaxa frazei – expansiunea și contragerea” și obiectivele stabilite pentru a fi îndeplinite la sfârșitul lecției.
5. PREZENTAREA SARCINILOR DE ÎNVĂȚARE ȘI DIRIJAREA ÎNVĂȚĂRII:
Elevii vor primi un marker colorat și pe flipchart vor nota definiția celor două procedee sintactice: expansiunea/ contragerea. Se vor menționa modificările apărute în urma contragerii și a expansiunii:
vb.cop. n.p
Copilul a rămas același.
PP PR
/Copilul a rămas /[ a fost 2].
Cl
Merg acasă.
PP CL
/Merg /[ o locuiesc].
Expansiunea – constă în transformarea unei părți de propoziție în propoziție subordonată corespunzătoare ( Sb SB, N.p. PR, At AT, C.d. CD, … ).
Mod de lucru:
introducerea unui element de relație subordonator;
introducerea unui predicat sau verb copulativ;
păstrarea înțelesului.
SB PP
[ învață 1] /are parte de reușită 2/.
Sb. Învățatul reușește.
Contragerea – constă în transformarea unei propoziții subordonate în parte de propoziție corespunzătoare ( SB Sb, PR N.p., AT At, CD C.d., … ).
Mod de lucru:
eliminarea elementului de relație subordonator;
eliminarea predicatului / verbului copulativ;
păstrarea înțelesului.
Profesorul împarte câte o fișă de lucru elevilor (Anexa 1):
elevii vor rezolva primul exercițiu din fișă implicându-se și profesorul, apoi vor avea câteva minute le dispoziție pentru a rezolva pe grupe celelalte exerciții, urmând a veni cu răspunsurile la tablă;
profesorul verifică variantele de rezolvare și corectitudinea acestora;
exercițiile de pe fișa de lucru vor fi scrise pe un carton, împreună cu rezolvarea corectă a aplicațiilor date.
6. ASIGURAREA FEEDBACK-ULUI:
– are loc pe parcursul conducerii învățarii, întărirea facându-se treptat.
– după realizarea fiecărei sarcini, profesorul va face aprecieri în legătură cu calitatea și nivelul activității.
7. EVALUAREA FORMATIVĂ: (fișele de evaluare)
Este verificat nivelul de înțelegere a informației printr-o frază pe care o primesc elevii și se notează la tablă rezovarea. Se dau următoarele indicații, petru a evita greșeli în abordarea și rezolvarea exercițiilor:
La început se subliniază predicatele;
Se încercuiesc elementelor de relație coordonatoare si subordonatoare, însă cu semne diferite, pentru a nu se încurca;
Bararea și numerotarea propozițiilor (/ / PP; [ ] PS)
Precizarea felului fiecărei propoziții, principale, secundare/subordonate.
Realizarea schemei frazei.
după analiza sintactică, cu cretă colorată, a frazei se vor selecta câteva părți de propoziție cărora li se va face expansiunea în propoziții corespunzătoare apoi se vor alege două-trei propoziții care vor fi contrase în părți de propoziție corespunzătoare.
Realizează analiza sintactică pentru următoarea frază:
M-am întâlnit cu prietenii pentru ca să discutam despre proiectul de la școala, pe care l-am primit săptămâna trcuta, când profesoara a stabilit că țara noastră poate fi afirmată între celălalte tări, datorită frumuseții, de când au trăit strămoșii noștri și până când lumea s-a modernizat.
elevii vor avea câteva minute la dispoziție pentru analiza frazei, apoi aceasta se va rezolva la tablă, iar elevii se vor autocorecta.
8. ASIGURAREA RETENȚIEI ȘI A TRANSFERULUI
Ca activitate independentă s-a ales rezolvarea unor exerciții din culegere. ( două exerciții diferite).
Ca și temă pentru acasă elevii vor avea de copiat, din nuvela “Budulea Taichii” de I. Slavici, o frază alcătuită din 3-5 propoziții și după realizarea analizei acesteia vor avea de contras o propoziție secundară și de făcut expansiunea unui cuvânt la alegere.
ANEXA 1 – SINTAXA PROPOZITIEI SI SINTAXA FRAZEI – EXPANSIUNEA SI CONTRAGEREA
FIȘĂ DE LUCRU
1. Realizează expansiunea părților de propoziție marcate în propoziții echivalente.
Dorința mea este de a fi medic.
Merg acasă..
Învățatul ajută
Era roșu ca porodica.
Indiferența înseamnă răutate.
2. Contrage propozițiile secundare din frazele următoare în părțile de propoziție
echivalente.
Merg unde vrei.
Când l-a chemat, a fugit în casă.
E ușor să înțeleg.
Arta înseamnă să ai talent.
ANEXA 2 – EVALUARE
Realizează analiza sintactică a frazei de mai jos apoi contrage PS4-3, realizând expansiunea cuvântului scris cu caractere italice:
Mi-am propus să fac o excursie cu bicicleta prin sat și am plecat împreună cu prietenii mei, care au primit propunerea mea cu bucurie. Am făcut un scurt popas în pădure și m-am îndreptat spre satul unde locuiesc bunicii lui Dan.
CONCLUZII
Preocuparea noastră a fost aceea de a ilustra aspectele literaturii populare și ale celei culte, rezultatul fiind valorificarea acestora în operele scriitorilor menționați, prin urmărirea filonului tradițional al creației, cât și a celui modern în operele analizate. Au fost alese scrieri din diverse specii literare (nuvele, basme, povești, romane) care denotă resursele multiple și bogate ale coordonatei folclorice pe parcursul devenirii artistice a fiecărui scriitor.
Cei doi scriitori, Creangă și Sadoveanu, ”împrumută” sau înzestrează eroii operelor cu elemente din mediul autentic rural, trecându-le prin filtrul creației proprii, rezultatul purtând amprenta originalității.
Considerăm că, prin totalitatea aspectelor menționate, am reușit să evidențiem modul și gradul de apropiere a acestor scriitori de producțiile poporului, dar și acele particularități prin care se distinge creația cultă a acestora de cea populară, oferind o imagine amplă a valorificării folclorului în cadrul operelor celor doi scriitori. Identificăm felul unic al fiecăruia de a se raporta la acest imens depozit cultural, deși este foarte greu să stabilim măsura în care aceștia s-au inspirat din el. Sunt regăsite în operele lor formule populare, obiceiuri și tradiții, credințe și superstiții, cu rolul de a spori profunzimea și caracterul specific culturii și limbii noastre artistice.
Cultura populară românească reprezintă, în concepția etnologului Dumitru Pop ”creația succesivă a poporului român care în decursul istoriei sale i-a dat structura, forma și sensul, în esență însăși expresia sub care apare în diferite epoci și care îi conferă o anumită personalitate în raport cu cultura tradițională a altor popoare. Ea s-a format paralel cu limba și cu însuși poporul român prin moștenire și prin creații proprii inspirate din experiența de viață și din contacte cu alte neamuri.” (Pop D., 1997, pg. 67). Există, astfel, sădită ideea că la nivelul literaturii noastre există două forme de cultură: populară și scrisă (cultă). Acestea au evoluat împreună de la început, fapt demonstrat și de originea latină a cuvintelor „a scrie” sau „carte”. Este sigur faptul că, în spațiul nostru geografic, cultura orală n-a încetat să existe pe acest pământ.
Cultura populară românească cuprinde cultura daco-romană dezvoltată în anumite condiții istorice concrete în spațiul etnic al poporului român. Este sugestivă pentru un popor care s-a născut și a trăit în așezări stabile și care din epoca formării sale s-a îndeletnicit cu păstoritul și agricultura. Aceste două elemente sunt profund reprezentate în operele celor doi scriitori supuși studiului. Prin creațiile lui Creangă și Sadoveanu, generația noastră are privilegiul de a fi protagonistă și, totodată, martora celei mai cumplite și mai spectaculoase reîntoarceri spre cultura populară tradițională.
Opera lui Ion Creangă nu s-a născut numai din realitățile satului natal, ci și din contactele cu prietenii și atmosfera de la Junimea. Este considerat de exegeți ca fiind un „țăran rasat ce cuprinde în sufletul său bogat, veacuri de obiceiuri, datini și înțelepciune populară care s-au sedimentat ca erele geologice, dar care datorită talentului și mediilor frecventate a acumulat mai multă cultură decât consătenii săi sau decât feciorii de domn.” (Rezuș P., 1981, pg. 244). Scriitorul folosește limba populară, dar profund regândită, încărcată de expresivitate paremiologică, pentru a reda esența limbii artistice: oralitatea este trăsătura esențială, prin care se face apropierea acestuia de literatura populară.
În opera Amintiri din copilărie, scriitorul Ion Creangă reface lumea satului natal, oferindu-i prin intermediul memoriei posibilitatea de a retrăi timpul copilăriei și pe cel sărbătoresc, acele timpuri lipsite de griji, încărcate de respect atât față de cei dragi, cât și față de săteni și locurile din Humulești, „Ozana cea frumos curgătoare”. Satul este văzut ca un centru al universului, un topos magic, unde s-a petrecut marea minune de a se naște, iar ciclicitatea vieții se desfășoară după anumite ritualuri și norme morale. Humulești este matricea spirituală a unui univers mirific, unde se fac și se desfac marile minuni ale copilăriei, unde „copilul învață a merge copăcel, ținându-se de prichiciul vetrei cel humuit”, aici se inițiază treptat în tainele existenței țărănești. Lumea tradițională în care își petrece copilăria, respectă un un anumit ceremonial străvechi, cu „jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc” (Mitrache G., 1994, pg. 76).
Elementul tradițional nu este sugerat, precum la Sadoveanu, prin elemente ale naturii, deoarece nu există în operele sale sentimentul cadrului natural, ci este percepută noțional, sub aspect economic. Decorul fantastic în basme este unul sărac, redus la o înșiruire de himere, înlocuind imaginea naturii prin enumerare, salvată de erudiția autorului în materie de bunuri economice și meșteșugărești.
Valeriu Cristea afirma: „Creator cu fundament folcloric, neputând fi nici desprins de ea, nici redus la aceasta, Creangă iese pe jumătate din trunchiul viguros al literaturii populare pentru a se înscrie în specia literaturii culte. El este miticul Centaur, de o unică splendoare al culturii noastre” (Cristea V. ,1989, p.78).
Reflectând asupra universului creativ al lui Mihail Sadoveanu, considerăm că acesta a reușit în opera literară să îmbrățișeze ”cea mai întinsă arie a istoriei și geografiei patriei noastre (…), a mlădiat și înălțat expresia artistică a limbii românești la o altitudine și o stabilitate rar întâlnită la dânsul.” (Vlad I., 1981, pg 124). Eroii sadovenieni și asumă responsabilitatea unei existențe autentice în istorie, natura apare sub imaginea unui tot al rezervelor spirituale. Tradiția este redată prin lumea satului izolată de civilizația modernă, ocupațiile exprimând și atitudinea de retragere a omului în mijlocul naturii, urmare a impactului cu realitățile sociale ale începutului de secol XX. Tiparele străvechi sunt întruchipate prin respectul pentru lege, datină, lume prezentată în momentele esențiale ale vieții (naștere, nuntă, înmormântare), apare obsesia adevărului, plăcerea de a vorbi.
Sadoveanu susține ideea de patriotism, de prețuire a tradițiilor și datinilor străbune: „Poporul este părintele meu literar. Înțeleg prin asta că am găsit, în acea comoară de care vorbesc, elementele armonice ale sufletului meu.” (Ciopraga C., 1981, p. 30)
Ineditul abordării și perspectiva originală din care am studiat și analizat literatura populară în raport cu cea cultă, cu precădere în operele lui Creangă și Sadoveanu, afirmă și reformulează identitatea noastră culturală și spirituală în contextul modernității culturale. Sperăm că finalizarea demersului nostru, reprezintă o reală contribuție, rezultatul cercetării venind să completeze studiile deja existente în domeniu.
BIBLIOGRAFIE
Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Ed. Minerva, București, 1981;
Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980 (clasa a IX-a);
Călinescu, George, Estetica basmului, București, 1965;
Călinescu, George, Istoria literaturii românede la origini și până în prezent, Fundația pentru Literatură și Artă, București, 1941;
Călinescu, George, Ion Creangă (viața și opera), E.P.L.,București, 1964;
Cergit, Ioan, Metode de învățământ, Ed. Polirom, Iași, 2006;
Cergit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare, Ed. Polirom, Iași, 2008;
Chelcea S., Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, ediția a II-a, Ed. Economică, București, 2007;
Chițimia. I. C. și Simionescu Dan, Studiu introductiv la Cărțile populare în literatura românească, vol. I, Ed.pentru Literatură, București, 1963;
Ciopraga, Constantin, Ion Creangă, Antologie, Ed. Eminescu, București, 1977;
Ciopraga, Constantin, Mihail Sadoveanu. Fascinația tiparelor originare, Ed. Eminescu, București, 1981;
Claparede, E., Educație funcțională, EDP.,București, 1973;
Coteanu I., Structura și evoluția limbii române de la origini până la 1860, Ed. Academiei, București, 1981;
Creangă, Ion, Opere, vol. I, II, Ediție îngrijită de Iorgu Iordan și Elisabeta Brâncuș, Ed. Minerva, București, 1970;
Cristea, Valeriu, Despre Creangă, Ed. Litera, București, 1989;
Durand, Albert, Structuri antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, București, 1977;
Dima, Alexandru, Poveștile lui Creangă, în Luceafărul, București, 26, 1964;
Dumitrescu-Bușulenga,Zoe, Ion Creangă, E.P.L., București, 1963;
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Colecția Eseuri, București, Editura Univers, 1978;
Eliade, Mircea, Eseuri, Ed. Științifică, București, 1991;
Fochi, Adrian, Estetica oralității, Ed. Minerva, București, 1980;
Georgescu, Paul, Polivalența necesară, Ed. pentru Literatură, București, 1967;
Glodeanu, Gheorghe, Incursiuni în literatura diasporei și a disidenței, Ed. Libra, București, 1999;
Glodeanu, Gheorghe, Dimensiuni ale romanului contemporan, Ed. Gutinul, Baia Mare, 1998
Goia, Vistian, Didactica limbii și literaturii române pentru gimnaziu și liceu, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 2002;
Gorovei, Artur, Elementul popular în literatura cultă, București, 1935;
Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, E.P.L., București, 1968;
Iorga, Nicolae, Istoria literaturii române, vol I, Ed. Minerva, București, 1925
Lovinescu, Vasile, Creangă și creanga de aur, Ed. Rosmarin, București, 1996;
Manolescu, Nicolae, Lecturi infidele, E.P.L., București, 1966;
Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau utopia cărții, Ed. Minerva, București, 1993;
Mitrache, Gheorghe, Ion Creangă, Ed. Recif, București, 1996;
Munteanu, George, Introducere în opera lui Creangă, Ed. Minerva, București, 1976;
Papadima, Ovidiu,Literatura populară română. Din istoria și poetica ei, E.P.L., București, 1968;
Noomen, G.W., Știința comunicării, Ed.Humanitas, București, 1998;
Papadima, Ovidiu, Izvoare folclorice și creație originală, Ed. Academiei R.S.R., București, 1970;
Parfene, Constantin, Teorie și analiză literară, Ed. Științifică, București, 1993;
Piaget, J.„Psihologie și pedagogie. Răspunsurile marelui psiholog la problemele învățământului”, EDP, București, 1972;
Pop, Dumitru, Cultura populară tradițională în context european, în Archeus, Baia Mare, nr.1(15), sept. 1997;
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Ed. DPD, București, 1976;
Pop, Mihai, Folclor românesc, vol. I, Ed. Grai și Suflet, Cultura Națională, București, 1998;
Rebreanu, L., Mărturisiri, în volumul Jurnal, I, Ed. Minerva, București, 1984,
Rezuș, Petru, Ion Creangă. Mit și adevăr, Ed. Cartea Românească, București, 1981;
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române, vol. II, Editura Minerva, București, 1976;
Sadoveanu, Mihail, Opere, Ed. Academiei Române, București, 2010
Sângeorzan, Zaharia, Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Ed. Minerva, 1976;
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol II, Ed. Cartea Românească, 1976;
Stanton, Nichi, Comunicarea, Ed. Științifică și Tehnică, București, 1995
Șoitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, EDP, București, 1997
Tomuș, Mircea, Mihail Sadoveanu, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1978;
Vianu, Tudor, Studii de literatura română, EDP, București, 1965;
Vlad, Ion, Cărțile lui Mihail Sadoveanu, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1981;
Vrabie, Gheorghe, Proza populară românească, București, 1986;
Zaciu, Mircea, Mihail Sadoveanu, interpretat de Fănuș Băileșteanu, Ed. Eminescu, București, 1973;
www.didactic.ro
*** Manual de limba și literatura română, clasa a IX-a, EDP, R.A., București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Valorificarea Structurilor Mentale Si Traditionale Si a Temelor Folclorice In Literatura Cultă (ID: 154861)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.