Valorificarea Potentialului Turistic Cultural al Tarii Hategului

Lucrare de licență

Valorificarea potențialului turistic cultural al Țării Hațegului

Cuprins

1. Așezare geografică și limite

1.1. Așezare geografică

1.2. Limite

2. Scurt istoric al cercetărilor în domeniu și toponimie

2.1. Istoricul cecetărilor în domeniu

2.2. Toponimie

3. Personalitate fizico-geografică

3.1.Elemente de gemorfologie și geologie

3.2. Caracterizare bio-pedo-climatică

3.2.1. Clima

3.2.2. Fauna și vegetația

3.2.3. Soluri

3.3. Rețeaua hidrografică

4. Obiective culturale

Obiective culturale antice

4.2. Obiective culturale medievale (secolele XII-XV)

Obiective culturale din secolele XVI – XVII

Obiective culturale din secolele XVIII – XXI

Obiective culturale modern

Obiective culturale post-moderne

Potențialul turistic imaterial

5.1. Arhitectura tradițională

5.2. Meșteșugurile tradiționale

Manifestări etno-culturale

Portul popular

Gastronomie

Infrastuctura turistică

6.1. Infrastructura de transport

6.2. Infastructura turistică de cazare

6.3. Infrastructura turistică de alimentație și agrement

7. Circulația turistică

8. Analiză de piață de marketing

8.1. Conceptele de marketing și piață turistică

8.2. Studiu de marketing

9. Analiza SWOT

9.1. Analiza SWOT pentru mediul natural

9.2. Analiza SWOT pentru mediul antropic

9.3. Analiza SWOT pentru infrastructură

9.4. Analiza SWOT pentru potențialul turistic

10. Strategie și obiective de dezvoltare a turismului cultural

10.1. Planul de amenajare a teritoriului zonal intercomunal Țara Hațegului – Geoparcul Dinozaurilor

10.2. Proiectul Academiei Române

10.3.Microregiunea Țara Hațegului – Ținutul Pădurenilor

10.4. Promovarea zonei Țara Hațegului – Retezat ca destinație eco-turistică

1. Așezare geografică și limite

1.1. Așezare geografică

Țara Hațegului este situată în partea central-vestică a României, fiind inclusă, în totalitate, în județul Hunedoara. Făcând parte din provincia istorică Transilvania, păstrează legături cu Banatul prin Poarta de Fier a Transilvaniei și cu Oltenia prin pasul Merișor. Extremitățile sale se află în apropierea paralelelor de 45 ̊̊ 43’85’’ lat. N și 45 ̊̊ 63’64’’ lat. N și a meridianelor de 22 ̊̊ 69’52’’ long. E și 23 ̊̊ 25’50’’ long. E.

1.2. Limite

Ca orice spațiu geografic de o anumită extindere, Țara Hațegului, ridică anumite dificultăți de stabilire a limitelor. Desigur, încadrarea Depresiunii Hațegului este destul de clară, aceasta fiind stabilită de diverși autori. Având forma generală de triunghi cu baza spre sud, la contactul cu Munții Țarcului și cu laturile flancate de Munții Poiana Ruscă la vest și nord-vest și de Munții Șureanu la nord-est, depresiunea este închisă spre nord de dealurile Hunedoarei, care se prelungesc prin Dealurile Silvașului până în Valea Streiului, la Subcetate.

O delimitare și mai clară a fost făcută de Grumăzescu Cornelia într-un studiu geomorfologic¹. Astfel, spre sud, Depresiunea Hațegului se întinde până la contactul cu șisturile cristaline ale Munților Retezat-Țarcu, unde limita dintre sedimentarul depresiunii și cristalinul montan se înscrie pe o linie aproape dreaptă, cu direcție vest-est. Spre vest, limita este dată de unghiul format de Munții Țarcu, în dreptul Porții de Fier a Transilvaniei, cu Munții Poiana Ruscă, față de care contactul se realizează prin intermediul unor dealuri piemontane. La nord, Depresiunea Hațegului este delimitată de o linie sinuasă ce traversează, pe cumpăna de ape, mai multe dealuri. În partea de nord-est, limita depresiunii este marcată de o linie convențională ce pleacă din Dealu Arsului și ajunge la Peștera Bolii.

Problematică este, însă, stabilirea hotarelor regiunii hațegane, mult mai extinse decât cele ale depresiunii. Acestea au fost analizate de către Popa Nicolae într-un studiu de geografie rurală². Conform acestuia, la sud, limita este dată de cumpăna de ape dintre bazinul hidrografic al Streiului și cel al Jiului, pe aliniamentul culmilor Bulzului, Micușa, Paltina (în Munții Godeanu), Drăgșanu, Custura, Pilugu Mare, Tulișa, Creasta Muncelului, Culmea Babii (în Munții Retezatului).

Spre vest limita este mai puțin tranșantă, aici interferându-se domeniile montane ale hațeganilor cu cele ale satelor bănățene și cu cele ale pădurenilor din Munții Poiana Ruscă. Hotarul vestic pornește de sub Vârfu Moraru (2284 m), de la izvoarele Pârâului Bran, prin Vârfu Branu și Valea Găurii, în Munții Godeanu, pentru a trece apoi în Munții Țarcu prin Vârfu Custurii, Vârfu Pietrii, Muntele Scărișoara, până la Poarta de Fier a Transilvaniei. În continuare spre nord, în Munții Poiana Ruscă, limita corespunde cumpenei de ape dintre bazinul Streiului și cel al Bistrei, pe aliniamentul Dealu Mare, Dealu Florușu, Muchea Carpenului, Vârfu Ocoalelor. Limita nordică, coincizând pe alocuri cu cea a depresiunii, oscilează de o parte și de alta a cumpenei de ape dintre bazinul Streiului și cel al Cernei. Între Vârfu Ferigosului și Vârfu Văratecu, limita coboară pe versantul dinspre depresiune, culmea Socilor-Padișului revenind în întregime comunei Lunca Cernii, pentru ca, din Vârfu Văratic spre est, până la Strei, traseul să înainteze mult spre nord, depășind cumpăna de ape și înscriindu-se pe aliniamentul dealurilor Mălăiescu, Boița, Obârșia, Făgădău, până la râul Strei, astfel încât include și bazinul râului

¹ Grumăzescu Cornelia, 1975, Depresiunea Hațegului Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București, pag. 26 – 34

² Popa N., 1999, Țara Hațegului – Potențialul de dezvoltare al așezărilor omenești, Editura Brumar, Timișoara, pag. 32 – 38

Silvaș, cu cele două sate ale sale, Silvașu de Sus și Silvașu de Jos.

În sfârșit, hotarul nord-estic străbate Munții Orăștiei, separând Platforma Luncanilor, de domeniul Hațegului, pe traseul Vârfu Crucii, Culmea Bârnei, Valea Luncanilor, Valea Morii, Dealu Rotunda, după care urmează cumpăna de ape ce mărginește bazinul superior al Streiului până la pasul Bănița.

Acceptând aceste limite, Țara Hațegului corespunde ariei de cuprindere a celor 11 unități administrative de bază polarizate în vatra depresiunii: Hațeg, Baru, Densuș, Pui, Răchitova, Râu de Mori, Sarmizegetusa, Sălașu de Sus, Sântămărie-Orlea, Totești și General Berthelot. Între aceste limite, regiunea studiată se desfășoară pe 1450 km2 și cuprinde un număr de 80 de așezări, dintre care doar un oraș, Hațegul. Se constată cu ușurință ruralismul Țării Hațegului, 79 sate la un oraș, media pe țară fiind de 49 de sate la un oraș.

Însă o asemenea delimitare poate părea restrictivă pentru istorici, etnosociologi sau lingviști. Aceștia consideră ca făcând parte din Țara Hațegului și depresiunea intracarpatică de la izvoarele Jiurilor, cuprinsă între munții Retezat, Vâlcan, Parâng și Șureanu, valea superioară a Cernei hunedorene, precum și o anumită porțiune din cursul inferior al văii Streiului cu afluenții ei.³

În cuprinsul acestei lucrări mă voi referi la Țara Hațegului în sens strict geografic pentru a evita controversele și confuziile.

2. Scurt istoric al cercetărilor în domeniu și toponimie

2.1. Istoricul cecetărilor în domeniu

Prima atestare documentară a Țării Hațegului apare în anul 1247, în celebra Diplomă a cavalerilor ioaniți unde este menționată ca o unitate teritorială și administrativ-politică ce avea anumite teritorii care țineau de ea: ’’ terra Harszoc cum pertinentibus suis’’. 4

Primii cecertători au folosit în studierea acestei regiuni izvoare istorice scrise (documente de cancelarie sau narative), arheologice, onomastice (toponimice sau antroponimice) și etnologice.

În anul 1780 Benkö Jozsef a scris prima monografie istorică a Țării Hațegului. Lucrarea privește de fapt întregul județ (comitat) Hunedoara, însă acest lucru este de înțeles deorece, cu o populație predominant românească (aproximativ 85%), regiunea nu a constituit un interes aparte pentru istoricii străini. Mențiunile despre Țara Hațegului în istoriografia maghiară se datorează celei mai importante familii a istoriei regatului maghiar din secolul al XV-lea, Corvineștii și în

³ Popa R., 1988, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, Editura științifică și enciclopeică, București, pag. 7

4 Idem, pag. 6

special lui Iancu de Hunedoara care și-au tras originile din spațiul românesc.

O lucrare de excepție o constituie seria de ’’Annotatiuni’’ publicată în 1853-1854 în revista brașoveană Foaie pentru minte, inimă și literatură de către protopopul Ștefan Moldovan.

Tot în această perioadă, la mijlocul secolului al XIX-lea, pot fi consemnate cercetările de istorie medievală impulsionate de interesul pentru trecutul unor familii nobiliare și de moda reconstituirilor genealogice dintre care se remarcă studiul întocmit de către Szabó Károly, în 1868, referitor la familia Cândeștilor din Râu de Mori.

Baza documentară a fost lărgită la sfârșitul secolului al XIX-lea Datorită lui Nicolae Densușianu și lui F. Sólyom-Fekete. Pe baza studiilor ultimului, istoricul Csánki Dezsö a publicat în 1887 un studiu despre comitatul Hunedoara și familia Corvineștilor. Interesul acestuia pentru regiunile hunedorene a fost de lungă durată, în ultimul volum al monumentalei sale geografii istorice a Ungariei din timpul Corvineștilor, apărut în 1913, regăsindu-se cea mai completă reconstituire a trecutului Țării Hațegului de la primele izvoare medievale scrise și până la începutul secolului al XVI-lea.

În același an, 1913, a apărut la Lugoj istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului întocmită de Iacob Radu care a fost un foarte bun cunoscător al satelor hațegane și culegător de informații și tradiții locale. O importantă monografie a graiului din Țara Hațegului a fost publicată în 1915 de către Ovid Densușianu, acesta atrăgând atenția asupra acestei țări românești și a bogăției de informații referitoare la trecutul ei.

În perioada interbelică sunt de remarcat cercetările etnologice ale lui Romulus Vuia, valorificate încă din 1924 în teza sa de doctorat cu titlul Țara Hațegului și regiunea Pădurenilor, studiu antropogeografic și etnografic. Tot din acestă perioadă există informațiile toponimice și onomastice oferite de Nicolae Drăganu și Ion Conea

După cel de-al doilea război mondial lucrările geografico-științifice ce au vizat spațiul hațegan s-au înmulțit și diversificat. În 1958, în cercetările sale antropologice, Milcu Ștefan a realizat o vastă monografie a localității Clopotiva. În anii 1962 și 1966 au fost publicate două lucrări de referință: Portul popular din Țara Hațegului respectiv Graiul din Țara Hațegului, autorii acestora fiind Romulus Vuia și Ovid Densușianu. Un inventar al edificiilor culturale din întregul județ a fost realizat în anul 1968 de către Drăguț V. în lucrarea sa, Vechi monumente hunedorene.

Primul și singurul studiu geomorfologic al regiunii aparține Corneliei Grumăzescu, care, în anul 1975, a obținut titlul de doctor în științe cu teza Depresiunea Hațegului – Studiu geomorfologic coordonată de Vintilă Mihăilescu.

Editura Sport – Turism din București a publicat în anii 1976 și 1980 două lucrări, prima aparținând lui Vlăduțiu I., Turism cu manualul de etnografie, iar cea de-a doua constituind o monografie a județului Hunedoara ce întregea colecția Județele Patriei. Rusu A. acordă o atenție deosebită edificiilor de cult vechi din regiunea hațegană în anul 1997 în lucrarea sa, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700.

Poate cea mai amplă și valoroasă lucrare contemporană aparține profesorului Popa Nicolae care, în anul 1999, a publicat Țara Hațegului – Potențialul de dezvoltare al așezărilor omenești la Editura Brumar din Timișoara. Aceasta întregește cercetările desfășurate în aproape două secole și care au urmărit îndeosebi studiile de geografie istorică și umană.

2.2. Toponimie

Atestat documentar pentru prima oara la 1247 sub forma „Haroszc”, numele țării și localității au fost consemnate de documentele ulterioare în grafii foarte diverse care se grupeaă totuși în trei variante principale:tă monografie a localității Clopotiva. În anii 1962 și 1966 au fost publicate două lucrări de referință: Portul popular din Țara Hațegului respectiv Graiul din Țara Hațegului, autorii acestora fiind Romulus Vuia și Ovid Densușianu. Un inventar al edificiilor culturale din întregul județ a fost realizat în anul 1968 de către Drăguț V. în lucrarea sa, Vechi monumente hunedorene.

Primul și singurul studiu geomorfologic al regiunii aparține Corneliei Grumăzescu, care, în anul 1975, a obținut titlul de doctor în științe cu teza Depresiunea Hațegului – Studiu geomorfologic coordonată de Vintilă Mihăilescu.

Editura Sport – Turism din București a publicat în anii 1976 și 1980 două lucrări, prima aparținând lui Vlăduțiu I., Turism cu manualul de etnografie, iar cea de-a doua constituind o monografie a județului Hunedoara ce întregea colecția Județele Patriei. Rusu A. acordă o atenție deosebită edificiilor de cult vechi din regiunea hațegană în anul 1997 în lucrarea sa, Ctitori și biserici din Țara Hațegului până la 1700.

Poate cea mai amplă și valoroasă lucrare contemporană aparține profesorului Popa Nicolae care, în anul 1999, a publicat Țara Hațegului – Potențialul de dezvoltare al așezărilor omenești la Editura Brumar din Timișoara. Aceasta întregește cercetările desfășurate în aproape două secole și care au urmărit îndeosebi studiile de geografie istorică și umană.

2.2. Toponimie

Atestat documentar pentru prima oara la 1247 sub forma „Haroszc”, numele țării și localității au fost consemnate de documentele ulterioare în grafii foarte diverse care se grupeaă totuși în trei variante principale: Hatzok, Hatzak și Hatzeg.

Proveniența toponimului ridică numeroase dificultăți existând opinii diferite și în stabilirea primordialității în sensul că nu se cunoaște cu exactitate dacă țara și-a luat numele după așezarea care a devenit la un moment dat centrul ei politic și administrativ sau dacă așezarea și-a luat numele de la cel al țării.

Toponimul Hațeg s-a bucurat de explicații și interpretări foarte variate. Cea mai recentă din câte se cunosc crede că localitatea și-a luat numele de la cel al unei persoane și că ulterior numele așezării s-a extins asupra regiunii al cărei centru a devenit, această teorie fiind susținută de Nicolae Drăgan.

Cel mai stăruitor a revenit în literatură încercarea de a explica numele prin limba maghiară, dintr-un hat –szeg cu sens de „colț sau vârf aflat în spate, pe umăr (de deal)” (Istvan Kneizsa, Budapesta, 1943). Deși s-a atras atenția că szeg din limba maghiară ar fi trebuit adoptat de români ca –sig sau –sag, și nu ca –teg sau –tag (Ioan Pătruț, Bucuresti, 1980), explicația este totuși plauzibilă datorită faptului că cetatea regală de la Hațeg se afla oarecum în spatele localității, pe un umăr de deal.

O altă ipoteză este lansată de Bogdan Petriceicu Hasdeu care pune numele de Hațeg în legatură cu apelativul hațeg „pădure măruntă, tânară, tufiș, hățiș, hățaș”.

3. Personalitate fizico-geografică

3.1.Elemente de gemorfologie și geologie

În sens morfologic, Depresiunea Hațeg, se suprapune în cea mai mare parte pe amplasmentul bazinului tectonic al Hațegului format în urma mișcărilor tectonice din mezocretacic și scufundat de atunci continuu, de-a lungul faliilor ce-l încadrează. Varietatea litologică este dată de succesiunea mai multor etape: mări ce alternau cu perioade continentale. Aceste alternanțe au colmatat succesiv bazinul tectonic cu o serie de depozite: conglomerate, gresii, argile, marne, pietrișuri, nisipuri și calcare. Aspectul actual a fost influențat după retragerea definitivă a apelor de acțiunea de eroziune a agențior externi. Astfel, Depresiunea Hațegului apare ca o unitate morfologică complexă: tectonică, de acumulare și de eroziune.

Privită de pe oricare dintre culmile care o încadrează, se poate observa marea extindere a suprafețelor joase, netede, vizibil înclinate de la sud spre nord. Pe baza deosebirilor de ordin morfologic, în cuprinsul ei se succedă, de la exterior către interior urmatoarele unități de relief:

– Muncei, rezultați din fragmentarea unui piemont de eroziune, a cărui suprafață retează atât cristalinul pânzei getice cât și depozitele cuverturii sedimentare și care constituie treapta de relief înaltă a depresiunii;

– Dealuri, formate deasemenea din fragmentarea unui piemont de eroziune, a cărui suprafață retează doar stratele cuverturii sedimentare a bazinului. Acestea reprezintă treapta de relief mijlocie;

– Câmpie piemontană înaltă, ce constituie compartimentul estic al treptei de relief joase a depresiunii și formată prin acoperirea cu o cuvertură de depozite detritice grosiere de vârstă pleistocenă a unei suprafețe de eroziune;

– Câmpie piemontană joasă, alcătuită din conuri de dejecție, de vârstă holocenă și din șesul aluvial inundabil reprezentată prin luncile largi ale văii Galbena si Râului Mare. Aceasta constituie compartimentul vestic al treptei de relief joase a depresiunii.

3.2. Caracterizare bio-pedo-climatică

3.2.1. Clima

Luând în considerare așezarea Țării Hațegului în cadrul Carpaților, poziția în care se află față de marile centre barice ale spațiului euro-siberian și mai ales raporturile pe care le dezvoltă cu diversele componente ale circulației generale a atmosferei, constatăm că pe fondul climatului temperat-continental moderat, specific întregii Românii, spațiul hațegan înregistrează o serie de particularități.

Ca urmare a faptului că depresiunea și zona muntoasă înconjuratoare sunt slab dotate cu stații meteorologice, am folosit datele culese din singura stație meteorologică din zonă, Păclișa, localizată în cuprinsul câmpiei piemontane joase a depresiunii (la 8 km sud-vest de orasul Hațeg).

Datorită așezării matematice în proximitatea intersecției paralelei de 45o 35’ latitudine N cu meridianul de 22o 55’ longitudine E și ca urmare a desfășurării în altitudine a reliefului, Depresiunea Hațegului înregistrează o temperatură medie anuală cuprinsă între 8-9oC în câmpia piemontană și între 6-8oC în zona dealurilor și munceilor din jur, valori mult mai ridicate decât cele înregistrate pe culmile înalte ale masivelor muntoase: -2oC în Munții Retezat, respectiv 0oC în Munții Șureanu.

Conform datelor înregistrate la stația meteorologică Păclișa, situată în partea centrală a câmpiei piemontane joase, la 381 m altitudine, temperatura medie multianuală (calculată pentru perioada 1950-1990) este de 8,5oC. În acelașii interval valorile medii ale lunilor de iarnă oscilează între +0,6oC în februarie și -2,6oC în ianuarie, luna cea mai rece a anului, pentru ca în decembrie, media sa fie de -0,4oC. Primavara, o data cu intensificarea radiației solare, temperatura înregistrează creșteri sensibile, ajungând la +4,7oC, media lunii martie, apoi la 9,1oC, media lunii aprilie, pentru ca în mai să depășească 13oC într-un ritm mediu de 1,1oC pe săptămână. Vara se înregistrează 16,6oC în iulie și 16,8oC în august. Lunile de toamnă înregistrează medii ponderate tot mai scăzute: +13,7oC în septembrie, 8,8oC în octombrie și +4,1oC în noiembrie.

Sursa: Anuarul Meteo…………………………………….

Numărul zilelor cu temperaturi de peste 25oC nu depășește nivelul de 20, în timp ce temperaturi medii zilnice mai mici de 0oC se înregistrează în 70 de zile anual.

Maxima absolută a fost atinsă pe 30 iulie 1956 când mercurul termometrelor a urcat până la 36,8oC. Cea mai scazută temperatură înregistrată în depresiune a fost de -30,1oC, în ianuarie 1963. Ambele temperaturi au fost înregistrate la Păclișa..

Numărul mediu al zilelor cu cer înnorat este sub 120 în zona depresionară, între 120-150 în zona muntoasă mijlocie și între 150-170 în zona muntoasă înaltă. Cele mai multe zile cu cer înnorat se înregistrează în ianuarie și iulie. Numărul zilelor cu cer senin este de peste 80 pe an în zona depresionară și mai puține în zona montană înaltă unde scad la sub 40 pe an.

Durata de strălucire a soarelui este de circa 2000 ore/an în zona depresionară, reducându-se la 1800 ore/an în zona montană mijlocie și la sub 1600 ore/an în zona montană înaltă.

Datorită dispunerii în trepte a reliefului, cantitatea medie anuală de precipitații are o distribuție neuniformă. Astfel, în partea cea mai coborâtă a depresiunii, în câmpia piemontană joasă, volumul precipitațiilor este sub 600 l/mp, mai scăzut în sectorul nordic, la Hațeg (325 m altitudine), cu o medie multianuală de abia 535 mm, asemănătoare câmpiilor, și ușor mai ridicată în partea centrală, la Păclișa (381 m altitudine), cu 583 mm media anuală (calculată în perioada 1975-1990).

Dacă în zona muntoasă zapada cade, în medie, 75-80 zile pe an, în arealul depresionar numărul zilelor cu ninsoare scade la 25-30. Pe culmile montane înalte, stratul de zapadă durează, în medie, 150-160 zile pe an, în timp ce în depresiune nu persistă decât 55-60 de zile, aceasta nu numai datorită diferențelor termice, ci și ca urmare a grosimii inegale a stratului de zapadă acumulat: 80-100 cm în munți, respectiv 50-60 cm în depresiune.  

În depresiune, ca și pe culmile munților, frecvența cea mai mare o au vânturile din sectoarele vestic și sud-vestic. Vântul de vest, dominant în toate anotimpurile (cu frecvențe cuprinse între 14% primavara și 10% iarna), poartă local numele „Bistra”, de la culoarul prin care se canalizează dinspre Banat. Este un vânt umed vara, relativ secetos și rece în timpul iernii și înregistrează frecvența maximă în aprilie. Componenta sud-vestică, a doua ca frecvență medie anuală (7,5%) și cea estică (6,5%), a treia ca importanță, marchează rolul configurației regionale a reliefului în dirijarea circulației aerului.

Ponderea mare a calmului atmosferic, 58% media anuală, reflectă rolul de paravan protector pe care îl indeplinesc munții din jurul depresiunii, în toate anotimpurile, dar mai ales iarna, când frecvența calmului atinge 65%, favorizând instalarea inversiunilor termice, cu efecte negative. Vitezele medii ale vânturilor au valori moderate, cele mai scăzute înregistrandu-se vara și la începutul toamnei, când se mențin la sub 3 m/s.

3.2.2. Fauna și vegetația

Vegetația din Țara Hațegului este dispusă sub forma unor etaje altitudinale, fiecare etaj având implicații în dezvoltarea unui anumit tip de turism. Etajul padurilor de foioase cuprinde mai multe subetaje:

–   subetajul pădurilor de stejar (sub 500 m altitudine) cu gorun (Quercus petraea), stejar pedunculat (Q. robur), stejar pufos (Q. pubescens), cer (Q. cerris) și garniță (Q. fraineto) care ocupă areale reduse în depresiunea Hațegului;

–   subetajul pădurilor amestecate de gorun și fag (Fagus silvatica) se dezvoltă între 600 – 800 m altitudine. Fagul se instalează pe pantele nordice și estice mai umbrite, iar gorunul pe cele vestice și sudice. Tot aici mai cresc paltinul (Acer pseudoplatanus), jugastrul (Acer campestre), carpenul, teiul etc.;

–   subetajul fagului (Fagus silvatica) are o dezvoltare largă între 600 – 850 m altitudine, fiind caracterizat prin predominarea pădurilor de fag sau de amestec: ultm (Ulmus), carpen, jugastru etc.

Trecerea la etajul coniferelor se face prin păduri amestecate de fag și rășinoase. Aceste păduri se dezvoltă pe suprafețe mai mici începând de la 700 m până la 1.000 – 1.300 m altitudine.

Etajul pădurilor de conifere se dezvoltă între 1.000-1.800 m. Sunt păduri masive alcătuite din molid (Picea excelsa), brad (Abies alba), pin (Pinus silvestrix), larice (Larix decidua). Alături de conifere apar și unele foioase cum sunt: mesteacănul (Betula pendula), paltinul și scorusul (Sorbus aucupari). În Munții Retezat apare zambrul (Pinus ambra).

Etajul alpin se dezvoltă pe culmile munților înalți, la peste 1600-1800 m altitudine. Aici se diferențiază două subetaje:

–   subetajul subalpin situat la peste 1600 m altitudine constituit din jneapăn (Pinus mugo) și ienupăr (Juniperus nova);

–   subetajul alpin dispus altitudinal la peste 1700-1800 m, constituit din ierburi de tipul gramineelor, smirdar (Rhododendron kotschyi), flori multicolore cum sunt: primula, gențiana, clopoțeii, crizantemele alpine etc.

În Retezatul calcaros apare floarea de colț (Leontopodium alpinum), ocrotită prin lege și declarată monument al naturii.

De o deosebită atracție se bucură vegetația zonelor calcaroase din zonele mai joase, care asigură locuri de refugiu unei flore termofile reprezentată prin tufișuri de liliac (Seringa vulgaris), care în perioada de înflorire atrage mulți turiști.

Dacă în trecut pădurile acopereau suprafețe mult mai întinse și în zona depresionară, în prezent aici domină terenurile agricole și pajiștile ierboase secundare cu iarba vântului (Agrostis tenuis), Festuca etc.

Așezarea geografică a teritoriului, varietatea reliefului, clima și vegetația se răsfrâng în mod direct asupra componentei faunei.

Pădurile de foioase și conifere adăpostesc o serie de animale, dintre care unele constituie obiect al turismului cinegetic: ursul (Ursus asctos), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), râsul (Felix linx), pisica sălbatică (Felix silvestris), viezurele (Meles meles), jderul (Martes martes), pârșul cenușiu (Glis glis), mistrețul (Sus scrofa), iepurele (Lepus europaeus), căprioara (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus), veverița (Sciurus vulgaris fuscoater) etc.

Dintre păsările caracteristice pădurilor pot fi amintite cucul (Cuculus canorus), ciocănitoarea (Dendrocopos), gaița (Garrulus glandarius), corbul (Corvus corax), cinteza (Fringilla coelebs), fazanul (Phaseanus colchinus) etc. În munții Retezat apare și cocoșul de munte (Tetrao uragalus) și ierunca (Tetrastes bunasia).

Pentru zona alpină caracteristice sunt capra neagră (Rupicapra rupicapra), șoarecele de zăpadă (Microtus nivalis ulpius), vulturul pleșuv sur (Gyps fulvus), vulturul pleșuv brun (Aegypius monachus), zăganul (Gypaetus barbatus), care este tot mai rar întâlnit, acvila  de munte (Aquila Chrysaetus), pasărea omatului (Plrctrophenax nivalis) etc.

Fondul ihtiologic este reprezentat prin: păstrav (Salmo trutta fario), lipan (Thymalus thymalus), moioaga (Barbus meridionalis petenyi) în zona montană și clean (Leuciscus cephalus), mreană (Barbus barbus), scobar (Chondostroma nasus) în zona mai joasă.

Dintre reptile apar mai frecvent vipera comună (Vipera berus), șopârla de munte (Lacerta vivipara), șarpele de sticlă (Angius fragilis), broasca de munte (Rana temporaria) etc.

În pădurea Slivuț, lângă orașul Hațeg, au fost aclimatizați zimbrii (Bison bonasus). De asemenea, la nord de orașul Hațeg a fost colonizat cerbul lopătar (Dama dama), alături de cerbi, căprioare și mufloni.

3.2.3. Soluri

Ca urmare a variației și etajării reliefului, a rolului pe care nivelul freatic îl joacă, pe alocuri, în formarea solurilor, se observă o mare diversitate a acestora, apărând, în diferite proporții, toate grupele principale de soluri întâlnite pe teritoriul țării noastre. Cele mai răspândite tipuri sunt cele din clasa cambisoluri și anume:

Solul brun-eumezobazic, regăsit în toată zona păduroasă, și de o parte și de alta a treimii inferioare a Streiului

Solul brun-luvic, cu o mare răspândire din zona muntoasă până în zona depresionară

Luvisolul albic, înâlnit mai ales în zona depresionară Hațeg

În lunca mare și largă a râului Galbena sunt soluri aluvionare, gleice și pseudogleice, cernoziomuri, levigate. În restul depresiunii, pe terase și dealuri piemontane se găsesc soluri brune de terasă, cernoziomuri, trecându-se spre soluri brune și brun-roșcate de pădure. Se mai găsesc local soluri negre de fânețe, soluri cu puternică eroziune și chiar rocă la zi.

La peste 1700 m altitudine, sub pajiștile alpine, solurile sunt indeosebi scheletice. (hunedoara monografie pag 33)

3.3. Rețeaua hidrografică

Țara Hațegului dispune de o rețea hidrografică bogată formată din râuri, lacuri naturale, lacuri artificiale, pâraie, izvoare, bălți și ape subterane. Acestea sunt insuficient exploatate turistic, fiind neamenajate în vederea practicării de sporturi specifice.

Principalele râuri care străbat regiunea sunt:

a. Râul Strei – izvorăște din Munții Șureanu, formându-se la confluența dintre brațele Pârâul Cald și Pârâul Rovinei și se varsă în Mureș în dreptul localității Simeria. Cursul superior al Streiului, în amonte de Baru, mai este cunoscut sub denumirea de Râul Petros. Un afluent important al Streiului este Rîu – Bărbat, pe cursul căruia se află o captare în amonte de satul Hobița. Râul Strei adună toate apele curgătoare din zonă, afluenții săi de pe partea stângă fiind Pârâul Rovinei, Gruișoara, Valea Mare, Sasul, Jigureasa, Copăcioasa, Jiguroșița, Șipot, Crivadia, Bărușoru, Valea Lupului, Valea Verde, Bărbat, Rușor, Râul Alb, Paroș, Sălaș, Râul Mare, Râul Râpelor, Nădăstia, Sâncrai și Valea Seacă, iar pe partea dreaptă primiind afluenții Pârâul Cald, Scorarul, Pravăț, Valea Răchitelii, Valea Porumbelului, Valea Rea, Lola, Ohaba, Văratic, Valea Mare, Valea Tiliilor, Gântaga, Valea Voinii, Luncani și Valea Făgetului.

Principalele localități din Țara Hațegului traversate sunt: Petros, Baru, Livadia, Pui, Galați, Rușor, Băiești, Ohaba de sub Piatră și Ciopeia.

b. Râul Mare, afluent al râului Strei, se formează la confluența dintre brațele Râului Șes și Lăpușnicul Mare, în prezent în lacul de acumulare Gura Apelor. Lacul de acumulare Gura Apelor are o lungime de 65,8 km, un bazin hidrografic de 836 km2, un debit de 4,9 m3/s și scurgerea de 1280 mm.

Afluenții de pe partea stângă sunt: Râu Șes, Murariu, Bodu, Valea Mare, Bonciu, Șipotu, Pădeșel, Vale Jurii, Curpen și Galbena. Pe partea Dreaptă se regăsesc: Lăpușnicu Mare, Văgăuna Neagră, Rădeșul Mic, Zlata, Runcu, Râul Căldărilor, Vranița, Bătanu, Valea Bozii, Râușor, Valea Dâljii și Sibișel.

c. Râul Galbena izvorăște din Munții Poiana Ruscă si este format din unirea pârâului Densușului cu pârâul Hățăgelului. Afluenții de pe partea stângă sunt Lacuri și Răchitova iar cei de pe partea dreaptă sunt Poieni, Breazova, Pârâul de Câmp și Dunăreana. Principalele localități traversate de Râul Galbena sunt: Stei, Densus, General Berthelot și Hațeg.

Lacurile naturale reprezentative Țării Hațegului sunt cele glaciare situate în Parcul Național Retezat: Bucura, Lia, Ana, Viorica, Florica, Tăul Porții, Tăul Agățat, Tăul Negru, Tăul Spurcat, Zănoaga etc.

Principalele lacuri artificiale se regăsesc în număr de trei și fac parte din salba de lacuri din cadrul complexului hidroenergetic Râul Mare – Retezat, dispuse pe Râul Mare, de la Clopotiva până la Sântămăria Orlea.

Apele subterane sunt influențate de structura geologică variată a reliefului care determină condiții variate de zăcământ acvifer: de la straturi acvifere în cristalin la straturi acvifere sub sedimentar. La marginea depresiunii Hațeg și în larga vale a pârâului Galbena sunt straturi acvifere în glacis, în formațiuni de terasă sau în depozite de luncă. În perimetrul cercetat apele subterane sunt reprezentate sub diferite forme de acumulare: izvoare (în zonele cu altitudini mari), pânze de apă freatică cu nivel liber (în zonele de luncă și de terasă), existând și posibilitatea existenței unor pânze captive de apă în depozitele deluviale.

4. Obiective culturale

În Țara Hațegului se regăsesc numeroase vestigii antice printre care și capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Deasemenea, regiunea este păstrătoarea unora dintre cele mai vechi ansambluri cneziale și lăcașuri de cult de pe teritoriul României, unele dintre ele atestate documentar în secolul al XII-lea, dar existând posibilitatea ca originile lor să coboare și mai mult în timp. Fiecare obiectiv cultural prezintă particularități care îi conferă unicitate, valoare istorică și culturală, dar mai ales prezintă importanță în viața localnicilor, de-a lungul timpului, aceste edificii funcționând ca un centru polarizator al comunității. De aceea, ordinea în care le-am descris, în funcție de unitatea administrativă pe teritoriul căreia se află, este aleatorie.

Obiective culturale antice

Sarmizegetusa – Fosta capitală a Daciei Romane deține cele mai importante vestigii ale antichității din România. Pe baza descoperirilor și a observațiilor pe teren, s-au putut stabili cu destulă precizie topografia orașului și a împrejurimilor lui. De-a lungul a peste 60 de ani de cercetare arheologică au fost scoase la iveală mai multe obiective după cum urmează: Forul roman, Domus procuratoris (sediul procuratorului financiar al provinciei), Necropola orașului, Amfiteatru, Schola gladiatorum, Templul zeiței Nemensis, Templul lui Liber Pater, Sanctuarul zeițelor Aesculap și Hygia, Templul mare, Templul lui Silvanus și Atelierul de sticlărie.

Situat la circa 100 de metri de latura nordică a zidului de incintă al orașului, amfiteatrul constituie cea mai impunătoare construcție. De formă eliptică, el este construit pe un loc înălțat și netezit în prealabil. Având dimensiunile de 88 m lungine și 69 m lățime, ocupă un loc de mijloc în raport cu celelalte amfiteatre provinciale. Capacitatea acestuia se ridica la 5000 de oameni. Materialul din care este construit este piatra de râu, iar pe unele porțiuni piatra de carieră și cărămida. Amfiteatrul este compus din două părți: arena cu niște ziduri paralele, eliptice, întretăiate perpendicular de alte ziduri ca niște raze. Avea două porți principale care serveau la intrarea și ieșirea gladiatorior și două porți de serviciu înzestrate cu coloane de marmură și arhitrave. Accesul la tribune se făcea prin intermediul a două porți de dimensiuni mai mici. Tribunele cu bănci de lemn erau protejate de un acoperiș din țiglă.

Schola Gladiatorum era utilizată pentru antrenamente, exerciții, locuit și recuperarea gladiatorilor. Edificiul, de mari dimensiuni (38,5 x 25,3m), este amplasat la nord-est de amfiteatru și se compune din două corpuri de clădire construite succesiv. Cel mai vechi, de formă dreptunghiulară constituie partea de nord-est a obiectivului și cuprinde 6 încăperi, 2 bazine pentru apă rece și o curte interioară. Corpul de clădire mai nou are forma literei L și mărginește laturile de sud și est ale construcției din prima fază.

Nemesis, zeița norocului și a sorții, era adorată de gladiatori, fapt ce a dus la aonstruirea templului ei în proximiatea porții de est a amfiteatrului. Templul a fost înălțat într-o incintă dreptunghiulară, avea dimensiuni mici (8 x 6,5 m), iar în pronaos se ajungea prin urcarea câtorva trepte. Cella era o încăpere ușor dreptunghiulară și avea un subsol cu acces din interior. Într-o fază ulterioară, templului i s-a adăugat o construcție care îl lega de Schola Gladiatorum.

Divinitate arhaică din Italia centrală, Liber Pater era protectorul viței de vie și al fertilității ogoarelor. Aflat la circa 300 m spre nord-est de la amfiteatru, Templul lui Liber Pater este orientat N-S. Intrarea aflându-se pe latura de sud, era flancată de două coloane corintice de gresie, așezate pe blocuri din aceeași rocă. Pronaosul era mărginit spre interior de un portic și comunica cu două încăperi dispuse simetric de o a treia, centrală.

Încăperea vestică păstrează baza unui altar dedicate zeului Silvanus. Platforma altarului era străjuită de două coloane corintice din marmură. Acoperișul acestuia se sprijinea pe zidurile exterioare și pe șirul de coloane ale porticului. Edificiul impunea prin intrarea sa monumental și prin coloanele înalte ale cellei.

Complexul dedicate divinităților medicinii, Aesculap și Hygia, comportă mai multe faze de construcție. Din prima fază au fost identificate urmele unei clădiri mari a cărei aripă de sud se compunea din două încăperi. Clădirea din prima fază este demolată în secolul al II-lea e.n. și se construiesc patru edificii independente corespunzătoare fazei a doua: un templu mic de tip gallo-roman, un templu cu naos rectangular cu cella și cubiculum în spate, un clădire rectangulară cu temelie superficială și un portic cu patru coloane.

Basilica de templu este un edificiu reconstruit la sfârșitul secolului al II-lea e.n. Se află la nord de sanctuarul divinităților Aesculap și Hygia și, deși nu există nicio indicație epigrafică sau arheologică privind divinitatea căreia îi era dedicată, este cu siguranță un lăcaș de cult.

Templul Mare, edificiu de 46,3 x 34 m este constituit dintr-un vestibulum flancat de două coloane corintice și un pronaos de forma unui coridor acoperit, cu colonadă pe laturile interioare care înconjoară peribolul și cella, întrerupt în partea de nord de o încăpere a cellei. Peribolul consta dintr-o curte interioară, descoperită, mărginită de porticul pronaosului. Cella se afla în partea de nord a curții. În pereți erau așezate altare închinate dianei, Junonei și lui Hercule, care însă nu pot da indicații cu privire la divinitatea tutelară a edificiului.

Atelierul de sticlărie, situat în apropierea Templului lui Silvanus, avea dimensiuni de 25 x 13,4 m și a fost ridicat pe o suprafață unde a ființat anterior o clădire de lemn. Și acesta a comportat mai multe faze însemnând extinderi și reamenajări.

Forul construit de Traian, centrul civic și politico-administrativ, se găsea chiar în mijlocul orașului, la intersecția celor două drumuri principale ce străbăteau Sarmizegetusa de la est la vest și de la nord la sud. Intrarea sa era monumentală și avea aspectul unui arc de triumf pe care era dăltuită inscripția de fondare a coloniei. În fața intrării, străjuit de patru coloane, se găsea altarul dedicat ceremoniei de întemeiere. De o parte și de alta se găseau două fântâni arteziene de marmură decorate cu statui. În colțuri erau aplasate sediile unor asociații. Forul propriu-zis cuprindea în primul rând o piață publică înconjurată de un portic cu coloane și pavată cu dale de calcar și marmură. Urma apoi o bazilică, o mare hală pentru întruniri diverse, un tribunal, podimul pe care stăteau judecătorii și sub care a fost amenajată închisoarea. Pe latura basilicii se aflau mai multe încăperi ce constituiau birouri. Pe centrul laturii era amplsată curia, sala de ședințe a consiliului local. Sub ea se aflau două încăperi, boltite, care erau camerele de tezaur ale orașului.

4.2. Obiective culturale medievale (secolele XII-XV)

Densuș – Biserica din Densuș este un edificiu straniu, unic, considerat a fi cel mai problematic monument istoric medieval din întreg spațiul românesc. De mai bine de două secole, specialiștii încercă să stabilească când a fost construit monumentul, de către cine și care i-a fost destinația originară. Astfel, în 1847 s-a emis ipoteza că edificiul ar fi fost ridicat în secolul al IV-lea de către goți. Istoricul Benko Josef considera că, la origine, bierica fusese o sinagogă a unei comunități evreiești, ctitorită pe timpul regelui Decebal (87-106), preluată apoi de romani după cucerirea Daciei și transformată într-un templu păgân. Arheologul Teglas Gabor susținea că biserica, ridicată în secolele XII-XIII din spolii romane, aduse de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, ar fi fost un lăcaș de cult catolic. Teologul ortodox Milan Șesan fixa începuturile edificiului în secolul al VI-lea, considerând că acesta fusese ridicat de către populația romanizată locală după anul 545. Marele polihistor Nicolae Iorga era de părere că biserica nu putuse fi ridicată decât de „un boier mare de dincolo, un domn sau un neam domnesc pribeag din aceleași părți libere ale Țării Românești”. Studiile ultimelor decenii pledează însă pentru apartenența construcției la marea familie a ctitoriilor cneziale din secolele XIII-XIV.

Inițial, vechea biserică din Densuș se compunea dintr-un naos de plan cvasipătrat (7,4x 7,5 m) și un altar cu închidere semicirculară (5,5 x 4 m), acoperit cu o boltă în leagăn. Apoi, pe latura sudică a altarului a fost ridicat un mic diaconicon (3,8 x 3,8 m), boltit semicilindric, prelungit spre apus printr-un coridor. În prezent ambele încăperi sunt ruinate. Pronaosul, spațios, este un adaos de la mijlocul secolului al XV-lea. La interior, patru stâlpi alcătuiți fiecare din câte două vechi altare romane suprapuse, descriu un careu central (3 x 3m), deasupra căruia se înalță o turlă (20 m) cu patru secțiuni distincte la interior, fiecare cu coturi de labirint. Pereții nucleului inițial al bisericii, dar și cei ai încăperilor anexe, sunt străpunși de numeroase ferestre, dispuse neregulat. Biserica și anexele ei sudice au fost acoperite cu lespezi de piatră, aranjate în trepte, abia în secolul al XIX-lea, cu ocazaia unei renovări, recurgându-se la soluția șindrilei. Lângă biserică se află o clopotniță masivă de zid, ridicată în anul 1897. Ca material de construcție s-au folosit piese litice romane, aduse de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa: fusuri, capiteluri și baze de coloane, lespezi de porți, altare votive si onorifice, țevi de canalizare și altele.

O altă ipoteză, emisă de Hohenhausen și susținută de Aron Densușianu, Mircea Păcurariu și Ștefan Moldovan, susține că, la origine, biserica ar fi fost un templu păgân, închinat zeului Marte, ridicat de către generalul roman Longinus. Preluând această ipoteză, Ioan Marin Mălinaș susține că la cumpăna secolelor IV-V vechiul sanctur a fost încreștinat. După anul 568, sub impactul migratorilor avaro-slavi, biserica a fost fie abandonată sau dărâmată, fie reamenajată ca templu păgân. Ulterior, odată cu încreștinarea slavilor, vechiul lăcaș de cult a putut fi retransformat in biserică creștină.

De-a lungul timpului edificiul a cunoscut mai multe renovări, unele reușite, altele care i-au schimbat aspectul inițial. Decorul mural, deși grav deteriorat, poate fi reconstitui aproape îm întregime. Ansamblul iconografic este împărțit în patru registre. Cele două firize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând. Sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior. Pe latura sudică este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă și de o martiră cu o coroană pe cap. În nișa de deasupra ușii se află bustul Maicii Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz și al „Sfântului Nicolae”. În altar pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților. Impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”. Zona centrală a bolții este consacrată „Platiterei”, imaginea Maicii Domnului cu Pruncultronând, încadrată de arhangheli și prooroci. Picturile de pe stâlpi redau într-un mod naiv, dar plin de farmec, o imagine a Sfintei Marina martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț.

În prezent, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Proroc Ieremia”. Edificiul este înscris pe lista Monumentelor istorice românești.

Silvașu de Sus – Mânăstirea și Biserica Prislop este situată la 13 km de localitatea Hațeg, puțin mai sus de satul Silvașu de Sus. Este înființată în jurul anului 1400 de către călugărul Nicodim, cu ajutorul primit de la Mircea cel Bătrân, domnitorul Țării Românești. Ca al doilea ctitor al vestitei mânăstiri este socotită Zamfira, fiica lui Moise Vodă, care a și fost înmormântată aici.

În dezvoltarea culturii bisericești a românilor din Ardeal, mânăstirea, cercetată desigur foarte des de călugarii din Muntenia, a avut o mare însemnatate. Se spune că la Prislop a stat un timp și călugărul Nicodim, de origine grec, care a venit de la Athos în Țara Românească, unde a ridicat mânăstirile Vodița și Tismana.

În secolul al XVI-lea a fost reședința episcopului „Silvașului”. Începând din veacul al XVIII-lea, edificiul se aflat când în mâna ortodocșilor, când în cea a uniților. Din cauza deselor schimbări și certuri, lăcașul de cult a suferit mult. Din mânăstirea veche nu a mai rămas nimic, iar biserica mânăstirii a fost refacută de mai multe ori. Cu toate restaurările, planul bisericii, zidită în piatră, a rămas cel vechi, ornamentația însă a fost mult schimbată. La dreapta intrării în biserică se poate vedea o piatră cu stema Țării Românești și o inscripție cu text latin și alta slavonă. Aceasta este piatra de mormânt a Zamfirei, îngropată la Prislop in anul 1580. Într-o frescă a bisericii s-a păstrat, până în secolul al XIX-lea, și chipul Domniței.  Deasupra intrării se află o altă inscripție în legatură cu întemeierea a doua a bisericii din anul 1576.

Mălăiești – În satul Mălăiești, comuna Sălașu de Sus se păstrează vestigiile uneia dintre cele mai importante cetăți cneziale din Transilvania. Fortificația a constat inițial dintr-un turn pătrat cu laturile de 7,20 m, construit cu patru nivele, din zid gros de 1,70 – 1,90 m. până la nivelul etajului al doilea, grosimea zidului scade la 1,30 m. Intrarea din exterior se afla la înălțimea nivelului trei, fiind folosită o scară mobilă care se sprijinea pe o platformă de lemn basculantă.

Sondajele arheologice întreprinse în anul 1978 au permis identificarea liniei zidurilor unei bisericuțe medievale cu un naos dreptunghiular (6,80 x 4,80 m), despărțit de absida decroșată (3,40 x 3,20m) de un zid de 0.80 m în care au fost inserate doar două uși. Altarul fusese întărit printr-un contrafort scund din piatra de râu. Pereții, tencuiți, au fost inițial văruiți în ocru, strat suprapus de un altul de culoare albastră. Câteva spolii romane, aduse de la o construcție de tip “villa rustica”, au servit pe post de pardoseală. Un fragment de fus a fost folosit ca tetrapod.

Pe baza inventarului celor 11 morminte cercetate s-a stabilit că edificiul a fost ridicat la sfârșitul secolului al XIV-lea, de către nobilii Sărăcinești din Sălașul învecinat. După ce a fost menționată ca unită în tabelele recensămintelor ecleziastice din anii 1733, 1750 si 1761, biserica a revenit ortodocșilor în prima jumatate a secolului al XIX-lea, conscripția din 1829-1831 înregistrând-o ca atare. Fără a-i preciza caracterul confesional, harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) îi atestă, de asemenea, existența. În urmă cu un secol, cu materialul recuperate de la vechea ctitorie cnezială dezafectată s-a ridicat înspre sud-vest, la o distanță de aproximantiv 150 m, actualul lăcaș ortodox de închinare care poartă același hram ca și cel vechi, anume “Înjumătățirea Praznicului”.

Nucșoara – Un lăcaș de cult pitoresc, înscris pe lista monumentelor istorice românești se păstrează în satul Nucșoara, comuna Sălașu de Sus. Construcție masivă din piatră brută și bolovani de râu, ziduri cu groase de 1,40-1,50 m, străvechea biserică, închinată praznicului “Înălțării Domnului”, este alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară (7,90m x 5.10m), boltită semicilindric și un altar decroșat, prevăzut cu o calotă sferică. Pe baza planimetriei, edificiul a fost inclus în categoria monumentelor ecleziastice în stil romanic. Însă, portalul vestic în arc frânt amintește de arhitectura gotică. Lăcașul este acoperit integral cu șiță și nu are turn, clopotnița fiind elevată separat.Ansamblul pictural interior, finalizat odată cu montarea iconostasului, este semnat de Simion Zugravul din Pitești în 1779.

Fiind o ctitorie a unei familii cneziale locale, rămasă anonimă, datarea acestei construcții s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Diferitele ipoteze o situează în perioade diferite, fie la mijlocul secolului al XIII-lea, fie la mijlocul secolului al XVI-lea.

Sântămăria Orlea – Pe un mic platou de la periferia satului, la mică distanță de vechiul castel al familiei nobiliare Kendeffy, se ridică un lăcaș de cult impunător, aparținător, în prezent, cultului reformat.

Construită din piatră brută și piatra fățuită la muchii, biserica atrage atenția nu doar prin aspectul ingrijit al zidurior sale înalte, cât mai ales prin frumusețea portalurilor și a ferestrelor, cu coloane și chenare atent executate. Nava dreptunghiulară este prevăzută, pe latura sudică, cu un portal romanic. În partea ei apuseană se află o tribună adosată după anul 1447, așezată pe stâlpi de zid octogonali și separată de corpul clopotniței. Spre răsărit, compoziția arhitectonică a monumentului cuprinde și un altar rectangular, boltit în cruce pe ogive, cu nervuri masive, care se reazemă pe console cu un decor înflorat. Turnul pătrat, cu cinci niveluri, este prevăzut, la parter, cu un portal de tip romanic, cu o bogată decorație sculptată. La primul etaj, prezența unei ferestre gotice se datorează unei intervenții posterioare edificării monumentului. În schimb ferestrele de la ultimele etaje sunt romanice, aparținând fazei inițiale de construcție. Acoperișul este alcătuit din patru frontoane triunghiulare de piatră și dintr-o piramidă prelungită.

Privită în ansamblu, biserica prezintă caracteristicile fazei de trecere de a romanic la gotic, fază care, în arhitectura transilvăneană, s-a consumat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Păstrată în condiții relativ bune și executată pe o suprafață mare, pictura aparține mai multor etape de execuție. Cea mai importantă este aceea în cares-a decorat partea estică a navei, etapă datată, printr-o inscripție latină în anul 1311. Așadar, acesta este cel mai vechi ansamblu pictural păstrat din țară, devansând cu jumătate de veac decorul iconografic al bisericii „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeș. O altă etapă reprezentativă este aceea în care a fost realizat decorul pictural al absidei altarului, aparținând stilului bizantin târziu, simplificat însă prin rusticizare. Un sgrafit latin, din anul 1484, stabilește datarea acestui decor pictural.

În ceea ce privește ctitoria bisericii din Sântămăria Orlea dovezile sunt contradictorii, unii istorici atribuind-o românilor ortodocși, alții coloniștilor maghiari catolici. În prezent, biserica funcționează, în mod sporadic, ca lăcaș de cult al restrânsei comunități de credincioși calvini, urmași ai nemeșilor hațegani de altădată.

Sânpetru – Edificiul, închinat „Sfântului Mare Mucenic Gheorghe”, este alcătuit dintr-o navă dreptunghiulară (9 m x 5,80 m) și un altar rectangular decroșat (2,70 m x 3,80 m), acoperit cu o boltă în cruce; turnul copotniță lipsește. Ca material de construcție s-a folosit piatra brută, tencuită la exterior. Pe fațada apuseană sunt încastrate câteva piese litice romane și un frumos bust antic, elemente care conferă construcției o înfățișare stranie și neașteptată. Prin dispoziția planimetrică și sistemul de boltire al altarului, lăcașul se înscrie în sfera arhitecturii romanice. Portalul vestic, cu arc frânt și trei retrageri, aparține, însă, stilului gotic. Așadar, aspectul actual este rezultatul numeroaselor transformări pe care le-a suferit biserica de-a lungul timpului.

În privința decorației interioare și exterioare se disting două etape. Primei etape îi aparțin picturile murale descoperite în altar, încadrate cronologic între sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor. Semnele reproduse pe pereții interiori ai navei indică sfârșitul secolului al XVIII-lea, adică a doua etapă de execuție.

Unciuc – În mijlocul cimitirului localității se înalță o străveche ctitorie cnezială, biserica „Învierea Domnului”. Aceasta se compune dintr-un altar rectangular decroșat (2,35m x 4m), o navă dreptunghiulară alungită (11,30m x 5,60m) și un turn clopotniță scund, cu fleșă piramidală evazată, învelit în tablă.

Analizându-se planimetria edificiului, s-a concluzionat că acesta, în forma sa inițială, a fost ridicat în secolul al XV-lea. Din punct de vedere confessional, se pare că lăcașul de cult a fost folosit în comun și de către calvini, dar și de către ortodocși. Biserica este menționată și pe harta iosefină a Transilvaniei.

Ostrov – Biserica din această localitate, închinată praznicului “Pogorârii Duhului Sfânt”, este înconjurată de 208 pietre roamane cu epigrafe latine, deliberat rânduite intr-o veritabilă colecție în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Lăcașul, fostă capelă de curte, are aspectul unei construcții dreptunghiulare alungite. Nava, boltită cu scânduri, este prelungită spre răsărit printr-o absidă semicirculară nedecroșată. La apus este mărginită de un turn suplu, etajat, cu o terminație de formă piramidală învelită în tablă.

Potrivit istoriografiei unite, începuturile lăcașului coboară fie până în timpul ocupației romane a Daciei, fie până în secolele VIII-IX. La fel ca majoritatea bisericilor hațegane, nici cea din Ostrov nu a scăpat de tulburările confesionale, credincioșii ortodocși și cei calvini disputându-și utilizrea ei de-a lungul timpului.

Râu de Mori – În cimitirul din fața ruinelor conacului Kendeffy se înalță biserica monument istoric “Duminica Tuturor Sfinților”, o construcție greoaie, cu turnul-clopotniță robust, sprijinit de patru contraforți masivi, prevăzut cu un foișor închis de lemn și cu un coif piramidal, învelit din 1907 în tablă.

Din edificiul inițial s-au păstrat doar câteva fragmente, părți ale zidului vestic al naosului fiind înglobate, la o data neprecizabilă, într-o navă prelungă, cu un altar semicircular nedecroșat. Din descrierile secolului al XVIII-lea rezultă că atât în interiorul, cât și în afara lăcașului se găseau numeroase pietre sculpturale romane, cu inscripții latine, aduse din fosta capitală Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Pictura lipsește. Biserica se numără printer puținele lăcașuri de cult hațegane menționate ca ortodoxe de recensămitele ecleziastice din anul 1733.

Peșteana – În mijlocul acestui sat se află un valoros monument istoric, biserica “Pogorârea Sfântului Duh”. Afectat de neinspirata restaurare a arhitectului Rudolf Wagner din anii 1925-1926, edificiul și-a păstrat relativ puține elemnte din faza sa inițială de construcție. Alcătuită dintr-o navă dreptunghiulară, cu un turn-clopotniță adosat pe partea sa apuseană, biserica este prevăzută cu un altar dreptunghiular decroșat amplu, de influență romanică, semicircular la nivelul terminației sale răsăritene.

Începuturile lăcașului sunt greu de stabilit. Prezența blocurilor masive de piatră, recuperate din zidurile unor clădiri romane ruinate, folosite ca material de construcție a dus la concluzia că edificiul a aparținut cultului păgân, fiind transformat în biserică la o dată ulterioară. Fără dovezi concludente se poate spune totuși că biserica din Peșteana este una dintre cele mai vechi din țară.

Răchitova – În această localitate este localizată biserica „Înălțarea Domnului”, situl figurând pe lista monumentelor istorice românești. Vicarul unit Ștefan Moldovan, ultimul care a văzut-o în stare funcțională, a constatat că era o construcție veche, din secolele XVI-XVII, căreia i s-au adosat, ulterior, absida și pronaosul.

Imediat după înălțare, biserica a fost împodobită la interior, cu o valoroasă frescă. Pe baza fragmentelor recuperate a fost posibilă reconstituirea unor compoziții iconografice de dimensiunea unui perete. Din punct de vedere confesional, deși satul a trecut în posesia familiei reformate Csermenyi, lăcașul a rămas în secolul al XVII-lea în posesia ortodocșilor. A fost înstrăinat însă dupa 1701. Tulburările religioase din 1744 și 1759 nu au ocolit Răchitova, biserica figurând din nou ca ortodoxă. La sfârșitul secolului al XVIII-lea edificiul a fost înstrăinat, fiind consemnat ca atare în tabelele conscripției din anii 1829-1831.

Hațeg – În evul mediu cel mai important rol politic și militar din Țara Hațegului l-a avut cetatea de la Hațeg. Ea se află pe culmea ce încheie șirul de dealuri ce formează hotarul nordic al depresiunii Hațegului, într-o poziție strategică excelentă. Atestată documentar în 1317, cetatea a avut inițial dimensiuni reduse, care nu au crescut mult nici ulterior. A fost compusă dintr-un turn hexagonal alungit pe axa est-vest și dintr-o incintă de circa 200 mp delimitată de un șanț de apărare cu valul în exterior. Turnul are ziduri groase de 3 m și o suprafață utilă de aproximativ 40 mp. În incintă au putut exista inițial unele construcții din lemn și poate o cisternă, ulterior ridicându-se un zid de incintă din piatră legată cu mortar.

Râu de Mori – În capătul de sus al satului Suseni, pe un vârf stâncos, este situată poate cea mai cunoscută cetate hațegană și anume Cetatea Colț. Complexul de monumente cuprinde alături de cetate, o capelă fortificată și ruinele unei curți, acestea două din urmă situate pe ambele maluri ale râușorului sub cetate. Etapa inițială a cetății a constat dintr-un turn-locuință cu plan pătrat cu laturile de 7,50 m ridicat din zid gros pe un colț de stâncă ce iese în consolă deasupra abisului, fapt ce a determinat și numele cetății. S-au mai păstrat zidurile a două etaje deasupra parterului, dar este cert că au existat de la început cel puțin patru nivele. Actuala intrare din incintă în parterul turnului este mai nouă, inițial aflându-se aici o scară de lemn exterioară ce ducea la primul sau al doilea etaj de unde se ajungea apoi, pe scări interioare, în celelalte încăperi. (Popa R la inceputurile…pag 222)

Răchitova – Cetatea de la Răchitova reprezintă, dacă nu în cronologie absolută atunci cel puțin ca tip de monument, cea mai simplă și mai veche cetate cnezială din Țara Hațegului. Construcția constă dintr-un turn aproximativ pătrat cu latura de 8,5 m și ziduri groase de 1,8 m ridicate din piatră legată cu mortar, cu patru nivele dintre care parterul, puțin adâncit în sol, avea destinație de depozit. Un cutremur a provocat în urmă cu câteva decenii prăbușirea părții de nord-vest, dinspre sat, a turnului, unde se afla intrarea amplasată la primul sau al doilea etaj, la care se ajungea pe scară exterioară din lemn. În măsura în care fortificația de la Răchitova poate fi considerată cetate, ea atestă particularitatea de a fi un monument ridicat inițial cu zid de piatră, dar care a fost amplificat prin construcții de pământ și lemn.

Obiective culturale din secolele XVI – XVII

Râu Bărbat – Situat în partea sud-vestică a comunei Pui, satul Râu Bărbat, menționat doumentar în anul 1391, este păstrătorul unei biserici de zid care face parte din categoria vechilor ctitorii cneziale hațegane (secolele XVI-XVII). (r. popa La inceputurile..171-173) Lăcașul, închinat praznicului ’’Pogorârii Duhului Sfânt’’, se compune dintr-un altar semicircular ușor decroșat, o navă dreptunghiulară cu intratrea pe latura sudică și un turn-clopotniță masiv, cu fleșă piramidală zveltă; învelitoarea este din tablă.

Numeroasele refaceri la care a fost supusă biserica i-au modificat, în timp, aspectul originar. În anul 1788 edificiul a fost prădat și incendiat de turci. Fiind refăcut a avut aceeași soartă în anul 1812. Din nou consolidată, biserica a fost apoi afectată de un seism. O intervenție a avut loc și în aunl 1866 locașului adosându-i-se, cu acel prilej, turnul-clopotniță actual. Supusă, începând cu anul 2001, unei ample renovări, ctitoria a fost pictată de ieromonahul Porfirie Cuciuc din Petroșani în 2005, fiind sfințiită în acelașii an.

Pui – Satul hațegan adăpostește o biserică veche din piatră închinată ’’Sfântului Mare Mucenic Gheorghe’’. De plan dreptunghiular, compus dintr-un plan pentagonal decroșat, un naos dreptunghiular de dimensiuni medii și un pronaos tăvănit, suprapus de un turn-clopotniță scund, cu fleșă zveltă, învelită în tablă, edificiul actual, acoperit cu țiglă, este rezultatul mai multor intevenții constructive. Cea din anul 1661 a avut caracterul unei adevărate rectitoriri. Ctitori au fost membrii familiei românești locale Pui cu descendenți calvinizați și maghiarizați.(a Rusu preoti romani 645)

Galați – În acest sat, atestat documentar în anul 1433, familiile cneziale locale au ridicat, în secolul al XVI-lea, un edificiu trainic din piatră de râu, prinsă cu mortar alb de bună calitate. Fundațiile bisericii au fost dezvelite în anul 1990 în cadrul unui șantir arheologic coordonat de istoricul clujean Adrian Andrei Rusu. Alcătuit dintr-un altar trapezoidal decroșat (4,6 x 4 x 4,5x 4,2 m), ușor deviat spre nord-est, și cu o navă de aceeași formă, locașul fusese împodobit cu un valoros decor pictural. Iconostasul inițial, de lemn, cu doar două intrări, a fost înlocuit cu un altul de zid. Prevăzut cu două intrări și cu mai multe ferestre, edificiul fusese acoperit cu șindrilă.

În jurul anului 1630, nobilul Ioan Buda și soția sa, Maria de Marga, au transformat biserica într-o capelă calvină. În paralel biserica a continuat să fie folosită și de ortodocși, doar așa explicându-se menționarea sa în tabelele comisiilor de conscriere din anii 1733 și 1750. ( a bunaea episcopul 370)Biserica a fost afectată de incendiile anilor 1760, 1784 și 1788, fiind descrisă de vicarul Chiril Țopa al Hațegului, în anul 1810, ca o jalnică ruină. A fost dărâmată până la temelii în anul 1893.

Rușor – Începutul bisericii coboară până în secolele XV – XVI, moment în care familia nobiliară locală și-a început ascensiunea.

Cercetările arheologice au relevat faptul că, din părțile omponente ale edificiului ecleziastic actual, vechi sunt numai altarul rectangulat decroșat și o parte a naosului, căruia, la o dată neprecizabilă, iau fost adosate pronaosul pătrat și turnul-clopotniță robust, cu intrarea pe partea sudică. Aspectul inițial al bisericii ’’Buna Vestire’’ a fost modificat în urma renovării din anul 1982 când majoritatea contraforților de susținere a zidurilor masive din piatră au fost înlăturați. Cu excepția fleșei, învelită în table, lăcașul este în prezent acoperit cu tablă.

Băiești – De plan dreptunghiular, cu absida semicirculară a altarului ușor decroșată, biserica ’’Duminica tuturor sfinților’’ este prevăzută cu o clopotniță etajată robust. La acoperirea lăcașului s-a folosit în exclusivitate tabla. Elementele arhitectonice păstrate sunt puține, nevoia de spațiu conducând, la o dată neprecizabilă, la dărâmarea vechiului altar și a celei mai mari părți a naosului. Pereții masivi, zugrăviți în alb, nu păstrează urmele vreunui vechi decor mural. Edificiul, folosind ca material de construcție piatra, aparție secolelor XV – XVI, ctitori fiind, în acest caz, reprezentanții micii cnezialități românești locale. (A.A. Rusu op, cit, 167-171)

Râu Alb – Satul este sediul unuia dintre cele mai vechi cnezate românești medieval, prima atestare ocumentară datând din anul 1398. În mijlocul cimitirului localității se înalță biserica ’’Duminica Femeilor Mironosițe’’, o construcție masivă, de plan drptunghiular, compusă dintr-un altar semicircular decroșat (3 x 3m), o navă nedivizată de mici dimensiuni (7,80 x 2,10m) și un turn-clopotniță (3,50 x 2,40m) cu intrarea pe partea sa sudică. Absida, patrulateră este boltită semicilindric și despărțită de spațiul naosului printr-un arc de trimf.

Din pricina deselor intervenții constructive aspectul inițial al bisericii s-a alterat. În anul 1784 s-a renovat vechiul turn, ridicat, la acea dată, deasupra navei fiind înlocuit cu actual clopotniță în 1855, dată la care s-a placat semicircular și absida altarului. Alte șantiere de restaurare au urmat incendiului din anul 1788 și distrugerii turnului de un trăsnet în 1906. Ultima reparație s-a desfășurat în anul 2009.

Coroiești – Biserica din acest sat, închinată ’’Duminicii Tuturor Sfinților’’, este o construcție dreptunghiulară din piatră, alcătuită dintr-un altar semicircular nedecroșat, o navă scundă alungită și un turn zvelt, cu un coif piramidal evazat, învelit în tablă. La acoperișul propriu-zis s-a utilizat țigla. Accesul se face printr-o singură ușă amplasată, la parterul turnului, pe latura sudică a acestuia.

Forma arhaică a edificiului indică timpul ridicării nucleului inițial al bisericii, din care se mai păstrează azi doar nava și o parte din ferestre, ctitorii lăcașului fiind micii cneji locali în secolele XV–XVI.

Zăvoi – În mijlocul localității, atestată în anul 1446, se înalță o biserică de piatră a cărei vechime coboară până în secolul al XVI-lea. Aceasta este o construcție de plan dreptunghiular, cu absida rectangulară decroșată. A fost supusă în timp mai multor șantiere de restaurare, cunoscute fiind cele din anii: 1845, 1903, 1911, 1923, 1982 și 2008. Prima dintre ele a avut caracterul unei adevărate rectitoriri, zidurile edificiului fiind supraînălțate, iar la vest adăugându-se un turn-clopotniță masiv, supraînălțat printr-o fleșă ascuțită, înveltă în tablă.

Pentru secolul al XVII-lea, îmbrățișarea Reformei de către o parte a nobilimii locale ar putea sugera o dublă funcționalitate cultic a lăcașului: ortodoxă și calvină. Dupa 1700, edificiul a deservit liturgic obștea unită, translație confesională confirmată de conscripțiile anilor 1733, 1750, 1761 și 1829. În 1782 biserica a revenit, pentru circa două decenii, ortodocșilor, fiind apoi din nou înstrăinată până în anul 1948.

Paroș – Acest sat, împeună cu cătunul Peștera este păstrătorul altei biserici vechi de piatră, închinată praznicului ’’Pogorârii Duhului Sfânt’’. Etapei inițiale de construcție îi aparțin doar nava și altarul, pronaosul și turnul fiind adaosuri târzii. Frapantă la această biserică este planimetria altarului, semicircular la interior și heptagonal în exterior, absida este ușor decroșată față de corpul navei. Clopotnița masivă, cu un foișor închis de lemn și fleșă ascuțită, învelită în șindrilă, este prevăzută, pe laturile sale de sud și de nord, cu două intrări. La acoperirea lăcașului propriu-zis s-a utilizat țigla. Peretele de miază-noapte este sprijinit de patru contraforți. Pictura exterioară s-a dovedit ulterior a nu fi altceva decât o simplă zugrăveală naivă, nici interiorul nebeneficiind de un décor mural specific.

Biserica, renovată ultima oară în anul 2003, figurează pe lista monumentelor istorice românești.(www.cultura.ro)

Sălașu de Sus – Localitatea este păstrătoarea a patru lăcașuri de cult medieval, toate figurând pe lista monumentelor istorice românești. Edificiul din incinta curții nobiliare fortificate, în stare de ruină, se compune dintr-o navă amplă, dezvoltată anormal pe lățime (7,50 x 14 m), un altar poligonal decroșat (10 x 5 m) și un turn-clopotniță robust (4 x 3,20 m) cu trei niveluri (7,50 m). Ca material de construcție s-a folosit piatra de râu, iar interiorul fusese, inițial, tencuit și văruit.

Al doilea lăcaș, acoperit în prezent cu țiglă, se prezintă ca o construcție necompartimentată, cu o absidă semicirculară nedecroștă (13,50 x 4,40 m) și un turn suplu (3,90 x 2,80 m), cu foișor deschis din lemn și ciof amplu, învelit în tablă sprijinit pe doi stâlpi masivi de zidărie. Cândva în cursul secolelor XVIII – XIX nava și altarul au fost dărâmate în favoarea unui spațiu mult mai generos, ctitoria fiind prelungită spre est prin absida actuală.

Biserica ’’Sfântul Ierarh Nicolae’’ este o ctitorie a cnejilor sălășeni mărunți. Pereții săi înscriu planul dreptunghiular, cu absida heptagonală decroșată, continuată printr-o navă de dimensiuni medii și o clopotniță masivă, cu fleșă zveltă, prevăzută cu două deschideri. Acoperit integral cu tablă, edificiul a fost supus mai multor renovări, pe turlă fiind consemnați anii 1969, 1992 și 1998.

Ultimul edificiu, cu hramul ’’Sfinții Atanasie și Chiril’’, a aparținut, până în anul 1948, obștii locale unite. Amplasată în mijlocul satului, biserica, prin planimetria arhaică și ferestrele poziționate la joasă înălțime, confirmă tradiția locală a ctitoririi lăcașului în secolul al XVIII-lea, însă nici conscripțiile timpului și nici harta iosefină a Transilvaniei nu îi atestă secular existență.

Cârnești – În mijlocul vechiului cimitir din satul Cârnești, comuna Totești se găsesc ruinele celei dintâi biserici a localității. Grosimile diferite ale fundațiilor trădează etape de construcție diferite, biserica avându-și începuturile în secolele XV – XVI. Într-o primă etapă par să se fi ridicat, din pietre prinse cu mortar, zidurile altarului rectangular decroșat și ale navei dreptunghiulare ușor alungite, străpunse de o singură intrare, pe latura sudică. La o dată neprecizabilă, s-a adăugat apoi, la vest, turnul-clopotniță. Documentar, lăcașul este atestat, într-o hotărnicie, abia la 12 octombrie 1693.

Ciula Mare – În satul din comuna Răchitova se păstra până în urmă cu patru decenii o altă ctitorie cnezială din piatră închinată praznicului ’’Adormirii Maicii Domnului’’. Edificiul se compunea dintr-un altar rectangular decroșat, aproape pătrat, o navă dreptunghiulară de dimensiuni reduse și un turn scund prevăzut cu un coif piramidal învelit în șindrilă. La acoperișul propriu-zis se utilizase țigla.

După ce în anii 1733 și 1750 lăcașul era înregistrat ca unit, acesta a revenit în anul 1766 în posesia ortodocșilor, pentru ca la începutul secolului al XIX-lea să fie din nou înstrăinat, translație confesională reflectată și în tabelele catagrafiei din anii 1829 – 1831. Fragmentul din harta iosefină a Transilvaniei care consemnează satul nu îngăduie, din pricina degradării, localizarea bisericii.

Silvașu de Sus – În acest sat se găsește o altă biserică veche de zid a căror începuturi sunt plasate în secolul al XVII-lea. Zugrăvită în prezent, ctitoria trebuie să fi fost înveșmântată anterior de pictorul piteștean des întâlnit în spațiul hunedorean Simion Zugravu. Menționat în tabelele conscripțiilor din anii 1733, 1750, 1761 și 1829 – 1831, precum și pe harta iosefină a Transilvaniei, lăcașul a deservit liturgic, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea și până în anul 1948, obștea unită a localității.

Nălațvad – Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1989 în mijlocul vechiului cimitir au dezvăluit linia fundațiilor unei biserici medieval, ctitorie a nobililor români locali. Situl figurează pe lista monumentelor istorice românești. Planimetria (altar rectangular nedecroșat și o navă dreptunghiulară, boltită semicilindric, cu doi piloni de susținere, marcați, în afară, prin contraforți) și prezența unui iconostas de zid cu doar două intrări constituie indicia clare pentru datarea edificiului în secolul al XVI-lea.

Nu se cunosc motivele dărâmării bisericii, de vreme ce noul lăcaș, construit la numai doi metri vest de cel vechi, nu este cu mult mai încăpător decât precedentul. La interior, preții de piatră de râu și cărămidă fuseseră împodobiți cu un veșmânt de frescă, așezat pe un support de tencuială simplă. Lăcașul era închinat, la fel ca biserica actulă, ’’Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanu’’.

Peșteana – Localizată în nordul satului, biserica este plasată de către istorici la sfârșitul secolului al XVI-lea. Fiind o construcție cnezială se presupune că a fost construită de către români și preluată ulterior de către nobilimea maghiară. Biserica pare a fi o rămășiță a unei fortărețe cu ziduri de apărare în spate și firide lunguiețe pentru arcași, cu turlă dreaptă și foișor țărănesc din lemn.

Edificiul încă mai funcționează, un preot ținând ocazional slujbe pentru restrânsa comunitate reformată din zonă.

Obiective culturale din secolele XVIII – XXI

Lăcașurile de cult înălțate în această perioadă sunt foarte numeroase, o descriere a acestora, chiar și laconică, nefiind potrivită prezentei lucrări. Practic, aproape, fiecare dintre cele 81 de localități ale Țării Hațegului este deservită de cel puțin o biserică. Așadar, mă voi rezuma la enumerarea lor, oferind amănunte doar, punctual, despre bisericile cu un potențial turistic mai ridicat.

Comuna Baru este compusă din patru sate, toate fiind păstrătoarele unor biserici din piatră. Săpăturile arheologice nu au relevant prezența elementelor arhitectonice medievale, edificiile fiind, se pare, construite pe locul unor bisericuțe de lemn.

În afara bisericilor medievale, prezentate anterior, toate cele 12 sate ale comunei Pui sunt și păstrătoarele unor edifice trainice de zid. De menționat este biserica de piatră din satul Hobița amplasată în partea superioară a văii Râu-Bărbat, înspre culmile înzepezite ale Munților Retezat. Datând din anul 1876, edificiul are un plan dreptunghiular, cu absida semicirculară nedecroșată și un turn zvelt ridicat deasupra unicei intrări apusene. Pentru acoperiș s-a folosit țigla.

Tot biserici de zid se regăsesc și în satele comunei Sălașu de Sus. Ridicată în anul 1910 și renovată în 2009, biserica din satul Peștera este aproape identică, din punct de vedere arhitectural, cu cea din satul Hobița, deși între cele două construcții este o diferență de 34 de ani. Se observă o consecvență în modul de construire a lăcașurilor de cult din această zonă.

Comuna Sântămărie-Orlea adăpostește, în toate cele nouă sate ale sale, mai multe lăcașuri trainice de zid. Chiar în centrul comunei se găsește biserica închinată ’’Pogorârii Duhului Sfânt’’, actualmente lăcaș de cult reformat. A fost ridicată în anul 1831 pe locul vechii biserici distruse de turci în anul 1788.

Satele comunei Totești sunt păstrătoarele a șase biserici de zid, doar cătunul Copaci fiind lipsit de lăcaș de închinare.

Localitatea Râu de Mori este leagănul celei mai puternice familii nobiliare hațegane: Cândeștii. Din cele 11 sate care o compun, opt se mândresc cu valoroase biserici din piatră, unele dintre acestea mai vechi de secolul al XVI-lea: lăcașul de închinare al schitului Suseni-Colț, bisericile parohiale din Ostrov, Râu de Mori și Unciuc. Trei dintre localități nu dețin, în prezent, edificii ecleziastice. În trecut, însă, acestea au fost deservite liturgic fie din bisericuțe modeste din lemn, fie de capele amenajate în locuințe particulare.

Alcătuită din cinci sate, comuna Sarmizegetusa este păstrătoare a tot atâtor locașuri de cult din piatră. În centrul comunal, prezența unei puternice familii cneziale românești încă din secolele XII – XV, reclamă presupunerea existenței unei biserici timpurii, rezultat al transformării vreunei clădiri romane ruinate, comparabilă ca vechime, frumusețe și importanță cu cele din satele învecinate Densuș și Peșteana. Rectitorit de mai multe ori din cauza degradării, vechiul edificiu a fost reconstruit din inițiativa preotului unit Nicolae Munteanu în anul 1911. Din vechea structură din piatră s-a păstrat doar turnul robust, cu un coif neobaroc, învelit în tablă. De plan dreptunghiular, cu absidă semicirculară nedecroșată, edificiul actual, prevăzut cu două încăperi anexe, este acoperit cu țiglă. Accesul se realizeză prin două uși. Fresca interioară a fost realizată de pictorul Nicolea Vasile între anii 1970 – 1971.

Șase din cele șapte sate ale comunei Densuș adăpostesc biserici din de zid, doar satul Criva fiind lipsit de lăcaș de închinare. În estul comunei, satul Hățăgel, este păstrătorul unui lăcaș de zid, acoperit cu tablă, prevăzut cu o clopotniță solidă, de factură barocă. Construcția a fost ridicată în anul 1910 după planurile arhitectului local Iosif Kalabis. Este un edificiu de plan dreptunghiular, cu absidă semicirculară, ușor decroșată. Biserica a fost reîmpodobită iconografic în anul 1969.

În comuna Răchitova, situată la poalele Munților Poiana Ruscă, doar cătunul Gotești nu dispune de lăcaș de închinare, celelalte șase localități având biserici de zid sau de lemn.

Situația este asemănătoare și într-o altă comună hațegană: General Berthelot. Compusă din cinci localități, patru dintre ele adăpostesc de edificii ecleziastice, doar din satul Livezi lipsind un lăcaș de închinare.

Orașul Hațeg a constituit un important punct strategic și comercial pe harta Transilvaniei medievale. Cu toate acestea, din punct de vedere bisericesc, comunitatea românescă din localitate nu a reușit să se remarce pe scena confesională a comitatului. Primele lăcașuri de închinare au fost mici biserici de lemn care s-au pierdut în timp. Au urmat în secolul al XIX-lea două biserici de zid situate, la mică distanță una de cealaltă, în apropierea pieței centrale a Hațegului. Înscrisă pe lista monumentelor istorice românești, biserica ’’Sfântul Ierar Nicolae’’ a fost renovată ultima oară în anul 1998 și a deservit fără întrerupere obștea ortodoxă a orașului. Cealaltă biserică, cu hramul ’’Sfânta Treime’’ a fost repictată în anul 2007 de Camelia Cibian și Antonie Susan.

Obiective culturale modern

Muzeul Arheologic Sarmizegetusa – se află în centrul comunei, la marginea șoselei și cuprinde material exclusiv roman, provenit în întregime de la Sarmizegetusa. Păstrează mai multe monumente onorare, dezgropate în piața publică (for), câteva monumente reliefate și inscripții cu caracter funerar, altare închinate diferitelor divinități romane sau de origine orientală, fragmente arhitectonice etc.

Un capitol important îl formează obiectele mărunte, ceramica, reliefuri și stauete din marmură sau din bronz, obiecte de podoabă, arme, instrumente din fier, colecția de monede etc.

Muzeul este compus din maimulte săli. În prima sală sunt expuse piese de echipament militar roman aparținând mai multor tipuri de soldați: centurionul, cornicenul, legionarul de rând și un soldat din trupele auxiliare. De asemenea sunt prezente și câteva tipuri de gladiatori. În cea de a doua sală sunt prezentate câteva fragmente de statui imperiale, din bronz aurit, care împodobeau forul orașului. Un exponat interesant îl reprezintă tăblițele cerate pe care se putea scrie cu un styllus din fier sau bronz. A treia sală este destinată tehnologiei și cuprinde un cadran solar cu care se măsura timpul, pegma (mașinărie pentru realizarea de efecte speciale în timpul spectacolelor), dar și vestigii ale instalațiilor de alimentare cu apă sau încălzire. Una dintre încăperi este destinată ceramicii, iar ultima agriculturii, comerțului și jocurilor.

Muzeul Satului Hațegan – localizat în satul Peșteana, comuna Densuș, muzeul este amenajat într-o căsuță veche de lemn prin eforturile unui localnic. Casa are pod, pivniță și trei încăperi în care se intră direct din cerdac, toate proiectate să devină săli de muzeu: o expoziție, o sală de documentare și o bucătărie tradițională funcțională. În proximitate este amenajată și casa părintească, o construcție solidă, de cărămidă, spațioasă situată la aproximativ 200 de metri de muzeu. Deși în prezent cea mai mare încăpere a acesteia funcționează, în mod oficial, ca bar, colecționarul l-a înțesat cu exponate mici și fotografie etnografică.

Cele mai importante exponate ale muzeului aparțin unui meșteșug important al zonei și anume prelucrarea fierului, dar sunt prezente și unelte agricole, ceramică, țesături, piese de mobilier sau de port, cărți și documente vechi, monede și bancnote care au circulat în zonă etc.

Muzeul Țării Hațegului – înființat în anul 2005 în incinta Casei de Cultura din orașul Hațeg, muzeul adăpostește obiecte diverse de la oale tradiționale din lut, costume populare, linguri și vase sculptate din lemn, până la instrumente muzicale și jucării țărănești. Muzeul a luat naștere tot dintr-o inițiativă privată, proprietarul amenajându-și într-una dintre cele trei încăperi un mic atelier de prelucrare a lemnului.

Casa Dinozaurilor Pitici – amenajată în satul Sânpetru, clădirea a avut de-a lungul timpului mai multe destiții. La inceput a fost o simpla casă, apoi a devenit sediul primăriei. Mai târziu a fost sediu de CAP iar apoi o cârciumă renumită în satul Sânpetru. Din cârciumă a fost transformată azi în muzeu și adăpostește exponate diverse: rămășițe fosile de dinozari din perioada Cretacicului, o reprezentare a unui dinozaur cu puiul său, ouă de dinozauri și alte lucruri realizate din lut din domeniul paleontologiei. Acest muzeu a fost deschis tocmai în satul Sânpetru pentru că aici s-au descoperit rămășițele fosile ale unor specii de dinozauri pitici (care aveau cel mult jumătate de metru), considerate unice în lume. Multe dintre fosile au fost scoase la iveală de cercetători însa și mai multe de către localnici.

Muzeul are un important rol educativ deoarece cei mai fideli vizitatori sunt copiii, acestora fiindu-le destinată o mică sală amenajată chiar de către elevii de la școala din localitate.

Obiective culturale post-moderne

O listă recentă a ariilor naturale protejate din județul Hunedoara (A. Bavaru, S. Godeanu, G. Butnaru, A. Bogdan, Biodiversitatea și ocrotirea naturii. București, 2007, p. 543-544). cuprinde Parcul Național Retezat-Rezervație a Biosferei, Parcul Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina și Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului, toate trei desfășurându-se parțial sau în totalitate pe teritoriul Țării Hațeguui.

Parcul Național Retezat – are o suprafață totală de 38.047 ha  și este cuprins parțial în zona studiată, ocupând cea mai mare parte a Munților Retezat, dar și o secțiune nordică a Munților Godeanu. Este o rezervație naturală complexă, în care unele suprafețe au regim de rezervație a biosferei. În Masivul Retezat sunt ocrotite vestigiile glaciațiunii cuaternare (circuri, văi glaciare, lacuri glaciare, grohotișuri), masive forestiere și pajiștea alpină, precum și numeroase specii de plante și animale rare specifice Carpaților sau numai Retezatului. (hunedoara monografie pag 37)

Zona este renumită prin diversitatea floristică, adăpostind aproape 1190 specii de plante superioare din cele peste 3450 cunoscute în Romania. Existența aici a mai bine de o treime din flora României este unul din motivele pentru care a fost declarat Parc Național. La acestea se adaugă un număr aproximativ egal de specii inferioare.

Parcul Național Retezat, datorită habitatelor sale foarte diverse, naturale, sau puțin modificate de intervenția umană, adăpostește o faună deosebit de bogată atât în ceea ce privește numărul de specii cât și în numărul mare de exemplare care alcătuiesc populațiile acestor specii. Mamiferele, determinate până în prezent în Parcul Național Retezat în număr de 55 de specii, reprezintă peste 23% din mamiferele terestre ale Europei ceea ce arată încă o dată diversitatea habitatelor naturale prezente aici.

În cadrul Parcului sunt delimitate 10 zone de interes special pentru biodiversitate: Retezatul Calcaros (în amonte de Câmpul Mielului); Lunca Berhinei (de importanță lepidopterologică); Valea Râului Mic și a Lăpușnicului (de importanță avifaunistică); Fața de sud a Retezatului (de importanță faunistică); Poarta Bucurei (de importanță botanică); Căldările glaciare ale lacurilor Ana, Lia, Viorica (de importanță botanică); Versanții din jurul lacului Zănoaga (de importanță botanică și faunistică); Fețele Voilesei (de interes botanic și faunistic); Zona alpină de deasupra Gura Apei; Versantul drept tehnic al Râului Șes (cu păduri virgine).
În cuprinsul Parcului Național Retezat sunt localizate trei rezervații naturale: Rezervația științifică Gemenele; Peștera cu Corali; Peștera Zeicului. Având o suprafață de 1.630 ha, Gemenele este principala și cea mai valoroasă rezervație științifică de tip mixt din Parc. A fost înființată în anul 1955, dar zona respectivă a beneficiat din partea foștilor proprietari de un regim special de protecție încă înainte de 1918. Vizitarea ei se face pe bază de autorizații eliberate de Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii din cadrul Academiei Române.

În prezent vizitarea Parcului Național Retezat se face după plata unui tarif de vizitare de 10 lei, valabil pentru 7 zile, indiferent de numărul de intrări în Parc, in acest interval. De asemenea Parcul Național Retezat dispune de de un site de prezentare profesionist, informativ și actualizat.

Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina – a fost înființat în anul 2000 prin Legea nr. 5 ca arie protejată de interes național, iar Hotărârea Guvernului României nr. 230/2003 îi precizează limitele și suprafața de 38.184 ha. Parcul este cuprins parțial în zona studiată, pe versanții vestici ai Munților Șureanu. Pe teritoriul Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina  există următoarele șase rezervații naturale:

– Complexul carstic Ponorici-Cioclovina, o rezervație de tip mixt în zona localității Cioclovina, comuna Boșorod. În Peștera Cioclovina uscată există depozite de guano-fosfați și resturi de mamifere cuaternare. Peștera a fost locuită de omul diluvial, care a întrebuințat diferite obiecte din cremene, opal și os. Arheologii și speologii au găsit aici un tezaur atribuit perioadei Hallstatt, de la limita epocii bronzului și a fierului. În cadrul acestui complex se găsește Peștera din Valea Stânii, în zona comunei Boșorod, cu o lungime de 1.500 m și o denivelare de 165 m. Cele două sectoare ale peșterii se remarcă prin formațiunile deosebite de aragonit, stalagmite și perle de peșteră

– Peștera Șura Mare, rezervație speologică cu o lungime de 4 km, pe teritoriul satului Ohaba, comuna Pui. Peștera este unică în România, datorită adăpostirii celei mai mari colonii de lilieci mici (Pipistrellus pipistrellus) în periodele lor de hibernare.
– Peștera Tecuri, rezervație speologică situată în Valea Petrosului, satul Petros, comuna Baru Mare, cu o lungime totală de 485 m și o denivelare de 49 m, se remarcă prin frumusețea formațiunilor stalagmitice, coraliforme și a monocristalelor. Aici se dezvoltă una dintre cele mai mari stalagmite din România, cu o înălțime de 7 m.

– Dealul și Peștera Bolii, rezervație naturală de tip mixt, situată pe teritoriul comunei Bănița, cu o suprafață de 10 ha. În interiorul peșterii au fost descoperite vestigiile unei așezări, precum și fragmente de faună veche. Pe lângă diversitatea zonelor carstice, Dealul Bolii adăpostește și o floră bogată în elemente termofile sudice: liliac sălbatic, mojdrean și sorb.
– Cheile Crivadiei, rezervație naturală de tip mixt în suprafață de 10 ha, pe teritoriul satului Crivadia, comuna Bănița. Vegetația lemnoasă este reprezentată prin populații compacte de liliac sălbatic, mojdrean și sorb. Aici vegetează numeroase specii de plante dacice și daco-balcanice, precum și specii endemice.

– Locul fosilifer Ohaba-Ponor, rezervație paleontologică cu o suprafață de 10 ha, în perimetrul satului Ohaba-Ponor, adăpostește moluște fosile.

Geoparcul Dinozaurilor Țara Hațegului – este o arie naturală protejată de interes național situată integral în Țara Hațegului. Geoparcul are o suprafață de 102.392 ha și a luat naștere prin Hotărârea Guvernului României nr. 2.151 din 30 noiembrie 2004. Pe teritoriul Geoparcului sunt incluse următoarele opt rezervații naturale:

– Locul fosilifer cu dinozauri de la Sânpetru – rezervație paleontologică în suprafață de 5 ha, pe teritoriul comunei Sântămărie Orlea. În versanții Văii Sibișelului se găsesc straturi sedimentare cu resturi scheletice de dinozauri. Până în prezent, au fost descoperite aici patru specii de dinozauri.

– Paleofauna reptiliană Tuștea – rezervație paleontologică cu o suprafață de 0,6 ha pe teritoriul satului Tuștea, com. General Berthelot, unde există depozitele continentale (din cretacicul superior) cu ouă fosilizate de dinosaurieni.

– Calcarele de la Fața Fetei – rezervație botanică cu o suprafață de 3 ha, în extremitatea culmii care unește vârfurile Custurii și Tomeasa din Masivul Bloju-Petreanu.

– Fânețele cu narcise de la Nucșoara – rezervație botanică în suprafață de 20 ha, pe raza satului omonim, comuna Sălașul de Sus. Primăvara, în perioada de înflorire a narciselor, denumite popular și coprine, peisajul măreț al fânețelor de aici capătă valențe peisagistice deosebite.
– Fânețele de la Pui, rezervație botanică cu o suprafață de 13 ha, situată pe malul stâng al Streiului, între localitățile Pui și Galați. Aici există fragmente de vegetație relictă de la sfârșitul glaciației cuaternare.

– Mlaștina de la Peșteana – rezervație botanică în suprafață de 2 ha, pe teritoriul satului omonim, comuna Densuș, este una din cele mai sudice mlaștini oligotrofe din România în care cresc plantele roua-cerului (Drosera rotundifolia), un relict glaciar, singura plantă carnivoră din România, precum și Menyanthes trifoliata (trifoiște).

– Pădurea Slivuț – rezervație forestieră și zoologică în suprafață de 40 ha, situată în vecinătatea orașului Hațeg, în partea nordică. La 12 noiembrie 1958, a fost adusă aici din Polonia o pereche de zimbri (Podarec și Polanka), care s-au acomodat foarte bine noilor condiții și numărul lor a crescut treptat. O parte însemnată dintre zimbrii născuți la Hațeg au luat drumul altor zone din România (Vânători – Neamț, Bucșani – Dâmbovița și Trivale – Pitești), unde s-au constituit rezervații asemănătoare. În anul 2011, în Pădurea Slivuț mai erau șase zimbri, față de cele 23 de exemplare din perioada de maximă dezvoltare a rezervației.
– Vârful Poienii – o rezervație botanică cu o suprafață de 0,8 ha, pe teritoriul satului Ohaba de sub Piatră, comuna Sălașu de Sus. Stâncăriile de aici, situate la altitudinea de 350 m, adăpostesc o serie de plante rare printre care specia rară de pătlagină (Plantago holosteum), care ar avea aici singura stațiune certă din țară.

Regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și a faunei sălbatice este ocrotit prin Legea nr. 236/2000, care constituie garantarea conservării și utilizării durabile a patrimoniului natural.

Potențialul turistic imaterial

5.1. Arhitectura tradițională

Contrucțiile sunt preponderent joase și cuprind două sau trei încăperi. Astfel se observă un plan derivat din casă cu tindă și odaia de locuit, cu adâncime egală între ele și cu o singură intrare. Ambele odăi sunt locuite: prima este folosită ca bucătărie, iar a doua este asemănătoare cu odaia frumoasă. Prispa care nu lipsește niciodată este închisă cu o balustradă. Ferestrele mari au dimensiuni egale în ambele încăperi.

Un alt plan, tot cu două încăperi, odaia de locuit și odaia frumoasă, cuprinde camere cu intrări de obicei separate, ce dau spre fațadă. În interior poate să nu existe comunicație directă între încăperi. Ferestrele sunt și aici mari și egale ca dimensiuni. Pe laturi apar mai des două ferestre nu una ca la casele vechi. Există și planuri cu prispă parțială. Câteodată odaia în fața căreia nu există prispă este împărțită în două. Una din încăperile casei are rostul de bucătărie.

Temelia obișnuită, mai înaltă ca la casele vechi rămâne de piatră, legată aproape întotdeauna cu mortar de ciment. Pereții sunt înalți, iar acoperișul mai scund decât a construcțiile vechi. Înălțarea peretelui a fost determinată de dorința de a mări spațiul locuibil și de a permite construirea de uși și ferestre mari. Ferestrele luminoase au geamuri și sunt mobile. Acoperișul este învelit cu țiglă. Aceasta a dus în mod necesar la o pantă lină penru a evita căderea țiglelor.

Pereții sunt construiți tot din lemn, doar bârnele nemaifiind lucrate numai cu securea ci sunt drepte și se pot lipi bine între ele, dând naștere unor suprafețe etanșe mai ales datorită faptului că sunt tencuite în interior uneori și în exterior. Balustrada prispei este alcătuită din scânduri subțiri și este fixata de stâlpii de lemn ce susțin acoperișul.

Interiorul odăii de locuit scotea în relief viața grea a țăranilor, cuprindea piese obișnuite, vatra așezată pe sol, o masă, mici scăunele și laviți groase de scândură, cuiere sau polițe fixate pe pereți, câteva țesături, blănuri și patul. Cu timpul, pe măsură ce viața economică a localnicilor se leagă tot mai strâns de circuitul economie monetare moderne, apar și piesele de mobilier care oferă mai multă comoditate. Patul înalt cu patru picioare, mobil, salteaua, scaunele înalte cu spătar, masa înaltă. În odaia frumoasă se găseau piesele de îmbrăcăminte, expuse privirilor sus, prinse de tavan sau de pereți.

Unele grajduri erau cuprinse în gospodăriile cu ocol întărit și aveau intrarea spre interiorul ocolului. Ușa era înaltă, iar ferestrele lipseau sau aveau dimensiuni mici. Alte grajduri, în gospodăriile fără ocol întărit sunt izolate de casă. Ele cuprind una sau două încăperi între care poate fi situată șura pentru adăpostit carul. În pod se păstrează fânul, urcându-se cu ajutorul unei scări mobile. Contrucția are pereții de bârne lucrate regulat. Gardul obișnuit al gospodăriilor este din lemn subțire firat fără ajutorul cuielor. Are stinghiile orizontale prinse între doi stâlpi din lemn înfipți vertical în pământ. Existau însă și garduri din nuiele împletite așezate orizontal și susținute de stâlpi verticali.

Uneltele agricole folosite în acestă zonă sunt: plugul, grapa cu târși, țesala, merța, ciocane, nicovale, tiocuri și coase.

5.2. Meșteșugurile tradiționale

În Țara Hațegului, agricultura și păstoritul au fost ocupațiile principale și s-au susținut reciproc. Creșterea oilor și a vacilor asigură locuitorilor și îngrășământ pentru terenurile cultivate, deci recolte mai bune. Aceste două ocupații au consumat cea mai mare parte din timpul și energia localnicilor. Păstoritul a fost unul local. Turmele mici au păscut pe culmile munților, vara, apoi au fost coborâte și ținute iarna lângă sat, pe pământurile proprietarilor lor. Păstoritul s-a practicat, până în zilele noastre, dupa reguli stravechi.

În prezent, una dintre puținele cooperative meștesugărești din România cu profil de artă populară și care se menține încă pe piață se află la Hațeg. Cu o tradiție de peste 30 de ani pe piața romanească, dar și internațională, Cooperativa 'Hațegana' continuă să realizeze tot felul de obiecte tradiționale. Cei care achiziționează produse direct de la sediul cooperativei hațegane sunt de obicei străinii. Ei însă caută mai mult suveniruri, precum traiste din lână, tapițerii sau carpete.

Manifestări etno-culturale

Nedeea este sărbătoare la care participă întregul sat, rudele, prietenii și străinii invitați din cele mai îndepărtate zone. Este o sărbătoare anuală cu scop de reîntâlnire a celor dragi într-o ambianță plăcută. În ziua nedeii, la masa de prânz sosesc invitații, se poartă discuții, se deapănă amintiri, se glumește. După masă se merge “la nedee” adică la petrecerea populară organizată de feciorii satului la căminul cultural unde are loc balul până dimineața.

Colindul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor Anului Nou. Colindă de obicei copii și flăcăi ăn cete de 5-7 ortaci. În seara de ajun al Craciunului, ceata pleacă din casă-n casă la colindat. Colindătorii sunt așteptați cu daruri sau bani. În satele de la poalele munților se mai practica și colindul cu steaua.

Jocul cu cerbul se practică și astăzi ăn zilele Craciunului unde “cerbul” este jucat însoțit de “bloji”. El este compus dintr-un cap de cerb și un băț de lemn clămpănitor acționat printr-o sfoara de flacăul care-l joacă și care stă ascuns sub un covor frumos ornat. Blojul este un personaj îmbrăcat urât care poartă o masă în spatele căreia se fac nenumărate năzbâtii de către ceata de 6-7 flăcăi. Cântecul ritmat al cerbului este cântat de această ceată sub formă de strigături.

Craii reprezintă un teatru folcloric de inspirație liturgică ce se joacă de o ceată formată din 7-9 flăcăi costumați potrivit rolului cel interpetează: împărat, înger, cioban, irozi și bloji.

Urarea cu buhaiul e ultima manifestare din ciclul celor 12 zile calendaristice pană la Anul Nou. În ajunul Anului Nou, ceata de urători formată din 5-8 flăcăi pleacă din casă-n casă la gazdele mai înstările să ureze pentru Anul Nou. Ceata duce cu ea: plugul, buhaiul, bice, clopote. Copiii primesc daruri (mere, nuci, colaci) care se numesc pițărăi.

Împușcarea cocoșului se practică de Paști in satul Peșteana. Flacaii satului se împart ăn două cete egale. Una rămâne în sat trebuie să mănânce o prescure tare în timp ce cealaltă trebuie să vină în sat alergând de la un punct dinainte stabilit. Cei care termină primii prescurea sau ajung primii în sat, au dreptul să împuște cocoșul.

Măsuratul și urcatul oilor la munte sau roscol, e un alt obicei al zonei. Fiecare gospodar, în ziua de roscol își pregătește animalele, le pășunează și le boiește (fiecare tumă având cate un semn și o culoare). Seara, înaintea roscolului le mulge, le tămâiază și le duce la stână unde se mai verifică încă o dată corectitudinea mulsului. Nimeni nu mulge oile sale. Laptele obținut este închegat și se vinde pentru cheltuielile stânii. După ce au fost mulse toate oile, începe măsuratul laptelui în funcție de care se stabilește ordinea de luare a brânzei de către țărani. În final se alege un șef de stână care se va ocupa de bunul mers al stânei în continuare și se cântă din fluier cântece de ciobănie și se veselesc până seara târziu.

Nașterea este un moment important al vieții.Copilul nou-născut nu se lasă singur până la botez. Primul scăldat se face de către moașa copilului. Acest scăldat este foarte important deoarece o vorbă veche din bătrâni spune că pe unde nu ajunge apa pe acele locuri copilul va transpira și i se vor face răni toată viața. La băița copilului se introduce și apă sfințită iar în cazul în care copilul este o fetiță moașa spală copilul cu un mănunchi de fuior pe care îl are legat la mână pentru ca sa-i crească părul și să fie la el de bogat precum e fuiorul. Cei care-l vizitează pentru prima dată îi pun la cap bani sau scame de pe haine pentru a nu-i fura somnul nou-născutului. În ziua botezului, copilul va fi scos din casă pe fereastă, de către nașă și dat în brațele moașei pentru a fi dus la biserică. În timpul slujbei, mama copilului va face lucruri pe care vrea să le facă copilul când va fi mare.

Nunta, conform tradițiilor locale se desfășoară astfel: părinții băiatului pețesc fata mergând împreună cu băiatul la ea acasă unde stabilesc data și locul unde va avea loc nunta. Nunta este anunțată în 3 duminici la rând în biserică. Cu o săpămână înaintea nunții, doi otfeli (vornici) merg pe la casele sătenilor pentru a-i pofti la nuntă. Ei au asupra lor buclia (plosca) frumos ornată și plină cu țuică. În ziua nunții, la poarta miresei, otfelii țin o cuvântare ritmată în versuri și proză. În fruntea alaiului cei doi otfeli și alți tineri ăncing o horă însoțită de strigături. Spre dimineată urmează cinstea mirilor (daruri) ce se anunță în versuri. pline de haz.

Obiceiurile de înmormântare sau păstrat mai mult decât cele legate de naștere sau căsătorie. Aprinderea unei lumânări la căpătâiul muribundului, deplângerea mortului, au aspectele lor specifice și diferențiate pe criterii de vârste, însoțite de luările de rămas bun, sărutarea mortului, pomana după mort și mai ales priveghiul cu acte rituale. La tinerii aflați în floarea vârstei, durerea morții dobândea proporții deosebite prin practicarea unui ritual legat de tăierea bradului. În timpul înmormântării feciorii și fetele cântau cântecul bradului acesta urmând să rămână la mormântul celui decedat timp de 3 ani când va fi luat și pus ca balustradă la un pod peste o apă sau se va face un podeț. Pentru fete este obiceiul de a fi îmbrăcate în rochii de mirese. Bocetul amplifică ritualul înmormântării, acesta fiind practicat în general de femeile mai în vârstă din familia ceui decedat sau de bocitoarele satului.

Portul popular

Ceea ce se remarcă în portul popular din Țara Hațegului este simplitatea și caracterul arhaic. Îmbrăcăminte este, aici, ca aceea a oamenilor de munte, deprinși cu o viață mai grea simplă și practică. O altă caracteristică fundamentală a portului acestui ținut o constituie faptul ca el nu este unitar ci prezintă o bogăție surprinzătoare a variantelor locale. R. Vuia Portul… pag 11-12.

Femeile purtau părul sub formă de coc sau conci, iar la sărbători purtau ceapță ornată cu mărgele sau cârpe brodate. Femeile tinere purtau părul împletit pe spate sau ridicat numit chică împodobită cu flori. Numai pe vremea rea sau când mergeau la biserică își acopereau capul cu cârpe.

Cămașa sau ciupeagul era desprinsă de poale cu deschizătură verticală sau la mijlocul gurii, cu guler din pânză de cânepă penru zilele de lucru și din bumbac pentru sărbători, împodobită cu culori mai închise pentru femei și mai deschise pentru tinere. Culoarea dominantă în decorație era negrul. Dinapoi purtau opreg de lână cu dungi orizontale în mai multe culori sau negre. Catrânța din fața era lată cu predominarea cromatică a negrului la bătrâne, iar la femeile tinere galben și roșu. Poalele erau cusute sau cucipte. Peste cămașă femeile purtau pieptare înfundate încheiate într-o parte sau desfundate încheiate în față. Încălțăminte consta în ciorapi lungi de lână până peste genunchi și opinci de cauciuc sau piele de vită.

Portul bărbătesc prezintă numeroase asemănări cu portul femeiesc: ciupeagurile, pieptarul, laibărul cu ajutorul căruia atât bărbații cât și femeile se feresc de intemperii. De asemenea este comună pânza utilizată la confecționarea albiturilor.

În general portul bărbaților se caracterizează printr-o ornamentație mai săracă și printr-o coloristică mai redusă față de cel femeiesc. Pe cap, vara, purtau pălării negre, rotunde cu boruri prevăzute cu diferite podabe mai ales la sărbători. În anotimpul rece și în special iarna purtau o căiță neagră de astrahan. Cămașa sau ciupeagul erau ca la femei, scurt, confecționat din pânză de cânepă, cusută cu diverse motive, în zilele de sărbătoare alcătuind un câmp ornamental în formă de M sau de cruce, iar în zilele obișnuite purtau cămăși simple. Cămașa era strânsă de un chimir din piele de circa 25 cm. Pentru vară din aceeași pânză de cânepă se confecționau izmene strânse pe glezne cu o curelușă, iarna în picioare se purtau ciorapi de lână strâmți sau obiele peste care se încălțau opinci. Peste cămașă se îmbrăca pieptarul înfundat făcut din blană de miel. Peste pieptar aveau căputul din blană de miel. Pe vreme de zăpadă și ger purtau cojoace lungi, iar în mâini mănuși de lână cu un singur deget.

Gastronomie

Originari din zona Bradului, virșli au ajuns să fie un preparat tradițional în tot județul Hunedoara inclusiv în Țara Hațegului. Renumiți pentru prepararea acestor cârnați sunt locuitorii comunei Sălașu de Sus care folosesc un amestec din carne de porc și miel sau capră, condimentat cu ingrediente naturale, în care își face loc boiaua de casă, care le și dă culoarea roșiatică specifică. Împerecherea virșlilor se face manual și ține de dexteritatea oamenilor, iar un alt secret constă în afumarea lor, sau hițuirea.

Un alt produs local renumit este țuica de Răchitova. Aceasta are o tărie medie și este obținută din prune. Cantitățile produse anual în comuna Răchitova sunt impresionante.

Cabanele din munți servesc turiștilor ceaiuri din lujeri de zmeură și, mai rar, din lujeri uscați de afine. Berea de Hațeg (Heber-ul) este cotată ca una dintre cele mai bune din Transilvania.

Infrastuctura turistică

6.1. Infrastructura de transport

Căile de comunicație din Țara Hațegului au fost analizate în contextul legăturilor cu județul din care face parte, precum și cu județele învecinate. În cadrul echipărilor de infrastructură , rețeaua de căi de comunicație și transport ocupă un loc important, fiind compusă din rețeaua de căi rutiere și rețeaua de căi feroviare.

Rețeaua de căi rutiere

Din analiza echipării tehnice cu drumuri publice DN, DJ și DC, a zonei, au rezultat următoarele:

Rețeaua de drumuri cuprinde:

– 1 traseu drum național european DN 66 –E 79

– 1 traseu drum național principal DN 68

– 14 trasee de drumuri județene

– 54 trasee de drumuri comunale

Principala legătură a zonei cu restul județului și cu județele învecinate este DN 66 care străbate orașul Hațeg de la sud la nord, DN 66 fiind și drum european magistral – E 79. Drumul național DN 68, drum național principal, în lungime de 23 km străbate zona de la est la vest, asigurând legătura cu județele din vestul țării. Drumurile naționale sunt modernizate în cea mai mare parte, cu o stare tehnică considerată satisfăcătoare. Drumurile locale, județene și comunale, în mare parte nu asigură o suprafață de rulare corespunzătoare pentru desfășurarea unui trafic de călători și marfă în condiții de siguranță și confort optime.

Rețeaua de căi ferate

Zona Țara Hațegului, dispune de o singură cale ferată, deschisă traficului de călători și mărfuri, linia 202 pe direcția Filiași – Simeria. Legătura cu stația Simeria asigură accesul la magistrala 200 Brașov – Sibiu – Arad – Curtici, iar linia 202, prin Craiova face legătura cu magistrala 900 București – Craiova – Timișoara.

Prin dezafectarea căii ferate Subcetate – Sarmizegetusa și prin lipsa unui traseu de la Sarmizegetusa la Băuțari nu este asigurată legătură feroviară cu vestul țării.

Transportul în comun

În Țara Hațegului transportul în comun este asigurat de diferite societăți de stat sau private. Astfel, se asigură legătura în teritoriu între localitățile rurale și centrele urbane, între zonele turistice din zonă și cele din județele învecinate. Autogările existente în mare parte sunt necorespunzătoare, atât din punct de vedere al clădirilor, cât și al spațiilor de parcare și garare, care nu mai corespund cerințelor actuale. Pentru dezvoltarea transportului în comun în zonă sunt necesare studii de circulație

6.2. Infastructura turistică de cazare

În perioada 1990 – 2013, deși numărul structurilor de primire turistică din Țara Hațegului a crescut de la 13 la 19, capacitatea de cazare a scăzut de la 1216 locuri la doar 366. Acest raport invers proporțional se datorează evoluției tipurilor de unități de cazare în perioada postdecembristă. Imediat după anul 1990 moștenirea comunistă a structurilor de cazare putea fi inventariată sub forma unităților de tipul hotelurilor, hanurilor, motelurilor, cabanelor turistice și a taberelor școlare. Nefiind foarte numeroase acestea ofereau totuși multe locuri de cazare, de menționat fiind hotelul din localitatea Sântămăria-Orlea cu 47 de locuri și taberele de elevi și preșcolari din localitatea Râu de Mori cu peste 500 de locuri.

Schimbarea s-a produs începând cu anul 2002 prin apariția unităților de cazare de tipul pensiunilor și vilelor turistice. Primele astfel de unități de cazare au fost deschise în comunele Râu de Mori și Sarmizegetusa, dar de la an la an s-au extins și la nivelul altor localități precum Hațeg, Baru și Sălașu de Sus.

Cele mai multe structuri de primire turistică au fost înregistrate în anul 2005 pe fondul înmulțirii pensiunilor și vilelor turistice și a funcționării în continuare a unora dintre vechile unități, deși capacitatea de cazare a acestora se restrânsese. Ultimele două tabere școlare care încă mai funcționau în comunele Râu de Mori și Sântămăria-Orlea au fos închise în anul 2007, acesta fiind și anul în care s-a înregistrat capacitatea de cazare cea mai mică.

În prezent localitățile care dispun de cele mai multe structuri de primire turistică și de cea mai mare capaciate de cazare sunt Râu de Mori (9 respectiv 188 de locuri) și Hațeg (5 respectiv 121 de locuri). Acest lucru este explicabil prin potențialul natural mai mare de care dispune comuna Râu de Mori prin așezarea acesteia în proximitatea Masivului Retezat și prin statutul de centru polarizator al zonei pe care îl are Hațegul.

Localitățile Răchitova, General Berthelot, Totești și Densuș nu au dispus de unități de cazare de-a lungul timpului fiind deficitare din acest punct de vedere în ceea ce privește infrastructura turistică.

6.3. Infrastructura turistică de alimentație și agrement

Unitățile de alimentație din Țara Hațegului sunt extrem de limitate și sunt, aproape exclusiv, legate de unitățile de cazare. Cele mai multe se regăsesc cantonate la nivelul orașului Hațeg. Restaurante mai există doar în comunele Sarmizegetusa, unde funcționează la intrarea în cetatea Ulpia Traiana și Sântămăria Orlea și Baru, legate de turismul de tranzit deoarece sunt amplasate pe drumul european 79.

Nici posibilitățile de agrement nu sunt mai numeroase, cea mai importantă amenajare constituind-o pârtia de schi din Râușor. Singura pârtie de schi din Retezat și totodată recunoscută ac una dintre cele mai bune din zona de vest a țării, acesta este dotată cu teleschi cu o lungime de 1200 m și o diferență de nivel de 380 m. Din vârful pârtiei principale au fost create trei trasee diferențiate pe grade de dificultate:

– Traseul clasic – se coboară pe pârtia clasică (nord-vest) primii 300 de metri fiind de dificultate ridicată

– Traseul prin pădure – din vârful pârtiei se pleacă spre nord, traseul șerpuind prin pădure și urmează după 1000 de metri să se intersecteze cu traseul clasic

– Traseul pe la releu – din vârful pârtiei se virează spre nord-vest , la releu intersectându-se cu traseul prin pădure, iar apoi cu cel clasic

Porțiunea de pârtie de la jumătate spre bază poate fi folosită pentru schiorii începători. Se poate practica săniușul, se pot face drumeții montane și se pot vizita obiectivele turistice din apropiere.

Un alt mod de agrement îl constituie alpinismul. Există omologate peste 60 de trasee alpine pietonale, la care se adaugă posibilitățile pentru cățărători liberi sau de iarnă. Traseele amintite sunt de un grad foarte diferit de dificultate, în așa fel încât pot satisface o mare parte din exigențe, de la comodități până la adevărate probe de performanță.

Se mai pot menționa salturile cu parapanta de pe Dealul Clopotiva, centrul de echitație cu ponei din satul Ostrov și pescuitul sportiv ce poate fi practicat pe râurile ce coboară din Retezat sau lacurile de acumulare aflate pe Râul Mare.

Circulația turistică

Între anii 2001 – 2012 sosirile turistice în Țara Hațegului au evoluat în sens negativ, scăzând de la 6179 la 4066. Cel mai ridicat nivel a fost atins în anul 2002 cu 7266 de sosiri, iar cel mai mic nivel a fost înregistrat în anul 2006 printre cauze numărându-se și retrângerea capacității de cazare, în principal prin închiderea cabanei turistice care funcționa la nivelul localității Sălașu de Sus.

Înnoptările în structuri de primire turistică au păstrat același trend descendent ca și în cazul sosirilor, cu mențiunea că amplitudinea a fost mai mare. Dacă în anul 2001 numărul mediu de înnoptări pe turist a fost de 3,1 în anul 2012 acesta a fost de doar 1,5. Aceste date indică trecerea de la turismul desfășurat în tabere școlare spre turismul de week-end și de tranzit.

Analizând evoluția sosirilor și a înnoptărilor în structuri de primire turistică pe luni între anii 2010 – 2013 se poate observa că, în general, cele mai ridicate cote au fost atinse în lunile vară și de iarnă. Lunile de vară coincid cu perioada de concedii și cu vremea prielnică activităților turistice, mai ales că în depresiune temperatura se menține agreabilă. Iarna este sezonul sporturilor de iană și a sărbătorilor, mulți turiști preferând să le petreacă în mediul rural, acolo unde tradițiile și obiceiurile au rămas aproape neschimbate.

Eficiența acestei tranziții de la structurile de cazare din perioada comunistă la cele contemporane de tipul pensiunilor poate fi calculată analizând valorile ratei de ocupare. Aceasta se obține prin raportarea numărului de înnoptări la capacitatea de cazare (numărul de locuri) în funcțiune, multiplicat cu 100. Așadar în anul 2001 rata de ocupare a fost de 10, 9% iar în 2012 a ajuns la 16,2%. Se observă o creștere a eficienței noilor structuri de primire turistică deși nivelul general se menține destul de scăzut.

Analiză de piață de marketing

8.1. Conceptele de marketing și piață turistică

Termenul marketing provine din limba engleză și se referă la tranzacțiile desfășurate pe piață, respectiv la cele de vânzare și cumpărare. Primele teorii și practici legate de marketing au apărut în Statele Unite ale Americii.

Marketingul, ca un ansamblu de practici, activități și acțiuni menite să realizeze vânzarea unui anumit produs prin tehnici și metode specifice, este considerat în economia actuală factorul esențial al succesului, indispensabil în realizarea obiectivelor unei organizații.

Piața turistică este spațiul geografic și economic în care are loc contactul dintre oferta turistică, reprezentată de produsul turistic, cu cererea turistică, reprezentată de consumul turistic.

Spre deosebire de piața bunurilor materiale, piața turistică prezintă unele particularități: produsul turistic este alcătuit dintr-un cumul de elemente materiale și imateriale, producția și consumul turistic se suprapun în timp și spațiu, turistul cumpăra un produs intangibil, prentru consumul acestuia fiind necesară deplasarea.

8.2. Studiu de marketing

Aspectele privind localizarea, accesibilitatea, resursele, infrastructura și circulația turistică din Țara Hațegului au fost prezentate anterior. Analizându-le pe scurt putem deduce că această destinație aflată în extremitatea sud-vestică a Transilvaniei este accesibilă turiștilor din trei direcții: dinspre Hațeg folosind drumul european E 79, dinspre Oltenia prin pasul Merișor și dinspre Banat prin Poarta de Fier a Transilvaniei.

Resursele turistice sunt reprezentate atât de cadrul natural cât mai ales de cel antropic, existând o mulțime de obiective din perioada antică, medievală sau chiar contemporană. Unele dintre aceste edificii, însă, prezintă un grad avansat de deteriorare ca urmare a neglijenței manifestate de autorități. Cele mai cunoscute destinații turistice culturale din Țara Hațegului sunt: Mânăstirea Prislop, Biserica Densuș, Cetatea de Colț, Ulpia Traiana Sarmizegetusa și Muzeul Arheologic.

Infrastructura turistică este slab reprezentată, în ultimii ani înregistrându-se o scădere capacității de cazare, unitățile de alimentare fiind extrem de puține. Referitor la modalitățile de agrement, există un mic centru de echitație cu ponei la Ostrov, se poate practica pescuitul pe râurile de munte sau lacurile de acumulare, sau zboruri cu parapanta din Retezat. De asemnea, la Rușor sunt amenajate pârtii de schi ce beneficiază de instalație de transport pe cablu.

În ceea ce privește circulația turistică, datele furnizate de Institutul Național de Statistică arată că atât sosirile cât și înnoptările turistice au scăzut în ultimii ani, însă aceste date pot fi eronate deoarece în prezent, în zonă, funcționează mai multe structuri de primire turistică de tipul pensiunilor ale căror proprietari evită să-și declare în mod corect numărul de clienți din motive economice.

În pofida strategiilor de dezvoltare concepute pentru Țara Hațegului și a rolului extrem de important pe care îl ocupă turismul în cadrul acestora, până în pezent nu s-a dezvoltat o strategie de promovare a obiectivelor turistice coerentă. Pliantele tipărite în acest sens nu sunt distribuite turiștilor decât sporadic, în numite agenții de turism sau la târguri de turism.

Totuși, se remarcă tipărirea unui număr de șase broșuri realizate în cadrul proiectului ’’Centru local de promovare și informare turistică Rîu de Mori, județul Hunedoara’’ din Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007 – 2013. Acestea sunt distribuite la Centrul de informare turistică din comuna Râu de Mori și conțin infomații cu privire la obiectivele turistice din Țara Hațegului, unitățile de cazare, traseele turistice, complexul sportiv Râușor etc.

O altă publicație importantă pentru zona studiată este harta turistică ’’Țara Hațegului – Retezat’’ realizată de Zenith Maps în parteneriat cu Asociația de Ecoturism din România (AER) în cadrul unei colecții mai ample. Informațiile cartografice și turistice oferite sunt foarte complexe și actuale.

În ultima vreme, un rol extrem de important îl ocupă promovarea on-line. Informații despre Țara Hațegului se pot găsi accesând site-urile primăriilor localităților din zonă sau a rezervațiilor: Parcul Național Retezat, Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina sau Geoparcul Dinozaurilor. Site-urile primăriilor oferă informații succinte despre obiectivele turistice în secțiuni distincte intitulate ’’turism’’ sau ’’obiective turistice’’, iar informațiile privind posibilitățile de cazare sau agrement lipsesc cu desăvârșire.

Dintre site-urile celor trei parcuri, www.retezat.ro și www.gradiste.ro au formate asemănătoare informațiile parvenind îndeosebi prin text, dar folosindu-se și imagini sau link-uri. Există informații cu privire la modul de funcționare a parcului, căile de acces, obiectivele turistice, unitățile de cazare, toate actualizate în acest an. Dacă pe www.retezat.ro informațiile sunt disponibile și în limba engelză, www.gradiste.ro se adresează în plus vorbitorilor de germană, spaniolă și franceză.

Pe site-ul www.hateggeoparc.ro informațiile turistice sunt reprezentate de descrierea obiectivelor turistice și a modului de acces în parc. Lipsesc informațiile despre unitățile de cazare, alimentație, agrement. Obiectivele turistice naturale sau antropice sunt prezentate succint folosindu-se predominant text-ul. Imaginile sunt amplasate la marginea din dreapta a paginii și se deschid în două dimensiuni. Site-ul a fost actualizat ultima dată în vara anului 2013, iar meniul, deși este bine structurat, nu este completat cu informații pentru toate rubricile.

Proprietarii celor trei site-uri menționate, și anume administrațiile parcurilor, ar trebui să completeze gama de informații cu date privind planurile tarifare, orarul de vizitare, modalitățile de agrement. Pentru o mai bună comunicare și transparență este indicat să încurajeze discuțiile dintre vizitatori și cei interesați pe forumuri găzduite de site, cea mai bună reclamă rămânând cea realizată ’’din vorbă-n vorbă’’ de către turiști.

În Țara Hațegului funcționează un centru de informare turistică amplasat pe raza comunei Râu de Mori unde turiștii se pot informa cu privire la unitățile de cazare existente, centrele de agrement sau traseele turistice propuse. Angajații centrului se confruntă însă cu lipsa de instruire a turiștilor care în mod preponderent îi ocolesc sau refuză să dea detalii despre proveniența lor, durata șederii sau modalitățile de transport și cazare. Acest lucru îngreunează și evidența pe care angajații centrului de informare turistică încearcă să o țină cu privire la circulația turistică din zonă. În mod surprinzător centrul este utilizat mai intens de turiștii străini care se dovedesc a fi mult mai interesați și receptivi. Aceștia, însă, vizitează Țara Hațegului în număr foarte mic.

La nivel național, Țara Hațegului se află în competiție cu numeroase alte zone ce dispun de resurse naturale și culturale importante. Dacă Țara Hațegului a fost oarecum marginalizată până de curând din cauza lipsei de promovare și a investițiilor în infrastructură acest lucru poate constitui un atuu pentru viitor. Prin acestă izolare, atât mediul natural cat și cel antropic au suferit puține modificări fapt ce constituie o resursă importantă pentru anumite tipuri de turism: științific, rural, ecoturism etc.

Intraregional, administrațiile celor trei arii protejate din Țara Hațegului ar trebui să nu se considere într-o competiție pentru atragerea turiștilor ci mai degrabă în colaborare. Potențialul fiecăreia dintre ele conduce mai degrabă la o completare reciprocă a resurselor turistice. Geoparcul Dinozaurilor se remarcă prin descoperirile paleontologice, prin circuite culturale ce includ lăcașuri de cult, cetăți și muzee. De asemenea oferă cea mai variată gamă de unități de cazare, alimentație sau agrement. Parcul Național Retezat are o notorietate mai mare, fiind desemnat Rezervație a Biosferei și dispune de resurse naturale impresionante, îndeosebi prin diveristatea floristică și complexul glaciar. În Munții Șureanu, Parcul Natural Grădiștea Muncelului – Cioclovina se remarcă prin cetățile dacice aflate în patrimoniul UNESCO, dar și prin frumusețea formațiunilor carstice reprezentate mai ales de peșteri.

Așadar, se recomandă o colaborare între administrațiile celor trei parcuri și autoritățile locale în vederea dezvoltării turismului în zonă. Strategia ar trebui să cuprindă valorificarea resurselor naturale și antropice, crearea unor produse turistice distincte bazate în principal pe ecoturism, dezvoltarea infrastructurilor de transport, cazare, alimentație și agrement, promovarea produselor turistice respectându-se o segmentare a cererii bazată pe turismul cultural, științific, agroturism, ecoturism, turism de aventură, speoturism și turism montan.

Analiza SWOT

Analiza SWOT este o metodă de evaluare utilizată cu precădere în mediul afacerilor, dar care poate fi adaptată și folosită pentru analiză și în alte domenii. Poate fi aplicată asupra unei societăți, persoane, activități sau regiuni.

Acronimul SWOT provine din limba engleză: strengths, weaknesses, opportunities, threats, iar în limba română se traduce prin puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări. Dacă primele două categorii, punctele tari și slabe pot fi influențate și controlate, oportunitățile și amenințările reprezintă factori exogeni ce pot modifica mediul, independenți de acesta.

La nivelul regiunii studiate am realizat analiza SWOT diferențiat pentru mediul natural, mediul antropic, infrastructură și potențialul turistic.

8.1. Analiza SWOT pentru mediul natural

Se poate observa o pondere mai mare a punctelor tari și a amenințărilor în ceea ce privește cadrul natural al Țării Hațegului, fapt ce avertizeză asupra pericolelor existente în cazul în care autoritățile locale nu vor lua măsuri de conservare și protejare a mediului.

8.2. Analiza SWOT pentru mediul antropic

Valorile negative ale sporului natural și migrator sunt principalele generatoare de puncte slabe, dar prin programe de dezvoltare economică a zonei acest raport se poate schimba.

Analiza SWOT pentru infrastructură

Infrastructura este deficitară din multe puncte de vedere, în principal în ceea ce privește alimentarea cu apă, canalizarea și instalațiile de gaze, multor localități lipsindu-le aceste dotări. Aspectele pozitive sunt legate de rețeaua de transport rutier, bine reprezentată prin drumuri naționale, județene și comunale.

Analiza SWOT pentru potențialul turistic

Deși potențialul turistic prezintă un raport echilibrat între punctele tari și cele slabe, prezența a numeroase oportunități oferă regiunii șansa unei dezvoltări a fenomenului turistic în viitor.

Strategie și obiective de dezvoltare a turismului cultural

În ultimii ani Țara Hațegului, un tărâm uitat de lume până de curând, a intrat în atenția autorităților române care au conceput și au început derularea mai multor planuri de dezvoltare regională. În aceste acțiuni s-au implicat reprezentanții autorităților locale, Guvernul României, persoane fizice, Academia Română sau chiar Universitatea București.

10.1. Planul de amenajare a teritoriului zonal intercomunal Țara Hațegului – Geoparcul Dinozaurilor

În anul 2003 Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în colaborare cu Universitatea București au inițiat Planul de amenajare a teritoriului zonal intercomunal Țara Hațegului – Geoparcul Dinozaurilor. Acesta a fost elaborat de Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare pentru Urbanism și Amenajarea Teritoriului în două părți: Evaluarea situației existente și Elaborarea strategiei de dezvoltare a teritoriului intercomunal.

Activitățile și măsurile de amenajare a teritoriului intercomunal au fost concepute pentru consolidarea profilului economic și funcțional definit de potențialul identificat ca premisă esențială pentru dezvoltare în sensul creșterii bunăstării generale, a creșterii calității vieții și participării depline a populației Țării Hațegului, de pe poziții de egalitate, la viața social-economică .

În ceea ce privește gestionarea durabilă a patrimoniului cultural au fost propuse trei obiective, în vederea realizării acestora stabilindu-se o serie de măsuri, astfel:

Protejarea, conservarea și resturarea elementelor de patrimoniu cultural

Măsuri:

Aplicarea strictă și pro-activă a legislației privind protejarea patrimoniului cultural național – protejarea monumentelor istorice, protejarea patrimoniului arheologic și susținerea declarării unor situri arheologice ca zone de interes național

Crearea condițiilor pentru desfășurarea lucrărilor de conservare, restaurare și expertizare a tutror monumentelor istorice din teritoriul intercomunal

Prevenirea pierderilor de memorie culturală

Măsuri:

Pregătirea, la nivelul teritoriului intercomunal, a acțiunilor de cercetare, conservare cu caracter de salvare, restaurare și punere în valoare cu prioritate a unor elementelor de patrimoniu cultural periclitate, în domeniile arheologiei, etnologiei, artelor și arhitecturii

Creșterea rolului așezărilor rurale în viața culturală

Măsuri:

Crearea premiselor infrastructurale pentru consolidarea rolului școlilor, bibliotecilor, căminelor culturale și organizațiilor neguvernamentale și informale din mediul rural în viața spirituală a comunităților

Modernizarea, dotarea și echiparea clădirilor din mediul rural care adăpostesc instituții culturale

Crearea condițiilor de infrastructură fizică pentru dezvoltarea lecturii publice și pentru asigurarea bazei de informare și studiu de utilitate publică

În cadrul aceluiași proiect, pentru dezvoltarea turismului, au fost propuse următoarele obiective operaționale și măsurile aferente:

Promovarea turismului ecologic în ariile protejate ale teritoriului intercomunal

Măsuri:

Modernizarea și extinderea structurilor de primire

Asigurarea racordării structurilor de primire la utilități : realizarea unor captări de apă potabilă, rețele de canalizare, stații de epurare a apelor uzate menajere, managementul deșeurilor

facilitarea realizării unor noi structuri de primire cu grad de confort ridicat în apropierea principalelor puncte de acces în zonă

Realizarea de infrastructuri turistice specifice pentru valorificarea potențialului geoturistic și speologic

Dezvoltarea turismului rural

Măsuri:

Îmbunătățirea, extinderea, modernizarea pe termen scurt a infrastructurii turistice în localitățile în care se înregistrează tendința de creștere a fluxului turistic

Încurajarea și stimularea creșterii numărului structurilor turistice în toate localitățile rurale zonei

Realizarea de structuri noi și modernizarea structurilor existente la un nivel normal de echipare cu utilități (apă curentă caldă și rece, canalizare, baie și wc în clădire, încălzire, cablu tv, echipare pentru transmisie de date și voce)

Particularizarea ofertelor prin scoaterea în evidență a specificității arealelor aferente fiecărui sat

Dezvoltarea turismului cultural

Măsuri:

Promovarea și introducerea în circuitul turistic internațional a vestigiilor dacice, romane și medievale din zonă

Atragerea turismului itinerant internațional și asigurarea cantonării în zonă a fluxurilor de turiști în tranzit

Măsuri:

Realizarea unor capacități noi de primire turistică cu grad ridicat de confort (3 – 4 stele)

Dezvoltarea și diversificarea ofertei de sport și agrement

Măsuri:

Realizarea de noi structuri și prin promovarea unor forme noi de turism – de aventură (rafting, parapantă, canyoning, trekking, cățărare liberă), speoturism, agrement nautic pe lacurile de acumulare

Amenajarea, dezvoltarea și modernizarea rețelei de drumuri turistice și a parcărilor în zonele turistice montane

Promovarea valorilor tradiționale specifice zonei

Măsuri:

Încurajarea continuării practicării vechilor meserii, obiceiuri, meșteșuguri

Crearea unui “muzeu al satului” în satul Mesteacăn (comuna Răchitova)

Crearea unei rețele de ateliere meșteșugărești și magazine de desfacere a produselor tradiționale în sistem asociativ /cooperativ

Continuarea organizării manifestărilor folclorice cu tradiție în zonă eșalonate în timp astfel încât să poată fi receptate de un număr cât mai mare de turiști

10.2. Proiectul Academiei Române

Țara Hațegului a intrat în atenția Academiei Române odată cu dobândirea de către aceasta a Castelului din comuna General Berthelot. De la familia Nopcsa, cea care a clădit castelul, acesta s-a mai aflat în posesia Generalului H.M. Berthelot care l-a primit pentru merite deosebite de la statul român și care l-a donat la rândul său, în anul 1926, Academiei Române. În 1948 castelul a intrat în posesia Ministerului Agriculturii, pentru a fi redobândit în anul 2001 de către Academia Română.

Aceasta a inițiat în 2009-2010 proiectul Conservarea bio și geodiversității ca suport al dezvoltării durabile și creșterii economice și sociale în zona Hațeg-Retezat. Proiectul inițiat de Academia Română în calitate de promotor în consorțiu cu Universitatea din București și Asociația Intercomunală Țara Hațegului ca parteneri, a fost câștigat prin competiție, fiind finanțat prin mecanismul Spațiului Economic European, mecanism financiar asigurat de Norvegia, Islanda și Lichtenstein.

Valoarea totală a proiectului a fost de 2.083.337 euro, din care finanțarea externă prin mecanismul financiar al SEE a fost de 1.579.865 euro, iar diferența de 335.587 euro, reprezentând 17,52% din total, a constiuit cofinanțarea asigurată de cei trei parteneri ai proiectului.

Obiectivele propuse în cadrul acestui proiect au fost următoarele:

– Realizarea centrului de cercetări și formare al Academiei Române prin reabilitarea construcției la standardele secolului XXI și realizarea în fostul castel și în anexele acestuia a patru laboratoare, săli de conferințe și spații de cazare, dar și conservarea memoriei generalului H.M. Berthelot într-un punct muzeistic, investiția pentru reabilitarea și amenajarea laboratoarelor de cercetare și a spațiilor de cazare fiind în sumă de 866.052 euro.

– Realizarea cercetărilor pentru identificarea metodelor și instrumentelor care să asigure conservarea bio și geodiversității în Rezervația științifică Gemenele-Retezat și a Geoparcului Țara Hațegului cât și studii privind ecoagricultura tradițională din zonă, fiind cuprinși în această activitate de cercetare științifică un număr de 32 de cercetători din institutele Academiei Române și cadre didactice din Universitatea București.

– Elaborarea unei strategii pentru Dezvoltarea rurală durabilă a zonei, realizată de o echipă de cercetare din Institutul de Economie Agrară al Academiei Române, condus de către Acad. Păun Ion Otiman, în parteneriat cu Asociația Intercomunală Țara Hațegului și celelalte echipe de cercetare.

10.3.Microregiunea Țara Hațegului – Ținutul Pădurenilor

Țara Hațegului a fost inclusă și în Planul de Dezvoltare Locală a Microregiunii Țara Hațegului – Ținutul Pădurenilor. Inițiat în anul 2009, acesta a urmărit implicarea autorităților locale în dezvoltarea propriilor zone în vederea unei dezvoltări dinamice sprijinită de o strategie de dezvoltare locală elaborată și implementată local și administrată de reprezentanți ai GAL-ului. Fuziunea celor două teritorii rurale a fost posibilă prin acordul comun al autorităților publice locale în parteneriat cu societatea civilă, mediul de afaceri și personalitățile locale.

Strategia de dezvoltare conține următoarele componente: componenta descriptivă a strategiei (descriere microregiunii), componenta analitică (analiza SWOT), componenta proiectivă (viziunea de dezvoltare și definirea misiunii), componenta programatică (planl de măsuri).

Obiectivele finale identificate de GAL Microregiunea Țara Hațegului – Ținutul Pădurenilor sunt:

Dezvoltarea, consolidarea și integrarea comercială a agriculturii privat-familiale

Integrarea produselor agricole și silvice prin procesare

Orientarea spre produse de înaltă valoare biologică și produse tradiționale

Integrarea unui sistem local de consiliere și sprijin pentru fermieri și antreprenori

Promovarea agriculturii durabile

Crearea și integrarea unei structuri de sprijin pentru dezvoltarea turismului

Restaurarea obiectivelor turistice din zonă

Dezvoltarea și modernizarea infrastructurii de turism

Sprijinirea dezvoltării inițiativelor de turism și dezvoltarea de forme noi de turism

Promovarea turistică a teritoriului

Valorificarea meșteșugurilor tradiționale

Valorificarea tradițiilor și evenimentelor culturale tradiționale locale

Integrarea tradițiilor și meșteșugurilor în economia teritoriului

Promovarea elementelor de identitate culturală și tradiționala locală

Creșterea standardelor de trai prin dezvoltarea și modernizarea echipării spațiilor publice

Integrarea funcțională a echipării sociale și edilitare în viața comunității prin construirea și amenajarea obiectivelor de interes social și edilitar.

10.4. Promovarea zonei Țara Hațegului – Retezat ca destinație eco-turistică

Cea mai recentă inițiativă a aparținut Asociației de Turism Retezat, în calitate de beneficiar al Contractului de finanțare nerambursabilă nr. SVA-9-2013, în cadrul Programului “Spații Verzi – Componenta Arii Protejate” în parteneriat cu RNP Romsilva, Primăria orașului Hațeg și Colegiul Național ’’I. C. Brătianu’’ care a implementat proiectul “Promovarea zonei Țara Hațegului – Retezat ca destinație eco-turistică”.

Început în anul 2013, proiectul a avut ca obiectiv principal promovarea primei zone propuse ca destinație eco-turistică din România, mai ales prin creșterea gradului de informare asupra valorilor naturale, istorice, culturale și tradiționale, la nivelul a 500 de tineri, viitori ambasadori ai Țării Hațegului, toți elevi ai Colegiului Național “I.C. Brătianu”.

Pe lângă acțiunile de conștientizare, proiectul “Promovarea zonei Țara Hațegului –Retezat ca destinație eco-turistică” a avut ca scop și creșterea gradului de informare a locuitorilor și vizitatorilor orașului Hațeg, prin crearea și montarea de panouri informativ-educative în parcul din centrul orașului.

Se observă că inițiatorii proiectelor nu au urmărit dezvoltarea turismului cultural în special, dar prin obiectivele propuse, valorile culturale locale și turismul, ca alternativă de dezvoltare, ocupă un loc important. Cele mai importante obiective realizate până în prezent sunt renovarea conacului din Nălaț și înființarea Muzeului Dinozaurilor.

Bibliografie

Drăguț V., 1968, Vechi monumente hunedorene, Editura Meridiane, București

Pistori Rozalia, 2007, Hunedoara-un colț de lume românească, Editura Promun, Timișoara

Dobrei F., 2011, Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița

Popa N., 1999, Țara Hațegului – Potențialul de dezvoltare al așezărilor omenești, Editura Brumar, Timișoara

Popa R., 1988, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, Editura științifică și enciclopeică, București

Vlăduțiu I., 1976, Turism cu manualul de etnografie, Editura Sport-Turism, București

***, 1980, Județele patriei Hunedoara Monografie, Sport-Turism, București

Milcu Ș., Dumitrescu H., 1958, Cercetări antopologice în Țara Hațegului. Clopotiva monografie, Editura Academiei Republicii Populare române, București

Rusu A., 1997, Ctitori și biserici din Țara Hațegului Până la 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare

Grumăzescu Cornelia, 1975, Depresiunea Hațegului Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București

Densușianu O., 1966, Graiul din Țara Hațegului, Editura pentru literatură, București

Iacob R., 1913, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Editura Gutenberg, Lugoj

***, 1989, Izvoare privind evul mediu românesc: Țara Hațegului în secolul al XV-lea, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Vuia R., 1962, Portul popular din Țara Hațegului, Editura Meridiane, București

Pascu Ana, 2006, Povești încrucișate: jurnal de teren în Țara Hațegului, Ars Docendi, București

***, 2010, Conservarea geo și biodiversității și dezvoltarea durabilă în Țara Hațegului – Retezat, Editura Academiei Române, București

***, 2010, Ghidul întreprinzătorului agricol din Țara Hațegului, Editura Academiei Române, București

Conea I., Locuințe și forme de adăpostit în Țara Hațegului: o mică sumă de civilizație locală românească

***, 2010, Matrici economice, sociale, ecologice și strategii de dezvoltare durabilă în Țara Hațegului – Retezat, Editura Academiei Române, București

***, 2008, Monumente medievale din Țara Hațegului, Editura Mega, Cluj-Napoca

***, 2010, Retezat: o minune a Țării Hațegului și a României, Editura Academiei Române, București

Todică G., 1924, Țara Hațegului, Editura Cartea românească, București

Popa N.,1998, Tipologia așezărilor rurale din Depresiunea Hațegului, București

Voledi I., 1971, Drumuri in Hațeg, Editura Stadion, București.

***, 2012, Județul Hunedoara, Monografie, Editura Timpul A. Bavaru, S. Godeanu, G.

Butnaru, A. Bogdan, 2007, Biodiversitatea și ocrotirea naturii,București

www.hateggeoparc.ro

www.retezat.ro

www.gradiste.ro

www.insse.ro

www.mdrt.ro

Bibliografie

Drăguț V., 1968, Vechi monumente hunedorene, Editura Meridiane, București

Pistori Rozalia, 2007, Hunedoara-un colț de lume românească, Editura Promun, Timișoara

Dobrei F., 2011, Bisericile ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița

Popa N., 1999, Țara Hațegului – Potențialul de dezvoltare al așezărilor omenești, Editura Brumar, Timișoara

Popa R., 1988, La începuturile evului mediu românesc. Țara Hațegului, Editura științifică și enciclopeică, București

Vlăduțiu I., 1976, Turism cu manualul de etnografie, Editura Sport-Turism, București

***, 1980, Județele patriei Hunedoara Monografie, Sport-Turism, București

Milcu Ș., Dumitrescu H., 1958, Cercetări antopologice în Țara Hațegului. Clopotiva monografie, Editura Academiei Republicii Populare române, București

Rusu A., 1997, Ctitori și biserici din Țara Hațegului Până la 1700, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare

Grumăzescu Cornelia, 1975, Depresiunea Hațegului Studiu geomorfologic, Editura Academiei Republicii Socialiste Române, București

Densușianu O., 1966, Graiul din Țara Hațegului, Editura pentru literatură, București

Iacob R., 1913, Istoria vicariatului greco-catolic al Hațegului, Editura Gutenberg, Lugoj

***, 1989, Izvoare privind evul mediu românesc: Țara Hațegului în secolul al XV-lea, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Vuia R., 1962, Portul popular din Țara Hațegului, Editura Meridiane, București

Pascu Ana, 2006, Povești încrucișate: jurnal de teren în Țara Hațegului, Ars Docendi, București

***, 2010, Conservarea geo și biodiversității și dezvoltarea durabilă în Țara Hațegului – Retezat, Editura Academiei Române, București

***, 2010, Ghidul întreprinzătorului agricol din Țara Hațegului, Editura Academiei Române, București

Conea I., Locuințe și forme de adăpostit în Țara Hațegului: o mică sumă de civilizație locală românească

***, 2010, Matrici economice, sociale, ecologice și strategii de dezvoltare durabilă în Țara Hațegului – Retezat, Editura Academiei Române, București

***, 2008, Monumente medievale din Țara Hațegului, Editura Mega, Cluj-Napoca

***, 2010, Retezat: o minune a Țării Hațegului și a României, Editura Academiei Române, București

Todică G., 1924, Țara Hațegului, Editura Cartea românească, București

Popa N.,1998, Tipologia așezărilor rurale din Depresiunea Hațegului, București

Voledi I., 1971, Drumuri in Hațeg, Editura Stadion, București.

***, 2012, Județul Hunedoara, Monografie, Editura Timpul A. Bavaru, S. Godeanu, G.

Butnaru, A. Bogdan, 2007, Biodiversitatea și ocrotirea naturii,București

www.hateggeoparc.ro

www.retezat.ro

www.gradiste.ro

www.insse.ro

www.mdrt.ro