Valorificarea Potentialului Etnografic Si Folcloric al Tarii Vrancei

Valorificarea potențialului etnografic și folcloric al Țării Vrancei

– LUCRARE DE LICENȚĂ –

Cuprins

Introducere

1. DATE GENERALE

1.1. Așezarea geografică

1.2. Istoricul cercetării

1.3. Istoricul zonei

2. POTENȚIALUL TURISTIC

2.1. Potențialul natural

2.2. Potențialul antropic

3. POTENȚIALUL ETNO-FOLCLORIC

3.1. Casa țărănească

3.2. Portul popular

3.3. Arta lemnului

3.4. Arta țesutului

3.5. Muzee

3.6. Sărbători

3.7. Coreologie

3.8. Ceramica

4. VALORIFICAREA POTENȚIALULUI TURISTIC

4.1. Baza tehnico-materială turistică

4.2. Tipuri și forme de turism

4.3. Circulația turistică

5. PERSPECTIVE ALE DEZVOLTĂRII TURISMULUI ETNO-FOLCLORIC

5.1. Analiza SWOT

5.2. Rezultatul chestionarelor

5.3. Strategii de dezvoltare locală

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Teza de licență intitulată ”Valorificarea potențialului etnografic și folcloric al Țării Vrancei” are ca principal scop prezentarea valențelor etno-folclorice din această regiune, ele constituind premise ale dezvoltării turismului etno-folcloric.

Arie locuită din cele mai vechi timpuri, mai exact din Paleoliticul Superior, spațiul mental vrâncean se înscrie pe harta țării cu o comunitate care a avut un rol hotărâtor în decurgerea timpului istoric și prin conservarea datinilor și obiceiurilor până în ziua de astăzi.

De ce Țara Vrancei? Descoperirea frumuseții etnografiei și folclorului vrâncean a constituit un punct forte pentru realizarea unui studiu pe această temă.

Ca și surse pentru informațiile folosite la elaborarea acestei lucrări sunt cărțile pe care nu li-aș fi obținut fără binevoința doamnelor care lucrează la Biblioteca Județeană „Duliu Zamfirescu” din Focșani, site-urile online realizate de Consiliul Județean Vrancea în colaborare cu alte instuții din județ. O altă cale de obținere a informațiilor a fost purtarea de discuții cu oamenii locului.

Metode utilizate în conceperea lucrării:

-metoda de cabinet care a constat în căutarea și strângerea de informații despre tema aleasă;

-metoda de teren: deplasare în localitatea Paltin pentru colectarea de informații și pentru a face fotografii precum și participarea la diferite evenimete care au avut loc în Focșani și localitățile apropiate pentru a discuta cu meșteșugarii din Nistorești, Nereju și Soveja;

-metoda de laborator care constă în elaborarea și finalizarea acestei lucrări.

1. DATE GENERALE

Pământ locuit din timpuri milenare, Vrancea se remarcă în istoria țării noastre prin prezența unei comunități cu valori și tradiții foarte bine închegate, dând naștere uneia din cele mai cunoscute zone etnografice: Țara Vrancei. Având o suprafață mult mai redusă decât al actualului județ, Țara Vrancei este cunoscută pentru structura organizațională de tip obște devălmașă, pentru bogăția cadrului natural (pădurea) și pentru spațiul mental etno-cultural dat de practicarea celei mai vechi ocupații tradiționale, păstoritul. Pe lângă acestea mai pot fi adăugate dragostea pentru conturarea unor obiceiuri edificatoare pentru spațiul în care locuiesc dar și pentru dăinuirea în timp a devălmășiei vrâncene până la începutul secolului trecut.

Deși Țara Vrancei și-a pierdut din valoare, populația locală încă își mai păstrează tradițiile și obiceiurile care au consacrat-o pe plan etnografic și pe harta țării. Vizitând localitățile Țării Vrancei mai poți întâlni case tradiționale care își păstrează modul de decorare a interiorului ca cel din secolele trecute, oameni iubitori de păstrarea tradiției de a purta costumul popular tradițional sau meșteri populari binevoitori de a te învăța puțin din arta confecționării obiectelor din lemn (tipare și păpuși de caș, măști, etc.).

Așezarea geografică

Țara Vrancei este o unitate depresionară situată la exteriorul arcului carpatic fiind mărginită în est de Munții Vrancei și în vest de Subcarpații Interni. Vrancea arhaică este amplasată în partea de nord-vest a actualului județ Vrancea, fiind străbătută de drumul național DN2 2D, variantă a DN2 (E85) care face legătura între Focșani – Târgu Secuiesc – Brașov, drumurile județene Valea Sării – Nereju, Năruja – Vetrești-Herăstrău, respectiv Vidra – Câmpuri precum și de o rețea densă de drunuri comunale și vicinale.

Geografii Simion Mehedinți și George Vâlsan spun despre această zonă că apare ca un uluc depresionar, foarte bine individualizat în cadrul regiunii depresionare subcarpatice.

Din punct de vedere geografic, Țara Vrancei este situată între paralele de 45°37’ și 46°02’ latitudine nordică, respectiv între meridianele de 26°22’ și 27°00’ longitudine estică. Din perspectivă socio-istorică, Țara Vrancei constituie punctul de intersecție a celor trei regiuni istorice românești: Moldova,Țara Românească și Transilvania.

Limite:

Limita nordică cuprinde următorul aliniament: Dealul Slatinei, Culmea Țepei, Șaua Fundul Lărguței, Dealul Drăgan, Dealul Pietricelelor, Dealul Coada Vânătorului și Răchitașul Mic. Acest aliniament se caracterizează printr-o alternare a altitudinilor cuprinse între 900-500 metri. Din punct de vedere hidrografic remarcăm bazinul Cașinului și al Șușiței.

Limita estică este dată de o serie de masive din cadrul Subcarpațiilor Interni: Răchitașul Mare, Dealul La Chiuă, Dealul Ghergheleu, Dealul Teiușu, Dealul Răiuț, Dealul Cheia și Dealul Răchitaș. În realitate, limita spre est este greu de precizat întrucât terasa înaltă de 600-700 metri este distrusă aproape în întregime. Spre sud, limita este reprezentată de cumpăna apelor a bazinelor Zăbalei, Milcovului și Râmmei.

Așa cum am precizat mai sus limita vestică este dată de Munții Vrancei în cadrul cărora putem remarca câteva vârfuri importante: Zboina Neagră, Țiua Neagră, Țiua Golașă, Coza, Pietrosu și lista poate continua. Această limită este de fapt o linie ce urcă în pantă pe direcția nord-sud.

În cadrul Țării Vrancei evidențiem o înșiruire de măguri și depresiuni secundare: Măgura Spinești (comuna Vrâncioaia), Arșița Paltinului, Tipăul, Măgura Odobeștilor, depresiunea Năruja la confluența Nărujei cu Zăbala, depresiunea Soveja pe Șușița Superioară și depresiunea Tulnici – Bârsești pe Putna.

Figura 1.Hartă fizico geografică-județul Vrancea

Sursa: http://www.cazare10.ro/județul-vrancea/

Țara Vrancei cuprinde următoarele localități: Tulnici, Câmpuri, Răcoasa, Negrilești, Vizantea Livezile, Păulești, Bârsești, Vidra, Nistorești, Vrâncioaia, Paltin, Spulber, Valea Sării, Nereju și Năruja.

Istoricul cercetării

Informații despre Țara Vrancei sunt întâlnite în numeroase documente cartografice, hrisoave, etnografie, folclor sau chiar literatură. Prima mențiune documentară este o scrisoare în limba latină scrisă de Ladislau Apor la 2 iulie 1431: „per viam Vrancha” („pe drumul Vrancei”) (Cherciu, 2004). În urma cercetărilor recente s-a descoperit faptul că Vrancea a fost locuită încă din Paleoliticul Superior (obiecte descoperite la Bârsești: vase care aparțin culturii Crișului și Cucutenilor din Neolitic și din epoca fierului cultura Hallstat și Tene).

Un rol deosebit în rândul cercetării zonei l-a avut Dimitrie Cantemir cu lucrarea sa deja celebră „Descriptio Moldaviae”. În opera sa cronicarul redă următoarele informații despre Vrancea: „A doua republică mai mică în Moldova este Vrancea, în județul Putnei, aproape de hotarul Valahiei, înconjurată de toate părțile de munți foarte stâncoși. Ea are 12 sate și numără 2000 de case; pentru același motiv ca și Câmpulungul, locuitorii se mulțumesc cu creșterea vitelor și nu cunosc plugul. Ei, de asemenea, plătesc în fiecare an domnitorului un impozit anumit și hotarât, se conduc după legile lor și refuză poruncile domnitorului si pe judecătorii lui.” (Cherchiu, 2004). Putem astfel să deducem că Vrancea prezintă o oarecare autonomie politică și socială fapt ce îi permite să dezvolte o comunitate cu trăsături definitorii din punct de vedere etnografic și folcloric.

Alte lucrări importante și materiale cartografice despre Vrancea au apărut în secolului al XIX-lea și în secolul al XX-lea. Dintre acestea amintim: „Harta moșiei Vrancea” (1804) realizată de inginerul Brown (Sava, 2007), „Agricultura română în județul Putna” (1869) a lui Ion Ionescu de la Brad, „Privire asupra județului Putna” (1909), „Monografia județului Putna” (1943) (Damian, 2011), precum și o serie de lucrări legate de geologie și relief aparținând cercetătorilor Grigore Cobălcescu, Grigore Ștefănescu, Ludovic Mrazec, Ștefan Mateescu, Emmanuel de Martonne.

Un moment de referință în istoria cercetărilor despre Vrancea îl constituie înființarea Școlii Sociologice din București (1927) formată din studenții și cercetătorii: Henri H.Sthal, Victor Tufescu, Ion Diaconu, Constantinescu Mircești, etc. aflați sub coordonarea lui Dimitrie Gusti. Ei au întreprins numeroase studii despre Vrancea, o parte din acestea fiind chiar publicate: „Nerej,un village d’un region arhaique”, „Contribuții la problema răzeșiei satului Nereju”, „Vrancea arhaică,evoluție și problemele ei”, tezele de doctorat ale lui Diaconu („Ținutul Vrancei- etnografie, folklor, dialectologie”- 1930), respectiv a lui Ion I. Oțel („Păstoritul în Vrancea”- 1930) (Damian, 2011).

În perioada interbelică un rol important l-a avut N.A.Rdulescu cu teza sa de doctorat „Vrancea. Geografie fizică și umană” apărută în 1937 sub egida Societății Române Regale de Geografie. Munca sa nu se oprește aici, el înfiintând revista „Milcovia” în care sunt publicate studii de geografie, geologie, istorie atât despre ținutul vrâncean, cât și despre alte zone. În paralel cu această revistă apare „Cronica Vrancei” a lui Horia Dumitrescu axată pe partea istorică (Damian, 2011).

După cel de-al doilea război mondial contribuții în domeniul cercetării zonei l-au avut Victor Tufescu, Ion Sârbu, Grigore Posea, Ion Ștefănescu cu studii asupra reliefului, hidrografiei, modului de utilizare a terenurilor.

În perioada contemporană lucrările lui Ion Cherchiu s-au axat pe latura etno-folclorică. Cele mai cunoscute sunt: „Arta populară din Țara Vrancei”, „Costumul Popular Vrâncean”, „Ornamentica Tradițională Românească” ce constituie o continuare a altei cărți axată pe aceiași temă: „Zona Etnografică Vrancea” de Tancred Bănățeanu și Georgeta Stoica (Damian, 2011).

Pentru ca cercetarea să capete un carater mai complex unii cercetători au tipărit monografii ale satelor vrâncene. În acest sens citez: „Negrileștii Vrancei” (Costică Neagu, 2005), „Năruja – inima Vrancei” (Chirilă Toader Titel, 2005), „Tulnici – centrul Vrancei istorice” (Ștefan Neagu, 2008) (Damian, 2011).

Istoricul zonei

Toponimul Vrancea ar fi apărut datorită prezenței unor populații slave în zonă, acesta fiind alcătuit din vran = „negru” și sufixul „cea”, semnificând după unii autori „țara neagră” sau „pământ negru” . Apelativul este dat de populațiile de stepă zonelor în care erau greu de pătruns, care prezentau suprafețe mari de păduri iar comunitatea în cauză nu permitea accesul străinilor în zona lor de locuire.

Unii cred că denumirea de Vrancea provine de la bătâna Tudora Vrâncioaia, cea care și-a trimis feciorii să lupte alături de domnitorul Ștefan cel Mare împotriva turcilor. Drept mulțumire, domnul Moldovei scrie un uric prin care cei șapte băieți primesc fiecare câte un munte iar în acele locuri vor fi întemeiate șapte sate. Numele fiecărui sat vine de la numele voinicului care a stăpânit locul acela. Astfel, satul Nistorești, de la Nistor, satul Bârsești, de la Bârsan, satul Negrilești, de la Negru, satul Păulești, de la Pavel, satul Bodești, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber și satul Spirești de la Spirea.

În subcapitolul anterior am precizat faptul că ținutul vrâncean a fost locuit din Paleolitic. Din epoca Neoliticului au fost descoperite vase ceramice la Topești, Tichiriș și Bârsești care se remarcă prin culori și motivele antropomorfe și zoomorfe. Epoca bronzului este reprezentată prin unelte, podoabe și ceramică (Topești,Vidra,Bârsești). Prima epocă a fierului (Hallstat) este atestată prin descoperirile arheologice de la Bârsești și Net locul acela. Astfel, satul Nistorești, de la Nistor, satul Bârsești, de la Bârsan, satul Negrilești, de la Negru, satul Păulești, de la Pavel, satul Bodești, de la Bodea, satul Spulber de la Spulber și satul Spirești de la Spirea.

În subcapitolul anterior am precizat faptul că ținutul vrâncean a fost locuit din Paleolitic. Din epoca Neoliticului au fost descoperite vase ceramice la Topești, Tichiriș și Bârsești care se remarcă prin culori și motivele antropomorfe și zoomorfe. Epoca bronzului este reprezentată prin unelte, podoabe și ceramică (Topești,Vidra,Bârsești). Prima epocă a fierului (Hallstat) este atestată prin descoperirile arheologice de la Bârsești și Nereju, acestea constituind de fapt vestigii ale triburilor de cimerieni care au locuit aici în secolele IX-VIII Î.Hr. În urma romanizării un trib ce s-a remarcat pe aceste meleaguri a fost cel al carpilor.

Începând cu secolul al VII-lea apare structura de tip obște care prezintă o dezvoltare amplă în perioada feudală. Obștea devălmașă a Vrancei se impune în timp ca o formă de organizare și ca unitate administrativă cu caracter de sine stătător. Popoarele migratoare (pecenegii, tătarii și cumanii) nu au avut niciun impact asupra comunității vrâncene. Un fapt ce este consemnat în perioada invaziilor migratoare este încercarea Bisericii Catolice de a converti populația la catolicism. În acest sens a fost înființat în 1227 Episcopatul catolic al cumanilor, episcopat ce v-a fi distrus de tătari în 1241.

În perioada feudală, când s-au format statele românești, Moldova și Țara Românească, statutul politic al Țării Vrancei nu era clar. Este menționată prima dată într-un document din 1431 sub denumirea de Vrancha. Într-un hrisov din 1443 este consemnat că Vrancea se află sub stăpânirea Moldovei. Un moment culminant în istoria devălmășiei vrâncene îl reprezintă înființarea starostiei Putna. Funcția de prim staroste a fost ocupată de persoane cunoscute la aceea vreme: Miron Costin (1686-1690), Ion Neculce (1732). Deși starostele ocupa funcția de conducere și colecta impozitele, locuitorii se bucurau de o anumită independență, ei fiind consultați în problemele decizionale ale ținutului și aveau drept de veto. Economistul Nicolae Șuțu consemnează într-o lucrare de a sa că acest drept de veto avea influențe negative asupra comuntății devălmașe și din acest motiv populația se opuneau starostelui.

Istoricul C.C.Giurescu afirma următoarele despre Vrancea: „…o veche republică, cu un regim deosebit, de o semi-independență față de Domn, apoi unele drepturi speciale, cum este acela existent și astăzi de a extrage, pentru nevoile casnice sarea din munții locali, în afara monopolului de stat, regimul juridic aparte în ce privește stăpânirea munților – fiecare coproprietar se naște și moare cu dreptul său – toate acestea dovedesc o straveche organizație politică.” (Damian, 2011). Este dovedit încă o dată că Țara Vrancei ocupa un loc aparte în cadrul Moldovei din punct de vedere administrativ, social și politic. Un alt lucru care întărește afirmația de mai sus este că ținutul era văzut ca o singură unitate fiscală. Impozitul era distribuit pe sate și gospodării și purta numele de „cislă” iar scutirile erau denumite „rufeturi”.

După 1864 este introdusă o nouă lege de organizare. Se impune comuna ca unitate administrativă, alcătuită din mai mute sate, acestea aflâdu-se sub subordonarea plaselor (ocoale în trecut) iar ținutul se va numi județ. Apar funcțiile de primar, pretor și prefect.

Introducerea Codului Silvic în 1910 marchează viata obștii devălmașe prin intermediul unor schimbări. Astfel va apărea termenul de așezământ care reprezenta de fapt o carte funciară în care erau înregistrate drepturile fiecărui răzeș, locul unde se afla proprietatea sa, numele lor, mijloacele de administrare. O altă schimbare produsă este înființarea societăților forestiere care au produs marii prejudicii arealului ocupat de pădure. Toate aceste acțiuni întrepinse la început de secol XX vor avea un impact negativ asupra obștii sătești vrâncene.

Perioada comunistă va înrăutăți situația țăranilor prin constituirea raioanelor, prin abolirea drepturilor de proprietate privată asupra pădurilor. După 1990 vor reapărea satele și obștile. Astăzi în Țara Vrancei sunt 13 comune și 61 de sate.

Cercetările despre Vrancea arhaică nu sunt finalizate deoarece multe detalii încă nu au fost descoperite. Inițiativa Școlii de Sociologie din București constituie un moment de referință în realizarea acestui lung proces.

2. POTENȚIALUL TURISTIC

Potențialul turistic al unui teritoriu este format din totalitatea elementelor naturale, antropice,culturale și istorice care prezintă valențe pentru valorificare turistică, dau o anumită funcționalitate spațiului în cauză și se constituie ca o bază pentru dezvoltarea activităților turistice.

Țara Vrancei prezintă toate aceste elemente care ar presupune existența unei activități turistice îndelungate. Din păcate turismul este slab dezvoltat în această zonă datorită unei infrastructuri turistice aproape inexistentă și a dezinteresului arătat de autoritățile locale și județene. În capitolul de față mă voi axa doar pe cele două categorii ale potențialului turistic și anume potențialul natural și cel antropic.

Potențialul natural

Potențialul natural se constituie din ansamblul elementelor oferite de cadrul natural: relief, climă, rețeaua hidrografică, vegetație, faună, rezervații, monumente ale naturii, etc. Toate aceste componente pot fi considerate a fi factori de favorabilitate sau restricvitate.

Relieful Țării Vrancei

Numeroase studii despre Carpați și Subcarpații Curburii precum și morfologia unității depresionare din care face parte Țara Vrancei demonstrează că regiunea este izolată față de celelalte unități ce o înconjoară. Acest fapt a permis formarea unei rețele de așezări a cărei populație și-a dezvoltat un sistem de tradiții și obiceiuri proprii pentru ca în final să rezulte un adevărat spațiu cultural și mental: Țara Vrancei.

Relieful Țării Vrancei se caracterizează prin prezența următoarelor forme de relief: munții Vrancei cu vârfurile Goru (altitudinea de 1785 metri, cel mai înalt vârf din acest masiv), Lăcăuți, Zboina Neagră, Coza, Pietrosu, Zboina Frumoasă; depresiuni submontane (Depresiunea Soveja, pe Șușița; Depresiunea Nereju, pe Zăbala; Depresiunea Tulnici – Bârsești, pe Putna); Subcarpații Vrancei ce închid ulucul depresionar printr-o serie de hogback-uri: Răchitașul Mare, Răiuțul, Răchitașul Mic și Depresiunea intracolinară a Vidrei (care este delimitată spre câmpie de Măgura Odobeștilor – 996 metri).

Țara Vrancei prezintă o structură geologică complexă. Munții din vest care aparțin zonei flișului din Orientali sunt alcătuiți din gresii și marne paleogene ce le conferă aspectul de culmi largi, ușor accesibile și văi prăpăstioase aproape veșnic umbrite. Zona flișului carpatic se continuă spre est cu depozite de vârstă neogenă. Acestea corespund cu cea mai mare parte a avant-fosei Carpaților Orientali.

Zona internă a avant – fosei se prezintă sub forma unui sistem de falii ce este străpuns din loc în loc de formațiuni de sare. Sectorul cuprins între valea Putnei și valea Zăbalei constituie zona grefată pe formațiuni diapire. Formațiunile de acest tip conțin pe lângă sare, argile cenușii intercalate cu gipsuri și gresii gipsifere. Arealul cutelor diapire corespunde zonei de badlands.

Pe lângă molasa inferioară sau zona internă a avant – fosei carpatice este identificată și molasa superioară care prezintă un caracter trangresiv și discordant în raport cu prima. Depozitele cuaternare sunt reprezentate prin terasele Putnei, Zăbalei și Nărujei și a afluenților lor. Terasele cuprinse între 40-60 metri au o largă dezvoltare.

Nota caracteristică a peisajului vrâncean este dată de terenuri în pantă, puternic erodate și cu frecvente alunecări de teren datorită predominanței marnelor și argilelor. Acestea sunt rezultatul despăduririi neraționale practicată în trecut pentru extinderea suprafeței agricole. Terenurile obținute astfel nu sunt productive deoarece sunt supuse spălării solului.

Tipuri genetice de relief

Relieful petrografic

Relieful Depresiunii Vrancei este dominat de prezența gresiilor ce provoacă rupturi de pantă și văile să se adâncească. Acestea pot alterna cu marnele si argilele care duc la apariția cheilor, cascadelor, turnurilor (Piramidele coafate). Prezența marnelor și argilelor în asociere cu nisipurile, pietrișurile și gresiile favorizează declanșarea alunecărilor de teren și a curgerilor noroioase pe văile Nărujei, Zăbalei, Putnei.

Grohotișurile de pe valea Zăbalei, Șușiței sunt rezultatul dezagregării mecanice și fenomenului de îngheț-dezgheț. În lungul văii Putnei se dezvoltă relieful pe depozite lutoase. Forme de relief rezultate: avenuri, galerii subterane, poduri.

Relieful tectonic și sculptural

Prezența diferențierilor atât în plan litogic, cât și în plan structural au determinat apariția fenomenului de inversiune a rocilor. Astfel rocile mai tari din sinclinale au dus la formarea culmilor deluroase subcarpatice iar rocile mai moi din anticlinale au favorizat apariția văilor prin procesul de eroziune.

Treptele morfogenetice

Numite de localnici poduri, terasele din sudul depresiunii au constituit subiect de studiu pentru mulți cercetători printre care: Emmanuel de Martonne susține existența a 2 terase – una inferioară situată la 40–80 metri și una superioară la 200 metri; Ștefan Mateescu considera că sunt 4 terase:superioară la 200–250 metri, medie la 90–120 metri, inferioară la 15-30 metri și terasa de luncă de 1,5 metri; Victor Tufescu depistează 5 terase: terasa superioară la 200 metri, a doua la 100 metri numită de localnici Podu’Mare, a treia la 40-60 metri folosită pentru culturi agricole, a patra la 15-25 metri numită Podu’Mic și ultima la 5-8 metri deasupra albiei majore (Sava, 2007).

Terasele au extindere mare pe valea Putnei, între Tulnici și Prisaca, pe valea Zăbalei, între Nereju și Paltin și pe vale Șușiței. Cele mai conservate sunt terasele de 60-70 metri. Formarea teraselor s-a datorat în principal friabilității rocilor, caracteristică care a determinat fragmentarea nivelelor și acoperirea lor cu depozite groase aduse de pe versanții alăturați. Sunt identificate următoarele nivele de terasă:

a. Terasa de 200–220 metri se desfășoară în vestul comunei Bârsești pe dreapta Putnei, fiind ușor înclinată de la sud spre nord;

b. Terasa de 90–100 metri este situată pe cursul drept al râurilor Zăbala și Năruja, pe ea dezvoltându-se așezări de tip cătune numite de localnici Podu’–Podurile;

c. Terasa de 60–80 metri se dezvoltă atât în lungul râului principal, Putna ,cât și în lungul celor doi afluenți ai săi, Zăbala și Năruja. Importanța sa este dată de faptul că pe ea apar principalele așezări omenești aglomerate ale Vrancei și constituie teren propice pentru cultivarea cerealelor;

d. Terasele de 15–20 metri, respectiv de 5–8 metri ocupă suprafețe mici și au permis dezvoltarea unor mici așezări omenești,precum și cultivarea cerealelor.

Clima

Clima arealului depresionar este determinata de poziționarea geografică și etajarea reliefului. Este identificat un climat de deal și munte cu precipitații repartizate neuniform asupra teritoriului. Durata de stralucire a Soarelui în munți este de 2000–2100 zile/an.

Datorită poziției geografice sunt prezente influențele vestice, de nord – est și est –europene. Orientarea diferită a versanților, relieful fragmentat și altitudinea sunt factori esențiali pentru evidențierea contastului în rândul elementelor climatice. Fiind situată în sectorul de Curbură clima regiunii prezintă un caracter foehnal.

Temperatura medie anuală variază de la 1,2° în zona montană la 8,5° în depresiune. Luna cea mai caldă, iulie,înregistrează valori medii cuprinse între 3,9° (Tulnici) și -1,5° (Vârful Lăcăuți). În luna ianuarie temperatura scade de la -6,8° la -11,6°, valori înregistrate în zonele de mai sus. În ceea ce privește regimul precipitațiilor acestea cresc de la 700 mm la 1000 mm/an. Cantități mari de precipitații cad în intervalul mai-iunie.

Pluviodenudarea are efecte negative asupra economiei agrare pentru că contribuie la eroziunea solului și la scăderea productivității și fertilității acestuia. Forme de relief care se individualizează în cadrul regiunii datorită apei din precipitații sunt ravenele, ogașele și torenții.

Complexitatea morfologică a permis diferențieri ale regimlui eolian de la o zonă la alta. De exemplu la stația Tulnici cele mai mari ponderi le dețin circulația nordică și cea vestică. Privitor la viteza vântului se caracterizeză printr-o oarecare uniformitate. În zona montană înaltă sunt prezente valori cuprinse între 6,8 m/s în nord și 9,6 m/s în vest și nord-vest.

Rețeaua hidrografică

Rețeaua hidrografică a Țării Vrancei s-a format în urma mișcărilor tectonice din Cuaternar. Etapele dezvoltării acestei rețele diferă de la un cercetător la altul. În opinia lui Emmanuel de Martonne (1904; 1907) inițial exista un râu longitudinal care ulterior a fost fragmentat de mai multe cursuri transversale. Ștefan Mateescu (1927) afirmă și el existența acelui râu longitudinal dar aduce în plus un argument care să susțină acest fapt: terasa superioară formată are tot profil longitudinal. Autorul își continuă ideea: în cuaternarul mediu vechiul curs de apă ar fi fost captat, direcția acestuia devenind transversal și ulterior se formează terasa medie, inferioară și lunca.

Ținutul este drenat în totalitate de râul Putna și afluenții săi. Principalii afluenți ai Putnei sunt: Zăbala (figura nr.2), Coza, Tișița, Tipăul, Năruja. Direcția de scurgere a acestor râuri este de la vest la est. Din unirea apelor Zăbalei, Putnei și Văsuiului ia naștere Grumazul care constituie baza de eroziune a bazinului hidrografic principal. Toate procesele care au loc în aria carpatică și subcarpatică vrânceană sut controlate de Grumaz. Rețeaua hidrografică se dispune radiar pe ambele flancuri montane.

Râul Zăbala, Paltin

Figura nr.2 (Foto: arhiva personală, iulie 2013)

Alimentarea cu apă a râurilor care aparțin bazinului superior al Putnei este de tip pluvio – nival la care se mai adaugă un aport 20-30% din apele subterane. Din categoria apelor subterane, cele freatice au grad mare de mineralizare și se găsesc la adâncimi cuprinse între 10 și 100 metri. Apele subterane au efecte negative asupra reliefului, contribuind la accelerarea producerii de alunecări, a procesului de alterare al rocilor. Un alt risc hidrologic ce este legat însă de cantitatea mare de precipitații este producerea de viituri care au loc cel mai frecvent primăvara. Rețeaua hidrografică este completată de lacuri: Lacul fără Nume (pe râul Zăbala), Lacul Verde (pe pârâul Lepșa), Lacul Negru (în bazinul Nărujei).

În ceea ce privește utilizarea economică a râurilor acestea au fost folosite din cele mai vechi timpuri pentru funcționarea morilor, pivelor, joagărelor și a altor instalații industrial. În prezent au fost realizate lucrări pe Putna și Zăbala pentru producerea energiei electrice. Alte resurse care pot fi utilizate economic sunt izvoarele cu valoare terapeutică de la Soveja, ivirile mofetice de pe valea Putnei, în apropiere de Lepșa, precum și izvoarele minerale din Vizantea dar care încă nu sunt valorificate turistic.

Vegetația

Vegetația depresiunii Vrancea aparține în totalite zonei de pădure. Întâlnim păduri de fag pur (Fagus Silvatica) sau în combinație cu paltinul (Acer platanoides), frasin (Fraxinus excelsior), mesteacăn (Betula pendula), ulm (Ulmus glabra). Pădurile de conifere sunt formate din molid (Picea albies), brad (Abies alba) și pinul silvestru (Pinus sylvestris).

Pajiștile montane sau golurile alpine sunt rezultatul activităților antropice și se găsesc dispersat (vârfurile Goru, Lăcăuți, Pietrosu, Zboina Frumoasă). Elemente vegetative sunt reprezentate prin: țăpoșica (Nardus stricta), firuța (Poa violacea), păiușul (Festuca rubra, F. ovina) alături de elemente florale – crucea voinicului (Hepatica transilvanica), toporașii (Viola bicolor), brebenii (Corydalis solida). Arealul pădurii s-a redus pentru a face loc suprafețelor agricole sau pentru obținerea lemnului în scop personal.

Vegetația hidrofilă este constituită din rogoz (Carex alba,,C. flacca), plop (Populus alba),salcie (Salix alba,S. fragilis), aninul (Alnus viridis,A. glutinosa), brusturele caprei (Telekia speciosa). Pe marginea drumurilor apare vegetația ruderală iar în jurul stânelor strigoaia (Veratrum album) și ștevia (Rumex alpinus) (Damian, 2011).

Rezervații naturale

Localitățile din zona montană a Țării Vrancei se caracterizează printr-un cadru natural dominat de pădure, cu numeroase specii de animale, plante și arbori. Toate acestea împreună cu un spațiu natural spectaculos din punct de vedere geologic impun protecție și conservare și atrag un număr mare de cercetători. Astfel o serie de areale sunt declarate arii protejate la începutul anilor 2000. În acest subcapitol voi prezenta doar o parte din aceste rezervații naturale, selecția fiind una subiectivă.

Parcul Natural Putna Vrancea ocupă o suprafață de 38.204 hectare și cuprinde în totalitate bazinul hidrografic montan al râului Putna.Se suprapune sectorului central – nord –vestic al munților Vrancei și constituie element cheie pentru protecția și protejarea speciiilor de urs (Ursus arctos), lup (Canis lupus) și râs (Lynx lynx). Pe lângă aceste specii adăpostește 14 tipuri de habitate de interes comunitar.

Rezervația naturală Lepșa – Zboina conservă arborete forestiere cu vârste cuprinse între 100 și 200 ani și o floră bogată de specii endemice. Este situată pe versantul sudic al muntelui Zboina Neagră,ocupând o suprafață de 210,7 hectare. Dintre speciile endemice amintim: firuța de stâncă (Poa nemoralis ssp. remanni – ocrotită prin lege), papucul doamnei (Cypripedium verticillatum), crinul de pădure (Lilium martagon), stânjenelul de munte (Iris ruthenica), bulbucul de munte (Trollius europaeus). Rezervația abundă și în elemente faunistice: cocoșul de munte (Tetrao urogalos), corbul (Corvus corax), acvila țipătoare (Aquila pomarina).

Rezervația forestieră și geologică Cheile Tișiței (figura nr.3) este situată în munții Coza și se remarcă prin abundența speciilor de plante alpino – carpatice, alpino – boreale, atlantice și endemic carpatice cum ar fi: ciuboțica ursului (Cortusa matthioli), curpenul de munte (Clemtis alpina), trandafirul de munte (Rosa pendulina). Aria este importantă și datorită cadrului natural autentic: Cheile Tișiței au aspect de canion, prezența branelor și polițelor structurale (Altarul Tișiței, Peretele Porcului, Râpa Caprei, Tisaru, Condratu).

Rezervația Cheile Tișiței

Figura nr.3 (Sursă: http://www. vranceaturistică. ro)

Rezervația naturală Muntele Goru (figura nr.4) este situată în zona Vârfului Goru, ocupând versantul vestic al masivului. Aria corespunde în întregime etajului subalpin și o parte din etajul pădurilor boreale. Asociațile vegetale cuprind ienupărul (Juniperus communi), jneapănul (Pinus Mugo),afinul, merișorul, iarba neagră și licheni fruticuloși (Cetraria islandica,Cladonia rangiferina).

Rezervația naturală Muntele Goru

Figura nr.4 (Sursă: http://www. vranceaturistică .ro)

Aria protejată Groapa cu Pini conservă elemente de paleontologie și de peisaj fiind situată în sectorul cursului superior al pârâului Coza. Atrage prin apariția la zi a structurilor geologice de mare fumusețe peisagistică și prin fauna fosilă care până în prezent nu a fost cercetată.

Rezervația geologică și de peisaj Cascada Putnei (figura nr.5) este o arie protejată de tip mixt care ocupă o suprafață restrânsă de circa 10 hectare. Cuprinde zona în care Putna traversează structurile geologice variate și intens tectonizate, de la limita bordurii montane.La ieșirea din spațiul montan râul Putna a erodat rocile de tip gresie, fapt care a dus a formarea cascadei, defileului și a albiei minore actuale. Pe abruptul din dreapta cascadei există o floră de stancărie: mierluța (Minuartia verna), garofița (Dianthus carthusianorum), iarba surzilor (Saxifraga paniculata).

Cascada Putnei

Figura nr.5 (Foto: arhivă personală, iulie 2013, Lepșa)

Potențialul antropic

Potențialul antropic al Țării Vrancei este la fel de bogat și complex ca și cel cel natural. Omul, responsabil pentru apariția numeroaselor edificii (biserici, monumente, școli) are în vedere crearea unui patrimoniu cultural cu caracter în principal comemorativ. Se impun următoarele categorii: obiective istorice și religioase, monumente istorice, monumente și situri de arhitectură.

În categoria obiectivelor istorice și religioase intră:

Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din Năruja a fost construită în secolul al XVIII-lea de ctitori necunoscuți. Biserica se remarcă printr-un stil brâncovenesc cu ziduri din cărămidă și piatră. Pictura din interior este realizată în ulei fiind utilizată tehnica fresco.

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” din satul Coza, comuna Tulnici este cladită de obștea sătească pe o temelie din piatră de râu. Acoperișul este confecționat din șindrilă în patru ape. Biserica are planul treflat iar piesele din interior sunt sculptate din lemn. Interiorul (figura nr.6) se remarcă prin crucea de lemn înălțată în memoria ostașilor din Coza căzuți în Primul Război Mondial.

Interiorul bisericii „Sf Ioan Botezătorul”

Figura nr.6 (Sursă: http://www. vranceaturistică. ro)

Biserica din lemn „Adormirea Maicii Domnului” din comuna Tulnici, sat Lepșa se află pe drumul național DN 2D, la 82 km de Focșani.A fost ctitorită de monahul Kipsa, de origine rusă, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. La început de secol XX ansamblul este distrus de un incendiu. Biserica a fost restaurată și are ca vestigii: icoana Sf.Nicolae, policandrul dăruit de regele Carol al II-lea, o icoană pictată la Ierusalim care îi înfățișează pe Mântuitor și pe Fecioara Maria.

Ansamblul schitului Valea Neagră din Nistorești a fost ctitorit de părintele Maftei din satul Spinești. Are în componența sa biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” și turnul clopotniță (figura nr.7). Edificiul are un plan de tip navă, este realizată din bârne de lemn și nu prezintă decorațiuni interioare.

Școala din Vidra este unul dintre cele mai vechi așezăminte de educație din Romănia. Printre cei care au învățat aici se numară geograful Simion Mehedinți. În timpul Primului Război Mondial a fost folosită ca spital de campanie iar după 1945 ca internat, cinematograf și cantină. În prezent se are în vedere restaurea și reabilitarea clădirii.

Turnul clopotnița – Schitul Valea Neagră

Figura nr.7 (Sursă: http://www. vranceaturistică.ro)

Din categoria monumentelor istorice fac parte:

Casa Memorială Moș Ion Roată este situată în satul Gura Văii, din comuna Câmpuri pe drumul național 2D. Reprezintă o casă țărănească de sfârșit de secol XIX în interiorul căreia a fost amenajată o expoziție în memoria celui care a ocupat un loc de renume în divanul Ad-hoc al Moldovei, Moș Ion Roată. Edificiul prezintă 2 odăi, cea principală (figura nr.8) ilustrând viața de familie a țăranului iar în cea de-a doua odaie au fost aduse imagini și documente care prezintă viața țăranilor din a doua jumătate a secolui al XIX-lea.

Masa lui Moș Ion Roată

Figura nr.8 (Sursă: http://www. monumente-vrâncene. ro)

Mausoleul Eroilor din Soveja este amplasat în satul Dragosloveni, comuna Soveja și are formă de cruce cu abside rotunjite. Monumentul este dedicat eroilor căzuți în luptele de pe cuprinsul văii Șușiței și este mărturia suferințelor întregii comunități ocupată de armatele germane în 1916. A fost ridicat după proiectul unui arhitect italian.

Cimitirul ostașilor germani din Soveja a fost amenajat de armata germană în 1918 în memoria ostașilor căzuți în luptele de la Soveja. Este înprejmuit cu ziduri de piatră iar mormintele sunt aliniate pe 4 rânduri care converg sprea aleea centrală (figura nr.9). Este cel mai mare cimitir din zona munților Vrancei, caracteristica sa principală fiind austeritatea. Relațiile cu Germania s-au păstrat după război, nemții fiind preocupați de buna întreținere a cimitirului. În anul 2011 au venit rezerviști și soldați activi nemți pentru a face o serie de restaurări: rescrierea numelor de pe plăcile mormintelor, repararea gardului de protecție și amenajarea de alei din pietre de râu.

Aleea centrală din Cimitirul ostașilor germani

Figura nr.9 (Sursă: http://www. monumente-vrâncene. ro)

Monumentul Eroilor Vrânceni din Primul Război Mondial este situat la intrarea în localitatea Vidra. Monumentul este în formă de cruce din bronz fiind construit în memoria celor patru eroi ai Vrancei condamnați și executați prin împușcare la Focșani și a tuturor vrâncenilor căzuți la datorie.

Troița Eroilor (1916-1918) din satul Hăulișca, comuna Păulești este sub forma unei cruci tăiate în piatră. A fost înălțată de locanici în 1937 în amintirea celor 26 de ostași de pe aceste meleaguri care au pierit pentru a-și apăra țara.

Dintre monumentele și siturile de arhitectură enumăr:

Biserica „Cuvioasa Paraschiva” din comuna Câmpuri a fost ridicată de localnici la sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVII-lea. Este construită din lemn, având planul de tip navă. Lăcașul se remarcă prin modestia proprorțiilor specifice bisericilor din lemn.

Biserica „Sf. Nicolae” din Nistorești constituie creația meșterilor populari locali la cererea obștii sătești a satului. Realizată pe o fundație de piatră, dupa un plan trilobat, construcția este realizată din bârne groase de lemn cu acoperișul ornat cu ”șiță”/șindrilă. În interior au fost pictate scene prăznicare in medalioane încadrate de picturi ce imită ramele sculptate în lemn.

Mănăstirea Soveja din satul Dragosloveni, comuna Soveja a fost ctitorită de Matei Basarab pentru a celebra pacea încheiată cu Vasile Lupu. Construcția reflectă influențe arhitecturale muntenești, are plan triconic iar exteriorul și interiorul nu prezintă decorațiuni. Ansamblul mănăstiresc a fost afectat de cutremure și incendii. Ultima restaure a avut loc după cutremurul din 1977.

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” din Păulești datează din secolul al XVIII-lea fiind rodul muncii meșterilor populari din sat. Construcția are planul triconic cu absida altarului decroșată. Meșterii au învelit naosul cu o boltă semicilindrică longitudinală. Pentru decorarea pereților s-au folosit tehnicile „coada de rândunică” și „cap de cal”.

Biserica de lemn „Sf Voievozi” din satul Vetrești, comuna Nistorești a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Este ridicată pe o fundație de piatră de râu zidit cu mortar, având un plan trilobat. În interior prezintă un sistem de boltire unic în Vrancea: două bolți semisferice pe cele două abside care sunt acoperite de un tavan unitar din scândură.

Biserica de lemn „Sf. Nicolae” (figura nr.10) din comuna Vrâncioaia este construit pe un plan monovanat, cu pereții înălțați pe o temelie din piatră de râu. Acoperișul este realizat din șindrilă iar în interior se găsesc icoane care ilustrează viața sfinților și icoane împărătești vopsite în roșu. În 2003 a fost supusă unui proces de restaurare, în urma căruia au fost puse în valoare inscripțiile chirilice de pe bârnele din pronaos.

Biserica „Sf. Nicolae” din Vrâncioaia

Figura nr.10 (Sursă: http://www. vranceaturistică. ro)

3. POTENȚIALUL ETNO-FLOCLORIC

Țara Vrancei – teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri se afirmă pe harta țării și în istoria poporului român ca un spațiu bine delimitat și a cărei comunitate se caracterizează printr-un stil de viață autentic și printr-un sistem de valori bine individualizat. Poziționarea între Carpați și Subcarpați a permis apariția și dezvoltarea unei vetre sătești cu un mod de organizare propriu, unde pământul sau mai bine zis pădurea este proprietatea tuturor țăranilor, constituind totodată un loc învăluit de misterul poveștii bătrânei Vrâncioaia și de balada Miorița. Etnografia și folclorul ocupă un loc de seamă pe aceste meleaguri pentru că reprezintă repere importante în caracterizarea entității vrâncene.

Arhitectura populară reprezintă ”piatra de temelie” pentru descrierea populației vrâncene. Modul de construcție a casei și semnificația acesteia în mentalitatea vrâncenilor întărește ideea existenței unei comunități bine definite în spațiul țării noastre.

Casa țărănească

Casele tradiționale sunt construite pe un singur nivel, au prispă cu „foișor” sau „cerdac”, toate acestea existând în strânsă corelație cu activitatea de bază a zonei, cea a creșterii animalelor. Ele sunt întâlnite cel mai mult în Năruja, Bârsești, Valea Sării și Vidra. Numărul încăperilor variază de la o cameră pâna la patru camere (tinda, cămara/bucătăria, casa mare și camera).

Casa cu o singură încăpere – era considerată o raritate, acest tip de casă fiind întâlnită doar la familiile cu o situație economică precară. Astăzi ele apar în zonele din afara satului, cunoscute local „la deal”, cu diferența că mai este introdus un nou element,prispa, numită „târlă” sau „odaie”.Noul element prezintă un rol important în evoluția așezărilor vrâncene, „odaia” fiind socotită drept o „dublură” a gospodăriei.

Casa cu cămară (figura nr.11) – este compusă din două încăperi, una pentru locuit și cea de-a doua poate fi comparată cu bucătăria de astăzi, doar că unicul ei uz este depozitarea alimentelor. Cunoscută sub numele de „căsoaie”, acest tip de locuiță are prispa închisă cu bârne lipite cu lut. Prima încăpere destinată locuirii prezintă următoarele elemente: mobilier tradițional, sobă, „taban”, „zăvoi cu căței” și ferestre. Legătura cu cămara sau mai bine zis „căsoaia” se face prin intermediul unei uși cu zăvor comun. Puțin luminat,acest loc este folosit pentru depozitarea hranei și păstrarea obiectelor de uz casnic.

Casă cu cămară, Vidra

Figura nr.11 (Sursă: http://www. vranceaturistica. ro)

Casa cu tindă: acest element are rol de trecere spre încăperea pentru locuit (”căsuța”) și este văzută ca o odaie asimetrică „cu cot” – specific caselor din Tulnici. În alte sate precum Nereju „cotul” are rolul de cămară numită local „căsoiță”, locuința fiind numită generic casa cu tindă și cămară.

Apariția în partea dreaptă sau stângă a tindei a celei de-a doua camere fără „cot” este considerată a fi o treaptă evolutivă a acestui tip de construcție. Cea de-a doua încăpere poartă denumirea de „casa cea mare”, fiind mult mai spațioasă decât „căsuța” și este destinată păstrării „straielor” de sărbătoare, a ladei cu zestre și a oricărui obiect care are o semnificație aparte în viața familiei. Suprafața casei cu tindă și două încăperi (figura nr.12) se mărește prin construirea unei a treia camere numită „hiler”, inițial având rol de cămară. Apariția acesteia a fost posibilă datorită unor modificări realizate edificiului: prelungirea acoperișului și dublarea pereților din spatele casei. Oamenii cu o situație materială bună fac alte modificări precum apariția dușumelei în „casa cea mare” iar stâlpii casei sunt înfrumusețați cu o „crestătură”. Acest tip de casă prezintă o răspândire mare în satele vrâncene în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XIX-lea și primul deceniu al secolului al XX-lea.

Începând cu al doilea deceniu al secolului trecut pe fondul întrepătrunderii a unor influențe ale arhitecturii urbane termenul de tindă dispare fiind înlocuit cu cel de „sală a casei”, cu o extindere mai mare față de forma inițială. O altă noutate apărută în casa țărănească este înlocuirea „tabanului” din scânduri cu un plafon din tencuială – „bagdadia”, în special în „casa mare” și confecționarea dușumelelor din scândură. În zilele noastre, „casa cu sală” este întâlnită frecvent în satele Vrancei.

Casă tradițională din Soveja, Muzeul Satului din Crângul Petrești

Figura nr.12 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

În perioada anilor ’50 ”hilerul” este împărțit în două, prima parte păstrându-și funcția de cămară iar cea de-a doua devine cameră de locuit prin introducerea unui nou element: soba. În timpul regimului comunist locuința țărănească trece printr-o serie de modificări, cea mai edificatoare fiind eliminarea prispei.

Materialele de construcție folosite pentru ridicarea caselor sunt lemnul și piatra. Faptul că pădurea este considerată proprietate comună a sătenilor a permis utilizarea unor esențe chiar și de comunitățile situate în zona colinară. Astfel bradul, tisa și stejarul sunt frecvent regăsite în construcția locuințelor de la marginea Țării Vrancei.

Pentru fondarea temeliei era și este utilizată piatra pe care erau așezate tălpile casei cu ajutorul lutului. Până la apariția pardoselii din scândură în secolul al XX-lea, procedura de umplere a golurilor care reveneau de fapt suprafețelor ocupate de camere reprezenta o muncă grea și îndelungată dar care era ușurată de proprietar prin organizarea unei petreceri.

Din cele mai vechi timpuri tehnicile de lucru se refereau la cele legate de nuiele și pari. Tehnica bârnelor începe să ia locul vechilor tehnici dar va fi greu de asimilat în lumea vrânceană. Tehnica cioplirii și crestăturii a avut un rol important în înfrumusețarea pereților laterali și a grinzilor longitudinale ale prispei. Se poate observa o diferențiere la nivelul materialelor și tehnicilor care ajutau la construirea acoperișului. Astfel acoperământul „șatrei” oilor sau a altor anexe sau adăposturi temporare era constituit din paie, fân sau „ogrinji”. Pentru acoperișul caselor de locuit erau utilizate diferite materiale obținute din brad (scânduri, draniță, șindrila) iar ca tehnici de luru se evidențiau „învelitul” și „căprioreala” foarte greu de realizat deoarece presupuneau costuri mari a materialelor (fier, cuie din lemn de tisă, etc).

În anii ’50 ai secolului trecut apar noi componente care definitivează tehnica de construcție a acoperișului: „cucuveaua” confecționată din tablă de tinichigi prin care ieșea fumul și „țepușele” crestate, ultima inovație aparținănd meșterilor șindrilari din Soveja și Câmpuri.

Țăranii vrânceni sunt preocupați de înfrumusețarea casei din motive sociale: prezentarea zestrei fetei de măritat, întâmpinarea colindătorilor constituiau evenimente majore în cadrul vetrei sătești. De asemenea se poate observa că alegerea unei anumite tehnici de lucru implica totodată un anumit tip de ornament.

Cioplitura este una din cele mai vechi tehnici de împodobire a casei vrâncene care slujea în principal, așa cum am precizat mai sus, la modelarea grinzilor transversale ale prispei. Printr-o simplă subțiere se poate obține o formă specială reprezentată printr-un cap de cal. Motivul calului are o semnificație aparte în arta populară a spațiului vrâncean deoarece celelalte motive (florale, antropomorfe și zoomorfe) apar într-o proporție mică. Îmbinarea ciopliturii cu crestătura este considerată o tehnică ingenioasă, cu ajutorul ei fiind realizată una din cele mai remarcante piese din arhitectura tradițională, fruntarul casei.Elemente ale acestei tehnici sunt regăsite la edificiile bisericilor din lemn, fiind observată în acest sens asemănarea arhitecturii dintre fruntar și privdorul bisericii.

Crestătura – piesele componente ale casei tradiționale care se individualizează prin intermediul acestei tehnici sunt stâlpii și țepușele. Asocierea motivelor decorative „măr”, „floare”, „solz de pește” cu cele realizate cu ajutorul crestăturii (cercul, crucea, soarele, linia simplă și dinții de lup) a dus la constituirea unor adevărate capodopere arhitectonice din punct de vedere artistic. Alte părți componente care sunt văzute ca o notă specifică construcției și arhitecturii casei tradiționale, cum ar fi grinzile, nu sunt decorate fiindcă de „coarda casei” erau atârnate păpușile de caș, modul de confecționare și decorare a acestor obiecte fiind întru totul original Vrancei.

Tehnica traforului reprezintă o inovație a secolului trecut cu răspândire mare între anii ’20 și ’70, rolul său inițial fiind de împodobire a „zăbrelelor”. După primul război mondial va deveni principala tehică de decorare a casei tradiționale. Traforul prezintă o gamă largă de motive decorative, ineditul fiind arătat prin includerea în construcție a inițialelor proprietarilor și a datei la care a fost construită casa. După deceniul al șaptelea al secolului trecut gardul din scândură este înlocuit de cel de zid. Negrilești este unul dintre puținele sate din Vrancea unde se mai practică această tehnică.

Portul popular

Existența costumului popular este atestată din cele mai vechi timpuri. Modul de confecționare și părțile componente ale acestuia s-au adaptat erei respective, reliefului, condițiilor climatice și comuntăților locale. Costumul popular vrâncean nu se abate de la aceste reguli.

Datorită poziției geografice și condițiilor climatice portul popular vrâncean corespunde în linii mari cu aria portului de munte, fiind confecționat din lână. Un alt rol îl are ocupația sătenilor (creșterea animalelor, munca în pădure, activități cu caracter transhumant) fapt ce determină, de exemplu, portul cămășii vârâte în ițari.

Portul popular vrâncean prezintă caracteristici similiare cu costumele populare din zonele vecine. În acest sens, două exemple sunt însemnate: cojocul este identic cu cel de peste munți și portul fesului pe sub ștergarul de cap întâlnit la femeile din Vidra, Tichiriș, Ruget, obicei împrumutat din zona Râmnicului Sărat. Venirea altor populații nu a produs schimbări, ei adoptând portul popular al băștinașilor (Soveja).

Cele două conflagrații mondiale produc modificări ale portului popular, în special asupra culorilor. După această perioadă nefastă apar noi elemente cum ar fi vesta numită „mintean” sau „mânecar” (care va deveni obligatorie în portul de sărbătoare) sau vesta din blană de oaie cunoscută local ca bundă sau bundiță.

Se produc de asemena schimbări asupra materialelor pentru brodat. Tradiționalele materiale de arnic și firuță vor fi înlocuite cu mătasea vegetală și bumbacul iar lâna cu bumbacul „sacâz”. Sunt folosite foarte mult motivele vegetale și gama de culori se diversifică. Apare o nouă modă: femeile înstărite apelează la atelierele unor creatoare pentru achiziționarea unor costume populare autentice. În ceea ce privește încălțămintea opincile sunt înlocuite de bocanci la bărbați iar femeile vor purta ghete înalte sau pantofi cu baretă.

Portul bărbătesc vechi (figura nr.13) se compunea din: cămașă, ițari, obiele, brâu, curea, căciula și opinci. Până la începutul secolului trecut bărbații purtau părul lung ,iși ungeau părul cu unt topit și purtau cozi împletite. Portul cozii era permis doar feciorilor înstăriți, fiind consemnat ca o distincție socială. La aceea vreme doar preotului satului avea obligația de a-și împletii cozile. Obiceiul de a purta părul lung este reluat în anii 50 de bătrânii ce privieau la horelele jucate după cimpoi și fluier.

Portul bărbătesc, Muzeul Etnografic Paltin

Figura nr.13 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Cămașa era tip dreaptă, cu mâneci largi, guler înalt și materialul care acoperea spatele era dublat de o pânză din cânepă cu scopul de a proteja pânza de bumbac de deasupra de efectele transpirației. Apăreau diferențieri la cămașă în funcție de scopul utlizării. Daca era pentru câmp, cămașa avea gulerul îngust iar mâneca era confecționată dintr-un lat de pânză. La sărbători era folosită cămașa a cărei mânecă era croită dintr-un lat și jumătate de pânză. Ca broderii erau folosite firul metalic și sistemul de cheițe lucrate cu acul sau croșeta pentru prinderea bucăților de pânză care formau mânecile.

Una din piesele nou apărute la începutul secolului trecut era cămașa bărbătească „cu brățări”, dar care nu avea amploare în preferințele localnicilor. Această piesă era mult mai practică și mai ușor de confecționat. Prin folosirea „brățărilor” munca femeii devenea mai ușoară iar costurile materialeleor erau mai reduse.Suprafața destinată broderiilor se referea doar la partea de material care acoperea gâtul și desigur brățările.

Pantalonii bărbătești cunoscuți sub numele de ițari erau confecționați din lănă în patru ițe și țesuți la război. Țesătura putea fi simplă sau îngroșată la piuă, determinând ca ițarii să fie de două tipuri: „proști”, respectiv „bubăiț”. Cei „bubăiț” erau considerați ca fiind de calitate inferioară datorită materialelor folosite: păr și canuri, motiv pentru care erau purtați la muncile câmpului.

Ițarii mai pot fi „fără față”, unici în țară și purtați la orice ocazie și „cu față” sau „cu tur”.Pentru ca ițarii să fie cât mai încrețiți spre baza piciorului, materialul era măsurat de la axile. Obielele constituiau bucăți de material care înveleau glezna si labele picioarelor.

Brâul reprezenta piesa de bază pentru încingerea mijlocului, fiind țesut din lână în două ițe. Cureaua cunoscută local cu denumirea de „chimer” era utilizată pentru a ține bani, acte sau cremenea, iasca, amnarul necesare muncii câmpului sau în pădure. Chimerul era considerat obiect de lux, cei care îl purtau erau bine văzuți de restul consătenilor. Specific pentru acest spațiu erau curelele cu ținte.

Căciula era realizată din blană de miel, constituind piesa de bază pentru acoperirea capului. Purtarea căciulii reprezenta o obligație petru bărbați la acea vreme, făcând excepție cei rămași văduvi. Căciula avea forma rotundă si mai era cunoscută sub denumirea de „căciulă pască” deoarece seamăna cu pâinea pascală. Un alt tip de căciulă este cea „țuguiată” utilizată sporadic de bătrâni și ciobani. Cele uzate de adulți precum și alte piese vestiemntare erau preluate de feciorii lor.

Opincile erau lucrate din piele de porc și legate în dreptul gleznei cu ațe negre din piele de capră. Pentru sezonul rece vestimentația era completată de pieptarul din lânică care se purta peste cămașă. Ca haine de deasupra sunt cunoscute sumanele sau cojoacele confecționate din lână sau blana oilor.

Sumanele aveau manșetele foarte largi si un guler dublu răsfrânt. Cojocul de sărbătoare era identic cu cel din Țara Bârsei și în funcție de lungimea lui era purtat de femei (scurt), respectiv de bărbați (lung).

Portul femeiesc (figura nr.14) era alcătuit din cămașă, catrință și ștergar. Găteala capului și podoabele constituiau elemente definitorii pentru costumul popular femeiesc. Reprezentativ pentru ținuta femeii vrâncene era cămașa încrețită cu stanul și mânecile adunate în jurul gâtului și poale atașate obligatoriu. Dacă poalele lipseau cămașa nu era expusă pe culme fiindcă era semn de rușine. Stanul din spate se caracteriza printr-un încreț numit „gherdan” al cărui rol era de a păstra cutele într-o formă prestabilită. Acest tip de cusătură se va preta pentru crețurile de sub bentița gulerului sau deasupra brățărilor.

Portul femeiesc, Muzeul Etnografic Paltin

Figura nr.14 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Cămașa de tip carpatic prezenta următoarele variante: „cămașa fără altiță”, „cămașa cu altiță”, „cămașa cu mânecă răsucită” și „cămașa cu altiță” în formă de triunghi numită „chirușă”. Ultimul tip de cămașă s-a regăsit într-un număr redus în satele din Vrancea nordică, iminenta sa dispariție producându-se în perioada interbelică.

Un al doilea tip de cămașă intâlnit pe aceste meleaguri era cămașa dreaptă sau „cămeșoiul” destinată în totalitate costumului de lucru. Fiind confecționată din pânză de cânepă, era mult mai folosită decât cămașa încrețită datorită calității absorbante a materialului și a economisirii de material. Era completată de poale. Din îmbinarea celor două cămăși au apărut cămașa încrețită la gât și cu mânecă largă.

Câmpul ornamental era simplu sau încadrat cunoscut ca și „răură”. Decorul de acest tip nu mai este întâlnit în nicio zonă etnografică din țară. Cele mai cunoscute motive pentru decor erau crucea și „peștele-n coteț”.

Catrința sau ”fota” cunoștea mai multe variante pe teritoriul vrâncean: catrința neagră purtată de bătrâne și văduve, catrința vrâstată cu dosul negru și foile decorate cu vrâstre orientate vertical, catrința roșie sau roz (la fetițe) utilizată o perioadă scurtă. Definitorie pentru această piesă vestimentară era catrința aleasă cu fir sau cu mătase. Vrâstele de culoare roșie au fost înlocuite de cele verzi și albastre.

Ștergarul reprezenta un elememt estetic important penru portul femeiesc. Materialele folosite pentru obținerea acestora erau inul, cânepa, bumbacul, mătasea sau borangicul. În secolul al XX-lea apar alte elemente vestimentare: batistele, broboadele, tulpanul, baticurile. Ștergarul era greu de întreținut datorită culorii sale albe și este treptat înlocuit de broboade de către tinerele căsătorite.

Ștergarele destinate muncii câmpului erau țesute în două ițe din cânepă și bumbac, având dimensiuni reduse față de ștergarele utilizate la sărbători. Cele purtate la zile festive erau confecționate din „perișor” – o lână foarte subțire din bumbac simplu sau în amestec cu borangicul. Culorile preferate de femei erau albul, cremul și galbenul intens.

Modul de pieptănare și de găteală a capului erau stabilite după două criterii: vârsta și starea civilă. În jurul vârstei de 5 ani părul fetițelor era tuns rotund sau era strâns și legat cu o ață în mijlocul capului. Când părul creștea era împletit în două codițe care porneau de la tâmple și strânse la spate. Cărarea era obligatoriu pe mijloc.

În adolescență părul era împletit în două cozi pornind din spate către tâmple. Etapa următoarea constituia pentru toate fetele momentul cel mai așteptat și cel mai bine pregătit de familiile lor: scoaterea la horă. Găteala părului consta dintr-o singură coadă împletită, prinsă în coc cu ajutorul unor ace numite „spelci”. Coafura era completată cu mușcate albe, roze sau roșii. Această operațiune cerea tehnică și precizie.

Tinerele căsătorite își ondulau părul cu drotul achiziționat de la iarmaroace, acest mod de aranjare a părului fiind numit „pieptănătură cu cârcei”. Mai târziu femeile îsi găteau părul astfel: părul era împărțit în două și împletit sub forma unor două „coarne” strânse cu un „conci” și acoperite de „cârpă”, „fruntar” și ștergar cunoscută ca „pieptănătură cu coarne”.

Portul popular era definitivat de podoabe care puteau fi de două feluri: șiruri de mărgele puse la gât și peste cămașă, inele și cercei cumpărate de la iarmaroace sau târguri și salbe de argint făcute la comandă. Achiziționarea salbelor necesitau costuri mari de bani. Se purtau de asemenea salbe cu bani austrieci placate cu argint sau foarte rar cele din aur. Acestea erau dăruite icoanei Fecioarei Maria de la schitul Valea Neagră sau purtate în caz de secetă în convoaiele religioase până la Dunăre.

Portul popular modern

În anii premergători celui de-al doilea război mondial Țara Vrancei se confruntă cu așa numita criză a pânzei. Regimul totalitar întrerupe importul de bumbac care va avea repercusiuni asupra țeserii „pânzei de casă”, confecționarea costumului de sărbătoare devenind o raritate. Pe lângă bumbac mai sunt sistate firul pentru alesul catrințelor, fluturii metalici necesari broderiei și mătasea vegetală.

Încep să fie utilizate materiale produse în țară care sunt de o calitate joasă. De asemenea producția de lână nu mai acoperea nevoile gospodarilor pentru că o parte din ea este dată statului ca și cotă. În ciuda acestor fapte vrâncenii își păstrează tradiția confecționării costumelor populare.

Cămașa femeiască

În această perioadă se impun borderiile „pe fir” din mătase vegetală, pe „pânza de casă” (când mai poate fi procurată) sau pe „pânza albită” de proveniență industrială. Gama de culori se reduce folosindu-se foarte mult negru, iar ca fire textile se impune bumbacul mercerizat. Sunt confecționate cămăși din mătase având nuanțe preponderent de alb și crem. Specialiștii cred că măiestria și priceperea vrâncenilor se păstrează în ciuda vremurilor dificile.

O schimbare care se produce la nivelul cămășilor este folosirea tehnicii de țesut în război „ițât”, tehnică împrumutată de la femeile din Oltenia venite în satele vrâncene pentru a-și vinde iile. În prezent,doar costumele de sărbătoare (figura nr.15) mai sunt confecționate în acest fel de către femeile în vârstă. Demodarea „minteanului” a dus la apariția unei noi piese vestimentare numită „cheptărica” din catifea neagră cusută cu mărgele colorate. Odată cu adoptarea acesteia apare cămașa realizată din mătase de decor, nylon, voal și mai rar din pânză de bumbac industrială cu mâneci scurte și decorată cu mărgele din sticlă colorată.

Costumul de sărbătoare, Paltin

Figura nr.15 (Sursă:arhivă personală, iulie 2013)

Firul textil din aur sau argint este înlocuit cu lamé – ul care intră în compoziția țesăturilor de perete și a cuverturilor de așternut pe pat. O nouă inovație este coaserea bucăților de material care compun mânecile și staniile pe țesătură din nylon simplă de tip „plasă” sau „perdea”.

Portul bărbătesc

În urma cercetărilor s-a constatat că purtarea și confecționarea cămășilor bărbătești cu mânecă largă și a ițarilor din bumbac „sacâz”se oprește în anii ’50 ai secolului trecut. La evenimente precum nunta sau activități culturale apar sporadic bărbați îmbracați în port popular. În prezent portul popular rămâne piesa de baza pentru ținuta batrânilor la sărbători.

Sumanele, mânecarele, pantalonii drepți din stofă de lână și flanelul sunt singurele elemente vestimentare care nu își pierd valoarea. Opincile și pieptarul înfundat vor fi purtate până în anii ’80 după care frecvența lor începe să scadă. În zilele noastre numeroși oameni din fosta Țară a Vrancei poartă costumul popular (figura nr.16, figura nr.17) la sărbători sau festivaluri unde sunt prezenți ca și participanți.

Costumul popular, din Nistorești Costumul popular din Soveja

Figura nr.16 Figura nr.17

(Sursă: arhivă personală, august 2013) (Sursă: arhivă personală, august 2013)

Arta lemnului

Zona etnografică Țara Vrancei conservă din cele mai vechi timpuri arta prelucrării lemnului. Deși nu sunt păstrate obiecte care să confirme acest fapt, creativitatea și inginuozitatea creatorilor populari vrânceni dovedesc contrariul. În Vrancea arta prelucrării lemnului este transmisă din tată în fiu, astfel este pusă în evidență ideea de dăinuire a acestui obicei de-a lungul timpului. Obiectele cu caracter original și specific vrâncean sunt tiparele și păpușarele pentru caș cu crestături ornamentale unice, buciumul – instrument muzical confecționat doar în localiatea Spulber și celebrele măști ritualice realizate la Nereju (despre care voi vorbi în subcapitol intitulat Coreologie).

Tiparele rotunde (figura nr.18)

Sunt întâlnite în gospodăriilie satelor din vecinătata munților: Tulnici, Soveja, Negrilești. Pentru confecționarea lor, artiștii populari utilizează lemnul de frasin, ulm și părul sălbatic. Lemnul acestor plante prezintă caracterisitici excelente pentru obținerea tiparului dar și a cașului.Pe de o parte duritatea lemnului împiedică degradarea crestăturilor ornamentale iar pe de altă parte prezența în cantități mari a clorurii de sare este favorabilă obținerii unui caș cât mai sărat.

Autorul Ion Cherchiu remarcă în lucrarea sa „Arta populară din Vrancea” (2004) iscusința meșterului vrâncean de a ciopli și cresta lemnul fără o schiță a motivelor utilizate. Sunt obținute obiecte valoroase din punct de vedere artistic, fapt care accentuează priceperea vrâncenilor în acest domeniu.

Cele mai întâlnite motive decorative sunt reprezentările solare (dominantă fiind rozeta) și cele care țin de universul domestic, în principal – casa – cu referire la ”viziunea integratoare a omului în Cosmos, proprie păstorului din Miorița” (Cherciu, 2004). Dovada utilizării cultului Soarelui ca motiv decorativ din cele mai vechi timpuri o constituie descoperirea unor resturi arheologice cu reprezentări solare aparținând culturii Monteoru.

Tipare rotunde, Muzeul Etnografic Paltin

Figura nr.18 (Foto: arhivă personală ,iulie 2013)

Păpușile

Păpușile sunt tipare de formă dreptunghiulară, a căror caracteristică principală este maniera de redare a figurii și siluetei umane. Din punct de vedere a motivelor ornamentale, păpușile se împart în două categorii:

a. păpuși cu motive solare, romburi, stele și cruci

b. păpuși cu reprezentări schematice ale omului pe ambele părți sau fragmente ale corpului uman; în urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că omul a fost folosit ca motiv decorativ din Neolitic;

Gama obiectelor din lemn este completată de cupele de muls, ravale (folosite pentru raderea cașului), crinte (pentru storsul zerului), furci de tors, piese de la războiul de țesut (figura nr.19), coveți, linguri.

Piese de la războiul de țesut din Vrâncioaia, Muzeul Satului din Crângul Petrești

Figura nr.19 (Foto: arhivă personală, august 2013)

Vrâncenii din Nereju cultivă arta pirogravurii reprezentată prin obținerea unor decorațiuni cu funcție estetică deosebită pentru folclorul acestui ținut. Pentru susținerea acestei afirmații sunt puse în evidență cofițele utilizate la nunți, pomeni sau ca piesă de decor pentru interiorul casei. Aceste vase pirogravate se remarcă prin ornamentica cu motive solare, între care vârtejul ocupă un loc important.

În seria obiectelor pirogravate fără funcție estetică intră vasele pentru păstrarea apei, cunoscute sub numele de cofă. Ca și motiv decorativ predominant întâlnit este floarea stilizată care poartă denumirea de „puiu’ cofelor”. În perioada contemporană acest domeniu trece prin diferite schimbări reflectate în mod negativ prin decorarea cofițelor cu motive ca bradul, păsările saut florile, strident colorate.

Piesele de mobilier din interiorul caselor (laviță, scaune, pat, masa joasă) se remarcă prin simplitatea construcției dar cu rol estetic distinct. O categorie aparte este reprezentată de sărărițe și lăzile de zestre, cunoscute mai ales pentru decorațiuni.

Lăzile de zestre (figura nr.20, figura nr.21) de pe aceste meleaguri intră în categoria lăzilor cu capac drept întâlnite pe tot teritoriul țării. Meșterii îmbină excelent linia, cercul și semicercul ca tehnică de decorare. Efectele artisitice sunt accentuate de prezența baițuirilor negre și roșii, mai ales la piesele al căror decor este dispus în casete. Fețele centrale ale lăzilor se evidențiază prin folosirea motivelor: rozeta sau crucea înscrisă într-un cerc, motive vegetale.

Ladă de zestre din Câmpuri, Muzeul Satului din Crângul Petrești

Figura nr. 20 (Foto: arhivă personală, august 2013)

Ladă de zestre, Muzeul Etnografic Paltin

Figura nr. 21 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Arta țesutului

Interiorul caselor vrâncenilor este pus în valoare de multitudinea de cergi, valuri de stofă și laicere confecționate cu multă grijă și dragoste de către femeile vrâncene. Materia de bază a acestei mici industrii textile o constituie lâna.

Principala ocupație a țăranilor din cele mai vechi timpuri a fost creșterea oilor. Această activitate a fost cosemnată prima dată de către cărturarul Dimitrie Cantemir în vestita lucrare „Descriptio Moldaviae” (1716), evidențiind totodată calitatea excepțională a pajiștilor naturale din Munții Vrancei. Oieritul a continuat să ocupe un rol important și în perioada răzeșiei vrâncene, în secolul al XX-lea suferind un declin din cauza reorientării localnicilor spre o altă resursă naturală valoroasă – pădurea.

Deși încep să fie cultivate plantele textile, cânepa având un rol preferențial în acest tip de producție, nu sunt obținute produse de calitate ca și cele din lână.

Frumusețea interiorului vrâncean este dată de prezența cergilor și a lăicerului numit local „păretar” care se disting în aria largă a țesăturilor de același tip din țară. În trecut cerga de Vrancea (figura nr.22) rivaliza cu cea a covăsnenilor din Brețcu. Astăzi cerga se țese în culori viu colorate.

Cergă din Năruja, Muzeul Satului din Crângul Petrești

Figura nr.22 (Foto: arhivă personală, august 2013)

Păretarele sunt piese de dimensiuni mari (peste 30 de coți), al căror lățime diferă în funcție de perioada din care provine. Piesele vechi prezintă următoarele caracteristici: sunt înguste, coloritul este vegetal, au o compoziție dinamică și câmpuri ornamentale care se succed la distanțe egale. Sunt întâlnite păretare cu motivul decorativ central rombul care se aseamănă foarte mult cu cel din nordul Moldovei.

Găsirea unui motiv ornamental ilustrativ a constituit o sarcină destul de dificilă, la început fiind obținute păretare înfățișate cu o oarecare stângăcie. Cele ma utilizate motive sunt: rombul, grebla, creanga, „blendac” (o variantă a crengii), „ghiocul”, „gura păpușii”, „mocănelul”, „ruja”, etc. În ceea ce privește coloristica păretarului sunt întâlnite culorile naturale (de la galben-verzui la castaniu), culori tari (limita dintre mov închis și vânăt), culori chimice (roșu,roz,portocaliu,verde „chiclazar”, albastru închis).

Alte țesături obținute din lână sunt „scoarța în bobi” și „costanda”, a căror confecționare presupune utilizarea unei cantități mai mici de lână și a tehnicii de lucru „țesut în 4 ițe”. Piesele cu denumirea generică de ștergar diferă din punct de vedere artistic de ștergarul ca parte componentă a costumului femeiesc. Sunt răspândite ștergarul de uz curent (pentr șters fața și mâinile sau acoperirea alimentelor) și ștergarul de cap (marama) pus deasupra ferestrelor la sărbători.

În categoria ștergarelor se impune șervetul cu motive decorative identice cu cele de la păretar.”Nota particulară a vrâstei de la șervetul de Vrancea este dată de baterea pe rost a firului obținut prin răsucirea a două culori – în general roșu și alb, ca la ața mărțișorului – numit presuceală” (Cherciu, 2004). Șervetele sunt „împărțite” pe două categorii din punct de vedere cromatic: „șervete alese” cu arnici galben, roșu, albastru și negru și șervete în culori vii. Specific acestei zone sunt „șervetele ținute” cu rol fundamental în decorarea interiorului caselor.

Trecând într-o altă sferă, cea a ceremonialului, în ansamblul țesăturilor tradiționale intră șervetul de schimb și năframa de vornic. Cele două aparțin ca tehnică de lucru broderiei artistice. Șervetul de schimb confecționat din lânică multicoloră, cusut cu fir de aur și argint și împodobit pe margini cu franjuri sau fluturi „canafi” este oferit de mireasă ca dar mirelui. Șervetul de schimb era unul din piesele prețioase ținute în lada de zestre, scos la zile mari pentru a fi așezat la icoană, pe perete, pe oglindă sau dimpotrivă în momente de suferință și durere când unul din soți murea, șervetul era rupt în două, o bucată fiind pusă în mâna mortului. Cealaltă bucată era păstrată până la moartea celuilalt când era urmat același procedeu ca și în cazul primului decedat. Credința populară spunea că prin ruperea șervetului cei doi soți se puteau întâlni pe lumea cealaltă.

Năframele de vornic constituiau motiv de competiție între fetele mari în vederea obținerii celei mai frumoase năframe. Acestea erau brodate înainte de nuntă și prinse în pieptul vornicului în ziua nunții de către mireasă sau „sora mirelui”. Începând cu anii ’60 ai secolului trecut năframa își pierde valoarea, fiind confecționată din mătase de croitorul satului și folosită ca o simplă batistă.

Revenind la obiectele din interiorul camerei se remarcă prezența vetrei, patului, mesei joase, scaunelor și laviței. Spre deosebire de celelalte zone etnografice din țară, vatra este așezată într-o zonă centrală fiind formată dintr-un cuptor și un coș din nuiele lipite cu lut. O altă deosebire față de celelalte zone, cu excepția județului Mehedinți, este faptul că odăile sunt locuite tot timpul anului. Pe vatră sunt expuse toate vasele trebuincioase familiei. În spatele ușii este amplasat un dulap care poartă denumirea de „blidar” pe rafturile căruia sunt puse toate obiectele casnice utilizate în ziua respectivă. Patul și lavițele sunt „împodobite” cu cergi, pături, șervete, perne. Lada de zestre este așezată la capătul patului peste care sunt puse „straiele” și bucăți de materiale din lână.

Trecerea la modernism are repercusiuni asupra organizării spațiului interior, vatra fiind înlocuită cu soba din cărămidă sau olane, creșterea numărului de ferestre a impus o micșorare a suprafeței cu piese decorative (păretar, „costanda”, „scoarța în bobi”) sau apariția mesei și scaunelor înalte.

Muzee

Oamenii vrânceni, preocupați de păstrarea, conservarea și dăinuirea în timp a etnografiei și folclorului vrâncean (cu excepția Colecției etnografice private Zestrea), au decis să înființeze muzee în care sunt adunate laolaltă toate obiectele care țin de cele două domenii enumerate mai sus.

Muzeul Rădăcina Vrancei este situat în comuna Bârsești fiind înființat de un localnic în anul 2004. Cele mai multe exponate sunt donații ale sătenilor, muzeul conservând peste 400 de obiecte: fotografii, acte, arme din primul și al doilea război mondial, instrumente muzicale, obiecte casnice, piese de costum popular.

Casa Tudorei Vrâncioaia constituie o mărturie a legendei domnului Moldovei și bătrânei Vrâncioaia. Este situată pe Dealul Dumbrava din Bârsești. În perioada comunistă edificiul reprezenta loc de adunare a sătenilor la sărbatori sau alte evenimente festive. În 1990 casa a fost vandalizată așa că autoritățile au ridicat un nou edificiu din donațiile primite. Oamenii locului spun că nu se mai păstrează niciun obiect al Tudorei Vrâncioaia.

Muzeul ”Memorial Soveja” din localitatea Rucăreni,comuna Soveja conservă peste 100 de obiecte cu carater etnografic și memorial (scaunul și biroul marelui geograf Simion Mehedinți dar și a altor personalități locale). Clădirea în care sunt expuse obiectele este de fapt o casă tradițională sovejană.

Tot în aceiași localitate a fost înființată în anul 2003 Colecția etnografică privată Zestrea, aflată sub atenta îngrijire a doamnei Maria Chiriță. Originară din zona Tecuciului, doamna Chiriță a fost dintotdeauna pasionată de colecționarea de obiecte. Astfel că în călatoriile sale pe meleaguri vrâncene a fost impresionată de modul în care comunitatea sovejană își conservă tradițiile și a decis să își deschidă un muzeu în localitatea Rucăreni. Colecția cuprinde obiecte din zona Tecuciului, Sovejei, Galațiului, Rucărului, ultimele trei zone fiind organizate pe colțuri tematice.

Muzeul Etnografic Paltin (figura nr.23) localizat în comuna omonimă a fost construit în 1971 de către primarul de la aceea vreme, acesta având în vedere ca edificiul să prezinte caracteristici arhitecturale ca și vechile case din zonă. O notă aparte a acesui muzeu este dată de conservarea unui exponat important pentru istoria acestei zone: cea mai veche hartă a transhumanței din munții Vrancei. Muzeul adăpostește piese de port popular, obiecte casnice, unelte agricole, mobilier, obiecte de artă populară, fotografii care ilustrează viața țăranului.

Intrare la Muzeul Etnografic Paltin

Figura nr.23 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Sărbători

Cele mai importante sărbători de pe teritoriul Țării Vrancei sunt cele de iarnă și de Paște. Datinile de Crăciun și Anul Nou nu au un caracter specific vrâncean, ele desfășurându-se pe tot spațiul românesc: colindatul, plugușorul, jocul Caprei și a Ursului.

Obiceiurile de Paște prezintă o conotație deosebită deoarece au caracter tradițional și continuu fiind practicate din cele mai vechi timpuri. În comunele Nereju și Năruja se merge cu Vălăritul în a doua zi de Paște. Flăcăii de însurătoare se întâlnesc în centrul satului pentru a-și stabili conducătorul numit vătaf. Băiatul care reușește să ridice o piatră deasupra capului este numit șeful vălar. Următoarea etapă este desemnată „cloșcarilor”(băiețandrii mai mici) de a strânge în desagi ouă și pască. Flăcăii grupați în cete duc desagile la biserică pentru a primi binecuvântarea preotului. Acesta le dăruiește o năframă albă pe care o leagă de vârful unui băț. Ceata (figura nr.24) pleacă în sat la casele unde sunt fete de măritat. Ajunși la gazde sunt ospătați și joacă hora cu fetele. Domnișoarele nu se lasă ușor la joc întrucăt îî pun pe băieți să alerge după ele prin curți și livezi. Dacă părinții acceptă flăcăul este stabilită o a doua întâlnire când este fixată data nunții. Practic, vălăritul este un fel de logodnă.

În final, flăcăii pleacă cu merinde (ouă roșii, pască, cozonac) de la gazde. Se adun la o casă stabilită anterior Vălăritului pentru a mânca merindele și a juca hora.

Grup de vălarii pregătiți să plece prin sat

Figura nr.24

(Sursă: articolul „FOTO Vălaritul și scrânciobul,obiceiuri de Paști în Vrancea arhaică”, ziarul Adevărul.ro, aprilie 2014)

Un alt obicei care are loc în aceiași zi este Scrânciobul sau Hora cu Scrânciob și adună laolaltă toți sătenii pentru a asista la datul în leagăn a tinerelor fete. Leagănul numit „dulap” sau „scrânciob” este construit de feciori pentru fetele pe care le curtează. Acestea îî răsplătesc pe flăcăi cu ouă roșii pe care le țin în sân sau în buzunare. Se spune că fetele care au fost date în scrânciob își vor îndeplini visele și vor trece mai ușor peste greutățile din acel an. După Paște, scrânciobul este dezmembrat și depozitat de către feciorul care s-a ocupat de instalarea lui și nu mai este folosit decât anul viitor la hora de Paște.

Menționez că aceste obiceiuri nu mai sunt practicate, ele fiind doar reproduse în timpul sărbătorilor pascale cu scopul de rememorare a vechilor tradiții.

Un obicei de mult apus este prinsul suratelor (Surăția), obicei practicat de fete în prima zi de Paște. Fetele nemăritate se adunau la casa uneia din ele și pregăteau o masă cu ouă roșii, colaci și pască. Ele făceau schimb colaci, ștergare brodate în casă și ouă încondeiate. Apoi fetele se prindeau „surate până la moarte” și își jurau să nu se dușmănească și să nu își fure unei alteia iubitul. La această adunare era prezent un bărbat înstărit alest de gospodarii satului pentru a pecetlui jurământul. Astfel se crea o legătură între fetele aparținând aceluiași grup de vârstă.

Încondeierea ouălor

Gospodinele din Vrancea dovedesc multă pricepere, răbdare și iscusință în arta încondeierii ouălor. Tradiția spune că ouăle care vor fi vopsite și încondeiate sunt alese în „Miezul Păresii” (Miercurea Mare). Ouăle trebuie să fie de găină cu următoarele carateristici: să fie mari, proaspete cu coaja netedă și curată, ultima caracteristică fiind necesară pentru ca vopseaua și desenul „să prindă” mai bine. Vopsirea ouălor se face în Joia Mare dar daca este nevoie se continuă și vineri sau chiar sâmbătă.

În trecut tehnica de vopsire și încondeiere se referea la folosirea următoarelor trei elemente: ceara curată de albine, vopseaua (realizată din plante) și încondeierea se făcea cu ajutorul „condeiului” format dintr-un băț drept în vârful căruia se fixa un tub subțire din tablă prin care se trecea unul sau trei fire de păr de porc.

„Condeiul” sau „chișița” mai este folosită de unele gospodine cu variantele „pcișiță” și „pchișiță”.În regiunea vrânceană sunt prezente patru feluri de ouă: monocrome numite „merișoare”, momocrome cu ornamente – „chicate”, „scrise”, „încondeiate”; cele policrome și încondeiate poartă numele de „ouă muncite” și cu ornamente de ceară în relief cunoscute ca „ouă chinovărite”.

Creatoarele se diferențiază între ele prin varietatea desenului, modul de abordare a suprafeței oului și prin motivele utilizate: zoomorfe (unghia caprei, creasta cocoșului, urechea iepurelui, racul șchiop, albina, rochița rândunicii), vegetale (lalea, ghiocel, ghinda, trifoi, brândușa, frunza stejarului), motive din universul gospodăresc (fierul plugului, frâul înnodat, desagii popii, fierăstrăul ,scrânciobul), cosmic (luceafărul mare ,luceafărul mic, soarele) sau religios (crucea, mâna Maicii Domnului, mâna milogului). În funcție de „felul” ouălor, tehnica de încondeiere este înfățișată de gospodine astfel:

a. ouăle „merișoare” erau fierte direct în vopsea sau în apa cu sare și după vopsite; apoi stăteau câteva minute în vopseaua diferit colorată;

b. ouăle „chicate”: ceara era încălzită într-un vas de lut la gura sobei; ouăle erau date cu ceară în funcție de modelul ales si apoi întroduse în vopsea; după ce erau scoase se ștergeau de ceară

c. ouăle „muncite”: implica încondeieri și vopsiri succesive pentru obținerea unei cromatici policrome; părțile oului care nu trebuiau să „prindă” vopseaua erau acoperite cu ceară caldă; apoi erau scufundate în vopsea galbenă și scoase pentru a fi șterse de ceara veche. Urma un nou strat de ceară care acoperea și unele părți vopsite în galben. Același procedeu era folosit pentru următoarele culori: roșu, verde sau albastru. După ce se răceau erau unse cu grăsime.

d. ouăle chinovărite erau fierte, răcite și apoi încondeiate cu modele în funcție de imaginația creatoarei. Spre deosebire de celealte tipuri de ouă acestea nu erau unse cu grăsime.

Boteitul oilor este o cutumă care are loc în fiecare an de Sfinții Constantin și Elena în comuna Negrilești. Potrivit tradiției, sărbătoarea corespunde cu urcarea turmelor la munte. Toți oamenii locului se adună în fața bisericii unde sunt aduse și sfințite oile (figura nr.25) în cadrul unei slujbe ample. Binecuvântarea primită se referă la protecția divină împotriva intemperiilor și stihiilor din pădure. Spectatorii asistă la o „târguială” demonstrativă dintre ciobani și proprietarii oilor. După lungi negocieri, aceștia ajung la un acord: ciobanii vor primi un salariu în schimbul căruia sunt obligați să dea proprietarilor câteva kilograme de caș și urdă.

Sfințirea oilor, Boteitul oilor, 2011

Figura nr.25 (Sursă: http://www. vranceaturistica. ro)

Coreologie

Dansuri rituale cu măști

„Chipărușul” reprezintă un element primar al perpetuării tradiției atât pentru satul în care a apărut, Nereju, cât și pentru zona etnografică în care se desfășoară. Acest ritual de înmormântare redat prin dans este practicat din perioada precreștină.

„Chipărușul” constă în realizarea unui dans în fața casei decedatului sau decedatei de către doispreze bărbați ale căror fețe sunt acoperite de măști tradiționale confecționate din piei de animale sau din lemn de către meșterii locali. Măștile ”schițează figura omenească în structura ei genuină: capul printr-o formă ovoidală, ochii holbați prin două găuri rotunde, gura crispată printr-o trăsătură transversală, pletele prin câlți și barba printr-o blăniță” (Ion, 2007).

Bărbații așezați unul în spatele celuilat și legați printr-un lanț, simbolizând lanțul vieții, dansează în jurul unui foc al cărui combustibil constă din obiectele persoanle ale mortului, bucăți din gardul gospodăriei sau din resturile lemnoase ale sicriului. Dansul este însoțit de sunetele fluierului, ocarinei, tarafului, tobei și cobzei, fiind precedat de câteva strigături în care omul, asemuit „pomului” – simbolul vieții – se ridică la ceruri spre „lumina veșnică”. Jocul în jurul focului marchează momentul despărțirii de cel „plecat”.În timpul jocului dansatorii sar peste foc ilustrând astfel momentul curățirii, al purificării sufletului decedatului înainte de a se înălța la ceruri.

Acest obicei se păstrează și astăzi,fiind practicat doar la priveghiul persoanelor în vârstă sau în cadrul festivalurilor care au loc la nivelul județului.În acest sens a fost înființat Ansamblul folcloric ”Chipărușul” (figura nr.26).

Ansamblul Folcloric „Chipărușul”, Festivalul „Pe plaiul Tojanului”, 2013

Figura nr.26 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Dansuri populare

Danțul miresii este o horă jucată de flăcăi și fete înainte de a pleca la biserică. În mijlocul horei se pune un vas din lemn cu apă numit șiștar. În timpul horei mireasa amenință cu piciorul că va răsturna șiștarul. Acest fapt se întâmplă de trei ori. După terminarea horei mireasa ia șiștarul cu apă, amenință de două ori spre mire, iar a treia oară aruncă apa spre el. Dacă îl udă este semn că femeia va conduce în casă. În același timp mirele amenință de trei ori spre mireasă cu un bici, ultima dată fiind necesară să o lovească tare. Dacă reușește este semn că el va conduce în casă.

Hora satului înfățișează o manifestare artistică și socială importantă în cadrul oricărei comunități sătești. Astăzi mai este practicată în comunele Vrâncioaia, Coza, Paltin, Năruja. Ea constituie pentru dansatori un moment de desprindere, de distracție după zilele de muncă. Din cele mai vechi timpuri hora simbolizează momentul ieșirii în lume a tinerilor, un mijloc de evidențiere a acestora în cadrul vieții sătești și de a-și găsi viitorul soț/viitoarea mireasă.

În trecut, hora prezenta un grad mare de periodicitate, fiind jucată în fiecare duminică și în perioada sărbătorilor de iarnă și pascale. Tinerii se adunau la horă pe la prânz și jucau până la asfințitul soarelui. Ea se desfășura în fața hanurilor sau cârciumilor fapt ce permitea prezența unui număr cât mai mare de participanți.

În prezent hora satului este înlocuită de bal care are o desfășurare nocturnă și are loc în spații închise cu un număr restrâns de participanți. Hora mai este jucată în cadrul festivalurilor cu caracter tradițional (figura nr.27).

Hora jucată de tinerii din Năruja, Festivalul „Pe plaiul Tojanului”, Paltin

Figura nr.27 (Foto: arhivă personală, iulie 2013)

Ceramica

Săpăturile arheologice din zona arhaică a Vrancei pot fi încadrate în timp pe la mijlocul secolului al XX-lea și în spațiu la nivelul comunei Bârsești. În apropiera Bârseștilor au fost descoperite obiecte și vase ceramice din epoca Hallstattiană precum și fragmente ceramice aparținând culturii Crișului. Tot în aria limitrofă a satului, mai exact la o distanță de 200 metri au fost găsite fragmente ceramice ale culturii geto-dacice din secolele al II-lea și al III-lea. Materialul descoperit consta într-o serie de vase neîntregite lucrate la mână și la roată. La 600-700 metri spre sud de Bârsești au fost găsite resturi arheologice aparținând de cultura La Tène. În urma săpăturilor au fost scoase la suprafață fragmente ceramice din pastă de lut ars lucrate la roată.

La Poarta Vrancei, în localitățile Vidra, Irești și Voloșcani au fost descoperite resturi de ceramică din epoca Bronzului și perioada geto-dacă. Dintre cele trei sate se remarcă Ireștiul care a cunoscut o perioada lungă și înfloritoare de obținere a ceramicii. Dezvoltarea artei ceramice în Irești s-a datorat următoarelor două motive: priceperea și îndeletnicirea comunității sătești pentru prelucrarea lutului și așezarea geografică favorabilă negoțului.

Acest centru a produs două tipuri de ceramica: neagră și roșie nesmălțuită. Vasele obținute erau vândute, fie prin intermediul târgurilor de la Vidra și din perioada interbelică la cele din Tichiriș, Năruja și Bârsești, fie prin comerțul ambulant.

În evoluția artei olăritului din Irești se disting două etape: prima se caracteriza printr-o producție dominantă de ceramică neagră și roșie lucrată din argila procurată din carierele locale; din multitudinea de oale produse oțetarele constituiau piesa de rezistență care se evidenția prin forma unică și măiestria olarului în modelarea pastei. Oalele erau împodobite cu străvechiul motiv al valului sau cu brâie succesive din humă. După cel de-al doilea război mondial producția de ceramică se reduce, vasele realizate având drept utilizare păstrarea și acrirea naturală a laptelui.

Cea de-a doua etapă se referă la introducerea smalțului și înlocuirea materialului de bază, lutul,cu un amestec care pe lângă argilă conține mâlul aluvionar scos din albia râului Putna. Unii cercetători consideră acest fapt motivul pentru care ceramica roșie nesmălțuită nu mai este produsă. Vasele nou obținute se modelează ușor, sunt smălțuite din cauza porozității pereților dar își pierd finețea pentru care erau cunoscute. Apar noi motive pentru împodobire: „calea rătăcită”, „creanga bradului”, „pupăza”, „floarea”, dar și culori: roșul cărămiziu, verdele și brunul.

Din păcate astăzi arta olăritului din Irești a dispărut ca urmare a trecerii în neființă a ultimilor olari din sat și a lipsei preocupării generației tinere pentru perpetuarea tradiției.

4. VALORIFICAREA POTENȚIALULUI TURISTIC

Localitățile Vrancei arhaice dețin un amplu potențial (natural, antropic, etno-folcloric) prezentat în capitolele anterioare și care poate fi valorificat prin intermediul turismului. Dintre cele cinsprezece unități admistrative de pe teritoriul Țării Vrancei doar Soveja și Tulnici prezintă o infrastructură dezvoltată pentru practicarea turismului. Tulnici are în componența sa patru sate: Tulnici, Coza, Lepșa și Greșu, ultimele două fiind înscrise pe harta turistică a județului.

Situate la poalele munților Vrancei, cele două localități au fost favorizate din acest punct de vedere deoarece aveau deschidere spre Transilvania prin județul Brașov fapt care a dus la o mdernizare mai rapidă a înfrastructurii rutiere. Un alt aspect pozitiv a constituit prezența numeroaselor atracții naturale: pe de o parte Tulnici cu o suprafață forestieră mare care a dus la apariția unor arii protejate atractive din punct de vedere estetic, pe de altă parte Soveja care era cunoscută pentru izvoarele sale sulfuroase, minerale, clorurate și sodice cu proprietăți terapeutice. În prezent monopolul industriei turisitice vrâncene este deținut de Tulnici, cu satele amintite mai sus, într-un procent de aproximativ 90.

Baza tehnico-materială turistică

Baza de cazare se referă la totalitatea dotărilor cu funcție turistică dintr-o țară, regiune, zonă, oraș, etc. care oferă turiștilor următoarele servicii: condiții optime de înnoptare și odihnă pe o anumită perioadă de timp, în baza unor tarife stabilite în funcție de gradul lor de confort, de perioada aleasă pentru petrecerea timpului liber și care poate asigura uneori servicii pentru alimentație și agrement. Existența acesteia este condiționată de o serie de factori: cadru natural favorabil practicării turismului, prezența unor obiective naturale și/sau antropice atrăgătoare din punct de vedere turistic, infrastructura de transport dezvoltată și lista poate continua.

În zona Lepșa-Greșu, începând cu anii ’90 sunt construite o serie de imobile cu destinație turistică, ale căror proprietari sunt din Brăila, Galați, Constanța, București și Vrancea. Noțiunea de imobil cu funcție turistică nu este clar definită deoarece la nivelul acestor două sate majoriatatea clădirilor cu destinație turistică poartă denumirea de case de vacanță.

Raportându-mă la datele oficiale oferite de primăria din Tulnici, în perioada anilor 1990-2003 au fost construite peste 900 de case de vacanță în Lepșa, fiind ilustrat totodată gradul mare de antropizare al zonei. Dintre structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, aici se întâlnesc: pensiuni agroturistice, taberele pentru elevi și preșcolari, vile, cabane turistice, moteluri și hoteluri.

Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică, în județul Vrancea, în perioada 2000-2013 numărul structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică a crescut de la 33 la 49. Această creștere corespunde doar comunei Tulnici, unde au fost identificate 18 structuri de cazare turistică anul trecut spre deosebire de anul 2000 când erau 10. La polul opus se află Soveja unde numărul acestora s-a redus de la 7 la 1.

Cele două figuri de mai jos ilustrează principalele categorii de structuri de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică existente în Tulnici, respectiv Soveja din 2000 până anul trecut.Analizând graficul reprezentat pentru Tulnici (figura nr.28) putem observa predominarea pensiunilor agroturistice, numărul lor variind în intervalul de 14-19 structuri de acest tip, în 2013 fiind semnalată existența a 14 pensiuni. Celelalte tipuri de structuri de cazare turistică prezintă un număr de 1-2 structuri.

Într-o altă perspectivă total negativă din punct de vedere turistic este înfățișată Soveja. Din figura nr.29 putem remarca existența unui hotel, a unui motel și a unei tabere de elevi și preșcolari până în anii 2008-2009 și tot din acest ultim an apariția singurei pensiuni agroturistice din zonă. Deși în anul 2012 apar două hoteluri, respectiv doua vile, în anul care vine acestea nu se mai regăsesc în datele oficiale.

Structurile de primire turistică(doar pensiunile agroturistice din Lepșa) pot fi de 1,2,3 și 4 margarete,au prețuri accesibile(între 50-150 lei) și prezintă numeroase facilități în cameră(baie,TV,frigider,balcon,încălzire la centrală,internet,uscător de păr,etc.).

Grafic Numărul structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din Tulnici

Perioada 2000-2013

Figura nr.28 (Sursă date: Institutul Național de Statistică)

Grafic Numărul structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din Soveja

Perioada 2000-2013

Figura nr.29 (Sursă date: Institutul Național de Statistică)

În ceea ce privește capacitatea de cazare turistică din Tulnici (figura nr.30) pozițiile fruntașe sunt deținute de taberele de elevi și preșcolari cu 200 de locuri de cazare, respectiv de pensiunile agroturistice cu 255 locuri de cazare (conform datelor oficiale din 2013).Numărul acestora s-a redus în acest an datorită condițiilor precare de cazare.

Grafic Capacitatea de cazare turistică existentă pe tipuri de structuri de primire turistică din Tulnici

Perioada 2000-2013

Figura nr.30 (Sursă date: Institutul Național de Statistică)

În Lepșa baza materială de alimentație publică se referă la unitățile de alimetație din incinta structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, unde turiștii dispun de o bucătărie utilată complet pentru a-și găti sau alteori personalul angajat se ocupă de servirea clienților. Tot în incinta acestor stabilimente poți găsi restaurante, baruri sau cafenele.

În baza de agrement sunt incluse următoarele facilități: saună, bowling, jacuzzi, biliard, sală de conferințe, grătar, piscină,discotecă, ATV-uri, locuri de joacă pentru copii, terenuri de sport, mese de ping – pong.

Din păcate, Lepșa nu poate fi considerată o stațiune de ordin regional și nicidecum național, fapt care implică de asemenea lipsa concurenței. Cauzele care stau la baza acestui fapt sunt: neîncadrarea în mod oficial în categoria stațiunilor turistice, baza de cazare slab dezvoltată, lipsa cererii și ofertei turisitice, neimplicarea autorităților locale și județene pentru ca Lepșa să se dezvolte din punct de vedere turistic.

Tipuri și forme de turism

Activitatea turistică este slab dezvoltată la nivelulul întregului județ. Referindu-mă doar la zona analizată, acest fapt este confirmat atât de numărul redus al structurilor de primire turistică, cât și de lipsa unei oferte turistice. Dacă te duci la orice agenție de turism din Focșani vei găsi oferte pentru orice stațiune sau regiune din țară sau pentru străinătate mai puțin pentru zona în cauză. Pentru a afla de atracțiile din acest areal turiștii preferă să își procure informațiile de la rude, prieteni, de pe internet sau călătoresc din curiozitate.

În ciuda acestui fapt satele care alcătuiesc Țara Vrancei prezintă numeroși factori favorabili dezvoltării activității turistice. Dintre aceștia enumăr: peisaje minunate, climatul temperat – continental moderat, prezența numeroaselor obiective și monumente, existența unor tradiții și obiceiuri care te „conduc” într-un spațiu și timp de mult apuse, atmosfera plăcută creată de localnicii dornici de a intra în vorbă cu turistul. Astfel pot fi dezvoltate următoarele tipuri de turism pe întreg teritoriul Țării Vrancei:

turismul de odihnă și recreere: așa cum am precizat zona dispune de numeroase peisaje ferice care îți induc sentimente de pace, liniște, reîntoarcerea la natură, necesare pentru relaxarea fizică și intelectuală;

turismul etno – folcloric: dat de respectarea tradițiilor și obiceiurilor populare, de purtarea costumului popular, de confecționarea unor obiecte din lemn atrăgătoare din punct de vedere estetic și artistic, de existența caselor tradiționale, de confecționarea unor materiale brodate într-un mod ingenios de femeile vrâncene;

turismul religios: localitățile prezintă numeroase obiective religioase caracterizate prin simplitate și măiestria construcției;

turismul rural și agroturism: arealul se caracterizează prin prezența caselor tradiționale care pot fi amenajate turistic; turiștii se bucură atât de cazarea într-un spațiu tradițional, cât și de participarea la prepararea produselor locale: țuică și vin de diferite sortimente, brănză, caș, cârnați sau învață lucruri noi cum ar fi cioplirea lemnului, țesutul la război;

turismul de vânătoare și pescuit sportiv: se bazeză pe un important patrimoniu cinegetic (urs, capra neagră, mistreț, cerb, căprioară) și piscicol reprezentat de păstrăv;

turismul balnear: investiții pentru refacerea infrastructurii de tratament, a instalațiilor de tratament și cumpărarea de aparatură medicală de ultimă generație pentru ca Soveja să redevină stațiune balneară precum și punerea în aplicare a diferitelor proiecte cu caracter turistic cu scopul de a valorifica izvoarele minerale cu calități curative din comuna Vizantea;

turismul festivalier: pus în valoare de organizarea festivalurilor cu caracter etnofolcloric: Festivalul – concurs interjudețean de muzică populară „Comoara Vrancei” (Năruja), Festivalul Folcloric „La Muchia Bradului” (Nereju), manifestarea tradițională „Boteitul oilor” (Negrilești), Târgul tradițional de la Tichiriș (Vidra), Festivalul folcloric „Baba Vrâncioaia” (Bârsești) și Festivalul – concurs interjudețean al ansamblurilor folclorice tradiționale – Pe Plaiul Tojanului”(Paltin);

turismul cultural: este favorizat de existența numeroaselor monumente istorice, muzee etnografice, Mausoleul Eroilor din Soveja, Casa Memorială Moș Ion Roată, Cimitirul ostașilor germani;

ecoturismul: ansamblul rezervațiilor naturale poate fi valorificat turistic prin intermediul acestui tip de turism; este necesară implicarea autorităților și a comunității locale pentru dezvoltarea acestuia, numeroase investiții pentru amenajarea ecoturistică, educarea ecoturistică a comunității și a turiștilor, adoptarea unei legislații specifice ecoturismului, etc.;

turismul montan:se are în vedere amenajarea unei pârtii de ski în Lepșa pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Referitor la numărul turiștilor români, respectiv străini care vizitează zona nu există date oficiale întrucât arealul nu este o regiune turistică de importanță majoră.

Circulația turistică

Circulația turistică reprezintă cea mai integratoare și concludentă expresie a valorificării turistice fiind, în cele din urmă, scopul final al activităților desfășurate în și pentru turism.

Activitatea turistică din zona Lepșa-Greșu prezintă următoarele caracteristici:

-este realizată pe cont propriu;

-caracter itinerant(ședere de 1-2 zile) și sezonier

-mijloc de transport utilizat este cel rutier

-după caracteristicile socio-econonice ale cererii este considerat a fi un turism social;

-principalele motivații pentru a călători sunt recreerea și vizitarea rudelor și prietenilor

Conform datelor furnizate de Institutul Național de Statistică (figura nr.31) se poate observa o scădere a numărului de sosiri din 2013 față de 2012 la nivelul tuturor structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică (cu excepția taberei de elevi și preșcolari). Această scădere se datorează în principal reorientării turiștilor spre alte stațiuni din țară și reducerii numărului de persoane care vin în țară pentru a-și petrece vacanța.

Grafic Sosiri ale turiștilor în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din Tulnici

Anii 2012-2013

Figura nr.31 (Sursă date:Institutul Național de Statistică)

Raportându-mă la numărul de înnoptări din graficul (figura nr.32) de mai jos relevă o creștere a acestora față de anul 2012,cu excepția pensiunilor agroturistice.Dacă în cazul hotelului Tresor,motelurilor și a taberei Gălăciuc pare a fi o creștere ușoară,la pensiunile agroturistice numărul înnoptărilor a scăzut dramatic,cu peste 2000 de înnoptări mai puțin decât cele înregistrate în anul 2012.Acest fapt este important pentru circulația turisitică din Vrancea deoarece pensiunile agroturistice sunt din punct de vedere numeric cele mai multe și oferă mai multe facilități spre deosebire de celelalte structuri de cazare turistică.Astfel se poate ajunge la concluzia că gradul de satisfacere al clienților s-a diminuat.

Analizând graficele cu numărul de sosiri,respectiv de înnoptări pe luni situația se schimbă.În ceea ce privesc sosirile (figura nr.33), în rândul turiștilor se poate constata preferința pentru cazarea în moteluri și pensiuni agroturistice, fiind înregistrate valori maxime în luna august cu 312 persoane (moteluri) și în al doilea caz 414 persoane luna mai. Un alt fapt evident este gradul de uniformizare pe luni la nivelul celor două stabilimente de cazare turistică. Numărul sosirilor în hotelul Tresor și tabăra Gălăciuc reflectă caracterul sezonier al activității de turism.

Aceiași situație este întâlnită și în cazul înnoptărilor (figura nr.34), doar că maximul de persoane (720) la moteluri este înregistrat în luna februarie.O discrepanță foarte mare prezentă în acest grafic este dată de valorile mari(peste 1000 de persoane) înregistrate în lunile de vară în tabăra Gălăciuc.

Grafic Înnoptări ale turiștilor în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din Tulnici

Anii 2012-2013

Figura nr.32 (Sursă date:Institutul Național de Statistică)

Grafic Sosiri ale turiștilor în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică pe luni din Tulnici

Anul 2013

Figura nr.33 (Sursă date:Institutul Național de Statistică)

Grafic Înnoptări ale turiștilor din structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din Tulnici

Anul 2013

Figura nr.34 (Sursă date:Institutul Național de Statistică)

Tabăra Gălăciuc este vizitată vara pentru că în această periaodă are loc concursul InfoEducație. Este dedicat elevilor cu aptitudini, înclinații și interes pentru crearea aplicațiilor informatice. Acest concurs se desfășoară în patru etape: pe unitate școlară, locală, județeană și națională, ultima etapă având loc la Gălăciuc. În etapa finală elevii trebuie să realizeze o lucrare software pe o temă dată, care îmbină elemente de proiectare, programare și design. Elevii care câștigă pot fi acceptați automat în unele departamente informatice ale universităților românești.

5. PERSPECTIVE ALE DEZVOLTĂRII TURISMULUI ETNO-FOLCLORIC

Analiza SWOT

Puncte tari

– ținut cu o istorie frumoasă și impresionantă

– comunitate care a putut să își dezvolte un sistem de valori proprii datorită configurației reliefului

– comunitate care se mândrește cu trecutul său

– dezvoltarea spațiului vrâncean sub negura poveștii bătrânei Vrâncioaiei cu domnul Moldovei, Ștefan cel Mare și a baladei Miorița

– conservarea caselor tradiționale

– confecționarea produselor locale autentice (tipare și păpuși de caș, buciume, măști, costume populare)

– păstrarea tradițiilor și obiceiurilor de Crăciun și de Paște

– dansuri rituale cu măști: Chipărușul

– existența unor festivaluri cu caracter etno – folcloric

Puncte slabe

– lipsa promovării turistice a arealului analizat

– lipsa unor dotări care ar ajuta la buna desfășurare a festivalulrilor tradiționale

– neimplicarea autorităților pentru ca zonă să devină competitivă din punct de vedere turistic

– lipsa unei oferte și cereri turistice

– slaba dezvoltare a bazei tehnico-materiale și a infrastructurii de transport

– dispariția artei olăritului

Oportunități

– investiții pentru modernizarea bazei tehnico – materiale

– atragerea de noi investitori care pun accentul pe păstrarea și valorificarea tradițiilor și obiceiurilor tradiționale

– conturarea unei oferte turistice având ca factori favorabili cadrul natural, prezența numeroaselor obiective și monumente și conservarea unor tradiții și obiceiuri străvechi

– prin punerea în aplicare a unui program amplu și complex de promovare turistică pot fi atrași un număr mare de turiști

Amenințări

– investițiile aduse de autoritățile locale ar putea fi realocate spre alte domenii

–birocrația

– pe termen lung investitorii noi ar putea să își retragă fondurile având în vedere că lucrările întreprinse durează o perioadă lungă

– neatragerea unui număr mare de turiști pe motiv că zona este instabilă din punct de vedere seismic

CHESTIONAR

Chestionar Dezvoltarea turismului etno-folcloric în Vrancea

Bună ziua,

Sunt Oană Paula – Viorica,s tudentă în anul 3 în cadrul Facultății de Geografie, Universitatea București.

Pentru lucrarea de licență realizez un studiu privind posibilitatea dezvoltării turismului etno – folcloric în aria comunelor Vidra, Valea Sării, Bârsești, Negrilești, Tulnici, Păulești, Vrâncioaia, Nistorești, Năruja, Paltin, Spulber și Nereju. Completarea chestionarului durează maxim 5 minute.

Vă mulțumesc!

1.Sunteți locuitor al unuia din comunele enumerate mai sus?

Da

Nu

2.Dacă nu, ați vizitat vreoadată una din aceste comune?

Da

Nu

3.Când ați vizitat una/mai multe comune ce anume v-a atras cel mai mult?

Peisajul natural

Vizitarea obiectivelor turistice

Comunitatea locală

Altele: …..

4.Care a a fost principalul scop al călătoriei dumneavoastră?

Vizitarea unor rude/prieteni

Recreere și odihnă

Curiozitate

Altele: ….

5.Cât de des vizitați arealul analizat?

O dată pe săptămănă

O dată pe lună

În periada sărbătorilor de iarnă și/sau pascale

Când aveți concediu

6.Cunoașteți vreo informație legată de etnografia și/sau folclorul specific zonei?

Da, întodeauna am fost curios/curioasă să aflu cât mai multe informații despre acestea

Știu puține informații legate de aceste două subiecte

7.Ce v-a atras cel mai mult atenția legate de cele două aspecte enumerate mai sus?

Portul popular

Arta cioplirii lemnului

Arta țesutului

8.Ați participat la vreun festival etno – folcoric din această zonă?

Da, am fost 2-3

Am fost la un festival dar nu mi-a plăcut

9.Care sunt punctele nefavorabile practicării turismului etno – folcloric?

Slaba dezvoltare a a serviciilor oferite de structurile de cazare turistică

Slaba/lipsa promovării aspectelor legate etnografie și folclor

Dezinteresul autorităților față de acest fapt

10.În opinia dumneavoastră ce investiții ar trebui făcute pentru ca acest tip de turism să se dezvolte? (răspuns liber)

Fișa intervievatului:

1.Sex

Feminin

Masculin

2.În ce categorie de vârstă vă încadrați?

sub 18 ani

18-50 ani

peste 50 de ani

3.Starea civilă:

căsătorit

necăsătorit

divorțat

singur/singură

4.Aveți copii:

1-2 copii

Nu am

5.Nivel de studii:

studii liceale

studii postliceale

studii superioare

6.Venit lunar:

sub 700 Ron

700-1500 Ron

peste 1500 Ron

Datele sunt confidențiale și sunt necesare pentru finalizarea studiului.

Chestionarul a fost aplicat pe 25 de persoane, cu vârsta cuprinsă între 18-55 ani și cu un venit lunar de 700-1500 Ron. Cei mai mulți interveviați sunt singuri, fără copii (75%),urmat de cei căsătoriți cu copii (25%). Din punct de vedere al nivelului de studii, pe primul loc se situează cei cu studii postliceale cu un procent de 55%, cu studii liceale 30% și superioare 15%.În ceea ce privește motivația călătoriei, întâietate are recreerea și odihna,într-un procent de 85%. Cei singuri vizitează zona cel puțin o dată pe săptămână iar cei cu familii preferă perioada sărbătorilor de iarnă sau pascale.

Referitor la potențialul etno – folcloric, într-un procent de 50% au răspuns că au rămas profund impresionați de arta cioplirii lemnului, celelate două apecte având un procent de 25% fiecare. 34% din intervievați au răspuns că au participat la festivaluri cu caracter etno-folcloric iar 70% din aceștia consideră că lipsa promovării etnografiei și folclorului vrâncean este principalul motiv pentru care turismul etno-folcloric nu se poate dezvolta. Respondeții cred că principala investiție ar fi implementarea unui program complex pentru dezvoltarea acestui tip de turism (52%).

Strategii de dezvoltare locală

Concluzii

Factorii naturali și așezarea geografică constituie puncte favorabile pentru apariția și dezvoltarea așezărilor umane din cele mai vechi timpuri. Prin intermediul acestora a fost posibilă de asemenea dezvoltarea unei comunități care a știut să își conserve identitatea și specificitatea în ciuda problemelor de ordin politic. Deși la începutul secolului trecut arealul Țării Vrancei trece printr-o serie de transformări, comunitatea locală și-a păstrat tradițiile și obiceiurile populare.

Cu un bogat potențial natural, antropic și etnografic, Țara Vrancei prezintă reale valențe pentru dezvoltarea turismului, în special a celui etno – folcloric, relevant pentru studiul de față numai printr-o strânsă colaborare dintre autorități și localnici.

În încheiere aș vrea să le mulțumesc următoarelor persoane penru sprijinul acordat în realizarea tezei de licență: doamnei decan a Facultății de Geografie, Laura Comănescu, care este totodată coordonatorul acestei lucrări, doamnei bibliotecare Drăguța Miloiu din Paltin, domnului Ion Roman de la VRANCEATOUR și tuturor persoanelor care au avut amabilitatea de a mă ajuta cu informațiile cerute.

Bibliografie

Sava Jenica,Sava B. Dumitrel,Țara Vrancei:studiu geografic complex,Constanța,Editura Europolis,2007

Stahl,Paul,Cum s-a stins Țara Vrancei:(Nereju,sat din Vrancea),București,Editura Paideia,2002

Cherchiu,Ion,Costumul popular din Țara Vrancei,București, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2008

Cherchiu,Ion,Arta populară din Țara Vrancei,București,Editura Enciclopedică,2004

Cherchiu,Ion,Tradiții și credințe populare din Țara Vrancei,București,Editura Enciclopedică,2007

Ion,Carmen,Țara Vrancei:Cine am fost. Cine suntem. Cine Vom fi?,Focșani,Editura Andrew,2007

Damian,Nicoae,Neagu,Costică,Țara Vrancei:Studiu de geografie culturală,Focșani,Editura Terra,2011

Vioreanu,Georgeta,De la leagăn la hora satului,Focșani, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2010

Vioreanu,Georgeta,Ouăle de Paști din Vrancea,Focșani, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2008

Pavel,Lelia,Apostu,Aurora-Emilia,Huțanu,Dumitru,Dumitrescu,Horia, Patrimoniul cultural național construit din județul Vrancea,Focșani,Editura Pallas,2008

http://www.rowater.ro/dasiret/sgavrancea/Continut%20Site/Acasa/Despre%20Noi.aspx

http://www.biodiversitate.ro/

http://www.vrancea-turistica.ro/

http://vn69pro.blogspot.ro/2014/03/traditii-vrancene.html

http://adevarul.ro/locale/focsani/37-milioane-euro-statiunea-vizantea-livezi-1_51189c724b62ed5875fb69b9/index.html

http://www.monumente-vrancene.ro

http://muzee-rurale.cimec.ro/

http://cesavezi.ro/obiective-turistice/14-statiuni/100-statiunea-soveja#!/catid=undefined

http://jurnalul.ro/vechiul-site/diverse/pe-urmele-babei-vrancioaia-289074.html

http://www.ospetiavranceana.ro/index.html

Bibliografie

Sava Jenica,Sava B. Dumitrel,Țara Vrancei:studiu geografic complex,Constanța,Editura Europolis,2007

Stahl,Paul,Cum s-a stins Țara Vrancei:(Nereju,sat din Vrancea),București,Editura Paideia,2002

Cherchiu,Ion,Costumul popular din Țara Vrancei,București, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2008

Cherchiu,Ion,Arta populară din Țara Vrancei,București,Editura Enciclopedică,2004

Cherchiu,Ion,Tradiții și credințe populare din Țara Vrancei,București,Editura Enciclopedică,2007

Ion,Carmen,Țara Vrancei:Cine am fost. Cine suntem. Cine Vom fi?,Focșani,Editura Andrew,2007

Damian,Nicoae,Neagu,Costică,Țara Vrancei:Studiu de geografie culturală,Focșani,Editura Terra,2011

Vioreanu,Georgeta,De la leagăn la hora satului,Focșani, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2010

Vioreanu,Georgeta,Ouăle de Paști din Vrancea,Focșani, Centrul Național pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vrancea,2008

Pavel,Lelia,Apostu,Aurora-Emilia,Huțanu,Dumitru,Dumitrescu,Horia, Patrimoniul cultural național construit din județul Vrancea,Focșani,Editura Pallas,2008

http://www.rowater.ro/dasiret/sgavrancea/Continut%20Site/Acasa/Despre%20Noi.aspx

http://www.biodiversitate.ro/

http://www.vrancea-turistica.ro/

http://vn69pro.blogspot.ro/2014/03/traditii-vrancene.html

http://adevarul.ro/locale/focsani/37-milioane-euro-statiunea-vizantea-livezi-1_51189c724b62ed5875fb69b9/index.html

http://www.monumente-vrancene.ro

http://muzee-rurale.cimec.ro/

http://cesavezi.ro/obiective-turistice/14-statiuni/100-statiunea-soveja#!/catid=undefined

http://jurnalul.ro/vechiul-site/diverse/pe-urmele-babei-vrancioaia-289074.html

http://www.ospetiavranceana.ro/index.html